Infracțiunile Contra Patrimoniuluidoc

=== infracțiunile contra patrimoniului ===

Introducere

La 22 iunie 2009 Guvernul României și-a asumat răspunderea pentru proiectul de cod penal. Prin acest gest politic, s-au creat premisele intrării în vigoare a acestui nou act normativ.

În doctrina de specialitate problematica legată de infracțiunile contra patrimoniului este des abordată dar departe de a fi epuizată, astfel încât o nouă cercetare să poate fi considerat ă utilă, datorită complexității problemelor observate în leg ătură cu acestea. Spre pildă, în materia infracțiunilor contra patrimoniului, în general există o diversitate de variante de clasificare a lor, prin raportare la diferite categorii de criterii.

Legiuitorul român, în Noul Cod penal a optat pentru o sistematizare a normelor de incriminare a faptelor contra patrimoniului în patru capitole, ținând seama de situațiile de fapt în care se pot găsi bunurile ca entități patrimoniale, cât și de caracterul sau natura acțiunilor ilicite prin care pot fi modificate aceste situații de fapt și indiferent de titularul lor: Capitolul I reglementeaz ă faptele de furt; Capitolul II cuprinde tâlhăria în varianta tip, tâlhăria calificată și pirateria; Capitolul III cuprinde incriminări ale unor faptele contra patrimoniului care se săvârșesc prin nesocotirea încrederii; în Capitolul IV au fost incluse fraudele patrimoniale săvârș ite prin sisteme informatice și mijloace de plată electronice, iar în Capitolul V “Distrugerea și tulburarea de posesie”. De altfel această sistematizare nu reprezintă o premieră pentru legislația penală română, ci o revenire la tradi ție: Codul penal de la 1864 sistematiza crimele și delictele proprietății pe 9 secțiuni; Codul penal de la 1936 prevedea crimele și delictele contra patrimoniului în Titlul XIV care cuprindea 4 capitole.

În ceea ce privește incriminările care au corespondent și în Codul penal în vigoare din 1969 au fost operate și unele modificări, menite a pune textele în situația de a răspunde mai bine necesității reprimării unor modalități de comitere a respectivelor fapte, evidențiate de practica judiciară. A fost introdusă și o nouă incriminare care privește abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor. Infracțiunea se poate comite în două modalități, fie prin fapta debitorului de a înstrăina, ascunde, deteriora sau distruge, în tot sau în parte, valori ori bunuri din patrimoniul său ori de a invoca acte sau datorii fictive în scopul fraud ării creditorilor, fie prin achiziționarea de bunuri ori servicii, debitorul știind cu certitudine la momentul încheierii tranzacției că nu va putea plăti și producând astfel o pagubă creditorului.

Noile incriminări referitoare la înșelăciunea privind asigurările, deturnarea licitațiilor publice și exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile își găsesc justificarea în realitatea socială, căci ele vin să sancționeze fapte care au devenit din ce în ce mai frecvente în ultimii ani.

În ceea ce privește deturnarea licitațiilor publice, practica ultimilor ani a demonstrat că, nu în puține cazuri, participanții la o licitație publică au recurs a diferite manopere frauduloase, în scopul îndepărtării de la licitație a unor potențiali participanți, alterând astfel prețul de adjudecare.

În fine, prin incriminarea exploatării patrimoniale a unei persoane vulnerabile se dorește reprimarea unor fapte care au proliferat în ultimii ani și care au produs uneori consecințe sociale devastatoare pentru persoanele care le-au căzut victimă, fiind aproape zilnic semnalate în pres ă cazuri ale unor persoane în vârstă sau cu o stare de sănătate precară care au ajuns să își piardă locuințele în urma unor asemenea înțelegeri patrimoniale disproporționate.

Conform expunerii de motive care a însoțit proiectul noului Cod penal, legiuitorul a vizat următoarele obiective:

1. crearea unui cadru legislativ coerent în materie penală, cu evitarea suprapunerilor inutile de norme în vigoare existente în actualul Cod penal și în legile speciale;

2. simplificarea reglementărilor de drept substanțial, menită să faciliteze aplicarea lor unitară și cu celeritate în activitatea organelor judiciare;

3. asigurarea satisfacerii exigențelor decurgând din principiile fundamentale ale dreptului penal consacrate de Constituție și de pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte;

4. transpunerea în cadrul legislativ penal național a reglementărilor adoptate la nivelul Uniunii Europene;

5. armonizarea dreptului penal material român cu sistemele celorlalte state membre ale Uniunii Europene, ca o premisă a cooperării judiciare în materie penală bazată pe recunoaștere și încredere reciprocă.

Cap. 1. Considerații generale privind infracțiunile contra patrimoniului

1.1. Patrimoniul ca valoare socială

Constituția României, prin art. 136 alin. (1), prevede în mod expres faptul că proprietatea este publică sau privată. În principiu, orice bun, mobil sau imobil, poate forma obiect al dreptului de proprietate publică sau privată. În același articol, în alin. (3) sunt enumerate bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietății publice: bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de legea organică. Această enumerare se completează cu alte bunuri stabilite, prin diferite legi speciale, ca aparținând proprietății publice. Proprietatea, publică sau privată, poate fi încălcată prin aceleași fapte de pericol social considerate ca fiind infracțiuni.

Noțiunea de „patrimoniu” are o sferă mai largă decât noțiunea de „proprietate”, incluzând nu numai proprietatea, ci și totalitatea drepturilor și obligațiilor care au valoare economică. În această accepțiune, patrimoniul este ocrotit, în primul rând, printr-un ansamblu de mijloace juridice extrapenale, civile și de altă natură, și numai în ultimă instanță prin intermediul normelor penale.

În Titlul III al Părții speciale a Codului penal, legiuitorul a incriminat acele fapte de pericol social care sunt săvârșite împotriva relațiilor sociale privitoare la existența și folosirea liberă a patrimoniului unei persoane.

În terminologia legii penale, noțiunea de „patrimoniu” nu are același înțeles ca și în dreptul civil. Sub aspect civil, pa trimoniul este definit ca fiind o universalitate de drept constituită din totalitatea drepturilor subiective și obligațiilor pe care le are o persoană fizică sau juridică și care au o valoare economică, adică pot fi evaluabile în bani. Patrimoniul este un concept juridic care exprimă ansamblul de drepturi și obligații ale unei persoane ca o universalitate, ca o totalitate independentă de bunurile pe care le cuprinde la un moment dat patrimoniul.

Din cuprinsul patrimoniului fac parte bunurile corporale și incorporale, bunurile consumptibile ori fungibile, mobile sau imobile, principale ori accesorii, adică tot ce reprezintă puteri, facultăți, aptitudini ale subiectului privite din punct de vedere al valorii lor economice și a raporturilor care se nasc din exercițiul acestor puteri, facultăți, aptitudini.

În dreptul penal, noțiunea de patrimoniu în legătură cu infracțiunile care se pot comite împotriva acestuia are un înțeles mai restrâns și se referă la bunuri nu ca universalitate, ci în individualitatea lor susceptibilă de a fi apropriate de făptuitor prin mijloace frauduloase. Infracțiunea nu ar putea fi săvârșită împotriva patrimoniului ca universalitate de bunuri, pentru că aceasta va exista întotdeauna.

În incriminările privind faptele care aduc atingere patrimoniului, legea penală are în vedere acțiunea ilicită a făptuitorului, iar nu poziția juridică a victimei, ceea ce înseamnă că infractorul trebuie să justifice că avea dreptul să săvârșească fapta pe care legea penală o prevede ca infracțiune. Victima nu este ținută să dovedească faptul că ar fi proprietar sau că ar poseda legitim ori că ar avea alte drepturi asupra bunului care i-a fost sustras, însușit sau distrus prin săvârșirea infracțiunii.

Legea penală a considerat că, pentru a apăra patrimoniul și drepturile legate de acesta, este necesar în primul rând să fie apărate situațiile de fapt existente, să se asigure menținerea acestora în starea în care se aflau până la intervenția ilicită a făptuitorului, deoarece orice modificare a lor prin fapte ilicite duce la o imposibilă sau dificilă ocrotire reală a entităților patrimoniale care fac obiectul drepturilor subiective. Atâta vreme cât un bun își păstrează situația de fapt, stabilită și cunoscută de cei interesați, cei care ar pretinde că au vreun drept asupra acelui bun și-l vor putea valorifica în mod real, dar dacă bunul și-a pierdut situația de fapt (a fost sustras, însușit, distrus, ascuns), orice valorificare a dreptului devine nerealizabilă.

Așadar, schimbarea pe căi ilicite a situației entităților patrimoniale constituie specificul infracțiunilor contra patrimoniului. Sub denumirea de „Infracțiuni contra patrimoniului” dată Titlului III din Partea specială a Codului penal se află două categorii de bunuri susceptibile de a fi ocrotite prin incriminarea faptelor contra patrimoniului, în raport de formele diferite de proprietate:

– proprietatea publică, ce, în lumina art. 858 noul C. civ., este „dreptul de proprietate ce aparține statului sau unei unități administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin declarația legii, sunt de uz ori de interes public, cu condiția să fie dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege”. Totodată, conform art. 554 alin. (1) noul C. civ., „Bunurile statului și ale unităților administrativ-teritoriale care, prin natura lor sau prin declarația legii, sunt de uz sau de interes public formează obiectul proprietății publice, însă numai dacă au fost legal dobândite de către acestea”;

– proprietatea privată, care, în conformitate cu art. 555 alin. (1) noul C. civ., este „dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege”, iar conform art. 553 alin. (1), „Sunt obiect al proprietății private toate bunurile de uz sau de interes privat aparținând persoanelor fizice, persoanelor juridice de drept privat sau de drept public, inclusiv bunurile care alcătuiesc domeniul privat al statului și al unităților administrativ-teritoriale”.

1.2. Importanța ocrotirii și protejarea patrimoniului prin normele dreptului penal

Pentru protecția patrimoniului au existat preocupări întotdeauna și este necesară o permanentă analiză atât a materialului doctrinar existent în prezent, cât și a consecințelor practice ale faptelor săvârșite împotriva patrimoniului, acest demers fiind indispensabil pentru evaluarea stadiului actual asigurat pentru protecția patrimoniului în cadrul societății, precum și pentru a observa evoluția sa și necesitatea de a interveni și de a îmbunătăți reglementările prin care se asigură o protecție adecvată în această sferă, pentru o bună corelare a situației reale cu modalități concrete de protecție efectivă. Intervenția legiuitorului în această materie trebuie să fi e bazată pe evoluția societății și trebuie să țină seama de faptul că scopul nu este să stabilească o reglementare rigidă, impusă cu caracter defi nitiv, ci trebuie să se pornească de la premisa că este necesară o reglementare fl exibilă, în concordanță cu evoluțiile recente și adaptată în funcție de acestea.

Interesul practic al cercetării diferitelor aspecte privind protecția patrimoniului constă în necesitatea conturării unor soluții legislative și practice pentru problemele cu care se confruntă societatea pentru a permite coexistența pașnică și soluționarea conflictelor acolo unde acestea apar.

Protecția patrimoniului are o importanță majoră în societate, iar dreptul penal are un rol important prin contribuția la realizarea unei apărări efi ciente a patrimoniului, iar în acest scop dreptul penal asigură protecția patrimoniului prin stabilirea unui cadru larg și variat de incriminări, pe baza cărora se instituie răspunderea penală pentru faptele ilicite îndreptate împotriva acestuia. În ceea ce privește utilizarea noțiunii de patrimoniu în legislație, trebuie remarcat că atât Constituția, Codul penal, Codul civil anterior, cât și alte dispoziții folosesc acest termen, însă fără a-l defi ni, motiv pentru care în literatura de specialitate s-a căutat conturarea acestei noțiuni, fără ca definițiile formulate să difere în mod esențial.

Constituția României, prin art. 136 alin. (1), prevede că proprietatea este publică sau privată și, în principiu, orice bun, mobil sau imobil, poate forma obiect al dreptului de proprietate publică sau privată, iar proprietatea publică sau privată poate fi încălcată prin aceleași fapte de pericol social considerate ca fi ind infracțiuni. În contextul în care dreptul de proprietate este garantat de Constituție trebuie ținut cont de faptul că noțiunea de patrimoniu are o sferă mai largă decât noțiunea de proprietate, incluzând nu numai proprietatea, ci totalitatea drepturilor și obligațiilor care au valoare economică. În această accepțiune, patrimoniul este ocrotit, în primul rând, printr-un ansamblu de mijloace juridice extrapenale, civile și de altă natură și numai în ultimă instanță prin intermediul normelor penale, mai ales în privința faptelor cu grad ridicat de pericol social.

Din punct de vedere etimologic, noțiunea de patrimoniu își găsește originea în limba latină, unde termenul patrimonium desemna bunurile, averea moștenită de la părinți, iar acesta derivă de la pater familias care era proprietarul întregii averi familiale.

Din punct de vedere juridic, cuvântul patrimoniu a suferit un transfer semantic, el exprimând nu o relație cu trecutul și cu ascendenții, ci o relație cu prezentul și cu persoana care este titularul drepturilor și obligațiilor cu conținut economic; unitatea intelectuală a bunurilor care alcătuiesc patrimoniul este generată de legătura sa cu o persoană, ceea ce a dus la conturarea noțiunii juridice de patrimoniu.

Până la adoptarea noului Cod civil, în legislația civilă română nu exista o defi niție a noțiunii de patrimoniu, deoarece redactorii Codului civil de la 1864, după modelul francez de la 1804, nu au acordat o mare importanță acestui aspect. În Codul civil anterior existau referiri generale la noțiunea de patrimoniu, fără a fi utilizat termenul în mod expres: de exemplu, art. 1718 prevedea că oricine este obligat personal este ținut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile și imobile, prezente și viitoare.

Trimiterea pe care o făcea Codul civil anterior la toate bunurile ce aparțin debitorului, prezente și viitoare, cu care acesta garantează îndeplinirea obligațiilor asumate față de creditorul său, fi ind interpretată în sensul că se are în vedere totalitatea bunurilor acestuia, privite ca universalitate. Și noul Cod civil defi nește patrimoniul indirect în art. 2324, care reia conținutul art. 1718 C. civ. anterior, deși dincolo de aplicații particulare ale noțiunii de patrimoniu există dispoziții cu privire la patrimoniu în general.

În sens economic, patrimoniul desemnează totalitatea bunurilor ce constituie averea unei persoane, prin bun înțelegându-se atât lucrurile materiale ce compun avutul unei persoane, cât și toate acele drepturi ce aparțin acelei persoane care au conținut economic. În sens juridic, patrimoniul desemnează totalitatea drepturilor și obligațiilor cu conținut economic, evaluabile în bani, care aparțin unei persoane, sens în care patrimoniul cuprinde toate drepturile unei persoane și toate obligațiile doar dacă acestea au caracter patrimonial, adică pot reprezenta o valoare bănească, patrimoniul fi ind o sumă de valori și nu un ansamblu de lucruri materiale.

Patrimoniul a fost defi nit ca fi ind totalitatea drepturilor și obligațiilor care au valoare economică aparținând unui subiect de drept, persoană fi zică sau juridică, fără luarea în considerare a drepturilor și obligațiilor concrete pe care le are subiectul la un moment dat, ci doar a ansamblului acestor drepturi și obligații, cu mențiunea că se poate renunța la menționarea bunurilor în defi niție, deoarece drepturile patrimoniale sunt considerate bunuri și pentru că toate drepturile și obligațiile cu caracter economic sunt bunuri sau se referă la bunuri.

