Infractiunile DE Fals Si Uz DE Fals In Acte Oficiale

CUPRINS

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Secțiunea 1. Necesitatea cercetării criminalistice a documentelor

Secțiunea 2. Elemente de ordin terminologic privind noțiunile de scriere, act și document

CAPITOLUL II

INFRACȚIUNILE DE FALS ȘI UZ DE FALS ÎN ACTE OFICIALE

Secțiunea 1. Falsul material în înscrisuri oficiale

Secțiunea 2. Falsul intelectual

Secțiunea 3. Falsul in înscrisuri sub semnătură privată

Secțiunea 4. Falsul privind identitatea

Secțiunea 5.Uzul de fals

CAPITOLUL III

METODE, PROCEDEE ȘI MIJLOACE TEHNICE DE COMITERE A FALSURILOR ȘI DE EXAMINARE ÎN LABORATOR

Secțiunea 1. Examenul preliminar al documentelor

Secțiunea 2. Reconstituirea documentelor rupte, arse, distruse sau alterate în alt mod

Subsecțiunea 2.1 Reconstituirea actelor rupte sau tăiate

Subsecțiunea 2.2 Reconstituirea actelor arse

Secțiunea 3.Stabilirea autenticității documentelor

Secțiunea 4.Stabilirea contrafacerii documentelor

Subsecțiunea 4.1 Individualitatea scrierii

Subsecțiunea 4.2 Caracteristicile generale și particulare ale scrisului

Subsecțiunea 4.3 Procedee de contrafacere

4.4 Imitația

4.5 Copierea

Secțiunea 5. Stabilirea vechimii documentelor

Secțiunea 6. Cercetarea criminalistică a materialelor din care sunt constituite documentele

Subsecțiunea 6.1 Cercetarea criminalistică a suportului documentelor

Subsecțiunea 6.2 Cercetarea criminalistică a cernelulilor și a altor materiale de scriere

Subsecțiunea 6.3 Elemente de protecție sau de securitate destinate să prevină falsificarea sau contrafacerea documentelor

CAPITOLUL IV

CERCETAREA FALSULUI PARȚIAL ÎN DOCUMENTE

Secțiunea 1. Falsul prin înlăturarea de text

Secțiunea 2. Falsul executat prin adăugarea de text

Secțiunea 3. Falsul executat prin imitarea scrisului

Secțiunea 4. Falsul executat prin deghizarea scrisului

Secțiunea 5. Falsul executat prin conducerea mâinii de către o alta persoană

Secțiunea 6. Falsul prin acoperirea textului

Secțiunea 7. Falsul prin decupare și reconstituirea textului

Secțiunea 8. Cercetarea semnăturilor falsificate

INTRODUCERE

Lucrarea mea de licență are ca țel principal cunoașterea trecutului și prezentului cercetării criminalistice a falsului în acte.

Din cele mai vechi timpuri, documentele au avut o importanță deosebită în viața omului, iar însemnătatea lor considerabilă devine tot mai pregnantă.

Deși omenirea s-a dezvoltat într-un ritm alert, o problemă de actualitate este reprezentată de falsificarea înscrisurilor. După cum putem observa, deseori, pentru a obține diferite beneficii și pentru a atinge scopuri înalte, oamenii recurg la falsificarea actelor -numărul cazurilor de falsificare și activitatea de falsificare s-au răspândit într-un mod rapid si îngrijorător, căpătând un caracter internațional.

Documentele, fie că sunt falsificate de cetățeni ai țării noastre, străini sau apatrizi, sunt considerate a prezenta un pericol social, așadar, este absolut necesară combaterea într-un mod eficient al acestor fapte și sporirea eforturilor pentru prevenirea lor. Prin falsificarea actelor, are loc o pagubă adusă societătii, atât în ceea ce privește numărul documentelor falsificate, cât și a conținutului falsului. Pentru motivele menționate anterior, această temă merită a fi studiată.

Dezvoltarea științei si tehnicii a dat posibiltatea folosirii si procurării aparatelor de multiplicat și copiat, astfel, falsificările au devenit destul de greu de depistat.

Ca parte integrantă a criminalisticii, cercetarea criminalistică a documentelor trebuie să corespundă cerințelor perioadei contemporane. Criminalistica este știinta care acordă lucrătorilor practici metodele necesare de descoperire a infracțiunilor, astfel legea penală se aplică într-un mod just,corect.

Lupta cu falsificatorii contribuie la crearea statului dorit de către noi toți, statul de drept- deoarece statul de drept are ca obiectiv lichidarea încălcărilor de drept,dorindu-se înlăturarea cauzelor ce duc la apariția criminalității.

Pentru înlăturarea încălcărilor de drept și lichidarea criminalității este de preferat să existe o perfecționare permanentă a metodelor de descoperire a infracțiunii, ideal fiind ca această

descoperire să fie făcută cât mai repede cu putință. Mijloacele și metodele tehnice criminalistice se folosesc și pentru preîntâmpinarea infracțiunilor.

Doar folosind datele complete referitoare la cercetarea falsurilor, inclusiv a celor mai recente, va putea avea loc preîntâmpinarea, descoperirea și contribuția la scăderea numărului actelor falsificate.

Apărarea valorilor sociale,cercetarea, preîntâmpinarea infracțiunilor- ca cea mai importantă direcție de apărare a legalității trebuie să fie efectuată la un nivel înalt tehnic, profesional și științific.

Pentru a avea loc o dezvoltare social-economică sănătoasă și pentru a fi atinsă o situație favorabilă în toate sferele vietii țării noastre, dar și în alte țări, este necesară lupta activă cu ceea ce numim criminalitate, inclusiv cu falsificatorii de documente.

Actualitatea și însemnătatea problemei unei lucrări despre cercetarea criminalistică a falsului în documente este astfel de notorietate, evidentă.

La întocmirea acestei lucrări de licență, am apelat la diverse cursuri universitare, tratate,monografii, cât și la Codul de procedură penal Român.

Procedeele de lucru pe care le-am utilizat au fost variate- am început cu studierea lucrărilor existente în acest domeniu, aplicând metoda analizei, continuând cu metodele comparative și experimentale.

Prezenta lucrare, cu tema ,,Cercetarea criminalistică a falsului în acte”,are menirea de a prezenta informații referitoare la falsul în înscrisuri, prin acest studiu doresc să contribui la

În conținutul lucrării am încercat să arăt modalitățile practice în care se poate realiza falsul documentelor, unele măsuri de protecție și siguranță pe care le iau organele emitente încât fac aproape imposibilă sau greu de realizat falsificarea, dar în special de a depista prin multiple metode un document fals.

Conținutul acestei lucrări cuprinde patru capitole:

Primul capitol este subdivizat în două subcapitole în care am dezbătut următoarele probleme: necesitatea cercetării criminalistice a documentelor și elemente de ordin terminologic privind noțiunile de scriere, act și document.

Capitolul doi cu denumirea Infracțiunile de fals și uz de fals în acte oficiale cupride cinci subcapitole care se referă la: falsul material în înscrisuri oficiale, falsul intellectual, falsul în înscrisuri sub semnătură privată, falsul privind identitatea și uzul de fals.

Capitolul trei intitulat Metode, procedee și mijloace tehnice de comitere a falsurilor și de examinare în laborator analizează mai multe aspecte: examenul preliminar al documentelor, reconstituirea documentelor rupte, sau tăiate, stabilirea autenticității documentelor, stabilirea contrafacerii documentelor, caracteristicile generale și particulare ale scrisului, procedee de contrafacere, stabilirea vechimii documentelor, cercetarea criminalistică a suportului documentelor, a cernelurilor, elemente de securitate destinate să prevină falsificarea sau contrafacerea documentelor.

Capitolul patru, având denumirea Cercetarea falsului parțial în documente cuprinde opt subcapitole în care am analizat: falsul prin înlăturare de text, falsul prin adăugare de text, falsul prin imitarea scrisului, falsul prin deghizarea scrisului, falsul executat prin conducerea mâinii de către o altă persoană, falsul prin acoperirea textului, falsul prin decuparea și reconstiuirea textului și cercetarea semnăturilor falsificate.

După ce am analizat toate cele enumerate anterior, am avut în vedere câteva aspecte ale problematicii faslurilor în înscrisuri prin alcătuirea unui studiu de caz. Prin acest studiu de caz am încercat să tind în a contribui la micșorarea numărului de falsuri în documente.

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII INTODUCTIVE

1. Necesitatea cercetării criminalistice a documentelor

Actele scrise reprezintă unul dintre cele mai importante mijloace de probă, deoarece există multe situații în care legea cere ca încheierea actelor juridice să fie făcută sub formă scrisă, fie ca o condiție ad validitatem, fie ad probationem.

Necesitatea cercetării criminalistice a actelor scrise apare deopotrivă în anchetarea celor mai diverse cauze penale precum și în cauzele civile.

Expertiza criminalistică, sub formele sale diverse aduce o importantă contribuție la cercetarea științifică a probelor materiale, în principal prin identificarea persoanelor și obiectelor.

Incontestabil, așa cum arată și statisticile laboratoarelor de specialitate, ponderea cea mai mare o are expertiza scrisului, cunoscută în mod curent sub denumirea de expertiză grafoscopică sau grafică.

Falsificarea actelor a fost și va rămâne o problemă de o importanță deosebită care a devenit îngrijorătoare în condițiile societății moderne.

Prin examinarea criminalistică a documentelor se stabilesc formele de falsificare sau contrafacere a documentelor originale, condiționarea și rolul lor fiind în strânsă legătură cu evoluția și structura societății.

Printre obiectivele principale ale cercetării înscrisurilor în criminalistică, putem avea în vedere următoarele:

Mijloacele și substanța cu care au fost scrise documentele;

Vechimea documentelor;

Descoperirea falsului, modalităților prin care se poate falsifica un document;

Evidențierea scrisului înlăturat, adăugat, modificat sau invizibil;

Reconstituirea scrisului în actele care au fost deteriorate;

Identificarea persoanelor după scris sau dactilografie;

Cercetarea textelor dactilografiate, a monedelor falsificate, a biletelor de bancă precum și a timbrelor.

În examinarea criminalistică a documentelor, problemele care sunt supuse cercetării sunt foarte variate, asemenea actelor ce trebuie examinate. Gama actelor ce se cer a fi examinate se întinde de la simplele acte sub semnătură privată, până la acte de identitate, acte oficiale, cărți de credit, acte oficiale. Spectrul problemelor care tind să fie rezolvate cuprinde: modul de falsificare ori de contrafacere a documentelor, modificările aduse documentelor, stabilirea vechimii unui act, diferențele de vechime între anumite mențiuni.

Așadar, prin document, din punct de vedere al cercetării criminalistice, înțelegem orice înscrisuri ce emană de la întreprinderi, instituții și autorități publice, persoane fizice sau juridice, organizații, prin care se atestă anumite împrejurări sau stări de fapt necesare stabilirii adevărului într-o cauză penală.

