Infractiunile Comise cu Violenta

Diverse

Infractiunile Comise cu Violenta

Byadmin ianuarie 1, 2024

Cuprins

CAPITOLUL I 4

NOTIUNI INTRODUCTIVE 4

1.1. Apariția și dezvoltarea criminalisticii 4

1.2. Definirea criminalisticii 5

1.3. Categorii de probe oferite de criminalistică 6

1.4. Sistemul principiilor fundamentale ale criminalisticii 8

CAPITOLUL II 11

CERCETAREA TEHNICO – ȘTIINȚIFICĂ ÎN CAZUL INFRACȚIUNILOR COMISE CU VIOLENȚĂ 11

II.1. Reglementări juridice privind activitatea de cercetare la fața locului 11

II. 2. Particularități ale investigațiilor criminalistice la fața locului 20

II.3. Aspecte practice specifice cercetării la fața locului în cazul infracțiunilor comise cu violență 28

II.4. Măsuri de prevenirea infracțiunilor îndreptate contra vieții, integrității corporale șl sănătății persoanei 36

CONCLUZII 42

Anexa 1 45

Anexa 2 47

BIBLIOGRAFIE 56

CAPITOLUL I

NOTIUNI INTRODUCTIVE

1.1. Apariția și dezvoltarea criminalisticii

Violența este tot mai des semnalată în societățile contemporane. Reprezentanții organizațiilor internaționale, specialiștii, factorii de decizie ai unor instituții guvernamentale și neguvernamentale, dar și simpli cetățeni exprimându-și opiniile legate de creșterea numărului de acte violente și de multiplicarea formelor de manifestare ale acestui fenomen. Teama și sentimentul de insecuritate resimțite de cetățenii din diverse spații social-culturale sunt invocate din ce în ce mai mult în discursurile specialiștilor preocupați de evoluția fenomenului violenței în spațiu și timp. Violența criminală reprezintă, însă, forma de violență care a reușit, în ultimii ani, prin consecințele deosebit de grave pe care le are la nivelul indivizilor să canalizeze eforturile specialiștilor spre dezvoltarea unor investigații menite să ofere informații privind cauzalitatea, formele de manifestare și, mai ales, modalitățile de intervenție necesare prevenirii.

Din momentul în care a început să conștientizeze apartenența la o comunitate socială, omul a considerat că faptele antisociale au un însemnat pericol. Drept consecință acestea au fost încriminate, comiterea lor atrăgând anumite pedepse, fizice sau pecuniare. La început regulile respective erau integrate moralei și li se conferea o anume „greutate” prin intermediul normelor morale, a cutumelor, a religiei (notiunea de „pacat”), apoi a regulilor juridice și normelor de drept. Desigur că odată cu instituirea unor forme incipiente de sistem judiciar și cu desfășurarea primelor adevarate procese apare și necesitatea demonstrării comiterii faptelor prin existența și prezentarea probelor, pentru că descoperirea faptei este în mod necesar urmată de:

1. stabilirea naturii ei (omor, lovire, vătămare corporală, furt, viol, fals etc.);

2. stabilirea împrejurarilor în care s-a comis fapta (timp, loc, stare psihică, s.a.m.d);

3. identificarea infractorului (infractorilor) și/sau a altor persoane (coautor, complice, tăinuitor, victimă etc.);

4. dovedirea vinovăției/nevinovăției.

Cum toate aceste activități înseamnă și probe, un ansamblu important dintre ele presupun existența unor bogate cunoștiințe de criminalistică. Aceasta este promotoarea unor metode și mijloace apte de a se încadra în standarde științifice și a situa imaginea oferită asupra imprejurărilor faptei celor chemați să înfăptuiască actul de justiție la nivelul corespunzător cu adevărul în cauză. Ea este în același timp elaborată și desfășurată ca activitate concretă în conformitate cu normele procedurale ale dreptului penal.

Metodele și mijloacele tehnico tactice elaborate sau împrumutate de criminalistică din alte domenii își găsesc aplicarea în munca de cercetare ca și în cea de descoperire și chiar prevenire a infracțiunilor. Complexitatea lumii, continua evoluție a cunoașterii umane și atragerea (utilizarea) în comiterea infracțiunilor a tot mai multe tehnici și mijloace moderne, au impus criminalisticii să adapteze și să preia pentru scopurile sale cele mai diverse cunoștiințe din chimie, fizică, cibernetică, genetică etc.

Ca știință autonomă Criminalistica s-a format la finele secoluli al XIX-lea. Poate una dintre motivațiile acestei tardive decantări ar putea fi neîncrederea și lipsa de interes a juriștilor vremii pentru potențialul ajutător al științei în materie de probațiune. Progresul științelor naturii și mai ales, dezvoltarea cunoștințelor de medicină legală face ca începuturile criminalisticii să se lege de locurile cu mare criminalitate Paris 1795, Viena 1804.

Termenul de criminalistică este întrebuințat, pentru prima dată în literatura juridică, de către Hans Gross, în anul 1893, în Manualul Judecătorului de Instrucție. Sub această denumire este cunoscută și în dreptul nostru dar ca un obiect mult mai larg, indiferent dacă unii autori o includ în răndul științelor juridice, iar alți o socotesc o știință auxiliară a dreptului.

Cei care și-au adus un aport deosebit la înfințarea criminalisticii la noi în țară au fost frații Minovici care la 20 decembrie 1893 au înființat la Bucuresti, Institutul de Medicină Legală, constituind o veritabilă premieră mondială. Mina Minovici se afla printre primii aderenți la sistemul de identificare a lui A. Bertillon care se bazează pe măsurători antropometrice, iar la 15 martie 1892 înființează Serviciul Antropometric.

Preocupari ulterioare de natură criminalistică ale lui Mina Minovici amintind lucrarea Diagnosticul medico-legal al rănilor prin examenul hainelor și broșura Medicina legală aplicată în arta dentară. Intreaga lui activitate atât științifică cât și practică este sintetizată în Tratatul complet de Medicină Legală. Un alt fondator al școlii criminalistice românești a fost Nicolae Minovici care s-a preocupat și el de sistemul antropometric, și contribuie substanțial la îmbunătățirea fotografiei post mortem, în vederea eliminării posibilităților de eroare în identificare. Se ocupă de asemenea cu rezultate bune în domeniul criminalistic pentru studierea impresiunilor digitale. Cel de-al treilea membru al familiei Minovici, Ștefan, a fost șeful secției de chimie și toxicologie a Institutului de Medicina Legală din anul 1894, fiind socotit în materie de criminalistică drept părintele expertizei științifice a înscrisurilor.

Metodele și mijloacele tehnice elaborate ori adaptate de criminalistică își găsesc aplicarea atăt în munca de descoperire și cercetare căt și în munca de prevenire a infracțiunilor.

Ținănd seama de sarcinile generale și speciale pe care le are în luptă cu fenomenul infracțional, criminalistica elaborează sau preia din alte științe cele mai diferite metode și mijloace tehnice de cercetare, pe care le adaptează scopurilor sale. Prin contribuția sa nemijlocită la îndeplinirea acestor două sarcini – combaterea și prevenirea faptelor ilicite – știința criminalisticii aduce un aport însemnat la reducerea treptată a faptelor antisociale prin care se încalcă legile statului.

Deci, primul aspect al obiectului criminalisticii constă în elaborarea metodelor tactice și a mijloacelor tehnico-științifice adecvate pentru descoperirea și cercetarea faptelor ilicite, iar cel de al doilea său aspect cuprinde elaborarea de metode și mijloace tehnico-științifice necesare prevenirii infracțiunilor.

1.2. Definirea criminalisticii

Deși Criminalistica a fost definită în mai multe modalități (convergente în cele din urmă) fie ca „Știintă care elaborează metodele tactice și mijloacele tehnico-științifice de descoperire, cercetare și prevenire a infracțiunilor”, fie ca „Știința judiciară cu caracter autonom și unitar, care insumează un ansamblu de cunoștiințe despre metodele și mijloacele tehnice și procedeele tactice destinate descoperirii, cercetării informațiilor, identificării persoanelor implicate în săvârșirea lor.”

Știință cu structură complexă, criminalistica este utilizatoarea și beneficiara unor date și mijloace cu un conținut extrem de divers. Acestea sunt luate din domenii de mare tehnicitate și aparent total diferite de ceea ce îndeobște se consideră a studia o știință din domeniul juridic: chimie (cerneluri, substanțe), biologie (material biologic), fizică (balistică s.a.), psihologie (ascultare), psihiatrie (tactică), statistică (informații), informatică (prelucrarea datelor, baze de analiză), microbiologie, micro-urme, cristalografie (metale).

Unanim acceptată este însă împărțirea tripartită a sistemului criminalisticii:

1. Tehnica criminalistică reunește totalitatea metodelor de descoperire, evidențiere, fixare, ridicare și examinare a macro și microurmelor ce privesc fapta , respectiv autorul sau autorii.

2. Tactica criminalistică – formuleaza reguli de organizare și desfășurare a activităților de anchetă, procurare și examinare a probatoriului cum sunt: cercetarea locului faptei, reconstituirea, identificarea autorului și a victimei, ascultarea, percheziția, prelevarea de obiecte, înscrisuri, acte etc.

3. Metodologia criminalisticii se ocupă cu stabilirea de procede, tenici, succesiuni de activități logico-tactice și mijloace specifice de cercetare a infracțiunilor în funcție de natura lor furt, omor, tâlhărie, mită, înșelăciune, fals, accidente de muncă sau de circulație, incendii, explozii, mărturii mincinoase etc.

Tactica și metodologia se apropie și se întrepătrund sub aspectul finaliățtii, ele apărând că tactică generală și tactică specială.