Patrimoniul, ca entitate juridică distinctă, repre zintă universalitatea drepturilor patrimoniale și obligațiilor patrimoniale care aparțin unei persoane, care există și se menține indiferent de modifi cările ce intervin în conținutul său.

Patrimoniul este reprezentat de drepturile și obligațiile care au valoare economică, valoare pecuniară care nu înseamnă că toate acestea au o valoare în bani, ci doar că pot fi evaluate în bani. În sens economic, patrimoniul aste alcătuit din totalitatea bunurilor destinate să satisfacă nevoile de consum ale unei persoane, adică averea unei persoane, și cuprinde capitalul și veniturile. În sens juridic, patrimoniul există chiar în situația în care ar fi alcătuit doar din datorii sau dacă valoarea lor este mai mare decât valoarea drepturilor.

Cu titlu de noutate, noul Cod civil defi nește patrimoniul în art. 31, în sensul că acesta reprezintă totalitatea drepturilor și datoriilor ce pot fi evaluate în bani și care aparțin unei persoane fi zice sau juridice. Astfel, patrimoniul are o latură activă, formată din drepturile patrimoniale care aparțin persoanei, atât drepturi reale, cât și de creanță, dar fără drepturile personal nepatrimoniale, și o latură pasivă, formată din toate obligațiile sale evaluabile în bani, existența celor două laturii fi ind evidențiată de art. 20 pct. 1 din Legea de punere în aplicare a noului Cod civil, care a completat art. 31 noul C. civ. cu mențiunea conform căreia patrimoniul „include toate drepturile și datoriile ce pot fi evaluate în bani și aparțin acesteia”, iar existența laturii pasive face din patrimoniu o universalitate juridică, cu un regim independent față de elementele sale componente, ceea ce-l diferențiază de universalitățile de fapt (noțiune consacrată în noul Cod civil în art. 541 și care reprezintă un ansamblu de bunuri care aparțin aceleiași persoane și care au o destinație comună).

Concepția civilistă asupra patrimoniului ca sumă a raporturilor juridice, adică a drepturilor și obligațiilor relative la bunurile care aparțin unei persoane, nu poate fi transferată în dreptul penal ca atare, ci sunt necesare câteva mențiuni suplimentare.

Dreptul penal asigură ocrotirea patrimoniului prin combaterea faptelor îndreptate direct sau indirect împotriva lucrurilor exterioare asupra cărora se exercită drepturile patrimoniale, adică asupra acelor lucruri care, în materialitatea lor, ar putea fi însușite, distruse sau tulburată posesiunea lor.

Astfel, ocrotirea patrimoniului, a drepturilor patrimoniale, este asigurată prin fi ecare ramură de drept prin dispoziții prin care se apără patrimoniul persoanei, atât în dreptul civil, cât și în dreptul penal prin incriminările prin care se asigură protecția patrimoniului persoanei în sens restrâns, ca drept cu caracter patrimonial care se referă la bunurile care aparțin persoanei și nu ca universalitate. Amplificarea fenomenului criminalității contra patrimoniului în țara noastră impune, pentru asigurarea protecției patrimoniului, o intensificare a reacției profilaxiei statului și dreptului împotriva oricăror atingeri aduse în această sferă.

Ocrotirea relațiilor patrimoniale este asigurată în principal de alte ramuri ale dreptului (drept civil, administrativ, dreptul muncii etc.), ocrotirea penală a acestor relații având un caracter subsidiar, aceasta înseamnă că legea penală acționează numai atunci când se dovedesc inefi ciente celelalte mijloace juridice nepenale sau extrajudiciare; dar, în măsura în care este incidentă, ea constituie forma cea mai energică și mai eficientă de apărare a patrimoniului, iar în cazul formelor grave de atac la adresa acestor valori sociale intervenția legii penale devine unica modalitate de combatere a unor asemenea fapte.

Alături de dreptul civil, dreptul penal urmărește apărarea și garantarea libertății de manifestare a persoanei, precum și patrimoniul acesteia împotriva unor fapte cu grad de pericol social ridicat prin incriminarea infracțiunilor contra patrimoniului. Legea penală realizează apărarea patrimoniului, chiar din momentul intrării sale în vigoare (are caracter dinamic), prin amenințarea cu aplicarea constrângerii juridice contra acelora care aduc atingere relațiilor patrimoniale (efectul de prevențiune generală). Pe de alta parte, ea acționează prin aplicarea sancțiunilor penale celor care au săvârșit fapte de încălcare a prevederilor legale (efectul de prevențiune specială), sancționare care se va răsfrânge și asupra celor din jur, determinându-i, în mod și mai convingător, să se abțină de la comiterea unor astfel de fapte. Astfel, în lupta împotriva acestor infracțiuni, dreptul penal exercită atât un rol represiv, cât și un rol educativ, contribuind la reeducarea infractorilor și prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni, precum și la educarea societății în ansamblul ei în sprijinul grijii pentru apărarea patrimoniului.

Faptele săvârșite împotriva patrimoniului au fost aspru sancționate încă din legiuirile cele mai vechi timpuri, sistemele de drept moderne urmând aceeași direcție; și în vechiul drept penal român existau dispoziții cu privire la infracțiunile contra patrimo niului, după cum și în Codul penal român din 1964 existau dispoziții referitoare la crimele și delictele contra proprietății, precum și în Codul penal român din 1936. Schimbări majore cu privire la protecția patrimoniului au avut loc în perioada comunistă, în contextul în care a fost adoptat Decretul nr. 1952/1950 prin care s-a defi nit noțiunea de „avut obștesc”, care a fost introdusă și în Codul penal din 1936 realizând astfel o protecție diferențiată între patrimoniul obștesc și patrimoniul particular, concepție înlăturată de Constituția adoptată după Revoluția din 1989 prin care s-a consacrat principiul ocrotirii egale a proprietății publice și private.

Faptele socialmente periculoase îndreptate împotriva patrimoniului – public sau privat – sunt incriminate prin prevederile Titlului III din Codul penal, intitulat „Infracțiuni contra patrimoniului” (art. 228-256), deoarece prezintă un ridicat grad generic de pericol social determinat, pe de o parte, de importanța relațiilor sociale ce constituie obiectul protecției penale și de gravele urmări pe care le poate avea pentru societatea noastră săvârșirea acestor infracțiuni și, pe de altă parte, de faptul că infracțiunile contra patrimoniului au o frecvență deseori mai ridicată în raport cu alte categorii de infracțiuni. Fără combaterea promptă și efi cace, prin mijloacele dreptului penal, a elementelor care pun în pericol relațiile patrimoniale nu ar fi posibilă o normală desfășurare și dezvoltare a acestor valori sociale.

În contextul în care patrimoniul unei persoane ar putea fi prejudiciat printr-o mare varietate de fapte susceptibile să atragă răspunderea penală, pe lângă incriminările din art. 228-256 C. pen., patrimoniul ar putea fi lezat printr-o serie de fapte penale care au ca obiect juridic secundar relațiile privitoare la patrimoniu, obiectul lor juridic principal fi ind ocrotirea altor valori: unele infracțiuni contra siguranței statului, cum ar fi actele de diversiune (art. 163 C. pen.); subminarea economiei naționale (art. 165 C. pen.); unele infracțiuni de serviciu, cum ar fi abuzul în serviciu (art. 248, 2481 C. pen.); neglijența în serviciu (art. 249 C. pen.) sau infracțiunile contra siguranței circulației pe calea ferată (art. 273-276 C. pen.). Printre infracțiunile care aduc atingere patrimoniului se pot enumera și cele care, deși au ca obiect juridic ocrotirea altor relații sociale, ar putea în anumite situații să fi e păgubitoare pentru patrimoniul unei persoane; de exemplu, sustragerea de sub sechestru (art. 244 C. pen.), nedenunțarea unor infracțiuni (art. 262 C. pen.), favorizarea infractorului (art. 264 C. pen.).

Prin incriminările din art. 228-256 C. pen. legiuitorul român a urmărit să cuprindă în acest cadru numai faptele care au ca obiect juridic unic sau principal relațiile care se nasc și se dezvoltă în legătură cu patrimoniul. În unele cazuri obiectul juridic al infracțiunilor sistematizate în acest cadru este unic (de exemplu, la infracțiunea de furt, abuz de încredere, gestiune frauduloasă); în alte cazuri obiectul juridic este principal în raport cu un alt obiect juridic secundar al aceleiași infracțiuni (de exemplu, în cazul infracțiunii de tâlhărie, piraterie, tăinuire). Nu au fost cuprinse în acest titlu incriminările din Codul penal care au ca obiect secundar relațiile patrimoniale (de exemplu, infracțiunile de abuz în serviciu contra intereselor publice, neglijența în serviciu) și nici infracțiunile din legile extrapenale cu dispoziții penale care au ca obiect juridic secundar relațiile patrimoniale.

Așezarea incriminărilor privind patrimoniul într-o singură diviziune a parții speciale din Codul penal, Titlul III – art. 228-256, poate conduce la concluzia ca aceste infracțiuni formează un cadru omogen, nesusceptibil de subdivizări bazate pe o clasifi care științifi că a faptelor incriminate; omogenitatea cadrului constă numai în unitatea obiectului juridic al ocrotirii penale, drept criteriu sufi cient pentru a justifi ca așezarea într-o singură diviziune. Totuși, faptele incriminate privite în conținutul lor sunt eterogene, astfel încât o subdiviziune a lor este posibilă și necesară, această clasifi care fi ind utilă atât pentru studiul teoretic al infracțiunilor patrimoniale, cât și pentru o diferențiere și încadrare corectă a faptelor în practica judiciară.

Legea penală ține seama de situațiile de fapt existente în care se găsesc bunuri (entități patrimoniale) pe care înțelege să le ocrotească, iar acțiunile ilicite prin care pot fi modifi cate în mod social periculos aceste situații de fapt sunt: acțiunile de sustragere (luare, deturnare), acțiunile de fraudă (abuz, amăgire), și acțiunile de samavolnicie (distrugere, degradare, invadare).

Sistematizarea doctrinară făcută în unele lucrări de drept penal adaugă la primul criteriu – obiectul juridic – un al doilea criteriu, respectiv cel al acțiunii prin care se lezează obiectul ocrotirii legale. Potrivit acestor două criterii, infracțiunile contra patrimoniului au fost sistematizate în următoarele categorii: infracțiuni care se realizează prin sustragere (delapidare, furt, tâlhărie, piraterie, tăinuire), infracțiuni care se comit prin fraudă (înșelăciune, abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă și însușirea bunului găsit) și infracțiuni care se săvârșesc prin distrugere (distrugerea, tulburarea de posesie), o asemenea clasifi care fi ind subordonată sistematizării legale, întrucât decurge în mod fi resc din aceasta, facilitând analiza infracțiunilor din punct de vedere metodologic.

În contextul în care analizăm modalitățile prin care acționează autorii infracțiunilor contra patrimoniului, modalități care, dincolo de rezultatul concret produs, sunt de natură a provoca celorlalți indivizi stări emoționale, stări de neliniște, de insecuritate personală, dăunătoare desfășurării normale a vieții sociale, putem identifi ca rațiunea pentru care societatea este interesată, alături de individ, să pună astfel de fapte, prin intermediul sistemului dreptului, sub un regim care să asigure profi laxia și caracterul punitiv.

În dreptul penal, care apără valorile și relațiile sociale esențiale ale societății, care sunt prevăzute în Codul penal și alte legi penale sau nepenale cu dispoziții penale, noțiunea de patrimoniu nu este reglementată, dar se face referire la unele elemente care îl compun: „proprietate”, „bunuri mobile sau imobile” etc.

Prin infracțiunile contra patrimoniului sunt protejate nu numai relațiile sociale privind dreptul de proprietate publică sau privată, ci și posesia sau detenția, chiar precară, a bunului, deoarece prin patrimoniu se înțelege un complex de drepturi și obligații care privesc entități susceptibile de o evaluare economică, ceea ce înseamnă că noțiunea de patrimoniu, care presupune toate drepturile reale, toate drepturile cu caracter patrimonial, toate obligațiile sau orice situație care prezintă doar o aparență de drept, este mai largă decât cea de proprietate.

În doctrina penală se discută dacă și în ce măsură noțiunea de patrimoniu își păstrează în dreptul penal același înțeles pe care îl are dreptul civil; în această privință s-a afi rmat că în dreptul penal noțiunea de patrimoniu nu ar avea aceeași semnificație ca în dreptul civil, deoarece în sens penal prin „patrimoniu” s-ar înțelege numai activul, nu și pasivul patrimonial. S-a susținut că, dimpotrivă, întrucât noțiunea de patrimoniu este consacrată ca noțiune juridică în domeniul dreptului civil, ea trebuie să aibă același înțeles și în domeniul dreptului penal, urmând ca în aplicarea dispozițiilor în materie ale Codului penal să se țină seama de principiile, normele, caracterizările și soluțiile admise în sfera dreptului civil.

Deși nu împărtășim această opinie, s-a argumentat că, pe de o parte, noțiunea de „activ patrimonial” nu desemnează doar ceea ce posedă efectiv o persoană, ci tot ceea ce ar putea să posede aceasta, la un moment dat, în conformitate cu legea, iar, pe altă parte, noțiunea de „pasiv patrimonial” nu desemnează lipsa posesiunii vreunui bun, ci indică doar natura și cantitatea prestațiilor pe care o persoană le datorează, la un moment dat, altora, în conformitate cu legea. Astfel, se explică faptul că, în drept, o persoană poate fi prejudiciată patrimonial, chiar dacă, prin absurd, ea nu ar deține absolut niciun bun, în contextul în care dintr-un punct de vedere strict contabil patrimoniul este „activ” doar atunci când valoarea a ceea ce posedă efectiv o persoană depășește valoarea a ceea ce datorează aceasta altora.

În literatura de specialitate s-a afi rmat în mod corect că nu se poate face abstracție de faptul că baza normativă care asigură protecția juridică a patrimoniului o constituie Codul civil român.

Totuși, ca o comparație, în dreptul civil patrimoniul presupune totalitatea drepturilor și obligațiilor pe care le are o persoană și care au valoare economică, pot fi evaluate în bani, adică totalitatea drepturilor actuale și viitoare, în timp ce în dreptul penal noțiunea de patrimoniu are un sens restrâns la bunurile privite în individualitate lor și nu ca universalitate, susceptibile de a fi apropriate de făptuitor prin mijloace frauduloase, distruse, tăinuite etc.

În doctrina penală, noțiunea de patrimoniu este raportată la infracțiunile care se pot comite împotriva acestuia și are un înțeles mai restrâns decât semnifi cația din dreptul civil de totalitate a drepturilor și obligațiilor unei persoane care au valoare economică, făcând referire la bunuri, nu ca la o universalitate de bunuri, drepturi și obligații, ci în individualitatea lor susceptibile de a fi apropiate de făptuitor prin mijloace frauduloase. Infracțiunea nu poate fi îndreptată împotriva patrimoniului ca universalitate de bunuri, deoarece acesta va exista întotdeauna indiferent de numărul sau valoarea bunurilor din care se compune, ci se îndreaptă contra bunurilor care fac parte din patrimoniu, la activul acestuia, însemnând bunurile și implicit drepturile, pasivul care reprezintă obligațiile sau datoriile nu prezintă niciun interes pentru infractor, chiar cu propunerea ca denumirea „infracțiunile contra patrimoniului” să fie denumite „infracțiuni contra bunurilor care fac parte din acest patrimoniu”.

