.infractiuni Specifice Criminalitatii Organizate Si Asocierii Penru Savarsirea de Infractiuni

„Globalizarea este o sursa de noi provocari pentru umanitate. Numai o organizare mondiala este capabila sa faca fata provocarilor la nivel planetar. Când actionam împreuna, suntem mai putin vulnerabili fata de catastrofele ce ne lovesc pe fiecare dintre noi“

Kofi Annan

INTRODUCERE

Identificarea și neutralizarea amenințărilor la adresa securității (înțeleasă ca stare de siguranță colectivă) presupun, printre altele, definirea globalizării.

De regulă acest proces este perceput ca făcând referire la chestiuni economice și financiare, o abordare parțial corectă sau parțial greșită dacă avem în vedere că la nivelul opiniei publice, globalizarea apare ca o uniformizare la scară mondială a nivelului de trai și a celui de dezvoltare.

Globalizarea se constituie ca un ansamblu complex de procese având ca obiectiv realizarea integrării internaționale pe diferite paliere: economic, politic, militar și de securitate, socio-cultural.

Dacă în secolele anterioare, cursul istoriei era determinat în mare proporție de evenimentele ce aveau loc în anumite regiuni ale lumii, astăzi, în secolul XXI, viitorul omenirii se naște și se modelează în cele mai diverse și de neimaginat zone. Aceasta datorită unei rețele de determinări și influențări aflată într-o continuă extindere.

Globalizarea nu lasă prea multe șanse statelor de a trăi izolat. Pe de o parte, populațiile lor resimt nevoia de a fi reprezentate și conduse pe scena internațională, iar pe de altă parte, evoluțiile dintr-o zonă a lumii au un impact rapid, surprinzător de rapid asupra alteia. „Ceea ce individualizează actualul model al globalizării este intensitatea și, dacă se poate spune astfel, globalismul ei (în sensul că fenomenul globalizării nu mai lasă astăzi nici un fel de insule virgine în raport cu efectele sale – este un fenomen global și atotcuprinzător)“.

Tot mai evidentul sistem global înlătură normele clasice de organizare, diluează delimitările dintre problemele interne și afacerile externe ale statelor, dintre economie și securitate națională și nu mai tratează suveranitatea ca o chestiune de „totul sau nimic“.

Efectele globalizării sunt multiple și au intensități variate, ceea ce poate conduce la o integrare și asimilare deplină, necondiționată de către societățile unor state sau la o anumită reticență, dacă nu chiar ostilitate, în acceptarea lor de către altele.

Efectele sunt pozitive și negative, așa după cum însuși procesul ce le generează poate uni sau dezbina omenirea.

Efectele pot fi economice, politice, militare, culturale, religioase, sociale, demografice și ambientale. Înțelegerea acestor aspecte este importantă pentru că interacțiunea dintre ele poate fi constructivă sau distructivă, poate accelera ritmul și complexitatea transformărilor la nivel global sau, dimpotrivă, le poate decelera.

Caracteristica principală a globalizării o constituie fluxul rapid, în continuă creștere și adeseori generator de discrepanțe, de bunuri, servicii, persoane, capital, idei, informații, tehnologie, cultură, modă, armament și acțiuni criminale.

Globalizarea creează oportunități deosebite și conduce la progres în anumite domenii:

• piețele financiare și comerciale au trecut în faza de integrare a activității și funcționării lor;

• producția s-a internaționalizat grație firmelor cu activitate globală;

• privatizarea a căpătat proporții mondiale;

• noile tehnologii sunt mai ușor de asimilat;

• comunicațiile elimină distanțele și apropie fizic oamenii;

• problemele globale sunt acum, parte a conștiinței noastre.

Există, însă, și fenomene de:

• fragmentare și slăbire a coeziunii sociale;

• creștere a inegalităților atât pe plan intern, cât și între state;

• exacerbare a atașamentului din punct de vedere identitar la comunitatea locală sau națională;

• distrugere a sistemului clasic de ierarhizare a valorilor;

• proliferare a armamentului și a crimei transnaționale.

Din păcate efectele negative ale globalizării nu sunt identificate (voit sau nu) de timpuriu sau nu sunt conștientizate într-atât încât să nu lase spațiu și timp de manifestare forțelor ostile securității la nivel mondial.

Așadar există și un alt aspect al globalizării, mai puțin vizibil dar foarte periculos pentru ceea ce înseamnă siguranța lumii.

Criminalitatea, sub toate formele ei (traficul de armament, de materiale nucleare și de droguri, imigrația ilegală, spălarea banilor), dar și terorismul constituie o amenințare globală, atât prin amploarea de nestăvilit (deocamdată), cât și prin varietatea și, de ce nu, ingeniozitatea mijloacelor de care dispun și pe care le utilizează pentru atingerea propriilor obiective.

Crima organizată și terorismul nu sunt fenomene noi apărute pe scena lumii. Ceea ce este nou este ritmul lor rapid de propagare, amploarea rețelelor ce le susțin sau ușurința cu care eludează legea.

Mult timp crima organizată a prezentat un interes foarte scăzut pentru elementul politic, deși în anii ‘70 începuse să penetreze serios societățile occidentale, dar și cele central și est europene. Schimbările radicale de la sfârșitul anilor ‘80 au fost privite de rețele criminale ca o oportunitate în executarea operațiunilor transfrontaliere pe întregul continent și nu numai. Statisticile arată că în Europa de Vest au sporit considerabil furturile de mașini, infracțiunile economice, spălarea banilor, traficul ilegal de armament și deșeuri radioactive, corupția, infracțiunile legate de imigrație (traficul de persoane și trecerile ilegale de frontieră, falsificarea de vize și pașapoarte, utilizarea ilegală a mâinii de lucru din statele sărace), precum și infracționalitatea legată de prostituție sau alte forme de exploatare sexuală. În Europa Centrală și de Est, pe lângă tipurile de acțiuni menționate mai sus, se practică infracțiunile împotriva proprietății, extorcarea și falsificarea de bani.

Crima organizată internațională a crescut ca amploare, în ultimul deceniu, în parte datorită unor motive proprii (capitalul uman, material și financiar deosebit, perfecționarea continuă a organizării și a modului de operare), dar și datorită exploziei globalizării. În multe state, valorile tradiționale legate de respectul față de autoritate și comunitate au fost înlocuite cu dorința de parvenire individuală cu orice preț, iar multe dintre statele în care se manifestă acest fenomen experimentează democrația pentru prima dată. Multe guverne sunt mai preocupate, la acest început de secol, de propria supraviețuire, decât de sursa devizelor. Altele, pentru a facilita comerțul mondial și pentru a-i face față, și-au cosmetizat instituțiile și structurile financiare, au relaxat restricțiile legate de procedurile vamale sau de acordare a vizelor, ceea ce a permis crimei organizate internaționale să se infiltreze cu ușurință în structurile economiei licite.

În era globalizării, organizațiile situate în afara legii nu mai au nevoie de o bază teritorială de unde să-și coordoneze acțiunile. Revoluția tehnologică a creat posibilitatea șefilor de rețele să-și conducă afacerile, indiferent de locul unde se află. Multe dintre acțiunile lor pot fi duse la îndeplinire prin intermediul rețelei de calculatoare și telecomunicații. Utilizarea transferurilor electronice, accesul liber la Internet și tehnologia de comunicații supersofisticată, permit structurilor criminale intensificarea comiterii de infracțiuni cu autori neidentificați, erodându-se astfel autoritatea statelor.

Aceasta nu înseamnă însă că s-a renunțat la corupție, mită, mafie, înțelegeri secrete sau extorcări. Când toate acestea eșuează, se recurge la violență. Datorită faptului că au existat situații în care organizațiile criminale au avut posibilitatea de a-și demonstra violența ieșită din comun, ca mijloc de apărare a intereselor sale, se poate crea confuzie în discernerea între actele lor și cele ale organizațiilor teroriste. Singura diferență notabilă dintre ele este aceea că teroriștii sunt mai puțin interesați de profit, ei fiind mai degrabă motivați de fanatismul religios sau ideologic, atacurile lor având ca ținte statul cu ceea ce înseamnă el (instituțiile și reprezentanții lor).

Globalizarea înseamnă rețea extinsă și sofisticată de comunicații. Globalizarea conduce la intensificarea schimbului de informații, iar acestea au ca rezultat integrarea culturilor naționale, care adeseori se realizează (conștient sau nu) prin sacrificarea valorilor identitare și a tradițiilor. Procesul este adeseori privit în mod critic și interpretat în sensul înlocuirii tradițiilor seculare cu niște valori externe, străine, care nu exprimă decât consumatorism vulgar, sexualitate strălucitoare și violență. Ca urmare multe grupuri au făcut apel la reîntoarcerea la practicile religioase fundamentaliste, precum utilizarea Shariei sau a promovării învățămintelor biblice în școli. Când încercările lor s-au confruntat cu rezistența maselor, aceste grupuri au recurs la violență în atingerea obiectivelor propuse.

Cauzele acțiunilor teroriste nu se reduc doar la ideea de mai sus. În acest context putem să vorbim și de sărăcie, de grave discrepanțe sociale care de multe ori își află sursa în asuprire/exploatare de orice fel ar fi, de ordinea mondială apărută la anumite intervale de timp și care este modelată în primul rând din perspectiva celor ce dețin puterea (economică, politică, militară, tehnologică). Bineînțeles că aceste cauze nu justifică utilizarea violenței și a terorii ca singură și absolută cale de înlăturare a discrepanțelor. Dar aceasta constituie o altă problemă, care nu face obiectul analizei noastre. Toate acestea fac ca terorismul să fie definit în diverse variante, adeseori extrem de diferite.

Dacă o organizație este catalogată ca fiind sau nu grup terorist, depinde de perspectivele de abordare, de percepția fiecăruia. Ca regulă generală, dacă observatorul aprobă acțiunile violente ale unui individ, atunci îl consideră ca fiind un „luptător pentru libertate“; dacă dezaprobă asemenea acțiuni, același individ este perceput ca terorist.

În ciuda tuturor dificultăților, putem afirma că terorismul constă în folosirea deliberată și sistematică a mijloacelor de natură să provoace teroarea în vederea atingerii celor mai diverse scopuri care în cele din urmă, au o finalitate politică. Terorismul promovează interese, ambiții și mesaje fondate pe uzul intimidării, amenințării, forței și violenței. Terorismul reprezintă exploatarea conștientă a terorii, gradul de teamă este generat de însăși natura crimei respective, de modul de comitere sau de aparenta absurditate și inutilitate a ei.

Sfera de acțiune a terorismului nu cunoaște practic limite, manifestându-se în aproape toate domeniile vieții politice și sociale:

• obținerea independenței politice a unui stat;

• schimbarea sau menținerea structurii economice sau sociale dintr-un stat sau chiar dintr-o anumită regiune.

Terorismul a devenit internațional sau transnațional prin apariția unor organizații și grupuri care, prin metodele folosite și prin întinderea acțiunilor pe care le întreprind, depășesc frontierele statale și includ indivizi de naționalități diferite.Internaționalizarea terorismului este urmată de extinderea zonelor sale de acțiune, păstrându-se însă metodele de intervenție: asasinate, răpiri, atentate cu bombă, atacuri armate, amenințări, acte care potrivit ordinii legale sunt considerate criminale.Actele de terorism internațional sunt pregătite, de cele mai multe ori, într-un alt teritoriu decât cel unde urmează să fie executate și să producă efecte.

Dacă până nu demult, terorismul era considerat un fenomen exotic, iar teroriștii erau catalogați sociopați sau psihopați și adesea confruntați cu asasinii unor personalități politice, din anii ’80 încoace un nou fenomen a atras atenția – terorismul susținut de stat sau terorismul de stat. În forma sa cea mai simplă, acesta apare atunci când anumite state-națiuni, din motive proprii, finanțează, pregătesc și sprijină grupurile și mișcările terorist sprijină grupurile și mișcările teroriste.

El a devenit o componentă insidioasă a luptei pentru putere la nivel global, limitarea sa necesitând un complex de factori:

• aplicarea de sancțiuni diplomatice;

• aplicarea de sancțiuni economice;

• sporirea costurilor interne ale terorismului – susținerea de către statele democrate, angajate în lupta de combatere a terorismului, a grupurilor opozante regimului existent în statele sponsor ale terorismului internațional;

• folosirea sau amenințarea cu folosirea forței armate;

• utilizarea represaliilor militare.

Statele democratice trebuie să adopte în lupta lor antiteroristă o atitudine defensivă, de apărare a întregului sistem (a cetățenilor și a țărilor lor) de acțiunile pe care structurile teroriste le-au întreprins deja sau pe care intenționează să le întreprindă în diferite zone ale lumii. Este o acțiune defensivă, dar prin modul de exercitare,este ofensivă. Și de aceea, teritorialitatea în termeni de apărare este înlocuită de capacitatea de a proiecta puterea la distanță.

Terorismul este un fapt cert. Va persista cu siguranță ca fenomen acut și în viitor, pentru că motivele nu vor lipsi niciodată. Complexitatea sistemului internațional, frustrările unora și încercările de aplicare a principiului „divide et impera“ din partea altora, vor amplifica stările de tensiune, iar incidentele de mare anvergură vor deveni mai dese. Terorismul ar putea derapa spre megaterorism (folosirea mijloacelor de distrugere în masă), iar statele și organizațiile internaționale guvernamentale vor fi nevoite să aloce cât mai multe resurse pentru combaterea amenințărilor globale la adresa securității mondiale.

Globalizarea promite. În timp va promova, într-adevăr la scară globală, deschiderea, va încuraja reformele politice și economice, va întări dorința oamenilor de a trăi într-un sistem guvernat de și prin lege, va stimula integrarea și va reduce probabilitatea războiului și a recurgerii la utilizarea forței militare.

CAPITOLUL I.

CORUPȚIA ȘI CRIMA ORGANIZATĂ CA FENOMENE SOCIALE NOCIVE

1.1. Conceptele de corupție și crimă organizată

Corupția este calificată drept o activitate ilicită din domeniul politicii sau al administrării de stat, care constă în folosirea de către factorii de decizie a drepturilor și împuternicirilor încredințate lor cu scopul îmbogățirii personale. Documentele publice normative internaționale definesc corupția în mod diferit. În documentele O.N.U. despre lupta împotriva corupției există o asemenea definire a acestui fenomen: abuz de putere în vederea obținerii câștigului în scopuri private. Din aceasta reiese că fenomenul de corupție depășește cadrul fenomenului mitei. Această noțiune include în sine mituirea (recompensă cu scopul alunecării de pe pozițiile îndeplinirii datoriilor de serviciu), nepotismul (protecție în baza relațiilor personale) și însușirea mijloacelor publice în scopuri personale. Instrucțiunea elaborată de către secretariatul O.N.U. în baza experienței diferitor țări include în noțiunea de corupție, furtul, delapidarea, însușirea averii statului de către funcționarii de stat, abuz în serviciu în scopul obținerii ilicite a unor foloase personale în rezultatul utilizării neoficiale a statutului lor de persoană oficială, conflictul dintre datoria civică și interesul personal. În ce privește formele de manifestare ale corupției, pe site-ul oficial al Biroului Națiunilor Unite pentru Lupta Drogurilor și a Crimei, găsim următoarea listă de comportamente: „conflictul de interese, delapidarea, frauda, mita, corupția politică, nepotismul, secretarismul și extorcarea".

Grupul interdisciplinar pentru corupție al Consiliului Europei i-a dat acestui fenomen o definiție mai largă: corupția reprezintă mituirea sau alt comportament al persoanelor cărora le-a fost încredințată exercitarea unor funcții în sectorul de stat sau privat, comportament ce duce la încălcarea obligațiilor în conformitate cu statutul lor de funcționar public, colaborator privat, agent independent sau de persoană responsabilă ce practică alt gen de activități și are drept scop obținerea unor venituri ilegale pentru sine sau alții. În cazul de față subiect al acțiunilor corupționale poate fi numai o persoană publică, funcționar de stat.

De cele mai multe ori, corupția este interpretata și privită ca o deviere de la norme: ale dreptului, deontologiei de serviciu sau eticii general acceptate. Respectiv, corupția nu este decât o totalitate de fapte și acte ale unor persoane. Pe parcurs vom fi interesați însă doar de persoane activând în numele statului – „agenți de stat", respectiv „genurile" de corupție asupra cărora ne vom concentra vor fi acelea de corupție politică, economică și administrativă.

Corupția de stat (politică și administrativă) există din moment ce funcționarul are posibilitatea de a gestioa resursele ce nu-i aparțin prin luarea (sau ne-luarea) anumitor decizii. Din punct de vedere normativ, decizia funcționarului ar trebui să fie dictată de scopurile, stabilite de lege, și normele culturale și morale aprobate de societate (așa-numitul interes public). Corupția ia naștere imediat ce comportamentul funcționarului bazat pe principiul urmăririi interesului public este substituit de comportamentul său generat de interesul privat. Conceptul de conflict de interese este, prin urmare, crucial pentru noțiunea de corupție. Ilustrul politolog american, Samuel P. Huntington, definește corupția ca fiind „un comportament al demnitarilor publici care se abat de la normele acceptate, pentru a servi unor scopuri particulare. Definiția generală a corupției (de altfel, și cea mai răspândită) pe care o folosesc instituțiile de referință în domeniul anti-corupție, precum Transparency International și Banca Mondială, este „abuzul de funcție publică în scopuri private”. Referindu-se la expresiile concrete ale fenomenului, Pieter Bottelier (fost cosultant superior al Băncii Mondiale pentru Asia de Est și Regiunea Pacificului) specifică faptul că abuzul dat se produce din moment ce „un funcționar acceptă, solicită sau extorchează mită sau când agentul privat oferă mită spre a ocoli politicile și procesele publice în vederea avantajului concurențial sau a profitului. Abuzul de funcție publică poate avea loc și în lipsa directă a mitei, prin patronaj (amicism) și nepotism, vinderea bunurilor de stat la un preț sub nivelul celor curente, coalizare în vederea sustragerii resurselor publice sau furt direct (necomplicat).

În știința occidentală, care s-a ocupat de problema corupției, examinată ca și comportament, există trei mari categorii de definiții. Prima, categorie, numită categoria funcției publice, este cel mai bine ilustrată de definiția clasică a lui Joseph S. Nye (cea mai citată definiție occidentală a corupției în ultimii 30 ani), în conformitate cu care corupția este „un comportament care deviază de la obligațiile formale prescrise de un rol (o funcție) public(ă), dictat de interese private (personale, rude apropiate, clică) ținând de bani sau de statut; sau unul care violează reguli interzicând anumite genuri de exercitare a influenței în scopuri private. Comportamentul dat cuprinde mita (recurgerea la recompensă pentru pervertirea raționamentului unei persoane oficiale); nepotismul (numirea în slujbe din raționamente mai curând ascriptive, decât bazate pe merit); și însușirea ilicită (folosirea resurselor publice în scopuri private)". O a doua categorie de definiții pune accentul pe conceptul de piață. Esența ei este exemplar oferită de Jacob Van Klaveren: „O persoană publică coruptă, percepe propria-i funcție drept un business,care-i aduce venit și pe care va tinde să-l maximizeze. Funcția publică devine astfel un instrument de maximizare. Nivelul venitului unei astfel de persoane depinde de circumstanțele de piață și de talentul acesteia de a găsi punctul de câștig maximal pe curba cererii publice". Definiția dată scoate foarte complet în evidență intruziunea mecanismelor de piață în procesul de luare a deciziilor politice/administrative. În sfârșit, ultima categorie aduce în prim-planul abordării conceptul de interes public, și ne este prezentată de Carl Friedrich dupa cum urmează: „Se poate spune că un model de corupție se manifestă oricând o persoană învestită cu putere și având obligația de a săvârși anumite acțiuni, adică un amploaiat responsabil sau un demnitar, este prin intermediul unor recompense monetare sau de altă natură, neprevăzute legal, atras să acționeze sau să nu acționeze de o anumită manieră care favorizează pe oricine oferă recompensele date, prejudiciind astfel publicul și interesele acestuia".

O introducere teoretică valoroasă în formele corupției este oferită de Inge Amundsen. Astfel, aceasta poate lua următoaarele forme :

mită: plată (în bani sau în natură) oferită sau primită în cadrul unei relații corupte.

Oferirea sau primirea mitei prezintă o formă de corupție per se, și trebuie să fie înțeleasă ca fiind esența corupției. Mita este o sumă fixă, un anumit procentaj din contract sau orice altă favoare în bani sau natură, de obicei oferită unui funcționar de stat împuternicit să încheie contracte în numele statului sau în alt mod având mandatul de a distribui beneficii spre companii sau indivizi,businessmani sau clienți;

delapidare: sustragerea resurselor publice de către persoanele publice;
Delapidarea se produce atunci când un funcționar de stat fură de la instituția publică la care este angajat, fură din resursele pe care ar trebui, în mod normal, să le administreze în numele statului;

fraudă: genul de crimă economică ce presupune anumite trucuri, escrocherie sau înșelăciune;

extorcare: presupune dobândirea banilor și a resurse prin intermediul coerciției,violenței sau amenințării cu forța. Corupția în formă de extorcare este deseori privită ca fiind un gen de extracție „de jos"( mafiile reale din Rusia sau Italia,spre exemplu, au capacitatea de a-și impune influența asupra oficialilor de stat,în mod individual, și asupra întregilor agenții de stat prin amenințări, intimidare și asasinate planificate). Ceea ce obțin în schimb pot fi oportunități de afaceri preferențiale și privilegii, scutiri de taxe, de reglementări și de urmărirea judiciară.

Practicile corupte de acest gen pot interveni și „de sus", atunci când chiar statul este cel care se comandă acest tip de acțiuni mafiote. Acest fenomen se produce atunci când statul, în special serviciile sale secrete și grupurile paramilitare extorchează banii de la indivizi sau grupuri de indivizi pentru a scuti pe aceștia sau pe acestea de o viitoare persecuție.

favoritismul: un mecanism al abuzului de putere implicând „privatizarea" și o foarte tendențioasă distribuire a resurselor de stat, ignorând modul în care au fost inițial acumulate aceste resurse. Favoritismul nu este altceva decât naturala înclinație a omului de a-și favoriza prietenii, familia și pe oricine altcineva apropiat și de încredere. Favoritismul este o forma de exprimare a corupției în măsura în care implică o coruptă (ilicită, nedemocratică) distribuire a resurselor, în timp ce corupția riguros definită se identifică prin procesul, în sine, de acumulare a resurselor.

S-a menționat deja, că documentele internaționale nu-și propun elaborarea unei definiții rigide a corupției, enumerând doar manifestările de bază ale acesteia pentru a lăsa loc practicii și spiritului dominant al statelor aparte. În dependență de context, mita are două conotații:

serviciul pentru care s-a perceput mita este oferit fără prejudicierea obligațiilor formale;

serviciul pentru care s-a perceput mita este oferit cu prejudicierea obligațiilor formale.

Înainte de a efectua o analiză teoretică a conceptului de crimă organizată, trebuie, anticipând, să remarcăm că există anumite întrepătrunderi între acesta și conceptul de corupție. Astfel, atât corupția, cât și crima, la un nivel superior de dezvoltare,manifestă tendința de organizare.Apoi, corupția (mai exact mituirea oficialilor publici) constituie o parte fundamentală a modus operandi a crimei organizate. Pe de altă parte, organizațiile criminale, deseori, se prezintă ca partenerii cei mai fideli ai funcționarilor corupți.

Astfel „crima organizată" este un concept cât se poate de controversat care, ca urmare, este greu de definit.

O definiție capabilă să servească drept punct de plecare ar putea fi cea a reputatului cercetător american Jay Albanese: „Crima organizată este o întreprindere criminală continuă ,care lucrează în mod rațional pentru a obține profit din activități ilicite ce se bucură de o considerabilă cerere publică. Existența ei (a crimei organizate) continuă este menținută prin utilizarea forței, amenințărilor și/sau coruperii oficialilor publici(.. )".

O definiție extrem de amplă și valoroasă a crimei organizate (prin evidențierea trăsăturilor și manifestărilor primare ale acesteia) o oferă Peter Lupsha: „Crima organizată este o activitate, realizată de un grup de indivizi, care în mod conștient dezvoltă roluri și specializări, modele de interacțiune, statuturi și relații, sfere de gestiune și responsabilitate, și care, cu o continuitate în timp, se implică în acte legale și ilegale, de obicei cuprinzând:

(a) volum mare de capitaluri;

(b) asociații-tampon;

(c) violența sau amenințarea cu recurgere la violență (reală sau urmărită);

(d) coruperea oficialilor publici, a agenților acestora, sau acelora cu poziții de responsabilitate și încredere. Această activitate este orientată spre atingerea unui scop și se dezvoltă secvențial în timp. Scopul ei este acumularea sumelor mari de capital și câștigarea influenței, acompaniate de minimizarea riscului. Capitalul acumulat (bani «negri» neimpozitați) este parțial investit (spălat) în sectoarele legitime ale economiei prin utilizarea multiplelor tampoane cu scopul de obținere a influenței sporite, puterii, capitalului, și potențialului extins pentru profit criminal, pe fundalul unui risc în continuă minimizare".

Dacă am analiza o abordare a fenomenului pe care o propun documentele de importanță mondială, cea mai potrivită pare să fie Convenția O.N.U. împotriva crimei transnaționale organizate, care în Art.2 lit. (a) cu privire la «Grupul criminal organizat» definește aceasta după cum urmează: „… un grup structurat, format din trei sau mai multe persoane, care există o perioadă determinată de timp și care funcționează concertat cu scopul de a comite una sau mai multe „ crime sau infracțiuni serioase ” pentru a obține, direct sau indirect, beneficii financiare sau materiale de altă natură". Prin „crimă serioasă" Convenția înțelege o infracțiune ce se pedepsește prin privarea maximală de libertate, de cel puțin patru ani.

În literatura științifică și în publicistica occidentală, crima organizată este deseori asociată cu termenul de „mafie".Identificarea asociată nu este totuși prea consistentă din punct de vedere teoretic. Giovanni Falcone spune „…mafia pentru mult timp a servit drept un model pentru crima organizată. Această uniformitate substanțială ne permite să utilizăm termenul "mafie" lato sensu pentru toate organizațiile criminale, cele mai importante". Deci, doar organizațiile criminale ,cele mai importante, aparțin mafiei. Următoarea problemă ar fi să le depistăm pe acestea. Un important concept pentru elucidarea problemei în cauză ar fi acela de mafia-metodă. În conformitate cu el, mafia în mod obligatoriu întrunește următoareale calități și comportamente:

(1) sistem organizațional de rețea;

(2) o activă recurgere la violență;

(3) utilizarea corupției.

Și dacă ultimele două calități se regăsesc și în definițiile organizațiilor criminale ordinare, atunci condiția (1) pare să fie constitutivă și primordială pentru „mafia". Această trăsătură constă în separarea celor mai importante funcții de securizare, diminuare a riscului și de gestionare, de activitatea criminală nemijlocită și monopolizarea lor de către unele suprastructuri, care nu sunt încorsetate de legături ierarhice rigide cu participanții nemijlociți ai activității economice criminale.Astfel, este creată o structură organizațională piramidală, care îi izolează pe conducători, făcând proba legăturii lor cu activitățile criminale concrete, extrem de complicată ,iar înculparea lor pentru anumite crime,practic imposibilă.

Cele expuse ne permit să scoatem în evidență, pe de o parte, cele mai semnificative trăsături ale comunității criminale, iar pe de alta, să propunem clasificarea formațiunilor criminale. Astfel cele mai importante trasături ale comunității criminale sunt:

(1) grad înalt de organizare, care asigură prezența unei anumite ierarhii în cadrul comunității sociale criminale;

(2) stabilitate și interdependență în interiorul grupării;

(3) existența liderilor și elitelor în mediul criminal;

(4) resursa materială, financiară și tehnică;

(5) dirijarea organizației și coordonarea activităților ei;

(6) subcultura comunității criminale;

(7) ideologia și normele etice ale comunității criminale;

(8) numărul mare al acțiunilor antisociale și al infracțiunilor;

(9) specializarea criminală;

(10) existența structurilor ce asigură relații externe.

Caracteristicile enumerate mai sus conchid în recunoașterea anumitor caractere formative,primare ale sistemului criminal.Aceste trăsături se află într-o permanentă perfecționare ceea ce determină invulnerabilizarea aparatului criminal în timp și spațiu.Justețea acestei ipoteze este confirmată și de clasificarea științifică a organizațiilor criminale. În opinia comună ea cuprinde următoarele formațiuni: grupările criminale; organizații criminale; asociații criminale; comunități criminale; comunități sociale criminale.

În principiu, acestea sunt tipuri de organizații criminale, care se deosebesc și se clasifică în baza mai multor criterii. Temeiul clasificării îl constituie diversele componente calitative și cantitative:

gradul (nivelul) de autoorganizare al organizației criminale;

componența numerică a grupării criminale;

varietatea și caracterul acțiunilor criminale și antisociale;

teritoriul în care activează organizația criminală;

capacitatea de realizare a resursei financiar-materiale a comunității criminale;

intensitatea influenței ei asupra structurilor puterii de stat etc.

1.2. Cauze ale corupției și crimei organizate

De-a lungul timpului, sociologia devianței si cea a criminalității și-au constituit o serie de interpretari si modele teoretice cu caracter modern, care alături de cele cu caracter tradițional fac parte integrantă din ansamblul teoretic al sociologiei “problemelor sociale”.Astfel :

1.2.1.Paradigma funcționalistă

Strâns legat de ideile organicismului și evoluționismului, susținute în sociologia europeana de A.Comte,H.Spencer și E.Durkheim, funcționalismul cosideră că unitatea fundamentala de analiză a sociologului este societatea și nu individul, atât structurile, cât si funcțiile societale fiind considerate sisteme a caror interdependență asigură echilibrul întregului ansamblu social.Spre deosebire de concepțiile tradiționale asupra devianței, cu caracter biologist și psihologist, care localizau cauzele criminalității la nivelul indivizilor, paradigma fucționalistă a elaborat o interpretare de tip holistic, ce caută sursele devianței și criminalității la nivelul structurilor sociale deficitare.Holismul (de la englezescul Whole) sugereaza ideea ireductibilității întregului la suma părtilor sale.În domeniul sociologiei devianței și criminalității, funcționalismul cunoaște deplina sa dezvoltare în deceniile cinci si șase ale secolului al XX- lea, având ca reprezentanți principali pe Talcott Parsons, R. Merton și Kingsley Davis.Lui Talcott Parsons îi aparține concepția structural-funcționalistă care pornește de la presupunerea fundamentală că societatea este bazată pe o ordine normativă, unanim acceptată datorită consensului valoric stabilit între toți membrii societății. Astfel, omul este un individ conformist, suprasocializat, dominat de structuri, care se supune atât presiunilor externe ale mecanismelor instituționalizate, cât și presiunilor interne datorate socializării. Aceste presiuni determină conformitatea indivizilor cu normele și mijloacele instituționalizate , așa încât devianța apare doar ca o stare potențială și nu ca o realitate efectivă. În această concepție este explicată mai degrabă conformitatea decât devianța. În interpretarea parsonsiană, numai boala este acceptata ca tip de devianță legitimă,întrucât individul bolnav este scutit de rolurile, obligațiile, responsabilitățile pe care ar trebui să le îndeplinească în mod normal în viața socială.Concepția lui Parsons s-a constituit într-o ideologie conservatoare, într-o sociologie a establishment-ului, a statu-quo-ului, care justifică structurile și funcțiile societății și , prin urmare, cei care au continuat concepția structural–funcționalistă au încercat să amelioreze caracterul conservator al acestei concepții, propunand o serie de modificări.

R. Merton, spre exemplu, a procedat la o codificare științifică a postulatelor funcționalismului pe care a denumit-o “paradigma analizei funcționale”.

Cele trei postulate universale ale funcționalismului l-au transformat dintr-o concepție științifică într-una ideologică:

postulatul unității funcționale – toate activitățile sociale și toate elementele culturale sunt funcționale în mod pozitiv pentru sistem. R. Merton critică această idee, întrucât într-o societate pluralistă, postulatul unității funcționale bazat pe consens deplin, e contrazis de marea diversitate a sistemelor normative, care apreciază în mod diferit caracterul funcțional sau disfuncțional al unei acțiuni. Din punct de vedere științific, susține Merton, noțiunea de disfuncție nu este echivalentă cu imoralitatea, de unde se înțelege că devianța poate avea caracter funcțional pentru anumite grupuri sociale și caracter disfuncțional pentru altele;

postulatul funcționalismului universal – toate activitățile sociale și toate elementele culturale au, în mod universal, funcția de a promova sau menține sistemul. Merton subliniază că există atât efecte funcționale, benefice pentru sistem, cât și efecte disfuncționale care îi amenință echilibrul. Ambele efecte au un caracter manifest orientat ca atare, sau un caracter latent, determinat de consecințele involuntare ale unor acțiuni sociale, de unde rezultă că acțiunile deviante pot fi consecința, fie a unor disfuncții manifeste, fie a unor disfuncții latente;

postulatul indispensabiliății funcțiilor – toate activitătile sociale și toate elementele culturale sunt indispensabile pentru unitatea funcțională a sistemului. Merton apreciază că pot exista activități sau elemente ale caror funcții lipsesc sau sunt îndeplinite de o serie de alternative funcționale cu caracter echivalent numite “substitute funcționale”. Devianța poate fi astfel un substitut funcțional pentru acțiunile anumitor grupuri sociale care nu pot accede la succes, bunăstare economică sau poziții privilegiate în societate, pe căi obișnuite.Indiferent de versiunile sale, tradiționale sau moderne și de amendamentele aduse de Merton, paradigma funcționalistă este criticabilă, întrucât pleaca de la premiza eronată că societatea este bazată pe consens valoric, ceea ce presupune, obligatoriu, că orice acțiune deviantă subminează ordinea socială a sistemului social. În consecință, devianța este apreciată în mod exclusiv din punct de vedere al exigențelor de ordine și nu al motivațiilor personale ale indivizilor.În pofida criticilor, funcționalismul sau structural-funcționalismul are o permanentă vitalitate, supraviețuind în sociologia contemporană.

1.2.2.Paradigma conflictului social

Preluând de la Marx și de la Wright Mills ideea că nu consensul social, ci conflictul reprezintă principala condiție a ordinei sociale, punând în competiție grupuri sociale lipsite de resurse economice cu cele care beneficiază din plin de acestea, teoreticienii conflictului, între care se numară Lewis Coser, Ralf Dahrendorf, John Rex și alții, au adus în sprijinul acestei teze urmatoarele argumente:

ordinea socială este emanația puterii și nu a consensului social, așa cum susține Parsons, însă cel mai important aspect al ordinei sociale, este reprezentat de conservarea puterii prin intermediul instituțiilor de control social (Ralf Dahrendorf);

sistemul social trebuie considerat numai în raport cu situațiile conflictuale existente, de la tranzacțiile specifice concurenței de piață până la violența manifestă, situații ce tind să producă o societate pluralistă, definită de clasele sociale ale caror interese explică acțiunile membrilor (John Rex);

conflictele sociale au și un rol pozitiv, contribuind la creșterea ajustărilor între grupurile sociale, permițând menținerea lor și prevenirea retragerii unor indivizi din cadrul lor (L.A.Coser).

În sociologia devianței, paradigma conflictului social a fost dezvoltată ca urmare a criticismului radical din sociologia americană a deceniului șapte, care a desfășurat ample dezbateri asupra inegalitații sociale. Printre reprezentanții cei mai semnificativi ai paradigmei conflictului în sociologia devianței se numară Richard Quinney, Paul Walton, Anthony Platt, Austin Turk și alții.

Richard Quinney consideră că legea este instrumentul clasei dominante și apreciază că sistemul juridic capitalist are ca scop transformarea oricărei conduite care amenință privilegiile și proprietatea claselor favorizate într-un comportament ilegal. Quinney a efectuat o tipologie a crimelor (infracțiunilor) în funcție de diferențele de putere existente între clasele dominante și cele defavorizate:

crime “prădalnice”, printre care se numără spargerile, tâlhăriile (jafurile), comerțul cu droguri și contrabanda, comise de catre indivizii fără resurse în scopul asigurării necesității de supraviețuire într-un mediu dominat de inegalitate socială;

crime cu caracter particular, între care pot fi menționate omorul, atacul înarmat și violul, savârșite, mai ales, de acei indivizi care sunt abrutizați de condițiile dure ale capitalismului;

crime de rezistență (opoziție), printre care actele clandestine de sabotaj economic și muncă facută de mantuială, caracterizează clasa muncitoare, care alege aceste mijloace pentru a se împotrivi capitalismului;

crime de dominare, comise de către corporații, printre care fixarea artificială a prețurilor, încălcarea legislației financiare, poluarea mediului etc., care au ca scop menținerea sistemului existent;

crime ale puterii executive (acte de corupție), săvârșite în diferite scopuri, toate având ca motivație menținerea pozițiilor de putere, prestigiu și bunăstare materială.Teoreticienii conflictului apreciază că, în toate formele ei, devianța a devenit un raspuns adaptativ la condițiile de viață ale capitalismului contemporan, iar sancționarea ei are loc în funcție de poziția de clasă, urmărind ordinea sociala inegalitară a sistemului social.

