Infractiunile Contra Patrimoniului

Capitolul 1

ASPECTE GENERALE PRIVIND INFRACȚIUNILE CONTRA PATRIMONIULUI

Noțiunea de patrimoniu

Dreptul penal are ca scop apărarea împotriva infracțiunilor a valorilor sociale proprii societății în care funcționează. Scopul dreptului penal este prevăzut în dispoziția din art.1 C. pen. asfel: „Legea penală apără, împotriva infracțiunilor, România, suveranitatea, independența, unitatea și indivizibilitatea statului, persoana, drepturile și libertățile acesteia, proprietatea precum și întreaga ordine de drept.” Prin această enumerare limitativă se urmărește, de fapt, menționarea celor mai importante valori sociale ce pot fi periclitate printr-o activitate infracțională.

Conform proiectului noului Cod penal se exclude această enumerare, considerându-se că textul menționat nu e funcțional și că enumerarea valorilor sociale ocrotite de lege este exemplificativă, ea neepuizând valorile pe care le găsim complet dezvoltate în Partea specială a Codului Penal. Însă, textul în discuție se referă la valorile sociale cele mai importante pe care le apără legea penală împotriva infracțiunilor, fără acest text, Codul penal fiind lipsit de dispoziții orientative. Nu este vorba doar despre unele valori, ci se au în vedere toate valorile sociale importante. Ca un argument al acestei opinii este faptul că dispozițiile art. 1 C. pen se află în perfectă concordanță cu prevederile constituționale. Dacă acest articol ar lipsi, s-ar crea un gol legislativ, și de aceea se poate afirma că art. 1 „face bine noului Cod penal”.

Dreptul penal este o ramură de sine stătătoare a sistemului de drept, însă, acest caracter autonom nu exclude existența unor legături organice cu toate celelalte ramuri de drept. Reglementând relațiile de apărare a valorilor sociale, dreptul penal are legătură cu toate celelalte ramuri ale sistemului de drept, care reglementează relații sociale create în jurul și datorită acelorași valori sociale care sunt ocrotite și de dreptul penal.

Astfel, incriminând și sancționând penal faptele contra patrimoniului, dreptul penal are în vedere relațiile de ordin patrimonial, așa cum sunt acestea reglementate prin normele și instituțiile dreptului civil în sens larg. Prevăzând ca infracțiuni: furtul, delapidarea, abuzul de încredere, distrugerea și aplicând sancțiuni celor ce comit astfel de fapte, dreptul penal ajută la apărarea dreptului de proprietate, sancțiunile de drept civil, în astfel de cazuri, fiind insuficiente.

De-a lungul timpului, patrimoniul a constituit o parte importantă a vieții unei persoane, prosperitatea tuturor depinzând de acesta.

Importanța necontestată pe care o prezintă în societatea românească patrimoniul, care, ca fascicul de interese, se află în același plan cu drepturile fundamentale ale omului contemporan, justifică așezarea lui în Codul penal.

Dacă în materia dreptului civil, patrimoniul presupune totalitatea drepturilor și obligațiilor pe care le are o persoană și care au o valoare economică, în sensul că pot fi evaluate în bani, în terminologia legii penale termenul de patrimoniu are un înțeles mai restrâns și se referă la bunurile nu ca universalitate, ci în individualitatea lor susceptibilă de a fi apropriată de făptuitor prin mijloace frauduloase ori de a fi distruse, deteriorate, tăinuite,gestionate fraudulos, etc.

În conformitate cu caracterul său normativ, dreptul penal apără drepturile reale patrimoniale, el ocrotind, în primul rând, situația de fapt existentă. Modificarea acesteia prin acțiuni ilicite face, dacă nu imposibilă, în orice caz mult prea anevoioasă apărarea eficientă a valorilor patrimoniale care fac obiectul drepturilor subiective și obligațiilor corelative acestora.

Ulterior executării actului infracțional, valorificarea drepturilor patrimoniale privitoare la acel bun nu mai este posibilă, decât, doar în măsura soluționării penale a acelei cauze, inclusiv prin exercitarea acțiunii civile în cadrul procesului penal.

1.2. Precedente legislative

Apărarea valorilor sociale reprezintă o condiție de existență a societății și de aceea relațiile de apărare socială au apărut odată cu societatea, cunoscând atât forma relațiilor de cooperare, cât și forma relațiilor de conflict.

Faptele care aduceau atingere valorilor sociale atrăgeau reacția persoanei vătămate, care îmbrăca forma răzbunării. Istoria primitivă a societății imprimă existența la origini a unei perioade a răzbunării, fie individuală, fie colectivă, însă, nelimitată. Această reacție nelimitată nu putea fi, însă, tolerată datorită repetatelor conflicte care nu puteau conduce la altceva, decât la slăbirea societății prin distrugerea fizică a membrilor acesteia.

Din aceste considerente, s-a simțit nevoia limitării acestei reacții a victimei, iar prima formă de limitare pare a fi fost regula sau principiul talionului, exprimat prin cunoscuta formulă „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”, potrivit căreia riposta trebuia să fie proporțională cu intensitatea agresiunii.

Însă, această limitare nu a fost suficientă, deoarece putea conduce la compromiterea ideii de justiție, atunci când valorile vătămate prin agresiune și respectiv, prin răzbunare, nu aveau aceeași însemnătate pentru titularii lor, și, de aceea, aceasta a fost înlocuită cu compoziția, adică cu înțelegerea intervenită între părțile în conflict, în baza căreia victima primea o indemnizație pentru răul suferit.

În perioada feudală, în sfera represiunii penale încep să fie introduse toate faptele prin care se putea aduce atingere patrimoniului. În această perioadă furtul era conceput ca luarea pe ascuns a unui bun mobil aparținând altei persoane. Pentru furturile mărunte pedeapsa era biciuirea, însă, la al treilea furt se aplica pedeapsa cu moartea prin spânzurare. Dacă furturile erau grave, se putea aplica pedeapsa cu moartea de la primul furt. Când furtul se comitea cu violență, în bandă, cu arme, la drumul mare, sau prin pătrunderea cu forța în casă, se numea tâlhărie, pedepsită cu spânzurătoare, de obicei la locul faptei. Această asprime a pedepselor arată frecvența infracțiunilor și gravitatea lor.

Corespunzător amplificării infracționalității se prevede, odată cu aceasta, și o posibilă lărgire a sferei normativului juridic penal necesar apărării valorilor sociale împotriva infracționalității și a consecințelor sale destabilizatoare și periculoase. Cuvântul „normativ” se referă la acel caracter al dreptului penal de a prescrie reguli proprii de conduită, care nu se găsesc în alte ramuri juridice din sistemul național de drept. Însă, precedentele dreptului penal concură împreună cu precedentele celorlalate ramuri de drept la întemeierea și asigurarea ordinii juridice a țării.

Astfel, la mijlocul secolului al XVII- lea au fost adoptate cele mai importante izvoare ale dreptului nostru scris din epoca feudalismului. Ele au apărut aproape în același timp, „Cartea românească de învățătură” apărută la Iași în 1646 din porunca lui Vasile Lupu și „Îndreptarea legii” din 1652, tipărită la Târgoviște din porunca lui Matei Basarab, sub denumirea de „Pravila cea mare” și care aveau un conținut similar. Dispozițiile penale sunt formulate pe baza unor principii moderne, în calificarea faptelor avându-se în vedere aspectul intențional, locul și timpul comiterii lor, precum și caracterul flagrant sau neflagrant.

Codicele penale apărute în vremea lui Alexandru Sturdza în 1826 în Moldova și a lui Barbu Știrbei în 1850, în Țara Românească, cuprindeau dispoziții cu privire la aceste infracțiuni.

Codul penal român de la 1864 avea ca principale izvoare: Codul penal prusian din 1851 și, în mai mică măsură, Codul penal francez din 1810. Codul penal era structurat în trei cărți: Cartea I cuprindea dispoziții privitoare la pedepse și la felul lor, Cartea a II-a cuprindea normele cu privire la crime și delicte, iar Cartea a III-a materia contrvențiilor. Cartea a II-a cuprindea Titlul al IV- lea intitulat „Crime și delicte contra proprietăților” împărțit în nouă secțiuni, astfel :

Secț. I : Furturi

Secț. II: Tâlhării

Secț. III : Strămutare sau desființare de hotare

Secț.IV : Despre abuzul de încredere

Secț. V : Înșelăciune sau escrocherie

Secț. VI : Bancrute

Secț. VII: Jocuri de noroc, loterii, tulburări și fraude întrebuințate la licitații publice

Secț. VIII : Distrugeri și degradări și alte pagube

Secț. IX : Crime și delicte care pun în pericol viața mai multor persoane

La baza acestui cod se afla concepția potrivit căreia, infractorii sunt oameni raționali, conștienți de urmările faptelor lor, care au porniri antisociale, și, ca atare, trebuie să fie excluși din societate; așa se explică și faptul că pedepsele au un pronunțat caracter de intimidare. Cu timpul, odată ce și-au făcut loc idei tot mai moderne, au fost luați în considerare și factorii sociali care determină comportamentul uman, producându-se astfel, tot mai multe modificări ale legislației penale și punându-se accentul pe necesitatea reeducării infractorilor, în vederea reintegrării lor în viața socială.

Codul penal de la 1936 cuprindea infracțiunile contra patrimoniului în Cartea a II-a, Titlul al XIV- lea intitulat „Crime și delicte contra patrimoniului” sistematizat în cinci capitole, astfel :

Cap. I : Furtul

Cap. II : Tâlhăria și pirateria

Cap. III : Delicte contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii

Cap. IV : Strămutarea de hotare, desființarea semnelor de hotar, stricăciuni și alte tulburări aduse proprietății

Cap. V : Jocul de noroc, loteria și specula contra economiei publice

Acest cod a avut ca bază în grupare acestor infracțiuni în cinci capitole, obiectul juridic al fiecăreia.

În perioada anilor 1944-1989, au avut loc importante schimbări legislative în toate domeniile dreptului, în special în domeniul dreptului penal în conformitate cu modul de concepere a proprietății. În acest context, a fost adoptat Decretul nr. 192 din 1950 prin care s-a introdus în Titlul al XIV- lea al Codului penal de la 1936 un capitol nou,intitulat „Unele infracțiuni contra avutului obștesc” care a primit ulterior diferite modificări, mai ales în privința agravării pedepselor. În acest moment apare pentru prima dată o ocrotire discriminatorie a patrimoniului, după cum acesta era considerat particular sau obștesc.

Codul penal de la 1968 a consacrat mai departe această concepție de ocrotire diferențiată a patrimoniului. Astfel, în Titlul al III-lea al acestui cod au fost prevăzute „Infracțiunile contra avutului personal sau particular”, iar în Titlul al IV-lea „ Infracțiunile contra avutului obștesc”.

Prin „avut obștesc”, în sensul de avere sau patrimoniu, se înțelege totalitatea drepturilor și obligațiilor privitoare la bunurile ce aparțin proprietății obștești asupra mijloacelor de producție și asupra valorilor patrimoniale create în jurul acestor mijloace.

Denumirea de infracțiuni contra avutului personal sau particular dată infracțiunilor cuprinse în Titlul al III- lea corespunde celor două forme de avut ale cetățenilor existente în țara noastră în perioada respectivă, deoarece, pe lângă avut personal, cetățenii mai au, într-o proproție redusă și avut particular.

Avutul personal era alcătuit din veniturile și economiile pe care, oamenii le obțineau în societate prin muncă. În plus, forma obiect al acestui avut, casa de locuit, gospodăria de pe lângă ea și terenul pe care se aflau, precum și bunurile de uz și confort personal. Constituia, de asemenea, obiect al proprietății personale pentru țăranii cooperatori, casa de locuit, terenurile pe care acestea se aflau, precum și, potrivit Statutului cooperativelor agricole, animalele de producție și inventarul agricol mărunt.