S-a susținut că este necesară o viziune asupra patrimoniului care să nu permită nici o subordonare a dreptului penal față de dreptul civil, dar nici o utilizare autonomă a noțiunii de patrimoniu. Așezarea în normativul special al dreptului penal a categoriei de infracțiuni contra patrimoniului după infracțiunile contra statului și cele contra persoanei și libertății acesteia subliniază importanța pe care o acordă legiuitorul modern ocrotirii patrimoniului, ceea ce nu poate surprinde dacă luăm în considerare obiectul juridic generic al grupului de infracțiuni și încărcătura ridicată de pericol social.

În ceea ce privește incriminările contra patrimoniului, legea penală are în vedere acțiunea ilicită a făptuitorului, iar nu poziția juridică a victimei, deci infractorul trebuie să justifice că avea dreptul să săvârșească fapta pe care legea penală o prevede ca infracțiune; victima nu este ținută să dovedească că ar fi proprietar sau că ar poseda legitim ori că ar avea alt drept asupra bunului care i-a fost sustras, însușit sau distrus prin săvârșirea infracțiunii.

După adoptarea noii Constituții legiuitorul a intervenit în sistematizarea conținutului incriminărilor contra patrimoniului, modifi când substanțial limitele speciale ale pedepsei închisorii la toate infracțiunile din acest domeniu, astfel încât la majoritatea incriminărilor limitele speciale de pedeapsă s-au dublat ori chiar s-au triplat. Aceeași acțiune a legiuitorului de actualizare a conținutului de incriminare, prin adaptare la necesitatea de a răspunde unor realități concrete, a operat și în ceea ce privește infracțiunea de înșelăciune, în cazul căreia pedeapsa inițială cu închisoare de la 3 luni la 2 ani s-a majorat la pedeapsa închisorii de la 6 luni la 12 ani.

În primul rând, pentru protecția patrimoniului și a drepturilor patrimoniale, este necesar ca legea penală să apere situațiile de fapt existente, să se asigure menținerea acestor situații, modifi carea lor prin acțiuni ilicite făcând, dacă nu imposibilă, în orice caz mult prea difi cilă ocrotirea reală a entităților patrimoniale care fac obiectul drepturilor subiective. Dacă un bun își păstrează situația de fapt, stabilită și recunoscută de cei interesați, cei care ar pretinde că au vreun drept asupra acelui bun și-l vor putea valorifi ca în mod real, însă, din momentul în care acesta și-a pierdut situația de fapt, orice valorifi care a dreptului devine difi cilă.

În cazul faptelor împotriva patrimoniului nu se cere ca victima să facă dovada calității de proprietar, posesor sau detentor legitim, fi ind sufi cientă atingerea adusă unei situații de fapt existente, legiuitorul penal ocrotind și sancționând astfel de modificări aduse împotriva bunurilor ca entități patrimoniale.

În vederea diminuării ritmului amenințător al creșterii fenomenului criminal contra patrimoniului sunt necesare, în mod continuu, acțiuni energice de actualizare a cadrului legislativ la noul modus operandi adoptat de rețelele infracționale, iar organele judiciare trebuie să întreprindă, în același timp, acțiuni ferme de prevenire și ripostă care să inhibe noile manifestări criminale.

1.3. Cadrul juridic general instituit prin intrarea în vigoare a Noului Cod Penal

După cum deja se cunoaște, de la 1 februarie 2014 a intrat în vigoare Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, cod ce a fost inițial publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510/2009, pentru ca ulterior acesta să fie modificat prin Legea nr. 27/2012, Legea nr. 63/2012 și Legea nr. 187/2012. Potrivit OUG nr. 3/2014, Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările și completările ulterioare, urmează să fie republicată în perioada următoare în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Noul Cod penal (denumit în continuare NCP) a adus o serie de modificări și noutăți față de legislația anterioară (vechiul Cod penal din 1968), printre aceste noutăți numărându-se și unele dintre infracțiunile contra patrimoniului. “Infracțiunile contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii” sunt cuprinse în NCP – Partea Specială – în Titlul II, Cap. III, art. 238-247. Printre aceste infracțiuni se regăsesc, alături de infracțiuni pe care le întâlneam și în vechiul Cod Penal (abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă, însușirea bunului găsit și înșelăciunea), și noi infracțiuni incriminate de actualul Cod penal: “Abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor”, “Înșelăciunea privind asigurările”, “Deturnarea licitațiilor publice” și “Exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile”.

Potrivit art. 239 alin. 1 din NCP, constituie infracțiunea de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor fapta debitorului de a înstrăina, ascunde, deteriora sau distruge, în tot sau în parte, valori ori bunuri din patrimoniul său ori de a invoca acte sau datorii fictive în scopul fraudării creditorilor. Infracțiunea se pedepsește cu închisoare de la șase luni la trei ani sau cu amendă. Cu aceeași pedeapsă se sancționează fapta persoanei care, știind că nu va putea plăti, achiziționează bunuri ori servicii producând o pagubă creditorului (art. 239 alin. 2 din NCP). Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Tentativa la infracțiunea prevăzută în art. 239 alin. 1 din NCP se pedepsește. După cum se poate observa din textul de lege, infracțiunea de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor se poate comite prin două modalități:

– fie prin înstrăinarea, ascunderea, deteriorarea sau distrugerea, în tot sau în parte, de valori ori bunuri din patrimoniul său ori de a invoca acte sau datorii fictive în scopul fraudării creditorilor;

– fie prin achiziționarea de bunuri ori servicii, știind că nu va putea plăti, producând astfel o pagubă creditorului.

Ambele modalități de comitere a faptei au fost semnalate de practica ultimilor ani, organele judiciare nedispunând însă de un text legal care să permită reprimarea acestor acțiuni. Tocmai în acest context s-a impus inserarea în legislația românească  actuală a infracțiunii de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor. Referitor la infracțiunea prevăzută de art. 239 din NCP, s-a arătat în literatura juridică [2] că poate săvârși infracțiunea respectivă o persoană care, având un credit de nevoi personale la o bancă și, nemaiputându-și plăți ratele, își aruncă mașina personală într-o prăpastie pentru a impiedica executarea silită și pierderea mașinii.

Potrivit art. 245 alin. 1 din NCP, constituie infracțiunea de înșelăciune privind asigurările distrugerea, degradarea, aducerea în stare de neîntrebuințare, ascunderea sau înstrăinarea unui bun asigurat împotriva distrugerii, degradării, uzurii, pierderii sau furtului, în scopul de a obține, pentru sine sau pentru altul, suma asigurată. Infracțiunea se pedepsește cu închisoare de la unu la cinci ani. Fapta persoanei care, în scopul prevăzut în art. 245 alin. 1 din NCP, simulează, își cauzează sau agravează leziuni sau vătămări corporale produse de un risc asigurat se pedepsește cu închisoare de la șase luni la trei ani sau cu amendă(art. 245 alin. 2 din NCP). Legiuitorul arată că împăcarea înlătură răspunderea penală și că tentativa la infracțiunea prevăzuta în art. 245 din NCPse pedepsește.

Și în cazul infracțiunii de înșelăciune privind asigurările observăm că aceasta se poate comite prin două modalități:

– fie prin distrugerea, degradarea, aducerea în stare de neîntrebuințare, ascunderea sau înstrăinarea unui bun asigurat împotriva distrugerii, degradării, uzurii, pierderii sau furtului, în scopul de a obține, pentru sine sau pentru altul, suma asigurată;

– fie prin simularea, cauzarea sau agravarea leziunilor sau vătămărilor corporale produse de un risc asigurat în scopul de a obține, pentru sine sau pentru altul, suma asigurată.

Este evident că putem să ne aflăm în prezența infracțiunii prevazute de art. 245 din NCP doar dacă există un contract de asigurare (fie de bunuri, fie de persoane) încheiat anterior săvârșirii infracțiunii respective. Apreciem că inserarea în legislația penală actuală a infracțiunii referitoare la înșelăciunea privind asigurările își găsește justificarea prin apariția unor fapte reprobabile tot mai des în ultimii ani în domeniul asigurărilor. Astfel, în condițiile dezvoltării susținute a pieței asigurărilor, a creșterii numărului și ponderii asigurărilor obligatorii, a crescut și tentația unor persoane de a frauda asigurătorii în scopul obținerii unor foloase patrimoniale injuste.

Potrivit art. 246 din NCP, constituie infracțiunea de deturnare a licitațiilor publice fapta de a îndepărta, prin constrângere sau corupere, un participant de la o licitație publică ori înțelegerea între participanți pentru a denatura prețul de adjudecare. Infracțiunea se pedepsește cu închisoare de la unu la cinci ani. Tentativa la infracțiunea prevăzută în art. 246 din NCP se pedepsește. Așa cum s-a arătat și în expunerea de motive ce a însoțit NCP, în ceea ce privește deturnarea licitațiilor publice, practica ultimilor ani a demonstrat că, nu în puține cazuri, participanții la o licitație publică au recurs la diferite manopere frauduloase, în scopul îndepărtării de la licitație a unor potențiali participanți, alterând astfel prețul de adjudecare. Tocmai în acest context s-a impus inserarea în legislația românească actuală a infracțiunii de deturnare a licitațiilor publice. De altfel, menționăm că faptele de această natură sunt incriminate și de alte legislații, cum este cazul art. 313-6 C. pen. francez, art. 230 C. pen. portughez, art. 262 C. pen. spaniol.

Potrivit art. 247 din NCP, constituie infracțiunea de exploatare patrimonială a unei persoane vulnerabile fapta creditorului care, cu ocazia dării cu împrumut de bani sau bunuri, profitând de starea de vădită vulnerabilitate a debitorului, datorată vârstei, stării de sănătate, infirmității ori relației de dependență în care debitorul se află față de el, îl face să constituie sau să transmită, pentru sine sau pentru altul, un drept real ori de creanță de valoare vădit disproporționată față de această prestație. Infracțiunea se pedepsește cu închisoare de la unu la cinci ani.

Punerea unei persoane în stare de vădită vulnerabilitate prin provocarea unei intoxicații cu alcool sau cu substanțe psihoactive în scopul de a o determina să consimtă la constituirea sau transmiterea unui drept real ori de creanță sau să renunțe la un drept, dacă s-a produs o pagubă, se pedepsește cu închisoare de la doi la șapte ani. Tentativa la infracțiunea prevăzută în art.  247 din NCP se pedepsește.

Prin incriminarea exploatării patrimoniale a unei persoane vulnerabile s-a dorit reprimarea unor fapte care au proliferat în ultimii ani și care au produs uneori consecințe sociale devastatoare pentru persoanele care le-au căzut victimă, fiind des semnalate în presă cazuri ale unor persoane în vârstă sau cu o stare de sănătate precară care au ajuns să își piardă locuințele în urma unor asemenea înțelegeri patrimoniale disproporționate. De menționat este și faptul că acest gen de fapte sunt incriminate în majoritatea legislațiilor europene. În acest sens, a se vedea art. 157 C. pen. elvețian, art. 226 C. pen. portughez,  art. 644 C. pen. italian, art. 313-4 C. pen. francez,  si art.  295 C. pen. norvegian.

Cap. 2. Aspecte comune ale infracțiunilor contra patrimoniului

2.1. Obiectul juridic generic și obiectul material

Obiectul juridic generic al infractiunilor contra patrimoniului il constituie relatiile sociale a caror formare , desfasurare si dezvoltare sunt asigurate prin apararea patrimoniului , mai ales sub aspectul drepturilor reale privitoare la bunuri si implicit sub aspectul obligatiei de a mentine pozitia fizica a bunului in cadrul patrimoniului , acesta facand parte din gajul general al creditorilor chirografari. Obiectul principal consta in relatiile referitoare la patrimoniul public sau privat, in vreme ce obiectul secundar vizeaza relatii sociale referitoare la posesia asupra bunurilor, increderea si buna credinta pe care trebuie sa se bazeze relatiile sociale cu caracter patrimonial.

In terminologia legii penale , notiunea de “ patrimoniu “ nu are acelasi inteles ca si in dreptul civil. Sub aspect civil patrimoniul insemna totalitea drepturilor si obligatiilor pe care le are o persoana si care au o valoare economica , adica pot fi evaluate in bani , sau cu alte cuvinte , totalitatea drepturilor si datoriilor actuale si viitore ale unei persoane .

Patrimoniul este un concept juridic care exprima ansamblul de drepturi si obligatii ale unei persoane ca o universalitate , ca o solutie independenta de bunurile care le cuprinde la un moment dat patrimoniul ; fie ca-l privim ca o entitte strans legata de persona subiectului fie ca o universalitate de drepturi exista obligatoriu la orice subiect de drept (chiar cand pasivul depseste activul) ; el nu se poate niciodata instraina ci se transmite numai la moartea subiectului in momentul cand vointa acestuia care ii da caracterul de unitate , se stinge . Din cuprinsul patrimoniului fac parte , bunurile corporale si incorporale , bunurile consumptibile ori fungibile , mobile sau imobile , principale ori accesorii , etc. adica tot ceea ce reprezinta puteri , facultati , aptitudini ale subiectului privite din punct de vedere al valorilor economice si a raporturilor care se nasc din exercitiul acestor puteri , facultati , aptitudini.

In dreptul penal notiunea de patrimoniu in legatura cu infractiunile cre se pot comite in potriva acestuia are un inteles mai restrans si se refera la bunurile nu ca universalitate , ci in individualitatea ori susceptibila de a fi apropiate de faptuitor prin mijloace frauduloase ori de a fi distruse , deteriorate , tainuite , gestionate fraudulos , etc.

Infractiunea n-ar putea fi niciodata impotriva patrimoniului ca o universalitate de bunuri pentru ca aceasta din urma va exista din totdeauna indiferent de numarul sau valoarea bunurilor componente si chiar daca subiectul nu poseda nimic ori numai datorii ; nici o persoana nu poate fi lipsita de patrimoniu ci cel mult de unul sau mai multe din bunurile care compun patrimoniul sau . De aceea mai corect ar fi sa se denumeasca aceste infractiuni ca fiind indreptate contra bunurilor care fac parte din patrimoniu decat ca infractiuni contra patrimoniului . S-ar putea sustine ca patrimoniul ca universalitate fiinf o abstractie nici nu poate fi atins prin faptele concrete ale unei persoane ; infractiunea putandu-se indrepta numai contra unui bun patrimonial adica asupra unei valori care face parte efectiv din activul patrimoniului unei persoane (bun , valoare economica pe care faptuitorul urmareste sa si-o apropie). Pasivul patrimoniului, adica datoriile unei persoane nu prezinta , de regula , nici un inters pentru cei care se dedau la fapte de incalcarea patrimoniului , chiar daca pasivul face parte din patrimoniu si este cuprins in aceasta notiune .

Sub alt aspect este de observat ca incriminand faptele care aduc atingere patrimoniului, legea penala are in vedere actiunea elicita a infaptuitoriului iar nu pozitia juridica a victimei . Aceasta inseamna ca infractorul trebuie sa justifice ca avea dreptul sa savarseasca fapta care i se reproseaza si in raport cu care organele de urmarire au facut dovada caracterului ei ilicit ; daca victima a fost deposedata ilegal de un bun ea nu este tinuta sa faca dovada ca avea calitatea de proprietar sau de posesor ori de detentor legitim al bunului care a fost sustras , insusit sau distrus prin savarsirea infractiunii .

Legea penala a considerat , asadar , ca pentru a ocroti patrimoniul si drepturile legate de acesta se impune , mai intai , sa fie aparate situatiile de fapt existent , in sensul ca acestea sa fie mentinute in starea un care se aflau pana la interventia ilicita a faptuitorului intrucat orice modificare a lor , prin fapte ilicite , aduce la o imposibila sau dificila ocrotire reala a entitatilor patrimoniale care fac obiectul drepturilor subiective . Este neindoielnic ca numai atata vreme cat un bun isi pastreaza situatia de fapt stabilita si cunoscuta de cei interesati ; oricine ar putea pretinde ca are vreun drept asupra acelui bun si-l va putea valorifica in mod real . In ipoteza in care bunul si-a pierdut situatia de fapt , de pilda , a fost insusit , sustras , ascuns , distrus , etc. orice valorificare a dreptului privitor la acesta devine nerealizabila . Asa se explica si ratiunea pentru care legea penala pedepseste uneori chiar pe proprietar in cazul in care prin actiunea sa contribuie la schimbarea situatiei de fapt al unui bun al sau in dauna intereselor legitime ale altor persoane .