1.2.3.Paradigma interacționismului simbolic ( Teoria “etichetării” )

Societatea americană a intrat în ultimele decenii într-o fază de dezvoltare care vizează o reîntoarcere la tradițiile europene și, în primul rând, la modelul teoretic Weberian cu privire la semnificațiile acțiunii umane. Această schimbare de perspectivă se poate sintetiza în urmatoarele idei: respingerea presupunerilor prealabile și a definițiilor făcute situațiilor sociale prin scheme apriorice; luarea în considerare a lumii subiectivității umane pentru a da acțiunii actorului social un sens pe baza căruia să se poată interpreta motivațiile actului de conduită comunicat și orientat în raport cu conduitele celorlalți; considerarea lumii sociale ca o “scenă” a întâlnirii dintre experiențe și semnificații particulare și refuzul de a mai considera această lume un univers cantitativist dominat de proprietăți și legi invariabile; adoptarea metodei fenomenologice ca fiind singura în masură să evidențieze caracterul volițional al activitatilor umane în lumea intersubiectivă a vieții cotidiene; plasarea sociologului în perspectiva actorului social care exercită acțiunea, adică convertirea semnificațiilor reale într-o lume alternativă celei cotidiene, care cuprinde interpretarea interpretărilor subiective ale acțiunii.Adoptarea unei asemenea perspective interpretative a permis constituirea mai multor curente cu caracter fenomenologic:

teoria schimbului (exchange theory), elaborată de George Homans, Peter Blau si Robert Emerson, a interpretat comportamentul uman ca fiind produsul unui “schimb” de bunuri materiale și spirituale între protagoniștii acțiunii sociale;

interacționismul simbolic, schițat inițial de George H.Mead și fundamentat ulterior de Herbert Blumer și discipolii săi, printre care Erving Goffman, Howard S.Becker, Anselm Strauss, Edwin Lemert și alții, a plecat de la ideea că faptele sociale sunt rezultatul proceselor de interacțiune dintre participanții la lumea cotidiană a simbolurilor și semnificațiilor reciproc împărtășite, în care totul se negociază, neexistând nimic predeterminat sau prestabilit;

etnometodologia, reprezentată de Harold Garfinkel,Jack Douglas și Erving Goffman,și-a propus să înlăture bariera artificială dintre cunoașterea științifică și cea comună, așa încât sociologii să efectueze o descriere a vieții cotidiene identică cu cea a actorilor sociali,înșiși.Toate aceste orientări au determinat deplasarea preocupărilor sociologilor de la aspectele deterministe ale acțiunii (de ce au loc acestea ?), la aspectele ei fenomenologice (cum poate fi descrisă sau interpretată aceasta ?), orientându-i spre investigarea vieții cotidiene a micilor comunități alcătuite din grupuri de devianți și marginali: toxicomanii, în special fumatorii de marijuana (H.S. Becker), bolnavii mental, internații în spitale psihiatrice (E.Goffman), delincvenții (Edwin Lemert) etc. Orientările fenomenologice și-au adus o contribuție de seamă în domeniul sociologiei prin urmatoarele idei:

lumea devianților (out-sider-ilor–H.S.Becker) este similară celei convenționale, normele și valorile subculturilor deviante găsindu-și corespondent în valorile ce definesc societatea convențională;

niciun act nu este deviant prin el însuși, ci este definit ca atare numai ca urmare a interacțiunilor sociale în cursul cărora indivizii reacționează față de conduitele altor indivizi, care nu seamănă cu ale majorității, etichetându-le ca fiind deviante.Această idee s-a concretizat în așa-numita teorie a “etichetării” ( labeling theory ), susținută, între alții, de Howard S. Becker, Edwin Lemert, Kai Erikson, Erving Goffman, Thomas Scheff și alții.Problema fundamentală a acestei teorii constă în aflarea unui raspuns la întrebarea “de ce (cum ) o anumită conduită este desemnată ca fiind devianta ?”, însa sinteza teoriei etichetării necesită cateva enunțuri:

împărțirea oamenilor în indivizi normali și indivizi devianți nu poate fi susținută, întrucât toți oamenii, într-un moment sau altul al vieții lor, încalcă normele sociale;

majoritatea acestor cazuri de încălcare a normelor sociale nu este detectată de catre agenții de control social și este denumită “devianță primară”;

calificarea unui act ca fiind deviant depinde de reacția societății față de încălcarea normelor, de împrejurările în care se produc aceste abateri și de categoriile de indivizi desemnați ca fiind devianți;

din punctul de vedere al devianților înșiși, conduita lor este perfect normala ( este “ așa cum trebuie să fie” în sensul postulat de E. Durkheim). Abia dupa ce are loc procesul de etichetare din afară, apare devianța ca atare, denumită “devianță secundară”. Indivizii etichetați ca devianți adoptă o conduita conformă cu această etichetă, căutând compania unor persoane care au aceeași identitate și împărtășesc același stil de viață;

procesul de etichetare este realizat de către agenți de control social care au puterea de a stigmatiza, de a supune pe indivizii nonconformiști unui ritual de degradare, de a-i sancționa și de a-i obliga să se resocializeze pentru a reveni la identitatea considerată “normală” de către societate.

Ca orice concepție fenomenologică, teoria etichetării are și limite:

– reduce explicația sociologica la o simplă interpretare de semnificații, ignoră determinantele structurale ale conduitelor umane;

– identifică devianța cu anormalitatea, ignorând faptul că devianța este un fenomen social, iar anormalitatea este un fenomen psihopatologic; ignoră cauzele primare ale devianței în favoarea consecințelor secundare determinate de etichetare;

– nu ia în considerare devianța cu caracter secundar sau nedetectat, cum sunt actele de corupție a acelor care dețin puterea , care de cele mai multe ori nu sunt nici stigmatizate, nici etichetate.

Teoria etichetării a avut un impact puternic asupra mișcării de umanizare a mediilor carcerale, prin semnalarea pericolelor instituționalizarii, ale dependenței prelungite față de instituțiile de control social (mai ales în cazul deținuților infractori sau al pacienților din spitalele de psihiatrie) și a oferit , totodată, o descriere mai adecvată a modului de desfașurare a unor “cariere deviante” determinate de mecanismele etichetării.

Aceste teze fenomenologice au dat naștere în deceniul șapte unui nou model de teoretizare a fenomenelor de infracționalitate și bolilor psihice, model aplicat în criminologie pentru a descrie cu precădere relațiile dintre “stigma” (eticheta), atașată individului criminal, și evoluția ulterioară a conduitei sale infracționale, în direcția recidivării faptelor pentru care a fost incriminat.Ratele înalte de recidivism al actelor criminale evidențiază faptul că tratamentul corecțional aplicat în locurile de detenție nu face altceva decât să întărească comportamentul criminal și fiind departe de a îndeplini funcția de sancțiune, intimidare și reabilitare, închisoarea devine un gen de “școală” pentru infractori, care învață noi tehnici ale crimei.Sociologi, cum ar fi Jack P.Gibbs, Don Brown sau Maynard L. Erikson, au arătat că există o corelație pozitivă între severitatea pedepsei și recidivarea infracțiunilor comise, adeziunea față de normele și valorile subculturilor criminale fiind mai puternică decât amenințarea aplicării unor sancțiuni.O serie de cercetări întreprinse asupra tinerilor delincvenți au evidențiat faptul că 80% dintre cei care au săvârșit delicte cu caracter grav au devenit, ulterior, infractori adulți cu conduite criminale structurate și persistente. Erving Goffman consideră închisorile ca fiind “instituții totale” care își asuma responsabilitatea deplină pentru toate aspectele de viață ale indivizilor privați de libertate. “O instituție totală, sublinia Goffman, poate fi definită ca un loc de rezidență și de muncă în care un mare număr de indivizi, care au o situație identică, fiind despărțiți de societatea exterioară pentru o perioada de timp apreciabilă, duc împreună un ciclu de viață îngrădită și administrată în mod formal. Închisorile servesc ca un exemplu clar în această privință, permițându-ne să apreciem că ceea ce se întamplă într-o închisoare poate fi găsit și în instituțiile ale căror membri nu au încălcat nicio lege”, adică în aziluri pentru bătrâni, orfelinate, spitale psihiatrice, școli militare, lagăre de concentrare etc.Atât Erving Goffman, cât și Bruce Jackson au arătat că resocializarea membrilor instituțiilor totale presupune privarea de fostele lor statusuri și supunerea la un tratament restrictiv, vizibil în programul disciplinar, tăierea parului, portul aceleeași uniforme și altele, în raport cu normele, valorile și stilul de viață al instituției respective. Alături de cultura oficiala a instituției există o cultura paralela “azilară” ce constă în norme și mijloace specifice rezistenței controlului oficial, în favoarea menținerii ajutorului reciproc între membri.

Bruce Jackson observa că “un penitenciar este similar unui lagar de concentrare: ”oficialii reprezintă inamicul, iar deținuții constituie prizonierii”.Există și un alt aspect important care caracterizează viața în instituțiile totale, subliniat de criminologii fenomenologi, și anume dependența indivizilor internați de stilul de viață și de constrângerile culturii instituționale și lipsa capacității de revenire la modul normal de existență ce definește societatea exterioară.Se dezvoltă astfel “personalități instituționale”, care își găsesc identitatea și afirmarea numai în mediul organizațional în raport cu care sunt în deplină securitate și siguranță.

1.3.Cauzele care generează corupția

Studierea corupției de către diverși specialiști (economiști, juriști,sociologi, criminologi, psihologi, politologi și alții) a relevat faptul că aceasta este determinată de o multitudine de cauze și condiții de natură socială, economică, politică, morală și culturală, cunoașterea acestora asigurând un real suport pentru prevenirea și combaterea fenomenului.

Cauzele care generează acest fenomen sunt diferite de la țară la țară, de la o regiune la alta, generând forme specifice de manifestare. Ele pot fi însă grupate în anumite categorii.

a) Cauze economice

Sărăcia și imperfecțiunile sistemului economic, lipsa resurselor de subzistență, insuficiența asigurării pentru indivizi a mijloacelor necesare unui nivel de trai la care aspiră, determină un comportament coruptibil. S-a demonstrat că frecvența actelor de corupție este mai mare în țările sărace, uneori cuprinzând întreaga societate, de la funcționarii mărunți până la șefii statelor.La acestea se adaugă și restricțiile aplicate de unele state la un moment dat, în legătură cu producerea sau importul unor mărfuri (alcool, țigări și altele), precum și interzicerea totală a producției sau comercializării unor produse (exemplu: drogurile). Pentru producția, circulația și uneori deținerea unor asemenea mărfuri se comit acte de corupție, autoritățile corupte favorizând pe corupători pentru obținerea de licențe, facilități vamale sau tolerarea unor activități interzise.

b) Lipsa de fermitate din partea autorității statului și inconsecvența în aplicarea legilor.

Asemenea comportament generează cazurile de toleranță, manifestate de puterea politică, implicarea acesteia în acte de corupție și imoralitatea unor funcționari ai statului.De multe ori autoritățile însărcinate cu stoparea corupției sunt ineficiente datorită sistemului defectuos de selecție și promovare a funcționarilor, dar și datorită faptului că unii dintre reprezentanții acestor autorități ajung ei înșiși să fie corupți. Există țări, în special cele aflate în faza incipientă de democratizare sau cu regimuri totalitare, în care puterea este implicată în cel mai înalt grad în acte de corupție, politica de stat fiind marcată efectiv de acest flagel.

c) Forma de proprietate asupra mijloacelor de producție

S-a verificat de-a lungul istoriei societății omenești faptul că în general proprietatea statului asupra mijloacelor de producție asigură o birocrație excesivă prin constituirea clasei funcționarilor economici, dispusă să gestioneze proprietatea statului în interes propriu, cu scopul obținerii unor foloase materiale. Interesul personal al acestor manageri se manifestă pe fondul lipsei eficiente de control din partea proprietarului (statul), cu ocazia unor contracte oneroase, a favorizării unor salariați cu ocazia promovărilor și altele. În unele țări, trecerea la economia de piață și procesul de privatizare a unor societăți cu capital de stat creează noi câmpuri de acțiune în care se manifestă corupători și corupți.

d) Modalități și defecte comune împământenite

Această categorie de cauze ține de structura psihologică a indivizilor, de mentalitățile și defectele tradiționale ale unui popor, căpătate de-a lungul timpului. Se remarcă din acest punct de vedere trăsături comune la mai multe popoare care conviețuiesc în anumite arii geografice (rezistența mai mare la corupție din partea popoarelor nordice, permanentizarea unor relații bazate pe „obiceiuri bizantine” la popoarele aflate la porțile Orientului).

e) Mentalități și defecte de educație ale indivizilor situați la polul activ sau pasiv al corupției

Dorința de îmbogățire fără muncă și goana după avantaje nemeritate a unor persoane cu carențe educaționale generează, de asemenea, corupție. Imoralitatea unor persoane care caută să-și realizeze anumite interese economice fără o concurență reală (negocierea unor contracte, avizarea unor produse, acordarea unor autorizații și altele) sau obținerea altor avantaje de orice fel (accederea în anumite funcții, protecție în situația încălcării legii și altele) combinată cu imoralitatea unor funcționari dispuși să răspundă afirmativ la solicitările persoanelor din prima categorie, face ca fenomenul corupției să fie încă larg răspândit în toate țările indiferent de nivelul de dezvoltare pe care se găsesc.

f) Absența sau blândețea unei legislații corespunzătoare și a sancțiunilor prevăzute pentru actele de corupție

Măsurile legislative coerente și ferme au darul de a stopa într-o oarecare măsură fenomenul corupției. Ele trebuie să privească atât încadrarea faptelor de corupție, regimul sancționator, cât și constituirea cadrului de aplicare a legii.

g) Existența unor ambiguități legislative în domeniul reglementării anumitor activități sociale

Posibilitatea „strecurării pe lângă lege”, atunci când normele juridice nu sunt suficient de clare și pot fi interpretate după bunul plac al funcționarilor care le aplică, favorizează întreținerea și extinderea corupției.

1.4.Criminalitatea violentă,corupția,crima organizată. Recrudescența violenței în societatea contemporană

Evoluția societăților contemporane evidențiază faptul că deși s-au intensificat măsurile și intervențiile instituțiilor specializate de control social împotriva faptelor de delicvență și criminalitate, în multe țări se constată o recrudescență și o multiplicare a delictelor comise cu violență și agresivitate precum și a celor din domeniul economic și financiar-bancar, fraudă, șantaj, mită și corupție.Reprezentând o problemă socială a cărei modalitate de manifestare și soluționare interesează atât factorii de control social (poliție, justiție, administrație) cât și opinia publică ,asemenea infracțiuni comise prin violență și corupție tind să devină deosebit de intense și periculoase pentru stabilitatea și securitatea instituțiilor, grupurilor și indivizilor; fiind asociată de multe ori cu cele de crimă organizată, terorism și violență instituționalizată, specifice, ”subculturilor” violenței și crimei profesionalizate.Deși cauzele recrudescenței violenței și crimei organizate sunt dificil de identificat și explicat datorită existenței unor diferențe sensibile în ceea ce privește amploarea și intensitatea lor de la o țară la alta, majoritatea specialiștilor și cercetătorilor consideră că sursele acestor fenomene rezidă în perpetuarea unor structuri politice, economice și normative deficitare, în menținerea și accentuarea discrepanțelor sociale și economice dintre indivizi, grupuri și comunități și intensificarea conflictelor și tensiunilor sociale și etnice.Dificultățile întâmpinate în definirea actelor și crimelor comise prin violență sunt determinate atât de varietatea formelor de violență și crimă violentă întâlnite în diverse societăți ,cât și de diferențele în ceea ce privește sancționarea și pedepsirea acestora, mai ales că, de multe ori, violența acoperă o gamă largă de comportamente individuale și sociale ce țin de propria lor etiologie. Totodată, aprecierea și definirea violenței se face în funcție de anumite criterii istorice, culturale și normative, de ordinea socială existentă la un moment dat într-o anumită societate, de anumite interese politice și sociale, dar și în funcție de anumite criterii și contexte subiective și accidentale, care sunt însă relative spațial și temporal (atât de la o societatea la alta cât și de la o perioadă la alta).Violența nu reprezintă totuși, un fenomen nou, apariția și evoluția ei fiind strâns legată de evoluția indivizilor, grupurilor, organizațiilor și societăților umane.Pentru acest motiv unii cercetători și specialiști consideră că violența reprezintă o permanență umană, fiind intens legată de esența umană și de funcționarea societății. Ea este amplificată în prezent de acte de terorism și crimă organizată, comise cu scopul de a inspira frică, spaimă și groază în rândul opiniei publice, dar și o serie de delicte și crime, ce violează drepturile și libertățile individului (omoruri, asasinate, violuri, jafuri, agresiuni fizice). Alături de violența primitivă,ocazională, pasională sau utilitară se constată amplificarea și proliferarea violenței raționale, specifică crimei organizate și organizațiilor criminale profesioniste.Asistăm la o așa numită ”internaționalizare” a violenței și crimei organizate la nivelul diferitelor societăți, state și națiuni prin apariția și proliferarea unor noi tipuri de delicte și crime, ce transgresează și interpenetrează noi forme de prevenire, combatere și neutralizare a violenței și crimei organizate la nivel național și internațional.

Dezvăluirea cauzelor fenomenului infracțional nu poate fi realizată decât printr-o cercetare care să exploateze toate laturile acestui fenomen. Sunt necesare în acest sens investigații cu caracter sociologic, psihologic, juridic, psihiatric, biologic și antropologic.Afirmarea caracterului complex biopsihosociolegal al criminalității și înlăturarea, prin acest concept, a susținerilor biologizante, psiho-sociologizante, corespunde realității obiective și reprezintă una din premisele majore necesare cercetărilor criminologice fundamentale în scopuri profilactice.

CAPITOLUL II. CONCEPTUL DE ORGANIZAȚIE CRIMINALĂ

2.1.Definirea conceptului de organizație criminala

Unii specialiști neagă existența unei organizații naționale a crimei.Autori ca Daniel Bell, John Coublin sau Francis Janni indică existența unor grupuri de infractori care intră în conflict atunci când săvârșesc infracțiuni într-un anumit teritoriu. De asemenea se neagă realitatea unui model de organizare formală a grupului.

Opiniile cum ar fi că organizațiile criminale secrete nu sunt organizații formale de tipul corporațiilor de afaceri, ci sunt sisteme sociale tradiționale, organizate pe baza valorilor culturale ce nu au nimic în comun cu calitățile birocrației moderne sau cum că aceste organizații seamănă cu o întreprindere sau o conspirație străină, etnică, au fost dezbătute intens, mai ales după anii ’20 ai secolului nostru.Opiniile rămân împărțite, cu toate acestea, se consideră că ” organizarea crimei ” sau „crima organizată ” desemnează concepte și realități diferite a căror rezolvare are nu numai o relevanță teoretică, ci și implicații practice în strategia de prevenire și combatere a criminalității.

2.2.“Crima organizată” sau “organizarea crimei”

„Organizarea crimei” diferă de ”crima organizată” deoarece:

▪ structura ierarhică rigidă este înlocuită de un sistem interrelațional flexibil și eficient;

▪ nu întotdeauna violența este cea mai bună cale de înlăturare a persoanelor incomode (ex.: schimburi de funcție);

▪ infiltrarea în sferele de decizie nu este necesară, infractorii înșiși se află în aceste sfere.;

▪ prejudiciul social este cu atât mai mare cu societatea este puțin conștientă că ”organizarea crimei” se repercutează în mod catastrofal asupra nivelului său de trai.

2.3.Definiția organizației criminale

În contextul marilor schimbări politice și sociale contemporane, al dezechilibrelor internaționale și al proceselor tensionate determinate de acestea, noile forme de criminalitate au luat o amploare deosebită mai ales în țările aflate în tranziție la economia de piață.

O organizație criminală, prin modul său de structurare, flexibilitatea și deosebita capacitate de infiltrare în zonele vitale ale politicului și economicii, prin întinderea sa mondială rapidă, prin recursul necondiționat la violență, corupție și șantaj, reprezintă un pericol direct și de mare actualitate, o sfidare la adresa societății mondiale.

Definiția: – însemnul de organizație criminală semnifică activitățile infracționale ale unor grupuri constituite pe principii conspirative, în scopul obținerii unor importante venituri ilicite la cote deosebit de ridicate.

Codul lor moral presupune un deosebit simț al demnității individuale și pretinde o tăcere liber consimțită în problemele secrete. Acest sistem dăinuie de foarte mult timp și este respectat cu rigurozitate. Specificul local a fost dăltuit de-a lungul secolelor ca efect al rezistenței la umilințele provocate de cuceritorii străini, de guvernările locale rapace și de jaful bandelor de răufăcători autohtoni.

În concepția Interpol-ului,organizațiile criminale ar putea fi împărțite în patru mari grupe distincte:

a) Familiile mafiei, constituite pe structuri ierarhice stricte, norme interne de disciplină, un cod de conduită și o diversitate mare de activități ilicite ( familiile italiene, americane, columbiene );

b) Organizațiile profesionale a căror membrii se specializează în una sau două tipuri de activități criminale ( furtul și traficul de mașini furate, răpiri de persoane ) ; 

c) Organizații criminale constituite pe criterii tehnice, care sunt rezultatul unor împrejurări specifice precum închiderea granițelor, circulația dificilă peste frontiere, expansiunea geografică (triadele,yakuza, jamaicanii) ;

d) Organizații teroriste internaționale care practică asasinatul, deturnarea de avioane, răpirea de persoane etc., sub diferite motivații politice, militare, religioase sau rasiale.

2.4.Caracteristici

Spre deosebire de acțiunile unor indivizi care, ocazional, se asociază pentru a comite infracțiuni , o organizație criminală constituie o asociație premeditată, concepută până la cele mai mici detalii în ceea ce privește rolul și modul de acțiune al celor ce o constituie. Efectele sale: secătuirea puterii societății, amenințarea stabilității guvernării, determinarea creșterilor taxelor, periclitarea securității individuale și colective, controlul exercitat asupra sindicatelor și influențele asupra structurilor de putere politică și economică.

În varianta clasică a unei organizații criminale pot fi o serie de trăsături specifice:

a) STRUCTURA – membrii rețelei au sarcini și responsabilități în funcție de pregătirea și abilitatea specifică a fiecăruia. Însă și structura se caracterizează prin ierarhie strictă și autoritate.

O organizație criminală implică coordonarea unui număr de persoane în planificarea și execuția actelor ilegale. Conform teoriei lui Donald R. Cressy, organizațiile criminale dispun de o structură și organizare formală, chiar birocratică ce se prezintă astfel:

b) ERMETISM ȘI CONSPIRATIVITATE. Această trăsătură derivă atât din vechea origine socio-culturală a fenomenului cât și din necesități obiective determinate de nevoia de autoprotecție, de evitare a penetrării propriilor rânduri de către organismele abilitate prin lege.

Într-o altă opinie avizată, pericolul grav pe care îl reprezintă aceste organizații criminale derivă din subcultura sa arhaică, mult mai interiorizată și mai bogată, tradusă din selectarea riguroasă a recruților și din capacitatea de fier, de a impune membrilor săi reguli neiertătoare de conduită care sunt fără excepție respectate.

Discreția și respectarea legii tăcerii omerta, sunt calități indispensabile pentru fiecare membru al unor astfel de organizații. Componenții lor riscă să fie eliminați fizic în caz de trădare.În ultimii ani, ca urmare a eforturilor depuse în plan național și internațional, un număr important al capiilor organizațiilor criminale au fost capturați și deferiți justiției. Unii dintre ei au vorbit. Ca urmare regula conspirativității s-a întărit și mai mult, limitând la minimum atât legăturile între membrii rețelei cat și circulația de informații în interiorul rețelei, sau asupra severității selecției de noi membri.

c) FLEXIBILITATE,RAPIDITATE ȘI CAPACITATE DE INFILTRARE.În timp organizațiile criminale de tip mafiot au dovedit o extraordinară capacitate de adaptare atât în privința domeniilor preferate de activitate, cât și la condițiile concrete, social-politice și istorice din țările în care s-au constituit.Plecând de la domenii minore ale economicului, organizațiile criminale au ajuns să coordoneze cea mai mare parte a traficului mondial cu stupefiante, arme, muniții, să fie proprietare ale unor bănci și societăți de holding, să dețină hoteluri, cazinouri și terenuri petrolifere să se implice în metode moderne ale crimei, cum ar fi frauda financiar- bancară, spălarea banilor și criminalitatea informatică.În scopul atingerii obiectivelor proprii, structurile organizațiilor criminale s-au implicat în lumea finanțelor, în politică, în justiție și politică.

d) CARACTERUL TRANSNAȚIONAL AL ORGANIZAȚIILOR CRIMINALE.Deschiderea largă a frontierelor,elaborarea unei legislații extrem de permisive factorului extern, slaba dezvoltare economică, instabilitatea politică și corupția din țările sărace au creat oportunități și breșe excepționale pentru expansiunea și mondializarea organizațiilor criminale.

e) ORIENTAREA SPRE PROFIT. Această trăsătură caracterizează activitatea organizațiilor criminale. Câștigul este realizat prin menținerea monopolului asupra domeniilor în care își desfășoară activitatea: traficul cu narcotice, jocurile de noroc, pornografia, prostituția, traficul cu arme, etc.

f) UTILIZAREA FORȚEI. Este esențială în atingerea propriilor obiective și se manifestă prin intimidare, șantaj, corupție și violență. Aceste metode sunt utilizate în două direcții:

În primul rând, pentru a menține disciplina în interiorul propriei structuri. Odată pătruns în ”interior”, recrutul învață ”codul onoarei” și legea tăcerii – omerta siciliană. Indiscreția sau trădarea sunt pedepsite cu moartea, indiferent dacă structura criminală se numește Mafia, La Cosa Nostra, Yakuza, Triade, etc.

Pentru a pedepsi acele persoane care nu se supun cerințelor și intereselor criminale sau acționează împotriva lor.

2.5.Codul comportamental

”Imaginea clasică a organizațiilor criminale arată faptul că supraviețuirea unei structuri de acest tip este problematică dacă comportamentul membrilor săi nu este nici previzibil nici în conformitate cu evaluările și așteptările fiecăruia dintre indivizii care compun organizația”.Regulile de conduită ajută la stabilirea conformismului și a previzibilității. Sancțiunile pentru încălcarea lor ajută la menținerea și supraviețuirea organizației. Între regulile luate în seamă se numără: păstrarea secretului, prioritatea acordată mai întâi organizației și apoi individului, interzicerea luptelor interne indiferent de motiv, interzicerea acțiunilor care produc oroare populației ( ex. Răpirile ).

2.6.Domenii de acțiune

Comunitatea internațională a fost pusă în fața unei economi ”subterane” de mare anvergură, caracterizată prin infiltrarea piețelor economico-financiare de către structurile criminale în încercarea acestora de a prelua controlul asupra unor importante sectoare economice interne și internaționale. Procesul este vast, bazat pe tranzacții financiare globale în continuă creștere. Piețele financiare internaționale cuprind în fiecare zi în valoare de sute de miliarde de dolari, din care numai o mică parte par a fi operațiuni de comerț licit. Restul se bazează pe capital speculativ, lichid și semilichid, investit pe termene scurte și care garantează anonimatul investitorilor.Transnaționalizarea celor mai mari bănci, eliminarea restricțiilor și al controlului asupra investițiilor străine, dezvoltarea tehnologiei electronice de transmitere a informațiilor financiare constituie parte din cei mai importanți factori ce determină creșterea acestei imense mase monetare speculative. Amploarea acestui fenomen, cât și complexitatea lui , sunt de natură să descurajeze orice încercare de control statal și creează condițiile propice de marcare a banilor proveniți din afaceri ilicite precum traficul de droguri, arme, carne vie, cu autoturisme de lux furate, escrocherii, camătă, taxă de protecție etc.

2.7.Organizații criminale mafiote

Mafia Italiană.

Ce este de fapt Mafia? Într-o primă opinie universal acceptată, Mafia ar reprezenta o organizație secretă, constituită în anul 1282, în timpul unei revolte, cunoscută sub numele ”Viespile Siciliene” îndreptată împotriva ocupanților francezi. Astfel, termenul de Mafia ar corespunde prescurtării de la ”Morte Alla Francia, Italia Anela” ( Moarte Franței, strigă Italia ) .Pentru a rezista invadatorilor și pentru a organiza lupta de rezistență, un grup de sicilieni a inițiat un nucleu care apăra comunitatea, pedepsea tâlharii și răufăcătorii, ignorând legea străină. De-a lungul timpului, această organizație, secretă a evoluat negativ, degenerând în criminalitate și violență.

Conform altor opinii, la jumătatea secolului trecut, originile Mafiei, ca și ale Camorrei, s-ar afla la începutul secolului al-XIV-lea. Ne aflăm în fața unor mici întreprinzători care folosesc forța- chiar și pe cea colectivă- pentru a delimita și apăra spații de activitate, în primul rând în fața celor de pe aceeași treaptă cu ei, și apoi în fața oricui altcineva ( comercianți, proprietari ).

Capacitatea de folosire a violenței este o calitate profesională, ceea ce îi apropie de păstori, de paznicii de terenuri, de un întreg univers popular dispus să folosească orice mijloace pentru a supraviețui sau pentru a urca o treaptă pe scara socială.

Din acest grup care începe să se formeze în interiorul Siciliei se va desprinde primul nucleu al structurii ”familia”. Aceasta s-a transformat în cursul secolului al XIX, într-o clasă conducătoare, datorită afacerilor pe care le practica, o lume care își va baza exercitarea puterii pe afișarea prestigiului și al bogăției. Dar această putere pare condiționată de deținerea unei forțe militare mai mult sau mai puțin ostentative, necesară pentru supravegherea forței de muncă, cât și pentru gestionarea afacerilor, precum și pentru siguranța persoanelor importante expuse pericolului răpirilor.Aici apare un alt nivel de comportament mafiot. Pentru a-și afirma propria lege, ”familia” preferă să folosească o poliție privată, formată din oameni dispuși să facă pentru stăpânii lor, treburile ”murdare” sau să însărcineze în acest scop delicvenți dați în urmărire, cu care au fost stabilite relații de ”patronage”. Și unii și alți sunt numiți „mafioți” de către contemporani.

În numeroase regiuni, aristocrații și burghezii, familiile și partidele se obișnuiesc să-și rezolve conflictele prin forța armelor. Într-o oarecare masură , aceste conflicte par gândite pentru a permite clasei conducătoare vechi sau noi să înarmeze ,să folosească și să mențină sub control ceea ce sursele actuale numesc pătura ”răufăcătorilor” .

Violența servește drept mijloc pentru clădirea, dacă nu a unei noi civilizații, cel puțin a noi echilibre politice si sociale.

Termenul și conceptul de Mafie apar abia la sfârșitul ”tulburării” numite RISORGIMENTO. După anul ’65, funcționarii de dreapta îi numesc ”mafioți” pe tălhari și pe cei ce se sustrag de la executarea stagiului militar, pe cei ce se opun ordinii politice și sociale, pe capii partidelor municipale și pe micii delicvenți din sate și orașe. Termenul ”camerrista” stă alături de celălalt, fără a se referi în mod special la caracterul regional .Uneori termenul ”camorra” se referă la organizații criminale urbane, pe când ”mafia” pare să indice un fenomen de tip rural.

Într-o accepțiune foarte răspândită în prezent, Mafia, ar corespunde criminalității regionale siciliene, Camora, ar corespunde criminalității regionale Campania. Pentru simetrie, mass-media a introdus recent un termen pentru criminalitatea calabreză, cel de N’drangheta. Formulările obișnuite alătură delicvența comună cu cea organizată și cu o elită criminală originară din Sicilia occidentală, pe care ne-am obișnuit să o numim cu titulatura sa, Cosa Nostra. Putem adăuga și alte termene prezente în lume: mafia americană, considerată ca derivând direct din cea siciliană dar care în realitate nu are același caracter rigid, regional, apoi mafia chineză, cea columbiană, rusească, etc.

Termenul capătă accepțiuni mai largi. El se poate referi la influența acelor asociații secrete și indică un strîns raport între politică, afaceri, criminalitate, ilegalitate sau corupție, susținere a anumitor politicieni, înșelătorii electorale, incapacitatea de a aplica legea în mod imparțial.

Mafia este apreciată drept cea mai puternică organizație criminală, nu numai datorită numărului mare de membri, ci mai ales ca urmare a structurii sale și a capacității ei de a dezvolta strategii unitare, în ciuda articulației complexe a rețelei sale operaționale. Prin caracteristicile sale, Mafia este singura organizație criminală italiană care oferă un model criminal valabil la nivel internațional.

Dificultățile întâmpinate în delimitarea subiectului au determinat literatura să-l reducă la contextele economice și culturale, subliniind, ca de obicei, caracterul ierarhic al acesteia. Primii analiști ai problemei, imediat după 1860, au considerat că mediul sicilian era puternic afectat de arhaism. Și totuși la o sută de ani după aceasta, deși contextul s-a modificat în toate elementele sale, ne aflăm încă în fața a ceea ce numim „Mafia” și încercăm să înțelegem cum anume a supraviețuit modernizării acest fenomen tipic în aparență pentru un univers tradițional.

Chiar și rapoartele comisiei antimafia se referă la un trecut de peste o sută de ani sau fac apel la istoriografie care descrie studiul ultimilor două secole ca fiind o societate semifeudală, eminamente agrară și latifundiară, imobilă din punct de vedere economic și social, traversată de un singur val de înoire.

În istoria interpretărilor mafiei, a luptei împotriva acesteia revine în mod ciclic ideea conform căreia „modernismul (reforma agrară, industralizarea, școlarizarea, instaurarea unor obiceiuri sexuale libere) ar trebui să distrugă fenomenul împreună cu superficiala sa cultură, schemă care a făcut obiectul propagandei stângii în anii de după război și reluată cu unele instrumentalizări de aproape toată lumea, cu scopul de a abține mai multe fonduri, mai multe posibilități de administrare a resurselor etc.Mulți au crezut că mafia va dispărea atunci când în interiorul pustiu al insulei se va fi auzit fluieratul locomotivei, după acesta se va vorbi de zgomotul avionului și de bip-ul computerului.Progresul economic nu intră neapărat în contradicție cu fenomenul de tip mafiot, nici termenul imobilitate nu poate fenomenul și contextul acestuia. Cu ani în urmă, mafia latifundară a secolului trecut era considerată nu atât ca o expresie a puterii baronilor, cât un instrument al grupului social intermediar al celor care închiriau ( vătafi ) și care pe parcursul dezagregării de durată a economiei și a puterii feudale, dezvoltă o capacitate de intimidare exercitată ascendent și descendent cu ierarhia socială. Mai mult chiar mafioții care par să reprezinte cel mai bine modelul tradițional (mediază transferul de terenuri de la proprietari la țărani, supraveghează mișcările colective de după cele două războaie mondiale) nu sunt gardieni, ci ciocli ai feudei, cu un rol inimaginabil dincolo de procesele de modernizare politică și socială ale sec. XX. Teza conform căreia tipul de coerciție extra-legală numit mafia ar servi pentru asigurarea subordonări țăranilor, se dovedește ineficientă.

De ce contextul economic, social și politic la care se face referire este cel latifundiar? Este vorba de considerare fenomenului ca un reziduu mai mult sau mai puțin feudal. Se poate înregistra însă compatibilitatea dintre mafie și dezagregarea posesiunilor latifundiare, dintre mafie și gradul ridicat de integrare pe bogatele piețe internaționale și chiar transoceanice.

Deseori ne aflăm în fața unor sectoare și a unor momente de dinamism economico-social.

În multe din aceste cazuri, mafioții desfășoară activități legale, ale căror monopol este garantat de violență, prin tehnici care pornesc de la intimidarea verbală la cea fizică, ajungând până la eliminarea rivalilor, a trădătorilor și a martorilor. Criminalitatea comună oferă nu doar o bază de recrutare pentru familiile mafiote, ci constituie însăși rațiunea existenței acestora. Încă din perioada bourbonică se înregistrează practica ambiguă a „compozițiilor” ,tratate între victimă și autorul infracțiunii, mediate de înalți exponenți ai delicvenței, profesioniști sau capi, care răpeau ordinii legale puterea de a pedepsi crimele, experiență larg răspândită chiar și în zilele noastre. Așa cum în sec. XIX amenințarea bandiților era folosită pentru ai convinge pe proprietari să încredințeze mafioților paza propriilor terenuri, astăzi comercianții sunt determinați de riscul unui jaf sau al extorcării, să plătească asigurarea mafiotă.

Mafia reprezintă întotdeauna un aparat al ordinii dar ea presupune și o dezordine socială și criminală ce trebuie ținută sub control.