Bunurile care nu sunt cuprinse în sfera avutului personal și care, bineînțeles, nu fac parte din avutul obștesc, aparțin avutului particular. În această categorie intră pământul aparținând țăranilor care nu se pot asocia în coopeerativele agricole de producție și pe care îl lucrează ei înșiși și familiile lor, uneltele folosite în acest scop, animalele de muncă și de producție ale acestor țărani, precum și atelierele aparținând meșteșugarilor necooperatizați. Același regim juridic era atribuit și bunurilor aflate pe teritoriul României care aparțineau cetățenilor străini veniți în țara noastră ca turiști sau ca angajați ai unor reprezentanțe comerciale ori ca participanți la o reuniune internațională sau cu alte prilejuri. Ca exemplu, putem da localurile reprezentanțelor acestora cu toate bunurile aflate în ele, sau personalului străin al acestor reprezentanțe, exponatele din expozițiile artistice sau economice, mijloacele de transport și mărfuri tranzitate pe teritoriul României etc. Aceste bunuri, constituind avut particular, se bucură de aceeași ocrotire din partea legii penale române ca și bunurile constituind avut personal.

În practica judiciară s-a hotărât că asociația unor proprietari de oi dintr-o comună, înființată pentru pășunatul în comun al oilor și împărțirea produselor realizate într-un sezon, întrucât urmărește numai satisfacerea intereselor personale ale celor care o compun, nu poate fi considerată o organizație care desfășoară o activitate utilă din punct de vedere social și care funcționează potrivit legii; în consecință, sustragerea prin violență a unor oi ale unei asemenea asociații nu constituie infracțiunea de tâlhărie în paguba avutului obștesc, ci a celui personal.

Denumirile marginale ale textelor din Titlul al IV-lea și mențiunea din conținutul acestor texte „ în paguba avutului obștesc” nu schimbă caracterul generic al infracțiunilor din acest titlu, care sunt infracțiuni contra patrimoniului.

Deși, prin importanța obiectului juridic ocrotit, infracțiunile contra avutului obștesc ar fi trebuit să fie așezate înaintea infracțiunilor contra avutului personal sau particular, s-a procedat astfel pentru a evita repetarea descrierii conținutului infracțiunii respective în ambele titluri. În Titlul al IV- lea au fost grupate, după obiectul lor juridic, toate infacțiunile contra avutului obștesc. În Codul penal anterior, așezarea textelor nu era făcută în mod sistematic, unele infracțiuni fiind așezate în Titlul al III-lea privind crime și delicte contra administrației publice, altele în Titlul al IV- lea ca infracțiuni contra administrației justiției, altele în Titlul al VII-lea privind crime și delicte care produc pericol public, și, în sfârșit, cele mai multe în Titlul al XIV-lea privind crime și delicte contra patrimoniului.

Conform art. 21 din Codul penal de la 1936 „pedeapsa se aplică de judecător, în limitele fixate de lege, luând în considerare motivele și gravitatea faptei, gradul de perseveritate a infractorului, viața anterioară și conduita sa după comiterea faptei”.

Noul cod penal a adoptat o scară de pedepse mai simplă decât cea din codul penal anterior corespunzătoare condițiilor în care se realizează justiția represivă la acel moment. Spre deosebire de codul penal anterior, noul cod penal nu prevede o împărțire a pedepselor în pedepse de drept comun și pedepse politice, ci prevede o singură pedeapsă privativă de libertate denumită „închisoare” față de patru asemenea pedepse câte existau în codul penal anterior (munca silnică, temnița grea, detențiunea și închisoarea corecțională).

Astfel, în cazul infracțiunilor de furt, tâlhărie, piraterie, delapidare, înșelăciune, distrugere, când săvârșirea acestora a produs consecințe deosebit de grave, Codul penal de la 1968 prevedea pedeapsa cu moartea alternativ cu închisoarea, comparativ cu Codul penal de la 1936 care prevedea numai pedepse privative de libertate.

Prin Legea nr. 140 din 1996, regimul ocrotirii prin mijloace de drept penal a patrimoniului a primit o reglementare unitară, abrogându-se prevederile Titlului al IV-lea al Părții speciale „Infracțiuni contra avutului obștesc”, infracțiunile contra proprietății, fie ea publică sau privată, fiind reglementate în Titlul al III-lea al Părții speciale a codului penal, intitulat „ Infracțiuni contra patrimoniului”.

Controversata problematică a incriminării distincte a infracțiunilor contra avutului obștesc a constituit obiectul mai multor excepții de neconstituționalitate, care au fost soluționate de Curtea Constituțională. Titlul al IV-lea al Părții speciale a Codului penal a fost contestat ca nefiind constituțional, cu motivarea că prin incriminarea și sancționarea distinctă a infracțiunilor contra avutului obștesc, se încalcă anumite prevederi constituționale, precum art. 41 al. 2 conform căruia „proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular , precum și de prevederile art.135 al. 2 în care se prevede că: ”Proprietatea este publică sau privată”.

S-a adus o critică de constituționalitate art. 213 al. 2 C.pen. potrivit căruia: ”Dacă bunul este proprietate privată, cu excepția cazului când acesta este în întregime sau în parte al statului, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părților înlătură răspunderea penală”.

Autorul excepției consideră că acest text de lege încalcă prevederile art. 41 al. 2 din Constituție, potrivit căruia: „Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”.

Curtea Constituțională reține că această dispoziție constituțională trebuie interpretată în sensul că se referă la ocrotirea în mod egal atât a proprietății aparținând persoanelor fizice ori persoanelor juridice de drept privat, cât și a proprietății private a statului. Rezultă că statul nu poate beneficia, cât privește bunurile care formează obiectul proprietății private, de o ocrotire juridică diferită de aceea a persoanelor fizice sau juridice de drept privat.

Au mai fost contestate dispozițiile art. 214, al. 3 C.pen.,potrivit cărora „Dacă bunul este proprietate privată, cu excepția cazului când acesta este în întregime sau în parte proprietatea statului, acțiunea penală pentru fapta prevăzută de al. 1 se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate”.

Rezultă că acțiunea penală împotriva celui care prin gestiune frauduloasă a pricinuit o pagubă unei persoane, cu ocazia administrării sau conservării bunurilor acesteia, poate fi pusă în mișcare numai în baza plângerii prealabile a persoanei vătămate. In situația în care bunul este proprietate privată a statului, punerea în mișcare a acțiunii penale nu e condiționată de existența plângerii prealabile a persoanei vătămate, ci ea se declanșează din oficiu.

Curtea Constituțională constată că prin art. 214 al 3 C. pen. se face o diferențiere neconstituțională între protecția proprietății private a statului și protecția proprietății private a altor subiecte de drept, atunci când se precizează că dacă „bunul este proprietate privată, cu excepția cazului când acesta este în întregime sau în parte al statului”, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Aceste dispoziții contravin prevederilor art. 41 al. 2 din Constituție care asigură o ocrotire egală a proprietății aparținând persoanelor fizice sau juridice de drept privat cât și proprietății pivate a statului. Așa fiind, în privința bunurilor care formează obiectul proprietății private a statului nu pot beneficia de o ocrotire diferențiată de aceea a persoanelor fizice sau juridice de drept privat.

Au mai fost criticate ca neconstituționale dispozițiile art. 217 al. 6 C. pen. potrivit cărora: „Dacă bunul este proprietate privată, cu excepția cazului când acesta este în întregime sau în parte al statului, acțiunea penală pentru fapta prevăzută de al. 1 se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părților înlătură răspunderea penală”.

Autorul excepției consideră că această dispoziție legală încalcă prevederile constituționale cuprinse în art. 16 al. 1 din Constituție, potrivit cărora „ cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări” și pe cele cuprinse în art.41 al. 2 teza I potrivit cărora „ Proprietatea privată e ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”, cât și pe cele cuprinse în art. 135 al. 1 din Constituție, potrivit cărora „Statul ocrotește proprietatea”

Această lege a intervenit și pe fondul cerințelor practicii judiciare.

Astfel, prin sentința penală nr. 1454/1992 a Judecătoriei Oradea, inculpata a fost condamnată pentru săvărșirea infracțiunii de furt în paguba avutului obștesc, reținându-se în sarcina sa însușirea unor cantități de vopsele și pigmenți în dauna unei societăți comerciale. Împotriva acestei sentințe, inculpata a declarat recurs, invocând în fața Tribunalului Bihor excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 224 C. pen., susținând că, întrucât art. 135 al. 2 din Constituție recunoaște numai două forme de proprietate – publică și privată – prevederile din codul penal în baza cărora a fost condamnată de instanța de fond nu sunt constituționale, cu atât mai mult cu cât bunurile ce formează obiectul infracțiunii nu intră în categoria celor care formează obiectul proprietății publice. Curtea Constituțională a decis că excepția de neconstituționalitate invocată este întemeiată, iar dispozițiile art. 224 C.pen. sunt neconstituționale.

În același sens, în fața Tribunalului Tulcea, în Dosarul nr. 703/1992, inculpații au ridicat excepția de neconstituționalitate a prevederilor al. 2 art. 225 C. pen., susținând că textele referitoare la avutul obștesc („Când tâlhăria a avut consecințe grave ori vreuna din urmările prevăzute în art. 181 sau art. 182, pedeapsa e închisoarea de la 5 la 10 ani, interzicerea unor drepturi și confiscarea parțială a averii”), în temeiul cărora au fost condamnați sunt în contradicție cu prevederile art. 135 al. 2 și 4 din Constituție. Curtea Constituțională a decis că excepția invocată este întemeiată, iar dispozițiile art. 225 C. pen. sunt neconstituționale.

Analizând în ansamblu proiectul noului cod penal, se poate conchide că la elaborarea lui au prezidat cel puțin trei obiective.

În primul rând, o eficientă apărare împotriva fenomenului criminalității; în al doilea rând, abordarea atât a fenomenului criminalității, cât și reacția socială la infracțiune din perspectiva intereselor statului de drept, urmărindu-se, în acest fel, consolidarea democrației constituționale și promovarea relațiilor sociale specifice economiei de piață; în al treilea rând, odată cu integrarea principiilor și soluțiilor de bază ale dreptului penal într-o concepție realistă, pragmatică, s-a pus accent deosebit pe caracterul modern al reglementărilor penale, cu scopul promovării lor în circuitul european al ideilor de specialitate, asigurându-se, într-un grad cât mai înalt, integrarea României și din acest punct de vedere, în orientarea și exigențele în domeniu ale comunității statelor Uniunii Europene.

Conform acestor propuneri de modificare, infracțiunile se împart în crime și delicte după gravitatea lor, revenindu-se astfel la reglementarea existentă în Codul penal de la 1936, însă, nu se poate face o delimitare concretă a acestora, avându-se în vedere faptul că nu se pot stabili limite maxime rezonabile în raport cu gravitatea infracțiunilor, creându-se, în acest mod, o confuzie între categoriile juridico-penale de delict și crimă. Partea specială a noului cod penal este prezentată într-o nouă sistematizare a valorilor sociale ocrotite prin mijloacele de drept penal, corespunzător concepției de drept și justiție specifice statului de drept. Astfel, infracțiunile contra patrimoniului sunt prezentate în Titlul al II-lea, în Titlul I fiind reglementate infracțiunile contra persoanei, deoarece fără existența persoanei, patrimoniul nu ar mai exista nici el.

CAPITOLUL 2.

Analiza conținutului infracțiunilor de furt și de tâlhărie

Noțiune, conținut legal și obiect

Noțiunea și conținutul legal al infracțiunii de furt

Furtul, cunoscut din cele mai îndepartate timpuri, constituie și în prezent forma cea mai tipică dar și cea mai frecventă de încălcare a patrimoniului fiind în esență, ca manifestare ce reprezintă pericol pentru societate, fapta oricărei persoane care fără drept ia un lucru mobil ce se află în sfera de stăpânire a unei alte persoane, pentru a-l trece în propria stăpânire.