Prin urmare, schimbare pe cai ilicite a situatiei entitatilor patrimoniale constituie specificul infractiunilor prevazute in Titlul III al Codului Penal .

Un alt specific al acestei categorii de infractiune este ca sub denumirea globala de “ infractiuni contra patrimoniului “ se ascund doua categorii mari de bunuri susceptibile a fi ocrotite prin incriminarea faptelor contra patrimoniului , in raport cu formele felurite de proprietate .

Delimitarea formelor fundamentale de proprietate care fac obiectul ocrotirii penale , este consacrata , asa cum am aratat chiar prin normele consutitutionale ; art. 135 alin. 2 din Constitutie prevede : “ Proprietatea este publica si privata “ ceea ce inseamna ca in societatea noastra nu sunt de conceput alte forme de proprietate , si pe cale de consecinta de patrimoniu , decat cele enumerate in Constitutie .

In ceea ce priveste precizarea obiectelor concrete care apartin uneia sau celeilalte forme de proprietate , normele constitutionale folosesc o tehnica doferentiala ; ele nu mentioneaza in mod direct categoriile de lucruri care apartin proprietatii private ci numai cele care formeaza proprietatea publica . Cunoscand insa aceste categorii , de bunuri , in mod direct , ne dam seama si de sfera bunurilor care apartin proprietatii private ; in aceasta categorie vor intra toate bunurile care nu formeaza patrimoniul public .

Constituie bunuri care fac parte exclusiv din sfera proprietatii publice : bogatiile de orice natura ale subsolului , caile de comunicatie , spatiu aerian , apele cu potential energetic valorificabil si acelea ce pot fi folosite in interes public , plajele , marea teritoriala , resursele naturale ale zonei economice si alei platoului continental . Pe langa acestea mai pot intra in categoria bunurilor apartinand proprietatii publice si alte bunuri . Asa de pilda prin Legea nr. 18 din 1991 privind fondul funciar ca si prin legea nr. 56/1992 privind frontiera de stat a Romaniei sunt enumerate si alte bunuri .

Un alt procedeu de largire a sferei bunurilor apartinand proprietatii publice la care apeleaza aceste legi speciale este acela de indica criteriul dupa care se poate determina apartenenta bunului la proprietatea publica . Astfel art. 5 alin. 1 din Legea nr. 18 / 1991 arata ca au acest caracter terenurile care prin natura lor sunt de uz sau interes public , iar in art. 4 alin. ultim din aceeasi lege precizeaza ca apartin proprietatilor publice si terenurile “ afectate unei utilitati publice “ .

Asadar, ori afectarea lor unei utilitati publice sunt principalele criterii prevazute in legile mentionate pentru delimitarea bunurilor obiect exclusiv al proprietatii publice . Aceste bunuri potrivit Constitutiei si in baza legii ar putea sa gaseasca fie in administrarea unei regii autonome , fie a unei institutii publice , fie in detentia societati comerciale careia i-au fost inchiriate . Daca legea speciala nu prevede altfel , inchirierea sau concesionarea ar putea fi facuta fie unei societati comerciale cu capital majoritar de stat , fie oricarei societati comerciale. Caracteristica proprietatii publice este si faptul ca ea este inalienabila , adica bunurile din aceasta categorie nu pot iesi pe nici o cale din sfera proprietatii publice . Aceasta nu inseamna ca nu se admite o anumita circulatie , dadica un anumit transfer al acestor bunuri . Asa cum am aratat mai sus chiar Constitutia prevede ca, in conditiile legii , bunurile proprietate publica pot fi date in administrarea regiilor autonome , institutiilor publice sau pot fi concesionate ori inchiriate . Potrivit legislatiei penale in vigoare , patrimoniul public nu mai este ocrotit diferentiat as cum a fost anterior . Aceasta inseamna , ca , in limitele legale de sanctionare , judecatorii ar trebui sa aiba in vedere calitatea acestor bunuri si sa tratezemai aspru pe cei care aduc atingere proprietatii publice .In perspectiva , credem ca legiuitorul va trebui sa acorde o atentie sporita ocrotirii bunurilor proprietatii publice care satisfac un interes general al societatii . De altfel acesta este si in traditia legislatiei noastre in perioada dintre cele doua razboaie mondiale, cand patrimoniul public a fost aparat diferentiat de cel privat , existand o lege speciala pentru apararea patrimoniului public .

Legiuitorul ar fi indreptatit sa creeze un regim diferentiat de ocrotire (chiar daca nu in cadrul unor sectiuni sparate ale Codului penal) pentru bunurile proprietate publica dat fiind interesele generale in slujba carora sunt puse aceste bunuri . O atare ocrotire ar putea fi extinsa , pentru identitatea de ratiune , intr-o perspectiva mai indepartata si asupra bunurilor apartinand regiilor autonome , sau societatilor comerciale cu calital majoritar de stat chiar daca in prezenty aceste bunuri au caracter privat iar provit art. 41 alin. 2 din Constitutie proprietatea privata este ocrotita in mod egal de lege indiferent de titularul ei . Aceasta v-a atrage o ocrotire speciala si a bunurilor incredintate unei regii autonome sau unei societati comerciale cu aportul majoritar de stat . In toate aceste situatii capitalul societatii care face astfel de operatii fiind al statului , adica provenind din contributiile tuturor cetatenilor bunurile aprtinatoare explicit ori implicit acestuia ar trebuii ar trebuii sa se bucure de ocrotirea mai deosebita chiar prin mijloace de drept penal , intocmai ca si bunurile aprtinand proprietatii publice .

Aceasta s-ar putea realiza chiar numai sub forma unor agravante la incriminarile care ocrotesc proprietatea privata spre a da un instrument mai eficient juridice ( pe langa posibilitatea unei individualizari judiciare a sanctiunii mai severe in raport cu bunurile la care ne referim si care poate fii realizata si in prezent ) de ocrotire a bunurilor a caror existenta si dezvoltare este interesata intreaga societate si nu numai persoana fizica sau juridica proprietara nemijlocit a bunului .

Spre deosebire de bunurile proprietate publica pe care le putem identifica cu usurinta si in mod direct pe baza normelor cinstitutionale si a legilor speciale bunurile proprietate privata se identifica pe o cale indirecta , avand acest caracter toate celelalte bunuri necuprinse in sfera proprietatii publice . Nu intereseaza daca aceste bunuri se gasesc in stapanirea unei persoane fizice sau juridice . De asemenea nu intereseaza daca ele se afla in proprietatea statului ori a unor persoane particulare . Ca urmare , proprietate privata poate avea atat statul cat si cetatenii , precum si persoanele juridice ca de pilda societatile comerciale .

Bunurile regiilor autonome ( altele decat cele apartinand proprietatii publice si date lor spre administrare ) nu constituie proprietate de stat ci proprietate privata a ststului . La fel bunurile unei societati comercile la care statul detine majoritatea capitaolului social ( cu exceptia bunurilor apartinand proprietatii publice si incredintate dar sub forma concesionarii ori inchirierii ) .

Potrivit art. 5 din Legea nr. 15 / 1990 abrogata, “ regia autonoma este proprietatea bunurilor din patrimoniul sau , iar in exercitarea dreptului de proprietate regia autonoma este proprietatea bunurilor din patrimoniului sau , iar in exercitarea dreptului de proprietate regia autonoma poseda , foloseste si dispune , in mod autonom, de bunurile pe care le are in patrimoniu “ . Art. 20 alin. 2 din aceeasi lege prevede , de asemenea , ca bunurile din patrimoniul societatii comerciale sunt proprietatea acesteia“. Art. 35 din Legea nr. 31 / 1990 privind societatile comerciale , arata ca “ bunurile constituite ca aport in societate devin proprietatea acesteia “ .

Asadar , bunurile regiilor autonome si ale societatilor comerciale sunt proprietate privata si nu publica (chiar daca la o societate comerciala statul detine capital majoritar) . Fac exceptie numai bunurile care apartin proprietatii publice si care potrivit art. 135 alin 5 din Costitutie au fost incredintate regiilor autonome spre administrare, iar societatilor comerciale sub forma de concesionare sau inchiriere .

Obiectul material al infractiunilor contra patrimoniului il constituie bunul asupra careia a fost indepartata fapta incriminata . De regula , acest bun se gaseste , in momentul comiterii faptei , in patrimoniul persoanei fizice sau juridice, aceasta avand calitatea de posesor sau detentor .

Pentru infractiunile de talharie si piraterie exista un obiect material principal, acelasi ca si in cazul furtului , dar si unul adiacent si anume persoana impotriva careia se exercita actele de violenta sau amenintare . La infractiunile de furt, abuz de incredere, delapidare si insusirea bunului gasit , obiectul material este intotdeauna un bun mobil .

In cazul infractiunii de distrugere obiectul material il constituie in principal, bunurile mobile dar pot fi si imobile asupra carora se savarseste elementul material al faptei . Tot astfel infractiunea de tulburare de posesie ( art. 220 ) are ca obiect material un imobil sau o parte din imobil .

2.2 Subiecții infracțiunilor

Ca in cazul oricarei infractiuni se pune problema subiectilor acestora . Astfel putem vorbi de subiectul activ si subiectul pasiv. Subiectul activ nemijlocit poate fi, de regula, orice persoana deaorece legea nu prevede o cerinta speciala cu privire la aceasta. In mod exceptional la unele infractiuni legea cere ca subiectul sa indeplineasca anumite conditii, depilda, in cazul faptei de distrugere din culpa, prevazuta in art. 219 alin. ultim presupune un asubiect activ calificat anume conducatorul unui mijloc de transport in comun ori un membru al personalului care asigura direct securiatea unor asemenea transporturi .

La infractiunea de delapidare se cere ca subiectul activ nemijlocit sa fie calificat, sa aiba calitatea de functionar, gestionar sau administrator. Participatia penala este posibila, de regula in toate formele sale. Prin exceptie la infractiunea de abuz de incredere coautoratul implica conditia ca bunul mobil sa fi fost incredintat faptuitorilor in grija lor comuna; iar la gestiunea frauduloasa, cu autorat va exista numai daca faptuitori aveau obligatia comuna de adminstra sau conserva bunurile.

Deasemenea la infractiunile unde subiectul activ trebuie sa aiba o anumita calitate, aceasta conditie trebuie indeplinita si de coautori. Subiectul pasiv, este persoana fizica sau juridica de drept privat cat si statul in cazul bunurilor ce fac obiect exclusiv al propietatii publice (sau regiile autonome care au primit spre administrare bunuri apartinand propietatii publice ori societatile comerciale care au primit bunuri apartinand propietatii publice sub forma concesionari ori inchirierii).

In cazul infractiunilor de talharie si piraterie pe langa persoana al carei patrimoniu a fost lezat prin violenta si care este subiect pasiv principal, poate exista si un subiect pasiv secundar, anume persoana umana care fara a fi direct lezata in patrimoniul sau sufera violentele exercitate de faptuitor (de exemplu, persoana care se opune ca faptuitorul sa fuga cu bunul sustras si care este supusa unor violente din partea acesteia ).

La infractiunile de distrugere punem distinge, de asemenea, un subiect pasiv principal in persoana celui caruia ii apartine bunul cat si un subiect pasiv adiacent care poate fi cel ce are asupra bunului distrus anumite drepturi care nu mai pot fi realizate (creditorul gajist , creditorul ipotecar, uzufructuarul). De regula infractiunile contra patrimoniuluui nu cuprind conditii speciale de loc si timp pentru existenta infractiunii. In mod exceptional la unele infractiuni (de exemplu la furt) timpul sau locul pot constitui circumstante de agravare a infractiunii.

2.3. Latura obiectivă și latura subiectivă

Elementul material al laturii obiective a infractiunilor contra patrimoniului consta intr-o actiune (cel mai frecvent), ca de exemplu luarea unui bun mobil din posesia sau detentia altuia, la furt, furtul savarsit prin intrebuintarea de violente sau amenintari, in cazul talhariei, sau dintr-o inactiune, cum ar fi nerestituirea bunului, in cazul abuzului de incredere, neluarea masurilor necesare preintampinarii producerii pagubei, la gestiunea frauduloasa etc. Uneori elementul material se infatiseaza sub forma unei singure actiuni (de exemplu la furt), alteori sub forma a doua sau a mai multe actiuni alternative (de exemplu distrugere, tainuire) sau cumulative (de exemplu talharie, piraterie) ori, dintr-o actiune si inactiune alternative (de exemplu insusirea bunului gasit ).

In raport cu specificul fiecarei actiuni care constituie elementul material al infractiunii, infractiunile contra patrimoniului pot fi impartite in trei categorii. O prima categorie o formeaza faptele de sustragere (furtul, talharia, pirateria si tainuirea); a doua o constituie cele de frauda (abuz de incredere, gestiunea frauduluasa, inselaciunea, delapidarea si insusirea bunului gasit), insfarsit, a treia categorie o formeaza faptele de samavolnicie din care fac parte distrugerea si tulburarea de posesie.

De altfel, am putea spune ca intr-o buna masura, aceasta sistematizare a primit in codul penal si o expunere formala, atata timp cat la inceput in primele articole ale titlului sunt insirate dizpozitilem privind ifractiunile savarsite prin sustragere , apoi cele savarsite prin frauda si, la urma, infractiunile comise prin samavolnicie.

Urmarea socialmente periculoasa consta de regula in producere unei pagube in patrimoniul unei persoane fizice si juridice private ori al unei persoane juridice publice. La unele infractiuni ca de pilda talharie, piraterie, tainuire apare si o alta urmare imediata ce se rasfrange asupra valorilor ocrotite in mod adiacent de norma de incriminare. La unele infractiuni conta patrimoniului pe langa consecintele care formeaza urmarea imediata a infractiunii pot sa existe si consecinte subsecvente ale infractiunii (urmari garve sau deosebit de grave) care vor fi cuprinse in continutul agravat al infractiunii .

Intre elementul material si urmarea imediata trebuie sa exista o legatura de cauzalitate care la unele infractiuni, ca de exemplu distrugerea, rezulta din materialitatea faptei la altele este necesar sa se dovedeasaca aceasta legatura. In cazul infractiunilor complexe contra patrimoniului legatuera de cauzalitate, va avea, de asemenea, un caracter complex. Infractiunile contra patrimoniului se savarsesc, de regula, cu intentie directa sau indirecta in mod exceptional infractiunea de distrugere poate fi comisa si din culpa.

La unele forme agravate ale infractiuniilor contra patrimoniului elementul subiectiv se caracterizeaza prin praeterintentie, din continutul subiectiv al unora dintre infractiunile contara patrimoniului fac parte si alte cerinte cum ar fi scopul sau reaua credinta (gestiunea frauduloasa).