2. Elemente de ordin terminologic privind noțiunile de scriere, act și document

Prin înscris sau document în sens criminalistic, se înțelege ,,orice înscris tipărit , dactilografiat, manuscris, desen, schiță, prin care se atestă starea civilă, identitatea personală, pregătirea școlară și profesională, încheierea de duferite contractem felurire declarații, precum și bilete de călătorie, de bancă, timbrele, etc.

Genul de fals la care se referă prezenta lucrare are ca primă particularitate faptul că se materializează în acte scrise. Legislația actuală folosește termenul de înscris în locul celui de act. Acesta din urmă este întrebuintat adesea pentru a desemna un act juridic (negotium=operația care are loc prin manifestarea de vointă a subiecților) și nu numai în înțelesul de act scris (instrumentum, piesă în care se fixează acea manifestare de voința). Pe lânga cei doi termeni mai există și acela de document, care poate desemna atât un înscris, cât și altă modalitate obiect destinat să ateste fapte de natură juridică sau istorică.

După cum se poate observa rezultă așadar că aceeași noțiune poate fi redată fie prin termenul de înscris, fie prin cel de act sau de document, mai ale a monedelor falsificate, a biletelor de bancă precum și a timbrelor.

În examinarea criminalistică a documentelor, problemele care sunt supuse cercetării sunt foarte variate, asemenea actelor ce trebuie examinate. Gama actelor ce se cer a fi examinate se întinde de la simplele acte sub semnătură privată, până la acte de identitate, acte oficiale, cărți de credit, acte oficiale. Spectrul problemelor care tind să fie rezolvate cuprinde: modul de falsificare ori de contrafacere a documentelor, modificările aduse documentelor, stabilirea vechimii unui act, diferențele de vechime între anumite mențiuni.

Așadar, prin document, din punct de vedere al cercetării criminalistice, înțelegem orice înscrisuri ce emană de la întreprinderi, instituții și autorități publice, persoane fizice sau juridice, organizații, prin care se atestă anumite împrejurări sau stări de fapt necesare stabilirii adevărului într-o cauză penală.

2. Elemente de ordin terminologic privind noțiunile de scriere, act și document

Prin înscris sau document în sens criminalistic, se înțelege ,,orice înscris tipărit , dactilografiat, manuscris, desen, schiță, prin care se atestă starea civilă, identitatea personală, pregătirea școlară și profesională, încheierea de duferite contractem felurire declarații, precum și bilete de călătorie, de bancă, timbrele, etc.

Genul de fals la care se referă prezenta lucrare are ca primă particularitate faptul că se materializează în acte scrise. Legislația actuală folosește termenul de înscris în locul celui de act. Acesta din urmă este întrebuintat adesea pentru a desemna un act juridic (negotium=operația care are loc prin manifestarea de vointă a subiecților) și nu numai în înțelesul de act scris (instrumentum, piesă în care se fixează acea manifestare de voința). Pe lânga cei doi termeni mai există și acela de document, care poate desemna atât un înscris, cât și altă modalitate obiect destinat să ateste fapte de natură juridică sau istorică.

După cum se poate observa rezultă așadar că aceeași noțiune poate fi redată fie prin termenul de înscris, fie prin cel de act sau de document, mai ales dacă acestora din urmă li se adăugă cuvântul scris- particulă cu rol de fixare a unor gânduri, fapte etc. Având totuși în vedere că termenul de act, cu preponderență actul scris are o circulatie mai largă, în această lucrare vom folosi cu predilecție teminologia de act scris.

Acesta reprezintă în primul rând o scriere (ca modalitate de exprimare a gândirii) fixată pe un anumit suport,care în mod obișnuit este hârtia,dar care poate fi și pânza, pergamentul, lemnul, sticla, materialele plastice ș.a.

Textul scris, fiind o expresie grafică a unei declarații sau manifestări de voința ori o atestare a unui fapt ce redă conținutul actului, poate să cuprindă : împrejurări, fapte, stări, acțiuni prin care legea penală leagă anumite consecințe juridice. Lipsa textului scris înseamnă inexistența actului.

Un alt element care oferă semnificație juridică actului este semnătura (subscrierea)-aceasta trebuie să fie manuscrisă și proprie. Semnarea într-un alt mod, de exemplu prin aplicarea unei parafe, reprezintă un simplu element de identificare, cu caracter prezumtiv (relativ) iar nu o semnătură propriu-zisă, cu valoare juridică. Semnătura nu este singurul mijloc care certifică paternitatea înscrisurilor, legea prevede unele situații în care actele sunt valabile fără semnătură.

În sensul legii, actul trebuie să prezinte o valoare probatorie, indiferent dacă a fost preconstituit, adică să facă dovada unui drept, sau de a deveni ulterior apt de a proba o anumita situație juridică.

În procesul penal însă, actele scrise pot interesa nu numai ca mijloc de probă, dar și pentru reconstituirea împrejurărilor în care au fost întocmite. În asemenea situații ele sunt considerate probe materiale, având același regim și în cadrul expertizei criminalistice.

Actul scris este considerat a fi mijloc de probă cât timp veridicitatea sa nu este contestată. Din momentul contestării autenticității scrisului, a semnăturii, a imprimării de sigilii ori a altor elemente ale actului, el devine proba materială.

Actul va servi la dovedirea falsului și identificarea autorului acestuia, precum și la elucidarea altor împrejurări revelatoare sub aspectul cunoașterii judiciare. Ca mijloc de probă, actului îi este proprie concordanța dintre ceea ce comunică și respectivul fapt, pe când actul-probă materială este lipsit de o asemenea concordanța.

Frevența mare cu care se apeleaza la cercetarea criminalistică a documentelor se explică prin:

consacrarea prin actele scrise a complexității activității sociale și economice din societate;

admiterea înscrisurilor ca mijloc de probă în justiție;

actele scrise pot forma însuși obiectul material al infracțiunii de fals.

CAPITOLUL II

INFRACȚIUNILE DE FALS ȘI UZ DE FALS ÎN ACTE OFICIALE

1. Falsul material în înscrisuri oficiale

Potrivit articolului 320 din Noul Cod Penal, alineatul 1, această infracțiune se realizează prin falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea subscrierii sau a scrierii sau prin alterarea lui în orice fel de natură să genereze consecințe juridice.

Potrivit aceluiași articol, sunt asimilate cu înscrisurile oficiale: biletele, tichetele, sau orice alte imprimate care produc consecințe juridice.

În ceea ce privește conținutul infracțiunii, obiectul juridic constă in acele relații sociale care asigură veridicitatea și autenticitatea înscrisurilor oficiale, prin acestea asigurându-se încrederea publică. Obiectul material al infracțiunii este înscrisul oficial, acesta trebuind să întrunească două condiții: să fie un instrument de constatare, prin scrierea unei manifestari de voință a unor acțiuni, evenimente, împrejurări sau stări, care are scopul să le probeze. Latura obiectivă se poate realiza prin următoarele căi alternative:

Contrafacerea (confecționarea prin imitare) scrierii –aceasta constă în imitarea prin reproducerea conținutului obișnuit al înscrisului falsificat; contrafacerea scrierii este plăsmuire, așadar confecționarea unui înscris identic cu cel oficial (un buletin-carte de identitate este necesar să conțină mențiunile unui astfel de act).

Contrafacera subscrierii (a semnăturii înscrisului oficial) -înseamnă aplicarea unei semnături care să aibă aparența că este a celui care trebuia să fi semnat, cu arătarea în paranteză sau sub semnătura a prenumelui și numelui pretinsului semnatar.

Alterarea (modificarea) înscrisului- înseamnă o modificare, o denaturare materială, o schimbarea a conținutului unui înscris official, fie prin adăugiri între rânduri sau marginale,fie prin ștersături sau bifări, fie prin modificări de de cifre sau de date, fie prin pătare, decolorare, etc.

Mijloacele și procedeele de falsificare sunt diverse și din ce în ce mai rafinate, astfel, persoana care plăsmuiește un înscris oficial săvârșește infracțiunea care este prevăzută în articolul 320 , nefiind necesar ca înscrisul respectiv să fie folosit.

Pentru a se realiza elemental material al falsului material în înscrisuri oficiale, este de ajuns să se realizeze una dintre acțiunile descries mai sus, iar în cazul în care avem mai multe infracțiuni, va rezulta o singură infracțiune.

În cazul variantei agravate, este necesar a se constata că fapta a fost săvârșită de funcționarul public aflat în exercitiul atribuțiilor de serviciu.

Falsul material în înscrisuri oficiale reprezintă o alterarea a adevărului, în mod fizic, material, a însuși înscrisului, iar falsul material(cel care nu constă în contrafacere) se redactează printr-o modificare fizică, materială a respectivului înscris, putând fi constatat pe calea unei expertise a scrisului.

Subiectul pasiv al infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale poate fi orice persoană fizică ce întrunește condițiile generale de responsabilitate penală.Participația penală la această infracțiune este posibilă sub toate formele: complicitate, instigare și coautorat).Subiectul pasiv este persoana juridică de drept public al cărei înscris a fost falsificat.

În ceea ce privește tentativa și consumarea acestei infracțiunii actele preparatorii nu sunt incriminate. Consumarea infracțiunii are loc în momentul realizării acținunii de falsificare a înscrisului oficial.Această infracțiune se poate prezenta și ca o infracțiune continuată.

Conform Noului Cod Penal, pentru săvârșirea acestei infracțiuni sancțiunea este închisoarea de la 6 luni la 3 ani, iar varianta agravată se pedepseșste cu închisoare de la 1 la 5 ani și interzicerea unor drepturi.

2. Falsul intelectual

Obiectul material, ca și la infracțiunea de fals, este tot un înscris oficial. Înscrisul în care se consemnează informații neadevărate nu poate fi obiect al falsului material pentru același funcționar, pentru că înscrisul pentru infractor nu este unul oficial, dar pentru terți acesta poate fi obiect al falsului material.

În ceea ce privește subiectul activ, acesta este unul calificat, deci un funcționar în exercițiul atribuțiilor de serviciu. Este de menționat faptul că infracțiunea nu poate fi comisă de o persoană juridică în calitate de autor.

Latura obiectivă, respectiv elemental material al acesteia se poate realiza printr-o inacțiune, fie printr-o acțiune, ce are ca urmare falsificarea unui înscris official în conținutul său, rezultând alterarea adevărului cu privire la împrejurările și faptele despre care înscrisul este destinat să facă proba, acțiunea constând în atestarea de împrejurări sau fapte necorespunzătoare adevărului.

Latura subiectivă are în vedere vinovăția făptuitorului -intenția poate fi directă sau indirectă. Fapta săvârșită din culpă nu este o infracțiune de fals intelectual.

Cât despre consumarea infracțiunii, aceasta are loc în momentul în care înscrisul este perfectat prin aplicarea ștampilei și a sigiliului,prin semnare, moment în care încrederea public pe care trebuie să o inspire orice înscris oficial este știrbită de producerea stării de pericol.

Potrivit Noului Cod Penal, infracțiunea de fals intelectual se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani.