Pe scara istoriei furtul se situează printre primele manifestări dăunătoare ale omului contra omului, iar fapta a fost întodeauna profound dezavuată și sancționată drastic în trecutul îndepărtat chiar cu pedeapsa capitală la unele popoare sau cu pedeapsa capitală la altele.

Din nici o legislație începând, cu îndepărtata antichitate și terminând cu epoca contemporană, incriminarea furtului nu a lipsit în evoluția istorică a dreptului penal român – lucru confirmat și de vechile noastre pravile și de legiuirile penale anterioare unirii principatelor.

Ținând seamă de împrejurările diferite în care se poate comite fapta de luare a bunului, furtul a fost incriminat și în forma simplă și în forma calificată.

Furtul simplu constă, potrivit articolului 208, alin.1 C.pen., ”luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept”. Constituie furt și “orice energie care are o valoare economică precum și înscrisurile” precum și “ luarea în condițiile alin.1 a unui vehicul, cu scopul de a-l folosi pe nedrept”.

Noțiunea și conținutul legal al infracțiunii de tâlhărie

Conform actualului cod penal, infracțiunea de tâlhărie este cuprinsă în Tilul al III-lea al Părții speciale, intitulat „ Infracțiuni contra patrimoniului”, în art. 211, astfel :

„(1) Furtul săvârșit prin întrebuințarea de violențe sau amenințări, ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii, ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 18 ani.

(2) Tâlhăria săvârșită în următoarele împrejurări:

a) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;

b) în timpul nopții;

c) într-un loc public sau într-un mijloc de transport, se pedepsește cu închisoare de la 5 la 20 de ani;

(21) Pedeapsa este închisoarea de la 7 la 20 de ani, dacă tâlhăria a fost săvârșită:

a) de două sau mai multe persoane împreună;

b) de o persoană având asupra sa o armă, o substanță narcotică sau paralizantă;

c) într-o locuință sau dependințe ale acesteia;

d) în timpul unei calamități;

e) a avut vreuna din urmările arătate în art. 182;

(3) Tâlhăria care a produs consecințe deosebit de grave sau care a avut ca urmare moartea victimei, se pedepsește cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi.”

Ca infracțiune contra patrimoniului, tâlhăria constituie cea mai gravă formă sub care se poate săvârși fapta de furt. Tâlhăria, deși ar fi putut figura, cu o sancțiune mai severă, printre cazurile de furt calificat, elementul circumstanțial de calificare, adică acțiunea adiacentă, este îndreptată împotriva persoanei, ceea ce crează anumite implicații în sfera altor infracțiuni. S-a considerat că, teoretic și practic, este preferabil ca tâlhăria să constituie o infracțiune complexă, distinctă, de sine stătătoare.

Conform Proiectului Noului Cod Penal, infracțiunea de tâlhărie ar urma să fie cuprinsă în Titlul al II-lea intitulat „Crime și delicte contra patrimoniului” și prevăzută în dispozițiile art. 247, în varianta tip, și în art. 248 în varianta calificată.

Potrivit dispozițiilor art.247, constituie infracțiunea de tâlhărie „Furtul săvârșit prin întrebuințarea de violențe sau amenințări, ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii, ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea, și se pedepsește cu închisoare strictă de la 3 la 12 ani.”

În art.248 este reglementată tâlhăria calificată, astfel:

„(1) Tâlhăria săvârșită în următoarele împrejurări:

a) de o persoană având asupra sa o armă, o substanță narcotică sau paralizantă;

b) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;

c) în timpul nopții;

d) într-un loc public;

e) într-un mijloc de transport;

f) într-o locuință sau dependințe ale acesteia;

g) a avut vreuna din urmările prevăzute în art. 183, se pedepsește cu închisoarea strictă de la 7 la 15 ani.

(2) Tâlhăria care a produs consecințe deosebit de grave sau care a avut ca urmare moartea victimei se pedepsește cu detențiune severă de la 15 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.”

Deosebiri privind noțiunea și conținutul legal al infracțiunilor de furt și de tâlhărie

Tâlhăria are, spre deosebire de furt, un conținut complex, deoarece aduce atingere, așa cum rezultă din definiția legală, atât posesiei cât și detenției asupra bunurilor mobile (obiectul juridic principal), cât și vieții, integrității corporale, sănătății persoanei (obiectul juridic secundar).

Din punctul de vedere al consecințelor, furtul este o variantă atenuată a infracțiunii de tâlhărie, deoarece furtul prezintă un grad de pericol mai redus decât aceasta.

Obiectul infracțiunilor de furt și tâlhărie

Obiectul juridic al infracțiunilor de furt și de tâlhărie

Furtul, ca toate infracțiunile contra patrimoniului, încalcă relațiile sociale referitoare la patrimoniu public sau privat, de aceea aceste relații sociale contituie obiectul lor juridic comun (generic). În ceea ce privește obiectul juridic special, în cazul furtului, constă în relațiile sociale de ordin patrimonial a caror existență și dezvoltare sunt esențial condiționate de menținerea situației de fapt, adică de poziția fizică pe care un bun o are în sfera patrimonială a unei alte persoane.

Norma juridică cuprinsă în art.208 C.pen. ocrotește posesia sau detenția bunurilor mobile numai ca situații de fapt conform legii. Prin ocrotirea posesiei conform bunurilor mobile se realizează implicit și ocrotirea dreptului de proprietate asupra acestor bunuri. Posesia în principiu este exercitată de proprietar. Sunt însă și situații în care posesia asupra unui bun mobil poate fi exercitată și de o altă persoană decât proprietarul acelui bun. În aceste cazuri apărarea posesiei se efectuează independent de ocrotirea dreptului de proprietate.

Prin definirea posesiei în cuprinsul art. 916 NCC ca reprezentând „exercitarea în fapt a prerogati velor dreptului de proprietate asupra unui bun”, s-a dat curs propunerilor de lege ferenda privind înlăturarea inadvertenței din vechea defi niție legală din art. 1846 alin. (2), determinată de expresia „deținerea unui lucru”, care trimitea la ideea de detenție precară, lucru inexact, eronat. În același ti mp, se pune capăt controverselor generate de sintagma „folosirea de un drept” (în vechea defi niție), de natură a genera anumite confuzii.

Mai departe, uti lizarea de către legiuitor în defi nirea noțiunii de posesor a expresiei „se comportă ca un proprietar” trimite la ideea de existență (prezumată) a elementului animus, ca element al posesiei; se răspunde astf el numeroaselor criti ci din doctrină, vechea formulare („deținerea unui lucru sau folosirea de un drept”) putând conduce la concluzia că este avut în vedere doar elementul corpus al posesiei, fără să se facă referiri și la elemental psihologic, intențional, animus, constând în intenția posesorului de a se comporta ca proprietar sau titular al unui alt drept real. Posesia exercitată de o altă persoană decât proprietarul poate fi legitimă sau nelegitimă.

Potrivit legii, posesia legitimă este ocrotită împotriva oricui, chiar și impotriva adevăratului proprietar, dacă acesta săvârșește infracțiunea de furt, întrucât conform art.208 C.pen., “fapta constituie furt chiar dacă bunul aparține în întregime sau în parte făptuitorului, dacă, în momentul săvârșirii acel bun se găsea în posesia sau deținerea legitimă a altei persoane”. Posesia și detenția legitimă sunt ocrotite, astfel chiar împotriva sustragerilor comise de proprietar.

Posesia nelegitimă este și ea apărată, un bun furat putând constitui la rândul său obiectul material al unui furt. Ocrotirea penală a posesiei nelegitime asupra bunurilor mobile este necesară, deoarece, în caz contrar, s-ar produce prejudicii de ordin patrimonial, în sensul că s-ar încuraja sustragerea de bunuri din patrimoniul altuia, considerat fiind posesor nelegitim al acestor bunuri. Dispozițiile art.208, C.pen. ocrotesc orice deținere de fapt a bunului, chiar nebazată pe un drept, fiind controversată chestiunea dacă fapta proprietarului de a-și lua bunul din stăpânirea detentorului de rea credință constituie sau nu infracțiune.

Art. 916 NCC ocrotește numai posesia de bună credință, consecința pe plan penal fiind că nesocotirea unei asemenea posesii de către proprietarul bunului mobil care și-l ia înapoi nu costituie furt.

În ceea ce privește infracțiunea de tâlhărie, relațiile sociale de ordin patrimonial constituie unul din domeniile importante ale structurii societății, dreptul penal contribuind la progresul general al societății prin protejarea relațiilor de natură patrimonială.

Obiectul juridic generic este reprezentat de relațiile sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare sunt asigurate prin apărarea patrimoniului.

Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Prin inciminarea infracțiunilor contra patrimoniului sunt ocrotite toate relațiile sociale normale și utile pentru această esențială valoare.

Întreaga viață socială, dezvoltarea economiei naționale precum și creșterea bunăstării materiale a cetățenilor sunt strâns legate de ocrotirea patrimoniului.

În dreptul penal, noțiunea de patrimoniu, în legătură cu infracțiunile care se pot comite împotriva acestuia, se referă la bunurile privite în individualitatea lor, deoarece infracțiunea nu ar putea fi niciodată îndreptată împotriva patrimoniului ca universalitate de bunuri, deoarece nici o persoană nu poate fi lipsită de patrimoniu, ci, cel mult, de unul sau mai multe bunuri care compun patrimoniul său.

S-ar putea susține că patrimoniul, ca universalitate, fiind o abstracție, nici nu poate fi atins prin faptele concrete ale unei persoane, infracțiunea putându-se îndrepta numai contra unui bun patrimonial, adică asupra unei valori care face parte efectiv din activul patrimoniului unei persoane (bun, valoare economică pe care făptuitorul urmărește să și-o aproprie). Pasivul patrimoniului, adică datoriile unei persoane nu prezintă, de regulă, nici un interes pentru aceia care se dedau la fapte de încălcare a patrimoniului, chiar dacă pasivul face parte din patrimoniu și este cuprins în această noțiune.

De-a lungul timpului, doctrina juridică a dat mai multe definiții noțiunii de „patrimoniu”.

Patrimoniul a fost definit ca „ansamblul drepturilor și obligațiilor unei persoane, care au sau reprezintă o valoare pecuniară sau economică, adică se pot evalua în bani.”

Un alt autor definește patrimoniul ca fiind „expresiunea contabilă a tuturor puterilor economice aparținând unui subiect de drept”.

Alți autori au simțit nevoia să se refere și la bunurile ce pot exista în componența unui patrimoniu, arătând că acesta este „totalitatea drepturilor și obligațiilor având valoare economică, a bunurilor la care se referă aceste drepturi aparținând unei persoane ale cărei nevoi sau sarcini este destinat să le satisfacă”.

Conform unor definiții recente patrimoniul este „totalitatea drepturilor și obligațiilor patrimoniale aparținând unei persoane fizice sau juridice”.

Consider că această definiție este cea mai potrivită și din care rezultă că patrimoniul are două laturi.

O primă latură este cea activă, compusă din drepturile patrimoniale aparținând unei persoane. Este vorba atât despre drepturile reale cât și despre cele de creanță.

Cea de-a doua latură este cea pasivă, incluzând datoriile, obligațiile evaluabile în bani pe care le are o anumită persoană.

Patrimoniul este mai mult decât suma elementelor componente, este un sistem cu o existență autonomă de cea a acestor elemente. Acest fapt îi permite să-și păstreze nemodificată identitatea juridică indiferent de modificările care se produc în privința diferitelor elemente constitutive.