2.4. Forme. Sancțiuni

A. Forme. Infractiunile contra patrimoniului fiind infractiuni care se realizeaza, de regula, prin actiune, sunt susceptibile de a trece prin faza actelor pregatitoare, a tentativei, a consumarii si eventual faza epuizarii. In ce priveste actele pregatitoare, in lipsa unei dispozitii exprese de incriminare, vor fi sanctionate ca acte de complicitate anterioara, daca s-a inceput executarea. Consumarea infractiunilor patrimoniului are loc in momentul in care executarea actiunii intentionate este dusa pana la capat, producandu-se si urmarea periculoasa specifica acestor infractiuni. Daca infractiunile la care ne referim se comit in forma continua (de exemplu, sustragerea de curent electric) sau continuata va exista si faza epuizarii in momentul cand au incetat actele de prelungire a acivitatii delictuase ori s-a savarsit ultima actiune (inactiune) a infractiunii continuate.

Codul penal incrimineaza faptele contra patrimoniului in dispozitii sintetice dar cuprinzatoare, descriind, de regula, exhaustiv modalitatile normative sub care s-ar putea prezenta infractiunea respectiva, de exemplu furtul, talharia, inselaciunea ; alte ori legiuitorul descrie numao principalele modalitati normative concepand ca fapta sa poata sa fie comisa si sub alte modalitati, de exemplu distrugerea din culpa. Fiecareia din modalitatile normative poate sa-i corespunda o varietate de modalitati faptice. Faptele contra patrimoniului sunt incriminate, de regula, atat in variante tip cat si in variante calificate sau agravate.

B. Sanctiuni . Infractiunile contra patrimoniului se diferentiaza intre ele si prin pericolul social generic specific fiecarei infractiuni ; aceasta se reflecta in modul de sanctionare a infractiunilor prevazute in acest titlu al C.pen.

Prevazand limite atat de largi de pedeapsa cu inchisoarea, legiuitorul a avut in vedere ca faptele contra patrimoniului prezinta diferentieri mari sub aspectul pericolului social si a periculozitatii faptuitorului, fiind necesar sa se puna la dispozitia instantelor de judecata un cadru legal corespunzator care sa permita o individualizare cat mai corecta si o dozare a pedepsei cat mai eficienta de natura sa realizeze scopul urmarit prin aplicarea pedepsei, mai ales, in perioada actuala cand fenomenul infractional in acest domeniu cunoastere o creestere fara precedent.

In cazul infractiunilor contra patrimoniului instanta va putea dispune confiscarea speciala daca constata indeplinirea conditiilor din art. 118 C. pen.. Se observa ca la unele infractiuni contra patrimoniului legea face deosebire cat priveste modul de pornire a actiunii penale dupa cum bunul este proprietate privata sau publica. Daca bunul este proprietate privata, cu exceptia cazului cand acesta este in intregime sau in parte a statului, actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate. Impacarea partilor inlatura raspunderea penala.

Cap. 3. Infracțiuni contra patrimoniului

3.1. Furtul

Art. 228 C. pen. incriminează luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, în scopul însușirii pe nedrept.

Textul de incriminare nu protejează proprietatea ca și situație juridică, ci posesia, ca stare de fapt, și de aceea autor al furtului poate fi chiar și proprietarul bunului . Obiectul material al infracțiunii de furt este reprezentat de un bun mobil corporal care are și o minimă valoare economică. Subiect activ poate fi orice persoana, chiar si proprietarul sau coproprietarul bunului, cand fapta se savarseste in conditiile alin. (3) .

Precizăm că noțiunile de posesie sau detenție în dreptul penal nu este similar cu cea din dreptul civil. În sens penal prin posesie se înțelege o stăpânire în fapt a unui bun mobil, fără vreo legătură cu condițiile posesiei din dreptul civil. De exemplu în ipoteza ajutării unei persoane la transportul bagajelor sale, bunurile nu intră în detenția celui care ajută la transportarea bunurilor.

Consumarea infracțiunii :

Teoria contractațiunii – Paulus- fapta se consumă la atingerea bunului;

Teoria amovării – Ulpian – fapta se consumă la mutarea bunului;

Teoria ablațiunii – fapta se consumă în momentul transportării bunului;

Teoria ilațiunii – fapta se consumă în momentul ascunderii bunului;

Teoria apropriațiunii – fapta se consumă în momentul când bunul a intrat în sfera de dispoziție a autorului;

Momentul în care bunul a intrat în sfera de dispoziție a autorului se apreciază în concret. Pentru a se ușura sarcina practicienilor s-a propus distincția între însușirea obiectelor mici, când fapta se consumă atunci când făptuitorul a pus bunul în buzunar, sau într-o sacoșă indiferent dacă a părăsit imobilul din care s-a sustras sau nu, pe când în cazul bunurilor mari, furtul se consumă atunci când agentul a scos bunul din spațiul în care se afla el de obicei ( a scos frigiderul din casă etc). Acesta deoarece în cazul bunurilor mari, spre deosebire de cele mici, doar după acest moment se poate aprecia că acesta a intrat în sfera de dispoziție a hoțului.

Asta nu înseamnă că nu este posibil ca furtul să fie consumat chiar dacă era un bun mare și nu s-a depășit spațiul în care se afla bunul, când hoțul se comportă față de acesta ca un stăpân. (de exemplu deteriorează intenționat bunul pentru a putea susține că acesta are semne particulare care dovedesc că aparține hoțului).

– luarea bunului trebuie să se realizeze fără consimțământul posesorului sau detentorului.

Latura subiectivă. Fapta se comite doar cu intenție directă, deoarece sustragerea trebuie comisă în scopul însușirii pe nedrept. Intentia indirecta este posibila atunci cand bunul furat ar contine in el un alt bun, a carui eventuala prezenta faptuitorul a putut-o prevedea, acceptand rezultatul actiunii sale , cum ar fi, de exemplu, sustragerea unui portofel in care se aflau, pe langa bani, si acte de legitimare sau identificare . Dacă un bun este luat cu titlu de garantare a unei datorii a posesorului, sau pentru a determina o anumită conduită din partea acestuia, există scopul însușirii pe nedrept. Aceasta pentru că în cazul în care posesorul nu îndeplinește cererea hoțului bunul rămâne în stăpânirea sa, aceasta fiind intenția agentului în momentul luării.

Efracția presupune distrugerea unei încuietori, sistem sau dispozitiv de închidere. Infracțiunea de distrugere a sistemului de închidere este absorbită în această formă calificată de furt. Nu este considerat sistem de închidere sigiliul. Dacă agentul pătrunde în casă și găsește un dulap încuiat, pe care îl sparge, fapta va fi comisă prin efracție. Dacă însă pătrunde în casă și găsește o valiză încuiată pe care o sustrage, atunci nu există nici un act specific distrugerii unui sistem de închidere.

Escaladarea presupune depășirea pe deasupra a unui obstacol în calea pătrunderii neautorizate (gard, perete, fereastră) prin sărirea acestuia, cățărarea, folosirea unor aparate de zbor etc. Pătrunderea pe sub acel obstacol nu constituie o escaladare, chiar dacă agentul încearcă să depășească acel obstacol, deoarece s-ar face o analogie în defavoarea celui acuzat.

În cazul în care inculpatul a sărit gardul de 40 de cm care înconjura imobilul apoi a pătruns în casă pe ușa deschisă și a sustras mai multe bunuri, fapta nu e comisă prin escaladare, deoarece acel gard nu era un obstacol în calea pătrunderii neautorizate.

Folosirea fără drept a unei chei adevărate. În acest caz agentul nu este autorizată să folosească cheia respectivă care însă este adevărată. Cheia a ajuns în posesia autorului fiind găsită, furată, etc. Cheia multiplicată este o cheie adevărată dacă este multiplicată de cel care are dreptul să folosească cheia originală și este mincinoasă dacă multiplicarea se face de către o persoană care nu este autorizată să folosească cheia originală.

Folosirea unei chei mincinoase presupune folosirea oricărui dispozitiv care descuie o încuietoare fără a o distruge, indiferent că este o cheia multiplicată neautorizat , șperaclu sau orice alt instrument de această natură.

Relația furtului cu violarea de domiciliu poate fi abordată ca fiind o unitate naturală, o unitate legală, să se rețină un concurs de infracțiuni între cele două sau ca violarea de domiciliu să fie absorbită din cauza caracterului subsidiar al acesteia raportat la furt. Considerăm că se va reține un concurs de infracțiuni între violarea de domiciliu și furtul calificat, deoarece textul legal înlătura posibilitatea de a se reține unitatea legală sau caracterul subsidiar. Aceasta pentru că nu există reglementare a acestor soluții în conținutul furtului calificat sau al violării de domiciliu. Nu se poate reține nici absorbția naturală deoarece se poate comite un furt calificat prin efracție fără a se comite și o violare de domiciliu ( de exemplu pătrunderea într-un spațiu comercial prin distrugerea sistemului de închidere).

Furtul simplu are același conținut constitutiv ca și în C.p. actual. Legiuitorul a înțeles să facă precizări referitor la obiectul material al infracțiunii, care poate fi:

– orice bun mobil;

– înscrisurile;

– energia electrică;

– orice alt fel de energie care are valoare economică.

Se elimină astfel discuțiile din practică referitoare la încadrarea juridică a faptei prin care o persoană se racordează ilegal la rețeaua electrică publică sau care aparține altei persoane. Elementul de noutate este că, în N.C.p., furtul de folosință beneficiază de o reglementare distinctă și este sancționat mai blând decât furtul în scop de însușire a bunului pe nedrept.

În cazul furtului calificat s-a renunțat la unele elemente circumstanțiale de agravare prevăzute în C.p. în vigoare, referitoare la săvârșirea furtului de două sau mai multe persoane împreună, la fel ca și în cazul infracțiunii de tâlhărie; asupra unei persoane aflate în imposibilitatea de a-și exprima voința sau a se apăra; într-un loc public ori în timpul unei calamități, similar ca și în cazul infracțiunii de tâlhărie, precum și la agravanta referitoare la sustragerea unui act ce servește pentru legitimare sau identificare. S-a avut în vedere faptul că aceste împrejurări sunt prevăzute, cu același conținut sau cu un conținut apropiat, ca circumstanțe agravante legale potrivit art. 77, ducând la majorarea limitelor de pedeapsă în temeiul art. 78, iar pentru unele dintre ele un tratament sancționator special nu se justifică.

Ca reglementare nouă, au fost introduse în conținutul furtului calificat două noi elemente circumstanțiale de agravare:

– săvârșirea furtului prin scoaterea din funcțiune a sistemului de alarma sau supraveghere;

– săvârșirea furtului prin violarea de domiciliu sau sediu profesional.

Introducerea celei de-a doua împrejurări ce constituie varianta agravată a furtului calificat s-a impus pentru a rezolva legal situația în care furtul este săvârșit prin pătrunderea fără drept într-un domiciliu sau sediu profesional. Se observă că, în această situație, nu are relevanță modalitatea de pătrundere în domiciliu sau în sediul profesional, care constituie agravantă indiferent de modalitatea de pătrundere.

Legiuitorul a dorit să sublinieze gravitatea faptei de furt din locuință, ocrotind în mod egal și sediul profesional, sancționând comiterea furtului în situațiile în care pătrunderea în aceste locații a avut loc fără drept. De asemenea, ca și în reglementarea anterioară, legiuitorul a înțeles să sancționeze cu o pedeapsă mai gravă furtul ce are ca obiect material anumite bunuri de utilitate publică.

Furtul de folosință beneficiază de o reglementare distinctă, care include și o ipoteză nouă, potrivit căreia se sancționează cu pedeapsa prevăzută pentru furt “folosirea fără drept a unui terminal de comunicații electronice al altuia sau folosirea unui terminal de comunicații racordat fără drept la rețea”. Această ipoteză asimilată furtului de folosință vine să tranșeze în mod definitiv situațiile controversate încă în jurisprudență și doctrină referitoare la încadrarea juridică a faptei de racordare ilegală la o rețea de telefonie sau la o altă rețea de comunicații.

În plus, textul vine să aducă în sfera ilicitului penal faptele de folosire fără drept a unui terminal de telecomunicații al altuia, fapte considerate periculoase și al căror număr a crescut în prezent, cauzând uneori prejudicii importante. Elementul material al infracțiunii îl constituie însușirea. Cerința esențială pentru existența elementelor constitutive ale infracțiunii, respectiv a laturii subiective, este ca însușirea să aibă drept scop folosirea fără drept, ceea ce presupune comiterea faptei cu intenție directă.

Obiectul material al infracțiunii poate fi:

– un vehicul;

– un terminal de comunicații (exemplul clasic îl constituie telefonul fix sau mobil);

– o rețea de comunicație la care este racordat un terminal de comunicații ce aparține făptuitorului.

Pentru existența elementelor constitutive ale infracțiunii în varianta în care obiectul material al acesteia îl constituie un autovehicul, nu este necesar ca scopul urmărit de făptuitor, respectiv folosirea bunului, să fie atins (deși din punct de vedere practic, sustragerea în scop de folosință presupune punerea în mișcare a autovehiculului), însă această cerință, ca automobilul să fie folosit efectiv, nu rezultă din textul de lege.

Autovehiculul ce face obiectul material al infracțiunii poate aparține persoanei vătămate sau chiar și făptuitorului, neexistând o diferențiere potrivit art. 228. Pentru existența infracțiunii în varianta de folosire a unui terminal de comunicații al altuia sau folosirea unui terminal de comunicații racordat fără drept la o rețea, este necesar să se producă urmarea imediată, respectiv să se fi produs o pagubă. Elementul de noutate este că furtul de folosință beneficiază de un tratament sancționator mai blând decât furtul în varianta simplă, sau, după caz, calificată.

În raport de reglementarea diferită a noțiunii de “membru de familie” în N.C.p., textul referitor la furtul pedepsit la plângerea prealabilă a fost corelat cu cel al art. Subiect pasiv al infracțiunii de furt (simplu, calificat sau de folosință) pedepsit la plângerea prealabilă poate fi:

– un membru de familie;

– tutorele făptuitorului minor;

– cel care locuiește cu persoana vătămată (dar care nu are calitatea de membru de familie);

– cel care este găzduit de persoana vătămată.

Un alt element de noutate este că, în noua reglementare, împăcarea părților nu mai este permisă de lege. N.C.p. pedepsește tentativa la infracțiunile de furt, furt calificat, furt de folosință ori furt pedepsit la plângerea prealabilă.

3.2. Tâlharia

Art. 233 C pen incriminează sub denumirea de tâlhărie furtul prin întrebuințarea de violențe sau amenințări, ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor asemenea mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea.

Tâlhăria constă într-o modalitate particulară de comitere a unui furt și anume când aceasta se realizează prin constrângerea sau prin înfrângerea rezistenței victimei. Latura obiectivă. Actul de executare al tâlhăriei are un conținut complex și este alcătuit din două activități conjugate: furtul, ca acțiune principală și constrângerea, ca acțiune subsidiară, aceasta din urmă fiind modalitatea de înlesnire, în sens larg, a sustragerii.

a. acțiunea de furt implică luarea unui bun mobil al altuia în scopul însușirii pe nedrept. Sustragerea se realizează și prin fapta victimei, când aceasta este constrânsă să remită ea bunurile( de exemplu să le pună în sacoșa tâlharului). Toate condițiile de tipicitate ale furtului trebuie îndeplinite și în cazul tâlhăriei. Se reține și furtul în scopul folosirii pe nedrept având în vedere că legea nu face distincție.

Dacă sustragerea unui bun nu intră sub incidența furtului, fiind aplicabil un text dintr-o lege specială pentru o astfel de faptă, fapta nu se încadrează la tâlhărie ci se va reține un concurs de infracțiuni între sustragerea de material lemnos din pădure și infracțiunea de loviri sau alte violențe, ori amenințare după caz.( de exemplu sustragerea de lemn din pădure care intră sub incidența Codului silvic art. 98 C silvic).

b. întrebuințarea de violențe, amenințări sau prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra.