Rolul și importanța investigației criminalistice în soluționarea infracțiunilor împotriva vieții – ca și a celorlalte fapte penale – rezultă din aceea că știința Criminalisticii pune la îndemâna organelor judiciare metodele și mijloacele tehnico – științifice necesare descoperirii, fixării, ridicării și examinării urmelor omuciderii, a identificării autorului și eventual a victimei. Totodată, prin regulile tactice de efectuare a actelor de urmărire penală, precum și prin metodologia cercetării omorului, este posibilă strângerea probelor necesare stabilirii adevărului

În esență, criminalistica oferă instrumentele științifice destinate atât conturării elementelor constitutive ale infracțiunii și identificării făptuitorului, cât și aplicării unei pedepse conform vinovăției sale. În consecință, un element de natură a sublinia importanța cercetării criminalistice a omorului, îl reprezintă însuși rolul său în stabilirea faptelor și împrejurărilor cauzei.

1.3. Categorii de probe oferite de criminalistică

Criminalistica, ținănd seama de specificul obiectului său și de natura sarcinilor pe care le are, elaborează metode proprii de investigație a lumii înconjurătoare.

Pentru elaborarea metodelor criminalistice pe baze științifice este necesar să fie cunoscute cauzele și modurile comiterii infracțiunilor, procesul creării urmelor, etapele formării declarațiilor în conștiința, experiența practicii de urmărire, precum și metodele aplicate de alte științe în domeniul de studiu similare sau apropiate.

Metodele, odată elaborate sunt aplicabile în activitatea de descoperire, cercetare și prevenire a infracțiunilor, fiind sepuse totodată unui proces continuu de perfecționare. În funcție de progresele științei și tehnicii, de metodele folosite de infractori, metodele criminalistice se modifică ori sunt înlocuite cu altele, mai eficace pentru noua etapă de luptă înpotriva criminalități.

Plecănd de la obiectul și sarcinile criminalisticii, metodele specifice de cercetare criminalistică, după unele criterii, ar putea fi grupate în:

– metodele de cercetare a urmelor în sensul larg al cuvăntului, în cadrul cărora un loc de seamă ocupă procedeele specifice de căutare, fixare și studiere a urmelor create cu prilejul savărșirii infracțiunii;

– metodele privitoare la examinarea probelor materiale în procesul de identificare criminalistică;

– metode de efectuare a experimentelor, a verificărilor sau a examenelor comparative pentru stabilirea înprejurărilor în care s-au comis infracțiunile cercetate sau a altor date legate de săvarșirea acestora.

– metode tactice pentru ascultarea de persoane, urmărirea și arestarea infractorilor care se sustrag urmăririi penale.

Acestora li se pot adăuga unele metode de cercetare preluate din alte științe și adaptate la cerințele criminalistice. Afară de această ordonare a metodelor criminalistice specifice, se mai cunoaște criteriul tripartit de clasificare, după care se disting metodele tehnico-științifice, metodele de tactică criminalistică și metodele de prevenire a infracțiunilor.

În interacțiunea complexă om mediu, urmele se produc prin relația cauzală unde contactul fizic cu mediul concret conduce la crearea lor. Pe temeiul cercetarii, descoperiri și examinării urmelor se pot stabili legături de natură a permite identificarea autorului lor. Urmele pot fi astfel atât urme materiale, cât și urme testimoniale (ideatice) prin valorificarea datelor rezultate din memorarea unor evenimente, coversații, sunete, poziți de obiecte, persoane, a aspectului, a trăsăturilor etc.).

Urmele materiale pot avea orice formă, de la firul de păr la obiecte, părți de aeronave, etc. De la urma olfactivă, la urma bilogică, de la impresiuni aparent invizibile la dezastrul pordus de explozii.Valoarea lor este dată de corectitudinea descoperirii, marcării, prelevării și interpretării lor.

Conform unei enumerării formulate de Barry A.J. Fisher a elementelor ce conferă valoare, urmele (probele) materiale au ca însușiri:

1. Probele materiale pot dovedi comiterea unei fapte sau permit stabilirea unor elemente cheie în solutionarea anchetei. De exemplu, urmele de forțare și lipsa unor bunuri la furt prin efracție, sau urmele de violență și leziunile de apărare în cazul unui viol. În cazul unui incendiu suspect au fost găasite urme de substanțe volatile (petrol) pe unele bunuri incendiate.

2. Urmele pot dovedi contactul suspectului cu victima ori prezența la locul faptei.
Intr-un caz de viol suspectul reținut la scurt timp nu a putut explica prezența unor fire de păr de pisică pe pantaloni, iar victima avea doua pisici.

3. Probele materiale (urmele) pot duce la identficarea certă a autorului unei fapte, ADN, urme papilare, probe biologice etc. (Anexa 1. Foto 1, 2, 3, 4).

4. Probele materiale pot duce și la exonerea unui bănuit. O persoană acuzată de falsificrea unui scris, etc. Doi minori au auzit un adult că i-ar fi drogat și molestat. Examinarea unor mostre de sînge și urină de la minori a proba lipsa în organismul lor a unor urme de drog, apoi ei au recunoscut că acuzațiile au fost inventate întrucat îl urau pe bănuit.

5.Probele materiale pot completa și confirma mărturiile. Victima unei lipsiri de libertate a reclamat că a fost legată de un calorifer în apartamentul unui bănuit cu un cablu de nylon pe care l-a rupt și abandonat pe terasă, pe unde a reușit să fugă. La cercetarea locului faptei cablul rupt a fost găsit în locul indicat de victimă.

6. Un suspect pus în fața probelor materiale poate face măturisiri sau chiar declarații complete.

7. Probele materiale pot fi mai concludente decât cele testimoniale. Trecerea timpului poate altera memorarea unor evenimente, detaliile se șterg, iar factorul subiectiv poate interveni în redare. Uneori, sub impulsul sentimentelor unele elemente sunt exagerate, alteori, involuntar, sunt introduse „în tabloul relatării” date care în realitate nu au fost receptate.

8. Probele materiale tind să devină tot mai importante, fiind absolut necesare în soluționarea cauzelor. Nesusținute de probe, declarațiile nu pot servi la nimic.
Reluând într-o formulă concentrată cele de mai sus Lucian Ionescu consideră că din punctul de vedere al relevanței lor probele pe care le oferă Criminalistica sunt în acest sens:

1. probe disculpante prin care persoana banuita este inlaturata din grupul de posibili autori. (O urma de muscatura pe corpul victimei, amprente, striatii pe camasa de metal a unui glont produse de ghinturile tevii)

2. probe indicative – indică producerea unei anumite fapte (acțiune, fenomen, proces) fără a indica și autorul (Ex. răzuirea unei mențiuni pe un act, explozia unei bombe).

3. probe coroborative – prin coroborare cu alte probe acestea sunt apte a conduce la stabilirea unei anumite situații. (Ex. urma pantofului unei anumite persoane indică prezența ei într un anumit loc, dar nu și calitatea: autor, victimă, martor).

4. Probe determinante – care nu mai au nevoie de alte probe pentru a demonstra fapta și autorul ei (exemplu la viol: urma de mușcătură pe corpul victimei, echimoze) (ADN). Unii autori subîmpart urmele în: probe – dovedind un adevar; indicii – semnul existenței unui fenomen, împrejurări, eveniment etc. (Anexa 1, foto 5, 6, 7).

Prin Criminalistică se oferă elemente științifice cu caracter de certitudine (uneori și acestea pot cunoaște o marjă de eroare) pentru aflarea adevărului privind împrejurările, timpul, locul, modul, mobilul, scopul, autorul (autorii), unei (unor) fapte.

1.4. Sistemul principiilor fundamentale ale criminalisticii

Dată fiind strânsa legatură a Criminalisticii cu Dreptul Penal și Dreptul Procesual Penal, sistemul principiilor sale va cuprinde atât principii specifice acestora (principiul prezumției de nevinovăție, aflării adevărului) cât și principii specifice Criminalisticii.

1. Principiul legalitații principiu „sine qua non” al oricărui demers cu contiguitate domeniului dreptului. Acesta este înscris în Constitutia Romaniei și art. 2 C. P. , fără de care ne-am întoarce în curând la dreptul discreționar, abandonând principiile statului de drept.
Având ca fundament legalitatea, criminalistica alături de alte ramuri de drept urmarește susținerea principiului potrivit căruia nici o persoană să nu se sustragă răspunderii pentru faptele sale, nimeni să nu fie pedepsit pe nedrept. De altfel conform art. 64 al. ultimului C. Pr. P. „Mijloacele de probă obținute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal.”

2. Principiul aflării adevărului. Prin mijloacele sale specifice tehnice și tactice criminalistica asigură descoperirea autorului faptei penale și permite administrarea probatoriului necesar stabilirii adevărului în cauză, asigurând astfel în mod direct concordanța dintre starea de fapt stabilită de organul judiciar și realitatea obiectivă privind fapta și autorul.

Aflarea adevarului este deci consecința unei activități complexe de investigare a faptelor și imprejurărilor concrete, obiective, privind o anumită cauză. Prin caracterul științific al criminalisticii se pun la dispoziția justiției date cu un conținut științific, cu grad înalt de precizie în determinare.

3. Principiul prezumției de nevinovăție. Această prezumție guvernează întreaga desfășurare a procesului penal, dovedirea vinovăției căzând în sarcina organului judiciar. Pe acest fond, administrarea probelor cu sprijinul criminalisticii va cuprinde atât probele care dovedesc vinovăția cât și pe cele privind nevinovăția. Cum vom arăta și în cuprinsul cursului, recunoașterea nu este „regina probelor”, ea trebuie susținută de un probatoriu pertinent, administrat conform normelor procesuale.