Tot în cadrul infracțiunii de tâlhărie, obiectul juridic special principal este reprezentat de relațiile sociale care, pentru normala lor evoluție, presupun respectarea posesiei sau detenției bunurilor mobile aflate în patrimoniul unei persoane fizice sau juridice.

Incriminarea protejează numai situațiile de fapt, apartenența fizică a unui bun mobil la un anumit patrimoniu.

Periclitarea relațiilor sociale care privesc apărarea patrimoniului se realizează prin acțiunea de furt. Art. 208 C. pen. constituie un mijloc de drept penal pentru ocrotirea posesiei, indiferent de natura sa, licită sau ilictă, care este aplicabil numai în cazul atingerilor aduse patrimoniului prin sustragerea unor lucruri. Când posesia mobilului a fost pierdută datorită altor cauze, posesorul are la îndemână o acțiune în restituire sau o acțiune în despăgubiri în cadrul unui proces civil. Pentru a înțelege mai bine, trebuie definite anumite noțiuni, precum posesia și acțiunea în revendicare.

Spre deosebire de infracțiunea de furt, infracțiunea de tâlhărie are și un obiect juridic special adiacent care este reprezentat de relațiile sociale care privesc viața, sănătatea, integritatea corporală, libertatea persoanei, onoarea și reputația acesteia.

Viața este un fenomen complex având la bază procese biologice și psihice, fiind de fapt un fenomen social, o valoare socială. Trebuie, deci, să ținem seama atât de esența ei biologică, cât și de esența ei, mai adâncă, psihică (conștiința) , dar să nu pierdem din vedere, nici un momoent, cea mai profundă esență a ei, aceea socială, care îi dă calitatea cea mai înaltă, aceea de valoare socială, adică de relație socială care, reglementată juridicește, constituie dreptul absolut la viață al persoanei umane.

Obiectul ocrotirii penale îl constituie în cazul infracțiunii de tâlhărie, pe lângă ocrotirea relațiilor sociale care privesc patrimoniul, în mod secundar și apărarea relațiilor sociale a căror formare, dezvoltare și desfășurare normală implică respectul unei valori sociale și umane supreme care este viața omului. Se ocrotește nu numai viața în sens biologic, ci mai ales viața privită din punct de vedere sociologic, ca o condiție indispensabilă pentru existența a însăși societății omenesti, iar din punct de vedere juridic, ca un atribut care ia forma dreptului absolut la viață. Se ocrotește, deci, atât dreptul fiecărui individ de a trăi, de a-și conserva și prelungi viața (dată o singură dată), cât și interesul societății ca viața fiecărui om să fie păstrată și respectată de ceilalți.

Infracțiunile contra patrimoniului au ca obiect juridic secundar atingerea pe care ele o aduc ființei omului, adică acel atribut sintetic și fundamental al persoanei umane, atribut fără de care nu poate exista persoana, și fără de care celelalte atribute ale persoanei (integritatea corporală, sănătatea, libertatea, demnitatea) pierd orice relevanță umană și socială.

Integritatea corporală semnifică însușirea corpului uman de a rămâne intact.

Sănătatea reprezintă bunăstarea completă din punct de vedere fizic, mintal și social și nu înseamnă numai absența bolii sau a unei infirmități. Sănătatea se află în opoziție cu boala, ca proces patologic, care tulbură unitatea organismului.

Din punct de vedere medical, vătămarea integrității corporale semnifică totalitatea modificărilor anatomo-clinice ale organismului cauzate de agenții externi care pot fi mecanici, fizici, chimici, biologici și psihici, acționând după specificul lor și producând o variată gamă de tulburări funcționale sau modificări morfologice.

În sens penal, vătămarea integrității corporale înseamnă orice știrbire sau modificare adusă integrității anatomice sau înfățișării normale a corpului omenesc. Vătămarea sănătății constă în tulburări sau dereglări ale funcțiilor fiziologice manifestate sub foma unei boli sau a unei atingeri adusă organismului intern, deci în orice alte alterări sau agravări ale condițiilor de sănătate în care se găsea persoana vătămată anterior infracțiunii.

Relațiile sociale care privesc libertatea persoanei se referă la relațiile sociale a căror existență și normală desfășurare depind de ocrotirea libertății fizice a persoanei, adică a posibilității acesteia de a se mișca, de a circula, de a acționa după voința sa și în limitele admise de lege, precum și de relațiile sociale a căror existență depinde de libertatea psihică a persoanei, ce presupune libertatea individului de a se comporta după voința sa și fără a fi constrâns în vreun fel.

Demnitatea unei persoane poate fi încălcată prin atingerea adusă onoarei sau reputației. Prin onoare se înțelege sentimentul de prețuire morală pe care persoana îl are despre sine însăși, determinat de prețuirea propriei persoane, de suma calităților și însușirilor pe care fiecare persoană și le atribuie. Prin reputație se înțelege stima și considerația de care fiecare individ se bucură din partea semenilor săi.

Obiectul material al infracțiunilor de furt și de tâlhărie

Obiectul material al infracțiunii este bunul (lucrul) sau persoana împotriva cărora este orientat elementul material al infracțiunii. Obiect juridic au toate infracțiunile, dar obiect material au numai unele infracțiuni. Au obiect material exclusiv infracțiunile ce vizează valori sociale exprimate fizic sau care au un aspect fizic. De pildă, au obiect material infracțiunile contra patrimoniului (furtul, tâlhăria etc.), dar nu au obiect material infracțiunile de amenințare, nedenunțare etc. Infracțiunile care au obiect material sunt numite în literatura de specialitate infracțiuni materiale, iar infracțiunile fără obiect material poartă denumirea de infracțiuni formale.

În doctrină există controversă în ceea ce privește răspunsul la întrebarea dacă infracțiunile de furt și de tâlhărie au sau nu obiect material.

Infracțiunea de furt (simplu sau calificat) are ca obiect material bunul mobil aflat în posesia sau detenția altuia, asupra căruia se exercită acțiunea de luare, în condițiile și cu scopul prevăzute de articolul 208 Cod penal.

Noțiunea de bun mobil corespunde aceleia din dreptul civil și se caracterizează prin aceea că el poate fi deplasat, transportat, transferat dintr-un loc în altul fără a-și modifica valoarea.

Pentru a constitui obiect material al acestei fapte, bunul trebuie să aparțină cuiva, să nu fi fost abandonat, și să aibă o valoare pentru cel care îl deține.

Bunul mobil trebuie să se afle în posesia sau detenția altcuiva decât făptuitorul în timpul săvârșirii faptei. Prin urmare nu poate constitui obiect material al furtului, bunul care s-a aflat în momentul sustragerii în posesia sau detenția făptuitorului. În această situație se poate, eventual comite o infracțiune de abuz de încredere prevăzută de art.213 C.pen., dacă cel în cauză și l-a însușit, a dispus de el pe nedrept ori a refuzat să-l restituie.

Nici bunul abandonat, mai precis cel ieșit din posesia unei persoane cu consimțământul acesteia, nici bunul găsit, adică bunul ieșit din posesia altei persoane fără voia acesteia, nu pot constitui obiectul material al infracțiunii de furt.

În prima ipoteză – când bunul a fost abandonat – însușirea bunului nu constituie infracțiune. În cea de-a doua ipoteză – când obiectul material este un bun găsit – se comite infracțiunea de însușire a bunului găsit, prevăzută de art.216 C.pen., dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru existența acestei infracțiuni.

Bunul mobil, obiect material al infracțiunii de furt, poate fi animat sau neanimat. Bunurile animate sunt animalele, păsările domestice, viețuitoarele care trăiesc în stare naturală dar se pot afla în stăpânirea unei persoane. Neanimate sunt

toate celelalte indiferent de starea lor fizică. De asemenea sunt considerate bunuri mobile și banii, titlurile de credit, precum și orice alte valori cu echivalent bănesc.

La polul celălalt stau bunurile imobile, care nu ar putea fi obiect material al furtului, dar, în schimb, părți dintr-un asemenea bun devenite mobile prin detașare pot constitui obiect material al acestei infracțiuni.

Astfel, dacă o casă de locuit nu poate fi furată în întregul ei, în schimb pot fi furate țigla, ușile, ferestrele ei, țevile, diferite instalații etc., deoarece o dată ce au fost detașate de corpul construcției devin corpuri mobile și însușirea lor constituie infracțiunea de furt. Dacă prin detașarea și însușirea acestor bunuri și a materialelor de construcție s-a provocat și degradarea imobilului respectiv, alături de infracțiunea de furt subzistă și cea de distrugere, infracțiuni aflate în concurs.

Arborii fructiferi, fructele, recoltele pot forma obiect material al furtului după ce au fost desprinse de sol sau de tulpini.

Corpul omului și părți ale acestuia, cât timp omul este în viață, nu pot fi obiect material al furtului. Va fi furt dacă o persoana își însușește anumite adaosuri detașabile, ca de pildă proteza, peruca, ochiul de sticlă.

Este asimilată bunurilor mobile și, ca atare, poate constitui obiect material al furtului, și orice energie care poate fi sustrasă și care are o valoare economică, cum ar fi de pildă, energia electrică, termică, hidraulică etc. (art 208, alin. 3 C.pen.)

În cazul sustragerii de energie electrică prin ruperea sigiliilor aplicate pe contoarele electice, fapta constituie furt calificat comis prin efracție.

În practica judiciară, se hotărâse că nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de furt fapta de instalare a unui post telefonic la cablul de alimentare a altui abonat pe seama căruia se înregistrează și sunt plătite convorbirile efectuate, opinie contrazisă de noua reglementare.

Potrivit art.208, alin.5 C.pen., se consideră bunuri mobile și înscrisurile care fac parte din patrimoniul unei persoane chiar dacă nu au valoare economică. În acest sens fac parte din categoria “inscrisuri” cele cu valoare probantă, cât și actele scrise care au valoare independentă, ca de exemplu manuscrisele, memoriile, jurnalele intime, corespondența, etc. În cazul în care actul (înscrisul) servește pentru dovedirea stării civile, pentru legitimare sau identificare, furtul este considerat calificat (art.209 alin.2 lit.b C.pen.).

În final menționăm că, în contextul articolului 208, alin.4 C.pen., și vehiculele pot constitui obiect material al infracțiunii de furt, în cazul când vehiculul a fost sustras în scopul însușirii pe nedrept, cât și în cazul în care sustragerea s-a efectuat în cazul folosirii temporare.

Furtul săvârșit în scopul folosirii pe nedrept nu poate avea ca obiect material decât un vehicul susceptibil de folosire, vehiculul lipsit de această aptitudine nu poate fi furat decât în scopul însușirii pe nedrept. Așadar furtul folosinței presupune ca făptuitorul să se foloseasca de vehicul pe nedrept după care să-l restituie sau să-l abandoneze, acesta fiind și cazul speței următoare: inculpatul, după ce a consumat băuturi alcoolice, a hotărât să plece acasă in jurul orei 6 dimineața; in fața blocului său vede automobilul părții vătămate (care este și colegul său de apartament) de la care avea cheile, hotărându-se astfel să facă o plimbare cu mașina. Merge în marșarier până în intersecție și încercând să vină înapoi, apasă accelerația în loc de frână lovind astfel o mașină parcată regulamentar. Încadrarea instanței, la art. 208 al.4 C.pen., este corectă, speța fiind expresia corectă a faptei sancționate de legiuitor întrucât inculpatul urmărește numai folosirea autovehiculului, acesta fiind scopul pentru care îl însușește.

În practică însă, diferențierea între cele două scopuri, al folosirii și al însușirii – este dificil de realizat. De exemplu dacă se găsește mașina cu numărul schimbat, revopsită și în posesia subdobânditorului este furt în scopul însușirii pe nedrept, dar dacă infractorul este găsit la volan, spre exemplu, este dificil de întrevăzut scopul. Fie că este vorba de un scop sau de celălalt, infracțiunea se consumă și se sâvârșește în același moment. Legea nu incriminează folosirea pe nedrept, ci luarea în sopul folosirii, astfel că este furt consumat, de exemplu atunci când mașina este împinsă de infractor fiindcă nu are benzină.