3. Falsul în înscrisuri sub semnătură privată

Obiectul juridic specific al acestei infracțiuni este constituit de relațiile sociale care se bazează pe încrederea publică ce este acordată realității și autenticității acestora. Pentru apărarea acestor relații sociale este necesară implicarea încrederii publice în raport cu adevărul exprimat de înscrisurile sub semnătură privată.

În ceea ce privește înscrisul sub semnătură privată falsificat, acesta constituie atât obiectul material cât si produsul infracțiunii. De asemenea, în cadrul acestei infracțiuni, obiect material mai poate fi și materialul de care s-a servit autorul pentru a putea realiza falsul .

Pentru a constitui obiect material al falsului în înscrisuri sub semnătură privată, un înscris ar trebui să îndeplinească două condiții, și anume:

să emane de la o persoană particulară, să fie datat și semnat;

să producă consecințe juridice, adică să aibă un conținut cu relevanță juridică, astfel putând servi drept dovadă a conținutului său cu toate că nu a fost întocmit având acest scop;

Latura obiectivă, adică elementul material al acestei infracțiuni presupune o acțiune de falsificare a unui înscris sub semnătură privată. Falsificarea acestui înscris sub semnătura privată se va realiza prin vreunul din modurirle regăsite în articolul 320 din Noul Cod Penal : contrafacerea scrierii, a subscrierii sau alterarea înscrisului în orice alt mod.

Fapta este săvârșită cu intenție directă pentru a se realiza scopul special, și anume ca înscrisul falsificat și încredințat altuia să producă consecințe juridice. Latura subiectivă a infracțiunii este considerată a fi realizată chiar și atunci când înscrisul falsificat a fost folosit pentru dovedirea unui fapt adevărat.

Orice persoană poate fi subiect activ iar participația esre posibilă sub toate formele.

În Codul Penal Român, sancțiunea pentru această infracțiune este cuprinsă între 6 luni și 3 ani sau amendă.

4. Falsul privind indentitatea

Obiectul material al falsului privind identitatea este un înscris caree servește în mod direct :pentru dovedirea stării civile (certificat de căsătorie, certificat de naștere), pentru legitimare (legitimație acces, legitimație de serviciu). Aici nu se includ acele acte prin care se poate stabili în mod indirect indentitatea (brevete, carduri bancare, diplome de absolvire). Subiectul activ al acestei infracțiuni poate fi orice persoană.

În forma din alineatul 1, elementul material se realizează prin două acțiuni alternative care constă în prezentarea sub o identitate falsă, dar și prin atribuirea unei asemenea identități altei persoane.

Știind și voind să se prezinte sub o identitate falsă sau să își atribuie o astfel de identitate, având ca scop producerea unei consecițe juridice, pentru altul sau pentru sine. Infracțiunea de fals constituie o cale prin care se pot săvârși infracțiuni cum ar fi: uzurparea de calități oficiale, înșelăciune, astfel are loc un concurs de infracțiuni ( latura subiectivă).

Participația penală este posibilă în toate formele iar subiect activ al infracțiunii poate fi orice persoană.

În cazul acestei infracțiuni tentativa este posibilă, însă nu se pedepsește. Pentru fapta regăsită in alineatul 1, consumarea infracțiunii are loc în momentul prezentării sub o identitate falsă sau în momentul în care se atribuie o asemenea identitate altei persoane. Pentru fapta din alineatul 2, consumarea are loc în momentul încredințării înscrisului care severște pentru dovedirea stării civile, pentru identificare, pentru legitimare.

5. Uzul de fals

Această infracțiune constă în aceea că se folosește un înscris sub semnătură privată sau un înscris oficial, cunoscând că este fals, în vederea producerii unei consecințe juridice (art. 323).

Obiectul juridic este același cu al infracțiunilor despre care am scris anterior iar obiectul material este înscrisul material de care se face uz. Dacă un înscris este considerat fals, originalul acestuia, care este de asemenea și obiect material, trebuie prezentat pentru a se face anumite cercetări.

Subiectul activ poate fi orice persoană, iar cel care a falsificat înscrisul și apoi l-a folosit va răspunde pentru concurs de infracțiuni.

Latura obiectivă are în vedere că fapta se poate realiza prin invocarea înscrisului sau prezentarea înscrisului în fața unei autorități , sau în fața unei persoane cu scopul de a-i crea o imagine denaturantă, nefiind necesar să se fi reușit crearea imaginii denaturate, fiind sufficient ca folosirea să fie aptă de a produce consecințe juridice.

Latura subiectivă are în vedere vinovăția făptuitorului sub forma intenției directe, infracțiunea existând chiar dacă dacă scopul este realizat sau nu, sau dacă respectiva consecință se urmărește pentru sine ori pentru altul.

Referitor la tentativă, aceasta este posibilă, însa legea nu o sancționează.a Consumarea acestei infracțiuni are loc în momentul în care declarațoa scrisă și mincinoasă a fost primită sau în momentul în care declarația mincinoasă verbală a fost consemnată de organul competent.

Sancțiunea este cuprinsă între 3 luni și 2 ani sau amendă.

CAPITOLUL III

METODE, PROCEDEE ȘI MIJLOACE TEHNICE DE COMITERE A FALSURILOR ȘI DE EXAMINARE ÎN LABORATOR

1. Examenul preliminar al documentelor

Înainte de intervenția expertului criminalist, cercetarea actelor cunoașste si o fază preliminară, în care documentelor se analizează de organele judiciare sau de către alte organe. În cadrul examinării prealabile distingem două etape: examinarea generală și examinarea specială.

Examinarea prealabilă generală are în vedere:

cercetarea de ansamblu a documentului;

cercetarea conținutului, a hârtiei sau a formularului;

materialul de scriere;

mențiuni antet, dată, rezoluții, semnături, număr de înregistrare;

stabilirea fotografiei sau a timbrului;

Indiciile care indică neautenticitatea pot fi date de: modificarea cifrelor, urme de hașurare, suprapunere sau acoperire a scrisului, urme de ștergere, comprimarea grafismului, deformări, poziția anormală a semnăturii în text.

Examinarea prealabilă specială este executată cu aparatură optică: lupă, fibre de lumină sau sub acțiunea radiațiilor ultraviolete și infraroșii, microscop.

La această examinare se pot constata intervenții de adăugare, de ștergere, de copiere a semnăturii sau a impresiunii de ștampile.

Pentru ridicarea și conservarea documentelor scrise există anumite reguli care trebuie respectate, și anume: actele scrise vor fi ridicate cu mănuși și pensetă, pe înscrisuri nu vor fi făcute sublinieri și mențiuni, documentele vor fi introduse în plicuri transparente.

2. Reconstituirea actelor deteriorate sau distruse sau alterate

Reconstituirea actelor deteriorate este una dintre principalele preocupări ale expertizei criminalistice, incluzându-le în obiectul de studiu al acesteia. Prin reconstituire se înțelege ansamblul activităților tehnico-științifice de recondiționare a hârtiei după părțile ei componente (rupte sau tăiate), de recondiționare a hârtiei alterate sub influența umiditătii, a luminii, temperaturii înalte (arderii), precum și cele de redare a cuprinsului actului devenit ilizibil.

Manipularea actelor este o operație prin care organul judiciar este obligat să păstreze actele în condiții de precauție maximă, fiind conservate în starea în care au fost găsite și ridicate.

Spre exemplu, refacerea documentelor arse sau rupte, este importantă pentru rezolvarea unor cauze penale și civile. Prin reconstituirea documentelor ,,dispărute”, avem în vedere înscrisurile distruse sau degradate parțial, adică acele documente la care refacerea este posibilă.

La refacerea înscrisurilor tăiate sau rupte este nevoie de o operațiune amplă care presupune că: hârtiile de la locul faptei sunt apreciate după caracteristicile lor generale, după aceea putând apărea pe hârtie natura sau calitatea hârtiei și a cernelii, caracterele scrisului, ștampile ori alte semne.

Pentru a se reface documentele arse, este nevoie de o atenție sporită și de operațiuni laborioase -pentru a nu exista pericolul ca documentele să fie distruse definitive -atât de către expertul care ridică proba cât și de către organul judiciar. Dacă înscrisul arde în momentul sosirii organului judiciar, se va întreprinde o acțiune pentru a-l stinge. După ce focul este stins, în funcție de degradarea documentului, prelevarea acestuia se va efectua folosind un clește special ce prezintă laturi externe late.

Înscrisurile carbonizate se transportă cu ajutorul unor cutii ,cu un material de bumbac, acesta având rolul de a proteja respectivul înscris.

Prima acțiune care se întreprinde la efectuarea examinării în laborator -cu rolul de a conserva documentul -constă în pulverizarea cu ajutorul unui instrument special care elimină vapori de apă și a unui ulei preparat din ricin, pentru păstrarea înscrisului prelevat.

Prelevarea scrisului din cadrul documentului cu un support de hârtie carbonizat, se poate face cu ajutorul fotografierii separatoare de culori, a radiațiilor infraroșii, a radiațiilor ultraviolete. Radiațiile infraroșii sunt cele care au cel mai bun randament vizibil.

Refacerea înscrisurilor distruse de acțiunea apei diferă în funcție de caliatea cernelii și a hârtiei, timpul cât a stat în apă și vechimea acelui act.O primă acțiune necesară pentru refacere este dezlipirea foilor de hârtie, punerea acestora la uscat- la o temperatură nu prea mare, cu luminozitate scăzută. Următoarea acțiune constă în fixarea și presarea înscrisului între doua plăci de sticlă.

2.1 Reconstituirea actelor rupte sau tăiate

Procedeele de reconstituire a actelor rupte sau tăiate sunt de natură grafică, traseologică și fizico-chimică.

Fragmentele de hârtie, în special atunci când se presupune că ele provin de la mai multe acte, se sortează după culoare, liniatură, după cum sunt scrise și cu ce anume (scris de mână, scris dactilografiat, scris tipografic) sau după cum sunt nescrise, după un strat de protecție-în caz că îl au, și după desenele pe care eventual le conțin. Această sortare este urmată de împărțirea fiecărei grupe în bucăți de hârtie cu margine și bucăți de hârtie fără margine. Primele se sortează la rândul lor în bucăți de hârtie desprinse din marginea dreaptă și cea stângă a actului, bucăți de hârtie aparținând marginii de sus și respectiv, de jos a actului și bucăți de hârtie cu două margini, în unghi, pe colțul actului.

Celelalte fragmente de hârtie se îmbină după cum sunt configurate marginile tăieturii ori rupturii, după continuitatea scrisului, liniaturii, a desenului, a eventualelor pete pe care le conține actul precum și după liniile de îndoire a hârtiei, dacă acestea există.Toate aceste fragmente vor fi adunate cu penseta și depuse pe o suprafață plană. După ce se refacer actul în întregime, în așa fel încât conținutul de idei al textului să poată fi citit cu ușurință, se va aplica peste el o placă de sticlă, care se lipește pe margini cu prima, în vederea conservării lui în această stare .