Ne referim nu doar la același termen ci la același subiect, în ceea ce privește atât trecutul cât și prezentul. Întâlnim însă și discontinuități evidente dintre care cea mai gravă este răspândirea geografică a organizațiilor de tip mafiot. Chiar și în zonele tradiționale, „infectate”, problema continuității istorice se pune în mod diferit.

Mafia siciliană rămâne de peste o sută de ani în lumina reflectoarelor, chiar dacă s-ar putea demonstra că fenomenele indicate sub acest nume au întotdeauna un grad ridicat de omogenitate. Camorra este prezentă în anumite momente de timp și s-ar putea preciza cu o serie de flash-uri, perioada de după unificare. Același lucru este valagil pentru Calabria și pentru fenomenul numit „picciolteria”, apărut pe neașteptate și reprimat în mod brutal la începutul secolului XX.

Aceste considerații pun sub semnul întrebării teoria care consideră comportamentul mafiot o consecință directă a culturii sicliene (în sens antropologic) ,cultură care ar fi caracterizată de neîncrederea în organele statului și deci de obiceiul de a-și face singură dreptate, de simțul onoarei, susținerea politică, caracterul familiar care sustrage individul de la perceperea responsabilității sale față de o societate mai largă decât cea primară. Nu se intenționează să se înlăture elementul cultural din explicarea acestui fenomen social. Trebuie să se distingă fenomenul de contextul său, analizând modul în care mafia își însușește codurile culturale, le instrumentalizează, le modifică, le transformă într-un adeziv pentru propria rezistență; să nu uităm de refuzul conceptului de impersonalitate a legii și a statului de drept. Acestea se reflectă uneori asupra unei mafii moderate, protectoare, liniștitoare și tradiționale promovate chiar de mafioți sau de apărătorii acestora în interiorul sau în afara tribunalului, de politicieni interesați de apărarea „bunului nume” al Siciliei, de magistrați neatenți.

Mafia ar fi un obicei, un comportament, o tradiție și nu o organizație. Unii analiști susțin că rețeaua relațiilor de rudenie, clientelă și prietenie a diferiților capi ai mafiei ar fi de ajuns pentru a schița structura grupului mafiot. Acesta ar fi o formă prin care se exprimă înrudirea, prietenia afacerile. Grupul mafiot ar reprezenta o microstructură instabilă și nesupusă formalizărilor impuse de legăturile asociative.

Totuși la granița dintre secolele XIX și XX doi polițiști criminaliști, Giussepe Alougi și Antonio Cutrera, suprapuneau peste analiza mentalității insulare ( onoarea, complicitatea ), cea a asociațiilor mafiote care începeau să fie descoperite: organizații mari, puternice, bine structurate, capabile să-și promoveze operațiunile pe termen lung și pe spații mari, nevoite să se diferențieze de restul societății prin jurăminte și ritualuri de afiliere complexe.

Până acum, grupările mafiote au fost considerate niște monoide , fără uși sau ferestre. Dar pentru a menține relațiile cu mediul politic și cu instituțiile acestora, pentru a controla traficul, dar mai ales pentru a îndeplini funcția de control și dirijare a criminalității, acestea trebuie să fie conectate între ele, astfel sporind complexitatea structurii lor organizatorice.

Fascinată de contextul lor rural și „primitiv” literatura recentă a ignorat aproape complet elementele primordiale considerate ca fiind centrul infecției scoase în evidentă de multe lucrări din secolul XIX. Cultura (1900) afirmă că „aici, în capitala insulei siciliene și câmpia sa carbonizată își are sediul adevărata mafie, mafia legendară, mafia marilor procese pentru crimă care prin delictele sale a instaurat teroarea, inițiind astfel istoria criminalității siciliene”.Inserarea într-un lanț migratoriu transoceanic, practicarea unui comerț pe distanțe mari au creat o mentalitate și o capacitate adecvate pentru contrabanda cu diferite mărfuri și droguri. Mafioții știu să creeze contracte externe necesare pentru efectuarea acestui trafic. Toate aceste experiențe se adaugă unei structuri organizatorice, care din una teritorială, se extinde în spațiu și timp, oferind noi spații și puteri pentru noi oportunități de profit.

Totuși, toate aceste elemente ale organizațiilor de tip mafiot nu oferă o stabilitate globală, cu o conducere omnipotentă. Diferitele grupuri, se află in permanență în relații de conflict major, din motive de rivalitate și de ierarhie, de aici și luptele care, în mod ciclic, redesenează echilibrele.

Toate aceste grupări criminale, care, deși ca tradiție și în ciuda conflictelor dintre diverse grupuri ce au măcinat constant structurile organizatorice ale acestora, au continuat să se dezvolte de-a lungul anilor, ajunând să influențeze viața politică, mass-media, administrația publică, justiția și economia afectând în mod serios bazele ordinii sociale.

Odată cu mărirea numărului de membri și sporirea mijloacelor financiare de care dispuneau, dar mai ales odată cu extinderea zonei de influență în mediul urban, asociațiile mafiote italiene au obținut supremația și controlul formelor cele mai periculoase ale criminalității, depășind de mult granițele regionale tradiționale: Cosa Nostra, Camora în Campania și N’drangheta în Calabria.

Cosa Nostra

Mafia siciliană COSA NOSTRA este o structură bine articulată și în același timp unitară și organizată piramidal-ierarhic având la bază „familia” care controlează o parte determinantă din teritoriu în care operează sau pe care îl domină.

Locul în care a luat naștere faimoasa organizație este Sicilia, un teritoriu al actualei Italii care s-a de mai multe ori sub dominație străină și care nu și-a dobândit independența față de asupritori decât în secolul XVIII.

Actuala mafie a luat naștere și s-a organizat după structurile actuale în anul 1282, mișcarea mafiotă pentru izgonirea cruzilor normanzi francezi, având ca motto sintagma „Morte Ai Francezi Italia Anela”, prescurtat MAFIA.Primele semne că mafia începe să devină o organizație criminală apar în anul 1893, odată cu apariția așa numitelor „cosche” (cete) ale mafiei. În această perioadă aproape toate proprietățile feudale intră pe mâna arendașilor mafioți, care mai târziu vor deveni chiar ei proprietari ale acestora. Acești arendași aveau putere absolută asupra pământurilor și ei erau adevărații proprietari ai pământurilor, deși plăteau o cotă nobililor italieni. Țăranii încep să-i urască pe mafioții transformați din salvatori în călăi.

Mafia din Sicilia are o structură piramidală și este prezentată în figura de mai jos.

„Familia” este celula de bază a Mafiei. Forța familiei este asigurată de numărul membrilor ei și de prieteniile cu persoane sus-puse pe care șeful reușește sa le stabilească. Cu cât persoanele sunt mai influente, cu atât mai mare este interesul Mafiei de a le capta prietenia. La baza Mafiei Siciliene se află „oameni de onoare” sau soldați constituiți în grupe de câte zece oameni. Soldații aleg șeful numit reprezentant, căci apără interesele familiei, acesta la râdul său își alege un adjunct și unul sau doi consilieri ( locotenenți ). Între șefi și „oameni de onoare” se impun „capo decina”, șeful zecimii. Șefii familiilor desemnează un șef al provinciei, un reprezentant al provinciei. Orașul Palermo este o excepție, el desemnând un singur „capo mandamenta”, dar având puterea de a intra în „Cupola”.

Figura centrală a Mafiei este șeful. Prin denumirea de „naș” se sublinează în mod evident poziția majoră a acestuia față de marea masă a mafioților, el este persoana care a cununat sau a botezat pe majoritatea celor din organizație. Pentru a ajunge un „naș” sicilian, trebuie ca acesta să fie foarte bogat și foarte respectat (lucru mai important decât bogăția). Un capo mafia trebuie să fie îndrăzneț, rece, viclean și violent în același timp, trebuie să aibă minte și mai ales „mână” (în sens simbolic:autoritar, iute și puternic dacă situația o cere). El trebuie să știe să tacă și să-i asculte pe toți supușii și pe cei care îi cer ajutorul, în afara cazuluiîn care trebuie să intervină.

Nu se amestecă direct în treburile „mărunte” ale familiei pe care o conduce, nu tebuie să fie arogant (aroganța pentru mafioți este echivalentul prostiei), să aibă prin excelență atitudine de „împăciuitor”, de sfătuitor, de om măriminos.

Un adevărat „naș” nu va purta niciodată armă, există destui mafioți de grad inferior care să o folosească și să execute orbește ordinele date de capo-mafia.Pentru a intra în organizație trebuie depus un jurământ de credință care va face ca noul membru să aibă acces la toate bunurile comune ale Mafiei și să beneficieze de un mare suport din partea acesteia, datorită influențelor și relațiilor pe care aceasta o are în societate. Jurământul odată depus va însemna și un număr însemnat de obligații.

Odată intrat în organizație ,mafiotul nu o va putea părăsi niciodată. O caracterizare foarte bună a apartenenței la Mafie a fost realizată de către un cunoscut șef mafiot sicilian, Nino Salvo: „Mafia este ca un trandafir frumos, dar plin de spini”.

Jurământul de intrare în Mafia siciliană este la fel de sute de ani, iar ritualul primitiv al inițierii este neschimbat. Reprezentantul familiei aduce la cunoștința acesteia noii lor oameni de onoare precum și regulile care guvernează organizația,deasemenea îi previne pe noii veniți că mai au timp să renunțe la inițiere și le repetă obligațiile ce degurg din apartenența la Mafie:

1)Să nu furi și să nu exploatezi prostituția!

2)Să nu te atingi de soțiile celorlalți oameni de onoare!

3)Să nu ucizi un om de onoare!

4)Să nu trădezi nimic poliției!

5)Să nu te cerți cu un camarad și să manifești totdeauna un comportament serios și corect!

6)Să respecți un secret absolut în ceea ce privește Mafia în fața străinilor!

7)Să eviți să te prezinți singur altor oameni de onoare!

După aceasta îi ivită să-și alegă un naș dintre cei prezenți în încăpere. De obicei participă doar un șef de familie, iar alegerea se face dintre oamenii de onoare ai acestuia ,după care are loc ceremonia jurământului. Ea constă în ai întreba pe fiecare cu ce mână trage.I se înțeapă apoi indexul mâinii respective, și cu picătura de sânge care țâșnește din deget este atinsă icoana Madona Bunei Vestiri, care se presupune că este patroana Mafiei și se serbează pe 25 Martie. Apoi se dă foc icoanei și inițiatul o trece dintr-o mână în alta evitând să o stingă; în același timp jură să nu trădeze regulile Mafiei, altfel va arde și el astfel icoanei.În momentul în care rănește inițiatul, oficiantul îi spune să nu trădeze niciodată, pentru că „în Mafie se intră prin sânge și se iese prin sânge”. Mafiotul va jur ca pe lângă cele șapte reguli să mai respecte câteva care privesc structura Mafiei. Astfel el nu are dreptul să ceară explicații asupra ordinelor pe care le primește, nu are voie să mintă, să descopere cine mai face parte din Mafie, să-și păstreze onoarea și demnitatea chiar în fața morții și deasemenea să nu ucidă fără ordin. Execuțiile unor persoane importante sunt decise de Cupola și vor fi încredințați numai unor oameni de onoare aleși de reprezentanți.

COSA NOSTRA operează într-un secret absolut, nedezlegat nici în prezent de autoritățile italiene, iar legea de fier a tăcerii „omerta”, este respectată de toți chiar și de persoanele din afara organizației care au tangență cu aceasta. Orice violare a principiului omerta este invariabil pedepsit cu moartea, indiferent de rangul sau poziția celor ce au divulgat secretele organizației.

În ultimul timp, unele familii dezvoltate și-au creat ramificații în alte regiuni ale Italiei, cum ar fi Lombardia sau Piemontul, extinzându-și acțiunile, în special cele ce privesc traficul de droguri, în mai multe țări europene (în special Germania) și chiar peste ocean ( S.U.A. Canada, Venezuela).

Sub presiunea enormelor interese economice, au apărut în timp și numeroase conflicte între familiile mafiote care s-au transformat în adevărate războaie și execuții sângeroase. Acest război al mafiilor a luat amploare începând cu anii 1980 și a cuprins nu numai Sicilia ci întregul stat italian și chiar S.U.A.. În urma acestui război familiile învingătoare conduse de Carbonizzi, Greco, Spadaso și alții, și-au consolidat pozițiile pe teritoriul Italiei, iar membrii aripilor mafiote care au scăpat cu viață s-au refugiat cu predilecție în America de Sud și Spania unde și-au creat noi sisteme organizatorice, noi legături infracționale prin care dirijează o bună parte din traficul de droguri, investind sume uriașe în hotelri, cazinouri, construcții și afaceri financiar-bancare, declanșând noi atacuri, ce au degenerat în executarea feroce a adversarilor.

Privind raporturile Mafiei Siciliene cu celelalte organizații criminale italiene, se poate afirma că grupurile Comorrei au fost inferioare ca putere și influență, fiind oarecum subordonate acesteia, mai ales pe linia traficului de droguri. În direcția opusă se află însă situația N’draghetei calabreze, care s-a bucurat și se bucură încă de autonomie operațională, menținându-se pe o poziție de prestigiu și colaborând pe picior de egalitate cu Mafia siciliană.În perioada anilor 1950-1955, asociațiile criminale au contacta Mafia siciliană cu scopul de a o cointeresa în traficul de droguri de peste oceanul Atlantic, vizându-se de fapt asigurarea transportului de droguri prin punerea la dispoziție a curierilor și organizarea unei linii de trafic între sudul Franței și S.U.A. Deoarece drogurile se vindeau în S.U.A., mafioții italieni aveau o poziție inferioară, obținând profituri reduse, ceea ce i-a determinat pe unii dintre aceștia să opereze pe cont propriu.

La începutul anilor ’70, prin neutralizarea laboratoarelor clandestine din Marsilia de către poliția franceză, în colaborare cu alte poliții afiliate la interpol, traseul ce ajungea în S.U.A. a fost dizolvat, mafia siciliană fiind nevoită să-și reorganizeze acțiunile în sfera traficului internațional. Mafia nord-americană s-a orientat spre traficul cu stupefiante către Asia de S-E, iar sicilienii au început importul de heroină turcească și traficul de cocaină sud-americană.

În intervalul dintre anii 1977-1980 s-a relansat traficul de droguri între Italia și S.U.A., de această dată mafia italiană trecând la operațiuni de trafic complete.

După anii ’80 polița italiană a dat numeroase lovituri, distrugând multe dintre rețelele din Sicilia, însă mafia siciliană nu este învinsă complet și nu renunță la profiturile imense ce se realizau din traficul cu stupefiante, stabilind noi legături în Asia de Sud și S-E.

Cea mai grea lovitură dată mafiei siciliene a fost arestarea celor mai reprezentativi capi ai acesteia, în cadrul celebrului proces de la Palermo al procurorului Giovani Falcone versus mafia, dar care până la urmă s-a soldat cu achitarea mai multor acuzați datorită corupției imense din cadrul legislativului.Mafia nu a rămas cu mâinile în sân și după terminarea procesului, procurorul Giovani Falcone a fost ucis în mod bestial.

Oricât de mari ar fi fost eforturile de a distruge mafia, acest lucru nu este posibil datorită expansiunii mafiei și longetivității acesteia.

Camorra

Instalată în provincia Campania, „camorra” desemnează societatea secretă a răufăcătorilor napolitani. Compusă dintr-o serie de organizații locale, aflate adesea în opoziție, Camorra s-a consacrat mai ales traficului de droguri, în particular de cocaină. Tentativele de organizare centrală s–au soldat cu un eșec. Cea mai importantă încercare s-a datorat italianului Raffalaele Cutolo și s-a sfârșit la începutul anilor 80 într-o baie de sânge.

Camorra, ca și mafia italiană a parcurs transformări esențiale în perioada de după război. La început se ocupa intens cu contrabanda de țigări străine și afacerile ilicite de pe piața legumelor și a fructelor, iar în anii `70, când, inițiindu-se primele legături cu mafia siciliană, s-a implicat în traficul cu stupefiante.

Această expansiune a condus inevitabil la izbucnirea conflictelor dintre clanurile mafiote conduse de Antonio Sparone și Rafaelo Cutolo. Arestările făcute în rândurile Camorrei, inclusiv a lui Cutolo și a altor membrii influenți, ai organizație, nu au dus la distrugerea acesteia, ci sub noua denumire de „NUOVO CAMORRA ORGANIZATA”, și-a extins câmpul de acțiune și în alte regiuni: Neapole, Palermo, Avellino și Caserte, iar celelalte grupuri care nu au aderet la acest cartel al crimei, s-au reunit în jurul lui Amberto Amaturo Zaza, creând „Nuovo Famiglia”.

Beneficiile considerabile din traficul de droguri au trezit interesul Comorrei, acesta convertindu-se la rețelele și mijloacele traficului cu stupefiante. Nu atât în traficul cu heroină și hașiș, cât în traficul cu cocaină între America de Sud și și Europa, Camerra a jucat un rol important în ultima perioadă, asigurându-și chiar monopolul acestor operațiuni ilicite.

N’drangheta

Prima oară acest termen apare în documentele oficiale redactate de către carabinieri la sfârșitul secolului XVIII, fiind legat de afaceri cu privire la proprietatea funciară și unele conflicte dintre nobilime, burghezi și țărani.

Acești briganzi erau considerați de țărani drept unicii lor apărători împotriva nobililor și bogaților din Piemont, însă cu timpul au recurs la asasinate, răpiri și tâlhării, fără să mai aleagă între bogați și săraci, urmărind doar câștigurile bănești.

Este principala organizație criminală din Calabria, altă regiune din sudul Italiei, în care condițiile subdezvoltări economice sunt chiar mai pronunțate decât în Campania.

Ca și Camorra, N’drangheta dispune de o structură orizontală, compusă din clanuri numite „cosche” sau “n’drine” ai căror membrii sunt recrutați pa baza legăturilor familiale. Din acest motiv conflictele și rivalitățile dintre clanuri se mențin pe parcursul multor ani (vendetta ).

N’dragheta este specializată în răpiri de persoane urmate de răscumpărarea ostaticilor. Uneori aceștia sunt supuși unui tratament violent și umilitor. Interesant este faptul că răpirile au loc în afara teritoriului în care s-a stabilit organizația criminală, fiind preferate zonele din centrul și nordul Italiei mai bogate și care oferă facilități mai mari: libertate de mișcare mai mare, posibilități de închiriere de locuințe și automobile, posibilități de spălare a banilor. N’dragheta are un stil de acțiune mai arhaic în comparație cu Camorra sau Mafia, dar este la fel de periculos.Prin câștigurile mari realizate și-a extins câmpul de acțiune în afara Calabriei, realizând legături cu alte organizații din Italia, iar prin emigrare unor familii în zone bogate din Lombardia, Piemont, Liguria, au pătruns în majoritatea domeniilor și mediilor criminale, stabilind legături viabile cu mafia americană, canadiană și australiană, câștigând chiar respectul acestora.

Mafia în Statele Unite ale Americe și America de Sud.

În trecut „mafia” era o femeie care practica magie albă, un fel de vrăjitorie care aducea ploaia sau alunga piaza rea.

La începutul secolului, principala preocupare a mafiei era întinderea proprietății funciare. Era singurul și cel mai important criteriu de măsurare a averii. Amenințările, intimidarea, șantajul și asasinatul , la nevoie sunt armele folosite pentru scoaterea pământurilor aflate în posesiunea rivalilor. Același mijloace dar de o violență considerabil mai mare erau folosite la menținerea sărăcimii satelor, într-o stare vecină cu șerbia. Moșierul sicilian cerea iobagilor săi mai mult decât forța de muncă, regimentându-i în propria sa bandă, obligându-i să ucidă sau să se lase uciși, fie pentru a-și apăra ceea ce îi aparține, fie pentru a dobândi ceea ce aparține altora.

Pe teritoriul Siciliei, nu se poate vorbi de o singură mafie, există o multitudine de grupări, fiecare dintre el dotată cu o complexă piramidă ierarhică. În vârful ierarhiei se afla în majoritatea cazurilor cel mai bogat moșier al locului. Între diferitele grupări se fac și se desfac alianțe, se încheie și se violează armistiții, se comit și se pedepsesc trădări. Lupta va cunoaște paze efemere sau aparente, pentru că în permanență se vor ivi noi ciocniri de interese.

Singurul inamic comun pentru mafioții participanți la acest război al tuturor împotriva tuturor este LEGEA: „totul se face în afara legii și prin încălcarea ei”.

Cosa Nostra din America.

Apariția unei ramuri a mafiei siciliene în America își face simțită prezența la sfârșitul secolului al XIX-lea. O serie de delicte și crime comise în orașele New York, Philadelphia, Chicago și Los Angeles, în perioda 1892-1899, sunt atribuite de către poliție unei bande organizate de italieni imigranți originari din Sicilia.

O opinie asupra întemeierii mafiei americane este aceea că aceasta se datorează fraților Vito și Giovani Gianola. Împreună cu Alfonso Pannizola, ei pun în 1915 bazele unui sistem de supunere forțată a imigranților italieni stabiliți în orașul Saint-Louis. Ei vor instaura o teroare similară celei din Sicilia și extrem de rentabilă.

Evoluția mafiei americane între cele două războaie mondiale a avut ca principal punct de propagare și dezvoltare prohibiția care a creat condițiile ideale de apariție a unui „busines” extrem de competitiv: producția și comercializarea clandestină a produselor alcoolice. Atunci au apărut faimoasele „gang-uri” ale căror membrii proveneau din minoritățile etnice și religioase din Statele Unite ale Americii, supuse discriminării, abuzului și exploatării deosebit de feroce.

Italienii au ocupat un loc aparte, grație unei remarcabile eficacități și discipline. Conduse aproape numai de sicilieni, gang-urile, au preluat structura organizatorică a mafiei, cu rigida sa ierarhie și cu neiertătoarele ei legi. Impunându-se cu autoritate în lumea interlopă, aceste bande au marcat întreaga epocă cu violența lor nelimitată. Abrogarea prohibiției nu a pus,însă, capăt activității criminale organizate ci a diversificat-o.

Într-un interval extrem de scurt, mafia americană a acaparat toate domeniile ce s-au dovedit rentabile pentru mafia siciliană: jocuri de noroc, prostituție, trafic de droguri, contrabandă, protecție forțată a întreprinderilor. În principalele orașe din S.U.A., toate ramurile industriei întunericului încap pe mâna puternicilor mafioți, care se numesc acum familii.

Există ,însă,unele deosebiri între mafia italiană și Cosa Nostra

În primul rând termenul de „familie” nu mai are aceeași conotații ca și în Italia, fiindcă în familiile italiene membrii sunt în marea lor majoritate rude și sunt sicilieni, pe când în S.U.A. există familii (aproape toate) în care există și membrii neitalieni (evrei, irlandezi, polonezi) iar legăturile de rudenie între membrii famililor sunt puține și foarte îndepărtate.

Organizarea structurală a mafiei din S.U.A. este următoarea:

Instanța supremă a Cosa Nostra este alcătuită din nașii familiilor americane, și ea încearcă să soluționeze pe cale pașnică toate neînțelegerile, numele acesteia fiind „Comisia”.

Cosa Nostra exploatează toate domeniile crimei organizate, un lucru care nu este pe placul multor mafioți italieni, aceștia dezaprobând exploatarea prostituției și a jocurilor de noroc de către membrii Cosa Nostra.

În America există circa 24 familii aparținând Cosa Nostra care își împart între ele teritoriul S.U.A.

Principalele familii mafiote din S.U.A. sunt:

Cele cinci familii din New York care reprezintă totodată cele mai influente familii din Cosa Nostra sunt:

Familia Gambino este cea mai puternică și mai veche dintre clanurile mafiote new york-eze. A fost fondată de Carlo Gambino și are ca șef pe John Gotti, din anul 1985. Afacerile ilegale în care este implicată sunt: furturi, excrocheri, camătă, jocuri de noroc, trafic de droguri, pornografie, fraudă și extorcare de fonduri.

Familia Bonano este fondată de Joe Bonano, și este condusă de Philip Pasteli. Afacerii familiei sunt: pizerii, restaurante, camătă, pornografie și trafic de droguri.

Familia Colombo a fost fondată de Josepf Colombo iar acum este controlată de Carmine Persico. Sunt implicați în camătă, jocuri de noroc, fraudă, trafic de droguri și țigări, prostituție și pornografie.

Familia Genovese are ca fondator pe Vito Genovese și este sub conducerea lui Anthony„Grasul” Salerno. Se ocupă cu estorcarea de fonduri, camătă, trafic de droguri (în mai mică măsură) fraudă, pornografie, prostituție.

Familia Luccheze fondată de Thomas Luccheze, este condusă de nașul Anthonio Corallo. Își procură veniturile din droguri, curse de cai și ogari, furturi de autoturisme și asasinate plătite.

New Jersey este teritoriul familiei Decavalcante care monoplizează pornografia, traficul de droguri, camăta și jocurile de noroc.

În Florida este foarte puternică familia Trafficante fundată de Santos Trafficante care în prezent este condusă de fiul său Santos Trafficante jr. Se ocupă cu traficul de droguri, furturi, vânzări de bunuri furate și are o rețea de cazinouri în Florida și în Insulele Caraibe.

În New Orleans monopolul este deținut de familia Marcelo, fondată și condusă de către Carlos Marcelo.Afacerile familiei cuprind traficul de droguri, jocurile de noroc, afacerile imobiliare, prostituția,pornografia și corupție politică și sindicală.

Familia Giancara este autoritară în Chicago dar și în New Mexico și zone din California, bossul său este Joey Aiuppa iar fondatorul ei a fost Memo Giancara. Veniturile imense proveneau din jocuri de noroc, trafic de droguri, prostituție și camătă.

Nu trebuie omis faptul că în S.U.A. pe structura Cosa Nostra s-au mai dezvoltat alte două organizații la fel de puternice pentru o perioadă: mafia irlandeză și cea evreiască.

Mafia irlandeză a avut o perioadă de expansiune mai ales în timpul prohibiției,pentru ca apoi să-i scadă autoritatea și multe dintre teritorii să-i fie luate de către mafia italiană și cea evreiasca

Mafia evreiască a rămas și după prohibiție egală cu mafia italo-americană. Muți evrei au ajuns apoi să lucreze pentru Cosa Nostra sau să colaboreze cu aceasta.

Una din principalele surse de venit pentru Cosa Nostra este industria construcțiilor. Comisia asupra crimei organizate din SUA a descoperit că majoritatea familiilor sunt puternic implicate în industria construcțiilor. Controlând sindicatele, au constituit un fel de cartel care dirija activitatea în acest domeniu și care decidea cărei companii să-i acorde contractul, forțând acceptarea unor oferte extrem de mari. Mafia era partener (din umbră) al unor companii de construcții care reușeau să obțină contracte substanțiale în dauna altor companii.

O altă sursă de venit este prostituția și pornografia. Prostituția aduce venituri imense mafiei americane, prostituatele dintr-un oraș, în proporție de 90% aflându-se sub protecția așazisei organizației.

Un domeniu tradițional de exploatare al Cosa Nostra este corupția sindicală. Mafia și-a dat seama că industriile americane nu pot fi controlate decât cu ajutorul sindicatelor. Există două variante: folosirea mafiei la spargerea grevei, iar a doua constă în controlul unor sindicate.

Traficul de droguri a adus mari benefici Cosa Nostra, dar în ultimul deceniu se constată o reducere a implicării mafiei în trafic și o expansiune tot mai mare spre alte domenii ale crimei organizate.

Mafia exploatează și câștigă enorm de pe urma jocurilor de noroc, astfel că Las Vegas-ul este deținut (din umbră) de mafie.

Cosa Nostra nu ar fi o putere mondială dacă nu ar exista corupția politică. Mafioții statului, reprezentanții puterii legislative, ai puteri executive centrale și locale, de o parte, și mafie de altă parte, se bazează în mare parte pe un sistem de corupție, pe așa numitul „spert” ,care funcționează regulat și fără eroare.

Veniturile obținute din astfel de activități criminale sunt apoi folsite pentru a putea pătrunde și controla organismele și organizațiile legal constituite.

Cartelurile columbiene

Într-o țară săracă și subdezvoltată ca și Columbia cu o economia în declin, o inflație ridicată și o sărăcie masivă, activitatea organizațiilor criminale nu putea decât să înflorească în aceste condiții, sumele mari de bani câștigate astfel asigurându-le, pe lângă un lux exorbitant, și posibilitatea de a câștiga influență în rândurile politicienilor.

Ca și organizația mafiotă Cosa Nostra, ‚”familiile” mafiote din Columbia săvârșesc o gamă largă de activități criminale pentru a-și menține câștigurile la nivelurile cele mai înalte și a-și păstra influența câștigată. Ca și „familiile” mafiote italiene și americane, organizațiile columbiene se impun prin disciplină și violență, cu deosebirea că sunt considerate mult mai radicale și mai violente.

Organizațiile columbiene poartă denumirea de CARTELURI. Un cartel este constituit dintr-o rețea complexă de grupuri și celule care sunt formate din 10-30 de persoane care acționează independent, astfel că prinderea unui „grup” nu va afecta întreaga structură.

a) Dintre organizațiile columbiene, CARTELUL CALI este considerat cel mai influent în domeniul traficului de droguri din emisfera vestică, fiind în ultima perioadă o prezență importantă și pe piața din S.U.A.

Cartelul a obținut și menține monopolul general al cocainei prin supravegherea culturilor și recoltelor de frunze de coca din Bolivia, Peru dar și distribuirea cocainei în orașele americane.

Din datele obținute până în prezent, 75% din cocaina care intră în S.U.A. provine de la cartelul Cali, care o transportă cu avioanele cartelului prin nordul Columbiei, Peru, El Salvador sau Nicaragua, spre Guatelmala sau Mexic, de unde este preluată în autovehicule și transportată la destinație. În ceea ce privește toate aceste operațiuni, Cartelul Cali cooperează îndeaproape cu organizația mexicană Juan Garcia Abrego.

O altă modalitate de transport, des folosită de cartel, este cea maritimă prin utilizarea unor nave sub pavilion canadian, olandez sau român,care de regulă folosesc rute ocolitoare pentru dezorientarea autorităților.

Activități criminale ale cartelului Cali au fost identificate atât în S.U.A. cât și în alte state din America centrală dar și în Italia și Spania.

b) O altă organizație criminală considerată ca fiind cel mai bine structurată este cartelul Medellin care mulți ani a deținut supremația în traficul de droguri, dar care datorită loviturilor dure primite din partea autorităților columbiene în ultimii ani, a cedat primul loc cartelului Cali.

Din punct de vedere istoric, cartelul este o uniune de organizații criminale specializate în traficul de droguri, cele mai bogate și puternice fiind grupările conduse de Pablo Escobar-Gavivia (PEGO) și Jose Luis Ochoa (OVO).

Aceste organizații se ocupă cu traficul de cocaină folosind chiar o metodă nouă pentru trecerea drogului peste graniță, ce constă în integrarea sub formă lichidă sau semilichidă a acestuia într-o masă de plastic sau de cauciuc, care este apoi prelucrată într-o matriță luând apoi diferite forme.

În ultimul timp cartelul Medellin face eforturi deosebite pentru a pătrunde și pe piețele din Europa, aici prețul fiind de două trei ori mai mare decât în S.U.A., însă întâmpină destul de multe greutăți deoarece și pe bătrânul continent cartelul Cali deține 80% din piața cocainei.

c) În afara celor două carteluri descrise anterior, în Columbia acționează numeroase organizații independente pe coasta de nord a Columbiei, însă nici una nu are o organizare asemănătoare celor două mari carteluri și nu aderă la structurile acestora ele fiind constituite ad-hoc, între ele neexistând legături permanente.

În ultimii ani și-au dezvoltat legăturile cu mafia siciliană efectuând tot mai multe livrări de cocaină către Italia.

Combaterea acestor organizații are loc cu multă violență, astfel că incursiunile împotriva cartelurilor se fac de către armata columbiană și de cea a Statelor Unite care au misiuni de distrugere a laboratoarelor clandestine din jungla columbiană.

Mafia rusă

După prăbușirea comunismului în Europa Centrală și de Est, autoritățile din fostul lagăr comunist au fost nevoite să se confrunte cu o escaladare a fenomenului criminalității fără precedent. În această parte a Europei au apărut grupări criminale organizate în stil mafiot, care vor deveni în scurt timp organizațiile care vor domina Europa, S.U.A. sau Canada. Majoritatea țărilor au pe teritoriul lor organizații mafiote autohtone sau străine.

În Rusia organizațiile mafiote s-au dezvoltat cel mai rapid dintre toate țările est-europene. Conform informațiilor oferite de autoritățile ruse, pe teritoriul Rusiei există aproximativ 5700 de bande criminale, dintre care 3500 sunt organizate în stil mafiot, reprezentând circa 250000 de membri.

Poliția definește organizația criminală ca fiind un grup stabil ierarhizat ș organizat într-o structură cu cel puțin două nivele (conducerea și execuția).

În timp ce în Europa de Vest și în America se poate vorbi de familiile mafiote, în Rusia, grupurile mafiote nu sunt așa de bine organizate ca în statele vestice, ele constituindu-se mai ales pe criterii etnice: ruși, cazaci, ucraineni, georgieni, armeni și alții. Mafioții sunt numiți de către populație „ciurki”. Sunt în general tineri care au practicat sportul de performanță sau au fost căliți în lagăre de muncă, iar cei mai mulți provin din armată.

Crima organizată din Rusia este structurată pe cinci mari categorii de asociații criminale:

– „pseudo-antreprenorii” care au apărut în anul 1988 și se acupă cu afacerile financiare, inclusiv cu pomparea fondurilor guvernamentale în conturile societăților comerciale și impunerea profiturilor ilicite din vânzarea resurselor naturale, prin folosirea licențelor eliberate de funcționari corupți;

-„gangsterii”- scot profit prin comiterea actelor de „ racketing” (racketii) , furturi prin efracție, jafuri, șantaje, controlul traficului de droguri, jocuri de noroc și prostituție;

-„jefuitorii” sunt grupări devenite foarte active după 1991 acționând în domeniul sectorului public sau privat al statului prin devalizarea sau însușirea unor bunuri a acestuia, mai ales în comerțul cu amănuntul, privatizarea proprietății statului, vânzarea de materii prime, metale rare, lemn, mobilă etc;

-„corupții” reprezintă grupuri de persoane oficiale, angajate în organele puterii de stat, ale administrației și justiției, care acordă organizațiilor criminale avantaje ilegale, beneficiind la rândul lor de sume mari de bani.

-„coordonarea” reprezintă elita lumii interlope respectiv „nașii” care asigură conducerea activităților ilegale.

O sursă principală de venit sunt drogurile. Datorită războiului din Yugoslavia, celebra „rută balcanică” trece prin Rusia și Ucraina iar organizații ruse se ocupă acum de introducerea drogurilor în occident.

Există zone întinse în Rusia și unele state din C.S.I. unde culturile de canabis și de mac sunt păzite de adevărate armate de mercenari, majoritatea foști soldați în Europa de Est sau Afganistan.

Cert și trist este faptul că drogul este deja fixat în aceste regiuni, iar lumea interlopă autohtonă este considerată aptă, oricând din punct de vedere financiar, să participe intens la traficul de droguri.

Furturile și Tâlhăriile reprezintă împreună aproximativ 60% din infracțiunile înregistrate în Rusia, majoritatea bunurilor sustrase sunt vândute apoi unor organizații mafiote care le vând la rândul lor în statele C.S.I..

O activitate specifică mafiei ruse vizează locuințele aflate în sectorul particular, constând în faptul că pensionarii bătrâni sau singuri sau persoanele sărace lipsite de apărare sunt amenințate, tracasate, lovite, forțate să-și vândă apartamentele sau casele la prețuri derizorii, unor mafioți, în special cazaci și armeni.În unele cazuri în care victimele au opus rezistență, acestea au fost ucise. O astfel de practică este întâlnită și în Italia unde un „naș” are obligația ca în perioada în care este la conducera organizației să-și aduca aportul la creșterea averii familiei prin însușirea de noi terenuri.

Cea mai extinsă activitate mafiotă din Rusia este,însă, perceperea taxei de protecție în sectorul privat al economiei. Rackeții forțează patronii sau antreprenorii să plătească o anumită sumă pentru a se „asigura” împotriva atacurilor altor bande mafiote.

Mafia controlează prostituția și traficul de carne vie din Rusia și din C.S.I.. Organizațiile mafiote vând prostituate prin adevărate filiale care se regăsesc pe întreaga întindere a Europei: Turcia, Cipru, Grecia, Italia, Franța, Germania și mai nou Ucraina și România.

Proxeneții ruși se remarcă prin cruzime și bestialitatea de care dau dovadă: o prostituată de 16 ani a fost torturată și apoi înecată într-o găleată cu apă pentru că a nesocotit ordinele unui proxenet.