În ceea ce privește infracțiunea de tâlhărie, aceasta are un obiect material complex în sensul că ea constă în raport de acțiunea principală, respectiv furtul, în bunul sau bunurile pe care autorul vrea să le sustragă, iar în raport de acțiunea adiacentă și anume folosirea violenței sau amenințării ori a altor mijloace de anihilare a voinței persoanei, în corpul persoanei împotriva căreia se îndreaptă acțiunea secundară, sau contra bunurilor aflate asupra corpului.

În cazul acțiunii principale, valoarea concretă ocrotită este reprezentată de bunul mobil, care se află în posesia sau detenția altuia în scopul de a satisface o necesitate a posesorului sau detentorului.

În situația în care bunul mobil nu aparține nici unei persoane (res nullius), sau când acesta a fost abandonat (res derelictae), nu poate forma obiectul material al infracțiunii de tâlhărie.

Prin „bun” se înțelege orice obiect cu existență determinată într-un patrimoniu, prezentând, astfel, un interes pentru titularul său.

Noțiunea de „bun mobil” corespunde aceleia din dreptul civil. Bunurile mobile sunt acelea care nu au o așezare fixă și se pot muta dintr-un loc în altul.

Vor intra în sfera obiectului material al faptei de tâlhărie mobilele prin natura lor, dar și imobilele prin natura lor care sunt scoase din această stare și apoi sustrase (de exemplu, demontarea unei cabane și însușirea lemnului din care fusese construită).

În măsura în care părți ale corpului uman se găsesc desprinse de acesta, ele pot constitui obiect al tâlhăriei dacă fac parte, spre exemplu, din patrimoniul unei instituții care are ca obiect transplantul de organe. Aceeași soluție se impune și în cazul unor părți artificiale ale organismului uman (de exemplu, o anumită proteză, chiar dacă aceasta nu e detașată în mod obișnuit, dar separarea ei de corpul uman este urmarea sustragerii acesteia prin folosirea de violențe sau amenințări).

Conform art. 208 al. 1 C. pen., furtul se realizează prin „luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept”.

Posesia presupune intenția de a se comporta ca proprietar și de a exercita pentru sine (de exemplu, stăpânirea în fapt a unei case, a unui autovehicul), pe când detenția presupune puterea materială asupra lucrului, fără intenția de a poseda pentru sine, sub nume de proprietar, ci numai cu intenția de a deține.

Potrivit art. 208 al. 2 C. pen. sunt considerate bunuri mobile și acele energii care sunt susceptibile de a fi sustrase și care au o anumită valoare economică. Energie cu valoare economică înseamnă orice energie care se află în circuitul economic, de unde este sustrasă de făptuitor, cum ar fi : energia electrică, termică și hidraulică.

Art. 208 al. 2 asimilează bunurilor mobile și înscrisurile care nu trebuie să aibă o valoare economică, fiind suficient ca ele să facă parte din patrimoniul unei persoane, reprezentând entități utile pentru titularul patrimoniului, care le consideră astfel. Pot fi considerate înscrisuri toate acele acte scrise care au valoare materială independentă, cum sunt: manuscrisele, jurnalele, memoriile, corespondența etc.

Nu are relevanță dacă înscrisul reprezintă o valoare pentru el însuși (de exemplu, este un document istoric), sau nu este decât purtătorul unei valori economice, pe care doar o relevă, dar cu care putem spune că se confundă datorită simbiozei totale dintre ele (de exemplu, titlurile la purtător). Ultima situație reprezintă o excepție de la regula potrivit căreia obiectul material al furtului îl poate constitui numai bunurile mobile corporale. Sunt corporale acele bunuri care au o existență materială, fiind ușor perceptibile simțurilor omului. Astfel, în situația prezentată, ceea ce se însușește este un bun incorporal. Este incorporal acel bun ce are o existență ideală, abstractă, putând fi perceput cu „ ochii minții”. Aceasta deoarece, deși posesia în materie de mobile se referă numai la bunuri corporale, în cazul titlurilor de valoare, întrucât dreptul nu poate fi valorificat decât prin intermediul înscrisului care îl încorporează, se acceptă că și înscrisul respectiv constituie un obiect al posesiei și, deci, și un posibil obiect material al infracțiunii de tâlhărie.

Conform art. 208 al. 3 C. pen. poate constitui obiect material al infracțiunii de furt, și implicit al infracțiunii de tâlhărie, și bunul „care aparține în întregime sau în parte făptuitorului, dar în momentul săvârșirii, acel bun se găsea în posesia sau detenția legitimă a altei persoane”. Nu există nici o îndoială cu privire la apărarea posesiei legitime împotriva oricui, chiar și împotriva proprietarului bunului, care se face și el vinovat de furt, dacă ia acel bun în condițiile art. 208 al. 1 C. pen. din posesia sau detenția legitimă a altei persoane (art. 208 al. 3 C. pen.).

Deși, în conformitate cu art. 208, se apără doar posesia legitimă, dreptul penal ocrotește și posesia nelegitimă (de exemplu, este pedepsită persoana care a furat un bun de la altul, bun pe care acesta din urmă l-a sustras și el), deoarece nimeni nu poate sustrage bunuri din patrimoniul altuia în baza faptului că îl consideră pe titularul patrimoniului lezat un posesor nelegitim. Într-o atare situație, s-ar perturba relațiile patrimoniale, deoarece fiecare s-ar socoti îndreptățit să atenteze la avutul altuia, pe care l-ar socoti întemeiat fraudulos.

În ceea ce privește vehiculele, acestea constituie obiect material al infracțiunii de furt, atât în cazul în care vehiculul a fost sustras în scopul de a fi însușit pe nedrept, precum și în cazul în care sustragerea s-a făcut doar în scopul folosirii temporare. În cazul infracțiunii de tâlhărie, nu interesează dacă vehiculul a fost sustras în scopul însușirii pe nedrept sau în scopul folosirii pe nedrept.

În practica judiciară, s-a hotărât că fapta inculpatului care, îmbrâncind-o pe partea vătămată de la volanul autoturismului său, a intrat în stăpânirea autovehiculului pe care l-a pus în mișcare în vederea folosirii pe nedrept constituie infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 al. 1 C. pen.

Incluzând în sfera furtului folosirea violenței sau amenințării ori a altor mijloace de anihilare a voinței persoanei, tâlhăria va avea ca obiect material al acțiunii adiacente corpul persoanei împotriva căreia se îndreaptă activitatea secundară a făptuitorului sau contra bunurilor aflate asupra corpului, dacă făptuitorul distruge hainele, ori a bunurilor aflate la dispoziția acestuia.

În această situație, obiectul material al infracțiunii de tâlhărie îl constituie corpul omenesc privit ca substanță materială, ca o totalitate de funcții și procese organice care mențin o persoană în viață.

Nu interesează dacă corpul aparține unei persoane tinere sau în vârstă, ori dacă este în plenitudinea facultăților fizice sau psihice. Se cere, ca o condiție esențială, ca întotdeauna să fie vorba de o persoană în viață, indiferent dacă era și viabilă sau normală din punct de vedere anatomo-fiziologic, adică avea o constituție care să prezume că putea trăi mai departe. Nu are, de asemenea, importanță că era chiar un muribund sau unul pe care îl aștepta o moarte apropiată, și nici că acesta dorea să-și ia singur viața, deoarece consimțământul aici este fără valoare.

Ceea ce este obiect material (corpul uman) nu se confundă cu subiectul pasiv, deoarece numai după consumarea infracțiunii persoana pierde calitatea de subiect pasiv și devine o victimă. În acest caz, obiectul material este corpul lipsit de viață al persoanei ucise.

În forma simplă a infracțiunii de tâlhărie, obiectul material secundar este reprezentat de vătămarea integrității corporale în scopul de a realiza acțiunea de furt (de exemplu, făptuitorul îmbrâncește victima care cade și-și rupe mâna, iar acesta îi fură geanta). Prin actele de violență se cauzează o suferință fizică victimei (de exemplu, făptuitorul smulge cu violență un obiect din mâna victimei, lovind-o în același timp cu o piatră).

Subiecții infracțiunii de furt și de tâlhărie

1.2.1. Subiectul activ al infracțiunilor de furt și de tâlhărie

Subiect activ al infracțiunii de furt în ipoteza prevăzută de art.208 alin.1 C.pen., poate fi orice persoană fizică care îndeplinește condițiile cerute de lege pentru a fi subiect al infracțiunii. În modalitatea alin.3, subiectul activ nu poate fi decât proprietarul care comite acțiunea de luare a unui bun ce se afla în acel moment în posesia sau detenția legitimă a altei persoane.

Persoana care este subiect al infracțiunii prevăzute de art.208 Cod penal trebuie să îndeplinească condițiile generale ale răspunderii penale, legea nu cere făptuitorului o calitate specială. De regulă făptuitorul nu are un drept asupra bunului pe care îl ia din posesia sau detenția altuia, fluxul existând și atunci când cel care săvârșește fapta are total sau parțial un drept de proprietate asupra bunului, cu condiția ca bunul să se găsească în momentul săvârșirii faptei în posesia sau detenția legitimă a altei persoane. Astfel, de exemplu, săvârșește infracțiunea de furt acel proprietar care sustrage bunul aflat în gaj sau dat cu împrumut la o alta persoană, coproprietarul care sustrage bunul aflat în indiviziune, sau nudul proprietar care sustrage bunul de la uzufructuar, chiriaș, depozitar.

În cazurile în care, potrivit legii ( art. 210 C.pen. ) furtul se urmărește numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, subiectul activ este circumstanțiat, în sensul că trebuie îndeplinită una din urmatoarele condiții: să fie soț sau rudă apropiată în raport cu partea vătămată, să fie minor care comite fapta în dauna tutorelui, să locuiască împreună cu victima sau să fie găzduit de acesta. Toate aceste calități ( soț, minor, rudă apropiată, colocatar, găzduit ) trebuie să existe în momentul comiterii infracțiunii.

În ceea ce privește furtul între soți, deși în doctrină au existat soluții contrare, menționăm că fapta unui soț de a lua unul sau mai multe bunuri comune în scopul însușirii pe nedrept, este furt, împrejurarea că soții erau despărțiți în fapt nefiind relevantă.

În cazul furtului simplu, participația este posibilă sub toate formele. În cazul în care se cere pentru autorul nemijlocit al infracțiunii o anumită calitate, aceasta trebuie să fie întrunită și în persoana celorlalți participanți, în caz contrar aceștia întrunind calitatea de complice concomitent, iar nu coautor.

În practica judiciară s-a decis că sustragerea într-o aglomerație de persoane a portofelului din buzunar părții vătămate și remiterea acestuia celui de-al doilea făptuitor în scopul de a asigura însușirea lucrului fără riscul descoperirii constituie și pentru aceasta din urmă coautorat, nu complicitate la săvârșirea infracțiunii de furt.

Fapta de a tăinui, în mod obijnuit, bunuri provenite din mai multe furturi succesive, prin ascunderea și valorificarea repetată a acestora, constituie complicitate și nu tăinuire la furturile săvârșite, autorii furturilor continuând să sustragă bunuri numai cunoscând că au sprijinul moral și material al celui care le primește și le valorifică.

Subiectul activ al infacțiunii de tâlhărie, nefiind circumstanțiat de lege, poate fi orice persoană care îndeplinește condițiile generale pentru a răspunde penal, care prin întrebuințarea de violențe, amenințări, sau prin punerea victimei în stare de neputință de a se apăra ori în stare de inconștiență, sustrage un anumit bun.