Actul refăcut nu se va lipi pe hârtie și nici nu se lipesc bucățile între ele pentru a nu se distruge eventualele urme.În opinia unor autori pentru conservarea și manipularea actelor rupte sau tăiate se vor folosi polimeri, de exemplu : poliacetatul de vinil, recomandat de W. Crăciun.

2.2. Reconstituirea actelor arse

Scopul principal al reconstituirii actelor sau hârtiilor de valoare distruse prin ardere constă în punerea în evidență a conținutului lor. Mânuirea actului ars impune o deosebită grijă pentru ca acesta să nu se deterioreze complet, astfel făcându-l inapt oricărei examinări ulterioare. Modalitatea prin care se va reproduce textul sau desenul are loc în condiții de laborator, fiind necesar ca în prealabil piesa arsă să fie ridicată de la locul incendiului și transportată la sediul instituției de specialitate. Sarcina expertului este relativ ușoară în cazul actelor semi-arse și mai dificilă când gradul arderii este avansat, până la carbonizare. În etapa de scrumizare, reconstituirea actului este imposibilă, în majoritatea cazurilor.

O primă măsură ce trebuie luată atunci când se constată că actul încă mai arde este aceea de a stinge focul cât mai repede pentru a se împiedica alimentărea cu oxigen. Dacă arderea are loc în sobă, cuptor de gătit se închide burlanul și gura sobei. Când este în loc deschis focul se acoperă cu un vas care să nu permită pătrunderea oxigenului și nici să vină în contact cu actul în procesul arderii. Stropirea cu apă nu este recomandată și nici acoperirea cu cârpe umede, pentru a împiedica distrugerea părților deja arse, carbonizate. În același timp, se vor lua măsuri de închidere a surselor de curenți de aer,se vor închide ferestrele, ușile, etc.

Pentru a fi desprinsă și ridicată hârtia arsă din locul unde se află, se va folosi un clește lat. Mai recomandabil însă este să se procedeze în prealabil la crearea unui curent de aer cu foale sau la folosirea unei bucăți de carton. Curentul format va face ca hârtia arsă să se înalțe iar în acel moment sub ea se va introduce un suport oarecare, de preferat fiind o placă de sticlă. Ridicarea va putea fi făcută și cu ajutorul unei plăci de celuloid electrizate prin frecare. Operația dă rezultate mai ales în cazul hârtiilor arse de dimensiuni reduse Ele se pot absorbi și cu un tub de sticlă prevăzut la unul din capete cu o pară de cauciuc.

Hârtia arsă, ridicată prin unul din procedeele menționate se așează într-o cutie în care se află vată și astfel se transportă de îndată și cu toată atenția la organul de expertiză. Unii autori recomandă ca peste vată să se întindă o foiță de hârtie subțire pentru a împiedica aderarea scamelor de vată la hârtia carbonizată. S-a mai propus ca transportul hârtiei să se efectueze într-un vas cu apă ceea ce practic este mult mai dificil și chiar mai riscant deoarece există pericolul ca actul să se lovească de pereții vasului. În cazul în care actul ars este greu de manipulat el trebuie tratat în prealabil cu unele substanțe, spre a-l face mai rezistent la transport. Pentru aceasta se pulverizează cu vapori de apă și ulei de ricin ,iar apoi cu șerlac sau colodion. Vaporii de apă și de ulei de ricin înmoaie hârtia arsă iar pulverizarea cu șerlac sau cu colodion formează un strat protector, facându-se astfel mai rezistentă.

În cadrul laboratorului de specialitate se procedează mai întâi la recondiționarea actului, în vederea examinării ce are ca scop relevarea conținutului său, iar în final se iau măsuri pentru o conservare durabilă. Reconstituirea prealabilă are în vedere consolidarea hârtiei și obținerea unei elasticități care să permită întinderea acesteia.

Elasticitatea hârtiei arse poate fi obținută în primul rând prin menținerea ei într-un mediu umed cu vapori de apă, după care se va trata cu o soluție care conține 15-20% glicerină. Se vor putea încerca și pulverizările succesive cu uleiuri minerale. Un alt procedeu este formarea la suprafața hârtiei a unei pelicule transparente care să îi asigure o conservare durabilă. Este recomandabil ca această operațiune să fie efectuată după relevarea scrisului sau a desenului și nu înainte deoarece unele materiale folosite pentru consolidare au capacitatea de a îngreuna simțitor investigațiile privind relevarea scrisului.

Relevarea imaginilor grafice este în funcție, în primul rând de gradul de ardere a hârtiei și de rezistența la temperaturi înalte a materialelor de scriere ori de imprimare. Cele mai rezistente sunt cernelurile tipografice, tușurile ce se folosesc la panglica mașinii de scris, tușurile de desen, creionul de grafit, cerneala ferogalică. Cernelurile pe bază de coloranți sintetici și cele pe bază de anilină au o rezistență termică redusă, ceea ce împietează asupra șansei de punere în evidență a scrisului executat cu asemenea materiale.

Dintre metodele de relevare a grafismului se remarcă acelea care iau în considerare contrastul de culoare ce poate exista între fondul hârtiei și trăsăturile de pe act, diferența de reflexie a luminii dintre hârtie și scris, eventualele urme de presiune lăsate în masa hârtiei de instrumentul scriptural. În aceste situații se folosesc fascicole de lumină orientate asupra actului sub diferite unghiuri, prin crearea contrastului de umbra; se utilizează filtre colorate pentru înregistrarea diferențelor cromatice. Rezultate bune se obțin cu ajutorul fotografiei de refexie. De pildă, el a fost utilizat în cazul reconstituirii unor obligații CEC ce au ars. Fotografierea s-a făcut pe fragmente de obligații arse, întinse în prealabil pe plăci de sticlă.

Prin expunerea la radiații infraroșii se poate distinge grafismul imprimat pe actul ars datorită capacității diferite de reflexie și absorbție a fondului hârtiei pe de o parte și a materialelor de scriere sau imprimare pe de altă parte. Metoda este eficientă în cazul actelor dactilografiate la mașina de scris sau când textul e efectuat cu tuș negru ori creion de grafit deoarece razele infraroșii nu penetrează asemenea materiale.

O altă metodă care dă rezultate bune este cea a indicatorilor fluorescenți. Hârtia arsă se prelucrează cu diferite pulberi (ex: carbonat de plumb) sau cu soluții de uleiuri minerale (ex: soluția de 20-30% ulei de fuse (axe) în benzină). După tratarea cu aceste substanțe hârtia se expune sub acțiunea razelor ultraviolete, scrisul evidențiindu-se datorită florescenței ce se formează.

Mai pot fi menționate următoarele metode: tratarea actului cu soluție de 10-12 % apă oxigenată, după care se lasă să se usuce timp de 48 ore; metoda reacțiilor chimice și în ultimă instanță metoda calcinării hârtiei. Operația calcinării cere multă experiență și încercări prealabile pe alte hârtii scrise deoarece există pericolul distrugerii complete a actului.

Nici una din metodele enunțate nu poate fi însă considerată ca universal valabilă. Unele din ele se pot însă completa reciproc, respectându-se în orice situație regula amintită că mai întâi să se aplice procedeele care nu afectează integritatea sau aspectul piesei examinate și apoi cele care comportă o doză de risc în această privință.

3. Stabilirea autenticității documentelor

Pentru a se stabili autenticitatea unui înscris sau a unui document este necesară o operațiune realizată de către organele de urmărire penală, de către instanțele de judecată sau alte autorități reprezentative a unor instituții publice sau private.

La stabilirea autenticității unui document se au în vedere elemente cum ar fi :

îndeplinirea cerințelor legale – actul trebuie datat, semnat, ștampilat, înregistrat;

similitudinea dintre înfățișarea persoanei și imaginea care apare în legitimație;

aflarea actului în termenul de valabilitate, acesta să nu fie depășit , în majoritatea situațiilor fiind limitat la o anumită perioada de timp;

existența unor elemente de protecție cu rol de a atesta veridicitatea unui document, prevenind falsificarea acestuia;

Măsurile de prevenire în domeniul falsificării înscrisurilor

În cadrul securității hârtiei, este vorba despre compoziția schimbată a hârtiei și filigranare ca două măsuri pasive.

Tendința este una de perfecționare a elementelor continue de recunoaștere.

Imprimarea de securitate se realizeză prin tipografie sau heliogravuri și totodată graficarea unor imprimeuri cum ar fi linii, spirale.

4.1 Individualitatea scrisului

Comunicarea dintre oameni are loc atât pe cale verbală cât și prin reprezentarea cuvintelor și sunetelor prin semen grafice, adică prin intemerdiul scrisului. Scrisul, poate fi considerat tot o urmă, însă cu un gen aparte.

Pentru a identifica persoana de la care provine înscrisul, se realizează prin două proprietăți esențiale ale scrisului: individualitatea și stabilitatea scrisului. Aceasta se realizează comparând mostrele cu cele de la o persoană suspectă care se presunupune că este autorul faptei.

Individualitatea scrisului e determinată de însușirile sale: echilibrul, forța și mobilitatea proceselor nervoase superioare, la care se adaugă și altți factori externi, în special condițiile concrete ale scrierii.

Individualitatea scrisului este manifestată atât în ceea ce privește conținutul cât și forma, aceste fiind niște consecințe ale dezvoltării și formării persoanei, atât în ceea ce privește personalitatea, cât și pe plan intelectual.

O altă caracteristica importantă a scrisului este stabilitatea caracteristicelor grafice, fiind vorba despre o stabilitate relativă, datorită modificărilor pe care le întâlnim in evoluția unui scris: conducerea mâinii de altă persoană, scrierea rapidă, stările de intoxicație cu alcool și stările patologice.

Stabilitatea deprinderilor de scriere este relativă, datorită influenței asupra acestora a diferitor factori interni și externi. Într-o enumerare, fără pretenții de exhaustivitate am include printre elementele care pot interveni:

1.Modificări la nivelul evoluției scrierii

După formarea și cristalizarea scrierii la unele persoane evoluția grafismului stagnează; la alte persoane aceasta trece printr-o evoluție lentă (chiar aproape neevident pentru perioade relativ scurte).

2.Modificări psiho-somatice

Dată fiind paleta extrem de largă de stări ce se abat de la normalitatea psihică și fiziologică cât și legătura de netăgăduit dintre starea psihică și cea fizică scrisul va putea suferi “alterări” generate de unele stări de moment cum ar fi : oboseala, surmenajul, ingestia de toxice (exemplu: biletele sinucigașilor, scrisul alcoolicilor, toxicomanilor, bolnavilor psihici).

Bolile mentale afectează profund scrisul sub raportul mișcărilor- lipsa de coordonare, plasarea aberantă a unor caractere, cuvinte și chiar fraze, dezalinieri, aspectul haotic al conținutului, repetiții de fraze incomplete sau incoerente.

Bătrânețea care este adesea asociată cu stări de boală în staționare sau progresie se manifestă în scriere prin dezorganizare -destructurare, fragmentarea (poligonarea) traseelor arcuite sau a ovalurilor.