Convingerea intimă, în baza căreia va putea fi pronunțată hotărârea organului judiciar, trebuie fundamentată pe întreg ansamblul probelor existente în cauză, de natură a reflecta adevărul.

4. Săvârșirea unei infracțiuni determină în mod necesar modificări materiale în mediul inconjurător. Toate faptele omului, activitățile și acțiunile sale se reflectă în mediu ca interacțiuni cauzale. Ceccaldi spunea în „Criminalistica” sa că „nu poate exista infracțiune fără urme”. Așa numitele crime perfecte sunt rezultat al insuficienței calificări profesionale, lipsei dotării tehnice corespunzătoare, greșelilor de lucru, scurgerii unui timp prea mare între faptă și descoperirea ei etc.

5. Principiul identității – ca principiu fundamental al gândirii „starea unui obiect de a fi ceea ce este, de a-și păstra un anumit timp caracterele fundamentale, individualitatea, rămânand el însuși. „Astfel, în marea diversitate și unitate a lumii, un obiect dintre mii de exemplare asemănătoare este unic și identificabil. Acest principiu va fi valorificat și dezvoltat în cadrul capitolului destinat identificării. El permite stabilirea anumitor trasături specifice și stabilirea exactă a faptelor și imprejurărilor într o cauză penală dată.

6. Principiul operativitatii în investigare și în soluționare. O regulă cu caracter practic în consonanță cu principiul celerității în soluționarea cauzelor. „Timpul lucrează în favoarea infractorului. De la prima clipă a sesizării despre săvârșirea unei fapte și până la definitiva soluție a cauzei, activitatea celor chemați să o cerceteze și soluționeze este guvernată de acest principiu. Sensul său nu înseamnă „grabă”, ci doar operativitate nu „pripeală” ci doar neîntrerupta preocupare pentru aflarea adevărului. Cu cât este mai urgent realizată cercetarea la fața locului, cu atât urmele sunt „mai calde” proaspete, clare, neatinse infractorul este acolo sau în apropiere, victima mai poate fi salvată, sau poate da unele relații clare, martorii își amintesc exact, nedeformat. Adeseori unele persoane de bună credință îngreunează cercetările din neștiință: fac curat după un furt, mută sau spală cadavrul înainte de cercetarea locului. Mai mult trecerea timpului aduce unele deformări ale obiectelor folosite (se mai trage cu arma, deci apar uzuri noi, uzura tălpii unor pantofi) ale imaginilor reținute (un martor uită anumite detalii), ale obiectelor implicate (o reparare sau o nouă accidentare a unei mașini implicate anterior în accident). Toate aceste principii formează un tot unitar, aflandu-se în stransă legatură și intercondiționare reciprocă. Necesitatea de a înțelege și recunoaște caracterul lor determinant pentru aflarea adevărului este de domeniul evidenței. Criminalistica, înainte de a fi spectaculoasă așa cum ne-au obișnuit romanele și filmele de gen este o muncî al cărui succes depinde meticulozitate, de claritatea ideilor, de pregătirea profesională și nu în ultimă instanță de un spirit deschis noului, reunite în persoana anchetatorului.

Noțiunea de urmă „Oriunde ar călca, (infractorul) orice ar atinge, tot ceea ce lasă în mod inconștient, va servi drept martor tăcut împotriva sa. Nu numai urmele digitale sau cele create de picioare, dar chiar și părul sau, fibre din hainele sale, sticla pe care o sparge, urmele de unelte pe care le-a lăsat, vopseaua pe care a zgâriat-o, sângele sau sperma pe care le lasă sau le ia toate acestea și multe altele vor fi mărturie tăcută împotriva lui. Acestea sunt probe ce nu uită. Ele nu se tulbură de emoția clipei. Ele nu lipsesc pentru că lipsesc martorii umani. Ele nu pot depune mărturii mincinoase. Ele nu pot lipsi total. Numai interpretarea lor poate fi greșită. Numai eroarea factorului uman în descoperire, studiere și înțelegere poate să-i diminueze valoarea.”

Prin urma rezultată din infracțiune se poate deci înțelege orice modificare materială survenită în mediul ambiant în care s-a petrecut fapta. Mijloacele moderne au extins capacitatea de sesizare, de exemplu: urme sonore sau termografice, microurme, urme olfactive, capcane chimice, urme de pătrunderi și operații neautorizate în sisteme computerizate, s.a m.d.

Urma poate fi nu numai rezultatul acțiunii infractorului, dar și a acțiunilor sau mișcărilor victimei ca o consecință a infracțiunii. De exemplu: convulsii (la otrăvire), încercarea de apărare, de scăpare etc., zgârieturi, mușcături pe agresor, urme de cățărare, etc. Nu numai ce face ci și cum face autorul faptei poate servi la identificare. Ex: modul de legare a unei franghii, de deschidere a unui seif, nivelul calității unui fals ori contrafacerii).

CAPITOLUL II

CERCETAREA TEHNICO – ȘTIINȚIFICĂ ÎN CAZUL INFRACȚIUNILOR COMISE CU VIOLENȚĂ

II.1. Reglementări juridice privind activitatea de cercetare la fața locului

Locul infracțiunii

Orice activitate umană care se traduce printr-o manifestare externă, prin însăși aceasta exteriorizare, se plasează în spațiu și se desfășoară în timp. Infracțiunea concretă manifestându-se printr-o activitate umană exteriorizată, firesc și inevitabil ea își are un loc în spațiu și o durată în timp. De aceea, în raport cu orice infracțiune se pune problema de a determina unde și când a fost comisă.

Locul unde s-a săvârșit infracțiunea este un termen al infracțiunii. De acest termen depind: alegerea legii penale ce trebuie să fie aplicată (lex loci) și fixarea competenței teritoriale a organelor judiciare (ratione loci).

Ca termen al infracțiunii, locul nu influențează asupra existenței infracțiunii, trăsăturile esențiale și conținutul acesteia putându-se realiza în orice loc unde s-a săvârșit fapta. Uneori, însă, legea condiționează fie existența, fie gravitatea infracțiunii de natura locului unde s-a comis infracțiunea. În alte cazuri, săvârșirea faptei într-un anumit loc constituie element circumstanțial în conținutul calificat al anumitor infracțiuni (Anexa 2, foto 1 și 2). Astfel, de exemplu, furtul este calificat atunci când este săvârșit într-un loc public sau în vreun mijloc de transport în comun (art. 209 alin. l lit. c si d C. Pen.).

În toate aceste cazuri, natura locului, iar nu locul în sine, constituie o condiție pentru existența sau calificarea infracțiunii.

Pregătirea pentru cercetarea la fața locului

Prima măsură este alcătuirea echipei, din care vor face parte ofițeri de la formațiunile de poliție judiciară, cercetări penale, experți criminaliști, unul sau doi conducători ai câinelui de urmărire, precum și alți polițiști, în funcție de necesități și locul unde s-a comis fapta. Din echipă poate face parte și un medic legist, care are sarcina să efectueze constatări sau examinări de specialitate.

Atunci când este necesar, cercetarea la fața locului se face în prezența părților (efectuarea acestei activități nu poate fi împiedicată de neprezentarea părților încunoștințate). Pot participa, ca părți, inculpatul (învinuitul), partea vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente.

Mijloacele tehnico-științifice criminalistice trebuie să fie întotdeauna pregătite pentru a fi folosite operativ în cercetarea la fața locului. Pentru a se evita situațiile nedorite, înainte de a se efectua deplasarea, ofițerul criminalist va proceda la verificarea și completarea trusei criminalistice și cu alte accesorii utile.

Rapiditatea deplasării echipei la fața locului asigură, de multe ori, succesul cercetării, evitându-se riscul dispariției sau distrugerii urmelor existente.

Primele măsuri ce se întreprind după sosirea la fața locului

Pentru realizarea unei cercetări eficiente este esențială cooperarea perfectă între membrii echipei de cercetare. Fiecare dintre aceștia desfășoară, concomitent sau succesiv, activități specifice, care trebuie să se întrepătrundă sau să se efectueze în comun, cu o informare reciprocă permanentă.

De asemenea, trebuie să se țină seama că cercetarea în aceste cazuri este diferită de cercetarea privind alte genuri de infracțiuni. Modificările survenite în ambianța locului faptei, orice greșeli săvârșite, nu mai pot fi corectate, iar munca ulterioară, oricât de bine ar fi făcută, nu va mai conduce la același rezultat. De aceea, chiar din momentul sosirii la fața locului, este necesar ca membrii echipei să desfășoare activitățile ce se impun, cu respectarea regulilor tactice și procedurale rezultate din prevederile legale și experiența practică, astfel:

Verificarea modului de îndeplinire a activităților preliminare de către cadrele de poliție sosite primele la fața locului.

Pentru realizarea acestei măsuri se verifică modul cum a fost organizată acordarea primului ajutor victimelor, felul în care s-a asigurat paza locului faptei, conservarea urmelor și altor mijloace materiale de probă, dacă au survenit modificări în ambianța locului faptei, dacă au fost sau nu identificați martori oculari, dacă infractorul a fost identificat și prins sau nu etc. În funcție de situație și rezultatul acestor verificări, în această fază se poate proceda la filmarea și fotografierea pentru fixarea, descoperirea și ridicarea urmelor ce pot fi găsite în câmpul infracțiunii, identificarea martorilor oculari, îndepărtarea cu tact a curioșilor și a celorlalte persoane care nu au legătură în cauză.

Obținerea primelor informații cu privire la faptă.