Condițiile răspunderii penale :

a) Subiectul activ al infracțiunii trebuie să fie o persoană fizică, adică o persoană umană, deoarece persoanele juridice, fiind înființate în baza legii, urmăresc aceleași țeluri ca și statul, astfel că sunt interesate în asigurarea legalității. Un alt argument ar fi acela că persoana juridică nu are conștiință și voință proprie, așa cum putem vorbi în cazul persoanelor fizice, astfel că aplicarea unei pedepse nu ar avea nici o eficacitate juridică. În situația în care, în cadrul unei persoane juridice se săvârșesc fapte care ar atrage răspunderea penală a acesteia, va fi trasă la răspundere penală nu persoana juridică, ci persoana fizică vinovată de faptele săvârșite.

b) Pentru ca persoana fizică să fie subiect activ al infracțiunii trebuie să aibă o anumită vârstă.

Calitatea de subiect activ al infracțiunii presupune aptitudinea biopsihică a persoanei de a înțelege și de a-și asuma obligațiile de comportare prevăzute de normele dreptului penal, precum și capacitatea de a-și stăpâni și dirija în mod conștient actele de conduită în raport cu cele existente.

Conform art. 99 C. pen. „ minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu este subiect al infracțiunii”, astfel, el nu va răspunde penal.

Minorul care are vârsta între 14 și 16 ani va fi subiect al infracțiunii, numai dacă se dovedește că a avut discernământ în momentul săvârșirii faptei.

Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal, putând fi considerat subiect al infracțiunii.

Din punct de vedere juridic, prin discernământ se înțelege capacitatea persoanei de a-și da seama de caracterul socialmente periculos al faptei și de a-și manifesta conștient voința, capacitatea, raportat la fapta concret săvârșită.

c) O altă condiție necesară existenței subiectului infracțiunii este responsabilitatea. Aceasta înseamnă că subiectul infracțiunii trebuie să aibă atât puterea de a-și da seama de urmările acțiunilor sau inacțiunilor sale, cât și pe aceea de a fi stăpân pe conduita sa. Responsabilitatea presupune, deci, atât un factor intelectiv (discernământul), care constă în capacitatea subiectului de a înțelege ceea ce face, de a distinge caracterul periculos al unor fapte de caracterul nepericulos al altora, cât și un factor volitiv (de voință), care constă în puterea persoanei respective de a se conduce, de a fi stăpână pe faptele sale. Responsabilitatea este o calitate generală a oamenilor și din această cauză ea se prezumă, se presupune că există la orice persoană. Iresponsabilitatea (de exemplu, alienația mintală), fiind excepție, trebuie să fie dovedită.

Pentru existența responsabilității, ca o condiție a subiectului infracțiunii, este necesar să se constate dacă ea a existat ca atare, în momentul în care s-a comis infracțiunea de persoana respectivă.

d) Libertatea de voință și acțiune. Această condiție presupune ca persoana respectivă să fi avut posibilitatea de a decide în mod liber asupra comiterii acțiunii – inacțiunii prohibite de legea penală și, totodată, să fi avut libertatea de a acționa în raport de hotărârea luată. În cazul când o persoană a fost constrânsă de o forță din afară, fizic sau psihic, să comită o faptă prevăzută de legea penală, constrâgere căreia nu i-a putut rezista, fapta nu poate fi infracțiune, lipsindu-i vinovăția și, implicit, calitatea de subiect activ pentru persoana respectivă.

Subiect al infracțiunii de tâlhărie poate fi însuși proprietarul bunului care săvârșește acțiunea de luare, prin întrebuințarea mijloacelor prevăzute de art. 211 al. 1 C. pen., asupra unui bun mobil care în acel moment se găsește în posesia legitimă a altei persoane. De exemplu, inculpatul care a sustras pepeni, care erau proprietatea sa, de pe o tarla cu pepeni ce era păzită, prin lovirea cu furca a paznicului. De asemenea, va constitui infracțiunea de tâlhărie sustragerea unui bun aflat în detenția celuilat coproprietar, cum ar fi spre exemplu, în cazul coproprietății comune pe cote-părți care presupune existența a doi sau mai mulți proprietari asupra bunului, dreptul de proprietate al fiecăruia fiind determinat în mod abstract, sub forma unei fracțiuni matematice, dar bunul nu este divizat corespunzător acestor cote-părți.

Participația penală la infracțiunea de tâlhărie este posibilă atât la varianta tip cât și la cele calificate. Pentru existența tâlhăriei important este ca, în caz de participație, toți participanții, indiferent de forma de participație, să cunoască împrejurarea că furtul se realizează printr-unul din mijloacele prevăzute de lege pentru tâlhărie.

Participația penală la varianta tip a tâlhăriei este posibilă numai sub forma instigării și a complicității morale sau materiale anterioare, deoarece, una dintre variantele agravate ale tâlhăriei este săvârșirea acesteia „ de două sau mai multe persoane împreună” (art. 211 al. 21 lit. a C. pen.)

Instigarea constă în fapta unei persoane, care, cu intenție, determină, prin orice mijloace, o altă persoană să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală. De exemplu, o persoană prin sfaturi, îndemnuri, rugăminți sau insinuări determină o altă persoană să săvârșească o tâlhărie.

În practica judiciară, s-a hotărât că determinarea unei alte persoane să deposedeze partea vătămată de o sumă de bani, dându-i acelei persoane și cu un spray lacrimogen pentru a-i înfrânge eventuala opunere, care au avut ca urmare producerea de vătămări corporale constituie instigare la tâlhărie.

Complicitatea morală constă în activitatea desfașurată de către complice, prin care se ajută din punct de vedere moral la pregătirea sau executarea unei infracțiuni.

De exemplu, se va reține complicitate morală la tâlhărie prevăzută în art.211 al. 1 C. pen. în situația în care complicele furnizează anumite date cu privire la împrejurările, modalitatea, locul sau timpul săvârșirii faptei.

În practica judiciară s-a decis că fapta inculpatului de a participa la plănuirea infracțiunii, sfătuirea unuia dintre ceilalți participanți în legătură cu atragerea părții vătămate în locul unde a fost agresată, respectiv o intersecție de drumuri, și participarea la împărțirea folosului realizat prin săvârșirea tâlhăriei, respectiv diferite bunuri, sume de bani în lei și în valută și diferite acte, constituie elemente ce caracterizează complicitatea morală la tâlhărie.

Complicitatea materială constă într-o activitate de ajutare, înlesnire efectivă sau sprijinirea materială la pregătirea sau executarea faptei săvârșite de autor.

De exemplu, se va reține complicitate materială la infracțiunea de tâlhărie fapta complicelui care în timpul încăierării cu victima autorul scapă cuțitul, iar complicele îl ridică și-l dă autorului, cu care acesta amenința.

Atât complicitatea morală cât și cea materială trebuie să fie anterioare, în sensul că activitatea complicelui trebuie să se desfășoare anterior săvârșirii faptei.

Dacă complicele a avut cunoștință că furtul la săvârșirea căruia a înțeles să contribuie prin acte de ajutor, va fi comis prin folosirea violenței, fapta sa urmează a fi calificată drept complicitate la infracțiunea de tâlhărie.

Pentru existența complicității este indiferent dacă autorul a săvârșit furtul în modalitatea avută în vedere de complice – de exemplu – prin punerea victimei în stare de inconștiență – sau în altă modalitate de realizare a laturii obiective – prin întrebuințarea de violențe – deoarece și în acest din urmă caz, complicele a știut că autorul va comite o tâlhărie și a vrut să contribuie, prin acte de ajutor la săvârșirea acestei infracțiuni.

În practica judiciară s-a decis că, constituie complicitate la tâlhărie, iar nu tăinuire de bunuri, fapta celui care atrage, după o prealabilă înțelegere cu alții, o persoană ce însoțește pe victimă, în scopul de a o lăsa pe aceasta singură pentru a putea fi atacată și deposedată de bani, respectiv suma de 460.000 lei, urmată de participarea la împărțirea acelor bunuri. Împrejurarea că inculpatul nu a comis nici un act de ajutor în timpul atacării și deposedării victimei, nu are relevanță, cât timp acțiunea sa, fără să fi fost indispensabilă, a folosit totuși la comiterea tâlhăriei, prin aceea că a pus victima în situația de a rămâne singură și de a nu se putea apăra.

În ceea ce privește coautoratul este suficientă, datorită caracterului complex al faptei, săvârșirea nemijlocită a oricăreia din activitățile ce fac parte din latura obiectivă a tâlhăriei, cum ar fi, de pildă, numai realizarea violenței sau amenințării, ori numai sustragerea bunului. Dacă unul dintre inculpați a amenințat victima punându-i cuțitul la gât, iar celălalt a deposedat-o de bunul său, ambii inculpați sunt coautori ai infracțiunii de tâlhărie săvârșită; deși fiecare inculpat a desfășurat acte materiale distincte de ale celuilalt, amândoi au cooperat în mod nemijlocit la comiterea infracțiunii prevăzută de art.211 C. pen., prin acțiuni care se completează reciproc.

Deci, pentru a exista coautorat nu este necesar ca fiecare dintre făptuitori să fi săvârșit o activitate care să acopere întreaga latură obiectivă a infracțiunii de tâlhărie, ci este suficient ca fiecare să săvârșească nemijlocit un element al acesteia (fie activitatea principală, fie o activitate adiacentă). Astfel, fapta celor doi inculpați care, după o prealabilă înțelegere în vederea urmăririi părții vătămate și smulgerii lănțișorului de aur de la gât, chiar dacă unul dintre ei l-a îmbrâncit pe celălalt spre partea vătămată și numai acesta din urmă i-a smuls lănțișorul, apoi, profitând de întuneric, amândoi au fugit pentru a-și asigura scăparea, constituie coautorat la infracțiunea de tâlhărie.

În ipoteza în care unul dintre inculpați exercită violențe și fură un bun al victimei, iar celălalt stă deoparte și primește bunul sustras, nu ne aflăm în situația unui coautorat la tâlhărie, chiar dacă acest mod de operare a fost stabilit anterior de inculpați, primul fiind autorul, iar cel de-al doilea, care a asigurat paza, fiind complice. Astfel, practica judiciară a conchis că, în situația în care inculpații care au stabilit împreună cum să opereze, iar într-o aglomerație unul a lovit victima și i-a luat un bun din buzunar, iar celălalt doar a primit bunul, primul va fi autor, iar cel de-al doilea complice la tâlhărie.

De asemenea, există coautorat la infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art.211 și respectiv la infracțiunile de viol și perversiuni sexuale prevăzute de art.197 și art.201, atunci când inculpații au acționat împreună, au acostat victima, au condus-o într-un imobil, unde împotriva voinței acesteia, prin întrebuințarea de violențe fizice și amenințări au supus-o la raporturi sexuale, au amenințat-o cu violențe fizice în cazul în care îi va denunța autorităților, apoi au abandonat-o la o intersecție de străzi, nu înainte ca doi dintre cei trei inculpați să-i sustragă două inele din aur de pe degete. Inelele au fost vândute, iar banii obtinuți au fost cheltuiți de toți inculpații.

În această situație, fapta de tâlhărie a fost comisă de toți inculpații, deși numai doi dintre aceștia au exercitat acțiunea de luare a inelelor de pe degetele victimei, întrucât toți au acționat conjugat, au lovit și amenințat victima, apoi au valorificat inelele sustrase, împărțind banii obținuți.

1.2.2. Subiectul pasiv al infracțiunilor de furt și tâlhărie

Subiectul pasiv al infracțiunii de furt este orice persoană fizică sau juridică ale cărei interese parimoniale au fost lezate.