Mafia rusă se ocupă și cu asasinatele la comandă. O parte dintre foștii combatanți din Afganistan au devenit gărzi de corp, dar mai mulți au început să lucreze pentru mafie. Astfel au devenit victime ale acestor ucigași plătiți mai mulți oameni de afaceri, bancheri sau capi ai crimei organizate.

Pentru a evita această amenințare, mai mulți bancheri și directori au emigrat în occident și își conduc afacerile de la depărtare.

Datorită reformei bancare din 1987 au apărut cel puțin 2300 de bănci comerciale. Conform datelor furnizate de Ministerul de Interne rus, se pare că 35% dintre bănci aparțin mafiei care se folosește de acestea pentru spălarea banilor murdari și investirea lor în afaceri bancare sau economice din alte țări.

Bandele cecene sunt cunoscute ca fiind foarte agresive și periculoase. Membri lor sunt recunoscuți ca fiind cei mai buni traficanți de droguri și de arme.

Grupurile de armeni și de cazaci sunt foarte active în domeniul construcțiilor și industriei de prelucrare a petrolului, cele formate din tadjicii au o influență mare pe piața neagră a produselor alimentare alături de georgienii iar azerii domină în traficul de droguri, jocuri de noroc și prostituție alături de georgieni și cazaci.

Cazacii și cecenii sunt puternic implicați în șantaj și în perceperea taxei de protecție. În fiecare oraș există mai multe organizații și de aceea este foarte greu să specificăm un domeniu care să fie dominat de o singură bandă.

Doar în Moscova acționează 34 de grupări criminale constituite pe criterii etnice: georgienii controlează băncile, restaurantele, proprietățile imobiliare, piețele, fiind specializați în sechestrări de persoane; azerii sunt implicați în traficul de droguri și controlează jocurile de noroc; armenii fac contrabandă cu materii prime și arme; cecenii sunt implicați în excrocherii economice, controlează prostituția și traficul de arme.

Mafia rusă din cartierul Solutsevo este infiltrată în anturajul poliției și al magistraturii. Datorită veniturilor mari obținute și faptului că mafia rusă nu are o „Cupolă” care să coordoneze acțiunile ilicite, ori să reglementeze conflictele pe cale amiabilă, între bandele rivale izbucnesc adevărate războaie.

“Orașele Moscova și St. Petersburg, Ural Ekaterinburg, orașele din Estul îndepărtat ca Vladivostok și chiar orașele din îndepărtata Siberie sunt încontinuu teatrele unor confruntări armate între bande care se soldează cu zeci și sute de morți.”

Organizațiile criminale ruso-fono au puternice legături în Germania, S.U.A., Canada și mai nou în America de Sud și Australia. În Germania mafia rusă are o puternică influență iar manifestările ei au îngrozit prin violență și cruzime populația orașelor germane. Se ocupă cu extorcare de fonduri, prostituție, trafic de droguri și de mașini. Berlinul este deja capitala crimei organizate europene, pe teritoriul său acționând puternic mafia rusească în colaborare cu grupările poloneze, române, turce și vietnameze. Din unele surse se vehiculează că în Berlin această mafie mixtă cu componență preponderent est europeană ar dispune de un capital de câteva miliarde de euro.

“Duritatea luptei împotriva mafiei ruse este relevată și de numărul mare de polițiști uciși (peste 176 în anul 1996).O altă categorie puternic implicată în lupta contra ciurkilor este cea a jurnaliștilor. Au fost uciși în 1996 peste 24 de ziariști, pentru că obținuseră materiale compromițătoare despre unele grupări mafiote.”

Mafia Asiatică

Pe piața lumii interlope s-au răspândit și s-au dezvoltat tot mai mult grupurile criminale din Asia. Prin crearea de mari comunități în principalele metropole, prin implicarea tot mai adâncă în omoruri, răpiri, șantaj, jocuri de noroc, traficul de droguri și armament s-a afirmat, că mafia asiatică are potențialul de a deveni în viitorul apropiat problema numărul unu atât pentru autoritățile americane cât și pentru cele europene.

Mafia Chineză

Sunt considerate cele mai vechi societăți criminale asiatice. La început au fost constituite sub forma unor grupuri de rezistență împotriva dinastiei chineze care a condus China la începutul secolului al XVII-lea, având ca scop protejarea populației sărace de asuprirea claselor bogate și înlăturarea de la putere a dinastiei Manchu.

Membrii triadelor s-au refugiat în Hong Kong. Anul 1919 părea a fi un an de glorie pentru organizație deoarece a fost înlăturată dinastia Manchu și s-a format republica Chineză.Cu toate acestea,însă, autoritățile comuniste care au acaparat puterea nu au fost de acord cu existența unor organizații secrete chineze care în anumite regiuni aveau o mai mare autoritate ca statul.

Cuvântul „triada” este un termen englezesc folosit încă de la începutul dominației engleze asupra unor porturi și teritorii chineze, el reprezentând emblema sacră a acestor organizații respectiv triunghiul cu cele trei mari puteri de bază: aerul, omul și pământul.

După 1912 „triadele” s-au dezvoltat foarte mult în Hong Kong unde se estimează că există în jur de 50-55 de organizații, cu un număr de cel puțin 60000 de membri. O altă zonă în care organizația s-a dezvoltat exponențial este Taiwanul, unde se estimează că ar exista 700 de bande organizate în șase mari sindicate (în 1984 numărul membrilor depășea 15000 de oameni); cel mai puternic sindicat al crimei taiwane este „United Bambo”.

Organizațiile chineze conduc și crima organizată din Vietnam, Thailanda, Laos, Birmania, Filipine, Macao și Malaysia.

Triadele au o organizare tipic asiatică, toate gradele din triadă au un cod numeric, de la cel mai mic număr la cel mai mare, 49-498.

Structura unei triade se prezintă astfel:

Un TAI LO 498 este echivalentul unui „naș” de familie italiană. El are cea mai mare putere din triadă și este cel care hotărăște în privința unor probleme foarte importante: o afacere importantă, declanșarea războiului împotriva unei alte triade sau uciderea unor persoane importante.

GROSS SANDOL 432 și 489 sunt principalii locotenenți ai unui Tai Lo.Ei se ocupă de buna funcționare a triadei și de problemele care se ivesc pe teritoriul controlat de organizație.

Organizațiile chineze lucrează cu sume imense de bani ș de aceea într-o triadă va exista un consilier financiar „White Poper Fan” care va administra banii și îl va ajuta pe șeful triadei atunci când are de încheiat o afacere.

El este responsabil și cu spălarea banilor murdari și cu investirea lor în afaceri profitabile legale, lucru pe care îl realizează cu ajutorul unor afaceriști importanți “Dragon Head”.Acești afaceriști investesc banii organizației și de multe ori contribuie cu relațiile lor politice la salvarea unui membru important al triadei din mâinile poliției.

Red Pole 426 este omul care se ocupă cu securitatea internă și externă a triadei. El este de obicei un expert în arte marțiale și are în subordine un grup de luptători la fel de bine antrenați. Cu ajutorul lui Red Pole 426 sunt eliminați trădătorii și este împiedicată infiltrarea agenților poliției în organizație. “Cea mai importantă sarcină a unui Red Pole este de a apăra și a răzbuna pe membrii triadei atunci când aceștia sunt atacați de o grupare rivală. Sunt folosiți pentru a elimina sau a înspăimânta pe adversari, vestiții „hit-man” oameni care nu ezită să ucidă pe nimeni, și care pot organiza asasinate pe tot globul.”

Penultimul eșalon al triadei este ocupat de șefii soldaților (Mah Jais), de stăpânii unor activități ilicite precum consumul de droguri și prostituția (Pong Jue) și de omul care se ocupă cu recrutarea soldaților.

La baza triadei se află soldații (Szekon, tin mantoi, 49 jan gud rai) și un număr apreciabil de vietnamezi și thailandezi.

Soldații sunt majoritatea adolescenți care provin din familii sărace și care intră în triadă deoarece este cea mai ușoară formă de procurare a banilor din Asia. La început execută un soi de ucenicie care constă în bătăi, amenințări și violuri la comandă. Dacă prezintă calități criminale el va depune jurământul de intrare în bandă.

Intrarea într-o astfel de organizație este urmată întotdeauna de un jurământ de credință față de triadă. În timp acest jurământ a suferit modificări, mai de mult el dura trei zile, acum jurământul este depus în câteva ore.

Jurământul debutează cu câteva întrebări cheie care evidențiază loialitatea noului triad față de organizație, aceste întrebări punându-i-se în fața templului taoist.

După ce este întrebat dacă există trădători în templu se trece la înscrierea într-o carte foarte veche a numelui și adresei recrutului, care va plăti și o taxa de inițiere. Incense master va pune în fața recruților trei figurine de ceară care reprezintă trei mari trădători ai triadei, figurinele vor fi apoi decapitate cu sabia Credinței și a Dreptăți. Noii recruți se vor târâ apoi pe coate și pe genunchi (trecerea muntelui cuțitelor). Fiecărui recrut îi este atins gâtul cu sabia și întrebat cine este mai tare, răspunsul este gâtul pentru că recrutul este gata să moară pentru organizație.

Maestrul va arde o foaie de hârtie galbenă ce reprezintă giulgiul sacru care îi protejează pe călugări de focul mănăstirii dinastiei Manchu. Cenușa este amestecată într-un vas cu vin și zahăr. Noilor triazi li se împunge degetul cu un ac de argint, iar sângele este amestecat în vasul cu cenușă, zahăr și vin, apoi fiecare recrut își înmoaie un deget în vasul cu vin și îl pune pe buze.Acest ritual reprezintă jurământul de sânge. Vasul este spart și fiecare triad va spune individual cele 36 de jurăminte: “Nu voi dezvălui secretele familiei Hung nici măcar părinților, fraților, soției mele, Nu voi dezvălui secretele nici pentru bani și voi fi ucis de mii de săbii dacă voi face asta”- sunt ultimele cuvinte ale noului triad.

Toți triazii cunosc vechea regulă care spune: „ Când ești viu nu te duce la autorități, când ești mort nu te duce în iad”, așadar oricine va încălca codul tăcerii va muri.Între triada există numeroase lupte pentru a stăpâni teritoriul și a realiza venituri crescânde. Crimele comise de mafia chineză sunt groaznice deoarece mafioții folosesc în luptă satâre și topoare ,armele de foc folosindu-se numai în confruntarile cu alte organizații criminale.

Mafia chineză este implicată în toate activitățile crimei organizate, veniturile ei fiind de miliarde de dolari.Cu toate acestea principala activitate a rețelelor chineze este traficul de droguri,acestea controlând aproape 85% din traficul mondial de heroină.

Un domeniu tradițional de acțiune al triadelor este prostituția. Ca și în cazul traficului de droguri, prostituția este monopol al mafiei chineze în toată Asia și mai nou S.U.A și Europa.

Deasemenea mafia chineză s-a specializat recent și în traficul de mână de lucru ilegală. De obicei imigranții plătesc în jur de 5000 – 10000 de dolari pentru a ajunge în America, Canada , Europa sau Australia. Avantajul este că toate țările asiatice sunt controlate de triade și deci numărul de imigranți este mai mare.

Se scot profituri uriașe și din executarea unor falsuri. Mafioții chinezi execută cea mare gamă de falsuri Rolex și Gucci.

Triadele controlează toate jocurile de noroc din Hong Kong, Macao, Taiwan, Filipine, Corea de Sud,Thailanda și parte din Australia.

Spălarea banilor murdari ai mafiei chineze se face în băncile din Europa dar și prin intermediul unui sistem bancar clandestin. Un labirint de bănci chinezești internaționale, agenții turistice etc. deplasează miliarde de dolari în câteva ore fără să lase urmă.

Pe teritoriul SUA mafioții chinezi se ocupă de traficul de droguri, jocuri de noroc, trafic de arme și asasinate la comandă. O formă mai deosebită de organizare a celor ce au emigrat constă în așa zisele organizări tip„ bande de stradă” ,care sunt dispuse să lucreze pentru cine plătește mai mult.

Lupta împotriva mafiei chineze este mai grea decât împotriva mafiilor americane, italiene, rusești datorită barierei limbajului și caracterului fanatic al celor anchetați. Atât în China cât și în alte țări sunt executați sute de traficanți anual.

Grupări criminale vietnameze și coreene

Sunt cele mai tinere grupări criminale asiatice. Ele s-au dezvoltat în două mari etape, înainte de 1975 odată cu căderea Saigon-ului când mulți vietnamezi au emigrat în S.U.A..

Un grup are între 4-10 persoane și nu are stabilitate din cauză că membrii nu sunt foarte loiali, mulți vietnamezi fiind soldați în triade și luptând pentru acestea, sunt cei mai cunoscuți mercenari asiatici. Sunt conduși întotdeauna de un infractor mai în vârstă numit „doică” sau frate mai mare.Cea mai cunoscută grupare vietnameză este BORN TO KILL (BTK) și ea acționează pe ambele coaste ale S.U.A.. Se remarcă printr-o bună organizare și o strictă respectare a secretelor organizației.”

Se încearcă atragerea în BTK a ameriasiaticilor cu calități specifice de luptători și executanți pentru a activa în cadrul unor activități și acțiuni cu specific mafiot.

Organizațiile coreene sunt foarte tinere în comparație cu triadele sau Yakuza, dar ele sunt într-o continuă expanisiune mai ales că în ultimii ani acționează împreună cu mafia japoneză. Principalele venituri sunt realizate din traficul de droguri, prostituție, șantaj, camătă, fraudă prin cărți de credit sau contrafăcute.

În traficul de droguri organizațiile coreene cooperează cu Yakuza și împreună domină piața americană a „ice-ului” (un nou drog foarte tare).

Coreenii și japonezii produc în Corea de Sud mari cantități de metaanfetamină care este exportată în toată Asia dar în special în Japonia.

În S.U.A. organizațiile coreene activează în Los Angeles, New York, Seattle, Baltimore, Washington, Chicago etc. Cele mai cunoscute organizații sunt: „Korean Power” din New York, „Korean Killer” (ucigași coreeni) și „Magui” (Maestrul). La fel ca și în cazul organizaților vietnameze, nici cele coerene nu pot fi distruse ușor fiindcă sunt substituite de giganți ai crimei organzate mondiale, în cazul nostru Yakuza.

Mafia Română

Criminalitatea a devenit o problemă care preocupă în cel mai înalt grad toate statele lumii, organismele internaționale inclusiv Organizația Națiunilor Unite.

Criminologia ca știință la începutul secolului XX în România era practic necunoscută ca știință. Denumirea însăși era considerată de esență burgheză, neacționată, evitându-se timp de trei decenii chiar și simpla ei denumire în publicistică și manualele universitare.

Fenomenul infracțional cunoaște o creștere fără precedent constituind o amenințare la adresa comunității umane, a statelor și instituțiilor democratice.

Nici România nu putea fi ocolită de acest flagel, care, în special în anii care au trecut de la Revoluția din Decembrie 1989, a cunoscut creșteri explozive.

Îngrijorător este faptul că au proliferat galopant tipurile de infracțiuni cu caracteristici mafiote, acțiunile premeditate, folosirea armamentului la săvârșirea infracțiunilor, tâlhăria în plină zi sub amenințarea armelor de foc, sechestrarea de persoane, impunerea taxei de protecție ,furturi de bunuri din patrimoniul național, contrabandă, corupție, evaziune fiscală și alte fapte cărora poliția a trebuit să le facă față.

În timp normele de conduită deviată pot deveni repere de comportament în viața unor colectivități, constituind criterii unice de comportare în societate și formând așa numitele „subculturi criminale infracționale” alcătuite din bande sau „gangurile” de răufăcători.Demonstrația o realizează cu prisosință situația din unele medii defavorizate așa cum sunt cartierele mărginașe ale marilor orașe, zonelor mari, gări sau autogări, metroul și alte căi subterane, dar mai ales cartierele sau localitățile cu populație preponderent din rândul țiganilor (rromilor).

Sistemul totalitar de dinainte de 1989 a împiedicat dezvoltarea organizaților de tip mafiot, singurul domeniu în care se poate afirma că s-au format așa zise nuclee ale crimei organizate era economicul. În condițiile lipsei grave și iraționale de produse agroalimentare, specula se transforma într-o profesie rentabilă.

În România de astăzi, în care situația economică instabilă și inflația determină o inegalitate frapantă, o bună parte a populației trăind în sărăcie, numeroși oameni fiind stăpâniți de sentimente de nesiguranță și puternică frustrare, promovarea liberei concurențe, a spiritului competitiv, a avut desigur pe lângă efectele pozitive și un revers nedorit. Pe baza acestui sistem social, politic, cultural propice, s-au putut dezvolta organizațiile de tip mafiot în România.

Astfel că numeroși indivizi, au ales cale infracțiuni, a furtului, escrocheriei, abuzului, corupției și traficul de orice fel pentru a se îmbogăți peste noapte. România a deveni un teritoriu preferat pentru transmiterea drogurilor din Orient sau America Latină către țările din Europa de Vest, tot mai mulți cetățeni fiind cooptați în organizații criminale internaționale.

Una din caracteristicile crimei organizate din România o reprezintă contrafacerea, promovarea și plasarea în circulația bănească autohtonă a unor valute liber convertibile îndeosebi a dolarilor americani, operațiuni ce nu se pot realiza decât prin participare la o diviziune internațională a activității criminale.

CAPITOLUL III

FENOMENUL TERORIST

3.1. Delimitări conceptuale

O definiție este, în esență, o ecuație ce redă exact sensurile unui cuvânt. În cazul conceptului de „terorism“, situația este oarecum diferită, din cauza naturii sale emoționale, a conotației negative a termenului și discursului politic pe care îl presupune, deoarece toate acestea contribuie la mărirea complexității surprinderii sale în totalitatea componentelor ce îl caracterizează.

După cum se va constata în continuare, marea dificultate a definirii terorismului nu constă în tendința de generalizare a unei tehnici de aplicare a violenței – care, în principiu, ar putea fi utilizată de oricine, în toate tipurile de relații și situații conflictuale – ci, mai degrabă, la limitarea definirii la anumiți factori, numai la anumite tipuri de conflicte etc.

O altă sursă de dificultate întâlnită în procesul de definire a terorismului este caracteristica acestui concept de a presupune a priori distincția dintre a face parte dintr-un grup și a te poziționa în afara acestuia.

Etimologic, noțiunea de „terorism“ provine de la cuvântul „teroare“, de origine latină, acesta semnificând în mitologia greacă numele unuia din caii ce trăgeau carul de luptă al lui Ares – zeul războiului (în greacă, Phobos înseamnă teroare). Noțiunea „teroare“ semnifică o stare de teamă extremă, care paralizează, înspăimântă, unii specialiști considerând terorismul ca fiind forma cea mai organizată de teroare.

O definiție exhaustivă a terorismului este dificil de prezentat, în condițiile în care, după unii autori, pe plan global, fenomenul este caracterizat actualmente într-un număr de peste 200 de încercări de încadrare științifică și legislativă (vezi și anexa nr. 1). Walter Laquer, istoric și comentator de politică externă americană, menționa într-o erudită lucrare consacrată acestui fenomen că între 1936 și 1981 s-au dat 109 definiții terorismului, dar nici una dintre ele nu este suficient de cuprinzătoare.

Totuși, cele mai multe dintre aceste încercări subliniază faptul că terorismul reprezintă un fenomen complex, de mare intensitate, cu determinări multiple și forme violente extreme, având caracteristicile actualității și continuității, precum și tendințe de ascensiune liniară în sensul globalizării structurilor/rețelelor, creșterii densității, diversității și agresivității actelor teroriste și a letalității efectelor acestora.

Doi cercetători olandezi de la Universitatea din Leiden au strâns tot 109 definiții academice ale terorismului și le-au analizat principalele elemente. În urma studiului, Alex P. Schmid și Albert J. Jongman evidențiază prin metoda statistică simplă trăsăturile cele mai frecvente ale fenomenului. Conform acestei analize, criteriile de identificare a terorismului sunt: violența (acest criteriu fiind conținut în 83,5% din definiții); obiectivele politice (65%); teama, teroarea (51%); amenințarea (47%); efectele psihologice (41,5%); conflictul dintre atacatori și victime (37%); acțiunile bine organizate, pregătite în prealabil (32%); aplicarea diferitelor metode, strategii și tactici (30,5%).

Scopul tactic sau obiectivul imediat al grupului terorist îl constituie crearea terorii, pe când scopul strategic îl constituie folosirea panicii, a dirijării nemulțumirii publice generate de starea de teroare pentru a obliga puterea politică să facă concesii, deci are nevoie de multă publicitate.

Clandestinitatea, violența, acțiunile în grup sau individuale, de regulă sinucigașe (așa-zisele „bombe umblătoare“), precum și globalizarea sunt alte caracteristici ale fenomenului terorist contemporan care provoacă greutăți mari în combaterea cu succes a acestui flagel.

Principalele instituții ale Statelor Unite ale Americii – Federal Bureau of Investigation, Departamentul de Stat, Departamentul Apărării – definesc terorismul drept „utilizarea, în mod calculat, a violenței sau amenințării cu violența pentru a induce starea de teamă, în scopul de a constrânge sau intimida guvernele și societățile pentru a atinge unele țeluri politice, religioase sau ideologice“.

Din punct de vedere oficial, în România, potrivit prevederilor Legii nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, „terorismul reprezintă ansamblul de acțiuni și/sau amenințări, care prezintă pericol public și afectează securitatea națională, având următoarele caracteristici:

sunt săvârșite premeditat de entități teroriste, motivate de concepții și atitudini extremiste, ostile față de alte entități, împotriva cărora acționează prin modalități violente și/sau distructive;

au ca scop realizarea unor obiective specifice, de natură politică;

vizează factori umani și/sau factori materiali din cadrul autorităților și instituțiilor publice, populației civile sau a oricărui alt segment aparținând acestora;

produc stări cu un puternic impact psihologic asupra populației, menit să atragă atenția asupra scopurilor urmărite“.

Este acreditată ideea conform căreia „dificultățile întâmpinate în definirea actelor de violență rezidă esențialmente în cauze de ordin politic, ceea ce explică în mare măsură (…) diferențele în ceea ce privește sancționarea variatelor acte de terorism pe plan național, ca și impasul în privința reglementării globale“ (Ioan V. Maxim). Terorismul este un fenomen mai ușor de descris decât de definit, pentru că nu există încă o definiție clară și comun acceptată a termenului „terorism“, iar scopul final urmărit de terorism este de natură politică, ceea ce separă terorismul de alte acte criminale.

În opinie personală, cele mai simple definiții ale terorismului ar putea fi concentrate astfel: „terorismul constituie săvârșirea unei crime sau a unui delict printr-o metodă specifică caracterizată prin violență și intimidare în scopul atragerii atenției opiniei publice“ sau, mai rezumativ, „folosire a violenței împotriva oamenilor nevinovați, pentru instaurarea stării de teamă la nivelul unei societăți, în scopul realizării de către entitatea teroristă – persoană, grupare, grup structurat sau organizație – a unui obiectiv anume“.

Unele interpretări utilizate în descrierea terorismului sunt prezentate în continuare:

Simplu: violența sau amenințarea cu violența, în scopul de a produce teamă, panică sau schimbare;

Legal: violența criminală care încarcă normele legale și care este pedepsită de către autoritățile statului;

Analitic: factori politici și sociali specifici care stau la baza actelor teroriste individuale;

Sponsorizat de stat: grupuri teroriste folosite de statele mici pentru a ataca interesele occidentale;

Statal: puterea guvernului uzitată în scopul de a teroriza propria populație pentru a o supune.

3.2.Clasificări ale terorismului

Departamentul de Stat al SUA clasifică terorismul astfel:

terorism organizațional, practicat de grupuri mici, omogene, transnaționale, care nu pot atrage însă sprijinul popular, apelează la violență pentru a cîștiga influență (de exemplu: 17 noiembrie, ETA–Spania, RAF–Germania, Celulele Combatante Comuniste–Belgia etc.);

terorism practicat în contextul insurgențelor de către rebeli etnici sau politici, acțiunile acestora fiind de natură paramilitară sau de gherilă;

terorism sponsorizat, ce implică sprijinirea unor grupări teroriste de unele state (Iran, Libia, Siria etc.): sponsorizarea de stat poate cuprinde implicarea directă în operații teroriste, precum și încurajare, asistență logistică, locuri de instrucție, case de refugiu etc.

Specialiștii militari americani implicați în pregătirea pe profil a cadrelor armatei, îmbrățișează clasificarea lui Frederick J. Hecker, care împarte terorismul funcție de grupările teroriste ce-l practică, și anume:

terorism practicat de „cruciați“ (motivați politic) și include în această categorie: grupuri teroriste (Baader-Meinhoff, IRA, Brigăzile Roșii, OEP etc.) și grupuri extremiste motivate politic (Khmerii Roșii, Tupac Amaru, Celulele Combatante Comuniste etc.);

terorism practicat de criminali (scopuri personale): organizații criminale (Mafia, Yakuza etc.) și criminali izolați sau bande criminale;

terorism practicat de nebuni (persoane bolnave psihic): persoane psihotice, nevrotice, angajați marcați de concediere etc.

George Levasseur, folosind criteriul autorilor și scopurilor urmărite, distinge următoarele forme de terorism:

terorism ordinar: actele de violență folosite pentru obținerea unor avantaje materiale, comise individual sau în bandă, și care nu au obiective politice;

terorism politic: asasinatele cu finalitate politică;

terorism de stat: folosirea de către stat a unor metode specifice terorismului (metode coercitive pe scară largă, apartheid, menținerea unor grupuri etnice și religioase prin oprimare și represiune.

Un alt autor, Brian Crozier, fost director pentru Europa al Institutului American pentru Studierea Conflictelor, într-o intervenție în fața Senatului american din data de 14 mai 1975, clasifica terorismul în:

terorism-diversionist, care urmărește publicitatea, dobândirea prestigiului, demoralizarea autorităților;

terorism coercitiv, ce vizează demoralizarea populației civile și slăbirea încrederii în autorități.

Același specialist împarte grupările teroriste astfel:

grupări etnice, religioase, naționaliste;

grupări autointitulate revoluționare;

grupări anarhiste (fără scopuri precise);

grupări neofasciste de extremă dreaptă;

mercenari ideologici.

Karl A. Seger identifică trei mari categorii de manifestare a terorismului contemporan:

terorism practicat de grupuri care nu sunt sprijinite de stat;

terorism practicat de grupuri dirijate de stat;

terorism practicat de grupuri patronate de stat.

Generalul de brigadă Stan Stângaciu clasifică terorismul astfel:

după modalitățile de executare:

terorism direct, ce vizează un scop imediat (foarte des în război);

terorism indirect, actele distructive ce vin în sprijinul îndeplinirii actului principal.

după mobil sau intenție:

terorism de drept comun, practicat în scop personal;

terorism social, ce urmărește schimbarea ordinii de drept;

terorism politic, dirijat împotriva statului și organelor sale;

terorism de stat, practicat sau sprijinit de stat.

c) după spațiul în care se practică:

terorism național (intern), în care elementele constitutive ale actului terorist aparțin unei singure țări;

terorism internațional, în care forțele implicate sau afectate aparțin mai multor state.

Chalmers Johnson, în lucrarea sa Interpretations of Terrorism, apreciază că există patru tipuri de terorism:

terorism etnic, incluzând activitățile cu motivație religioasă, separatist regională, lingvistică;

terorism naționalist: mișcări iredentiste și anticoloniale;

terorism ideologic, cuprinzând mișcări anarhiste, grupări radicale de extremă stângă sau dreaptă;

terorism patologic, incluzând grupări ce atacă ținte publice (nemilitare, neguvernamentale), aparent din rațiuni personale.

În literatura de specialitate mai sunt întâlnite și alte tipuri de terorism.

Terorismul patopolitic: acțiunile unor membri din grupuri care nu dau dovadă de nicio notă de raționalitate, violența fiind singura lor formă de manifestare și unicul mod funcționare al grupului.

Terorismul psihotic (psihopatic): acțiunile unor indivizi psihopați, care nu dau dovadă de raționament și se manifestă cu violență din motive de ordin personal.

Terorismul și violența criminală: natura teroristă este dată de caracterul premeditat al folosirii violenței în scop de intimidare; se manifestă sub forma pirateriei aeriene, navale sau terestre, confiscarea de bunuri materiale, răpirea de persoane și asasinarea acestora.

Terorismul și violența endemică: fenomene cu putere de perpetuare în timp, cu efecte destabilizatoare „prin simpatie“ pentru întregi zone geografice.

Terorismul autorizat: acțiunea unor grupuri care utilizează tehnici de menținere a ordinii interne ce pot fi catalogate ca acte de terorism.

Terorismul autorizat mutual: acțiunea voluntară, fără aprobare oficială din partea statului a cărui regim politic este amenințat.

Terorismul pragmatic: presupune folosirea forței și a violenței în vederea creării unui sprijin de masă; se poate materializa în extorcarea de fonduri sau obținerea de sprijin în organizarea de greve, manifestații sau boicoturi; în cazul neparticipării de masă, populația este supusă la represalii și amenințări de răzbunare.

Terorismul funcțional: este o formă de terorism folosită în cazul în care organizația poate dobândi un avantaj strategic prin mijloace specific teroriste.

Terorismul manipulativ: crearea unei situații de negociere în care teroriștii amenință cu distrugerea unor bunuri sau cu uciderea unor ostatici în cazul în care nu li se satisfac cererile.

Terorismul simbolic: acțiunea premeditată a unui grup sau organizație a cărei victimă aleasă trebuie să reprezinte simbolul „dușmanului“.

Datorită strictei actualități și proliferării lor, în ultimul timp se remarcă două forme de terorism, ce reprezintă un grad de risc deosebit: terorismul etnic și terorismul religios.

Terorismul etnic este o formă de terorism foarte răspândită în prezent, prin care o populație minoritară dintr-un stat, manevrată de grupuri organizate sau chiar de un alt stat, luptă pentru separarea unor regiuni. Exemple concludente sunt conflictele din Kosovo, Țara Bascilor, Kashmir, Palestina, Daghestan, Cecenia etc. Cele mai cunoscute grupări teroriste de acest tip sunt: ETA – în Țara Bascilor (Spania); IRA – în Ulster (Irlanda de Nord); UCK – în Kosovo; OEP – în Palestina. Acțiunile acestor grupări pot degenera în război local (Kosovo, Cecenia, Daghestan) și reprezintă un factor de risc, deoarece exemplul lor poate fi urmat și de alte minorități din lume.

Terorismul religios este, poate, cea mai periculoasă formă de terorism și, cu siguranță, cea mai dificilă de combătut, datorită fanatismului cu care acționează teroriștii militanți. Majoritatea sunt dispuși să-și dea viața fără resentiment pentru scopul insuflat de așa-zișii profeți. Cel mai periculos curent religios este cel al islamului, care stă la baza desfășurării a numeroase conflicte, între Israel și palestinieni, între Rusia și Daghestan, între sârbi și bosniacii musulmani etc. Cele mai cunoscute grupări religioase sunt: Hizb'allah, Hamas și Frații Musulmani.

Trebuie subliniat faptul că, în majoritatea cazurilor, terorismul etnic și religios se contopesc și, cu siguranță, aceste două forme ale terorismului sunt cele mai periculoase și cel mai dificil de combătut, datorită fanatismului, și, nu în ultimul rând, al sacrificiului suprem de care dau dovadă teroriștii.

Cele prezentate anterior constituie încercări de încadrare a fenomenului terorist în structuri care să permită studierea lor științifică. În continuare, vor fi analizate unele forme particulare de manifestare a terorismului, considerate a fi de maximă actualitate din punctul de vedere al amenințării pe care o reprezintă pentru lumea contemporană.

Neoterorismul. Dincolo de clasificările anterioare, terorismul, considerat sub formă de conflict asimetric între o grupare situată la un nivel sub-statal și un stat țintă (prin stat înțelegând instituțiile fundamentale și conducătorii acestora), a cunoscut mutații importante pe întreg parcursul istoriei umanității, dar transformările de esență înregistrate în ultimii ani ai secolului al XX-lea și, mai ales, începutul secolului al XXI-lea sunt atât de complexe, încât se poate afirma că, în prezent, societatea se confruntă cu un fenomen particular în jurul căruia se poate vorbi de sfârșitul terorismului clasic, așa cum a fost perceput timp de peste 2000 de ani.

Actul de terorism, în forma sa tradițională, avea ca scop descurajarea generală. Victima primară a atentatului terorist de tip tradițional era mai puțin importantă în comparație cu efectul general scontat asupra unei colectivități țintă căruia îi era adresat de fapt.

Terorismul tradițional (clasic) producea victime individuale adresându-se unei colectivități țintă. Teroarea reprezintă un fenomen natural, iar terorismul tradițional a exploatat în mod conștient și sistematic acest fapt. Terorismul tradițional avea un caracter coercitiv, menit să influențeze prin manipulare voința victimelor sale secundare (publicul-țintă) prin lovirea unor victime primare selecționate cu grijă, astfel încât șocul provocat colectivității să fie maxim.

Pentru menținerea credibilității, actorii terorismului tradițional își materializau amenințările sistematic, în violențe episodice, obiectivul tactic constituindu-l diseminarea fricii, angoasei și terorii, în sprijinul realizării obiectivului strategic – atingerea scopurilor politice care motivau acțiunea. În concluzie, obiectivul imediat al teroriștilor tradiționali îl reprezenta crearea panicii și nu distrugerea țintei vizate.

Din acest punct de vedere, violența nu reprezenta altceva decât „propaganda prin fapte“, cu rolul de a intimida grupul-țintă. Actualmente, specialiștii au identificat o nouă formă de terorism – neoterorismul, care vizează suprauciderea și nu coerciția. Acest proces de trecere de la terorismul tradițional la neoterorism, cu formele cele mai periculoase de manifestare – superterorismul și megaterorismul, a durat circa zece ani, o perioadă infimă în raport cu istoria terorismului.

Dacă actorii terorismului tradițional își considerau victimele ca responsabilitatea guvernelor/instituțiilor țintă, neoterorismul apreciază fiecare victimă a unui atentat „în orb“ ca dușman declarat al promotorilor violenței motivate politic. Astfel, în 1988, aproape de orașul Khost (estul Afganistanului), Ossama bin Laden a fondat Frontul internațional de luptă împotriva evreilor și cruciaților. Primul edict al acestui front afirma că „este o datorie religioasă a fiecărui musulman să ucidă americani, oriunde este posibil, inclusiv civili“.

Acest fenomen de „demonizare“ a victimelor nevinovate ale neoterorismului nu reprezintă o particularitate a „Jihadismului“. Timothy McVeight, atentatorul american de la clădirea Murrah din Oklahoma City (soldat cu 168 de morți, peste 1000 de răniți și pagube materiale cifrate la zeci de milioane de dolari), dorea în mod expres „să ucidă cât mai mulți oameni“.

De asemenea, organizațiile neoteroriste nu mai au nevoie acută de sponsori, deoarece și-au creat sisteme organizaționale cu autoreglare. Suportul logistic al neoterorimului constă într-un complex de măsuri și activități desfășurate într-o concepție unitară, conspirat sau legendat, extrem de descentralizat și independent de terțe state sponsor. Efectul este maximizarea pierderilor în vieți omenești și pagube materiale.

Un aspect poate mai îngrijorător decât peisajul ruinelor de la Word Trade Center, unde pompierii au reușit stingerea ultimelor focare de incendiu abia după o lună de zile, iar identificarea victimelor cu ajutorul ADN-ului nu se încheiase nici după șase luni de la dezastru, îl constituie supoziția că superteroriștii au realizat câștiguri imense la bursă, prin vânzări de acțiuni la companiile care urmau să fie lovite de explozii și prin cumpărarea prealabilă de active de la societățile care urmau să preia activitatea firmelor cu sute de angajați uciși în atentatul de la 11 septembrie 2001.

Superterorismul poate fi sintetizat prin afirmația unui expert al Rand Corporation: „teroriștii se gândesc în zilele noastre cum să omoare în masă“. Neoteroriștii sunt interesați doar de numărul de victime pe care pot să-l provoace. Acest fapt are o dublă explicație: prima constă în „saturarea“ opiniei publice cu acte de violență motivată politic. De exemplu, în perioada 1960-1990, zilnic se produceau 2-3 atentate teroriste. Cea de-a doua explicație a înclinației pentru creșterea letalității actelor teroriste o constituie lipsa unui scop tactic precis. Absența unor succese politice este compensată prin provocarea unui număr cât mai ridicat de morți în rândurile „dușmanului“.

Aproape pe întreaga perioadă postbelică, dominată de războiul rece, țările care dețineau armament atomic erau membre ale unui extrem de exclusivist „club nuclear“ încercând, prin diverse mijloace, să-și păstreze monopolul distrugerii „reciproc asigurate“ pe care îl câștigaseră în calitate de membri fondatori (SUA și URSS) sau cofondatori, așa cum a fost cazul Marii Britanii, Franței, Chinei și, ulterior, Indiei.

Țările în curs de dezvoltare s-au grăbit să fabrice, să cumpere, să ia cu împrumut sau prin sustrageri toată gama de agenți de nimicire în masă (chimici, biologici și atomici) pentru a putea trata „pe picior de egalitate“ cu marile puteri.