O sarcină importantă, care trebuie executată cu mult profesionalism, imediat după sosirea la fața locului, o reprezintă efectuarea de investigații pentru obținerea primelor date și informații în legătură cu fapta. De regulă, această activitate – se efectuează de către ofițerii formațiunilor judiciare, în cadrul atribuțiilor specifice ce le revin.

Prin informațiile prealabile, ce se obțin de la rudele, cunoscuții victimei și martori, trebuie să se clarifice, îndeosebi: situația existentă anterior comiterii faptei, după săvârșirea acesteia, înainte de sosirea echipei la fața locului, raporturile victimei cu alte persoane, comportarea acesteia înainte de eveniment și felul în care și-a petrecut timpul în ultimele zile și ore, cu cine era în relații de dușmănie, cum se explică prezența ei în locul respectiv, când a fost văzută ultima dată, cu cine și unde, dacă a existat ceva neobișnuit în comportament, îndeosebi în ultima perioadă, dacă suferea de anumite boli si de care anume, dacă și-a manifestat dorința de a se sinucide și alte aspecte ce ar putea explica evenimentul produs.

O deosebită atenție se va acorda obținerii unor date prin care să se clarifice identitatea victimei (când aceasta este necunoscută), semnalmentele infractorului (și, eventual, ale mijloacelor de transport folosite de către acesta), armele, obiectele sau instrumentele folosite, bunurile ori valorile sustrase cu ocazia săvârșirii faptei, originea unor urme vizibile, modul de intrare și ieșire a infractorului în câmpul infracțiunii, timpul și locul unde a fost comisă nemijlocit fapta ș.a. (anexa 2, foto 3, 4, 5, 6, 7, 8), Aceste date vor ajuta la organizarea corespunzătoare a cercetării la fața locului și la efectuarea unor activități ce nu suferă amânare (folosirea câinelui de urmărire, efectuarea unor rețineri etc).

Există situații când victima a fost descoperită de persoane ce nu cunosc modul în care s-a produs evenimentul;

– în aceste cazuri, membrii echipei de cercetare trebuie să determine locurile de unde se puteau percepe, în orice mod, aspectele legate de săvârșirea faptei.

Aceste locuri pot fi apartamentele vecine, balcoanele unor blocuri, înălțimile unor terenuri din apropiere, locuri obligatorii de trecere etc.

Stabilirea modificărilor produse în ambianța existentă. Orice modificare în ambianța locului faptei poate influența negativ interpretarea corectă a datelor ce se vor obține. Dacă aceste modificări n-au fost constatate sau au fost numai parțial de către cadrele de poliție sosite primele la fața locului, trebuie stabilite de către membrii echipei de cercetare. Ele pot fi rezultatul bunei-credințe a rudelor, cunoscuților sau a altor persoane care au încercat să salveze victima, fiind deci pe deplin justificate, însă pot fi făcute și cu rea-credință, în scopul influențării negative a procesului de identificare a autorului, prin distrugerea sau alterarea unor urme valorificabile, prin ascunderea corpurilor delicte etc.

De asemenea, modificările existente la fața locului se pot datora și altor cauze, cum ar fi: intemperii sau alte fenomene atmosferice, acțiuni ale animalelor etc.

Efectuarea examinării generale a locului faptei, determinarea succesiunii și modului de cercetare.

În scopul determinării succesiunii și a modului de cercetare, este recomandabil să se efectueze o examinare generală orientativă a locului faptei și să se stabilească limitele teritoriale ale acestuia. Trebuie să se aibă în vedere că nu se cercetează numai locul unde s-a comis fapta, deoarece unele urme și indicii pot fi găsite și în alte locuri, chiar mai îndepărtate (Anexa 2, foto 9-10). Tocmai în aceste locuri infractorul, crezându-se în siguranță, poate abandona instrumentele cu care a acționat, poate ascunde bunurile sustrase sau crea alte urme.

Cu această ocazie se stabilește și se marchează traseul de acces pentru membrii echipei de cercetare, precum și locul de unde se va începe prelucrarea cu câinele de urmărire a urmelor de miros.

Selecționarea martorilor asistenți.

În conformitate cu prevederile legii, martorii asistenți vor participa la cercetarea la fața locului, afară de cazul când aceasta nu este posibilă. Ei trebuie să posede capacitatea necesară înțelegerii depline a activităților pe care le va desfășura echipa de cercetare și să nu facă parte din rândul martorilor oculari, al rudelor victimei sau ale suspectului ori să aibă alt interes în cauză.

Timpul infracțiunii

În măsura în care o activitate se desfășoară în spațiu, în aceeași măsură se desfășoară și în timp. Durata infracțiunii începe din momentul în care a început executarea acțiunii sau inacțiunii subiectului activ și ia sfârșit în momentul în care au încetat acțiunea sau inacțiunea ori urmările vătămătoare sau periculoase ale acestora.

Timpul infracțiunii este și el un termen ai infracțiunii, de care depind anumite consecințe, și anume:

determinarea legii ce trebuie aplicată în caz de succesiune a legilor în timp;

stabilirea discernământului infractorului, starea lui psihofizică în momentul săvârșirii infracțiunii;

determinarea datei de la care încep să curgă termenele de prescripție a răspunderii penale, a prescripției executării pedepsei și a termenului pentru introducerea plângerii prealabile etc.;

aplicarea legilor de amnistie și grațiere;

determinarea stării de recidivă. Uneori, legea condiționează existența infracțiunii de anumite împrejurări care caracterizează sau delimitează timpul (de exemplu, pentru existența infracțiunii prevăzute de art. 156 C. Pen. se cere ca aceasta să fie comisă „în timp de război”).

Alteori, gravitatea faptei depinde de anumite împrejurări care caracterizează natura sau durata intervalului de timp. De exemplu, furtul este calificat atunci când este săvârșit în timpul nopții (art. 209 lit. e).

În aceste cazuri, împrejurarea ce caracterizează sau delimitează intervalul de timp, iar nu timpul în sine, constituie o condiție în conținutul incriminării sau o circumstanța modificatoare a acesteia.

Notițele, fotografiile și schițele reflectă locul faptei și acțiunile desfășurate în timpul investigației, acestea reprezentând un element de bază pentru aflarea adevărului.

În legătură nu notițele trebuie menționat că ele ajută la întocmirea procesului-verbal asupra locului faptei și la întocmirea altor documente de-a lungul anchetei. De aceea, nu trebuie să ne bazăm numai pe memorie, impunându-se ca fiecare participant la investigarea locului faptei să aibă un carnet de notițe, în care succesiunea datelor și informațiilor să fie redate logic și sistematic.

Deși pare un lucru lipsit de importanță, contează și tipul de carnețele care se folosește. Dacă nu se folosește un carnețel separat pentru fiecare caz, este bine să fie unul cu foi detașabile.

În cazurile majore, în care există multe materiale fizice și un loc al faptei extins, se poate folosi un reportofon, înregistrând aspectele descoperite, iar ulterior se vor reda în carnetul de notițe.

De exemplu, în acest carnet, trebuie să se treacă locul exact în care a fost găsit un obiect, distanța relativă între diferite obiecte și tehnicile folosite pentru strângerea probelor și pentru înregistrarea semnelor de identificare de pe obiecte sau de pe cutiile în care s-au pus probele. De asemenea, se notează orice acțiune care se întreprinde și are legătură cu probele sau care are efect asupra anchetei.

În legătură cu fotografiile care se află la locul faptei, poate sau nu să valoreze cât o mie de cuvinte. Cu siguranță însă că o fotografie este de mare ajutor în cadrul anchetei.

Fotografiile de la locul faptei și cele ale probelor completează notițele și schițele sau clarifică anumite probleme din caz. Totodată, acestea înregistrează probele fragile sau perisabile. Obiectele nu trebuie mutate sau supuse unei examinări amănunțite până nu sunt fotografiate din toate unghiurile necesare. Există situații în care obiectul de interes a suferit modificări majore o dată cu trecerea timpului, acestea trebuie să fie înregistrate pe peliculă.

Fotografiile sunt probe admise în instanță dacă se dovedesc că descriu cu exactitate zona examinată, aspectul subiectului în ceea ce privește: forma, nuanța, culoarea (dacă este cazul), distanțele între obiecte etc. (Anexa 2, foto 11, 12, 13, 14). Este posibil ca un aparat de fotografiat să nu poată aprecia corect distanțele dintre obiecte sau să nu surprindă din perspectivă corespunzătoare obiectele din afara sferei de atenție. În aceste situații, schițele de la locul faptei și notițele joacă un rol important de documentare.

Negativul fotografiei constituie de obicei o probă suficientă pentru respingerea afirmației potrivit căreia fotografia a fost modificată. Deoarece distanțele și perspectiva sunt foarte importante în interpretarea fotografiilor, trebuie inclus în fotografie și o scară de măsură.

Pentru a fi folosită drept probă, fotografia trebuie să prezinte scena, persoanele și obiectele exact așa cum au fost găsite. Nu trebuie să lucreze nimeni în locul respectiv atunci când se fac fotografii, iar obiectele străine, precum echipamentul membrilor echipei de cercetare și cel de investigare, sunt excluse din fotografii.

Criminaliștii trebuie să noteze datele tehnice ale fiecărei fotografii, pentru a fi identificate cu exactitate, ele devenind parte a dosarului. Totodată, se dă număr fiecărei fotografii și se scrie pe planșă ce reprezintă.

Este necesar să se menționeze ora la care a fost făcută fotografia și distanța punctului de focalizare, aparatul foto și blițul de care s-a folosit și înălțimea de la care s-a realizat fotografia.