3.Modificări rezultate din acțiunea asupra mâinii (unei persoane bolnave, analfabete) de către o altă persoană.

Acest procedeu este utilizat deseori pentru executarea unor semnături pe acte (testamente, contracte).

4.Modificări produse de stări de intoxicație- în mod special alcool, droguri, medicamente, intoxicații cu ciuperci, otrăviri suicidare;

5.Modificări cauzate de incapacități fizice ale organelor implicate în scriere ;

6.Modificări generate de factori aleatori –sunt rezultatele unor influențe de moment și afectează numai câte un specimen de scris sau semnătura, care sunt date în acele condiții speciale (ex: suportul actului, poziții de scriere incomode, instrument de scris necunoscut sau defectuos).

4.2 Caracteristicile generale și particulare ale scrisului

Caracteristicile generale ale scrisului mai sunt cunoscute ca ,,dominantele grafice” sau ,,caracterele obiective ale scrisului”.

Falsificatorii au o atenție deosebită la construcția literelor, deoarece caracteristicile generale sunt mai puțin sesizabile.

C.I Parhon este de părere că prin caracteristicile generale ale scrisului se înteleg acele caracteristici sau calități ale scrisului care determină aspectul general al acestuia.

Gradul de evoluție al scrisului reprezintă măsura în care o persoană și-a apropiat deprinderea de a scrie în nivelul de însușire a tehnicii de scriere.

Gradul de evoluție este împărțit la rândul său în grade inferioare, superioare și mediocre.

La scrisurile inferioare mișcarea de coordonare e slabă iar automatizarea gesturilor este redusă sau inexistentă Autorul nu are un control asupra mișcărilor și coordonărilor, astfel scrisurile inferioare sunt caracterizate printr-o capacitate scriptuală redusă a celui care scrie.

La scrisurile inferioare se întâlnește un grad înalt de coordonare, acesta se face într-un ritm alert.Tipul acesta de scris îl întâlnim la acele persoane care scriu mult iar deprinderea de scriere este făcută printr-o permanentă repetare a acțiunii pentru o coordonare mai bună a semnelor grafice.

Scrisurile mediocre sau altfel numite, scrisurile medii se caracterizează printr-o stare intermediară dintre scrierea superioară și cea inferioară.În cadrul acestui tip de scriere, se întâlnesc greșeli gramaticale sau greșeli de ortografie, prin aceasta rezultând un nivel mijlociu de pregătire intelectuală al persoanei care îl folosește. Persoanele care au un scris inferior, nu pot să imite un scris superior cu rezultate acceptabile.

Dimensiunea scrisului se caracterizează prin înălțimea care nu poare fi mai mică sub 2 milimetri însă nici mai mare de 2-3 milimiteri, sau prin lărgime -aceasta poate fi dilatată sau comprimată.

În funcție de proporționalitate, se cunosc scrisuri subânălțate și scrisuri supraînălțate. Scrisurile supraînălțate se caracterizează de mărimea exagerată a majusculelor, alungirea depasantelor superioare (l, h, t, etc) și cele inferioare (p, j, g, etc). Supraînălțimea poate să apară numai la anumite litere, fapt ce îi dă expertului care o analizează un element cu valoare identificatoare.

Forma scrisului reprezintă structurarea acesteia, element ce atrage atenția examinatorului și apare mai pregnantă la comparația cu alt scris. La examinarea unui înscris în ceea ce privește forma, trebuie să avem în vedere modul de trasare al literelor, configurația acestora. După această configurație se deosebesc două tipuri de scrisuri, cea cu caracter tipografic și cea cursivă.

Tipul mișcărilor este un factor esențial în precizarea formei scrisului, astfel, putem identifica:

scrisuri rotunjite – sunt definite de forma circular a ovalelor (Figura 1);

scrisuri ghirlandate la care trăsăturile de unire și cele inferioare au o formă concavă

scrisurile unghiulare –la acestea, trăsăturile au un aspec ascuțit (Figura 2);

scrisurile arcadate –la acestea este predominantă forma de arcadă la trăsăturile superioare ale literelor;

După gradul de simplificare al scrisului putem deosebi:

scrisurile simple, lipsite de trăsături;

scrisurile complicate –literele conțin trăsături suplimentare, dându-i scrisului un aspect ornate;

scrisurile simplificate –dispar multe trăsături din modelul caligrafic iar literele se reduc la strictul necesar;

Viteza scrisului este dată de rtimul mișcărilor, putând fi determinată prin măsurarea deplasării mâinii în unități de timp: lent, rapid și normal.

Înclinarea scrisului constă în orientarea axei longitudinale a literelor în raport cu linia de bază a scrisului. Figura 3 prezintă scrisul înclinat spre dreapta.

Presiunea scrisului este reprezentată de grosimea trăsăturilor și a urmelor de adâncime din stratul de hârtiei.

În cazul scrierilor rapide presiunea este mică, vârful atinge ușor suprafața actului, sărind uneori pe alocuri iar la scrierile lente presiunea scrisului este mare. Instrumentul de scris este cel mai important în cercetarea presiunii scrisului.

Spațierea scrisului privește atât distanța dintre rânduri și cuvinte, dar și intervalul dintre litere. Putem deosebi: scrisuri normale, înghesuite și rispite.

Gradul de legare a semnelor grafice compornente este de fapt continuitatea scrisului- scrierile se divid în scrieri legate (literele care alcătuiesc cuvântul sunt unite, acest tip de scris îl regăsim în figura 4), scrisuri nelegate (literele sunt separate, uneori chiar părțile unei litere) și scrisuri grupate (înlănțuite).

După tipul de legătura, scrisul se mai împarte în : legături arcadate, unghiulare și ghirlandate.

După direcția rândurilor deosebim scrisul orizontal, descendent (Figura 5) și ascendent, iar după forma rândurilor se deosebesc: scrisuri drepte, scrisuri convexe, scrisuri concave, scrisuri șerpuitoare, scrisuri etajate.

Mărginirea textului se clasifică în următorul fel:

după margine: nemărginite, încadratem dextromarginate, sinistrimarginate;

după mărimea marginii: mică, normal și mare;

O altă caracteristică generală este și aceea referitoare la plasarea diferitelor elemente cum ar fi: antetul, titlul și semnătura.

Figura 1.

Scris rotunjit

Figura 2.

Scris unghiular

Figura 3.

Scris înclinat spre dreapta

Figura 3.

Scris legat normal

Figura 5.

Scris descendent

Caracteristicile particulare și speciale ale scrisului sunt reproduse de falsificatori până la asemănări frapante cu scrisul original. Cu toate acestea, pot fi depistate diferite deosebiri, scăpări ale unor forme grafice personale, aceste caracteristici speciale fiind considerate de practicieni ca fiind esențiale pentru identificarea unei persoane după scris.

Caracteristicile particulare ale scrisului au în vedere elementele, detaliile de construcție literală. Prin acestea se reprezintă modul particular, personal în care un autor execută construcția semnelor grafice, a literelor, a cifrelor. Ele pot fi grupate în: structura sau morfologia semnelor grafice, numărul elementelor constructive, forma elementelor constructive, direcția mișcărilor predominante, modul de începere a semnelor grafice, modul de finalizare, legarea semnelor și a elementelor lor, modul de repartizare a presiunii pe trasee, alinierea semnelor pe linia de bază, modul de execuție a unor semne grafice, modul în care se scriu unele mențiuni.

Prin construcția literară sau cifrică putem înțelege modul în care este alcătuită o cifră sau o literă, modelul utilizat, forma ei, adică grafotehnica semnului grafic.

Primul lucru care se studiază la examinarea morfologiei literelor este modelul semnelor grafice, prin care se urmărește dacă literele au la baza lor modelul tipografic sau cel caligrafic.

Forma elementelor imprimă individualitatea unei construcții grafice, iar analizând formele de bază ale cifrelor și literelor, putem deosebi: trăsături unghiulare, trăsături convexe, trăsături concave, trăsături ondulate, trăsături buclate și ovoidale, trăsături

circulare (complet circulare, semi-circulare și în spirală), trăsături drepte (verticale, oblice și orizontale).

Direcția predominantă a mișcărilor se împarte în trei categorii:

După sens: dextrogire și sinistrogire;

Pe orizontală: abducție și aducție ;

Pe vertical: extensive și flexiune;

Modul de începere a semnelor grafice este caracterizat prin trăsătura de atac și poziția punctului incipient. Prin această trăsătură de atac se înțelege „atacarea literei printr-o trăsătură nefuncțională care precedează construcția propriu-zisă a literei sau trasarea directă a corpului literei după ce s-a renunțat la trăsătura preliminară, uneori la însăsi structura semnului grafic’’.

Legarea semnelor și elementele lor –obiectul de analiză se limitează la construcțiile grafice separate, mai exact asupra modului în care se leagă elementele componente

Înclinarea semnelor grafice și ale elementelor lor

Alinierea semnelor grafice și ale elementelor lor- este reprezentată de linia care leagă extremitățile inferioare

Dimensiunea semnelor grafice și ale elementelor lor –importanța este dată caracterizarea în ansamblu al unor scrisuri și analizarea semnelor grafice.

Modul de scriere a unor semne grafice.

Repartizarea presiunii –se analizează în condițiile în care scrisul care se examinează se pretează ca acesta să aibă trăsăturile individuale cu o calibrare diferită.

Modul de scriere a unor mențiuni –datele calendaristice, prescurtările, operațile matematice, numerotarea paginilor, bifările, etc.

4.3 Procedee de contrafacere

În afara scrisurilor sincere și a scrisurilor deghizate, există și o categorie, aceea a scrisurilor contrafacute. Scrisul contrafăcut este asemănător cu scrisul natural al unui om, însă nu provine de la acesta. Din punct de vedere tehnic, putem distinge două procedee de contrafacere: imitarea și copierea.

În majoritatea cazurilor se falsifică semnăturile, în timp ce contrafacerea textelor are o frecvența mai mică. Aceasta din urmă se întâlnește, de obicei, la texte foarte scurte, rezoluții, mențiuni (de tipul ,,se aprobă”, ,,am primit”), la cifre, mai ales în cazul adăugirii, ocazie cu care se încearcă imitarea celor existente pe textul original. Falsificarea cu prioritate a semnăturilor se explică prin faptul că textul manuscris este mult mai dificil de contrafăcut decât o semnătura. De altfel, semnătura are o importanță mai mare din punct de vedere juridic față de text: un act cu semnătura contrafacută va fi fals, indiferent de faptul că textul aparține titularului acelei semnături. Se cere însă respectată condiția ca în cuprinsul actului să nu existe ștersături, modificări de cifre, etc.

În cele ce urmează, un exemplu de falsificare a unor mărci poștale fabricate în Islanda, în secolul precedent. În cazul timbrului falsificat, se poate observa că prezintă numeroase indicii de neautenticitatem și anume : un contur neregulat al marginilor, filigranul neregulat al modelului, impresiunea de sigilii neclară.