În ceea ce privește componenta nucleară a terorismului, aceasta nu mai reprezintă o amenințare potențială, ci un fapt cotidian. Conform unui material din The Economist, „s-au înregistrat deja peste cincizeci de tentative de a extorca bani Statelor Unite prin amenințări nucleare, unele înspăimântător de credibile“.

Teroarea nucleară promovată de organizații, grupări sau facțiuni insurgente este infinit mai periculoasă decât fostul „echilibru al terorii“ dintre superputerile antagoniste ale războiului rece, deoarece „un oponent nu poate fi descurajat prin amenințarea cu retorsiunea nucleară, dacă acel oponent nu are de apărat o societate definibilă“.

Teroarea atomică nu presupune numai amenințarea cu detonarea unui dispozitiv nuclear, ci și simpla împrăștiere a agenților radioactivi în zonele aglomerate, deoarece este știut că numărul celor uciși de exploziile de la Hiroshima și Nagasaki a fost sensibil mai mic decât cel al persoanelor care au murit din cauza radiațiilor și otrăvirii, la mulți ani după atacul atomic. Dacă luăm în calcul și copiii cu malformații genetice, născuți la zeci de ani după eveniment, disproporția devine înspăimântătoare.

Modificarea strategiilor acționale adusă de conceptul de superterorism a determinat transformări structurale la nivelul organizațiilor teroriste. Ierarhia și infrastructura clasică, de tip centru de comandă/grup operativ/susținători, tinde să dispară. Comandourile nu mai au o centrală, iar atentatorii devin elementele unei rețele (network) transnaționale, întinse pe orizontală. Celulele combatante sunt autonome tactic, logistic și din punctul de vedere al comenzii, comunicațiilor și controlului, singurul element de coeziune transnațională reprezentându-l doctrina comună.

Megaterorismul este bazat pe conceptul de „overkilling“ (supraucidere), utilizat pentru prima dată în 1957 pentru a descrie distrugerea unei ținte cu o forță mult mai mare decât cea necesară. Termenul „overkilling“ a apărut ca necesitate conceptuală, o dată cu supradimensionarea arsenalelor de distrugere în masă create de cele două blocuri politico-militare antagoniste existente până în 1990. Apariția megaterorismului (utilizarea armelor de distrugere în masă de către grupări/organizații teroriste) este deci fundamentată pe coborârea de la nivelul statal la cel sub-statal a unor arsenale care au fost în funcțiune în cei 40 de ani de „echilibru al terorii“.

Totuși, la mijlocul anilor '90, doi experți în problematica terorismului opinau că „ANM rămân o amenințare puțin probabilă“ (Paul Wilkenson) și că „riscul proliferării terorismului care folosește ANM este acum, în mare măsură, doar teoretic“ (Anthony Cordesman). De aici rezultă unele întrebări: De ce se discută, astăzi, această problemă? Este o problemă americană? Sau este una internațională? Cineva este alarmist sau ne alimentează pentru a fi alarmiști?

Esențialmente, megaterorismul se bazează pe paradigma „celor 5 W“: Ce? („What?“) – Arme nucleare, biologice, chimice; Unde? („Where?“) – Oriunde, atât timp cât scopurile sunt atinse; De ce? („Why?“) – Pentru a modifica radical situația strategică și/sau economică, distrugând oameni; Cine? („Who?“) – Teroriștii; Când? („When?“) – Surpriză.

S-au identificat două probleme în calea popularizării armelor de distrugere în masă ca mijloace ale terorismului. Una o constituie achiziția armelor de distrugere în masă. S-a vehiculat mult idea că grupările teroriste nu dispun de tehnologiile sofisticate necesare preparării agenților toxici și biologici periculoși, dar această idee nu mai este de actualitate. Există o multitudine de laboratoare sofisticate care au aparținut fostei URSS, părăsite și cu o securitate deficitară, din care se poate achiziționa, prin diferite metode, materialul biologic sau chimic necesar producerii unor viruși, toxine biologice sau agenți toxici extrem de agresivi.

Sistemul terorist de producere a unor astfel de agenți constă în:

laboratoare (se poate monta un laborator cu doar 10.000 de dolari) sau baze proprii (s-au găsit astfel de dovezi în locurile de dislocare ale sectei AUM, precum și la bazele de antrenament ale rețelei Al-Qaeda din Afganistan);

specialiști (biologi, geneticieni, chimiști etc.), care fac parte din organizații teroriste, dar care lucrează în întreprinderi chimice din diferite state, în fabrici de medicamente, în laboratoare, în armată, în institute de cercetări etc.; în universitățile din Statele Unite, spre exemplu, se află 25 000 de studenți din Arabia Saudită, iar Mohamed Atta, cel care a pilotat primul avion ce s-a zdrobit de World Trade Center, a făcut, la Hamburg, în Germania, studii de electronică;

sistemele de producere a drogurilor controlate de aceste organizații;

mijloace artizanale, mici laboratoare particulare; spre exemplu, la mijlocul anilor '80, Ministerul Educației din Iraq a achiziționat pe cale poștală, de la organizația nonprofit American Type Cultural Collection din Rockville, Maryland, 70 de pachete cu bacterii și toxine, printre produsele cumpărate aflându-se mai multe recipiente cu spori de antrax uscați și congelați. Mai târziu, Iraqul a recunoscut că prin acest procedeu a obținut 8 500 de litri de antrax.

Dacă organizațiile teroriste n-au făcut până acum apel masiv la mijloacele de atac biologic și chimic, se poate deduce că încă n-au pus la punct o tehnologie eficace de producere a lor. De aici nu rezultă că, în viitor, nu vor folosi și astfel de agenți cum ar fi antraxul, viruși ai variolei, ciumei și altor boli infecțioase grave, mortale, contagioase, cu răspândire rapidă.

Organizația Mondială a Sănătății a întocmit o listă a agenților biologici și chimici susceptibili a fi întrebuințați de teroriști, listă care cuprinde: toxina botulinică, viruși care produc antrax, morv, ciumă, holeră, febră tifoidă, Ebola, variolă, febră galbenă, diverse encefalite, la care se adaugă sarinul, somanul, tabunul și, mai ales, VX-ul. Există însă zeci de mii de substanțe chimice foarte toxice (insecticide, pesticide, LSD, cianuri, agenți sufocanți, agenți vezicanți etc.). Aceste substanțe se cunosc. Este însă posibil ca teroriștii să lucreze deja la descoperirea sau realizarea unor superviruși cu care să înspăimânte lumea. Se cunoaște deja de existența unor superviruși ca variola modificată genetic de cercetătorii australieni, care au obținut pe această cale un virus al cărui rată de mortalitate este de 100%. La Institutul Vector aparținând fostei URSS, a fost creat un virus denumit „Chymera“ obținut prin combinarea variolei cu Ebola (se știe că Ebola nu are încă un antidot eficient).

A doua problemă în calea popularizării megaterorismului o constituie dispersia agenților patogeni letali, care este cu mult mai dificilă decât producerea armei în sine. Pentru infectarea unor medii sunt necesare mari cantități de agenți letali și, în plus, letalitatea acestora depinde foarte mult de timpul de expunere. Desigur, o astfel de aserțiune este valabilă în ceea ce privește transportul și dispersia substanțelor chimice și a agenților biologici cunoscuți până în prezent.

Agenții chimici sunt, în general, în stare lichidă sau gazoasă, iar transportul și dispersia lor presupun recipienți voluminoși și sisteme de pulverizare corespunzătoare (instalații montate pe avioane, pe mașini, vermorele, spray-uri, mijloace explozive etc.). Se cer, de asemenea, spații închise și mari concentrări de oameni, ceea ce nu există decât în metrouri, clădiri, săli de conferințe, instituții publice etc. La aceste condiții defavorizante, se adaugă factorii atmosferici, cei meteorologici, precum și măsurile de protecție luate de populație. De aceea, atacurile cu sarin, soman, tabun, VX și alte substanțe de acest tip vor fi, ca și până acum, sporadice, punctiforme, în locuri selecționate cu multă grijă. Ele pot fi efectuate prin:

sisteme de pulverizare montate pe avioane mici, pe elicoptere, pe avioane fără pilot sau alte mijloace volante (rachete Alazar, mici recipiente legate de baloane meteorologice), mijloace volante artizanale;

bombe artizanale lansate din diferite mijloace aeriene, de pe nave de coastă, din automobile etc.;

automobile capcană;

încărcături chimice (sau biologice) cu explozie telecomandată, plasate în clădiri, lifturi, metrouri, trenuri, piețe și alte locuri publice;

atacuri sinucigașe.

Antraxul, toxina botulinică, bacteriile, virusurile și alte microorganisme purtătoare de agenți patogeni pot fi transportate cu ușurință, în „recipiente“ cât un capac de stilou, și dispersate prin orice mijloace. Dar cel mai eficient mijloc de transport la țintă și de dispersie a agenților biologici și chiar chimici este teroristul kamikaze. De aceea, nu este exclus ca, în viitor, să asistăm la atacuri biologice efectuate de teroriști sinucigași infectați cu virusuri purtători de maladii cu răspândire rapidă și acțiune letală.

Înainte de atacurile din 11 septembrie 2001 de la Washington și New York, în diferite rapoarte se aprecia că a existat tendința ca astfel de mijloace să fie mai puțin folosite datorită slabei lor eficiențe. Această tendință nu mai este de actualitate. Dimpotrivă, se poate aprecia că folosirea mijloacelor de atac chimic și biologic se va intensifica și va cunoaște noi escaladări, întrucât:

în urma atacurilor reușite din 11 septembrie 2001 și a ripostei americane, orientarea teroriștilor este posibil să se îndrepte către mijloace mult mai performante, cum sunt cele de nimicire în masă, mai ales biologice;

există mulți specialiști teroriști (chimiști, geneticieni, biologici) infiltrați în toate statele și în toate structurile științifice, care pot pune la punct, în scurt timp, agenți biologici (dar și chimici și radiologici) și pot pregăti scenarii ingenioase de fabricare și de întrebuințare a acestora;

direcția cercetării științifice teroriste este spre miniaturizarea armelor de nimicire în masă, a sistemelor de transport la țintă și de dispersie;

terorismul de toate felurile este complex ramificat și, de aceea, imposibil de descoperit, supravegheat și anihilat pe termen scurt.

Din acest motive, specialiștii consideră că armele chimice și biologice, precum și componenta neconvențională a acestora – terorismul chimic și biologic (bioterorismul) – constituie amenințarea cea mai gravă a începutului de mileniu, societatea fiind foarte vulnerabilă la atentatele terorismului chimic și ale bioterorismului.

Terorismul kamikaze (suicidar). Tradițional, terorismul sinucigaș reprezintă o problemă care s-a manifestat în special în Orientul Mijlociu și Asia de Sud-Est. În ultimele decenii însă, această formă de manifestare a terorismului s-a extins la nivel global, majoritatea organizațiilor teroriste apelând la atacul suicid ca vector de lovire a unor obiective militare și civile.

Opțiunea grupărilor teroriste pentru această metodă de acțiune se explică prin puternicul impact pe care îl pot obține, în special în plan psihologic. Principalele atuuri ale acestei forme de terorism sunt:

diversitatea tehnicilor suicidare („bombe umane“, mașini-capcană cu „șoferi kamikaze“, „teroriști ai aerului“ etc.);

gradul ridicat de eficiență (pagube materiale semnificative obținute cu minimum de investiții umane, materiale și financiare);

inducerea unei stări permanente de insecuritate și teamă generalizată.

Apariția Jihadului globalizat – promovat de rețeaua Al-Qaeda – a determinat reconvertirea componentei terorismului sinucigaș în strategie de acțiune a organizațiilor fundamentalist-islamice, precum și extinderea cadrului de ținte vizate (fiind depășit nivelul național, identificarea atacurilor a devenit aproape imposibilă).

Ultimele atentate teroriste demonstrează existența unei abordări comune la nivelul diferitelor grupări, bazate pe concepția fundamentalismului islamic (Al-Qaeda, organizațiile talibanilor, Jihadul Islamic, GIA etc.). Revendicările Al-Qaeda, cele din Carta organizației Hamas sau cea a Fraților Musulmani, evidențiază faptul că acestea au un obiectiv unic, acela de readucere a lumii la „credința adevărată“, cea a islamului originar.

Pentru înțelegerea funcționării și rațiunii de a fi a sectelor și grupurilor teroriste, a revendicărilor și motivațiilor acestora, este necesară o reîntoarcere în timp la fondatorul sectei „Asasinilor“, Sazzidna Hassan bin Sabbah (1034–1124). Învățăturile acestuia subliniază că „atunci când omorâm un om, de fapt terorizăm mai multe mii de oameni“ sau că „nu este suficient să execuți și să terorizezi, trebuie să știi să mori, pentru că, dacă omorând descurajezi inamicul, știind să mori în mod curajos îl forțezi să te admire. Din această admirație vor proveni cei care ni se vor alătura“.

Executanții sectei „Asasinilor“ erau „fidai“ (în arabă, cei care se sacrifică, cei care au credință), cunoscuți, ulterior, sub numele de „fedaini“. În prezent, se constată că atât Frații Musulmani, Hamasul și alte grupuri teroriste au la bază ideologia sectei „Asasinilor“ și capacitatea de sacrificiu a membrilor săi, care își are sorgintea într-o interpretare conștient eronată a Coranului (Qu'ran).

Hamas, spre exemplu, pentru a asigura îndoctrinarea și manipularea psihologică a viitorilor candidați la sacrificiu, îi obligă să recite versete ale Coranului cu o interpretare discutabilă a textelor. Sectanții trebuie nu numai să creadă că sunt victime ale sionismului, în cazul sinucigașilor palestinieni, dar și că sunt destinați să influențeze și să convertească lumea la Islam. Revendicările lui Ossama bin Laden (inclusiv cele publicate pe Internet după acțiunea de luare de ostateci din 29 mai 2004, de la Al-Khobar, Arabia Saudită) sunt o ilustrare a acestui mod de interpretare: el solicită alungarea necredincioșilor (occidentalilor) de pe pământurile sfinte, pedepsirea celor vinovați de primirea necredincioșilor, deoarece modul de viață occidental este decadent, și islamizarea lumii. Conform fanaticilor islamici, omul este, prin naștere, musulman, iar cei care nu o recunosc sunt infideli propriei religii.

Pentru anticiparea unei acțiuni teroriste sinucigașe este necesară studierea atât a rațiunii de a acționa a teroriștilor, cât și a modului de operare. Pregătirea psihică a unui candidat pentru acțiuni sinucigașe îi asigură acestui personaj o siguranță maximă în desfășurarea acțiunii. Acesta nu este nici disperat, nici nervos și nu va încerca să dispară de la locul de acțiune, va urmări doar provocarea a cât mai multe victime, înainte de a muri.

În Orientul Apropiat, sinucigașii care recurg la atentate în orașe din Israel provoacă reacția imediată a guvernului de la Tel Aviv. Reacția se concretizează în încercuirea, de către armată, a zonei de unde provine atentatorul, pentru găsirea complicilor și responsabililor rețelei care a organizat atentatul. Intrarea trupelor în zonă oferă posibilitatea altor sinucigași de a se infiltra în zonele ocupate de „inamic“ și de a aplica principiul „martirului“ pentru a influența opinia publică.

Terorismul sinucigaș este o metodă operațională în care actul atacului implică moartea atentatorului. Teroristul știe că, dacă nu moare, atacul planificat nu este îndeplinit. Atacul este declanșat prin detonarea explozibilului purtat de terorist sub forma unor dispozitive aflate pe corp sau în vehiculul pe care îl conduce. Atacul sinucigaș este, deci, rezultatul unei decizii individuale conștiente. Actele de terorism sinucigaș sunt consecința unui contract auto-impus între autor și organizația teroristă care l-a recrutat.

Acțiunile sinucigașe au început să ia amploare în anii '80 în Liban, Kuweit și Sri Lanka, pentru ca, din anii '90, acestea să se extindă și la alte state, precum Israel, India, Panama, Algeria, Pakistan, Argentina, Croația, Turcia, Tanzania și Kenya.

În prezent, terorismul sinucigaș a devenit un factor de risc major la adresa securității statelor occidentale. Principalele cauze care au condus la amplificarea acestui flagel sunt:

intensificarea exportului de terorism (prin migrația grupărilor teroriste dintr-o zonă de criză spre alta);

crearea de rețele teroriste internaționale

creșterea impactului organizațiilor teroriste asupra stabilității mondiale în perioada post-război rece.

Nu există niciun motiv să se presupună că atentatele sinucigașe nu pot fi practicate în Europa sau Occident. Dimpotrivă, dorința hegemonică, promovată de islamismul fundamentalist, duce la concluzia că statele europene trebuie să se adapteze cât mai repede la această realitate, să prevadă acțiunile teroriste viitoare, să cerceteze posibilitățile de acțiune și evoluția acestora și să pregătească metodele de contracarare.

O primă apropiere de zona europeană o reprezintă atentatele teroriste din noiembrie 2003, de la Istanbul. Aceste atentate oferă posibilitatea formulării unor concluzii privind alegerea țintei și modul de planificare de către organizațiile fundamentaliste islamice a acțiunilor:

atacarea verigii slabe a alianței adversarului, Turcia, care, datorită „balansului“ continuu între alianțe, nu poate conta pe un ajutor substanțial, nici din partea SUA (relațiile fiind deteriorate în contextul războiului din Iraq), și nici din partea UE (critica Ankarei față de criteriile pe care trebuie să le îndeplinească pentru a adera la acest organism);

încercarea Al-Qaeda de închidere a lanțului strategic al grupurilor teroriste afiliate la aceasta organizație, pornind din Arabia Saudită, Orientul Mijlociu, Cecenia, Caucaz;

combaterea adversarului în zone în care contramăsurile teroriste nu sunt eficiente sau nu au fost judicios planificate (vestul Turciei).

Cea mai cunoscută și răspândită formă de manifestare a extremismului de tip religios este terorismul de factură fundamentalist-islamică. Prin esența și agresivitatea sa, acesta constitute un risc major la adresa securității și stabilității locale, regionale și internaționale. Pe fondul intervenției și menținerii prezenței Alianței în unele state musulmane, s-a putut constata o creștere semnificativă a atacurilor sinucigașe îndreptate împotriva obiectivelor interne și externe ale statelor implicate.

Elementul de noutate și îngrijorare datorat extinderii atentatelor sinucigașe este reprezentat de tendința de a comite aceste atacuri în momente de pregătire a unor decizii politice importante pentru climatul internațional de securitate.

Intenția de a intimida formațiunile politice occidentale cu orientare democratică și de a influența opțiunile electoratului, conjugate cu acțiunile menite să discrediteze Alianța, demonstrează ca în spatele presupusei autonomii de acțiune a atentatorilor sinucigași funcționează o întreagă suprastructură politico-ideologică radicală.

În numele religiei, terorismul a devenit politică de stat, a cărei ideologie este Jihadul. Teroriștii, recrutați pentru vocația lor sinucigașă, își privesc propriile acțiuni ca pe o datorie cu caracter divin.

Frecvent, extremiștii islamici acționează pentru epurarea societăților musulmane de „necredincioșii occidentali“, în condițiile în care, în interiorul acestor națiuni, există percepția că Occidentul este principalul factor responsabil de actuala lor situație (starea de sărăcie).

În ceea ce privește continentul european, mișcările islamiste au reușit să valorifice facilitățile oferite de statele UE (burse de studii, colaborări, libertatea de circulație etc.), profitând, totodată, de punctele slabe ale sistemului european în domeniul cooperării judiciare și polițienești. Astfel, pe lângă promovarea fundamentalismului islamic ca religie, acestea au reușit să creeze pe teritoriul statelor europene adevărate nuclee de susținere a propriilor activități pe linia colectării de fonduri financiare și armament pentru mișcările integraționiste din unele state arabe fiind utilizate cu precădere ONG-urile musulmane.

De asemenea, mai ales după 1990, se constată o creștere a interesului grupărilor fundamentaliste pentru penetrarea țărilor din Europa de Sud-Est, prin fructificarea vulnerabilității acestora (determinată de faptul că nu s-au confruntat cu acest gen de amenințări).

Majoritatea grupărilor teroriste folosesc terorismul sinucigaș ca tactică de luptă împotriva guvernelor statelor din care fac parte și/sau a guvernelor altor țări. Dintre acestea, cele mai relevante sunt prezentate în anexa nr 2.

Se disting două tipuri de operațiuni sinucigașe:

operațiunile pe câmpul de luptă, atacatorii sinucigași fiind integrați în grupuri de atac;

operațiuni în afara câmpului de luptă: majoritatea operațiunilor de acest tip implică un singur sinucigaș (excepție fac atacurile sinucigașe ale LTTE și Hamas, unde au fost implicați mai mulți atacatori) și urmăresc distrugerea unor elemente de infrastructură militară, politică, economică, socială și culturală, atacurile fiind îndreptate atât împotriva civililor (autobuze, locuri aglomerate, clădiri), cât și a unor personalități politice și militare.

Toate grupările teroriste care susțin metoda suicidului dispun de o infrastructură de sprijin în Europa, America de Nord și Africa de Nord. Mulți lideri și membri ai acestor organizații au efectuat deplasări în Occident, în timp ce mai mulți activiști importanți ai acestora s-au stabilit în Europa și America de Nord, unde desfășoară activități de propagandă, strângere de fonduri și achiziționarea de arme și mijloace necesare pregătirii și desfășurarii atentatelor.

Capacitatea de acțiune a grupărilor teroriste diferă în funcție de mărimea, orientarea, scopul și resursele financiare ale acestora. De exemplu, Al-Qaeda dispune de mai multe grupări asociate, cu posibilități de acțiune, practic, nelimitate. Din Afganistan, Ossama bin Laden a coordonat activitatea organizației, îndreptată, în special, împotriva SUA („Marele Satana“) și Israelului („Micul Satana“), precum și a aliaților acestora. Acțiunile Al-Qaeda s-au extins, ulterior, și împotriva altor state.

Atacurile sinucigașe sunt motivate religios, cu unele accente naționaliste și ideologice, astfel:

Al-Qaeda: filosofia religioasă a grupării depășește granițele teritoriale, scopul declarat fiind înlăturarea de la putere a regimurilor neislamice, îndepărtarea prezenței occidentale din toate statele musulmane și instaurarea legii islamice – Sharia – în întreaga lume;

Hamas, PIJ și Hizb'allah sunt, în primul rând, grupări religioase, dar sunt caracterizate și de naționalism etnic;

PKK își ghidează activitatea și după ideologia marxist-leninistă;

BKI este singura grupare non-islamică, acționând din considerente naționaliste.

În consecință, motivația atacatorilor sinucigași ai Hamas, PIJ și Hizb'allah este reprezentată, în primul rând, de preceptele Islamului, în timp ce, pentru cei ai grupărilor LTTE și PKK, principala motivație o reprezintă naționalismul tamil, respectiv kurd.

În funcție de mediul politic și potențialii sponsori, ar putea apărea noi orientări ideologice în interiorul grupărilor teroriste, majoritatea fiind destul de flexibile din acest punct de vedere. După încetarea războiului rece, majoritatea organizațiilor au abandonat ideologiile marxiste, leniniste și maoiste, în favoarea celor religioase și/sau etno-naționaliste.

În general, terorismul sinucigaș urmărește atingerea a două obiective principale:

atragerea de noi membri (în special, prin intermediul publicității);

constrângerea adversarilor (determinarea unui guvern-țintă să-și schimbe politica, cu accent pe determinarea statelor democratice de a-și retrage forțele din teritoriile considerate de teroriști ca aparținându-le).

Din această perspectivă, atacurile sinucigașe sunt preferate de grupările teroriste, întrucât le oferă o gamă variată de avantaje, între care:

inducerea unei stări permanente de teroare și frică la nivelul populației;

atragerea atenției prin intermediul publicității;

obținerea recunoașterii cauzei organizației, aceasta prezentându-se ca o grupare care are dreptul să fie ascultată și luată în considerare.

În plus, mediatizarea largă a efectelor atacurilor sinucigașe sporește prestigiul grupului terorist și îi poate întări influența asupra altor organizații similare. De exemplu, gruparea Hizb'allah a devenit foarte populară la începutul anilor '80, în special ca urmare a atacurilor sinucigașe, fapt ce a înlesnit recrutarea unui număr mare de noi membri.

Organizarea actelor sinucigașe presupune un grad ridicat de conspirativitate. Succesul misiunii depinde de o serie de elemente, precum:

procesul de selecționare a viitorului sinucigaș;

nivelul de asigurare a conspirativității;

documentarea temeinică privind viitoarea țintă;

îndoctrinarea continuă a atentatorului cu privire la justețea cauzei în numele căreia acționează.

Procesul de selecționare. În general, teroristul sinucigaș („șahid“ – martir) este tânăr (între 18-27 de ani), necăsătorit și șomer. Prin sacrificiul personal, „șahidul“ crede că va obține ameliorarea statutului social propriu și al familiei sale. Familiei „șahidului“ i se aduc onoruri și laude, primind recompense financiare consistente față de posibilitățile de subzistență normale (de obicei, câteva mii de dolari).

În ceea ce privește avantajele personale, „șahidul“ beneficiază de „viață eternă în Paradis“, precum și de privilegiul de a promite aceeași viață pentru 70 dintre rudele sale. Fiind supuși abstinenței sexuale în adolescență și tinerețe, martirilor li se promite în plus că în Paradis vor fi întâmpinați de „72 de virgine cu ochii negri“, aspect emoțional care îi motivează suplimentar pentru îndeplinirea atacului sinucigaș.

În cazul unor grupări (Al-Qaeda), tinerii sunt recrutați din rândul celor care au studiat în Occident, au o carieră și cetățenie occidentală. De cele mai multe ori, aceștia provin din medii sociale elevate, marea majoritate fiind perfect integrați în societate. Comportamentul lor se schimbă, de regulă, după crize de misticism sau după întâlnirile cu liderii spirituali ai grupării, care îi conving să revină la „adevăratul Islam“.

Nivelul de conspirativitate. Menținerea secretului asupra operațiunii permite realizarea elementului surpriză, foarte important pentru succesul operațiunilor. Atacatorul sinucigaș este sprijinit, de obicei, de o celulă operativă, responsabilă cu asigurarea cazării, hrănirii, asigurării vestimentației și securității acestuia până la sosirea în zona țintei.

Agenții rezidenți furnizează informațiile necesare operațiunii (legate de țintă și supravegherea acesteia de către autoritățile autohtone specializate), care sunt verificate și confirmate de membrii celulei operative.

Cel mai adesea sinucigașul ajunge la o cunoaștere deplină a țintei numai cu puțin timp înaintea atacului.

Documentarea și îndoctrinarea intensivă. Documentarea temeinică asupra țintei vizate permite grupării să întocmească planul acțiunii, care presupune, de regulă, și constituirea unui model/copii fidele a țintei. Îndoctrinarea continuă și intensivă vizează influențarea capacității atacatorului de a executa atentatul, iar antrenamentul permanent are ca scop câștigarea rapidității și dexterității în mânuirea mijioacelor avute la dispoziție.

Întrucât cunoașterea aprofundată a țintei este esențială pentru succesul unei operațiuni sinucigașe, este foarte important modul în care grupările teroriste reușesc să-și creeze rețele solide de agenți de manipulare. În multe cazuri, teroriștii au reușit să se infiltreze la nivele înalte, în cadrul unor organisme guvernamentale sau societăți comerciale, fiind acceptați și devenind chiar membri de încredere ai structurilor respective.

În ceea ce privește strategia folosită, cel mai mare risc îl reprezintă combinația dintre terorismul sinucigaș și armele de distrugere în masă (ADM). Accesul organizațiilor adepte ale strategiei sinucigașe la ADM ar putea determina efectuarea relativ facilă a unor atentate de amploare, urmare a eficacității aproape totale a acțiunilor de suicid. Ca atare, terorismul sinucigaș este apreciat ca o metodă eficientă de obținere a unui efect maxim în plan psiho-social, economic și al securității.

Atentatele sinucigașe din SUA, Indonezia, Turcia, Maroc, Arabia Saudită și Iraq, în care atentatorii au fost mesageri ai rețelelor teroriste internaționale care se opun violent oricărei încercări de democratizare a lumii musulmane, au urmărit lovirea și intimidarea statelor implicate în zonele musulmane de criză și conflict.

Amplificarea acestui tip de acțiuni probează o recrudescență a fenomenului și tendința unui număr tot mai mare de grupuri sau persoane de a adopta aceasta formă de luptă. Acțiunile grupărilor care au avut la bază terorismul sinucigaș urmează o strategie de constrângere a democrațiilor moderne să facă importante concesii, astfel:

forțele militare franceze și americane au părăsit Libanul (1983);

trupele israeliene s-au retras atât din Liban (1985), cât și din Fâșia Gaza și Cisiordania (1994 și 1995);

guvernul din Sri Lanka a acceptat crearea unui stat independent – Tamil (din 1990);

declarativ, guvernul turc este pe cale să acorde autonomie kurzilor.

Din această perspectivă, este important ca democrațiile occidentale să elaboreze politici care să demonstreze grupărilor teroriste că lecția anilor '80 sau '90 nu mai este viabilă (politici care, în practică, să pună accentul atât pe asigurarea și consolidarea securității interne, cât și pe acțiuni ofensive).

Dat fiind caracterul imprevizibil al acțiunilor de acest gen, precum și specificul acestora, numai aplicarea unor măsuri de întărire a securității posibilelor ținte nu poate asigura o protecție reală. Una din alternativele Europei și SUA pentru edificarea unei apărări eficiente o constituie penetrarea informativă a grupărilor teroriste, ca primă etapă esențială pentru prevenirea atacului terorist. În plus, este necesară o abordare globală a cauzelor ce duc la amplificarea unor astfel de fenomene, în special a celor de ordin economic, precum și evitarea unei interpretări unilaterale, fără consultarea comunităților religioase musulmane.

Terorismul de natură religioasă. Islamul este una dintre cele trei mari religii ale omenirii, alături de iudaism și de creștinism, beneficiind de peste un miliard de adepți. Islamismul se extinde cu cea mai mare viteză în lume, așa după cum se afirma în cotidianul El Pais, (Spania, 1 octombrie 2001). Potrivit ultimei statistici privind musulmanii, întocmită în 1986, existau 1,55 miliarde de persoane de confesiune islamică, răspândirea acestora prezentându-se astfel: Africa de Nord și Egipt – 100,5 milioane; Africa de Est – 125 milioane; Africa Centrală – 18 milioane; Africa Occidentală – 93 milioane; Africa Australă – 15,3 milioane; țările arabe, Turcia, Iran și Afganistan – 148 milioane; fosta URSS – 62,7 milioane; subcontinentul indian – 275 milioane; Asia de Sud-Est – 180,5 milioane; Extremul Orient – 81 milioane; Europa – 18,3 milioane; America, Oceania – 5,3 milioane.Unele statistici efectuate la nivel zonal atestă însă creșterea numărului de musulmani, menționându-se numai în Africa dublarea acestuia în ultimii zece ani. Din 120 de țări în care există comunități musulmane, în 35 musulmanii reprezintă majoritatea locuitorilor, iar în alte 18 – o minoritate influentă. Un număr de 50 de țări afro-asiatice sunt reunite în Organizația Conferinței Islamice (OCI). Dintre statele europene, au aderat la OCI Albania (în 1992) și Bosnia-Herțegovina. În 28 de state, islamul este recunoscut drept religie oficială, fiind întemeiat în secolul al VII-lea de profetul Mahomed.

În ciuda unei avalanșe de scrieri, această religie este încă puțin cunoscută de marele public și destul de greu de înțeles. Totodată, islamul constituie subiectul unor multiple paradoxuri ce apar la o primă abordare sau la o privire exterioară superficială. Această religie a cucerit întotdeauna masele cele mai frustrate din punct de vedere economic, cele mai limitate din punct de vedere intelectual, dar, cu toate acestea, a atras și a fascinat pe cei mai renumiți gânditori și filozofi, făcând obiectul celor mai profunde cugetări și celor mai profunde analize. Această religie, care propovăduiește supunerea și stăpânirea de sine, are adepți care dau dovadă de nesupunere și rebeliune.

Islamul este credința care se bazează mai presus de orice pe credința intimă și implicarea personală, refuzând existența preoților fiind resimțită ca o lege severă, permanent în vigoare.

Revolta islamului față de normele statelor civilizate, depășește denumirile și termenii de contestare a regulilor admise și de sugerare a altora, prin faptul că el nu se supune normelor, contrar a ceea ce se crede și se spune în mod obișnuit.

Conform Coranului (Qu'ran), islamul este adevărata religie, indiferent de profetul care a inițiat-o sau de epopeea inițierii. Islamul este „adeziunea la pacea lui Dumnezeu“, propovăduită de toți trimișii lui Dumnezeu dintotdeauna, sinonimă într-un fel cu religia revelată sau cu religia monoteistă, aceea a lui Noe, a lui Avraam, a lui Moise și, în sfârșit, a lui Mahomed.

Potrivit propriilor specificități, islamul este ultima dintre religiile monoteiste, este mesajul lui Dumnezeu revelat profetului Mahomed prin mijlocirea arhanghelului Gavril. Această religie s-a născut la Mecca, în Arabia, la începutul secolului al VII-lea după Hristos. Religiile monoteiste apărute înainte de islam sunt recunoscute de către acesta. În acelaș timp, islamul se declară, ca și ele, izvorât din credința lui Avraam și se socotește continuarea creștinismului și iudaismului pe care le confirmă și le completează.

Principalele dogme ale islamismului expuse în Coran sunt: credința într-un Dumnezeu unic, creator al lumii, însoțit de îngeri, care sunt reprezentanții săi. El pretinde lumii monoteism, prin profeții lui (Abraham, Moise, Isus, Mahomed), credința în viața de apoi, unde cei buni sunt răsplătiți (Paradisul) și cei răi sunt pedepsiți (Infernul). Pornind de la Coran, întreaga dogmă a Islamului s-a dezvoltat în timp, ceea ce a dus și la divergențe privind interpretarea anumitor pasaje. Cel mai viu dezbătut este acela în care se vorbește despre predestinare, idee care a fost acceptată de către ortodoxia sunnită.

Obligațiile cultului, în număr de cinci, sunt următoarele: profesiunea de credință („Nu există decât un Dumnezeu și acela este Alah, iar Mahomed este trimisul lui“); rugăciunea („șalat“), adică cele cinci rugăciuni zilnice și cea de vineri de la moschee; spălarea obligatorie înainte de rugăciune; un impozit în folosul celor săraci; postul anual în decursul lunii a zecea (Ramadanul) și pelerinajul la orașul sfânt Mecca.

O serie de puncte de vedere diferite privind unele detalii teologice, doctrinare și culturale, precum și divergente de ordin politic au dus la crearea unei eterogenități în rândul credincioșilor musulmani, care sunt împărțiți pe grupe, rituri sau școli.

Majoritatea musulmanilor o constituie sunniții. Aceștia sunt ortodocșii, care îi recunosc pe cei patru califi, primii succesori ai profetului Mahomed, precum și pe omneyazi și abbassizi. Din punct de vedere juridico-religios, sunniții se împart în hanifiți, safiiți, malkiți și hanbaliți.

Șiiții diferă deci pe plan politic de sunniți. Pe de altă parte, șiiții se deosebesc și între ei prin interpretările pe care le dau unor detalii de cult împărțindu-se în mai multe grupe: aidiții, inamiții sau duodecimamii și extremiștii ismailiți, nusayriții sau alawiții. Indiferent de aceasta, șiiții introduc în Islam tema pasiunii (martiriul lui Hussein, fiul lui Ali, în anul 680 și al altor alizi), ideea caracterului semidivin al califului și aceea a întoarcerii acestuia după ce a fost „mort“ sau „dispărut“.

Societatea arabă preislamică se află printre rarele societăți care, chiar și relativ recent, a fost ferită de evoluții civilizatoare. Fără a greși, se poate aprecia că această societate se află la jumătatea distanței dintre societatea primitivă și societățile care au o etică și anumite tradiții. La aceasta se adaugă extraordinara conservare cvasi-intactă a limbii sale, a eticii și literaturii sale.

Cu mult înaintea islamului, societatea arabă era constituită dintr-un popor nomad cu o structură tribală, alcătuită din familii, clanuri și triburi. Baza acestei grupări este, în mod evident, înrudirea de sânge. Legăturile de rudenie și filiația rămân, chiar și după o relativă evoluție, noțiuni sacre, în timp ce legătura de sânge a constituit, constituie și va constitui întotdeauna liantul intangibil al clanului. Membrii tribului se angajează să apere viața și onoarea întregului trib, iar întreg tribul se angajează să-i apere pe toți membrii.

Arabii sunt autorii unei etici deosebit de prezente și de exigente, războinică prin excelență. Potrivit acesteia, bărbatul este obligat să-și ocrotească armele, femeile și memoria strămoșilor și, mai ales, să nu accepte niciodată insulta sau disprețul.