În fotografierea locului faptei se recomandă ca aparatul să se țină la nivelul ochiului. Dacă la locul faptei s-a folosit o materie explozivă și încă mai există resturi, nu se folosește blițul.

Elementul cel mai important în realizarea fotografierii îl constituie menținerea perspectivei. Orice deformare importantă a perspectivei va reduce valoarea de probă a fotografiei. Cel mai bun mod de a păstra perspectiva într-o încăpere este de a îndrepta aparatul astfel încât să se formeze un unghi de 90° cu pereții din partea opusă. Dacă fotografia se face în aer liber, se folosesc obiecte fixe, precum copaci, pentru a păstra perspectiva.

Cea mai importantă regulă în fotografierea locului faptei este de a surprinde în fotografii toate probele sau posibilele probe, înainte de a se muta sau atinge ceva. Această regulă se aplică în cazul fotografiilor generale ale locului faptei sau în cazul celor luate de aproape pentru a pune în evidență un anumit obiect (Anexa 2, foto 15).

Urmele palpabile care sunt vizibile fără ajutorul pudrării trebuie fotografiate înainte de pudrare, întrucât există pericolul ca urma să fie deteriorată în timpul pudrării. Este necesar să se fotografieze și urmele de pe care urmează să se facă mulajul. În această situație, aparatul de fotografiat se ține direct deasupra solului, iar blițul aproape de urmă (lumina oblică va pune în evidență mai multe detalii). La început, se ia un prim-plan cu o riglă așezată lângă urmă, pentru a determina scara corespunzătoare. Se face câte o fotografie din fiecare parte, folosind lumina din direcții diferite, astfel că se reduce posibilitatea ca anumite detalii să nu fie surprinse din cauza umbrelor.

Fotografiile urmelor unor obiecte sau mijloace tehnice, folosite de infractori, trebuie să evidențieze urmele propriu-zise și o porțiune suficientă a suprafeței pe care se află acestea, pentru a putea fi identificate.

Trebuie prezentată urma așa cum apare ea și în relația cu celelalte obiecte de la locul faptei. Se include în fiecare fotografie și o riglă pentru ca examinatorul să aibă o scară de măsură.

Când sunt fotografiate scene de furt și spargere, este necesar să se acorde o atenție specială interiorului și exteriorului clădirii și zonelor afectate. Criminaliștii trebuie să examineze punctele de intrare și de ieșire folosite de infractor (Anexa 2, foto 16). Se impune să se ia în prim-plan obiectele afectate (seifuri, dulapuri de perete sau cutii de bijuterii etc.) care au constituit ținta infracțiunii. Trebuie fotografiate urmele de unelte sau obiecte folosite de infractori, atât din apropiere, cât și din perspectivă. Fotografiile din perspectivă ajută la poziționarea urmelor în cadrul general. Urmele digitale și palmare, precum și cele lăsate de picioare, care au o valoare deosebită în astfel de cazuri, trebuie fotografiate înainte de a fi ridicate sau păstrate.

În cazul accidentelor rutiere, fotografiile trebuie făcute cât mai repede. Cu excepția situațiilor în care se fotografiază autovehicule, se reglează lentilele (obiectivul aparatului), la lungimea normală de focalizare, astfel se evită deformarea lărgimii relative a drumului, distanța dintre puncte și alte lucruri asemănătoare. Se impune fotografierea scenei în ansamblu și punctul de impact. Trebuie surprinsă poziția exactă a vehiculelor, a răniților, a persoanelor decedate și a obiectivelor legate direct de accident. Dacă este posibil, se fotografiază urmele frânelor, înainte ca vehiculul să fie mutat, precum și după mutarea acestuia. Se imortalizează pe peliculă toate punctele de impact și urmele impactului. Totodată, se fotografiază avariile produse fiecărui vehicul, urmele roților, geamurile și alte rămășițe asociate.

De obicei, fotografiile de la locul unei crime trebuie să fie cât mai cuprinzătoare, având în vedere gravitatea faptei. Se fotografiază, atât locul faptei cât și împrejurimile (curtea clădirii în care s-a produs crima etc.). În prim-plan se fotografiază intrarea și ieșirea locului sau drumul ce a fost urmat de făptuitor (făptuitori), după care trebuie fotografiate toate probele, stabilindu-se legătura între victimă și probele existente. Se impune fotografierea urmelor înainte de a fi ridicate.

Este necesar să se facă fotografii care să surprindă întregul corp al victimei, într-un unghi de 90o. Trebuie ținut aparatul de fotografiat cât mai sus, având obiectivul îndreptat spre cadavru.

Prezența leziunilor, a sângelui sau a altor urme pe corpul victimei, se va înregistra pe peliculă color (Anexa 2, foto 17).

Pe timpul autopsiei, criminalistul cooperează cu medicul legist în vederea executării fotografiilor, care vor conține imaginea întreagă a corpului înainte și după dezbrăcare/spălare. Se realizează prim-planuri ale tuturor leziunilor, cu și fără un dispozitiv de măsurare.

În caz de atac, deosebit de grav sau de natură sexuală, ce implică vătămare corporală, se fotografiază victimele cât și autorii. Este fotografiată orice rană, pată sau altă urmă de pe corpul sau hainele victimei.

Fotografierea unor părți ale corpului, care de obicei sunt acoperite de îmbrăcăminte, trebuie făcută sub supravegherea medicului examinator, pentru că fotografiile se fac pentru a ilustra declarația medicului.

Schițele reprezintă, de asemenea, surse valoroase de informații pentru a familiariza instanța cu locul faptei și pentru a ajuta martorii să se orienteze în timp ce depun mărturie. Ele completează notițele și fotografiile. O schiță oferă informații ca și o fotografie, dar prezintă avantajul că sunt excluse detaliile de care nu este nevoie. Schițele se concentrează asupra elementelor esențiale ale locului faptei și asupra legăturilor dintre ele. Există două feluri de schițe ale locului faptei: brut și șlefuit. O schiță brută este cea pe care Criminaliștii o realizează la locul faptei, având scopul de a descrie cu exactitate informațiile, dar nu într-o manieră artistică. Ea trebuie să indice cu exactitate distanțele, dimensiunile și proporțiile relative. Pentru a elimina detaliile excesive dintr-o schiță, s-ar putea să fie nevoie să se realizeze două sau chiar mai multe schițe. De exemplu, o schiță poate prezenta mai ales poziția victimei și una sau două dintre elementele importante de probă, iar altă schiță poate fi concentrată asupra poziției probelor în relația cu alte elemente importante de probă.

O schiță șlefuită reprezintă versiunea finisată a unei schițe brute, folosindu-se informațiile oferite de schița brută. Schițele finisate sunt de obicei realizate la scară. Există câteva elemente esențiale în ceea ce privește schițele de la locul faptei. În primul rând, schița trebuie să fie înțeleasă de o persoană care nu cunoaște amănunte despre caz.

Fiecare schiță trebuie să aibă un titlu și o legendă care să explice simbolurile, numerele și literele folosite pentru a identifica obiectele de pe schiță.

Măsurătorile făcute se înregistrează în mod uniform. Dacă un aspect al schiței este exact, cum ar fi dimensiunile locului în care a fost găsit corpul, iar poziția unui obiect de pe acest loc este estimată cu aproximație, această denaturare face ca întreaga schiță să fie nefolositoare.

Pentru a localiza probele și alte elemente importante de la locul faptei, se pot folosi diferite metode de realizare a schițelor. Forma cea mai simplă a unei schițe o reprezintă prezentarea bidimensională a scenei, văzută direct de deasupra. În acest tip de schiță, proba este localizată prin metoda triunghiului. Este folosită pentru schițele din interior și exterior care au puncte de referință fixe. Obiectele sunt localizate prin crearea unui triunghi de măsurători de la un punct sigur, specific, identificabil al unui obiect, la două puncte fixe, toate situate pe același plan.

În descrierea obiectelor se merge de la general la particular. Se începe cu trăsăturile generale care definesc în mod clar categoria din care face parte obiectul respectiv (tipul, mărimea și culoarea acestuia). Apoi, se continuă cu descrierea trăsăturilor specifice ale obiectului, care îl diferențiază de alte obiecte. Se pornește de sus spre partea de jos, din față spre partea din spate sau din stânga spre dreapta.

Trebuie notate absolut toate semnele distinctive, zgârâieturile, modificările, părțile uzate, semnele de reparație, vopseaua, părțile care lipsesc etc.

În abordarea activității de cercetare la fața locului din punct de vedere al reglementării juridice trebuie plecat de la importanța și contribuția sa la realizarea scopului procesului penal, dar și al unuia dintre principiile fundamentale ale procesului penal, și anume aflarea adevărului.

Astfel, în vederea aflării adevărului cu privire la faptă și împrejurările comiterii acesteia, precum și cu privire la persoana făptuitorului, organele de urmărire penală sunt obligate să lămurească sub toate aspectele cauza instrumentată, pe bază de probe.

Fiind o știință care dispune de numeroase procedee, tehnici și metode, criminalistica, prin mijloacele științifice proprii, descoperă sau poate contribui la descoperirea autorului unei fapte ilicite și pune la dispoziția organelor judiciare probele necesare aflării adevărului în procesul penal.

În acest context, cercetarea la fața locului este una dintre activitățile procedurale și de tactică criminalistică, ce se realizează de obicei la debutul urmăririi, în scopul cunoașterii nemijlocite a locului faptei, al descoperirii, fixării și ridicării urmelor create cu ocazia săvârșirii infracțiunii, stabilirii împrejurărilor în care s-a comis și identificarea făptuitorului.