Timbru fals Timbru autentic

4.4 Imitarea

Această categorie de falsuri este cea mai frecvent întâlnită în practică în cazul semnăturilor, al mențiunilor sau textelor de mică întindere. Imitarea îmbracă două fome: liberă și servilă. Imitare semnăturii este o activitate desfășurată cu intenție, pentru imitarea servilă sau liberă, în scop infracțional a unei semnături care aparține unei persoane. Imitația în scop fraudulos vine în contradicție cu deprinderile de scriere ale plastrografului, ajunse la un anumit stadiu de consolidare. Acestea vor constitui un obstacol în redarea perfectă a particularităților grafismului autorului original deoarece, după cum am arătat anterior deprinderile de scriere au o stabilitate relativă și nu se pot schimba după voința falsificatorului. Ele se vor manifesta în semnătura sau scrisul imitat, constituind elemente de identificare a autorului falsului. Dacă se încearcă imitarea cât mai exactă a modelului, falsificatorul iese din stereotipul său grafic și atunci va fi trădat de imperfecțiunea trăsăturilor realizate; dacă dă curs obișnuințelor sale de scriere trăsăturile obținute vor fi mai cursive, dar vor semăna mai puțin cu modelul imitat.

Imitarea semnăturii unei persoane se realizează pe două căi:

prin urmărirea vizuală lentă a traseului semnăturii autentice, operația asemănându-se cu o desenare după model și poartă denumirea de imitație servilă;

prin executarea semnăturii într-un ritm relativ normal după ce, în prealabil, falsificatorul a studiat modelul original al semnăturii sau a făcut exerciții de imitare denumită și imitație liberă.

Falsul prin imitare liberă este realizat cu modelul în față, dar și din memorie, cei mai frecvenți indici de plastografie fiind:

prezența caracteristicilor propriului scris al plastografului;

depistarea unor caracteristici de ordin particular;

ignorarea modului de executare și de dispunere a semnelor diacritice și de punctuație;

Falsul prin imitare servilă se execută prin urmărirea strictă de către plastograf a modelului scrierii originale, model pe care îl are în față. Falsul prin imitare servilă poate fi depistat cu ajutorul unor elemente specifice:

grosimea uniformă a trăsăturii;

viteza scăzută de scriere;

lipsa de spontaneitate;

Scrisurile imitate sunt caracterizate printr-un ritm lent de execuție, multe reluări și întreruperi -în special la imitatia servilă. Acest scris șochează prin lipsa de dinamism și artificialitate. Chiar și acele scrisuri neevoluate   sunt pline de gesturi și mișcări spontane , cu toate ca sunt greoi executate ; astfel, scrisul natural si cel contrafăcut nu pot fi confundate.

Figura 6.

Semnătura contrafăcută prin imitație servilă

4.5 Copierea

În funcție de modalitatea de falsificare, semnăturile obținute prin copiere pot fi de două feluri:

semnături care nu conțin urme ale unei execuții prealabile;

semnături care conțin asemenea urme.

Prima grupă se caracterizează prin copierea prin transparență, aceasta se realizează direct, fără trăsături obținute în prealabil prin alte metode. Celei de-a doua grupe îi este caracteristiă principală copierea prin apăsare și cu ajutorul hârtiei copiative, urmată de repasarea traseului inițial, de cele mai multe ori cu cerneală. În cazul copierii prin transparență, urmărirea semnăturii autentice, respectiv a traseului ei, este un proces încet, lent care se materializează în semnătura contrafăcută prin unele elemente asemănătoare cu acelea constatate la semnăturile falsificate prin imitație servilă. Lipsa de spontaneitate a trăsăturilor, presiunea relativ mare și mai ales uniformă, o oarecare nesiguranță de execuție și unele ezitări sunt indicii caracteristice care dovedesc falsificarea semnăturii.

Când două semnături coincid prin suprapunere cel puțin una din ele este falsă. Nu este însă exclusă ipoteza ca acele semnături să fi fost copiate după un model comun. Constatarea aceasta are valoarea unei axiome deoarece semnăturile persoanei nu sunt identice și nu se suprapun, chiar dacă sunt executate succesiv și în condiții identice. Excepții, extrem de rare, s-ar putea întâlni la semnăturile excesiv de prescurtate și de o construcție foarte simplă.

Copierea sau calchierea poate fi realizată prin copierea directă –presupune ca foaia pe care se va întocmi contrafacerea se suprapune peste actul care poartă semnătura de copiat; prin copiere indirectă -între actul cu semnătură model, aflat deasupra și cel pe care trebuie să apară contrafacerea, aflat dedesupt, se întreripe o hârtie copiativă (indigo) și se retrasează semnătura autentică, folosindu-se un vârf ascuțit.

O altă metodă este: prin copierea cu grafit-se acoperă spatele contrafăcut cu un strat subțire de grafit, după care semnătura este retrasată cu un vârf ascuțit.

Descoperirea falsului prin copiere e posibilă datorită apariției de elemente caracteristice ale procedeului folosit de plastograf, falsificarea de semnături fiind cea mai des întâlinită iar consecințele acesteia fiind nebănuite.

Imitarea și copierea apar pe texte scurte, în general (chitanțe, bilete de loterie) –textele lungi au un aspect forțat , existând aspect vizibile ale presiunii, în special pe spatele colii de hârtie.

Figura 7.

a)Semnătura copiată prin transparență

b)Semnătura originală folosită ca model

Stabilirea vechimii documentelor

În ceea ce privește terminologia folosită în literatura de specialitate, în momentul în care se pune problema vechimii documentului, este necesar a fi precizat că, unii autori se referă la stabilirea datei întocmirii actului, iar alții de stabilirea vechimii, însă se are în vedere acelașo aspect, prin ambele.

Prin folosire termenului de ,,vechime’’ se previn neînțelegeri din partea persoanelor neavizate , care , prin ,,stabilirea datei’’se așteaptă la determinarea timpului precis, exprimat în termeni calendaristici a momentului în care a fost întocmit înscrisul.

Există diferite neconcordanțe între perioada la care se presupune că a fost redactat textul și conținutul acestuia:

ortografia și stilul epocii;

numele unor localităti, străzi;

numele unei persoane;

cuvinte noi apărute în vocabular;

După examinarea cernelurilor se analizează gradul de oxidare sub acțiunea luminii, umidității, căldurii. Cu cât un act este mai vechi, cu atât se va dizolva mai greu cerneala din actul scris, culoarea deschizându-se într-o gamă de nuanțe de la albastru la bleu.

Intersectarea trăsăturilor de cerneală ne arată diferențele de vechime, lucru pe care îl întâlnim la falsul prin adăugare de text, realizându-se o suprapunere a unui rând superior peste rândul inferior și revărsarea cernelii proaspete peste cea uscată.

În funcție de tipul instrumentului scriptural folosit ne putem da seama de vechimea înscrisului.

6. Cercetarea criminalistică a materialelor din care sunt constituite documentele

6.1. Cercetarea criminalistică a hârtiei

Cercetarea hârtiei presupune analiza tehnică criminalistică, reprezentată de principalul material folosit pentru întocmirea actelor scrise. Cercetarea aceasta se folosește în cazul falsului de timbre, bancnote, determinarea vechimii unui înscris.

Caracterisiticile hârtiei se stabilesc pe baza următoarelor elemente:

Dimensiunea hârtiei privește aspect privind lungimea, grosimea și lățimeea colii care poate varua în funcție de destinația și tipul acesteia

Greutatea hârtiei depinde de compoziția și condițiile de depozitare

Culoarea hârtiei variază în funcție de natura substanțelor și coloranților din compoziția sa, dar și în funcție de lumină și condițiile de depozitare a acesteia.

Transparența hârtiei este determinată dde grosime, compoziție și calitatea fibrei de celuloză.

Elasticitatea și rezistența hârtiei

Filigranarea are loc în procesul de fabricație și constă în rărirea pastei de celuloză prin intermediul unor cilinri filigranori

Compoziția chimică a hârtiei este materialul propriu-zis (celuloză, plante industriale, hârtie, etc).

Determinarea trăsăturilor hârtiei este posibilă prin mai multe metode tehnice de examinare criminalistică ce pot fi grupate în două categorii:

Examinarea optică;

Examinarea compoziției;

În examinarea categoriilor de urme și microurme, a mijloacelor materiale de probă purtătoare de elemente caracteristice de identificare, este necesar să se apeleze la aceste instrumente de examinare.

Lupa este cel mai simplu instrument optic de mărit , aceasta fiind folosită pentru descoperirea urmelor de la locul faptei, dar și pentru a examina mijloacele materiale de probă. Putem identifica: lupe simple, formate dintr-o lentilă convergentă și lupe compuse formate dintr-un sistem convergent de lentile.

Dioptriile reprezintă capacitatea de mărire, aceasta fiind invers proporțională cu distanța focală.

Microscopul optic este un instrument optic de cercetare elemntar în examinarea urmelor și desfășurarea proceselor de identificare. Microscopul este format din două părți principale: partea optică, f’compusă dintr-un obiectiv și un ocular, caracteristicile acesteia fiind grosismentul, puterea de rezoluție, apertura, claritatea și partea mecanică- parte compusă din tubul mecanic, revolverul în care se montează obiectivele , un stativ și o masă cu dispozitive de deplasare grosiere, talpa de susținere a microscopului.

Cele mai importante metode din microscopie sunt: vizualizarea în câmp luminos, vizualizarea în câmp întunecat, ultramicroscopia, contrastul de fază și polarizarea.

Tipurile de microscoapte optice folosite în laboratoarele criminalistice sunt:

Microscopul comparator –este alcătuit din două obiective și un ocular împărțit în două câmpuri

Stereomicroscopul are o largă utilizare în examinarea optică a mijloacelor material de probă și examinarea în relief a suprafeței obiectului.

Microscopul de polarizare se folosește la efectuarea unor determinări calitative din compoziția unor corpuri aparent omogene sau asemănătoare.

Alte tipuri de microscoape optice: microscoape de cercetare în radiațoo invizibile ultraviolete și infraroșii, microscoape pentru măsurarea dimensiunilor liniare sau a valorilor unghiulare, microscoape pentru controlul rugozității suprafețelor.

În ceea ce privește microscopul electronic, este de menționat faptul că acesta are o consturcție analoagă microscopului optic, în locul razelor de lumină acest microscop folosește un fasciclul de electroni.Părțile participante sunt: sursa de electroni, lentilele electronice, lentile condensori și obiectivi, dar și ecranul fluorescent de observare.

Referitor la metodele de analiză spectrală, radiațiile electromagnetice folosite în analizele spectrale înglobează o categorie în care intră atât radiațiile spectrului vizibil cât și cele invizibile. Instrumentele de analiză se împart în aparate spectrale cu prismă și aparate spectrale cu rețea.