Condițiile acestei componente:

Fapta trebuie comisă asupra persoanei care deține sau protejează deținerea unui bun, care poate fi proprietarul, posesorul sau chiar cel care are în paza lucrul respectiv. Se va reține o singură infracțiune de tâlhărie atunci când sunt agresate mai multe persoane pentru a sustrage un bun aparținând unei singure persoane deoarece infracțiunea este una contra patrimoniului, acesta fiind protejat în principal prin incriminarea tâlhăriei ( de exemplu, cel care lovește doi paznici pentru a sustrage un bun păzit de aceștia va comite o singură tâlhărie). Dimpotrivă dacă prin aceeași acțiune de amenințare se sustrag bunuri aparținând mai multor persoane se vor reține atâtea infracțiuni de tâlhărie câte persoane vătămate sunt.

Sustragerea unui lănțișor de la gât prin ruperea acestuia, nu are semnificația unei sustrageri prin violență, deoarece se profită de surprinderea victimei, iar ruperea lănțișorului nu presupune comiterea vreunei violențe, deoarece trebuia ca fapta să cauzeze suferințe fizice.

Dacă prin folosirea violenței se produc urmări specifice art 181 C pen se va reține un concurs de infracțiuni. Aceasta deoarece textul art 233 C pen., care folosește expresia furtului prin întrebuințarea de violențe, nu poate fi interpretat extensiv și pentru ipoteza când furtul ar fi comis prin vătămări corporale.

De lege ferenda ar trebui să se revină la existența urmei forme agravate atunci când se comite printr-o vătămare corporală sau să se folosească o expresie care să poată fi extinsă și la vătămările corporale ( de exemplu folosirea expresiei generale a faptei comisă prin constrângere).

Punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra se poate realiza în concret prin administrarea sau folosirea de substanțe narcotice, stupefiante, alcool sau orice altă modalitate prin care victima este adusă în neputința de a se apăra. Să fie comisă în aceeași împrejurare cu sustragerea, altfel poate fi șantaj. Tentativa se pedepsește. Fapta se consumă în momentul consumării furtului dacă constrângerea este anterioară sau concomitentă sustragerii, sau se consumă în momentul comiterii actului de constrângere când este realizat pentru a păstra bunul furat, a înlătura urmele infracțiunii sau pentru a-și asigura scăparea, indiferent dacă agentul a reușit să păstreze bunul., să scape sau să înlăture urmele infracțiunii.

Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenție directă deoarece este preluat scopul special al infracțiunii de furt. Există tâlhărie și atunci când scopul sustragerii este cel al folosirii fără drept a unui vehicul.

Forme agravate:

Prima formă agravată, cea de la alin 2 din art. 233. c pen vizează tâlhăria comisă în următoarele împrejurări:

– de o persoană mascată, deghizată sau travestită.

– în timpul nopții

– într-un loc public sau într-un mijloc de transport. Intră și taxiul în categoria mijlocului de transport.

A doua formă agravată este cea reglementată de art. 233 alin. 2 ind. 1 C pen când tâlhăria a fost comisă în următoarele împrejurări:

– de două sau mai multe persoane împreună.

– de o persoană având asupra sa o armă, o substanță narcotică ori paralizantă. În noțiunea de armă este cuprinsă atât arma propriu-zisă cât și arma asimilată în accepțiunea art. 151 c. pen. Elementele de diferență față de furt sunt date de faptul că la furt arma trebuie să fie propriu-zisă spre deosebire de tâlhărie unde poate fi și o armă asimilată, iar la tâlhărie se reține ca împrejurare de agravare și faptul de a avea o substanță paralizantă.

– într-o locuință sau în dependințele acesteia. Legea nu face distincție deci poate fi și locuința infractorului, ceea ce apare ca cel puțin curios.

În cazul acestei forme agravate credem că violarea de domiciliu se absoarbe în conținutul infracțiunii de tâlhărie în forma agravată.

– în timpul unei calamități.

– a avut vreuna din urmările arătate în art 182. Din formulare rezultă caracterul praeterintenționat al acestor urmări, deci această modalitate se poate comite doar cu această formă de vinovăție. Dacă autorul a dorit atât să tâlhărească victima, cât și să îi producă o vătămare corporală gravă se va reține un concurs între tâlhăria în forma simplă în concurs cu vătămarea corporală gravă.

Ultima formă agravată este cea reglementată de art. 233 alin 3:

– când tâlhăria a produs consecințe deosebit de grave ( art. 146 C. pen.)

– când fapta a avut ca urmare moartea victimei. Se comite doar cu praeterintenție.

Dacă agentul comite fapta cu intenția de a ucide victima se va reține un concurs între omor deosebit de grav( 176 lit d) și o tâlhărie în forma simplă.

Legiuitorul a păstrat forma simplă a infracțiunii de tâlhărie, preferând să modifice varianta calificată. Varianta calificată a tâlhăriei a fost simplificată, eliminându-se unele discordanțe, cum este aceea a incriminării ca variantă calificată atât a faptei de tâlhărie comise în loc public cât și a tâlhăriei comise într-o locuință; dintre acestea două, a fost eliminată tâlhăria calificată în loc public.

De asemenea, a fost eliminată tâlhăria calificată comisă de două sau mai multe persoane împreună; în timpul unei calamități, rațiunea modificării fiind aceea că aceste două împrejurări sunt prevăzute, cu un conținut apropiat, ca și circumstanțe agravante legale potrivit art. 77. De asemenea, au fost introduse noi ipoteze de agravare, incidente în situația în care fapta se săvârșește “asupra unui mijloc de transport“ sau prin simularea de “calități oficiale“, în condițiile în care practica judiciară a semnalat cazuri relativ frecvente în care infractorii recurg la asemenea procedee.

A fost reformulată varianta privind mijlocul de transport – tâlhăria în varianta agravată poate avea loc:

– într-un mijloc de transport;

– asupra unui mijloc de transport.

A fost reformulată varianta privind comiterea tâlhăriei de către o persoană înarmată, în noua reglementare fiind necesar, pentru existența variantei calificate, ca tâlhăria să fie comisă prin folosirea efectivă a armei respective. Tâlhăria poate fi comisă prin simularea de calități oficiale – cu alte cuvinte prin prezentarea sub o anume calitate, spre exemplu, de polițist, care determină victima să aibă o anume atitudine ce facilitează făptuitorului comiterea infracțiunii.

Tâlhăria comisă într-o locuință a fost înlocuită cu aceea comisă prin violare de domiciliu ori prin violarea sediului profesional, acordându-se protecție egală, potrivit dispozițiilor art. 224 și 225 din N.C.p., domiciliului persoanei fizice și sediului profesional al persoanei fizice sau juridice. Se menține incriminarea infracțiunii de tâlhărie care a avut ca urmare producerea de leziuni, dar în varianta vătămării corporale care a fost apreciată de legiuitor ca o variantă agravată a infracțiunii.

Tâlhăria având ca obiect material bunurile (de utilitate publică) la care face referire art. 229 alin.3 privind furtul calificat constituie o variantă agravantă a infracțiunii. Urmarea praeterintenționată constând în moartea victimei în cazul tâlhăriei și pirateriei a fost prevăzută într-un text distinct și comun (art. 236, iar tentativa la infracțiunea de tâlhărie, în oricare dintre variantele ei, se pedepsește potrivit art. 237).

3.3. Abuzul de încredere

Art. 238 C pen. incriminează însușirea unui bun mobil al altuia, deținut cu orice titlu, sau dispunerea de acel bun pe nedrept ori refuzul de a-l restitui. Elementul specific este reprezentat de faptul că bunul se află în posesia sau detenția autorului care transpormă această stăpânire de fapt în una ilicită.

Pentru existența acestei infracțiuni trebuie îndeplinite două condiții premisă:

– să fie un bun mobil al altuia, care în momentul comiterii faptei să se afle în detenția altuia. Prin detenție se înțelege dreptul de a stăpâni un bun în numele altuia fie în interesul altuia( mandatarul, depozitarul) fie în interesul propriu al detentorului( comodatarul etc), fără însă a dobândi și dreptul de a dispune de acel bun.

Dacă în cazul unor bunuri consumptibile, beneficiarul lor are dreptul de a dispune de ele, acestea nu se subsumează noțiunii de bun mobil, specifică abuzului de încredere. În acest caz, deoarece beneficiarul are obligația de a restitui un bun consumptibil de aceeași natură, el va răspunde civil atunci când nu își îndeplinește obligația de a restitui bunul ( de exemplu împrumut unei sume de bani etc). Dacă depozitarul unor bunuri consumptibile nu primește și dreptul de a dispune de acele bunuri, iar el dispune de ele sau de o parte din ele, el va comite infracțiunea de abuz de încredere.

În conținutul detenției cu semnificație penală nu intră și simpla deținere materială în afara unui raport juridic( cel care deține o valiză pentru a-l ajuta să coboare din tren etc). În acest caz deținătorul nu dobândește nici un drept de folosință a acelui bun. Fapta în acest caz fiind un furt.

– să fie un bun mobil deținut de făptuitor cu orice titlu. Prin titlu se înțelege temeiul juridic prin care o persoană dobândește posesia sau detenția unui lucru. Titlul trebuie să aibă un caracter civil, și să privească raporturi patrimoniale netranslative de proprietate. Dacă făptuitorul deține bunul în cadrul unui raport de muncă și dispune sau își însușește acel bun el va comite fie infracțiunea de abuz în serviciu, delapidare sau infracțiunea de furt. Titlul trebuie să fie legal și valabil.

Latura obiectivă. Fapta se poate comite în următoarele modalități:

– însușirea bunului. În acest caz făptuitorul consideră bunul ca fiind unul al său. – dispunerea de bun pe nedrept. Săvârșirea unor acte de dispoziție, cu character juridic sau material, asupra bunului dincolo de limitele conferite de titlu.

– refuzul de a-l restitui. Constă în manifestarea de voință de a nu restitui bunul deținut și de a-l reține atunci când i se cere expres să restituie bunul. Refuzul trebuie să fie abuziv. Nu e abuziv în cazul dreptului de retenție al depozitarului. Refuzul de a restitui poate fi expres sau tacit. Refuzul de a restitui constituie o prezumție de tipicitate dar poate fi răsturnată dacă se dovedește că refuzul este unul legitim( dreptul de retenție din dreptul civil).

Fapta se comite cu intenție directă sau indirectă. Tentativa nu se pedepsește. Fapta se consumă în momentul în care se comite actul de însușire, dispunere sau refuzul restituirii, prejudiciul constând în valoarea bunului încredințat făptuitorului. Infracțiunea este una de rezultat, care se produce însă imediat ce s-a încheiat și actul de executare. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângere prealabilă. Operează împăcarea părților.

Se observă că, față de vechea reglementare, au fost adăugate și alte fapte împotriva patrimoniului ale căror acțiuni ilicite se întemeiază pe nesocotirea încrederii și anume: abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor, înșelăciunea privind asigurările, deturnarea licitațiilor publice și exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile.

La prima categorie de fapte (cele prevăzute și în C.p. în vigoare), au fost operate și unele modificări, menite a pune textele în situația de a răspunde mai bine necesității reprimării unor modalități de comitere a respectivelor fapte, evidențiate de practica judiciară.

Elementul material al infracțiunii constă în acțiunea de a:

– însuși;

– dispune;

– folosi;

– refuza restituirea.

Obiectul material al infracțiunii constă într-un bun mobil, care trebuie să îndeplinească următoarele cerințe:

– să aparțină altei persoane;

– să fie deținut în baza unui titlu;

– să fi fost încredințat făptuitorului cu un anumit scop.

Astfel, în cazul abuzului de încredere a fost consacrată o nouă modalitate de comitere a faptei, prin folosirea fără drept a unui bun încredințat cu un anumit scop, de către cel care l-a primit. Textul are în vedere atât situația în care persoana nu avea dreptul de a folosi bunul (spre exemplu, un autovehicul este încredințat de către proprietar mecanicului în vederea efectuării unei reparații, iar acesta din urmă îl folosește pentru a face curse în interes personal ori al unor terți), dar și situația în care cel ce a primit bunul are dreptul de a-l folosi, dar îl utilizează în alt scop decât cel pentru care i-a fost încredințat (de exemplu, autorului îi este încredințat un autoturism pentru a face o plimbare, dar acesta îl folosește pentru a transporta bunuri).

În materia infracțiunilor ce au ca obiect juridic relații bazate pe încrederea între persoane a fost introdusă o nouă incriminare, abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor. Infracțiunea se poate comite în două modalități, fie prin fapta debitorului:

– de a înstrăina, ascunde, deteriora sau distruge, în tot sau în parte, valori ori bunuri din patrimoniul său;

– de a invoca acte sau datorii fictive.

Din economia textului rezultă că nu este necesar ca fapta să producă o pagubă, fiind suficient să fie comisă în scopul prevăzut de lege – fraudarea creditorilor, fără a se impune ca acesta să fie efectiv atins.

În acest caz, subiect activ al infracțiunii este debitorul (calitatea acestuia de debitor trebuie stabilită printr-un înscris sau hotărâre judecătorească), iar subiect pasiv creditorii acestuia. Cea de-a doua modalitate este prevăzută de alin.2 al textului, care reprezintă o incriminare diferită a infracțiunii de înșelăciune în convenții din actualul C.p. și sancționează fapta celui care cumpără, achiziționează bunuri ori servicii cunoscând, încă de la încheierea convenției de cumpărare ori achiziționare, că nu va putea plăti.

Pentru existența infracțiunii în această a doua modalitate de comitere a infracțiunii este necesar ca fapta să aibă ca urmare imediată producerea unei pagube debitorului. Textul de lege prevede, din punctul de vedere al laturii subiective, un scop calificat, pentru toate variantele infracțiunii, acela de fraudare a creditorilor, astfel că fapta se comite cu intenție directă, calificată.

Atunci când fapta se comite prin achiziționarea de bunuri ori servicii, cerința esențială a laturii subiective este ca debitorul să știe cu certitudine la momentul încheierii tranzacției că nu va putea plăti și că produce astfel o pagubă creditorului. Astfel, a fost dezincriminată înșelăciunea cu cecuri și cu prilejul executării unui contract, care ridicau probleme serioase de probațiune a laturii subiective. Modalitățile de comitere a faptei au fost semnalate de practica ultimilor ani, organele judiciare nedispunând însă de un text legal care să permită reprimarea acestor acțiuni. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

3.4. Gestiunea frauduloasă

Art. 242 incriminează fapta prin care se pricinuiește o pagubă unei persoane, cu rea credință, cu ocazia administrării sau conservării bunurilor acesteia, de către cel care are ori trebuie să aibă grija administrării sau conservării acelor bunuri. Obiectul material al acestei infracțiuni este reprezentat de orice fel de bunuri sau valori patrimoniale, mobile sau imobile, corporale sau incorporale care intră în patrimoniul unei persoane. Elementul de particularitate este acela că agentul are în administrare sau conservare o universalitate de bunuri sau o parte dintr-o universalitate și nu bunuri ut singuli.

Această universalitate de bunuri trebuie să se afle în detenția subiectului activ. Latura obiectivă constă în pricinuirea unei pagube atât printr-o acțiune cât și printr-o omisiune produsă cu ocazia administrării. Trebuie ca fapta să și producă o pagubă nefiind suficient doar să aibă aptitudinea ca în viitor să producă o pagubă. Fapta se consumă în momentul producerii pagubei. Tentativa este posibilă dar nu e incriminată. Fapta se comite cu intenție directă sau eventuală, textul prevăzând expres cerința relei credințe cu ocazia administrării sau conservării. Subiectul activ este special și este reprezentat de cel care are calitatea de administrator, gestionar sau custode al bunurilor altuia ( tutorele, executorul testamentar, custodele, depozitarul, mandatarul.