În ceea ce privește pluralitatea de subiecți pasivi, aceasta este posibilă în ipoteza în care, prin aceeași faptă de furt – deci prin aceeași acțiune au fost sustrase bunuri aparținând unor persoane diferite sau când bunul sustras este în coproprietatea mai multor persoane, ipoteză cunoscută ca unitate naturală de infracțiune.

Subiectul pasiv al infracțiunii de tâlhărie este persoana față de care s-a săvârșit fapta, adică pesoana ale cărei bunuri au fost sustrase prin săvârșirea tâlhăriei și spre deosebire de infracțiunea de furt, subiectul pasiv al infracțiunii de tâlhărie poate fi și aceea ori acele persoane față de care s-a săvârșit numai acțiunea adiacentă (violența, amenințarea). În cazul infracțiunii de furt odată ce nu există o acțiune adiacentă nu se pot reține ca subiecți pasivi spre exemplu, acele persoane față de care s-a săvârșit un act de violență.

Astfel, în cazul tâlhăriei poate fi întâlnit atât un subiect pasiv principal, cât și un subiect pasiv secundar. Spre exemplu, în momentul săvârșirii infracțiunii bunul se afla în posesia legitimă a altei persoane decât proprietarul. În această ipoteză, subiectul pasiv principal este proprietarul bunului iar posesorul bunului este subiect pasiv secundar.

De asemenea, vor exista doi subiecți pasivi în situația în care cel, care fără a fi posesor sau deținător al bunului, va interveni pentru a împiedica pe făptuitor să-l sustragă sau pentru a-l reține. În această situație se vor reține două infracțiuni de tâlhărie în concurs, ale căror subiecți pasivi vor fi, pe de o parte, cel al cărui bun a fost sustras și, pe de altă parte, cel care a fost victima actelor de violență sau amenințare.

În legătură cu situația în care activitatea infracțională aduce atingere mai multor persoane, în literatura de specialitate s-a pus problema dacă se vor reține atătea infracțiuni câte persoane vătămate sunt, sau o singură infracțiune.

Într-o opinie s-a susținut că indiferent de numărul persoanelor asupra cărora se exercită violențele, dacă ne găsim în fața unei singure acțiuni principale de furt, tâlhăria astfel săvârșită va constitui o infracțiune unică, iar dacă au avut loc mai multe acțiuni de furt, doar în acest caz se va contura o pluralitate de infracțiuni de tâlhărie aflate în concurs.

În practica judiciară s-a reținut că fapta unui grup de inculpați care au atacat și violentat un alt grup de persoane pe care le-au jefuit de bunurile pe care le posedau constituie o singură infracțiune de tâlhărie.

Într-o altă opinie se susține că prin lovirea mai multor persoane, pentru a păstra bunul sustras sau pentru a-și asigura scăparea, chiar dacă acțiunea de furt este una singură, suntem în situația unui concurs de infracțiuni. Tot în fața unui concurs de infracțiuni ne vom afla și în situația când prin amenințare se sustrag bunuri de la persoane diferite (concurs ideal) sau prin constrângeri exercitate în aceeași împrejurare se sustrag, de asemenea, bunuri de valoare, bani, telefoane etc.

Această soluție a fost îmbrățișată și de practica judiciară, hotărându-se că fapta inculpatului de a amenința o persoană cu un briceag, deposedând-o de suma de 200.000 de lei și pe o altă persoană cu același briceag, deposedând-o și pe aceasta de trei pachete de țigări, reprezintă două infracțiuni de tâlhărie în concurs real.

În același sens, s-a hotarât că fapta inculpatului care a sustras două găini dintr-o curte, dar care fiind surprins de cele două părți vătămate, cărora le-a aplicat o lovitură cu ciomagul peste față, respectiv cu patentul în zona feței reprezintă două infracțiuni de tâlhărie în concurs real.

De asemenea, faptele inculpaților care au oprit autotrenul în care se aflau cele două părți vătămate, de a le amenința și agresa fizic pe acestea, care au reușit să fugă, abandonându-și bunurile, pe care aceștia și le-au însușit, constituie două infracțiuni de tâlhărie în concurs ideal.

Subiect pasiv al actelor de violență sau amenințare poate fi numai o persoană fizică, însă victima acțiunii de furt poate fi atât o persoană fizică cât și o persoană juridică.

Capitolul 3.

Conținutul constitutiv al infracțiunilor de furt și tâlhărie

LATURA OBIECTIVĂ

1.1.1. Elementul material

Elementul material al infracțiunii de furt

Elementul material constă în acțiunea de luare a unui bun mobil din posesia sau detenția altuia ( persoana fizică sau juridică ), fără consimțământul acestuia astfel încât acea persoană va înceta să mai aibă la dispoziția sa bunul repectiv.

Prin ”a lua” se ințelege a scoate bunul din sfera de stăpânire a persoanei în posesia sau detenția căreia se găsea sau trebuia să se găsesescă, astfel încât acea persoană va înceta de a mai avea la dispoziție bunul luat. Luarea este deci o acțiune de sustragere prin care se schimbă situația premisă, adică starea de fapt a bunului sub raportul poziției sale în sfera de stăpânire în care se afla anterior săvârșirii acțiunii de luare.

Acțiunea de “luare”, deși este o acțiune unică, se realizează prin două acte și anume: primul ( deposedarea ), care presupune scoaterea bunului din sfera de stăpânire a posesorului sau detentorului și al doilea (imposedarea) presupune trecerea acelui bun în sfera de stăpânire a făptuitorului.

De regulă, cele două acte se succed în așa fel încât este greu a fi delimitate, despărțite. Cu toate acestea, stabilirea după caz a făptuitorului, dacă a avut loc numai primul act sau și cel de-al doilea prezintă o mare importanță, întrucât în raport cu acestea se poate face distincția, delimitarea dintre tentativă și infracțiunea consumată de furt.

Acțiunea de luare se realizează în mod concret în diferite modalități: prin ridicarea, deplasarea bunului, racordarea la sursa de energie, lăsarea bunului în locul în care se găsea, astfel încât să iasă din sfera de stăpânire a posesorului sau detentorului și să intre în sfera de stăpânire a făptuitorului.

Acțiunea de luare poate fi săvârșită și prin orice alte mijloace decât cu propria mână, ca de exemplu prin folosirea unor animale dresate, prin momirea păsărilor sau animalelor.

De asemenea modul de săvârșire a furtului nu are relevanță: dacă acesta s-a comis pe față sau pe ascuns, cu ajutorul forței proprii ori a unor mijloace mecanice. În concluzie mijloacele de săvâșire a furtului pot fi oricare, excepție făcând vilolența sau amenințarea deoarece sunt specifice tâlhăriei, precum și acele mijloace, care potrivit art.209 C.pen. conferă furtului caracter calificat.

Pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii de furt sunt esențiale trei condiții: lucrul sustras să fie un bun mobil – cerință pentru care rămân valabile afirmațiile și discuțiile prezentate la obiectul material al infracțiunii – bunul să se afle în detenția sau posesia altei persoane iar acțiunea de luare să fi avut loc fără consimțământul celui deposedat.

În legătură cu ultimele două condiții sunt necesare următoarele precizări:

Condiția ca bunul să se afle în posesia sau detenția legitimă a altuia în momentul comiterii acțiunii infracționale este îndeplinită și atunci când bunurile s-ar găsi numai ocazional sau temporar în mâinile făptuitorului. Simplul contact material ori simpla manipulare a unui bun nu conferă nici posesia, nici detenția acelui bun.

În acest sens, în practica judiciară s-a statuat că acela care cere de la un deținător un bun spre a-l vedea, nu devine detentor de bunuri, astfel că dacă fuge cu bunul, săvârșește infracțiunea de furt. Tot astfel, dacă cineva își însușește un obiect lăsat temporar de posesor fără supraveghere ori uitat de acesta într-un anumit loc, unde el știa că l-a lăsat, comite infracțiunea de furt, pentru că în acest caz, s-a pierdut doar contactul fizic cu bunul, nu și cel psihic. De aici decurge și disticția între infracțiunea de furt – caz în care se însușește un bun uitat – și infracțiunea de însușire a bunului găsit – caz în care bunul este pierdut, nu există nici contactul fizic și nici cel psihic, proprietarul neavând reprezentarea locului în care l-a lăsat.

Infracțiunea subzistă și în alte situații, cum ar fi de exemplu, în cazul luării unui bun de către femeia de serviciu ori de către un meseriaș, care nu au decât un contact material cu lucrările aflate în locuițele în care își desfășoară activitatea și pe care le manipulează. Aceștia nedevenind detentori ai bunurilor, sustragerea unor astfel de lucruri constituie furt.

Pe de altă parte însă, faptul de a lua pe nedrept un bun mobil care nu există în realiatate ci numai în mintea făptuitorului sau a unui bun părăsit, care nu se află în stăpânirea nimănui, nu întrunește elementele infracțiunii de furt, activitatea necăzând sub incidența legii penale. În această categorie intră și fapta celui care sustrage un bun care de fapt se află în stăpânirea sa, existând deci, o faptă putativă, întrucât bunul se găsea în stăpânirea de fapt a făptuitorului.

Ultima cerință privind elementul material al infracțiunii de furt constă într-o condiție negativă – acțiunea de luare să se facă fără consimțământul, persoanei în posesia sau detenția căreia se află bunul, căci în situația contrară când bunul a fost luat în baza unei înțelegeri, nu suntem în prezența unei infracțiuni, ca atare nu există nici răspundere penală.

Consimțământul lipsește fie atunci când persoana vătămată nu și-a dat seama de acțiunea făptuitorului, nefiind pusă în situația de a-și exprima sau nu acordul, fie că și-a exprimat dezacordul neluat în seamă de făptuitor. Absența consimțământului este prezumată, autorului infracțiunii revenindu-i obligația de a dovedi că a avut loc acordul părții vătămate anterior sau concomitent săvârșiri faptei. Pentru ca luarea bunului să fie legitimă, consimțământul trebuie dat înainte, fie în timpul săvârșirii faptei și să provină de la o persoană capabilă.

Consimțămâtul dat după luarea bunului nu produce efecte, întrucât furtul a fost consumat, iar cel dat de un incapabil face operativă cerința privind lipsa consimțământului, fapta constituind infracțiune de furt. În situația în care consimțământul există dar făptuitorul nu are cunoștință de el nu se comite infracțiunea de furt.

Cu privire la elementul material al infracțiunii de furt, în literatura juridică, de lege ferendă, se avansează propunerea de a se elimina din textul art.208 alin 1 C.pen., cuvintele “fără consimțământul acestuia”. Se motivează că acțiunea de sustragere a unui bun în scopul însușirii lui nu poate fi concepută altfel decât ca o acțiune întreprinsă fără voia victimei furtului.

În cazul furtului săvârșit asupra unui vehicul în scopul folosirii pe nedrept (art.208 alin.4 C.pen.), fapta se realizează tot printr-o acțiune de luare, numai că, săvârșind această acțiune, din punct de vedere subiectiv, autorul nu urmărește însușirea vehiculului ( autoturism ,motocicletă, căruță), ca entitate materială, ci numai însușirea folosinței lui. Acest furt se caracterizează prin aceea că are caracter temporar, deoarece, după folosire, vehiculul este redat posesorului.

Dacă cel care a furat vehiculul în scopul folosirii pe nedrept își însușește în momentul abandonării acestuia unele piese componente ,există două infracțiuni de furt săvârșite în momente diferite – una prevazută de art.208 alin 4 C. pen., și cealaltă în art. 208 alin.1 C.pen., aceste furturi alcătuind un concurs real de infracțiuni.

Elementul material al infracțiunii de tâlhărie

Fiind o infracțiune complexă, elementul material al tâlhăriei are o structură complexă, fiind alcătuit, în primul rănd, din acțiunea de furt (acțiunea principală – acțiunea scop), și din acțiunea de constrângere (activitate adiacenă – acțiunea mijloc).