Analiza spectrală prin emisie este destinată atât determinărilor calitative, cât și a celor cantitative. Analiza spectrală prin absorbție este o metodă definită ca având un grad înalt de sensibilitate, de multe ori superior analizei spectrale prin emisie , fiind indispensabile în analiza lichidelor, a cristalelor sau a unor probe ce conțin peste trei elemente chimice care se manifestă în aceeași regiune a spectrului.

Variante ale analizei spectrale de absorbție sunt: spectrofotometria în radiații infraroșii și spectroscopia de absorbție atomică, spectrometria de masă, spectroscopia în raze, microanaliza spectrală cu excitație laser.

Printre metodele fizico-chimice analitice, un loc important îl ocupă metodele cromatografice, acestea se utilizează în investigațiile produselor alimentare, toxicelor, stupefiantelor, materialelor de scriere, dar și în cazul urmelor de sol.

Există următoarele tipuri de cromotografii:

Cromatografie în strat subțire –această metodă constă în separarea amestecului pe o placă de sticlă , aceasta fiind acoperită cu un strat subțire de absorbant

Cromatografia în faza gazoasă –presupune transformarea componentelor probei în gaze sau vapori care sunt transportați de un gaz inert printr-o coloană cromatografică;

Există și alte metode cromatografice cum sunt: cromatografia de lichid de înaltă performanță, electrofreza.

6.2 Cercetarea criminalistică a cernelurilor

Expertiza cernelulilor se efectuează atunci când este necesar a se stabili diferențele dintre tipurile de cerneală întâlnite în falsul material prin adăugare de text, vechimea unui înscris, compoziția cernelurilor, tușurilor folosite în contrafacerea de cecuri, bancnote și alte hârtii de valoare. Compoziția cernelurilor și a materialelor folosite la scriere este foarte variată. Astfel, în cazul documentelor de identitate, pașapoartelor și bancnotelor se foloseses cerneluri cu o compoziție specială, acestea având rolul de a preveni o încercare de contrafacere sau altererare, prin asigurarea durabilității scrisului.

Analiza criminalistică a cernelurilor se poate realiza prin metode fizice: prin examinare fotometrică microscopică în lumină vizibilă și sub radiații ultraviolete, infraroșii, precum și prin metode chimice: cromotografiere în strat subțire urmată de analize spectrale sau bombardarea cu neutroni, dar și prin reactivi chimici.

Stabilirea vechimii cernelii vizează două aspecte: vechimea cernelii pe hârtie și vechimea ca atare a cernelii. Pentru a se determina vechimea cernelii, se examinează gradul de oxidare al cernelii, pierderea solubilității, gradul de transferabilitate, nivelul migrării ionilor de cloruri și sulfuri în masa hârtiei.

Trăsăturile e creion sunt determinate de compoziția lor chimică: mine colorate din caolin[, clei și substanțe minerale de diferite culori, mine dermatografice și chimice, mine de gafit cu adios e caolină. Examinarea scrisului ce se ralizează cu creioane, se face prin examen comparativ la microscop sau pe baza unor reactivi chimici.

6.3 Elemente de protecție sau de securitate destinate să prevină falsificarea sau contrafacerea documentelor

Diversitatea falsurilor apărute în decursul timpului au determinat instituțiile abilitate ale statului (în calitate de garant al păstrării securității circuitului civil și oficial al diferitelor înscrisuri) să recurgă la o serie de procedee menite să îngreuneze activitatea de contrafacere sau falsificare a diferiților infractori, utilizând în acest scop cele mai avansate tehnici. Este evident că cu cât mai complicat este un document, cu cât mai multe sunt elementele sale de siguranță, cu atât va fi mai greu de falsificat. De asemenea se impune în mod evident o atenție sporită a tuturor persoanelor față de orice înscris care nu prezintă garanții de autenticitate sau care la o examinare prealabilă apare suspect.

În acest sens se impune și o politică a statului de popularizare a trăsăturilor caracteristice a unor categorii de acte, sigilii sau hârtii de valoare pentru a preîntâmpina necunoașterea de către public a specificului lor. Relativ recent, pentru realizarea acestui deziderat a fost lansată în mijloacele de comunicare în masă (presă, televiziune) o campanie de informare asupra noilor bancnote “euro” pentru ca populația să fie familiarizată cu imaginea acestora și pentru a putea fi preîntâmpinate situații (câteodată de-a dreptul comice) precum cea din Rusia.

Acum câțiva ani un grup de infractori bine organizați care au dispus de o logistică dezvoltată au pus în circulație o emisiune de bancnote false de 20 ruble- care nu au existat niciodată în realitate.

Atragem atenția asupra aspectului falsului privind bancnotele deoarece jurisprudența ne oferă exemple de încercări de contrafacere, uneori puerile, dar altele prezentând o reală periculozitate. Teoretic, pentru a putea realiza un fals perfect de bancnote ar trebui să se folosească o hârtie identică cu cea originală, având aceeași compoziție, același mod de prelucrare și de filigranare, să se folosească cerneluri cu compoziție identică, imprimarea să se facă în condiții și forme similare la care trebuie adăugate celelalte măsuri auxiliare de siguranță, or, în condiții normale acest lucru este practic imposibil.

Modalitățile de falsificare a bancnotelor sau a altor instrumente de plata, precum și activitatea autorităților competente pentru prevenirea și combaterea acestor activități ilicite fac obiectul altor lucrări de licență.

CAPITOLUL IV

CERCETAREA FALSULUI PARȚIAL ÎN DOCUMENTE

1.Falsul prin înlăturare de text

Înlăturarea sau ștergerea de text se realizează pe cale mecanică sau chimică și reprezintă o modalitate de falsificare pe care o întâlnim frecvent în practica judiciară, civilă și penală. Cercetarea propriu-zisă a înlăturării soluționează mai multe probleme, în special cele privitoare la modul în care s-a operat.

Alterarea pe cale mecanică se realizează prin radiere cu guma sau răzuire cu lama sau orice alt instrument ascuțit, rezultând deteriorarea hârtiei prin subțiere, a fibrelor hârtiei din straturile superioare, dar și dispariția strălucirii.

Urmele vor puteas fi găsite în urma analizei microscopice, a examinării actului în transparență, a expunerii la vapori de iod, a iluminării laterale sub un unghi e incidență, a examinării în radiații. Prin descoperirea fragmentelor de scris, ștergerea este pusă în evidență -un exemplu ar fi șanțurile de presiune din scrisul înlăturat sau distrugerea liniaturii formularului.

Alterarea pe cale chimică se realizează prin corodare sau splălarea cu anumite substanțe chimice a unui text, aceasta putându-se realiza parțial sau în întregime, dorindu-se decolorarea sau chiar înlăturarea definitivă a textului.

Alterarea prin acoperire a unui text sau a unor semne grafice este realizată prin hașurare, pătare, scrierea deasupra, etc.

Falsul prin adăugare de text

Falsul prin adăugare de text se poate realiza prin simpla modificare a unei litere sau cifre sau prin adăugiri de cifre ori cuvinte. Acest fals poate fi precedat de înlăturarea textului, cercetarea parcurgând mai multe etape:

Studiul caracteristicelor grafice ale textului:

Prescurtarea sau îngrămădirea literelor;

Modificarea sau orientarea diferită a liniei de bază;

Micșorarea distanței dintre rânduri însoțită de reducerea dimensiunii literelor, pentru a încăpea între rânduri;

Modificări cauzate de schimbarea suportului pe care a fost așezat înscrisul;

Schimbarea instrumentului scriptural.

Cercetarea materialului de scriere se realizează prin examinarea fizico-chimică a materialului cu care s-a scris (cerneală, tuș, creion).

Studierea modului de intersectare a trăsăturilor

Regula este că trăsăturile executate ulterior se suprapun trăsăturilor executate anterior, iar traseele rândurilor inferioare le intersectează pe cele superioare.

Tehnicile de evidențiere sunt: investigarea în microscopie electronic cu baleaj, investigarea optică studierea luminiscenței infraroșii, etc.

5.Falsul executat prin conducerea mâinii de către o altă persoană

În anumite situații în care scriptorul nu-și poate coordona personal mișcările în executarea scrierii, în practică se cunosc cazuri în care apelează la ajutorul unei alte persoane, lăsându-și mâna condusă în scriere.

În raport cu maniera de colaborare se disting două situații principale, cunoscute în literatura de specialitate sub denumirea de “mâna inertă” și “mâna moartă”.

Astfel, mâna inertă se întâlnește în afecțiunile foarte grave, în care subiectul este în agonie sau se dovedește a fi lipsit de orice forță, ori este o persoană sănătoasă, dar total analfabetă. În aceste condiții este firesc ca scrisul rezultat să se asemene cu scrisul obișnuit al celui ce a jucat rolul de ghid. Pot surveni și unele influențe ale mâinii inerte, dar acestea sunt ușoare și nu influențează prea mult caracteristicile grafice esențiale, scriptorul real păstrând destulă autonomie în mișcare.

Mâna ajutată constituie o modalitate de cooperare între o persoană bolnavă, încă în stare să execute unele gesturi grafice, deși nu este suficient de sigură și o altă persoană care să o asiste. În cursul operației de scriere unele gesturi ale celor două mâini concordă și deci se adiționează, dar în mod inevitabil alte gesturi se contrazic, dezacordul manifestându-se în trăsăturile curbe și anume: trăsăturile de legatură devin unghiulare, literele conținând cercuri se lărgesc, iar literele curbe, complexe sunt tremurate și de dimensiuni reduse.

Se mai cunoaște și așa numita “mână forțată” care, spre deosebire de situațiile de mai sus, ce presupuneau un acord al celui condus, implică o silire a acestuia să scrie. Semnele forțării desfășurate pe plan volitiv și fizic se vor materializa într-un grafism extrem de discontinuu și de deformat, uneori chiar ilizibil.

6. Falsul executat prin imitarea scrisului

Imitarea sau contrafacerea scrisului unei persoane face parte din categoriile de falsuri des întâlnite în practică, mai ales în cazul semnăturilor, al mențiunilor sau textelor de mai mică întindere. Ca mod de realizare, imitarea poate fi liberă sau servilă. Deoarece despre contrafacerea actelor și a semnăturilor îndeosebi ne-am ocupat într-un capitol precedent în cele ce urmează vom relua doar câteva aspecte care nu au fost menționate anterior.

Într-o acceptiune mai largă, imitația, ca de altfel și copierea, constituie tot un mod de deghizare, întrucât sistemul propriu de scriere al autorului este denaturat, viciat.

Întocmirea în întregime a unui act nou, prin imitarea unor modele cu conținut diferit este foarte rară. Această operație presupune ca autorul să-și constituie în prealabil un model propriu, de lucru, adică să scrie textul pe care l-a conceput, folosind caracteristicile scrisului imitat. Un asemenea model poate fi alcătuit prin studierea scrisului străin și redarea acestuia literă cu literă, fie prin decupare și alăturarea fragmentelor, întocmai ca la copiere, după care se desenează specimenul respectiv.