Fapta are o forma agravată atunci când este săvârșită în scopul de a dobândi un folos material. În această modalitate fapta se comite doar cu intenție directă. Nu este necesar să și dobândească folosul material fiind suficient să urmărească acest lucru. Este obligatoriu să și producă o pagubă, ca și condiție de existență a formei de bază a gestiunii frauduloase. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângere prealabilă. Operează împăcarea părților.

Deși conținutul constitutiv al infracțiunii de gestiune frauduloasă a fost menținut, a fost eliminată o chestiune esențială, respectiv condiția referitoare la latura subiectivă a infracțiunii și anume ca fapta să fie comisă “cu rea-credință”, ceea ce implică, din punctul de vedere al laturii subiective, intenția directă.

Având în vedere eliminarea acestei cerințe referitoare la latura subiectivă, fapta poate fi comisă, conform N.C.p., atât cu intenție directă cât și cu intenție indirectă. Subiectul activ este gestionarul, care are ori trebuie să aibă grija administrării sau conservării acelor bunuri, inclusiv gestionarul de fapt, legea nefăcând distincție în acest sens. Pentru existența infracțiunii, este necesar ca fapta să producă urmarea imediată, respectiv o pagubă.

Varianta agravată presupune un subiect activ calificat special, respectiv:

– administratorul judiciar;

– lichidatorul averii debitorului;

– reprezentantul sau prepusul administratorului ori lichidatorului judiciar.

În aceste variante, fapta poate fi comisă cu intenție directă sau indirectă. O altă variantă agravată se referă la situația în care fapta este comisă cu un scop calificat, acela de a dobândi un folos patrimonial; în acest caz, fapta se comite cu intenție directă. Fapta a fost preluată din Legea 85/2006 privind procedura insolvenței.

3.5. Inșelăciunea

Art. 244 incriminează fapta prin care se pricinuiește o pagubă unei persoane, cu rea credință, cu ocazia administrării sau conservării bunurilor acesteia, de către cel care are ori trebuie să aibă grija administrării sau conservării acelor bunuri.

Obiectul material al acestei infracțiuni este reprezentat de orice fel de bunuri sau valori patrimoniale, mobile sau imobile, corporale sau incorporale care intră în patrimoniul unei persoane. Elementul de particularitate este acela că agentul are în administrare sau conservare o universalitate de bunuri sau o parte dintr-o universalitate și nu bunuri ut singuli.

Această universalitate de bunuri trebuie să se afle în detenția subiectului activ. Latura obiectivă constă în pricinuirea unei pagube atât printr-o acțiune cât și printr-o omisiune produsă cu ocazia administrării. Trebuie ca fapta să și producă o pagubă nefiind suficient doar să aibă aptitudinea ca în viitor să producă o pagubă. Fapta se consumă în momentul producerii pagubei. Tentativa este posibilă dar nu e incriminată.

Fapta se comite cu intenție directă sau eventuală, textul prevăzând expres cerința relei credințe cu ocazia administrării sau conservării. Subiectul activ este special și este reprezentat de cel care are calitatea de administrator, gestionar sau custode al bunurilor altuia ( tutorele, executorul testamentar, custodele, depozitarul, mandatarul. Fapta are o forma agravată atunci când este săvârșită în scopul de a dobândi un folos material. În această modalitate fapta se comite doar cu intenție directă. Nu este necesar să și dobândească folosul material fiind suficient să urmărească acest lucru. Este obligatoriu să și producă o pagubă, ca și condiție de existență a formei de bază a gestiunii frauduloase. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângere prealabilă. Operează împăcarea părților.

a. Înșelăciunea în formă de bază.

Art. 244 C pen incriminează inducerea în eroare prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust și dacă s-a pricinuit o pagubă.

Condițiile laturii obiective:

– să existe o inducere în eroare, care presupune o acțiune care are ca efect crearea unei imagini deformate a realității în conștiința înșelatului, premisă care îl determină să acționeze păgubitor pentru sine.

În jurisprudență s-a considerat că pentru existența infracțiunii de înșelăciune se cere ca înșelarea să fie rezultatul unor manopere dolosive. Simpla rea-credință a infractorului la încheierea sau executarea convenției nu poate fi un element component al laturii obiective a infracțiunii de înșelăciune în convenții.

Credem că este necesar a se renunța la teoria obiectivă și de a se reveni la soluția din perioada interbelică, adică la teoria subiectivă, deoarece textul de incriminare roman al înșelăciunii nu condiționează existența inducerii sau menținerii în eroare de prezența unor acte exterioare. Este suficient ca victima să se găsească în eroare ca urmare a conduitei agentului , indiferent dacă această conduită este comisivă sau omisivă și indiferent de faptul că minciuna a fost însoțită și de o activitate materială suplimentată având natura unei mise en scène.

– acțiunea de inducere să se realizeze în scopul dobândirii de către agent a unui folos material injust.

– să se cauzeze o pagubă. Practic în cazul înșelăciunii victima este determinată să își provoace singură o pagubă, prin remiterea unui bun, prin plata nejustificată a unui serviciu, renunțarea la un drept etc.

Fapta se consumă în momentul producerii pagubei. Când agentul ascunde un produs dintr-un supermarket în ambalajul unui alt produs, acesta va comite infracțiunea de furt, care se consumă atunci când el a ascuns bunul pe care dorește să îl sustragă în ambalajul unui alt bun (un inel într-o cutie de biscuiți). Dacă agentul doar schimbă codul de bare al produsului cu unul mai ieftin, atunci fapta va fi înșelăciune. Fapta se comite doar cu intenție directă.

Forma agravată. Există atunci când inducerea în eroare este săvârșită prin folosire de nume sau calități mincinoase ori de alte mijloace frauduloase. Numele și calitățile mincinoase au un caracter exemplificativ și se includ în categoria mijloacelor frauduloase.

Mijloacele frauduloase pot fi definite ca fiind acele mijloace care prezintă o mare aparență de veridicitate. De exemplu folosirea unei hotărâri judecătorești greșite, dar irevocabile. Dacă mijloacele folosite intră sub incidența unor texte de incriminare se va reține un concurs de infracțiuni.

b. Înșelăciunea în convenții

În art 244 alin 3 C pen este incriminată inducerea sau menținerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârșită astfel încât, fără această eroare, cel înșelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condițiile stipulate.

Este o modalitate distinctă a înșelăciunii preluând de la aceasta doar scopul inducerii și condiția producerii unei pagube.

Latura obiectivă. Condiții:

– Existența unei acțiuni de inducere sau menținere în eroare. Elementul de particularitate este dat de cea de-a doua modalitate și anume menținerea în eroare. Această modalitate conferă reglementării românești aproape un caracter de unicitate, deoarece majoritatea codurilor penale europene nu conțin o dispoziție asemănătoare.

– Acțiunea de inducere sau menținere în eroare să fie săvârșită cu prilejul încheierii sau executării unui contract. Prin contract se înțelege numai convenția juridică, în sensul pe care o are aceasta în dreptul civil și comercial. Legea penală utilizează noțiunea de contract fără a distinge între contractele valabile, anulabile sau nule din punct de vedere civil, deoarece chiar și contractele lovite de nulitate produc efecte juridice. (Cazul schimbului valutar realizat pe stradă, care este un contract de schimb lovit de nulitate, deoarece fapta este o contravenție etc.).

Pentru a se circumscrie textului art.244 alin.3 activitatea infracțională trebuie săvârșită cu ocazia încheierii unei convenții, altfel spus în intervalul cuprins între declanșarea negocierilor și până la finalizarea acestora și realizarea acordului de voință. Această formulare a legii a fost criticată deoarece interpretarea ad literam ar conduce la concluzia că legea vizează doar momentul încheierii și executării contractului, adică un interval scurt, iar prin această formulare textul legii nu ar mai corespunde rațiunii incriminării unor astfel de fapte.

Considerăm că textul incriminator este suficient de cuprinzător deoarece legiuitorul folosește expresia cu prilejul încheierii sau executării unui contract , formulare care utilizează cuvântul prilej ce desemnează întregul context cauzal care însoțește încheierea sau executarea unui contract, fără o condiționare temporal strictă.

Prin noțiunea cu prilejul executării contractului, legea desemnează intervalul de timp cuprins între momentul încheierii contractului (de când acordul de voință produce efecte juridice) și până la stingerea efectelor contractului în oricare din modalitățile prevăzute de lege. Rezoluțiunea unui contract este inclusă în intervalul de timp cerut de art.215 alin.3 C. pen.

– Eroarea provocată sau menținută să fie determinantă pentru încheierea sau executare contractului în condițiile stipulate. Această cerință a legii penale a fost împrumutată, sub aspectul formulării, din dreptul civil, și reprezintă una din condițiile de existență a dolului. Astfel eroarea provocată prin dol trebuie să fie determinantă la încheierea actului juridic, în caz contrar este considerată o simplă minciună. Instanța de judecată va aprecia în concret dacă elementul ascuns sau prezentat eronat de către făptuitor a avut un caracter determinant pentru încheierea și executarea contractului.

Cu certitudine efectele care decurg din natura și esența contractului respectiv pot fi considerate ca fiind elemente determinante (spre exemplu prețul sau translația proprietății la contractul de vânzare-cumpărare, cuantumul chiriei și caracteristicile imobilului închiriat la contractul de locațiune ,etc.). Părțile pot considera și alte clause ca având un rol determinant pentru realizarea acordului de voință și executarea obligațiilor în condițiile stabilite.

– Producerea unei pagube. Deși această condiție nu este formulată expres de textul de incriminare, ea rezultă din caracterul de normă specială a art.244 alin.3 C pen. în raport cu dispozițiile art. 244 alin.1, unde existența pagubei este cerută expres. Includerea înșelăciunii în convenții în Titlul III al Părții speciale a Codului penal ne duce la concluzia că prin comiterea acesteia trebuie să se aducă atingere patrimoniului. Punctul de vedere a fost împărtășit și de practica judiciară, fiind susținut constant și în doctrină.

Această condiție se apreciază raportat la forma consumată a infracțiunii. Neexecutarea unui contract nu presupune de regulă existența unei înșelăciuni, de obicei fiind vorba de un litigiu civil. Asta nu înseamnă că exclude o astfel de posibilitate atunci când neexecutarea este consecința inducerii sau menținerii în eroare a cocontractantului. Fapta se comite doar cu intenție directă. Înșelăciunea în convenții are și ea forma agravată atunci când a fost săvârșită prin folosire de calități mincinoase ori de alte mijloace frauduloase. Pentru detalii a se vedea S Bogdan, Latura obiectivă a infracțiunii de înșelăciune în convenții, în Revista de drept penal nr.3/1999.

c. Înșelăciune prin emitere de cecuri fără acoperire.

Alineatul 4 al art. 244 incriminează emiterea unui cec asupra unei instituții de credit sau unei persoane, știind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară precum și fapta de a retrage, după emitere, provizia în totul sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de prezentare în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust, dacă s-a pricinuit o pagubă posesorului cecului. Este o formă distinctă de înșelăciune. Cecul este un instrument de plată prin care o persoană numită trăgător dă ordin unei bănci la care are disponibil bănesc numită tras, să plătească la prezentarea titlului, o sumă de bani altei persoane numită beneficiar.

Latura obiectivă se poate realiza prin:

– emiterea unui cec asupra unei instituții de credit sau unei persoane, știind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară.

– retragerea, după emitere, a proviziei în totul sau în parte.

– interzicerea adresată trasului de a plăti înainte de prezentare.

Și în cazul acestei modalități se cere ca și condiție producerea unei pagube. Subiect pasiv este beneficiarul, nu banca ( trasul). Fapta se comite doar cu intenție directă existând un scop special. Cecurile în alb emise cu titlu de garanție, nu constituie decât în aparență o înșelăciune prin emitere de cec-uri, deoarece beneficiarul trebuie să fie indus în eroare la momentul primirii cecului și nu la momentul în care, văzând că trăgătorul, dintr-un motiv sau altul, nu mai are lichidități , completează cecul și îl introduce în circulație.

Efectuarea de adăugiri, pe un cec aflat în circulație constituie infracțiunea de falsificare de valori ( art 282 C pen ) și nu de emitere de cecuri fără acoperire. Toate formele de înșelăciune au o formă agravată comună și anume atunci când înșelăciunea a produs consecințe deosebit de grave. Infracțiunea de înșelăciune în forma prevăzută de art. 244 alin.1 și 2 din actualul C.p. păstrează în totalitate forma anterioară și conținutul constitutiv. Au fost însă eliminate variantele calificate referitoare la comiterea infracțiunii cu prilejul încheierii sau executării unui contract (care în N.C.p. este incriminată într-o formă specială, numai cu privire la cumpărarea sau achiziționarea de bunuri sau servicii – infracțiunea prev. de art. 239, Abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor); înșelăciunea cu cecuri (care nu se justificau ca diferențiere de tratament sancționator față de celelalte infracțiuni) și înșelăciunea cu consecințe deosebit de grave. Unicul element de noutate este acela că, deși acțiunea penală este pusă în mișcare din oficiu, împăcarea părților înlătură răspunderea penală.

A fost introdusă înșelăciunea privind asigurările, ca și variantă distinctă a infracțiunii de înșelăciune. Fapta poate fi comisă prin:

– distrugerea, degradarea, aducerea în stare de neîntrebuințare a unui bun asigurat;

– ascunderea unui bun asigurat;

– înstrăinarea unui bun asigurat;

– simularea, cauzarea sau agravarea unor leziuni sau vătămări corporale.

Obiectul material al infracțiunii îl constituie un bun asigurat împotriva distrugerii, degradării, uzurii, pierderii sau furtului. În varianta prevăzută de alin.2, leziunile sau vătămările corporale trebuie să fie acelea ce ar putea fi cauzate de riscul asigurat; riscul asigurat poate fi, spre exemplu, un accident sau o boală.

Din reglementare rezultă că subiectul activ al infracțiunii:

– în varianta prevăzută de alin.1 nu este calificat, poate fi orice persoană, inclusiv beneficiarul asigurării, care acționează în scopul prevăzut de lege;

– în varianta prevăzută de alin.2, subiect activ al infracțiunii este persoana asigurată.

În situația în care persoana asigurată apelează la o altă persoană pentru a-i cauza sau agrava leziunile, aceasta din urmă va avea calitatea de complice. Subiect pasiv al infracțiunii este societatea de asigurare care a încheiat polița de asigurare a bunului. Fapta este comisă cu intenție directă, scopul fiind calificat – de a obține, pentru sine sau pentru altul suma asigurată. Nu are relevanță dacă scopul a fost atins sau nu; dacă scopul nu a fost atins fapta rămâne în faza de tentativă. Ca și în cazul infracțiunii de înșelăciune în varianta tip, împăcarea părților înlătură răspunderea penală, legiuitorul apreciind că nu se impune tragerea la răspundere penală a persoanei în condițiile în care părțile înțeleg să se împace.

3.6. Tulburarea de posesie

Art. 256 C pen incriminează ocuparea, în întregime sau în parte, fără drept, a unui imobil aflat în posesia altuia, fără consimțământul acestuia sau fără aprobarea prealabilă primită în condițiile legii, ori refuzul de a elibera imobilul astfel ocupat.

Obiectul acestei infracțiuni este un bun imobil aflat în posesia altuia.

Latura obiectivă. Fapta se poate comite în două modalități alternative:

– ocuparea fără drept, în întregime sau în parte a unui imobil aflat în posesia altuia. Rezultatul acestei modalități constă în instituirea posesiei de fapt asupra imobilului corelativ cu pierderea posesiei de către cel tulburat în posesie. Ocuparea trebuie să se facă fără consimțământul proprietarului sau fără aprobarea prealabilă primită în condițiile legii.