Rezultă că, în accepțiunea legii procesual penale, cercetarea la fața locului constituie un procedeu probator cu adâncă semnificație în aflarea adevărului, care servește la descoperirea, fixarea și ridicarea unor mijloace materiale de probă, acestea din urmă denumite în literatura de specialitate ca fiind acei „martori muți”, care știu „să vorbească” și să dea indicații, uneori mult mai exacte și complete decât martorii adevărați, și nu ridică niciodată suspiciunile relei-credințe de care dau dovada unii martori.

Legea procesual penală stabilește – în art.129, alin.1 – când este necesar să se efectueze cercetarea la fața locului, și anume:

pentru constatări cu privire la situația locului săvârșirii infracțiunii;

descoperirea și fixarea urmelor infracțiunii;

stabilirea poziției și stării mijloacelor materiale de probă și a împrejurărilor în care a fost săvârșită infracțiunea.

Normele procesual penale nu fac precizări cu privire la înțelesul expresiei „fața locului”.

În legătură cu acest termen există o interpretare legală (art. 30, alin. 4 C. P. P.), conform căreia prin „locul săvârșirii infracțiunii” în sensul stabilirii competenței teritoriale a organelor judiciare, se înțelege locul unde s-a desfășurat activitatea infracțională, în total sau în parte, ori unde s-a produs rezultatul acesteia.

Dacă se au în vedere și celelalte opinii din literatura de specialitate, potrivit cărora „fața locului” sau locul săvârșirii infracțiunii trebuie înțeles ca fiind „locul unde s-au descoperit urmele infracțiunii, și în care s-au comis urmările ei”, rezultă că interpretarea legală poate fi apreciată ca acoperitoare pentru a explica înțelesul acestui termen.

Este evident că locul săvârșirii infracțiunii diferă de la un caz la altul, în raport cu natura faptei săvârșite, cu modurile de operare folosite la comiterea infracțiunilor, cu consecințele activităților infracționale desfășurate de făptuitori etc.

Dacă avem în vedere faptul că, cercetarea la fața locului ca procedeu probator are ca obiect descoperirea și fixarea urmelor infracțiunii, stabilirea poziției și stării mijloacelor de probă, a împrejurărilor în care a fost comisă infracțiunea, dar și faptul că ea servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o (art. 63 C. P.), rezultă caracterul deosebit de complex al acestei activități.

Importanța acestei activități este subliniată de literatura de specialitate procesual penală, dar și de cea criminalistică, și din alte motive. Se apreciază astfel, în mod unanim, că acest act inițial de urmărire penală presupune cunoașterea imediată, directă și completă a locului în care s-a comis fapta penală. De asemenea, se afirmă în mod corect că, cu această ocazie, organul de urmărire penală percepe nemijlocit împrejurările în care a acționat făptuitorul, obiectele folosite sau atinse de acesta și reprezintă condiția de bază pentru soluționarea cu succes a cauzelor penale, rezultatele obținute cu acest prilej determinând direcțiile în care se vor desfășura ulterior cercetările6. În fine, importanța ei este subliniată de caracterul de neînlocuit și aproape imposibil de repetat în aceleași condiții și cu aceleași rezultate.

În legătură cu procedura cercetării la fața locului, Codul de Procedură Penală stabilește că sunt competente să efectueze acest act procedural atât organele de urmărire penală cât și instanțele de judecată, procedura fiind diferită în funcție de organul care o realizează.

Astfel, când cercetarea la fața locului este efectuată de organele de urmărire penală trebuie să fie prezenți martori asistenți, cu excepția cazurilor când aceasta nu este posibil.

Atunci când este necesar, cercetarea la fața locului se face în prezența părților. Dacă părțile încunoștințate nu sunt prezente, acest fapt nu împiedică efectuarea cercetării.

În lege sunt cuprinse prevederi privitoare la învinuitul și inculpatul reținut sau arestat, în sensul că, în cazul în care nu poate fi adus la cercetare, în vederea garantării exercitării dreptului de apărare, organul de urmărire penală are obligația să-i pună în vedere că poate fi reprezentat iar – la cerere – îi asigură reprezentarea.

Această obligație este conformă și cu prevederile art.172 C. P. P. (drepturile apărătorului), potrivit cărora apărătorul ales de învinuit sau de inculpat are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, deci și la cercetarea la fața locului.

În situațiile în care cercetarea la fața locului este efectuată de către instanța de judecată (art.129, alin. 4 C. P.) legea prevede că părțile trebuie citate și, de asemenea, că prezența procurorului este obligatorie atunci când participarea lui la judecată este obligatorie.

Din analiza prevederilor textului art. 129 C. P. P. privind procedura efectuării cercetării la fața locului de către organele de urmărire penală și de către instanța de judecată se observă unele diferențieri. Astfel, în timp ce organele de urmărire penală încunoștințează părțile, instanța le citează; în cazul efectuării cercetării la fața locului de către instanță, participarea procurorului este obligatorie dacă și participarea lor la judecată este obligatorie, în timp ce, în cazul efectuării cercetării la fața locului de către organele de cercetare penală, procurorul poate să nu fie prezent.

Pentru a se asigura o bună desfășurare a cercetării la fața locului, dispozițiile art. 129, alin. ultim dau posibilitatea organelor de urmărire penală sau instanței de judecată să interzică persoanelor care se află ori vin la locul unde se efectuează cercetarea, să comunice între ele sau cu alte persoane ori să plece înainte de terminarea cercetării.

Fixarea rezultatelor cercetării la fața locului se face, potrivit art. 131, într-un proces-verbal, care reprezintă mijlocul procedural principal de consemnare a rezultatelor cercetării, la care se pot anexa fotografii, schițe, desene ori alte asemenea lucrări, cum sunt rolele de film sau benzile videomagnetice.

În conformitate cu același articol 131, alin.1, procesul-verbal trebuie să cuprindă, în afara mențiunilor arătate în art. 91 C. P. P., descrierea amănunțită a situației locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate și a celor ridicate, a poziției, a stării celorlalte mijloace materiale de probă, astfel încât acestea să fie redate cu precizie și – pe cât posibil – cu dimensiunile respective.

Este necesar, așa cum se afirmă în literatura de specialitate, ca procesul-verbal să fie redactat în termeni clari și preciși, „astfel încât lectura să poată reda imaginea locului faptei și pentru aceia care nu au participat la cercetarea la fața locului”.

Trebuie să amintesc, cu acest prilej, și faptul că, în plan intern, organizarea și efectuarea activității de cercetare la fața locului este reglementată printr-o instrucțiune a ministrului administrației și internelor, care prevede modalitățile practice de realizare, regulile tehnice și tactice de efectuare, ordinea operațiunilor, procedeele de descoperire, fixare și ridicare a urmelor și mijloacelor materiale de probă, dar și măsuri manageriale din punct de vedere logistic și al resurselor umane necesare efectuării în bune condiții a acestei activități.

În cercetarea la fața locului, pentru a-și manifesta rolul decisiv la realizarea scopului procesului penal și aflarea adevărului în cauzele penale, este esențial ca organele judiciare care o efectuează să uzeze în cele mai bune condiții de tactică, metodică și tehnica descoperirii și fixării urmelor infracțiunii și să folosească, la nevoie, realizările tehnico-științifice cele mai noi.

Finalizarea cercetării la fața locului.

Cercetarea la fața locului se finalizează prin întocmirea procesului-verbal și a schiței locului faptei, la care trebuie să și aducă contribuția întreaga echipă, în funcție de sarcinile ce le-au revenit.

Procesul-verbal, care va întruni elementele generale de fond și formă, trebuie să redea cu fidelitate și obiectivitate situația de fapt constatată, activitățile desfășurate, urmele (pe categorii) descoperite și ridicate, leziunile suferite, starea obiectelor de îmbrăcăminte și încălțăminte, celelalte mijloace materiale de probă ridicate etc. În conținutul procesului-verbal se va menționa neapărat ora exactă a sosirii la fața locului și a terminării cercetării, adresa precisă, cu determinarea exactă a locului și o scurtă descriere a condițiilor meteorologice.

Importanța acordată unor asemenea chestiuni elementare poate să surprindă, dar sunt două motive care reclamă acest lucru. În primul rând, cei mai mulți dintre făptuitori încearcă să-și creeze un alibi, bazat tocmai pe elementul timp. În al doilea rând, trec uneori perioade mari de timp până ce autorul este identificat iar lipsa acestor date nu-i va permite ofițerului sau procurorului criminalist să combată alibiul. De altfel, pe parcursul cercetărilor (atât la fața locului, cât și după), va trebui ca ofițerii să se ocupe și de aspecte care ulterior se vor dovedi a nu fi de nici un folos, dar în acest fel se blochează sau limitează metodic orice posibilitate de eșec în soluționarea cazului.

Procesul-verbal de cercetare la fața locului este întregit cu planșele fotografice cuprinzând imaginile fixate cu ocazia cercetării și fotogramele urmelor dactiloscopice ridicate, cu schița locului faptei și procesul-verbal întocmit de conductorul câinelui de urmărire.

II. 2. Particularități ale investigațiilor criminalistice la fața locului

Investigațiile criminalistice la fața locului sunt activități ale ofițerului de urmărire penală sau ale procurorului care se efectuează în legătură cu sesizarea acestora despre infracțiunea săvârșită ori depistată în etapa de pregătire.

Cel mai important moment determinant al activității la locul faptei (scena infracțiunii) constă în studierea situației create de evenimentul infracțional, cumularea datelor despre fapta prejudiciabilă, reflectările acesteia în mediul înconjurător, depistarea șl fixarea urmelor lăsate de făptuitor, ridicarea și valorificarea probelor în cauza cercetată.