Atât în cazurile aparent mai simple, cât și la cele complicate, imitarea înseamnă de fapt o însușire a deprinderilor grafice ale unei alte persoane. Această însușire este superficială, de moment, atunci când imitația este realizată cu modelul în față (imitație servilă) și mai profundă, antrenând chiar un început de automatizare, atunci când imitația este rezultatul unor exercitii, a unui antrenament mai mult sau mai puțin îndelungat (imitația liberă sau din memorie).

7. Falsul prin deghizarea scrisului

Deghizarea scrisului înseamnă, după cum am văzut, o modificare voită a scrisului, dar de cu totul alt gen decât modificările produse de factorii naturali de care ne-am ocupat, cum ar fi afecțiunile psiho-fizio-patologice; acestea din urmă nu numai că nu depind de voința scriptorului, dar nici măcar nu pot fi evitate de acesta, oricât s-ar strădui (de exemplu, tremuratul parkinsonian).

Deghizarea scrisului este un procedeu prin care se maschează propriul scris, fiind întâlnită în special în cazul scrisurilor anonime.

Există mai multe metode prin care se poate realize deghizarea, și anume:

Deghizarea prin modificarea valorii dimensionale a scrisului.

Deghizarea prin adoptarea unor semen grafuce de tip caligrafic.

Deghizarea prin adoptarea unor semen grafice de factură tipografică.

Deghizarea prin modificarea înclinației scrisului.

Deghizarea prin scrierea cu mâna stângă.

Deghizarea prin simularea unui grafism dezorgan

STUDIU DE CAZ

,, Cazuri celebre de hoție, escrocherie și falsificare”

Din punct de vedere juridic, înșelăciunea, în zilele noastre este formulată în cadrul articolului 244 al Noului Cod Penal care prevede:

Inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos patriminonial injust și dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.

În România, o țară în care convulsiile sociale s-au desfășurat într-un mod perpetuu iar legislația se schimbă într-un mod alert, privatizarea a căpătat unele efecte colaterale, astfel s-a creat un cadru propice pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune, cuvântul cel mai des folosit fiind acela de escrocherie. După toate valurile care au adus doar dezamăgiri și confuzii, iar micile înșelătorii deveneau parte din viața fiecărei persoane, asemeni unei rutine cunoscută cu mult timp înainte, fapt ce îi face pe cetățenii acestei țări să fie familiarizați cu escrocherii de tot felul.

Escrocherii având ca obiect case și terenuri

După revoluție casele și terenurile au fost lovite de fenomenul creșterii excesive a prețurilor, motiv pentru care îmbogățirea rapidă a fost favorizată prin metode ilegale ce apelează la frauda prin vânzare sau ipotecare, ș.a.

Vânzarea succesivă a aceluiași imobil

Acest tip de escrocherie prin vânzarea succesivă a aceluiași imobil presupune vânzarea în repetate rânduri a aceluiași imobil, modalitatea de succesiune fiind un înscris sub semnătură privată (chitanță de mână), aceasta nerespectând caracterul unui act autentic. Vânzarea imobilului nu este valabil încheiată iar sancțiunea pe care o atrage este nulitatea de drept a actului juridic încheiat.

Dispozițiile legilor 58 și 59 din anul 1974 prevăd expres că terenurile și casele nu pot fi vândute, însă oamenii alegeau calea pe baza înscrisurilor sub semnătură privată, deși în situația dată, dreptul de proprietate nu putea fi transferat în mod legal.

Ceea ce este de menționat, este faptul că prin repetarea unui lucru se formează automatismul, iar cazul vânzărilor pe bază de chitanțelor de mână a devenit tot mai răspândit, fapt ce a determinat o normalizare ilegală în vânzarea imobilelor.

Escrocherii inițiate de circuite de întrajutorare

Până în perioada evenimentelor din luna decembrie 1989, C.A.R.-urile erau singurele sisteme de întrajutorare din România. Adrian Frățilă spune despre C.A.R.-uri că ,,erau un fel de roți mai bine puse la punct”. Beneficiile unui împrumut erau limitate și caracterizate de anumite condiții:

Constiuirea unui fond prin cotizare, ,,condiție sine qua non” ;

Valoarea cotizațiilor era o condiție de acordare, dar numai cu o cerere prealabilă, iar ajutorul acordat nu era niciodată consistent;

Restituirea sumelor se făcea lunar sub control atent, prin reținerea din salariu, debitorul trebuind să vină cu un garant.

Un caz celebru are loc chiar la Cluj-Napoca, loc unde s-a deschis un circuit de întrajutoarare cu proporții miraculoase. Acest ,,miracol” presupunea prezența unui comision, iar deponenților li se promitea restituirea unor sume colosale care erau de opt ori mai mari decât sumele depuse în circuit. În acest circuit nu era vorba despre cuantumul sumelor depuse, acesta putând avea orice valoare. Sumele ce trebuiau returnate erau foarte mari, iar pentru a se înlătura suspiciunile legate de restituire, Caritas-ul trebuia să dispună de aceste sume.

I.Stoica, capul afacerii lansează pe piață o informație conform căreia restituirile se vor realiza din vânzarea unor diferite investiții care pretindeau a fi foarte rentabile.

Pentru a fi susținute și credibile aceste afirmații, Caritas-ul deschide un magazin de mezeluri. Pentru primele restituiri a fost implicată și o bancă clujeană care va acorda Caritas-ului un împrumut consistent.

Lucrurile s-au desfășurat în continuare prin restituirea de către primii deponenți a sumelor înmulțite. Sperând că vor obține venituri suplimentare fără a depune prea mult efort, multe persoane nu au retras sumele promise.

Acest fenomen, Caritas, s-a răspândit imediat, mii de oameni fiind atrași de câștiguri imense. Foarte puțini s-au gândit la modul în care ar putea restitui Caritas-ul banii, însă pentru mulți această afacere a căpătat caracterul afacerilo de tip ,,suveică”.

Afacerea Caritas intră în probleme din cauza amânărilor unor plăți care au fost explicate prin deficiențele contabile de calcul și verificare. În final, deponenții încep să își retragă sumele de bani din circuit, iar această suveică menționată anterior va intra în rugină și inevitabil, se va opri.

Bineînțeles că sumele care trebuiau achitate ulterior deponenților nu au fost plătite iar celebrul I. Stoica, în urma arestării, a executat 2 ani de închisoare. Prin această decizie, societatea românească a fost pusă în umbră de decizia instanței de judecată care a pronunțat sentința.

În concluzie, o societate la nivel de grup cât și la nivel individual trebuie să devină prudentă în momentul în care vin în fața lor astfel de oferte.

Nicolae Trantomir

Nicolae Trantomir a fost un fiu de preot din București, acesta își însușește cunoștințe vaste din Biblie, ajungând să o memoreze. Având o inteligență incontestabilă, ajunge să își creeze o imagine iconică de om nepătat și cu o adorație nemărginită pentru Divinitate.

Fiind o persoană tacticoasă, acesta induce unor persoane apropaite că eș este nepotul lui Nifon Mitropolitul, persoană influentă în mediul ecleziastic al sfârșitului secolului XIX.

Bineînțeles că au existat numeroase persoane ale Bisericii care l-au folosit pe Nicolae Trantomir pentru rezolvarea unor probleme în schimbul unor sume de bani. Evident, rezolvarea problemelor se lăsa așteptată, iar sumele oferite au fost șterse din bugetele persoanelor naive.

Trantomir ajunge după gratii însă acest lucru nu îl împiedică să își păstreze setea de escrocherie, la 50 de ani devenind ,,logodnic de rang național”. Prin stragetgia logodnicului, secătuia fete naive, trecute de prima tinerețe, fete care predau avutul lor înaintea formelor legale de căsătorie.Rangul de ,,logodnic național” îl făcea să dispară din mediul înșelător, pierzându-se urma.

Acțiunile lui au avut ca rezultat ani grei de închisoare, însă după ce este pus în libertate va dispărea complet din vizorul poliției.

Constantin Zoniade

Zoniade este contemporan și de aceeași notorietate cu Trantomir, acesta se ocupa cu diferire colectări de obiecte de artă.

Zoniade, folosind o strategie ingenioasă, pretindea că este nepotul profesorului Tocilescu. Acesta colindă multe comune ale țării, însă înainte de sosirea sa își făcea intrarea cu telegrame care spuneau că vin din partea prodesorului Tocilescu care îl ruga să colecteze rare obiecte etnografice pentru un așa-zis muzeu.

Multe persoane din clase sociale înalte, crezând că fac un gest important pentru națiune, predau bunuri valoroase escrocului Zoniade. Prin toate locurile în care mergea, Zoniade era primit ca un baron de curte regală, deoarece era ,,trimisul în misiune” al profesorului Tocilescu.

Obiectele de valoare primate ajungeau să fie vândute colecționarilor, în timp ce persoanele păgubite rămâneau cu gustul amar al înșelătoriei

Toate acțiunile lui Zoniade îș fac pe acesta să sfârșească în spatele gratiilor.

Aceste două cazuri, ,,Nicolae Trantomir” și ,,Constantin Zoniade” au fost și vor râmâne capete de listă în domeniul lor.

CONCLUZII

În concluzie, scrierea ca mijloc prin care se transmite și se fixează gândurile, ideile prin intermediul semnelor grafice, a fost și este folosită tot mai intens la realizarea unei game vaste de acte oficiale sau particulare. Actele scrise devenind probe frecvente despre diferite neînțelegeri între oameni, sunt și obiectul diferitelor procedee de falsificare. Incriminarea falsului în acte este întâlnită în Legea lui Lucius Cornelius Sulla, care prevede pedepse aspre pentru asemenea fapte ilicite.

Elementele esențiale ale infracțiunii de fals în acte sunt regăsite în literatura juridică și jurisprudența, prin aceea că prezintă trei caracteristici principale : alterarea adevărului, producerea sau posibilitatea producerii unor consecințe juridice, săvârșirea faptei cu intenție.

Accepțiunea dată falsului în acte este în general comună pentru toate formele în care se manifestă acesta. De asemenea, nici elementele infracțiunii nu diferă cu mult între ele, unele nuanțe mai însemnate apar doar în privința subiectului infracțiunii și a laturii ei obiective. Aceste aspecte sunt întâlnite în materia dreptului penal, unde cercetarea presupune atât dovedirea falsului, cât și a vinovăției persoanei implicate, în timp ce în materia dreptului civil, cercetarea face abstracție de autorul faptei, ea fiind îndreptată doar împotriva scrisului contestat.

Indiferent dacă falsul este abordat din perspectiva dreptului penal sau din cea a dreptului civil, noțiunea de fals în înscrisuri nu trebuie confundată cu noțiunea de fals tehnic. Falsul tehnic are o arie de cuprindere mult mai diversificată ce cuprinde manoperele frauduloase executate pentru alterarea înscrisului , dar și acțiunile efectuare asupra actelor, fără a se urmări producerea de consecințe juridice.

În ceea ce privește formele infracțiunii de fals în înscrisuri, în cadrul cercetării criminalistice, pe lângă clasificarea făcută sub raport tehnic criminalistic, se are în vedere și clasificarea făcută prin prisma legii penale.