Sursa principală de bogăție a arabilor era creșterea vitelor mici, a oilor și caprelor. Aceasta explică întrucâtva faptul că majoritatea triburilor erau nomade, într-o permanentă deplasare în căutarea de pășuni și de surse de apă. Nu trebuie uitat însă că arabii mai dețineau două animale mult îndrăgite – calul, simbol al libertății și al nobleței, și dromaderul, animalul cel mai folositor, cel mai eficace în viața lor aspră și austeră. Valoarea dromaderului este dată de faptul că este singurul mijloc de transport care poate străbate deșertul în condițiile unei permanente canicule. Dromaderul a devenit practic un fel de monedă de schimb. Totul sau aproape totul se calculează având drept etalon cămila.

De reținut faptul că nu toți arabii erau nomazi, crescători de vite. Existau și citadini, arabi care locuiau în orașele situate în apropierea oazelor de curmali între care se puteau cultiva fructe și legume cu randament redus. O altă parte a arabilor se ocupau de comerț, mai exact de comerțul exterior, de medierea schimburilor între regiuni și continente.

Poate nu lipsit de importanță este și faptul că în Arabia, alături de populația majoritară, trăiau minorități evreiești care se stabiliseră în preajma verilor lor, după cea de a doua distrugere a Templului din Ierusalim de către romani. Aceștia se instalaseră mai ales în sudul Yemenului și în vestul Hijazului. Și ei, ca și arabii, erau grupați în triburi, având drept caracteristic faptul că locuiau în cetăți fortificate, probabil dintr-o teamă ancestrală de a nu cădea pradă unor invadatori străini. De asemenea exista creștinism, religie îmbrățișată de unele triburi nomade de sorginte arabă.

Din punct de vedere cultural, arabii nu dețineau cunoștințe științifice precum egiptenii sau o meditație filosofică comparabilă cu cea a grecilor. Baza cunoștințelor lor era constituită de experiență și intuiție, de un raționament izvorât dintr-o judecată cumpătată. Acestea se transmiteau pe cale orală prin bătrânii înțelepți, șeicii. Ei erau ridicați la rangul de căpetenii de trib, iar deciziile importante legate de viitorul tribului erau luate de către aceștia. Literatura lor, incredibil de bogată, era transmisă pe cale orală, marea majoritate a arabilor fiind analfabeți. Se cuvine amintit faptul că izvorul caracterelor arabe de astăzi este scrierea nabateană, care în acea perioadă era mai mult un îndreptar decât o scriere în sensul dat astăzi acesteia.

Având în vedere aceste date referențiale, actualmente, experții în problematica Orientului Mijlociu consideră că în categoria musulmanilor islamiști se regăsesc două tendințe: prima, bazată pe ideea că islamul trebuie să fie reinterpretat în lumina determinărilor societății moderne, aparține activiștilor non-politici sau a celor cu caracter pașnic, respectiv, a musulmanilor moderniști; cea de-a doua, fundamentată pe principiul „Qur’an este cuvântul Domnului și trebuie acceptat așa cum este“, reprezintă orientarea activiștilor politici sau teroriștilor, respectiv, a fundamentaliștilor (adepților mișcării de renaștere spirituală). Fundamentaliștii islamici își autojustifică acțiunile prin concepția războiului dus până ce toată corupția, considerată ca nerespectare a legilor islamice încetează. În plus, în viziunea acestora, o religie fără război este o religie infirmă.

Terorismul de natură religioasă, apărut ca urmare a manifestării, în anii ’80-’90, a unui adevărat val de conflicte etnico-religioase, utilizează teroarea pentru înspăimântarea populației, deturnarea strategiei politice și afectarea economiilor statelor, prin atacuri cu bombe, luări de ostatici, atacuri în locuri publice. Se apreciază că, la sfârșitul anilor ’90, o treime din numărul teroriștilor pe plan global erau motivați religios.

Terorismul de natură religioasă este opera fundamentaliștilor religioși, motivați prin dorința de înfăptuire a dorinței lui Dumnezeu, de unde și fanatismul orb care îi caracterizează (vezi atacurile kamikaze din Israel și Iraq). Aceștia dispun de o agendă politică puternică, bazată pe propagarea amenințării cu utilizarea terorii de masă și interpătrunderea actelor teroriste cu nevoia de purificare etnică.

În cadrul terorismului de natură religioasă, se poate distinge o formă și mai particulară, și anume terorismul radical religios, care a devenit, potrivit ultimelor evenimente, o problemă transnațională.

Așa cum se arăta anterior, sub impactul forțelor globalizării, exploziei conflictelor de natură etno-politică între state, apariției unor noi grupări cu structuri organizatorice mai puțin coezive sau cu scopuri obscure de natură religioasă, accesului liber la vechile și noile tehnologii legate de armament, disponibilității tehnologiilor cu utilizare duală, posibilității sub-statelor „actori“ de a achiziționa materiale și instrucțiuni pentru construcția și utilizarea armelor de nimicire în masă, în anii ‘90, terorismul tradițional și-a modificat caracterul, fenomenul având ca rezultat apariția unei noi forme de terorism, complexă și amorfă, considerată ca o provocare fără precedent la adresa securității.

Acest aspect s-a manifestat și asupra grupărilor teroriste de natură religioasă, în cadrul cărora întâlnim organizări foarte diversificate:

grupări nucleu, cum sunt grupările Jihad din zona Golfului, Egipt și Palestina;

grupări de coaliție cu filiale (anqud), reprezentate de FIS, GIA, Al-Qaeda;

mișcări cu caracter de protest social:

grupări care beneficiază de sprijinul extern al unui stat din apropiere (Hizb’allah);

grupări cu context operațional și structură de conducere dispersate geografic (Hamas);

grupări conduse de lideri în exil sau aflați în închisori.

O statistică recentă, referitoare la susținerea ideii de renaștere a terorismului religios, arată că, pe plan global, 50% dintre actele teroriste sunt produse de grupări de natură religioasă, iar mișcările fundamentaliste s-au triplat între anii ’60-’90 în lumea arabă. Totuși, în ciuda diversității lor, aceste entități dispun de o „logică proprie“ privind justificarea comportamentului și percep nevoia de a-și conserva identitatea religioasă și oportunitatea de a-și modela viitorul.

Credincioșii folosesc religia ca pe un refugiu în care vechile idei determină scopurile viitoare, ca sanctuar fizic și spiritual împotriva represiunii și instrument pentru manifestarea activismului sau a acțiunilor politice. Actele proprii sunt promovate în sens ofensiv sau reactiv, iar amenințarea secularizării izvorăște din interiorul mișcărilor, contactul cu mediul (reislamizare) și influențele exterioare (interferențele străine).

Perceperea amenințării este demonstrată de simbolismul denumirilor, de unde rezultă ideea de monopolizare a adevărului ca fiind dezvăluit de Dumnezeu. Selectarea numelor servește la atingerea unor scopuri multiple concomitent cu amplificarea audienței pe plan extern și intern: legitimitate religioasă și autenticitate istorică; justificarea acțiunilor pentru ucenici; atragerea de noi recruți.

Denumirile dezvăluie unitatea scopurilor, precum și direcția și gradul de combativitate; astfel, multe grupări sunt denumite Hizb’allah, în dorința de a dezvolta adepților sentimentului de mișcare de masă, Jundallah („soldații Domnului“) sau Hamas („Zel“, „Entuziasm“).

Teroriștii se autopercep ca aleși divini ce posedă legitimitate religioasă și justificare pentru violență. O analiză atentă asupra grupării Hizb’allah evidențiază că aceasta promovează întoarcerea la violență, prin propagarea ideilor senzației de criză care amenință credința și comunitatea și a moștenirii represiunii politice, a inechității economice sau a mișcărilor sociale, precum și prin prezența liderilor religioși, care acționează ca o forță centrifugă, atrăgând sprijinul popular, întărind mecanismele organizatorice ale comunității și redefinind scopurile și metodele prin terorism în acte pentru Dumnezeu.

Cele mai active grupări teroriste de natură religioasă au luat ființă ca reacție la evenimente-cheie. Ele au un rol foarte important, deoarece servesc ca model de inspirație și catalizator, amplificând amenințarea care vine din exterior.

În plus, grupările teroriste de natură religioasă au o viziune cuprinzătoare privind războiul total. Sensul luptei totale este definit în termeni dialectici și cosmici: lupta clasică dintre Divinitate și Diavol; distincția dintre credincioși și „ceilalți“; folosirea simbolismului și a ritualurilor religioase pentru întărirea ideii de colectivitate.

Membrii grupărilor teroriste de natură religioasă sunt îndemnați să utilizeze toate mijloacele de luptă, fără compromisuri față de scopurile propuse, în scopul perceperii luptei ca un război dus pe toate planurile, justificării nivelului și intensității violenței, promovării schimbării și pregătirii alternativei. Răzbunarea împotriva surselor necazurilor amplifică sentimentul de putere bazat pe strategia anonimatului.

O caracteristică esențială inoculată membrilor grupărilor teroriste de natură religioasă o constituie absența constrângerilor morale. Violența este justificată prin nevoia de apărare a credinței și a comunității, ceea ce presupune lupta totală, preponderența tinerilor ca recruți, schimbările de generație în cadrul mișcărilor, precum și experiența închisorii și a persecuțiilor. Martiriul este susținut ca „ultimă și benefică soluție“.

Mecanismele terorismului radical religios sunt direct controlate de vârfurile ierarhiei clericale care „binecuvântează“ faptele. Aceste grupări sunt relativ lipsite de constrângeri în privința nivelului și intensității violenței, dar există anumite mecanisme ce reglează mijloacele, metodele și coordonarea temporală. Spre exemplu, violența este corelată cu obiective tactice și ideologice: folosirea unui anume modus operandi care minimalizează eșecul și maximizează posibilitatea obținerii succesului; constrângerea suportată din partea mecanismelor de justificare religioasă (civilii); teama apariției reacției imediate din partea membrilor grupurilor proprii și a forțelor militare sau de securitate; disponibilitatea și posibilitatea folosirii armelor mici, ușoare și a dispozitivelor explozive improvizate.

Noile tendințe privind terorismul de natură religioasă se referă, în principal, la ridicarea gradului de cooperare și fluidizare la nivel tactic între grupările teroriste, interoperabilitate între teroriști, mișcările de gherilă și activitățile „fără utilizarea armelor“, privatizarea terorismului, creșterea rolului Diasporei, creșterea rolului „tehno-terorismului“ și creșterea mortalității prin posibilitatea utilizării armelor de nimicire în masă. Terorismul de natură religioasă are tendința să crească în volum, letalitate și complexitate.

Cooperarea la nivel tactic între grupările teroriste se materializează în mișcarea promovată de structurile ierarhice pentru descentralizare și slăbirea legăturilor pe orizontală și întărirea contactelor bilaterale (cazul relațiilor dintre Hamas și Hizb’allah), precum și prin complicarea posibilității de determinare a tipului și nivelului de violență prin faptul că grupările trec peste specificul operațiunilor desfășurate în acea țară.

Privatizarea terorismului, legată în special de numele lui Ossama Bin Laden se bazează pe o finanțare bună, care nu este conectată din punct de vedere operațional la un context național și imprevizibil. Privatizarea terorismului reprezintă „valul viitorului“, deoarece agenda ideologică nu este irațională și acordă suport logistic „mercenarilor“ simpatizanți ai islamului, accentuându-se, astfel, dificultățile în identificarea, urmărirea și contracararea mișcărilor teroriste organizate în rețele.

Rolul Diasporei rezidă în potențialul acesteia de a susține și de a alimenta conflictele, de a servi ca refugiu și sursă pentru noii recruți și de a asigura suport financiar auxiliar. Din această ultimă perspectivă, Diaspora deține relații conectate crimei organizate (cultivarea și traficul de droguri, falsificarea de bani etc.), prin care poate asigura o vastă platformă de propagandă sau facilita existența rețelelor de trafic cu arme. În ciuda succeselor contrateroriste din zonele de conflict, Diaspora asigură un sprijin foarte mare pentru grupările teroriste de natură religioasă.

„Tehno-terorismul“ asigură grupărilor de natură religioasă capacități ofensive și defensive, respectiv manuale pentru fabricarea bombelor și „războiul prin calculator“, informații asupra țintelor și sprijin organizatoric, amplifică potențialul psihic pentru ducerea luptei și asigură legitimitate grupărilor și acțiunilor acestora. În plus, „tehno-terorismul“ este legat direct de operaționalizarea sistemului C3 (comandă, control, comunicații), prin realizarea de comunicații relativ sigure între elementele (celulele) teroriste, implementarea de rețele de calculatoare între grupări și asigurarea mijloacelor auxiliare pentru strângerea de fonduri.

Pe bună dreptate, Hans Blix, fostul inspector pentru dezarmarea Irakului, spunea că „fără Saddam, lumea e mai bună, dar nu este mai sigură“, declarând că „războiul din Irak a stimulat terorismul“.

În același context, raportul anual al Institutului Internațional de Studii Strategice (IISS) de la Londra, dat publicității în octombrie 2004, afirma că intervenția militară în Irak a crescut riscul atacurilor teroriste împotriva statelor occidentale, luând în considerare efectele războiului. Concluzia IISS este că, pe termen scurt, recrutările din rândul arabilor în vederea susținerii Jihad-ului vor lua amploare, iar rețeaua Al-Qaeda va fi și mai motivată pentru desfășurarea de operațiuni teroriste. Măsurile luate de către statele occidentale în ceea ce privește posibilele atacuri teroriste au condus la prevenirea acestora, cu excepția atentatelor de la Madrid din 11 martie 2004. Dar nu același lucru se poate spune despre situația din Indonezia, Pakistan, Arabia Saudită sau Kenya, unde s-au dezvoltat adevărate rețele locale de terorism, aflate, conform experților în domeniu, sub comanda Al-Qaeda. Și toate acestea, susține raportul IISS, cu costuri reduse pentru teroriști: circa 500 000 de dolari pentru atentatele de la 11 septembrie 2001 și 35 000 de euro pentru cele din insula indoneziană Bali.

Terorismul cibernetic. Un șef al FBI afirma, în Germania, în cadrul unei conferințe cu tema „Războiul informațional“ („IW-Informational Warfare“): „Dați-mi zece hackeri și eu paralizez un stat în 90 de zile“. Dacă un hacker, care mai este numit și „computerfreak“ („monstrul calculatoarelor“) sau „Robin Hood al spațiului cibernetic“, ar fi denumit și privit ca „terorist în domeniul infrastructurilor“, probabil că s-ar reprezenta o formă mai apropiată de realitate.

În cadrul evoluției terorismului, actualmente se mai distinge o formă, particulară prin modul propriu de manifestare – terorismul cibernetic. John Arquilla și David Ronfeldt de la RAND Corporation prezintă conceptul de „război prin intermediul calculatoarelor“ ca o nouă formă de conflict, de joasă intensitate, purtat de două entități (state sau organizații non-statale) asemănătoare terorismului internațional clasic.

În opinia celor doi autori, războiul informațional prezintă două trăsături specifice:

participanții nu sunt neapărat organizați conform ierarhiilor militare;

conflictul nu se poartă în zgomotul armelor de foc, ci în cel al tastaturii computerelor.

Concepte precum „netwar“, „cyberinsurgency“ și „terorism informațional“ configurează o imagine dramatică a unui război nedeclarat în lumea nedefinită a cyberspațiului. Unii analiști arată că încrederea în tehnologia informațională este mai mare decât puterea de a înțelege vulnerabilitatea și riscul la care se expun aceste sisteme devenite fundamentale în orice domeniu al vieții sociale.

Patru aspecte fundamentale sunt evidente. În primul rând, statele avansate tehnologic sunt vulnerabile. Pe 25 iulie 1996, directorul CIA, John Deutch, mărturisea că atacurile hackerilor reprezintă al doilea pericol major pentru securitatea Statelor Unite.

Al doilea aspect îl reprezintă posibilitatea de producere a cyberinsurgenței, datorită costurilor relativ scăzute ale acesteia. Robert Steele, analist american, estima că este posibil să „îngenunchezi“ infrastructura unui stat avansat cu ceva mai puțin de un milion de dolari și cu zece specialiști în domeniul informaticii.

În al treilea rând, statisticile demonstrează o creștere a incidentelor de tip „cyberinsurgență“. În Marea Britanie, spre exemplu, hackerii provoacă anual pagube de miliarde de lire sterline în sectorul privat, dar cea mai mare parte a acestor pagube este produsă prin penetrarea rețelelor informaționale de schimburi valutare. În multe cazuri au acționat indivizi izolați, și nu grupări teroriste, dar au existat și situații în care teroriștii au determinat unii tineri să acționeze în vederea realizării obiectivelor lor. În februarie 1995, poliția britanică a arestat un grup de tineri hackeri care participaseră la comiterea unei fraude de 65 de milioane de lire sterline în folosul unui criminal internațional cu sediul în Mallorca, Spania, și care acționa sub pseudonimul „Păpușarul“.

Un al patrulea aspect relevant se referă la creșterea rolului Internet-ului în conflictele sub-naționale. Pentru moment, se pare că grupările teroriste utilizează Internet-ul doar pentru coordonarea activității și distribuirea de materiale propagandistice. O investigație recentă atestă prezența pe Internet a unui număr de 489 de organizații teroriste, de la ALF (Animal Liberation Front) până la FPM (Free Papua Movement). Toate grupările teroriste importante, fără excepție, au website-uri; spre exemplu, Hizb'allah poate fi accesat la adresa http:\\www.moqawarna.org. În timpul asediului Ambasadei Japoniei din Lima, Peru, teroriștii, aparținând Mișcării Revoluționare Tupac Amaru, au utilizat website-uri sofisticate pentru a păstra o puternică audiență în mass-media. Consecința: imediat după încheierea asaltului asupra ambasadei, simpatizanții Mișcării Revoluționare Tupac Amaru au inițiat mișcări de protest față de așa-zise încălcări ale drepturilor omului comise în timpul intervenției forțelor contrateroriste peruane. Un studiu recent al Serviciului de Informații al US Army demonstrează utilizarea crescândă a Internet-ului de către grupări neonaziste.

Riposta la terorismul internațional este încă necoordonată și, deci, vagă. Administrația prezidennțială americană a înființat Comisia pentru Protecția Infrastructurii Informatizate, cu scopul de a obține o mai bună înțelegere a pericolului terorist și de a recomanda o strategie comună de prevenire a atentatelor. Această comisie a identificat opt elemente de infrastructură, ce ar putea deveni ținta teroriștilor informaționali: telecomunicațiile, sistemul de electricitate, conductele și depozitele de petrol și gaze, transporturile, rețeaua hidrografică, serviciile de urgență, băncile și structurile financiare și permanența serviciilor guvernamentale.

Aceeași comisie a identificat șase atuuri majore pentru teroriștii informaționali:

costurile scăzute ale atacului informațional;

posibilitatea acțiunii rapidă și surprinzătoare, care nu permite victimei timp de reacție;

asigurarea unui anonimat perfect pentru agresori;

arie de acțiune la scară planetară, depășind frontierele naționale;

risc minim de identificare a locației din care este lansată agresiunea informațională;

posibilitatea de a limita sau spori numărul victimelor umane, în funcție de direcția și intensitatea atacului.

În aceste condiții, beneficiile obținute de cyberinsurgenți se estimează că ar depăși costurile (inclusiv riscurile) potențiale. Totuși, pe moment, perspectiva ca vreun stat să devină ținta unei agresiuni teroriste informaționale pare aproape imposibilă, deși posibilitatea există.

Eco-terorismul. „Mișcarea verde“ promovată de activiștii ecologiști radicali poate risca să derapeze în eco-vandalism și eco-terorism, pentru ca aceștia să-și impună revendicările. „Fundamentaliștii verzi“ doresc să scufunde societatea în medievalism pre-tehnologic și ascetism. „Eco-teologii“ sunt foarte asemănători cu extremiștii religioși. Ei insistă că nu poate exista niciun fel de eliberare tehnologică și că, prin urmare, suntem destinați să alunecăm înapoi în sărăcia pre-industrială, perspectivă pe care o privesc mai degrabă ca pe o binecuvântare decât ca pe un blestem.

Într-o serie de articole din revista New Perspective Quarterly, liniile directoare ale dezbaterii sunt expuse cu claritate. Pentru acești gânditori reversioniști, problemele nu sunt în primul rând de natură ecologică, ci religioasă. Doresc să restaureze o lume scăldată în religie, care n-a mai existat în Occident încă din Evul Mediu. Mișcarea ambientalistă le oferă un vehicul convenabil pentru promovarea ideilor lor.

Acest grup reduce istoria relațiilor umane cu natura la o alegorie biblică. Mai întâi a fost o „epocă de aur“ ecologică: oamenii trăiau în armonie cu natura și o adorau. Specia a căzut din acest Eden o dată cu apariția epocii industriale, în care Diavolul – tehnologia – conducea afacerile umane. Acum trebuie să tranzităm într-un nou Paradis al perfectei armonii și susțineri. Dacă nu, ne așteaptă Armaggedon-ul.

Un teoretician, Wolfgang Sachs, de la Universitatea Pennsylvania, atacă Institutul Worldwatch, proeminent centru de cercetări ambientaliste, pentru „optica sa specific modernă“ și respinge conservaționismul, pentru îndemnurile sale în sensul unei mai mari eficiențe tehnologice. De fapt, ceea ce urmărește Sachs este „buna gospodărire“ în tradiția „gospodăriilor orientate spre subzistență“. Sachs se opune „fascismului managerial“, propunând „subzistența fără dezvoltare“, pe scurt, staza socială.

Pentru eco-teocrați, sărăcia este condiția umană și ar trebui să fie acceptată ca atare, nimeni neavând nevoie de dezvoltare. Retorica teo-ecologică conține, înlăuntrul ei, noțiunea de răsplată creștină. Verzii teologici insistă că „consumul este păcătos“, în vreme ce decăderea ambientală este considerată „pedeapsa pentru consumatorism excesiv, lipsă de spiritualitate, risipă“. Ca într-o predică duminicală, concluzia este că ar trebui „să ne pocăim și să ne îndreptăm obiceiurile“. Altfel, urmează să înfruntăm pârjolul și pucioasa, concretizate prin atentate teroriste.

Astfel, asistăm la congruența dintre părerile eco-teologilor și revigorarea fundamentalistă, cu profunda sa ostilitate față de democrația profană, fapt care tinde să devină o nouă formă de amenințare non-tradițională la adresa societății. Mulți analiști se îngrijorează de apariția „Ayatollah-ilor verzi“ sau a „eco-fasciștilor“ care își impun propria lor marcă. Aceștia avertizează că „în crize profunde ale omenirii, charisma joacă întotdeauna un rol. Cu cât e criza mai profundă, cu atât va ieși la iveală o figură charismatică mai întunecată (…) Riscul de a avea sau nu un Adolf verde depinde (…) de cât de departe vor avansa schimbările culturale înainte de următorul Cernobâl“.

Actualmente, în Statele Unite ale Americii, Partidul Neo-Verde, cu brasarde, centuri cu diagonală și cizme înalte, este gata să-și impună noua optică despre natură asupra restului societății. Tot în perioada actuală, un „fundi“ (fundamentalist ecolog englez), scria o scrisoare către The Economist, în care susținea că „țelurile fundi-lor verzi ca mine sunt de a reveni la o Europă care a existat în trecutul îndepărtat, între căderea Romei și ascensiunea lui Charlemagne, în care unitatea de bază a societății era așezarea rurală, abia mai mare decât un cătun. Singurul mod al oamenilor de a trăi în armonie cu natura este de a trăi la limita de subzistență“.

În sine, eco-teologii pot să nu fie luați în seamă. Rămân o mică grupare la marginea cea mai îndepărtată a mișcării ambientaliste, dar deraparea lor spre acte de terorism este posibilă și probabilă.

În ultimii 10-15 ani, în lumea occidentală s-a constatat o creștere îngrijorătoare a actelor teroriste comise în numele protejării mediului înconjurător. Semnalul luptei împotriva acestui gen de infracțiuni a fost dat de autoritățile franceze, care au întreprins un atac violent asupra vasului Rainbow Warrior. Această nava, aparținând organizației Greenpeace, era ancorată în portul neo-zeelandez Aukland și fusese implicată în protestele antinucleare din zona Pacificului. Și până atunci se mai înregistraseră manifestări împotriva proliferării armelor nucleare, ca și demonstrații împotriva extinderii rețelei rutiere, a defrișărilor și a industrializării zonelor rurale. În ciuda naturii evidente a acestor proteste, unii analiști au căutat să definească noțiunea de eco-terorism, în așa fel încât să poată fi deosebit activismul ecologic de terorism, ca noțiune generală.

Prin prisma conceptului de „terorism“, eco-terorismul radical este înscris în categoria celor „unimotivate“ sau, altfel spus, „terorism cu scopuri speciale“. Grupările eco-teroriste urmăresc un scop bine determinat, propriu, un anume segment al vieții politice sau sociale. Ele nu urmăresc modificarea ordinii sociale existente, așa cum fac grupările revoluționare, și nici nu vizează ascensiunea unei anumite categorii etnice, ca în cazul grupărilor naționaliste. Eco-teroriștii sunt îngrijorați de degradarea mediului înconjurător și nu se implică în luptele politico-sociale. În prezent, aceste organizații au două orientări principale:

unele dintre ele nu admit utilizarea energiei nucleare nici în scopuri pașnice, nici în activități militare;

altele, duc o susținută campanie împotriva uciderii animalelor, fie ca sport (vânători), fie ca experiment științific.

Din aceste direcții urmărite, se poate observa o diferență între
activiștii ecologiști și teroriștii cauzelor politico-sociale. Organizații ca Greenpeace și Prietenii Pământului nu pot intra în această ultimă categorie. Acestea au fost fondate în scopul avertizării populației și a sprijinirii luptei pentru o „planetă verde“. Rațiunea lor de a fi nu presupune practicarea violenței pentru atingerea scopurilor propuse, deși, în numeroase situații, membrii lor sunt asimilați extremiștilor. Este cert că unii dintre ei au participat la sabotarea conductei petroliere din Marea Nordului, dar acesta nu a fost un act terorist. Intenția lor nu a fost să intimideze guverne sau companii, ci să avertizeze și să deștepte interesul față de asemenea probleme, într-un segment cât mai larg al populației. De asemenea, avertizează că nerespectarea cererilor prezentate va fi urmată de incidente mai grave. Ecologiștii, în general, nu se raliază acestor tactici agresive. Până la un anumit nivel, ei sunt mulțumiți cu avertismentele inserate de mass-media.

Poate avea terorismul succes? După acest excurs analitic, întrebarea se ridică de la sine. Evaluarea perspectivei terorismului – privit ca strategie a insurgenței – depinde de modul în care este definit succesul. Marea majoritate a grupărilor teroriste urmăresc preluarea puterii sau măcar a controlului, în dauna guvernelor sau regimurilor politice existente.

Din acest punct de vedere – criteriul succesului –, scopul terorismului este greu de atins, deoarece puține grupări insurgente care au apelat la terorism ca principala strategie și-au realizat scopul. Dintre acestea, se pot aminti grupările EOKA (Ethniki Organosis Kypriahou Agoniston) din Cipru, Mișcarea Mau-Mau din Kenia, împotriva dominației britanice, și FLN (Frontul de Eliberare Națională) din Algeria, contra francezilor.

Marea majoritate a sutelor de grupări teroriste ce au activat în epoca contemporană au eșuat lamentabil în demersul lor de obținere a puterii sau de schimbare a regimului politic atacat. Faptul că strategia teroristă a avut succes numai în situațiile luptei anticoloniale nu este o simplă coincidență.

Acolo unde organizațiile teroriste au urmărit schimbarea social-politică a regimului, statele-țintă au reacționat decisiv. Pentru guvernele Franței, Germaniei sau Italiei, lupta contra Acțiunii Directe, Facțiunii Armata Roșie sau împotriva Brigăzilor Roșii a reprezentat o chestiune de viață și de moarte, neexistând posibilitatea compromisului, deoarece succesul terorismului echivala cu căderea regimului politic din aceste țări.

Același lucru este valabil și în majoritatea cazurilor de insurgență separatistă, când teroriștii amenință suveranitatea și integritatea teritorială a statului-țintă, așa cum a fost cazul separatiștilor basci în Spania, kurzilor în Turcia sau a corsicanilor în Franța.

Astfel, pentru Franța, părăsirea Marocului, Tunisiei sau chiar a Algeriei a fost dureroasă, deoarece lăsau în urmă peste un milion de francezi, în mijlocul unei populații musulmane ostile. Dacă ar fi fost vorba de Bretania sau Normandia, Franța nu ar fi cedat niciodată. În acest sens, succesul terorismului separatist în obținerea scopurilor propuse reprezintă unitatea de măsură a gradului în care teritoriul disputat devine o entitate separată. Totuși, este adevărat și faptul că o cauză naționalistă este, în general, mult mai puternică în motivarea unei părți a populației decât o problemă socială, și, prin urmare, alte lucruri fiind echivalente, intensitatea violenței emanate din sentimentele naționaliste este, de obicei, mai mare decât violența generată de nedreptățile și abuzurile social-economice.

Deși realizarea deplină a scopurilor insurgențelor este rară, teroriștii au reușit adeseori să-și realizeze obiectivele parțial. Se pot deosebi patru tipuri de succese teroriste parțiale:

obținerea sprijinului intern, ce permite teroriștilor să ajungă la un nivel mai înalt al insurgenței;

atragerea atenției internaționale asupra nedreptăților la care sunt supuși;

dobândirea legitimității internaționale;

câștigarea de concesii politice parțiale din partea autorităților.

S-a menționat deja că noțiunea fundamentală a terorismului, ca strategie, este ideea propagandei, prin fapte care consideră acest mod de luptă ca un instrument de răspândire a motivației și exemplului insurecției, servind astfel ca un punct de sprijin prealabil al unei forme mai avansate a luptei armate. În cazul majorității grupărilor teroriste, nu a funcționat nici măcar aceasta doctrină elementară. Deși actele lor de violență au câștigat o publicitate uluitoare, ca toate atacurile teroriste, ele nu au reușit să atragă simpatia și sprijinul publicului și să genereze marea insurecție populară pe care au sperat să o propulseze. Acesta a fost, de exemplu, cazul mișcărilor radicale de extremă stânga sau de extremă dreaptă din Europa Occidentală sau Statele Unite din anii 1979 și 1980.

Cu toate acestea, au existat cazuri în care terorismul a ajutat, după cât se pare, la apariția unei mișcări mai largi. Un exemplu îl constituie socialiștii revoluționari ruși de la începutul secolului al XX-lea. Deși nu au reușit să-și transforme aparatul clandestin într-un instrument politic capabil de a cuceri puterea, faptul că revoluția din octombrie 1917 a fost înfăptuită până la urmă de bolșevicii mai bine organizați, actele teroriste ale anarhiștilor au contribuit, probabil, la păstrarea flăcării revoluționare. De-a lungul anilor, social-democrații (bolșevicii și menșevicii) și-au constituit propriile infrastructuri clandestine, fără acțiuni dramatice care să stingă entuziasmul poporului. Socialiștii revoluționari, prin asasinarea miniștrilor și ai altor funcționari guvernamentali, au menținut vie ideea și spiritul de luptă în rândul revoluționarilor potențiali.

Ca o ironie, se pare că terorismul anarhist foarte criticat și ridiculizat de social-democrați, a făcut posibilă cucerirea puterii în 1917 de către cei din urmă. În general, rezultatul terorismului internațional îl constituie propagarea pe plan internațional a revendicărilor teroriștilor. Singură, aceasta mediatizare internațională nu este suficientă pentru realizarea schimbărilor dorite de insurgenți și, uneori, dă naștere la repercusiuni negative pentru cauza teroriștilor. Cu toate acestea, în condiții favorabile, ea asigură insurgenților o scară pe care ei pot urca mai departe. În rândul populației occidentale, reacția inițială față de o campanie teroristă este, în mod invariabil, una de condamnare vehementă. Această reacție, totuși, este deseori urmată de promptitudinea cu care se analizează cazul teroriștilor, existând o tendință de a privi favorabil unele revendicări ale acestora. În mod paradoxal, populația poate aproba, în final, motivația, detestând, în același timp, metoda prin care aceasta a fost făcută public.

Formarea atitudinii favorabile față de cauza teroriștilor apare cu o mare probabilitate în rândul populațiilor care suferă de pe urma atacurilor teroriste, dar nu are nimic de pierdut din îndeplinirea dorinței lor. În această situație, dezaprobarea vehementă inițială este repede înlocuită cu dorința ca problema respectivă să dispară. Atunci când o atitudine politică pozitivă față de cauza teroriștilor pare a fi capabilă de a cumpăra pacea, statele (guvernele) își adaptează adesea politica, astfel încât să câștige bunăvoința teroriștilor. Situația este cunoscută în psihologie ca „disonanță cognitivă“ și nu este în mod necesar un act conștient. În principal, aceasta implică găsirea unei scuze acceptable față de un comportament ce poate evita conflictele, chiar dacă aceasta contrazice unele principii sau convingeri. Cu siguranță, statul și populația preferă să creadă că, la o examinare mai atentă, teroriștii au o problema mai importantă, decât să admită cedarea în fața presiunii teroriste.

Când alte presiuni și interese se adaugă la dorința de a pune capăt atacurilor teroriste, cum ar fi acceptarea liderilor influenți ai teroriștilor sau retragerea trupelor de coaliție din teatrele de operații ale războiului antiterorist, probabilitatea de adoptare a unei atitudini favorabile față de cauza teroriștilor este mai mare. Reacțiile occidentale la terorismul palestinian internațional reprezintă un exemplu concludent al acestui proces. Atacurile teroriste palestiniene în Europa Occidentală au început în 1968 și au atins apogeul în 1973. Acestea au fost puternic condamnate de Comunitatea Europeană. Totuși, în câțiva ani, OEP a primit permisiunea de a-și deschide reprezentanțe practic în aproape toate țările europene și, în 1974, la mai puțin de un an după impunerea embargoului petrolului de către OEPC și creșterea prețurilor barilului de petrol, președintele OEP, Yasser Arafat, a fost invitat să vorbească în fața Adunării Generale a Națiunilor Unite; OEP-ului i s-a acordat statut de observator în acel for internațional.

Un analist american al fenomenului terorist, Martha Crenshaw, observa că „o problemă inițială în aprecierea rezultatelor terorismului este faptul că el nu este niciodată factorul cauzal unic ce conduce la efecte identificabile“. Îmbinarea efectelor sociale și politice cu alte evenimente și orientări face dificilă izolarea terorismului. După cum se știe, este importanta izolarea efectului net al terorismului și aprecierea corectă a contribuției sale relative la procesul de legitimitate a OEP, împreună cu alți factori, cum ar fi presiunile economice și politice (de către state arabe). Totuși, îndoiala este mică în ceea ce privește faptul că terorismul a avut mai degrabă un efect pozitiv decât negativ asupra legitimității OEP. Cazul nu este unic, deoarece există și alte mișcări insurgente naționaliste și separatiste care s-au bucurat de sprijinul unor lideri puternici. Kurzii, croații, kashmirienii, siksii constituie câteva exemple ale mișcărilor separatiste ce au fost active în ultimele două decade, câștigând legitimitate și sprijin internațional la fel de mare pentru revendicările lor, fiind cel puțin tot atât de convingătoare ca și cele ale palestinienilor. Pe de altă parte, este adevărat și faptul că aceste mișcări nu au folosit în aceeași măsura terorismul internațional ca palestinienii (care poate fi explicat prin lipsa sponsorizării de către stat).

Anumite grupuri teroriste ce au fost incapabile să-și materializeze obiectivele politice, au reușit totuși să-și determine adversarii să facă concesii semnificative. Un exemplu tipic îl constituie ETA (Euzkadi ta Askatasuna). Campania lor violentă de a se separa de Spania nu a produs independența la care aspirau, dar a fost, fără îndoială, un factor major în hotărârea Spaniei de a garanta provinciilor basce autonomie extensivă. Un alt caz de acest fel este lupta IRA împotriva Ulster-ului. Deși nu au fost făcuți încă primii pași reali în privința schimbării statutului Ulster-ului, a existat bunăvoință progresivă în Marea Britanie pentru soluționarea problemei irlandeze, folosind orice mijloc care ar pune capăt violenței. Acordul britanico-irlandez din 1985 a garantat că Irlanda de Nord va deveni o parte a Republicii Irlanda (Irlanda de Sud), dacă se decide prin vot popular. Pentru timpul prezent, Irlandei i s-a garantat un drept de a-și exprima părerea în privința Ulster-ului în cadrul unei conferințe anglo-irlandeze. În mod evident, aceste schimbări în politica britanică au fost stimulate de lupta IRA, mai ales că mediatizarea internațională a făcut ca SUA să se implice direct în medierea conflictului dintre protestanți și catolici, Jerry Adams fiind acceptat în SUA, deci, recunoscut ca parte reprezentativă cu autoritate morală și legală, în cadrul negocierilor de pace.