În doctrină s-a susținut că fapta are un caracter continuu și durează până la eliberarea terenului astfel ocupat. Această opinie a fost împărtășită de practica judiciară și pentru că această infracțiune se urmărea la plângerea prealabilă, și era inechitabil ca cel al cărui teren a fost ocupat să nu mai poată obține condamnarea infractorului după scurgerea unui termen de 2 luni, deși terenul său era ocupat și după curgerea celor 2 luni.

Într-o altă opinie s-a susținut că fapta are un caracter instantaneu și se consumă atunci când infractorul ocupă imobilul , la fel ca în cazul infracțiunii de violare de domiciliu. Legiuitorul incriminează acțiunea de ocupare și nu starea în care se găsește un teren ocupat. În opinia contrară nu ar putea fi justificată dobândirea prin uzucapiunea de rea credință, deoarece din punctul de vedere al posesorului inițial fapta ar fi avut un caracter continuu și ar putea solicita condamnarea celui care a uzucapat pentru tulburare de posesie. Considerăm mai întemeiată această din urmă opinie.

– refuzul de a elibera imobilul ocupat fără drept, fără consimțământul posesorului sau fără aprobarea prealabilă primită în condițiile legii. Pentru a se putea vorbi de un refuz de eliberare este necesar ca partea vătămată să facă o solicitare expresă de a i se elibera terenul. Refuzul de a elibera imobilul poate să fie expres exprimat sau poate să fie implicit, în acest ultim caz, rezultând din faptul că agentul nu încetează tulburare de posesie deși partea vatămată i-a cerut expres acest lucru.

Legiuitorul a reglementat această formă agravată la fel ca și în cazul violării de domiciliu cu precizarea că în cazul violării de domiciliu această modalitate presupunea o pătrundere în domiciliu autorizată. În cazul acestei forme aggravate practic ori de câte ori partea vătămată solicită încetarea actului de tulburare agentul va comite o nouă infracțiune. Dorința a fost aceea de a asigura un mijloc eficient de apărare a posesiei în sens penal atunci când partea vătămată nu depunea plângerea penală în termenul prevăzut de lege.

Forme agravate:

Prima formă agravată, prevăzută de art. 256 alin 2 C pen., există dacă fapta se săvârșește prin violență sau amenințare, ori prin desființarea semnelor de hotar, reperelor de marcare.

Desființarea semnelor de hotar sau reperelor de marcare înseamnă distrugerea lor sau înlăturarea lor astfel încât să nu își mai poată îndeplini rolul de a marca limita dintre imobile. Simpla distrugere a semnelor de hotar comisă fără vreo legătură cu tulburare unei posesii constituie doar infracțiune de distrugere. A doua formă agravată, prevăzută de art. 256 alin 3 C pen, există atunci cînd prima formă agravată este comisă de două sau mai multe persoane împreună. Infracțiunea se urmărește din oficiu, iar împăcarea părților înlătură răspunderea penală. Lipsa de modificare corespunzătoare a dispozițiilor procedurale a făcut ca să se interpreteze textul în favoarea celui acuzat, în sensul că fapta s-ar urmări la plângerea prealabilă.

Tulburarea de posesie este incriminată în noul Cod într-o formulare simplificată. Astfel, în primul rând, s-a renunțat la incriminarea tulburării de posesie atunci când aceasta nu s-a comis nici prin violențe sau amenințări și nici prin strămutarea sau desființarea semnelor de hotar. Pentru acest gen de fapte, remediul oferit de legislația civilă – acțiunea posesorie – este suficient, nefiind justificată o sancționare penală a acestor fapte. Elementul material al infracțiunii îl constituie acțiunea de ocupare, iar obiectul material al infracțiunii îl constituie un imobil.

Ocuparea poate fi comisă, alternativ, prin:

– violență sau amenințare;

– desființarea sau strămutarea semnelor de hotar.

Cerința esențială privind elementul material al laturii obiective este ca ocuparea să aibă loc fără drept. Cerința referitoare la obiectul material al infracțiunii este ca imobilul să se afle în posesia altei persoane decât făptuitorul. Cu alte cuvinte, subiect activ al infracțiunii poate fi orice persoană, iar subiect pasiv posesorul imobilului. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Concluzii

Infractiunile contra patrimoniului reprezinta categoria cel mai des intalnita in viata de zi cu zi, capatand amploare tot mai mare odata cu modificarile intervenite in plan socio-economic.

Infractiunile contra patrimoniului sunt acele infractiuni care au ca obiect juridic relatii sociale de ordin patrimonial. Desfasurarea normala a relatiilor sociale de ordin patrimonial, oricare ar fi acestea, constituie o conditie de existenta a societatii, de aceea faptele prin care se vatama ori se pun in pericol aceste relatii sunt fapte socialmente periculoase, impotriva carora este necesara actiunea represiva.

Legea penala apara, in general, toate relatiile de ordin patrimonial, incriminand si sanctionand faptele indreptate impotriva acestora, prevazand un regim sanctionator sever.

Toate aceste infractiuni constau in diferite atingeri aduse patrimoniului unei persoane si anume in diferite schimbari ale situatiei ori stari de fapt a bunurilor produse prin sustragerea, insusirea, distrugerea, risipirea sau impiedicarea folosirii lor. Ele impiedica realizarea drepturilor subiective care au ca obiect bunurile a caror situatie de fapt a fost schimbata si, prin savarsirea lor, tulbura, impiedica sau chiar zadarnicesc desfasurarea normala a relatiilor de ordin patrimonial. De aici, rezulta si necesitatea ocrotirii penale a patrimoniului.

In incriminarea atingerilor aduse patrimoniului, legea tine seama de caracterul ilicit al actiunilor faptuitorului, iar nu de pozitia juridica a victimei, scopul incriminarii fiind apararea situatiilor, de fapt ale bunurilor in sfera patrimoniala.

Exceptând furtul de folosință, căruia îi este rezervată o reglementare distinctă, care include și o ipoteză nouă, în noul Cod penal nu există alte modificări ale conținutului infracțiunii de furt simplu. Totuși, menționăm că sancțiunile stabilite de noul Cod penal sunt în mod vizibil mai blânde decât cele prevăzute de vechiul Cod penal. În materia furtului calificat, în afara diminuării limitelor sancțiunilor, legiuitorul a renunțat la unele dintre elementele circumstanțiale de agravare.

Noul Cod penal prevede, în cazul abuzului de încredere (art. 238), o nouă modalitate de comitere a faptei, prin folosirea fără drept a unui bun încredințat cu un anumit scop, de către cel care l-a primit. În art. 239 din noul Cod penal este incriminată fapta de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor.

În art. 240 și 241 sunt incriminate bancruta simplă și bancruta frauduloasă, infracțiuni care înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal erau prevăzute în Legea nr. 85/2006. Și conținutul infracțiunii de înșelăciune este diferit în noul Cod penal, sub următoarele aspecte. În noua formulare a textului incriminator nu se mai regăsesc variantele infracționale prevăzute în art. 215 alin. 3, 4 și 5. Este vorba despre „înșelăciunea în convenții”, „înșelăciunea prin cecuri” și „înșelăciunea care a produs consecințe deosebit de grave”.

Înșelăciunea privind asigurările este o nouă infracțiune introdusă în legislația noastră penală. Art. 246 incriminează deturnarea licitațiilor publice, infracțiune fără corespondent în legislația anterioară. Și exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile este o infracțiune fără corespondent în vechiul Cod penal. Capitolul al IV-lea din cadrul titlului II cuprinde o serie de infracțiuni care nu au corespondent în Codul penal vechi, acestea fiind anterior prevăzute în legile speciale (Legea nr. 161/2003 și Legea nr. 365/2002). Articolele 249-251 din noul Cod penal reiau fără modificări de esență prevederile în materie prevăzute în Legea nr. 161/2003 și Legea nr. 365/2002. Referitor la pedepsele prevăzute pentru aceste infracțiuni, ele au fost corelate cu celelalte pedepse existente în materia infracțiunilor contra patrimoniului, ținându-se însă seama și de periculozitatea sporită a acestor modalități de comitere. Tulburarea de posesie (art. 256) este descrisă într-o formulare simplificată față de cea cuprinsă în actualul Cod penal, legiuitorul renunțând, totodată, la incriminarea tulburării de posesie atunci când aceasta nu s-a comis prin violențe sau amenințări sau prin strămutarea ori desființarea semnelor de hotar.

Toate infractiunile contra patrimoniului cuprind in structura lor o situatie preexistenta pe care se grefeaza comiterea faptei. Aceasta consta intr-o anumita situatie de fapt in care se gaseste bunul, situatie care este modificata prin comiterea infractiunii.

În concret, dintre schimbările aduse de noul Cod penal, reținem următoarele:

Exceptând furtul de folosință, căruia îi este rezervată o reglementare distinctă, care include și o ipoteză nouă, în noul Cod penal nu există alte modificări ale conținutului infracțiunii de furt simplu. Totuși, menționăm că sancțiunile stabilite de noul Cod penal sunt în mod vizibil mai blânde decât cele prevăzute de Codul penal în vigoare;

În materia furtului calificat, în afara diminuării limitelor sancțiunilor, legiuitorul a renunțat la unele dintre elementele circumstanțiale de agravare;

Noul Cod penal prevede, în cazul abuzului de încredere (art. 238), o nouă modalitate de comitere a faptei, prin folosirea fără drept a unui bun încredințat cu un anumit scop, de către cel care l-a primit. În noul conținut vor putea fi încadrate atât faptele celor ce se află în situația în care nu aveau dreptul de a folosi bunul, cât și ale celor care se găsesc în situația în care au dreptul de a folosi bunul primit, dar îl utilizează în alt scop decât cel în care le-a fost încredințat;

În art. 239 din noul Cod penal este incriminată fapta de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor;

În art. 240 și 241 sunt incriminate bancruta simplă și bancruta frauduloasă, infracțiuni care înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal erau prevăzute în Legea nr. 85/2006;

Și conținutul infracțiunii de înșelăciune este diferit în noul Cod penal, sub următoarele aspecte. În noua formulare a textului incriminator nu se mai regăsesc variantele infracționale prevăzute în art. 215 alin. (3), (4) și (5). Este vorba despre „înșelăciunea în convenții”, „înșelăciunea prin cecuri” și „înșelăciunea care a produs consecințe deosebit de grave”;

Înșelăciunea privind asigurările este o nouă infracțiune introdusă în legislația noastră penală;

Art. 246 incriminează deturnarea licitațiilor publice, infracțiune fără corespondent în legislația anterioară;

Și exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile este o infracțiune fără corespondent în Codul penal în vigoare;

Capitolul al IV-lea din cadrul tilului II cuprinde o serie de infracțiuni care nu au corespondent în Codul penal vechi, acestea fiind anterior prevăzute în legile speciale (Legea nr. 161/2003 și Legea nr. 365/2002). Articolele 249-251 din noul Cod penal reiau fără modificări de esență prevederile în materie cuprinse în prezent în Legea nr. 161/2003 și Legea nr. 365/2002. Referitor la pedepsele prevăzute pentru aceste infracțiuni, ele au fost corelate cu celelalte pedepse existente în materia infracțiunilor contra patrimoniului, ținându-se însă seama și de periculozitatea sporită a acestor modalități de comitere;

Tulburarea de posesie (art. 256) este descrisă într-o formulare simplificată față de cea cuprinsă în actualul Cod penal, legiuitorul renunțând, totodată, la incriminarea tulburării de posesie atunci când aceasta nu s-a comis prin violențe sau amenințări sau prin strămutarea ori desființarea semnelor de hotar.

Bibliografie

1. Alexandru M., Considerații generale privind semnificația infracțiunilor contra patrimoniului, în volumul Conferinței internaționale „Politica penală și legislația penală din perspectiva prevenirii și combaterii criminalității împotriva persoanei și patrimoniului”, Secțiunea I, Universitatea „Andrei Șaguna”, Facultatea de Drept și Științe Administrative, Asociația de Științe Penale, Constanța, mai 2006

2. Beleiu Gheorghe, Drept civil roman, Editia a XI-a, revizuita si adaugita, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2007

3. Bîrsan C., Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, București, 2007

4. Boroi A., Drept penal român. Partea specială. Conform noului Cod penal, Ed. C.H. Beck, București, 2011

5. Cantacuzino M.B., Elementele dreptului civil, Ed. Cartea Românească, București, 1921

6. Chelaru E., în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod Civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2012

7. Diaconescu H., Drept penal. Partea specială, vol. I, Ed. All Beck, București, 2005

8. Dobrinoiu, V., Neagu, N., Dreptul penal. Partea specială. Teorie și practică judiciară conform Noului Cod penal, Editura Universul Juridic, 2011

9. Doltu I., Politica penală referitoare la protecția persoanei și patrimoniului (II), în Dreptul nr. 7/2006

10. Dongoroz V., S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roșca, Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea specială, vol. III, ed. a 2-a, Ed. All Beck, București, 2002

11. Dongoroz V, în V. Dongoroz, I. Fodor, S. Kahane, I. Oancea, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roșca, Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea specială, vol. III, Ed. Academiei, Ed. All Beck, București, 2003

12. Filipescu I.P., A.I. Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale, Ed. Universul Juridic, București, 2004

13. Gorgăneanu I.Gh., Infracțiunea de înșelăciune, Casa de editură și comerț „Scaiul” SRL, București, 1993

14. Guiu K.M., Infracțiunile contra patrimoniului. Considerații generale, în Dreptul nr. 3/2004

15. Ioniță, Gh.-I., Drept penal. Partea specială II. Analiza dispozițiilor actualului Cod penal al României, Editura Universul Juridic, 2012

16. Lefterache, L.V., Drept penal. Partea generală. Curs pentru studenții anului II. Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2010

17. Nedelcu I.M., Manoperele dolosive și frauda legii în dreptul public și privat, Ed. Universitaria, Craiova, 1995

18. Nistoreanu Gh., V. Dobrinoiu, Al. Boroi, I. Pascu, I. Molnar, V. Lazăr, Drept penal. Partea specială, Ed. Europa Nova, București, 1997

19. Pascu I., M. Gorunescu, Drept penal. Partea specială, Ed. Hamangiu, București, 2008

20. Pocora M., M.S. Pocora, The Concept of Patrimony and Common Aspects of Offences Against Patrimony Regulated by the Criminal Law, în volumul celei de-a 6-a Conferințe științifice internaționale „Provocările societății cunoașterii”, 11-12 mai, 2012

21. Pop L., Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale, Ed. Lumina Lex, București, 2001

22. Sergiu Bogdan, Noul Cod penal. Partea speciala, Ed. Universul Juridic, Cluj –Napoca, 2014

23. Stoica V., Drept civil. Drepturi reale principale, Ed. C.H. Beck, București, 2009

24. Toader T., Drept penal român. Partea specială, ed. a 6-a, Ed. Hamangiu, 2012

25. Toader T., Noul Cod Penal. Noul Cod De Procedura Penala, Ed. Hamangiu, 2015

26. Ungureanu O., C. Munteanu, Tratat de Drept civil. Bunurile. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, București, 2008

27. Vladu M., Prejudiciul cauzat prin infracțiuni contra persoanei fizice, Ed. Hamangiu, București, 2010

28. ***, Codul civil adoptat prin Legea nr. 287/2009, republicat în M. Of. 505 din 15 iulie 2011, aplicabil de la 1 octombrie 2011

29. ***, OUG nr. 3/2014 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98/2014

30. www.cdep.ro

31. www.just.ro

32. http://legestart.ro