Începând procesul de adunare a datelor faptice, ofițerul de urmărire penală nu poate să știe din timp la ce rezultat final va ajunge și, firește, nu are imaginea deplină a modelului criminalistic al evenimentului produs. Această particularitate a investigațiilor la fața locului generează anumite dificultăți în acumularea, selectarea și evaluarea informației probante, de aceea apare necesitatea de a elabora și verifica o mare diversitate de versiuni vizând natura sau valoarea anumitor circumstanțe ori relațiile dintre ele. De exemplu, referitor la urmele depistate la fața locului, la persoanele implicate în evenimentul infracțional, mecanismul săvârșirii faptei concrete, metodele de tăinuire a cazului ilicit etc. În activitatea ofițerului de urmărire penală la fața locului, o importanță esențială o au cunoștințele și experiența acestuia în domeniul criminalisticii, precum și echipa cu care a sosit și efectuează cercetarea locului faptei. Anume, ele îl ajută să depisteze, selecteze și să perceapă mai bine datele și obiectele ce pot avea o valoare probantă în cazul cercetat.

Procesul de investigații la fața locului constă în realizarea unor operații mai ample sau mai complicate de gândire și activitate, în elaborarea strategiei de cercetare a cauzei, în abordarea creatoare a situațiilor care cer o atare activitate de cunoaștere. Sarcinile mai simple sunt realizate conform unor algoritme în formă de procedee tactice criminalistice, prin respectarea unor reguli procedurale bine cunoscute organului de urmărire penală. De exemplu, fixarea situației evenimentului produs, depistarea, relevarea, ridicarea probelor materiale și confirmarea lor procedurală reprezintă o sarcină algoritmică simplă. Iar îndeplinirea sarcinilor mai complicate, cum ar fi stabilirea martorilor oculari ai infracțiunii, identificarea și reținerea persoanelor bănuite în cele săvârșite etc. Se organizează și se efectuează de către grupa operativă de anchetă și de alte servicii ale organelor speciale și de drept sub forma unei operațiuni tactice.

Procedeul tactic criminalistic este o recomandare argumentată științific cu privire la ordinea și modul de acțiune ale organului de urmărire penală în soluționarea anumitor probleme, realizarea unor acțiuni concrete în scopul asigurării eficacității lor cuvenite, luând în considerare particularitățile cazului penal și situațiile de anchetă.

Operațiunea tactică poate fi definită ca un sistem de activități, integrat și coordonat sub aspectul scopului și al sarcinilor cercetării la fața locului sau al altei acțiuni de urmărire penală, orientat spre constatarea situației locului săvârșirii sau descoperirii cauzei, fixării, relevării și ridicării urmelor infracțiunii, stabilirii împrejurărilor în care s-a pregătit și derulat activitatea infracțională.

Rezultă din cele menționate până aici că ofițerul de urmărire penală sau procurorul, sosind la fața locului, nu vor acționa în mod izolat, ci vor lua în considerare posibilitățile reale ale specialiștilor respectivi, precum și ale organelor care exercită activitatea operativă de investigații în teritoriul dat. în acest fel se inițiază și se realizează o interacțiune a membrilor grupului de anchetă operativ și a altor servicii. Cea mai frecventă și mai productivă interacțiune în cazul investigațiilor la fața locului este cea realizată cu specialiștii din instituțiile medicale, specialiștii criminaliști sau din alte domenii ale științei, cu reprezentanții diviziunilor operative și ai diverselor servicii ale organelor de drept (ofițerii pe sector, poliția rutieră etc.), cu reprezentanți ai organizațiilor statale și nestatale, precum și cu unii cetățeni.

Cercetarea la fața locului, după cum se știe, face parte din activitățile de urmărire penală care nu suportă amânare și, în conformitate cu prevederile art. 279 al.1 Cod de Procedură Penală, o dată cu percheziția corporală și ridicarea de obiecte sau documente (înscrisuri), poate fi efectuată și începerea urmării penale. Această activitate, după cum este stipulat în art. 118 al.1, are drept scop descoperirea urmelor infracțiunii, a mijloacelor de probă pentru a stabili circumstanțele infracțiunii ori alte circumstanțe care au importanță pentru cauză.

Investigațiile propriu-zise la fața locului nu se încep imediat de la sosirea ofițerului de urmărire penală, procurorului, ci numai după efectuarea, în ordine, a următoarelor măsuri pregătitoare:

se verifică eficiența pazei locului faptei și se îndepărtează de acolo persoanele străine;

se organizează (în caz de necesitate) asistența medicală pentru victimă;

se obțin anumite informații de la persoanele prezente acolo (martori oculari, victime, reprezentanți ai organelor statale sau nestatale, sosiți la locul faptei printre primii), despre schimbările care au avut loc la fața locului din momentul producerii evenimentului și până la sosirea ofițerului de urmărire penală. în caz pozitiv, care au fost motivele acestora, unde s-au înlăturat și se află obiectele respective, persoanele care au produs aceste schimbări;

se inspectează teritoriul (scena infracțiunii) pentru a se stabili limitele locului în care s-a derulat evenimentul, cu scopul evaluării eventualului volum de lucru și a evidenția urmele vizibile (vădite) ale infracțiunii;

se planifică examinarea la fața locului și se determină participanții respectivi;

participanților la examinare li se explică drepturile și obligațiile, normele de comportament la fața locului , precum și modalitatea de legătură între ei și ofițerul de urmărire penală.

Fiind un act de urmărire penală cu caracter urgent și irepetabil, în aceleași condiții, cercetarea la fața locului este de neînlocuit și are o evidentă valoare probatorie. De neînlocuit înseamnă că informația obținută la locul săvârșirii infracțiunii, de regulă, nu poate fi obținută în alt mod, din alte surse sau prin alte acțiuni de urmărire penală.

Sub aspect psihologic, investigațiile la fața locului prezintă niște perceperi nemijlocite ale situației create în urma săvârșirii infracțiunii. întrucât conținutul cercetării la fața locului este un act de percepție nemijlocită, eficiența acesteia va fi determinată în mare măsură de manifestarea, în conștiința ofițerului de urmărire penală, a unor procese psihologice, a unor stări, aptitudini și calități. Totodată, conținutul examinării la fața locului nu se limitează doar la activitatea organelor senzoriale, adică la ceea ce vede, ce aude, ce miroase, ce pipăie ofițerul de urmărire penală, aflat la locul săvârșirii infracțiunii.

Investigațiile la fața locului presupun, mai întâi de toate, soluționarea de către ofițerul de urmărire penală, procuror a unor probleme complicate de gândire, într-adevăr, activitatea acestuia nu se limitează doar la perceperea situației la fața locului, stării de lucruri. El își pune o mulțime de întrebări la care încearcă să răspundă: ce s-a întâmplat, cine a putut să săvârșească infracțiunea dată, care motive l-au determinat să săvârșească infracțiunea concretă, unde și ce fel de urme ar trebui să rămână, care este legătura logică dintre diferitele modificări în starea materială de lucruri, unde ar putea să se ascundă infractorul și care măsuri trebuie luate pentru găsirea și reținerea lui, care mijloace tehnice sunt necesare pentru descoperirea și înregistrarea probelor materiale și de altă natură etc. Pe parcursul examinării la fața locului ofițerul de urmărire penală emite o serie de ipoteze, versiuni, pe care încearcă imediat să le verifice. Firește, în faza inițială de cercetare, multe dintre ele au un caracter preliminar, de lucru, de aceea, pe parcurs, ele pot fi înlăturate, modificate, înlocuite.

Fiind una din cele mai complicate acțiuni de anchetă, cercetarea la fața locului necesită ca ofițerul de urmărire penală să posede cunoștințe temeinice în materie de criminalistică, precum și anumite aptitudini și calități. Numai perceperea nemijlocită îi poate permite acestuia să-și creeze o imagine completă și reală despre eveniment, oferindu-i o întemeiere empirică pentru elaborarea unor versiuni și pentru realizarea unor activități în direcția cercetării cauzei. Nici o analiză a documentelor primare, a proceselor-verbale, a schemelor și fotografiilor nu poate înlocui imaginea celor văzute pe viu. lată de ce, chiar și în cazurile în care ia spre cercetare o infracțiune (dosar) mai veche, dar nedescoperită, când starea de lucruri a suportat modificări simțitoare, trebuie să se deplaseze la fața locului.

Dispunerea constatărilor tehnico-științifice sau a expertizelor biocriminalistice

În raport cu natura urmelor descoperite cu ocazia cercetării la fața locului și în cazul infracțiunii de pruncucidere pot fi dispuse diverse genuri de constatări tehnico-științifice sau expertize: dactiloscopice, traseologice, grafoscopice, chimice, biocriminalistice ș.a. Marea majoritate a acestora sunt dispuse în vederea identificării autoarei infracțiunii și a eventualilor participanți.

Constatările tehnico-științifice sau expertizele biocriminalistice se dispun în mod frecvent, în special pentru examinarea urmelor de sânge, solicitându-se determinarea grupei și subgrupei sanguine și, atunci când este posibil, a factorului Rh. Atunci când se poate duce identificarea unei urme de sânge dincolo de sistemul ABO – 0 I, A II, B III, AB IV – fiecare grup suplimentar determinat limitează în mod considerabil sursele posibile ale sângelui, deci ale persoanelor bănuite de comiterea infracțiunii. Deși în prezent costisitoare, determinarea amprentei genetice este foarte utilă.