3.3.Scopurile și motivațiile acțiunilor teroriste

Terorismul poate fi comis în diferite scopuri. Actele individuale de terorism tind la obținerea unor anumite concesii, cum ar fi plata unor răscumpărări sau eliberarea unor prizonieri. Terorismul poate să urmărească deliberat provocarea măsurilor de represiune, sperând că astfel va provoca autodistrugerea structurilor statale. O linie de demarcație abia vizibilă este trasată între teroare și terorism, prin încercările de justificare și legalizare a terorii și de interzicere a terorismului. Teroarea practicată de guvernul la putere este prezentată ca aplicare a legii și este îndreptată împotriva opoziției, în timp ce terorismul presupune sfidarea deschisă a legii și este mijlocul prin care opoziția urmărește să slăbească autoritatea guvernului. In timp ce guvernul terorist nu are nicio pretenție de legalitate, guvernul legitim trebuie, cel puțin formal, să invoce legea.

Dificultatea definirii terorismului apare din nou atunci când se pune problema tipologiilor, care îmbracă trei forme: terorismul comis în afara statului sau care are efect în afara teritoriului statului căruia îi aparține agresorul; terorismul comis cu intenția de a prejudicia interesele unui stat sau ale unei organizații interguvernamentale internaționale; terorismul care este săvârșit împotriva unui membru al forțelor armate ale statului în timpul unor ostilități militare.

Simpla amenințare cu teroarea reprezintă un mesaj explicit. Terorismul este o stare de spirit specială, este un mesaj. Cel care ucide un adversar politic, pentru a-i intimida pe ceilalți, săvârșește o omucidere. Numai scopul specific, care este înfricoșarea, înspăimântarea unei colectivități umane, face ca actul respectiv să fie considerat terorist.

Terorismul are la bază o acțiune violentă, menită să atragă atenția generală a publicului asupra scopurilor unor astfel de acte, să genereze o puternică reacție din partea acestuia. În acest sens, Ulrike Meinhoff, întemeietoarea fostei organizații teroriste germane Baader-Meinhoff, scria că „atentatele nu sunt destinate doar să provoace teroare. Ele au, de asemenea, drept scop să provoace o puternică reacție“.

Țintele terorismului statelor autoritare sunt membrii marcanți ai partidelor democratice, intelectualii, liberalii, conducătorii socialiști etc. Teroarea este folosită împotriva celor care nu fac parte din elita conducătoare, împotriva mulțimii și, în special, a actualilor și potențialilor opozanți. In general, în aceste cazuri, nu sunt cunoscute cereri formulate anume.

Țintele terorismului de dreapta sunt deseori nespecifice, cu bombe care explodează la întâmplare în locuri publice, totuși țintele specifice pot fi reprezentate de lideri de stânga, intelectuali sau trădători. Teroarea este îndreptată asupra oponenților guvernamentali și, de cele mai multe ori, împotriva întregii societăți. In cazurile când există cereri de formulat, acestea se adresează, de cele mai multe ori, militarilor, care sunt chemați să realizeze o lovitură de stat. De asemenea, se caută să se atragă atenția guvernului, alteori populației sau grupărilor de dreapta. Mai sunt în atenția teroriștilor și eventualii simpatizanți ai puterii din rândul populației, precum și mass-media.

Terorismul etnic și naționalist are drept victime membrii grupărilor politice de altă naționalitate aflate la putere, forțele de ordine sau cei care colaborează cu acestea. Ținte pot fi și turiștii statelor ce au relații strânse cu puterea.

Terorismul de stânga este întreprins împotriva aparatului de stat, funcționarilor guvernamentali, militarilor, polițiștilor, juriștilor, oamenilor de afaceri.

Indiferent de culoarea politică, teroriștii urmăresc relatarea acțiunilor lor de către mass-media, pentru a se realiza un impact deosebit asupra populației, a guvernanților.

Cele mai multe din cererile teroriștilor vizează eliberarea colegilor aflați în detenție, precum și atragerea de noi simpatizanți, adepți, obținerea de profituri considerabile pentru desfășurarea luptei în continuare.

În esență, scopul actelor teroriste îl reprezintă paralizarea vieții sociale din spațiul respectiv, prin:declanșarea unor comentarii la scară largă în mass-media; asasinarea unui personaj cheie în ierarhia statală oficială, din domeniul politic, militar, cultural sau lider de opinie; deteriorarea (distrugerea) unui edificiu de valoare pentru autoritatea statală și populația statului vizat; generarea unor negocieri politice sau constrângerea autorităților pentru a veni în întâmpinarea revendicărilor grupării teroriste; sporirea reputației și credibilității grupării teroriste.

Scopurile acțiunilor teroriste sunt diferite de la o situație la alta și foarte complexe. În principal, ele pot fi determinate de unele motivații de genul: realizarea unor scopuri politice considerate esențiale pentru afirmarea unor etnii: cazul populației kurde, al palestinienilor, bascilor etc.; promovarea doctrinelor religioase și tradițiilor seculare, fapt semnalat în Algeria și Egipt; sensibilizarea opiniei publice asupra existenței unor situații conflictuale în diferite zone ale lumii: cazul kurzilor (PKK) și al nord-irlandezilor din Ulster (IRA); subminarea autorității regimurilor politice, prin producerea de panică, haos, incertitudine; eliberarea unor compatrioți, deținuți în închisori; obținerea unor sume de bani, pentru finanțarea viitoarelor acțiuni; intimidarea și influențarea poziției unor personalități sau guverne; răzbunarea față de unele personalități; atingerea rapidă a unor scopuri etnice sau separatiste.

Adepții postbelici ai utilizării metodelor teroriste au considerat că acestea reprezintă o cale de mediatizare a cauzei prin mass-media și că pot demonstra capacitatea de ripostă a grupărilor teroriste.

Totodată, datorită promovării ideologiilor revoluționare și imposibilității de a înfrunta forțele armate regulate, mișcările de gherilă au alunecat spre terorism (UCK, Khmerii Roșii, Tupac Amaru).

Situația strategică postbelică a facilitat proliferarea terorismului, ca formă de purtare a războiului neconvențional. Astfel, state precum SUA și Rusia au putut participa la conflicte locale fără a se implica în lupta deschisă.

În urma măsurilor de combatere a terorismului luate în ultimii ani, o serie de organizații teroriste și-au revizuit strategia și tactica de acțiune, concomitent cu reorganizarea lor în vederea contracarării măsurilor de combatere adoptate de guverne.

Se poate aprecia că se acționează în primul rând în direcția realizării unei unități de acțiune între grupurile și organizațiile teroriste din diferite țări, a terorismului de dreapta cu cel de stânga, vizându-se din ce în ce mai frecvent obiectivele occidentale.

Cu alte cuvinte, grupurile teroriste nu doresc o confruntare cu masiva mașinărie militară deoarece ar pierde lupta, ci, doar să acționeze atunci când au ocazia, dacă nu să ocolească obstacolul (obiectivul), să se poată ascunde în populație ca și cum ar fi niște anonimi.

3.4.Structura entităților teroriste și modelul acțiunilor teroriste

Structura entităților teroriste. Ca orice organizație politică, grupările teroriste au structuri funcționale pentru locul în care urmează să aibă loc atacul. Deoarece operează în medii ostile, securitatea grupării teroriste este un factor deosebit de important. De aceea, grupările teroriste au o structură celulară. Fiecare celulă este relativ izolată și îndeplinește funcții specifice, cum ar fi: obținerea de informații, apărarea prin contrainformații, sprijinul logistic și desfășurarea de activități specifice terorismului. În general, structura grupărilor teroriste este similară organizațiilor militare. Sarcinile sunt stabilite și executate respectându-se funcțiile și ierarhia.

Grupările teroristre alcătuite din peste 100 de membri au un compartiment central de comandă și control și unul sau mai multe compartimente subordonate, în funcție de regiunile geografice în care acționează. Comandamentele regionale dirijează acțiunile celulelor operaționale și de sprijin.

Grupările sub 50 de membri pot avea un singur compartiment de comandă, care controlează direct toate celulele operaționale și de sprijin, indiferent unde s-ar afla.

Organizațiile teroriste care nu beneficiază de resurse guvernamentale au nevoie de o structură de sprijin. Structura organizatorică tipică unei grupări teroriste este de tip piramidal. În vârf, se află liderul sau conducătorul nucleului grupării. Acesta definește politica și stabilește direcțiile de acțiune. La următorul nivel se găsesc cadrele active și executanții. Din rândurile lor fac parte bărbați și femei, care execută atacurile teroriste și îi antrenează pe alții. Mulți dintre aceștia sunt devotați cauzei pentru care luptă. Există și profesioniști, care fac parte din cadrele active, fără să aibă însă o motivație ideologică. La un nivel mai jos, se află susținătorii activi, cei care nu se consideră membri ai grupărilor teroriste, dar care sprijină cu bani și alte resurse acțiunile acestora. Ei pot furniza asistență tehnică, logistică și pot avea chiar și roluri minore în desfășurarea acțiunii teroriste propriu-zise. La ultimul nivel, se găsesc susținătorii pasivi; aceștia sunt vinovați de complicitate tacită, deoarece, chiar dacă au cunoștință de activitatea unei grupări teroriste sau de existența unui membru al acestor grupări, se prefac a nu cunoaște nimic.

Liderii organizațiilor teroriste sunt foarte diferiți, ca și grupările pe care le conduc. Deși prezentarea teroriștilor în mass-media este asemănătoare celei a alienaților mintali, majoritatea datelor biografice indică faptul că teroriștii sau liderii lor sunt, în general, motivați politic, bine educați și, de obicei, provin din clasa de mijloc. În unele situații, liderii organizațiilor politice sunt charismatici, dispun de cunoștințe serioase și au o bună pregătire în tacticile militare și cele de planificare.

Recrutarea teroriștilor se face la vârste fragede, în adolescență. Instruirea se realizează pe bază de programe, care diferă de la o grupare la alta. Caracteristicile comune sunt:

recruții învață cum să mânuiască, cu minimă îndemânare, armele ușoare și armele albe;

armele ușoare de care dispun teroriștii sunt, în majoritatea cazurilor, echivalente sau chiar mai performante decât cele din dotarea majorității forțelor contrateroriste din întreaga lume;

grupările teroriste au introdus în pregătirea specifică utilizarea lansatoarelor portabile antitanc și antiaeriene, obținute fie prin furt, fie prin tranzacții ilicite pe piața neagră;

grupările teroriste dispun de specialiști bine pregătiți în proiectarea și utilizarea dispozitivelor explozive,

în structura grupărilor teroriste se regăsesc experți în culegerea și analizarea informațiilor, inclusiv observarea, urmărirea, criptografierea, interceptarea comunicațiilor și a semnalelor.

Totodată, din perspectiva calității autorilor, în ultima perioadă se poate observa aderarea la grupările teroriste a intelectualilor din afara statului respectiv. Aceștia sunt persoane onorabile, cu o poziție socială înaltă, respectați în comunitatea care i-a asimilat, dar care au acces la informații diverse (financiar-bancare, tehnologice, chimice, militare, medicale etc.) și care acceptă în numele autorității de comandă să execute anumite misiuni (unele chiar sinucigașe).

Pe de altă parte, luându-se în considerație criteriul naționalității, specialiștii afirmă că indivizii atrași în acțiuni teroriste păstrează nostalgia poporului și a teritoriului din care provine. Lăsați în „conservare“ mult timp, studiați de serviciile de informații ale țării gazdă, ale țării de origine, precum și de compartimentele specializate ale organizațiilor teroriste, aceștia sunt cel mai adesea activați pe criterii de apartenență la un teritoriu și la etnie, ale căror cutume și tradiții sunt încă vii în subconștientul individului.

Acțiunile teroriste fundamentate religios sunt executate, în general, de persoane tinere (majoritatea teroriștilor și a membrilor organizațiilor de tip terorist au sub 30 de ani), recrutate din mediile sărace. De exemplu, familiile tinerilor palestinieni decedați pe timpul executării actelor teroriste primesc sume mari de bani ce le asigură bunăstarea, chiar dacă încalcă legile sfinte ale Qu'ran-ului. De asemenea, partizanii terorismului religios mai sunt atrași din țările lumii a treia și, rareori, din mediile intelectuale, atacurile din 11 septembrie 2001 constituind un bun exemplu în acest sens. În marea lor majoritate, teroriștii islamici aparținând aripilor extremei drepte trăiesc în orașe mici și sunt credincioși, chiar fanatici. Chiar dacă în unele societăți islamice, femeia nu este acceptată social, în ultima vreme s-a făcut resimțită atragerea acestora în cadrul mișcărilor extremiste, recrutarea executându-se din clasele cu standarde de viață medii și superioare, din marile orașe.

În cadrul mișcărilor teroriste europene sau sud-americane, adepții sunt, în general, atei, îndoctrinați politic cu ideologii totalitare sau de tip comunist, iar revendicările lor sunt diferite, chiar pe plan național. Astfel, unele mișcări teroriste – mai ales cele care provin din zona ideologică marxistă – speră să provoace revoluția mondială sau o formă foarte violentă a acesteia într-un teritoriu limitat. Dar aceste forme de terorism politic și ideologic nu mai sunt atât de acute după încheierea războiului rece. De aici, nu se poate desprinde concluzia că acest tip de terorism a încetat, ci doar aceea că își caută noi forme de manifestare, cum ar fi cyberterorismul, care nu pot fi, deocamdată, foarte agreate, întrucât nu vizează spectaculosul, sunt invizibile și, deci, nu produc teroare.

3.5.Caracteristicile acțiunilor teroriste

Aproape zilnic, omenirea se confruntă cu acțiuni extremist-teroriste care generează insecuritate și tulbură profund viața normală a societății, sfidând ordinea de drept internă și internațională. Prin amploarea și diversiunea formelor sale terorismul a dobândit în ultimele decenii un caracter global, constituind o amenințare gravă pentru securitatea și pacea mondială.

Majoritatea teoreticienilor analizează actele teroriste în funcție de elementul subiectiv al infracțiunii (intenția), distingând astfel un terorism de drept comun și un terorism social. Prin terorism de drept comun s-ar înțelege acele infracțiuni care cad sub incidența legii penale, agravată însă de metode de execuție prin teroare. De regulă, acest gen de infracțiuni au ca obiect un interes personal ca de exemplu: obținerea unei sume de bani, încercări de șantaj, taxele de protecție, practicile gangsteriale (Mafia, sub toate aspectele ei) ori ale bandelor de tâlhari. În schimb, terorismul social ar fi acea formă de infracțiune care urmărește impunerea unei ideologii sau doctrine sociale, economice ori distrugerea unei orânduiri sociale.

Acțiunile teroriste se pot cuprinde în terorism intern și internațional. Primul poate fi la rândul lui, terorism de stat (regim de teroare), terorism de stânga sau de dreapta (deci motivat ideologic), naționalist sau separatist (motivat de idealuri naționale). Scopurile lor sunt total opuse. Terorismul intern vizează, din punctul de vedere al inițiatorilor, întărirea statului, iar cel internațional distrugerea sau compromiterea instituțiilor statale.

După cum au demonstrat atentatele comise la 11 septembrie 2001 pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, terorismul a depășit stadiul unor simple asasinate și atentate cu bombe. În prezent unele organizații teroriste au capacitatea tactică de a ucide mii de persoane dintr-o singură acțiune și de a amenința comunități întregi în timp de pace.

Pentru atingerea obiectivelor propuse organizațiile și grupările teroriste apelează la o mare varietate de forme și procedee de acțiune, fiecare cu caracteristici proprii. Statisticile ultimilor 30 de ani demonstrează că aproape 95% dintre acțiunile teroriste înregistrate în întreaga lume se încadrează în șase tactici de bază, respectiv: atentate cu bombe, asasinate, atacuri armate, răpiri, deturnări și luări de ostatici. Teroriștii aruncă în aer diverse obiective, ucid oameni sau iau ostatici. Orice acțiune teroristă nu este, în ultimă instanță, decât o variantă a acestei activități.

Din analiza situațiilor de profil, rezultă faptul că formele de acțiune cele mai uzitate în realizarea actelor teroriste sunt:

acțiunea directă;

acțiunea acoperită;

acțiunea indirectă.

Acțiunea directă. Acțiunea directă constă în atacul deschis, armat, asupra țintei vizate, în scopul ocupării obiectivului (cu sau fără ostatici), capturării, răpirii sau nimicirii unor persoane, creării de panică, derută și groază în rândul populației.

În raport cu scopul acțiunii, natura obiectivului vizat, condițiile concrete existente în zonă și alte elemente de ordin tactic, sociologic și psihologic, acțiunea directă face uz de o serie de procedee specifice, între care cele mai frecvente sunt:

atentatul;

atacul obiectivelor fixe;

atacul obiectivelor mobile (deturnarea).

Atentatul este unul dintre principalele procedee de acțiune folosite de teroriști și se adoptă în scopul suprimării fizice a unor personalități marcante care, prin activitatea lor, au afectat interesele grupării teroriste. De regulă, ținta acestor acțiuni sunt: șefi de state, diplomați, înalți demnitari și alte personalități politice, oameni de afaceri, comandanți militari și șefi de poliție etc.

Ca modalități concrete de executare a acțiunilor asupra personalităților vizate, elementele teroriste folosesc: asasinatul; răpirea de persoane; sechestrarea de persoane (luarea de ostatici); atentatul prin atac armat, în forță, rapid și prin surprindere; atentatul executat prin atac izolat; atentatul executat printr-o acțiune armată specială.

Asasinatul este acțiunea cea mai odioasă săvârșită de teroriști, având rolul de a da exemplu a ceea ce vor putea să facă în viitor.

Printre zecile de personalități asasinate în ultimele decenii se numără: regele Iordaniei, Abdullah Ibn Hussein (adversar înverșunat al politicii coloniale britanice în Orientul Apropiat, a fost asasinat pe 20 iulie 1951, într-o moschee); președintele republicii Panama, Jose Antonio Remon (asasinat în 1955 în timp ce asista la o cursă de cai); președintele Nicaragua, Anastazia Somoza (împușcat de un naționalist în 1956); președintele Guatemalei, Carlos Castillo Armas (ucis de șeful gărzii personale pe 26 iulie 1958); președintele Republicii Dominicane, Rafael Trujilio Molina (ucis în Ciudad Trujilio, pe 30 mai 1961); președintele Republicii Togo, Silvanus Olympio (asasinat pe 13 ianuarie 1963 în timpul unei lovituri de stat); președintele Vietnamului de Sud, Ngo Dinh Diem (împușcat la 2 septembrie 1963 în timpul unei lovituri de stat); președintele SUA, John Fitzgerald Kennedy (împușcat la Dallas, pe 22 noiembrie 1963, de către Lee Harwey Oswald); președintele Egiptului, Anwar El Sadat (împușcat la Cairo în timpul unei parade militare în toamna anului 1981 de către un comando aparținând Jihadului Islamic egiptean); președintele Boliviei, Juan Jose Torres (răpit în Bolivia, a fost găsit mort câteva zile mai târziu, la 1 iunie 1976, la 60 de mile de Buenos Aires); președintele Republicii Chile, Salvador Allende (ucis pe 11 septembrie 1973, în timpul unei lovituri de stat); primul ministru al Sri Lanka, Solomon Bandaranaike (ucis de un fanatic pe 25 septembrie 1959); primul ministru iordanian, Hassan Madjali (ucis de o bombă pe 28 iunie 1960, într-un atentat care îl viza pe regele Hussein); primul ministru al Republicii Congo, Patrice Lumumba (împușcat în Katanga, pe 17 ianuarie 1961); primul ministru al Republicii Africa de Sud, Henrik Frensch Verwoerd (asasinat pe 6 noiembrie 1966); primul ministru spaniol, Luis Carerro Blanco (automobilul său a fost aruncat în aer cu trei mine antitanc la 20 decembruie 1973 de către membrii ETA); primul ministru al Italiei, Aldo Moro (răpit la 16 martie 1978 în plin centrul Romei de către un grup de teroriști aparținând Brigăzilor Roșii, cadavrul său a fost găsit într-un automobil pe 9 mai același an); primul ministru al Suediei, Oläf Palme (împușcat de către un individ rămas necunoscut la 26 februarie 1986, în timp ce ieșea de la un cinematograf); premierii indieni Indira Ghandi și Rajiv Ghandi (ucis cu focuri de armă de un membru al gărzii personale, pe 31 octombrie 1984); primul ministru al Israelului, Yitzhak Rabin (împușcat la Tel-Aviv pe 4 noiembrie 1995 în timpul unui miting pentru pace de Ygal Amir, membru al grupării de extremă dreapta Eyal) etc.

Răpirea de persoane se realizează în vederea amenințării unor grupuri de interese (sociale, politice sau economice), a guvernelor sau autorităților publice centrale sau locale, cărora, prin acest procedeu, li se impune satisfacerea unor revendicări de ordin politic, economic, juridic, militar etc. solicitate de către grupările teroriste respective.

Pe 17 decembrie 1981, generalul de brigadă James Lee Dozier, adjunctul șefului de stat major al comandamentului de sud al NATO, a fost răpit din apartamentul său din Verona (Italia) de către membri ai organizației Brigăzile Roșii. El a fost eliberat după 42 de zile de către forțele speciale italiene, în urma celei mai vaste operațiuni de căutare din istoria Italiei, la care au participat peste 6000 de polițiști, membri ai forțelor armate și serviciilor secrete, reprezentanți ai Agenției Centrale de Informații (CIA) și Interpol.

Sechestrarea de persoane (luarea de ostatici) este o acțiune prin care se atentează la integritatea unei persoane, executată cu forța, prin reținerea așa-zișilor adversari marcanți, pentru a determina autoritățile să accepte condițiile impuse, inclusiv prețul de răscumpărare în bani. Modalitatea este folosită de către grupările teroriste și pentru obținerea de fonduri prin răscumpărările plătite de oamenii de afaceri pentru eliberarea unor membri ai familiilor acestora, luați ostatici.

La 17 decembrie 1996, un comando al Mișcării Revoluționare Tupac Amaru a ocupat reședința ambasadorului japonez la Lima, luând peste 600 de ostatici. După un asediu de 126 de zile, forțele speciale peruane au intervenit în forță. În timpul atacului și-au pierdut viața 14 teroriști, doi luptători antiteroriști și doi ostatici.

Atentatul prin atac armat, în forță, rapid și prin surprindere este un procedeu violent, adoptat în scopul suprimării fizice a persoanei vizate, urmat de retragerea echipelor teroriste din zona acțiunii respective. Pentru desfășurarea cu succes a acțiunii respective, se încearcă dezorientarea organelor de ordine, concomitent cu blocarea circulației în zonă.

Cu o oră înainte de deschiderea lucrărilor Organizației Unității Africane desfășurate la Adis Abeba, pe 26 mai 1995, coloana oficială a președintelui Egiptului, Hosni Mubarak, a fost atacată într-o ambuscadă bine organizată de către un grup de teroriști ai organizației Jihadul Islamic egiptean, înarmați cu pistoale mitralieră AK-7. Cinci dintre aceștia au deshis focul asupra limuzinei prezidențiale din imediată apropiere, fiind susținuți de către alți trei trăgători amplasați pe clădirile din jur. După un schimb de focuri care a durat un minut, teroriștii s-au retras cu un autoturism de teren, pe un traseu pregătit anterior, fără a putea fi reținuți de forțele de ordine. În urma atentatului au fost uciși doi ofițeri de securitate etiopieni, aproximativ alți zece ofițeri egipteni și etiopieni fiind răniți.

Atentatul executat prin atac izolat constituie un procedeu de acțiune utilizat frecvent de teroriști, deoarece angajează efective reduse. Se folosește în combinație cu asasinatele, răpirile sau sechestrările de persoane.

La 13 mai 1981, Papa Ioan Paul al doilea a fost rănit cu trei gloanțe în Piața Sf. Petru din Roma, de către teroristul turc Mehmet Ali Agça.

Pe 18 mai 1996, în timpul unei vizite efectuate în orașui Izmir, președintele Turciei, Suleyman Demirel, a constituit obiectul unei tentative de asasinat. Atentatorul a fost identificat ca fiind Ibrahim Gumrukçoglu, de profesie farmacist, condamnat în trecut pentru crimă și cunoscut ca având simpatii pro-islamiste.

Atentatul executat printr-o acțiune armată specială, denumit și atacul nominal, este un procedeu care se adoptă pe baza unor informații sigure despre persoana vizată și mijlocul de locomoțiie folosit.

Un exemplu de astfel de acțiune îl constituie tentativa de ucidere a președintelui Franței, Charles de Gaulle, de către un asasin profesionist angajat de către OAS (Organisation de lArmée Secrète).

Atacul obiectivelor fixe cu foc, combinat cu acțiuni desfășurate rapid și prin surprindere asupra elementelor sistemului de securitate, cu sau fără luare de ostatici, cuprinde: atacul simultan pe două direcții; atacul pe o direcție favorabilă, precedat de acțiunea demonstrativă pe o direcție secundară; atacul legendat.

Atacul simultan pe două direcții, respectiv, atacul pe o direcție favorabilă, precedat de acțiunea demonstrativă pe o direcție secundară, urmăresc desfășurarea rapidă a comandoului terorist, pătrunderea în obiectiv, neutralizarea sistemului de protecție, ocuparea obiectivului, luarea de ostatici și începerea satisfacerii cererilor ultimative.

Pe 30 aprilie 1986, un comando terorist a ocupat ambasada iraniană din Londra, luând 26 de ostatici, inclusiv un polițist britanic. Teroriștii au solicitat eliberarea a 91 de persoane aflate în închisori din Iran, amenințând că în cazul în care nu li se va satisface revendicarea vor ucide ostaticii și vor arunca în aer clădirea ambasadei. Intervenția în forță a echipelor Regimentului 22 SAS (specializat în contraterorism), după șase zile de asediu, s-a soldat cu uciderea a cinci din cei șase teroriști și a unui ostatic. Eficiența acțiunii (care a durat numai 11 minute) s-a datorat folosirii unor elemente de surprindere a adversarului: aruncarea simultană în aer a ferestrelor imobilului, utilizarea de grenade de consternare și gaze lacrimogene.

Atacul legendat, bazat pe pătrunderea „legală“ în obiectivul vizat (utilizându-se legende plauzibile), este continuat de amenințarea cu arma, sechestrarea personalului și prezentarea programului de revendicări și condiții. Este cel mai utilizat procedeu în majoritatea acțiunilor teroriste cunoscute.

Pe 24 decembrie 1994, patru teroriști aparținând Grupului Islamic Armat (GIA), au luat ostatici membrii echipajului și 227 de pasageri ai unei curse Air France care staționa pe Aeroportul Houari Boumediene din Alger. Teroriștii au pătruns în avion prin tunelul destinat îmbarcării pasagerilor, fiind deghizați în uniforme ale personalului aeroportului. După 48 de ore, echipele de asalt ale GIGN – unitatea contrateroristă franceză – au luat cu asalt aeronava, ucigându-i pe toți cei patru teroriști. În urma atacului au fost rănite 25 de persoane (nouă luptători, trei membri ai echipajului și 13 pasageri).

Atacul obiectivelor mobile (deturnarea) este realizat ca act premeditat de capturare a unui mijloc de transport și schimbarea direcției de deplasare a acestuia, sub amenințarea armei. Deturnarea se execută asupra aeronavelor, navelor, mijloacelor de transport rutiere și feroviare.

Dintre toate mijloacele mobile menționate, avionul a constituit dintotdeauna ținta deturnărilor. În acest caz, acțiunea se declanșează, de regulă, imediat după decolarea navei, când echipajul de bord este ocupat cu executarea manevrelor de zbor, iar pasagerii sunt legați cu centurile de siguranță.

La 13 octombrie 1977, un avion Lufthansa cu 91 de pasageri la bord a fost deturnat de un grup de patru teroriști – doi bărbați și două femei. După mai multe escale succesive în Orientul Apropiat, avionul a aterizat pe aeroportul Mogadiscio (Somalia). Pentru a câștiga timp, autoritățile germane au comunicat teroriștilor că acceptă eliberarea prizonierilor revendicați de aceștia în schimbul eliberării ostaticilor. Echipa de asalt a GSG–9 (unitatea contrateroristă germană) s-a apropiat de aeronavă dinspre coadă, în timp ce teroriștii se strânseseră în cabina de comandă pentru a observa un foc puternic aprins de militarii somalezi la circa 100 de metri de aparat, în scop de diversiune. Luptătorii antiteroriști au pătruns în interior cu ajutorul unor scări de asalt prin ușile de salvare a avionului, după ce au lansat, în prealabil, prin geamul cabinei, grenade de consternare. În timpul asaltului au fost uciși toți cei patru teroriști, iar trei ostatici au fost răniți.

O variantă particulară a acestui procedeu o reprezintă deturnarea aeronavelor în scopul zdrobirii lor de edificii înalte – cazul 11 septembrie 2001 –, care produc pierderi de vieți omenești (inclusiv a atentatorilor) și pagube materiale însemnate.

Acțiunea acoperită. Acțiunea acoperită cuprinde asasinarea unor persoane, distrugerea sau incendierea unor imobile, prin diverse procedee și metode.

Expedierea/înmânarea de obiecte explozive (colete, plicuri, buchete de flori, cadouri cu încărcături explozive sau otrăvitoare) prin poșta obișnuită sau prin persoane deghizate urmărește producerea de explozii, fie în timpul folosirii obiectelor respective, fie cu întârziere. Cele mai utilizate sunt plicurile explozive.

Plasarea de încărcături explozive în locuri sau obiective alese din timp, în scopul producerii de asasinate, distrugeri, incendii, încărcăturile fiind acționate cu ajutorul unor dispozitive de amorsare clasice sau artizanale.

Plasarea încărcăturilor explozive se face prin: pătrunderea legendată în obiectivul vizat și ascunderea materialului exploziv într-un singur loc; exploatarea neatenției personalului din sistemul de securitate al obiectivului; utilizarea unor persoane corupte din rândul salariaților obiectivului, a legitimațiilor acestora sau a unor documente false; abandonarea de autoturisme cu încărcături mari de exploziv în apropierea obiectivului și telecomandarea exploziei în momentul apropierii mijlocului de transport de ținta vizată; îngroparea sau ascunderea încărcăturilor în coșuri de hârtie, canale, guri de scurgere ori în obiecte improvizate.

Pe 26 februarie 1993, un camion încărcat cu explozibil a fost detonat în subsolul unuia din cele două turnuri ale clădirii World Trade Center din New York. În urma exploziei și-au pierdut viața 6 persoane, alte 1042 fiind rănite.

La 28 august 1995, în timp ce se deplasa spre locul de semnare a noii Constituții a Republicii Georgia, președintele Eduard Șevardnaze a făcut obiectul unui atentat cu un automobil-capcană, plasat într-un punct obligatoriu de trecere. Încărcătura explozivă a fost acționată de la distanță cu ajutorul unui dispozitiv radio. Explozia nu și-a atins scopul, soldându-se cu avarierea gravă a vehiculului vizat și rănirea ușoară a ocupanților acestuia.

Pe 7 august 1998, un camion-capcană a explodat în fața ambasadei Statelor Unite din Nairobi (Kenya), ucigând 291 de persoane și rănind alte aproximativ 5 000. Un atentat similar, soldat cu zece morți și 77 de răniți, s-a produs simultan asupra ambasadei americane din Tanzania.

Lansarea manuală sau cu ajutorul mijloacelor tehnice reactive a unor încărcături explozive se pune în practică atunci când nu este posibilă apropierea de obiectivul vizat.

În iulie 1996, un avion Boewing 747 al Companiei TWA a fost doborât de către o rachetă sol-aer lansată de persoane rămase necunoscute. Incidentul s-a soldat cu moartea a 230 de persoane.

Acțiunea indirectă. Acțiunea indirectă (psihologică), ca formă de luptă teroristă, vizează distrugerea echilibrului psihologic și diminuarea capacității de rezistență psihică, la nivelul persoanelor, grupurilor de interese și chiar a națiunilor.

În sensul cel mai larg, agresiunea psihologică reprezintă ansamblul procedeelor puse în mișcare în mod intenționat, pentru a reuși manipularea persoanelor, grupurilor sau a unei întregi societăți, în scopul de a le devia conduitele politice, de a le domina gândirea sau chiar de a le subjuga.

Procedeele cele mai des întâlnite în acțiunile teroriste indirecte sunt: amenințările sau cerințele adresate prin telefon sau scrisori anonime diferitelor personalități (direct sau indirect – familiilor acestora); lansarea de alarme anonime prin mass-media sau telefoane anonime care anunță iminența producerii unui atentat terorist; preocupările pentru procurarea și folosirea mijloacelor radioactive, chimice și biologice.

În săptămânile următoare atacurilor de la 11 septembrie 2001, s-au înregistrat mii de alarme false referitoare la posibile atacuri cu agenți chimici și bacteriologici, atât pe teritoriul Statelor Unite, cât și în Europa, care au generat o adevărată psihoză. Guvernele s-au văzut nevoite să înăsprească substanțial pedepsele împotriva celor care provoacă astfel de alarme false.

Până la atacurile cu antrax de pe teritoriul Statelor Unite, singura grupare teroristă cunoscută că a manifestat un interes deosebit pentru folosirea agenților biologici pe scară largă a fost secta anarhistă japoneză Aum Shinriko. Din fericire, spre deosebire de atacurile cu substanțe chimice (gaz sarin) asupra a 15 stații ale metroului din Tokyo, realizate pe 5 mai 1995 și soldate cu 12 morți și 5500 de răniți, tentativele de utilizare de către această sectă a unor agenți biologici în atacuri teroriste a eșuat.

Recentele exemple din Kashmir, Kosovo și Daghestan indică faptul că în atenția teroriștilor, îndeosebi a celor motivați etnic și religios, se găsesc și obiective militare (aerodromuri, poduri, depozite speciale, comandamente, centre de comunicații).

În urma măsurilor de combatere a terorismului din ultimul timp, unele organizații teroriste și-au revizuit strategia, constatându-se o colaborare între grupări și o specializare pe anumite tipuri de acțiuni. Astfel, organizația arabă 15 mai execută numai atentate cu bombă artizanală, OEP este specializată în deturnări de avioane, iar ASALA în atentate asupra diplomaților. Toate grupările teroriste dispun de mari sume de bani, rezultate atât din sponsorizarea statelor, cât și din surse proprii, prin acțiuni tip racket și jafuri armate.

Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 au adus în atenția opiniei publice internaționale un nou tip de teroriști: piloții sinucigași. Ca și pentru temuții kamikaze japonezi din ultima parte a celui de al doilea război mondial, care se năpusteau pilotând avioane încărcate cu bombe asupra vaselor de război americane, pierzându-și viața, pentru această categorie de teroriști a muri pentru ceea ce cred ei a fi cauza poporului lor este o chestiune de onoare.

Până în ultimii ani, atentatele sinucigașe au constituit o modalitate predilectă de acțiune a grupărilor fundamentalist islamice din Orientul Mijlociu. Specialiștii susțin că această formă de acțiune a fost adoptată și de gruparea teroristă Al-Qaeda, înființată la sfârșitul anilor 80 de Ossama bin Laden. În luna octombrie 2000, doi membri ai acestei grupări au realizat un atac sinucigaș cu un vas-capcană asupra distrugătorului USS Cole în portul Aden (Yemen). Pe 9 septembrie 2001, alți doi membri ai Al-Qaeda l-au ucis într-un atentat sinucigaș cu o bombă plasată într-o cameră de luat vederi pe conducătorul opoziției din Afganistan – comandantul Ahmed Shah Masud, veteran al războiului împotriva ocupației sovietice.

O formă aparte de terorism o constituie terorismul de stat. Acesta urmărește eliminarea unor adversari sau opozanți politici, suprimarea sau răsturnarea unor personalități politice și guverne străine etc.

Cele mai citate exemple de terorism de stat din literatura de specialitate sunt:

împușcarea la 21 iulie 1973, la Lillehamer (Norvegia), de către o echipă a serviciului de informații israelian – celebrul Mossad, a unui chelner marocan confundat cu un lider al organizației teroriste Septembrie Negru;

atentatul cu bombă asupra navei mișcării ecologiste Greepeace, comis la 10 iulie 1985, de către un grup de ofițeri ai serviciului francez de informații externe – DGSE, în portul Auckland (Noua Zeelandă); nava se afla în zonă pentru a protesta împotriva experiențelor nucleare franceze din Oceanul Pacific;

bombardarea orașelor Tripoli și Benghazi de către avioane militare americane care au decolat de pe teritoriul Marii Britanii, pe 5 aprilie 1986, sub acuzația că Libia sponsorizează terorismul; loviturile aeriene s-au soldat cu 37 de morți, între care și fiica președintelui Gaddafi.