Între primul și cel de-al doilea component al elementului material există o relație de condiționare, în sensul că infracțiunea de tâlhărie există numai atunci când violențele sunt săvârșite în scopul comiterii acțiunii principale – furtul -, ori pentru ca făptuitorul să păstreze bunul sustras, să șteargă urmele infracțiunii, ori să-și asigure scăparea.

În practica judiciară s-a decis că fapta inculpatului de a lua de pe mâna părții vătămate ceasul, după ce i-a răsucit mâna si a împins-o, pentru a o dezechilibra, în vederea păstrării bunului furat constituie tâlhărie.

În sens contrar, fapta inculpatului de a lovi partea vătămată, pe fondul consumului de băuturi alcoolice, disputa purtându-se pe marginea dreptului de proprietate asupra unui miel (dispută în care inculpatul ripostează) nu îndeplinește elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie, neavând legătură cu așa-zisa deposedare prin violență a părții vătămate de mielul în discuție.

În situația în care, exercitarea violențelor nu are legătură cu realizarea acțiunii de furt, ele nu mai pot întregi structura elementului material al tâlhăriei.

În ceea ce privește elementul material al acțiunii de furt, acesta se exteriorizează printr-o acțiune de luare a bunului mobil de la altul, dar și printr-o inacțiune în situația în care agentul nu predă proprietarului bunul, deși avea această obligație.

Acțiunea de luare produce o mutație efectivă în situația patrimonială existentă anterior săvârșirii faptei în sensul că sunt scoase anumite bunuri din patrimoniul lezat și trecute în stăpânirea făptuitorului.

Prin deposedare de bunul sustras se înlătură situația de fapt care permitea posesorului sau deținătorului să dispună de acel bun, iar prin aproprierea lui de către infractor se realizează o nouă situație de fapt, care presupune că bunul se află în sfera de stăpânire a făptuitorului. Persoana vătămată pierde posesia sau detenția bunului care i-a fost sustras și din acest moment începe, în fapt, o posesie a altuia, adică a făptuitorului. Prin sustragerea bunului, acesta va intra în stăpânirea de fapt a făptuitorului. Prin stăpânire de fapt se înțelege și situația în care bunul se află la dispoziția făptuitorului, fără ca acesta să-l și folosescă, deoarece posesia reprezintă și situația în care bunul se află la dispoziția posesorului, acesta fiind în măsură să decidă asupra actelor materiale pe care urmează să le efectueze cu bunul.

Cele două acte, deposedarea și aproprierea bunului de infractor, se succed cu rapiditate, făptuitorul devenind întotdeauna un posesor de rea-credință a bunului sustras.

Nu are importanță dacă bunul a intrat în patrimoniul proprietarului fără ca acesta să fi aflat acest lucru (cum ar fi, de pildă, scrisorile depuse la cutia poștală) proprietarul neputând fi împiedicat să dispună de un bun care-i aparține.

Una din cerințele esențiale ale laturii obiective a infracțiunii de furt este ca bunul să se fi aflat în posesia sau detenția unei alte persoane.

O particularitate care apare în cazul tâlhăriei constă în aceea că, datorită folosirii de către făptuitor a violenței și amenințării, luarea poate îmbrăca și forma remiterii silite, dar aparent consimțită a bunului, efectuată de însuși posesorul sau detentorul acestuia.

Astfel, constatarea că inculpatul nu a luat personal bunurile ce aparțineau părții vătămate, respectiv o sumă de bani, ceasul de la mână si un inel de pe deget, și acestea i-au fost date direct de victimă care a fost amenințată cu un cuțit în ipoteza în care se împotrivește întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie.

În cazul tâlhăriei, pericolul cu care se amenință victima trebuie să fie iminent, imediat, victima neavând o altă alternativă decât să se conformeze de îndată cererii făptuitorului pentru a-și recâștiga libertatea.

Posesia sau detenția legitimă sunt ocrotite și împotriva sustragerilor efectuate chiar de proprietarul lucrului. Nu se poate accepta că, în situația în care bunul se află în posesia sau detenția altei persoane, proprietarul poate să dispună de acel bun oricum și oricând. De aceea, în situația în care acesta sustrage prin amenințare, violență etc. bunul care în mod normal îi aparține dar al cărui posesor sau detentor legitim este o altă persoană, acesta va comite o tâlhărie. În acest caz, proprietarul ar nesocoti faptul că persoana respectivă este un posesor sau un detentor legitim care are dreptul la a-i fi apărate toate drepturile decurgând din acestea.

De asemenea, coproprietarul sau proprietarul devălmaș poate săvârși această infracțiune dacă prin violențe sustrage bunul ce este obiectul proprietății comune.

În legătură cu măsura în care infracțiunea de furt este absorbită în conținutul complex al tâlhăriei, s-au purtat discuții în doctrina de specialitate plecând de la o speță, în care s-a decis că reprezintă o singură infracțiune de tâlharie, fapta inculpatului care a pătruns în locuința părții vătămate cu intenția de a sustrage unele bunuri și, care fiind surprins de o rudă, i-a aplicat acesteia lovituri pentru a-și asigura scăparea, luând și o parte din bunuri, restul luându-le ulterior, când nimeni nu mai era acasă.

În legătură cu această speță, s-a susținut în mod corect, că luarea ulterioară a bunurilor care fuseseră abandonate în primă fază nu poate fi absorbită în conținutul complex al tâlhăriei consumate anterior, întrucât, în acest din urmă caz, luarea s-a săvârșit fără a se recurge la mijloacele de constrângere prevăzute de lege. Astfel, pentru ca furtul să fie absorbit în infracțiunea de tâlhărie este necesar ca în fapta săvârșită să se regăsească toate acțiunile care alcătuiesc conținutul infracțiunii complexe.

Acțiunea principală a elementului material al tâlhăriei se poate realiza sub oricare din variantele infacțiunii de furt -simplu sau calificat- cu scopul de însușire sau folosire pe nedrept. Ea este realizată atât în situația când furtul s-a consumat, ipoteză în care tâlhăria va fi consumată, cât și în împrejurarea în care furtul a rămas în forma tentativei, ipoteză în care va exista o tentativă de tâlhărie.

Pentru ca infracțiunea complexă de tâlhărie să fie consumată, se cere ca principala sa componentă – furtul – să se fi epuizat prin însușirea bunului.Dacă, însă, acțiunea de luare a fost întreruptă, rămânând deci, în faza de tentativă și numai componenta sa adiacentă – întrebuințarea de violențe sau amenințări – s-a consumat, atunci fapta, în întregul ei, constituie tentativă la infracțiunea de tâlhărie.

Al doilea element component, adiacent față de primul, îl constituie violențele fizice sau psihice sau amenințarea cu ajutorul cărora făptuitorul săvârșește furtul sau încearcă să păstreze bunul furat, să șteargă urmele infracțiunii sau să-și asigure scăparea.

Acțiunile mijloc, respectiv violența, amenințarea sau punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, au un caracter alternativ, în sensul că realizarea oricăreia dintre ele este suficientă pentru realizarea tâlhăriei.

Astfel, fapta inculpatului care, sub pretextul că dorește să cumpere de la partea vătămată telefonul mobil, i-a cerut să-l examineze, apoi a refuzat să-l restituie și pentru a-și asigura scăparea, a amenințat-o cu un cuțit constituie infracțiunea de tâlhărie.

Din modalitatea săvârșirii faptei rezultă cu certitudine că inculpatul a intenționat să intre în posesia bunului fără drept, nefiindu-i încredințat cu nici un titlu, iar pentru a-l păstra a folosit amenințarea cu un cuțit.

În același sens, fapta inculpatului care a lovit partea vătămată, aplicându-i o lovitură cu pumnul, urmată de smulgerea din mână a telefonului mobil întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie.

Din moment ce, deposedarea victimei s-a făcut prin mijloace violente, iar inculpatul a acționat în scopul însușirii pe nedrept, fapta va fi încadrată ca tâlhărie.

Dacă mijloacele enumerate de lege, care întrunesc acțiunea adiacentă a tâlhăriei, se folosesc cumulativ, aceasta nu schimbă caracterul unitar al infracțiunii, însă, această împrejurare va fi avută în vedere la evaluarea gradului concret de pericol social al faptei, cu condiția ca la baza acțiunilor alternative să se fi aflat o singură rezoluție infracțională.

Astfel, fapta inculpatului care amenințând victima cu un briceag îi cere acesteia sacoșa din mâna, urmată de lovirea victimei, deoarece aceasta s-a împotrivit, și de fuga inculpatului constituie infracțiunea de tâlhărie în care acțiunile secundare utilizate de făptuitor sunt atât amenințarea cât și violența.

Urmarea imediată a infracțiunilor de furt și tâlhărie

În cazul infracțiunii de furt, urmarea imediată constă în schimbarea stării de fapt a bunului, în urma finalizării acțiunii de luare, bunul fiind scos din detenția sau posesia altuia – și, deci de sub controlul celui îndreptățit de a dispunde de bun – și trecut în stăpânirea făptuitorului. Pentru existența infracțiunii nu are relevanță situația că cele două momente – al deposedării persoanei vătămate și al împosedării autorului – se suprapun sau sunt simultane, esențial fiind doar primul moment, urmarea imediată producându-se când făptuitorul ridică bunul din locul inițial.

Urmarea imediată este acea modificare negativă a realității înconjurătoare pe care fapta săvârșită a produs-o sau este susceptibilă să o producă și care își găsește expresia în periclitarea, vătămarea sau amenințarea valorilor sociale apărate de legea penală.

Spre deosebire de infracțiunea de furt unde urmare imediată constă într-o atingere adusă relațiilor sociale privitoare la patrimoniul persoanei vătămate, infracțiunea de tâlhărie are o structură complexă, în sensul că, urmarea imediată a acestei infracțiuni constă pe lângă atingerea adusă relațiilor sociale privitoare la patrimoniul persoanei vătămate, și într-o atingere adusă valorilor sociale ocrotite în mod adiacent de normele incriminatoare.

Astfel, în cazul acțiunii principale, urmarea imediată constă în trecerea bunului din stăpânirea de fapt a posesorului sau detentorului în cea a făptuitorului. Urmarea imediată se consideră produsă în momentul în care persoana păgubită nu mai știe nimic despre locul unde s-ar putea găsi bunul sustras și nici nu mai are posibilitatea de a efectua vreun act material cu privire la acel bun.

Raportul de cauzalitate al infracțiunilor de furt și tâlhărie

În cazul infracțiunii de furt, raportul de cauzalitate dintre acțiunea sau inacțiunea făptuitorului și rezultatul acesteia este o componentă a luării obiective, care se traduce la nivelul textului incriminator de la art.208 Cod penal, prin aceea că pentru însăși realizarea laturii obiective a furtului să existe o legătură de cauzalitate. Trecerea bunului din sfera de stăpânire a posesorului sau detentorului în cea a făptuitorului (efectul) să fie consecința directă a activității de luare, de sustragere (cauza) desfășurată de către acesta din urmă.

În cazul infracțiunii de tâlhărie, între acțiunea incriminată și rezultatul produs trebuie să existe o legătură de cauzalitate atât sub aspectul acțiunii principale, cât și al celei adiacente, infracțiunea, din acest punct de vedere, fiind una de rezultat.

În cazul acțiunii principale este necesar ca între acțiunea de luare efectuată de făptuitor și rezultat să existe o legătură de cauzalitate. Este necesar ca trecerea bunului din stăpânirea posesorului sau detentorului în cea a făptuitorului să fie consecința directă a activității de luare, de sustragere, desfășurată de acesta din urmă.

Și în cazul acțiunilor adiacente trebuie să se stabilească o legătură de cauzalitate între activitatea făptuitorului și rezultatul produs.

Latura subiectivă