La constatarea tehnico-științifică dactiloscopică este specific faptul că prin studiul dermatoglifelor se poate stabili dacă amprentele cadavrului nou-născutului și ale presupusei mame conțin dermatoglife caracteristice care să confirme rudenia. Acest lucru este posibil datorită faptului că dermatoglifele sunt structuri transmisibile ereditar – bazate pe aspectul specific al relațiilor dintre iarnă și copil și, prin urmare, în structura dermatoglifelor nou-născutului se regăsesc și elemente provenite de la mamă.

Examinarea odontologică judiciară oferă răspuns cu privire la maturitatea noului-născut, durata vieții intrauterine și labilitatea sa. De asemenea, osteologia judiciară, examinând sistemul osos a! cadavrelor aflate în stadiu avansat de putrefacție și determinând nucleele de osificare și lungimea, poate oferi date certe referitoare la maturitatea fătului si nașterea la termen.

Acțiunea menționată este una dintre puținele acțiuni de urmărire penală efectuate de către ofițerul de urmărire penală în mod public, adică în prezența persoanelor necunoscute, străine. Acest fapt cere de la el o anumită pregătire psihologică, în special dexteritățile de a se concentra, de a-și păstra stabilitatea, de a-și distribui corect atenția, de a conduce acțiunile participanților la examinare, de a păstra disciplina și atmosfera de colaborare, interacțiunea cu membrii grupului de anchetă operativ. Este bine cunoscut faptul că ofițerii de urmărire penală cu anumită experiență, în aceste situații, acționează nu numai prompt și oportun, dar și în mod orientat, cu atenția concentrată, cu spirit de observație, cu rațiunea mereu trează, conducând impecabil toate operațiunile examinării, ținând situația la control. Acești ofițeri reușesc ca, pe parcursul investigațiilor la fața locului, să-și mobilizeze toate forțele intelectuale și fizice.

În faza de lucru a cercetării la fața locului au o aplicare largă procedeele și operațiunile tactice criminalistice. Acestea sunt determinate, organizate și realizate nemijlocit sau cu încuviințarea superiorului, care conduce grupul operativ de anchetă (echipa de lucru de la fața locului).

Cea mai eficientă echipă este aceea ai cărei membri se înțeleg din jumătate de cuvânt, lucrează de sine stătător, fără să aștepte indicațiile speciale ale superiorului. La formarea acestor echipe este important să se respecte un principiu conform căruia membrii echipei să se poată completa reciproc, să constituie o îmbinare optimală a experienței profesionale și de viață, să fie compatibili din punct de vedere psihologic în sensul să fie gata de colaborare, gata să-l trateze pe coleg cu bunăvoință, să-i acorde ajutor și să poată depăși imediat eventualele conflicte.

Rezultatele cercetării la fața locului sunt elemente de fapt dobândite în modul stabilit de Legea Procesual Penală și servesc la constatarea existenței sau inexistenței infracțiunii, la identificarea făptuitorului, la constatarea vinovăției, precum și la stabilirea altor împrejurări importante pentru justa soluționare a cauzei.

În urma investigațiilor efectuate la fața locului, în calitate de probe în procesul penal pot fi admise elementele de fapt constatate prin intermediul următoarelor mijloace:

procesul-verbal de cercetare la fața locului;

corpurile delicte, urmele depistate, ridicate și procesual formate în timpul cercetării locului faptei (Anexa 2, foto 18);

înregistrările audio, video, fotografiile, planurile, schițele, mulajele și tiparele de pe urme, efectuate în procesul cercetării la fața locului și anexate la procesul-verbal.

Rezultatele cercetării urmează a fi fixate în procesul-verbal corespunzător, forma căruia nu este condiționată de lege dar determinată și adoptată de organele practice cu participarea oamenilor de știință. Legea procesual penală doar indică că la efectuarea cercetării la fața locului se întocmește proces-verbal în care se expun detaliat toate circumstanțele, mersul și rezultatele acțiunii procesuale, particularitățile mijloacelor tehnice utilizate. La procesul-verbal se anexează schițe, proiecte și materiale ce reflectă utilizarea mijloacelor tehnice.

Particularități ale investigațiilor criminalistice la fața locului

Investigațiile criminalistice la fața locului sunt activități ale ofițerului de urmărire penală sau ale procurorului care se efectuează în legătură cu sesizarea acestora despre infracțiunea săvârșită ori depistată în etapa de pregătire.

Cel mai important moment determinant al activității la locul faptei (scena infracțiunii) constă în studierea situației create de evenimentul infracțional, cumularea datelor despre fapta prejudiciabilă, reflectările acesteia în mediul înconjurător, depistarea șl fixarea urmelor lăsate de făptuitor, ridicarea și valorificarea probelor în cauza cercetată.

Începând procesul de adunare a datelor faptice, ofițerul de urmărire penală nu poate să știe din timp la ce rezultat final va ajunge și, firește, nu are imaginea deplină a modelului criminalistic al evenimentului produs. Această particularitate a investigațiilor la fața locului generează anumite dificultăți în acumularea, selectarea și evaluarea informației probante, de aceea apare necesitatea de a elabora și verifica o mare diversitate de versiuni vizând natura sau valoarea anumitor circumstanțe ori relațiile dintre ele. De exemplu, referitor la urmele depistate la fața locului, la persoanele implicate în evenimentul infracțional, mecanismul săvârșirii faptei concrete, metodele de tăinuire a cazului ilicit etc. În activitatea ofițerului de urmărire penală la fața locului, o importanță esențială o au cunoștințele și experiența acestuia în domeniul criminalisticii, precum și echipa cu care a sosit și efectuează cercetarea locului faptei. Anume, ele îl ajută să depisteze, selecteze și să perceapă mai bine datele și obiectele ce pot avea o valoare probantă în cazul cercetat.

Procesul de investigații la fața locului constă în realizarea unor operații mai ample sau mai complicate de gândire și activitate, în elaborarea strategiei de cercetare a cauzei, în abordarea creatoare a situațiilor care cer o atare activitate de cunoaștere. Sarcinile mai simple sunt realizate conform unor algoritme în formă de procedee tactice criminalistice, prin respectarea unor reguli procedurale bine cunoscute organului de urmărire penală. De exemplu, fixarea situației evenimentului produs, depistarea, relevarea, ridicarea probelor materiale și confirmarea lor procedurală reprezintă o sarcină algoritmică simplă. Iar îndeplinirea sarcinilor mai complicate, cum ar fi stabilirea martorilor oculari ai infracțiunii, identificarea și reținerea persoanelor bănuite în cele săvârșite etc. Se organizează și se efectuează de către grupa operativă de anchetă și de alte servicii ale organelor speciale și de drept sub forma unei operațiuni tactice.

Procedeul tactic criminalistic este o recomandare argumentată științific cu privire la ordinea și modul de acțiune ale organului de urmărire penală în soluționarea anumitor probleme, realizarea unor acțiuni concrete în scopul asigurării eficacității lor cuvenite, luând în considerare particularitățile cazului penal și situațiile de anchetă.

Operațiunea tactică poate fi definită ca un sistem de activități, integrat și coordonat sub aspectul scopului și al sarcinilor cercetării la fața locului sau al altei acțiuni de urmărire penală, orientat spre constatarea situației locului săvârșirii sau descoperirii cauzei, fixării, relevării și ridicării urmelor infracțiunii, stabilirii împrejurărilor în care s-a pregătit și derulat activitatea infracțională.

Rezultă din cele menționate până aici că ofițerul de urmărire penală sau procurorul, sosind la fața locului, nu vor acționa în mod izolat, ci vor lua în considerare posibilitățile reale ale specialiștilor respectivi, precum și ale organelor care exercită activitatea operativă de investigații în teritoriul dat. în acest fel se inițiază și se realizează o interacțiune a membrilor grupului de anchetă operativ și a altor servicii. Cea mai frecventă și mai productivă interacțiune în cazul investigațiilor la fața locului este cea realizată cu specialiștii din instituțiile medicale, specialiștii criminaliști sau din alte domenii ale științei, cu reprezentanții diviziunilor operative și ai diverselor servicii ale organelor de drept (ofițerii pe sector, poliția rutieră etc.), cu reprezentanți ai organizațiilor statale și nestatale, precum și cu unii cetățeni.

Cercetarea la fața locului, după cum se știe, face parte din activitățile de urmărire penală care nu suportă amânare și, în conformitate cu prevederile art. 279 al. 1 Cod de Procedură Penală, o dată cu percheziția corporală și ridicarea de obiecte sau documente (înscrisuri), poate fi efectuată și începerea urmării penale. Această activitate, după cum este stipulat în art. 118 al. 1, are drept scop descoperirea urmelor infracțiunii, a mijloacelor de probă pentru a stabili circumstanțele infracțiunii ori alte circumstanțe care au importanță pentru cauză.

Investigațiile propriu-zise la fața locului nu se încep imediat de la sosirea ofițerului de urmărire penală, procurorului, ci numai după efectuarea, în ordine, a următoarelor măsuri pregătitoare:

se verifică eficiența pazei locului faptei și se îndepărtează de acolo persoanele străine;

se organizează (în caz de necesitate) asistența medicală pentru victimă;

se obțin anumite informații de la persoanele prezente acolo (martori oculari, victime, reprezentanți ai organelor statale sau nestatale, sosiți la locul faptei printre primii), despre schimbările care au avut loc la fața locului din momentul producerii evenimentului și până la sosirea ofițerului de urmărire penală. în caz pozitiv, care au fost motivele acestora, unde s-au înlăturat și se află obiectele respective, persoanele care au produs aceste schimbări;

se inspectează teritoriul (scena infracțiunii) pentru a se stabili limitele locului în care s-a derulat evenimentul (Anexa 2, foto 19), cu scopul evaluării eventualului volum de lucru și a evidenția urmele vizibile (vădite) ale infracțiunii;