3.6. Noi vulnerabilități ale populațiilor, valorilor, statelor, instituțiilor, organizațiilor și organismelor naționale și internaționale

Totdeauna, vulnerabilitățile sunt legate de pericole și amenințări. Nimeni nu poate ști care anume sunt vulnerabilitățile unui sistem, decât în măsura în care cunoaște pericolele și amenințările care privesc sistemul respectiv. Ori, pentru a identifica aceste pericole și amenințări și a depista vulnerabilitățile societății la acestea, este nevoie de o foarte bună cunoaștere a situației și a dinamicii acesteia. La această investigație trebuie să participe nemijlocit toată lumea, adică toate țările, indiferent că sunt sau nu sunt afectate de terorism. Ori, cea mai mare vulnerabilitate este cea provocată de neputința de a investiga și evalua cu precizie un sistem dinamic complex, cu foarte multe evoluții periculoase, înstufate și imprevizibile.

3.6.1.Vulnerabilități de sistem

Vulnerabilitățile sunt direct proporționale cu pericolele și amenințările. Ele se asociază sistemelor amenințate sau care pot fi afectate de anumite pericole și devin caracteristici ale acestora. Sistemele sociale, economice, politice și militare evoluează spre integralitate și dinamism sporit. Cu cât crește gradul de integralitate, cu atât sporește și dinamismul sistemelor. Din acest motiv, ele nu sunt ușor de identificat și de redus. Fiecare dintre aceste sisteme își are setul său de vulnerabilități. Toate sistemele, indiferent cât de complexe ar fi, sunt vulnerabile la terorism. Dintre aceste vulnerabilități la terorism, cele mai importante se conturează a fi următoarele:

1. Vulnerabilitățile sistemelor politice democratice pot fi identificate chiar în caracteristicile acestora, astfel:

– transparența – vulnerabilitate la infiltrare;

respectul persoanei și al opiniei – vulnerabilitate la terorismul ideologic;

respectarea drepturilor omului – vulnerabilități la terorism patogen, la terorism criminal, la terorism psihologic și la alte forme de terorism la adresa persoanei, proprietății și instituțiilor;

sistemul alegerilor democratice – vulnerabilitate la terorismul de rețea și la terorismul de sistem;

autonomia instituțiilor fundamentale ale statului – vulnerabilități la terorismul de diversiune, la terorismul de falie și la terorismul de rețea;

pluripartidismul – vulnerabilitate la infiltrarea în sistem a unor grupări și organizații ale terorismului politic și chiar la crearea unui sistem paralel sau a unor rețele ale terorismului politic.

2. Vulnerabilitățile sistemelor economice și financiare la terorism se ivesc, de regulă, în filosofia contradictorie și chiar conflictuală a intereselor, astfel:

– amploarea sistemelor economice și financiare favorizează vulnerabilitățile de macrosisteme și vulnerabilitățile de corporații la terorismul economic și financiar de falie, al cărui obiectiv este subminarea, ruperea și distrugerea structurilor-gigant, extrem de sensibile la diversiuni și atacuri punctuale (ele însele generează diversiuni și atitudini ofensive împotriva identităților economice mai slabe sau concurente);

– faliile care se ivesc între interese generează vulnerabilități la terorismul politic, precum și la cel economic și financiar;

– strategiile de conspirativitate, atât de frecvente în lumea economică și financiară, generează vulnerabilități la terorismul criminal și la cel specific tranzacțiilor murdare;

– dinamismul economic și financiar favorizează apariția unor vulnerabilități de stabilitate cu implicații în domeniul terorismului anti- sistem.

3. Vulnerabilitățile comunităților sociale, religioase, culturale sunt cele mai numeroase, cele mai dificil de gestionat și creează foarte multe probleme. Ele se înscriu, în general, în următorul spectru:

spiritul identitar creează o stare continuă de tensiune, de unde rezultă o serie de vulnerabilități la terorismul identitar desfășurat de alte comunități sau de grupuri de interese;

anomia socială este cea mai mare vulnerabilitate la terorismul infracțional;

– rigiditatea și extremismul unor culte (secte,organizații fundamentaliste) generează vulnerabilități ale comunității respective la terorismul politic, la terorismul fundamentalist și la terorismul identitar.

4. Vulnerabilitățile instituțiilor publice și altor instituții se generează și regenerează din incompatibilitățile de sistem, mai ales în perioadele când acestea devin birocratice sau ating pragul de incompetență.

Instituțiile și comunitățile sunt entitățile cele mai vulnerabile la terorismul de orice fel

5. Vulnerabilitățile forțelor armate la terorism sunt, în general, reduse, dar de aici nu rezultă că efectul lor este mai puțin important. Armatele sunt sisteme relativ integrate și foarte bine protejate. Totuși, nici ele nu sunt invulnerabile. Vulnerabilitățile de structură sau de sistem ale instituției militare se află, în general, în inflexibilitatea lor, în imobilitatea unora dintre infrastructuri și în incapacitatea de a se adapta foarte rapid mediului anomic.

3.6.2.Vulnerabilități de proces

În societate, există sisteme de valori, care dau forță și stabilitate comunităților, dar și un dinamism complex, care le asigură acestor entități sociale, economice, politice, religioase etc. o continuă devenire, însă, așa cum un om aflat în mișcare vede și percepe mai puține lucruri decât atunci când stă pe loc și observă sau pândește, fiind deci mult mai vulnerabil în timpul deplasării, și societățile omenești, în mișcare (ele se află în mișcare tot timpul), devin mai vulnerabile. Acestea sunt vulnerabilități de proces, pe care teroriștii le exploatează la maximum. Dacă fiecare om, pentru a se feri de terorism, s-ar afla într-un adăpost, protejat printr-un sistem complet de filtre și de scuturi de tot felul – de la cele informaționale, la cele împotriva glonțului și atacurilor cu mijloace chimice, bacteriologice, radiologice sau nucleare -vulnerabilitatea lui la atacurile teroriste ar fi minimă. Dar așa ceva nu se poate. Nici omul și nici societatea în care trăiește nu se pot baricada în adăposturi antiteroriste. De aceea, întrucât toate comunitățile omenești și toți oamenii se află în mișcare, angajați în procese de producție, de creație, de realizare a unor scopuri și obiective specifice universului omenesc, ele sunt tot timpul vulnerabile la atacurile teroriste. Vulnerabilitățile de proces sunt cele mai mari și mai greu de înlăturat. Acestea nu sunt, în general, o continuare a vulnerabilităților de sistem, ci se afirmă ca un alt tip de vulnerabilități, complementare celor de sistem. Ele se înscriu în general în următorul perimetru:

flexibilitatea și procesualitatea facilitează vulnerabilități la infiltrarea și proliferarea unor rețele teroriste în interiorul respectivelor comunități;

procesul complicat al frontierelor (politice, economice,informaționale,culturale,științifice) în mișcare (delimitărilor mișcătoare) generează vulnerabilități la terorismul transfrontalier și la cel de falie;

– caracterul probabil și cel imprevizibil al unor evenimente lasă loc unor vulnerabilități la terorismul care generează terorism (terorismul generativ).

Dezvoltarea impetuoasă a societății, tehnologia de vârf, progresele din biologie, din chimie, numeroasele experimente de laborator creează unele vulnerabilități care ar putea genera un nou tip de terorism, mult mai periculos decât toate celelalte la un loc, terorismul genetic.

3.6.3.Vulnerabilități de disfuncții

Sistemele și procesele societății, în general, și comunităților, în special, oricare ar fi acestea, cunosc o mulțime de disfuncții. Unele dintre acestea se înscriu într-o marjă acceptabilă, în limitele de toleranță ale sistemelor și proceselor respective, altele însă duc la crize, conflicte și chiar la războaie, înseși disfuncționalitățile sunt vulnerabilități care nasc vulnerabilități și, de aceea, ele sunt de două ori mai periculoase. De unde rezultă că:

– disfuncționalitățile sociale, economice, politice și chiar culturale (îndeosebi, cele religioase), mișcările sociale de tot felul, crizele și conflictele generează vulnerabilități la toate categoriile și formele de terorism;

– faliile,conflictele și interferențele dintre anomia socială și rigiditismul unor secte,culte și altor entități mai mult sau mai puțin cunoscute generează vulnerabilități căutate sau provocate de fenomenul terorist.

3.7.Tendințe ale evoluției fenomenului terorist

Data de 11 septembrie 2001, reprezintă un moment de cotitură pentru geopolitica începutului de mileniu și a scos la lumină noul inamic al lumii și noul tip de amenințare – terorismul. Întrucât se menționează tot mai des în literatura de specialitate „înainte și după 11 septembrie 2001“, în anexa nr. 3, este prezentat sintetic, ceea ce au adus nou evenimentele din acea zi de referință.

Terorismul a devenit un nou pol al ordinii mondiale, determinând schimbări majore în societatea contemporană. „Omenirea se află la răscruce în ce privește viitorul său: ori cooperăm în lupta împotriva terorismului, ori viitorul va fi sumbru, iar această amenințare se va menține de-a lungul întregului secol al XXI-lea și poate după“.

Terorismul anilor viitori va reflecta dezvoltările tehnologice ulterioare, schimbările sociale, transformările structurale la nivel statal, regional și mondial, precum și transferurile de influență tot mai evidente într-o lume în schimbare determinată de „power shift“ (dinamica centrelor de greutate a puterii). Tacticile teroriste vor ține seama și ele de aceste schimbări, în condițiile în care: transportul aerian modern va asigura o mobilitate la scara planetară, fără precedent; radioul, televiziunea, comunicațiile digitale, via satelit, magistralele informatice de tip Internet etc. vor asigura, în viitor, un acces aproape instantaneu la informații vitale teroriștilor, precum și la o audiență mondială nemijlocită; sistemele de arme moderne, noile generații de explozivi, dispozitive de ghidare, de ochire, de comandă de la distanță sau de comandă și control vor deveni tot mai accesibile pe piețele clandestine de arme; societatea modernă va oferi noi vulnerabilități teroriștilor, cum ar fi transportul aerian, centralele atomo-electrice, institutele de cercetări biologice sau chimice, platformele marine de foraj, stațiunile de cercetare subacvatice, nodurile de comunicații planetare, sateliții de comunicații, posturile TV și rețelele de „cable television“ și, de ce nu, spațiul cosmic.

Generația de teroriști contemporani va reprezenta un model de comportament pentru viitorii extremiști, terorismul urmând să rămână și în continuare o cale obișnuită de atragere a atenției asupra unei dispute sau nemulțumiri și o modalitate de presiune asupra guvernelor.

Motivele nu vor lipsi niciodată. Deja asistăm la motivații de tipul activismului nuclear, antiavort, antipoluare sau la promovarea violentă a protecției animalelor, lupta contra experiențelor sau vivisecției. De asemenea, factorul economic va favoriza în continuare apelul la terorism, obținerea de profituri în urma amenințărilor și teroarei. În paralel cu aceasta, este de așteptat ca rețelele de suport logistic la nivel planetar să se dezvolte, acestea conlucrând cu facțiunile teroriste indiferent de motivațiile politice sau de ideologie. Aceste rețele logistice vor cunoaște un proces de osmoză cu circuitele intemaționale similare ale crimei organizate după modelul actual al narcoterorismului.

Intensificarea activităților teroriste pe teritoriul altor state decât cele cărora le aparțin grupurile în cauză, constituie un argument serios privind caracterul de internaționalizare al acestui fenomen, întărit de faptul că multe stări conflictuale sunt legate de suprapunerea unor factori interni cu factori externi, creând un mediu favorabil grupurilor teroriste. În 1990, presa americană dezvăluia faptul că, pe teritoriul SUA, în afară de cele 19 grupări autohtone, se găseau alte 15–25 grupuri transnaționale, iar analiștii estimau că în lume există cel puțin 500 de organizații teroriste, reunite în aproximativ zece rețele teroriste.

În evoluția terorismului se constată o tendință de unificare a terorismului de stânga cu cel de dreapta, precum și tendința de serialitate și concomitență în acțiune, care creează mari probleme forțelor antiteroriste.

Precizia și efectul acțiunilor teroriste vor fi mărite prin convergența dintre terorism și tehnologia de vârf – terorismul „high-tech“. Astfel, folosirea datelor de cercetare prin satelit pentru localizarea unor obiective, dotarea cu mijloace de comunicare la distanță mare, dispozitivele ultrasofisticate pentru declanșarea bombelor, armamentul modern, sunt doar câteva elemente ce pun în evidență preocuparea pentru creșterea eficienței acțiunilor teroriste.

Nu trebuie neglijată simbioza dintre terorism și crima organizată, fenomen ce aduce noi resurse financiare teroriștilor, căruia i se adaugă apariția narcoterorismului, aspect nou, sinistru și nociv, care implică existența de rețele de producere, preluare și desfacere, constituind o nouă sursă de finanțare.

Începând cu decembrie 1993, când șase hackeri au spart codurile de protecție ale computerelor din Pentagon, s-a constatat apariția și dezvoltarea terorismului cibernetic, iar un raport al Consiliului Național de Cercetare al SUA afirma că „teroristul zilei de mâine ar putea fi capabil să provoace daune mai mari cu un keyboard decât cu o bombă“.

În ciuda măsurilor de protecție deosebit de stricte, specialiștii consideră terorismul nuclear un pericol potențial, iar containerul cu materiale radioactive îngropat într-un parc de copii la Moscova în 1995 este un exemplu în acest sens.

Cu alte cuvinte terorismul, ca și pirateria, nu vor fi eradicate atâta timp cât sistemul internațional nu va acționa concertat.Se poate aprecia că terorismul va rămâne o problemă pentru întreaga lume. Problema terorismului în sistemul internațional are serioase și numeroase implicații la diferite niveluri, el fiind un atac intolerabil la adresa valorilor umane universale.

Din analiza prognozelor formulate de unii specialiști, se degajă unele tendințe generale în materie de evoluție a terorismului:

terorismul va persista, cu siguranță, ca fenomen acut și în acest mileniu;

terorismul va crește cantitativ și calitativ, diferențiindu-se acțional și atitudinal, și va fi extrem mediatizat;

incidentele de mare anvergură vor deveni tot mai dese;

terorismul poate derapa spre megaterorism (de exemplu: utilizarea armelor de distrugere în masă – cazul Tokyo, martie 1995), atacuri cyberteroriste, acțiuni prin utilizarea loviturilor de tip cosmic (sistemele HAARP, capabile să creeze „lentile“ în ionosferă, pentru facilitarea pătrunderii razelor cosmice, care sunt distructive) sau implicarea geneticii și biochimiei în acțiuni de terorism genetic;

într-un orizont de timp apropiat, terorismul va evolua liniar în materie de tactici, ținte și mijloace/armament (de exemplu: utilizarea aeronavelor ca „bombe zburătoare“ – cazul WTC și Pentagon, septembrie 2001; plasarea de explozibili în mijloacele de transport în comun – cazul Madrid, martie 2004);

unele state ale lumii vor apela, în continuare, la terorism pentru a-și îndeplini scopurile;

teroriștii vor fi capabili să declanșeze crize care vor obliga statele (guvernele) și organismele internaționale să aloce tot mai multe resurse pentru combaterea lor (de exemplu: Coaliția Antiteroristă);

cele mai multe guverne vor fi în urmă (pe o curbă imaginară) cu răspunsul la noile amenințări și provocări;

probabil, terorismul nu va fi niciodată eliminat sau înfrânt.

3.8.Amplificarea terorismului – risc global

În fața riscurilor și amenințărilor majore actuale, statele se găsesc complet descoperite și realizează adevărul că securitatea de nivel global are puțini sorți de realizare prin creșterea tradițională a puterii militare naționale sau a aliaților. Extensia globală a terorismului a determinat statele lumii să înțeleagă că lupta cu acestea ar putea fi dusă la modul cel mai eficient prin sporirea eforturilor de promovare a securității prin cooperare.

Extinderea globală a armelor de distrugere în masă reprezintă o amenințare clară și recunoscută la adresa SUA și a aliaților săi. Problema proliferării armelor de distrugere în masă poate fi rezolvată prin legiferarea regimului acestora. În prezent există în aplicare:

Tratatul de neproliferare, ce interzice posesia de arme nucleare (cu excepția a cinci state declarate ca deținătoare de armament nuclear);

Convenția asupra armelor chimice;

Convenția asupra armelor biologice și toxice.

Din nefericire, la aceste convenții nu au aderat toate statele.

Un element esențial care face aproape ineficient controlul armamentului biologic și chimic, precum și al tehnologiilor purtătoare, este capacitatea dublă de utilizare a materiilor prime, laboratoarelor și instalațiilor de producție, atât în domeniul civil, cât și în cel militar.

Un al doilea element esențial constă în faptul că tratatele bilaterale și multilaterale încheiate au corespuns doar parțial așteptărilor, ca urmare a unui regim blând de verificare și a lipsei de sancțiuni eficiente.

Rolul NATO în contraproliferare. Există patru abordări pe care Alianța le ia în considerare privind politica de contraproliferare: stoparea inițiativelor de proliferare, impunerea de sancțiuni internaționale contra proliferatorilor, acțiuni militare contra proliferatorilor, dezvoltarea sistemului balistic de apărare.

Proliferarea armelor de distrugere în masă poate submina realizarea unui mediu de securitate stabil în Europa și reprezintă o amenințare militară directă la adresa membrilor Alianței și a forțelor sale dislocate pe tot globul.

Potențialele amenințări sunt categorisite astfel:

forțele (grupurile) armate oponente deținătoare de arme de distrugere în masă (de exemplu: rachete balistice) aflate în confruntare directă cu forțele NATO într-o problemă regională;

amenințarea militară directă din partea diferitelor state deținătoare de arme de distrugere în masă asupra teritoriului și populației statelor membre NATO;

riscurile și inversiunile în balanțele puterilor regionale cu implicații globale, apărute ca urmare a achiziției de arme de distrugere în masă ori a mijloacelor purtătoare;

instabilitățile regionale care sunt alimentate de către proliferarea armelor de distrugere în masă, cu impact asupra securității țărilor membre;

erodarea sistemelor și a normelor de securitate internațională;

creșterea pericolului accidentelor;

noile căi ale terorismului internațional

CAPITOLUL IV

COMBATEREA TERORISMULUI

4.1.Concepția de combatere a terorismului: obiective, nivele de combatere

Prin proporțiile pe care le-a atins, violența, sub multiplele sale forme, tinde să se generalizeze, creând în rândul populației un puternic sentiment de insecuritate. Violența, pe toate planurile, criminalitatea sordidă si terorismul reprezintă fenomene ce se manifestă și se propagă cu tot mai multă tărie astăzi în lumea occidentală, punând sub semnul întrebării suportul moral al acestor societăți ca și structurile pe care sunt întemeiate.

Atacurile teroriste tind să atragă reacții represive din partea tuturor regimurilor, inclusiv a celor mai liberale și democratice. Aceste măsuri de securitate, combinate cu reacțiile punitive afectează și largi pături de populație neimplicate în acțiunile insurgente, guvernul devenind nepopular. În aceste situații, teroriștii speră să câștige sprijinul și simpatia populației, mai ales că măsurile draconice antiteroriste nu sunt extrem de eficiente iar sentimentul indus în rândul populației este prevalent. Astăzi, strategia provocării devine extrem de relevantă în condițiile în care crizele teroriste și actele de insurgență capătă dimensiuni internaționale. Neputința guvernelor de a reacționa eficient în fața sfidării teroriste, indiferent de raportul de forțe extrem de favorabil autorităților, reprezintă în momentul de față un atu psihologic important în cadrul strategiei insurgenței teroriste contemporane. Insurgenții apelează la terorism în speranța că publicul va cere ca guvernul aflat la putere "târât de slăbiciune, incompetență și corupție" să se retragă făcând loc unui " regim de mână forte " capabil să rezolve situația.

După cum se știe, din diverse motive legate de însăși natura terorismului (instabil, clandestin, relativ imprevizibil) democrațiile par slab dotate pentru a face față amenințării la toate palierele acționare (poliție, forțe de securitate, justiție, putere politică, relații interstatale, diplomație sau organizații internaționale) deoarece fenomenul terorist creează tensiuni și antagonisme în cadrul instituțiilor democratice și tendințe de schimbare a celor mai importante principii ale funcționării democrației, începând cu cel al separării puterii și terminând cu cel al prezervării libertăților fundamentale.

Eforturile de ținere sub control a terorismului pot fi astfel categorisite în conformitate cu trei definiții:

ANTITERORISMUL cuprinde toate măsurile luate pentru a preveni apariția terorismului sau a unui anumit act terorist. Aceste măsuri presupun evaluarea pericolului, întărirea obiectivelor de apărat, protecția personală și siguranța acțiunilor.

CONTRATERORISMUL este răspunsul la o acțiune care a avut loc. Contraterorismul cuprinde riposta tactică, investigarea crimei și structura de conducere a acțiunilor de urgență care dirijează riposta la o acțiune teroristă aflată în curs de desfășurare, cum este luarea de ostatici sau răpirea.

COMBATEREA SAU CONTRACARAREA TERORISMULUI este un termen generic folosit pentru a descrie totalitatea măsurilor antiteroriste și contrateroriste. Acestea sunt acțiunile întreprinse de către guverne pentru a contracara pericolul, incluzând măsurile speciale inițiate de structurile militare, de organele de ordine și de profesioniștii de pază și de protecție pentru reducerea probabilității unui atac împotriva unui anumit obiectiv. Asemenea măsuri mai cuprind și acțiunile întreprinse ca ripostă la un eveniment, mergând de la folosirea unei echipe tactice într-o situație de luare de ostatici până la bombardarea teritoriului unei țări care patronează o anumită acțiune sau un anumit grup.

Pentru a avea succes acțiunea de combatere a terorismului cei ce organizează lupta antiteroristă, trebuie să învețe să gândească așa cum gândește un terorist. Aceste persoane trebuie să înțeleagă că teroristul dorește să ucidă nevinovați, că el este pe deplin devotat cauzei sale și chiar acceptă să moară pentru "măreața cauză". Organizatorul luptei trebuie să se transpună în mintea celor care amenință, să cunoască tactica teroriștilor, modul cum au fost instruiți și schemele de acțiune ale acestora.

Majoritatea programelor guvernamentale elaborate în diverse țări pentru combaterea terorismului cuprind cel puțin patru obiective: prevenirea, descurajarea, reacția și previziunea.

Prevenirea (prevention) se realizează prin inițiative internaționale și prin diplomație. În mod ideal, toate țările ar trebui să fie de acord că terorismul este un fenomen antisocial extrem de nociv, și ar trebui să-și concentreze eforturile pentru a-l combate. Se știe de mult că ceea ce pentru unii se cheamă "terorist" pentru alții este "luptător pentru libertate". Grupările palestiniene pot fi considerate teroriste de către israelieni și alte țări care sunt ținta atacurilor acestora; însă în ochii majorității palestinienilor alungați din locurile lor și împrăștiați prin lume, membrii acestor grupuri sunt eroi și fedaini (adică luptători care sunt gata să se sacrifice pentru cauza lor), iar multe țări din lume acordă grupurilor de acest tip statutul de unități militare legitime.

Descurajarea (dettering) se realizează prin întărirea obiectivelor potențiale de a deveni ținte. Fața obiectivelor speciale și a majorității imobilelor misiunilor diplomatice din lume s-a schimbat considerabil în ultimii ani. Deși este imposibil să se asigure o intimidare totală prin protecția obiectivelor, acest efort trebuie continuat, mai ales atunci când este vorba de instalațiile cele mai expuse.

Reacția (reaction) la o acțiune teroristă este un element central al politicii oricărui guvern atât în sfera organelor militare cât și a celor de ordine de securitate sau echipe de salvare a ostatecilor (HRT – hostage rescue team); sunt cele mai clare exemple de preocupare a guvernelor contemporane pentru crearea unor capacități de reacție. Aceste unități, precum și forțele speciale ale armatei sau jandarmeriei au devenit printre cele mai respectate și mai capabile unități antiteroriste și contrateroriste din lume.

Previziunea (prediction) sau prevenirea acțiunilor și evenimentelor teroriste se realizează prin întărirea măsurilor informative și contrainformative. Aceste organe și-au format specialiști în culegerea de informații despre teroriști și au sporit considerabil posibilitățile în acest domeniu. Multe țări au făcut progrese importante în activitatea de informații și contrainformații antiteroriste, o parte elaborând un sistem de schimb, de date utile pentru combaterea terorismului.

Aceste obiective sunt concluzionate din poziția oficială pe care statele civilizate au prezentat-o în diverse situații cu ocazia elaborării unui sistem de cooperare și combatere a terorismului internațional. Principalele direcții pe care s-a pus accentul sunt:

Orice guvern trebuie să se opună terorismului intern și internațional și să fie pregătit să acționeze în cooperare cu alte țări ;

Autoritățile trebuie să considere folosirea terorismului un pericol la adresa securității naționale și să acționeze în consecință opunându-se folosirii acestuia prin toate mijloacele de care dispune;

Statele care practică terorismul sau îl sprijină activ vor suporta consecințele;

Guvernele tuturor țărilor nu vor face teroriștilor nici o concesie

Toate statele vor acționa într-o manieră hotărâtoare împotriva teroriștilor, fără a renunța la libertățile de bază și fără a pune în pericol principiile democratice, încurajând și alte guverne să adopte o poziție similară.

Pentru a putea fi realizate aceste obiective s-a făcut o categorisire a nivelelor de combatere a terorismului. Există trei nivele de combatere a terorismului. Primul nivel este cel politic și diplomatic, cel de al doilea abordează problema dintr-o perspectivă strategică și se referă la măsurile antiteroriste luate pentru a face față pericolului iar al treilea nivel este cel tactic și cuprinde atât măsuri antiteroriste cât și măsuri contrateroriste.

NIVELUL UNU – Pe plan politic și diplomatic

Negocieri

Schimburi în relațiile diplomatice

Sancțiuni

Opțiuni militare

NIVELUL DOI – Abordarea antiteroristă

– Analiza pericolului

Culegerea de informații

Studierea părților vulnerabile

– Protecția obiectivelor și demnitarilor

Siguranța acțiunilor

Siguranța personalului

Siguranța fizică

NIVELUL TREI – Reacții tactice

Acțiuni contrateroriste

Acțiuni de răspuns

Reacții tactice

Negocieri în problema ostatecilor

Lovituri de răspuns

NIVELUL UNU pe plan politic vizează problemele existente în cadrul unei țări , adică metodele folosite de guverne pentru a face față terorismului intern și uneori, terorismului internațional care apare în interiorul granițelor.

Nivelul unu pe plan diplomatic se referă la legăturile și eforturile ce se fac între națiuni pentru soluționarea problemei manifestându-se de la înțelegeri diplomatice până la atacuri militare și război total. O altă alternativă de nivel unu este ruperea relațiilor diplomatice cu țările care patronează terorismul sau reducerea personalului diplomatic al țării aflate în culpă la un singur diplomat care să fie ajutat de un mic secretariat.

De menționat este faptul că reacțiile de nivelul unu au avut o eficiență limitată în descurajarea terorismului sau în menținerea sub control a problemei în ansamblu.

NIVELUL DOI este cel mai folosit de cei care rezolvă problema terorismului. Aceste acțiuni încep cu analiza situației care cuprinde culegerea informațiilor despre grupurile care acționează în zona de responsabilitate și stabilirea părților vulnerabile ale forțelor proprii. După identificarea pericolului se elaborează măsurile de protecție necesare. Acțiunile desfășurate la acest nivel sunt dinamice și nu statice deoarece pericolul se schimbă mereu, iar schimbările trebuie sesizate rapid și tratate în consecință.

NIVELUL TREI reacții tactice-majoritatea reacțiilor tactice la terorism sunt măsuri contrateroriste fiind inițiate ca răspuns la un incident terorist.

Experiența acumulată de polițiile statelor confruntate cu amenințări teroriste a permis sintetizarea a trei direcții acționale principale în dezvoltarea unui demers antiterorist eficient, atât din punct de vedere al costurilor cât și al rezultatelor operative.

Prima direcție presupune îmbunătățirea tehnicilor de culegere, de infiltrare în grupurile de interes operativ, precum și de procesare computerizată a acestora. Astfel, informațiile generale pot fi rapid dezvoltate prin coroborarea cu cele mai noi, obținute prin contact direct cu ținta sau cu mediul de interes în care gravitează aceasta.

A doua direcție de acțiune o constituie eficientizarea coordonării cu celelalte instituții naționale implicate în demersul antiterorist, asigurarea unei cooperări eficiente.

Cea de-a treia direcție o constituie creșterea calitativă a cooperării internaționale, a schimbului operativ de date și informații privitoare la dezvoltarea terorismului internațional și transnațional.

În nivelul trei sunt incluse și ripostele antiteroriste ,riposte care de regulă cuprind trei faze de desfășurare:

prima fază constă în stabilirea naturii incidentului terorist

a doua fază constă în stabilirea jurisdicției asupra atacului terorist(dacă incidentul intră in aria de competență a armatei ,poliției , unităților tactice de ripostă contra teroristă)

faza a treia –trecerea la rezolvarea cu mijloace specifice a atacului terorist.

Algoritmul complet al contracarării unei crize teroriste de la stadiul de amenințare potențială până la izbucnirea ei efectivă, schematic poate fi redat astfel:

4.2.Reguli de acțiune antiteroristă

Principalele reguli fundamentale de acțiune antiteroristă care pot fi formulate ca urmare a experienței dobândite de autoritățile și guvernele ce s-au confruntat cu fenomenul terorist sunt:

Guvernele alese în mod democratic trebuie să-și facă publică hotărârea de a respecta strict cadrul legislativ existent și de a apăra autoritatea constituțională, demonstrând că această voință politică se găsește în toate acțiunile sale;

Sub nici o formă autoritățile nu trebuie să apeleze la represiune generală și indiscriminatorie. Orice guvern trebuie să demonstreze că măsurile inițiate împotriva terorismului sunt strict direcționate împotriva teroriștilor și colaboratorilor activi ai acestora , având ca singur scop apărarea, în limitele legii,a societăților democratice. Orientarea spre represiune nediscriminatorie va avea ca rezultat dispariția libertăților individuale și a democrației în favoarea unui regim de dictatură mai periculos decât fenomenul terorist care determinase represiunea.

Orice guvern trebuie să dovedească opiniei publice că face tot ce este legal și moral posibil pentru a apăra viața, averea și liniștea cetățenilor săi. Aceasta este o condiție obligatorie în efortul de captare a încrederii și sprijinului populației. Lipsa încrederii și cooperării societății civile duce adeseori la apariția comandourilor antitero private care pot prolifera și exacerba violența civilă.

Fiecare guvern trebuie să adopte deschis o politică fermă de neacceptare a oricărei forme de șantaj terorist. Orice dovadă de slăbiciune sau de apartenență spre compromis provoacă o emulație teroristă și o escaladare a atentatelor comise de”emulii teroriștilor”premiați de autorități.

Orice politică de pendulare între mai multe obiective sau în funcție de circumstanțe trebuie evitată deoarece aceasta subminează încrederea publicului în autorități și încurajează pe teroriști să exploateze compromisurile făcute de putere.

Toate aspectele politicii antiteroriste și a operațiilor ce decurg din aceasta trebuie să fie menținute sub controlul autorităților constituționale și a societății civile, urmând să fie judecate și sancționate conform normelor și uzatelor democratice universal acceptate.

Guvernul și autoritățile nu trebuie să se angajeze în dialoguri sau negocieri cu organizațiile sau forțele politice care promovează activ, sprijină sau justifică terorismul . Compromisul cu aceste forțe politice nu face altceva decât publicitate gratuită facțiunilor teroriste care capătă un aer de respectabilitate sau, mai grav, de legalitate.

Guvernul și forțele de securitate trebuie să-și conducă demersul antiterorist strict în limitele legii. Suspecții sau cei ce sunt dovediți ca teroriști trebuie pedepsiți numai de către tribunale, conform sistemului juridic și judiciar existent.

Propaganda teroristă trebuie contracarată prin declarații oficiale clare, complete, imediate și care să cuprindă obiectivele guvernului, politica ce urmează a fi promovată și problemele reale cu care puterea se confrunta .

Teroriștii închiși pentru crime cu substrat politic trebuie tratați la fel ca și criminalii de drept comun. Orice formă de statut preferențial, concesii de la regimul de încarcerare sau privilegii erodează încrederea opiniei publice în imparțialitatea legii și determină tensiuni în cadrul sistemului penal.

Deasemenea Consiliul de Securitate ,ca oragan inernațional, a adoptat trei rezoluții importante: 1368, 1373 (vezi anexa nr.6) și 1377 care conformau dreptul la autoapărare, considerau terorismul o amenințare a păcii și securității internaționale, scoteau în evidență responsabilitatea susținătorului cât și autorului actelor teroriste, obligau statele membre să limiteze capacitatea teroriștilor și organizațiilor teroriste de a opera pe plan internațional, blocând bunurile persoanelor și organizațiilor afiliate teroriștilor și refuzându-le azilul politic, printre altele s-a înaintat și o declarație ministerială despre terorismul internațional.

Consiliul de securitate a mai înființat și o comisie de contracarare a terorismului (CTC) pentru a supraveghea implementarea Rezoluției U.N.S.C.1373. Statele membre au trimis rapoarte la CTC în decembrie 2001 cu referire la măsurile pe care le luau pentru a lupta contra terorismului în 7 domenii decisive: legislație, controlul financiar al bunurilor, vamă, emigrări, extrădări, aplicarea legii și traficul armelor.

Astfel acționându-se ferm în spiritul principiilor de mai sus, fără niciun fel de concesii ,teroriștii se văd privați de argumentele lor favorite privind lupta pentru libertate, pentru o societate mai dreaptă, mai morală și mai prosperă .

Din punct de vedere al pregătirii militarilor pentru combaterea terorismului, țara noastră a început să acorde atenție acestui aspect ca urmare a misiunilor executate de forțele armate române în teatrele de operații externe (Afganistan,Irak).Acest gen de acțiuni au caracter de noutate în armata română deoarece s-au preluat o serie de atribuții și tactici ale serviciilor specializate în lupta antiteroristă.

4.3.Studiu de caz: „11 Septembrie 2001-World Trade Center”

„De acum înainte nimic nu va mai fi la fel!”- aceasta era expresia folosită de toți comentatorii posturilor de televiziune de pe glob, care relatau în direct cel mai mare atentat terorist comis până atunci.

America era atacată la ea acasă de un inamic necunoscut, inamic de care nu știa cum să se apere. Țintele acestui atentat au vizat simboluri din principalele sfere de activitate: simbolul puterii economice – W.T.C. (World Trade Center), al puterii militare – Pentagonul și simbolul puterii politice – Casa Albă.

New York, 11 septembrie 2001, ora 08.46: un avion Boeing al companiei American Airlines, izbește frontal turnul nordic al World Trade Center ( cu o viteză de 750 km/h). Impactul este devastator: patru nivele ale clădirii au fost distruse instantaneu, totul fiind pulverizat între etajele 93-97. Această zonă a fost ulterior denumită „zona zero” a impactului.

Toate persoanele aflate la cele patru nivele au murit instantaneu, iar cele aflate mai sus de etajul 97 au fost condamnate la moarte. Evacuarea persoanelor rămase izolate și a victimelor nu a fost posibilă deoarece în urma impactului, scările și lifturile au fost distruse în zona etajelor 93-97. Nu exista posibilitatea folosirii acoperișului pentru ca victimele să fie salvate cu elicopterele, ieșirile pe acoperiș fiind blocate. Dacă măcar o scară ar fi rămas în picioare, sau măcar un lift să fi rămas funcțional, numărul victimelor ar fi putut să fie cu mult mai mic, în acest caz salvatorii putând ajunge la acei oameni.Potrivit oficialităților, în turnul nordic au murit în momentul impactului 1344 de persoane, restul victimelor 2743 care se aflau la etajele superioare, decedând ca urmare a fumului și a căldurii rezultate în urma focului ce a izbucnit în momentul impactului. La ora 09.02, un al doilea Boeing lovea turnul sudic al W.T.C. Vârful acestuia s-a înfipt la nivelul etajului 81, explozia rezultată în urma impactului distrugând în întregime toate etajele de la 78 la 84. Cei aflați în „geamănul sudic” la etajele superiore zonei în care a avut loc impactul au avut mai multe șanse de supraviețuire. O parte din aceste persoane, au fost salvate folosindu-se de singura scară (din cele patru) care mai era funcționabilă după impact. Au existat persoane care din cauza disperării s-au aruncat de la geamurile clădirilor.Ca și cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, a avut loc ceva inimaginabil: cele două turnuri s-au prăbușit succesiv într-un nor de fum și praf. Urmările prăbușirii lor se puteau vedea de la câteva zeci de kilometrii depărtare. În același interval de timp, latura vestică a clădirii Pentagonului era lovită de un avion de pasageri, iar un altul se prăbușea în statul Pennsylvania. Se presupune că acest avion care a căzut în Pennsylvania ar fi avut ca țintă Casa Albă.Momentele de panică generate de aceste evenimente tragice au fost urmate de momente de revoltă și solidaritate umană.Dincolo de emoții și sentimente a apărut în Statele Unite, dar și în întreaga lume întrebarea:

„ Cine a atacat America la ea acasă?”

Imediat după atentat, autoritățile au formulat o ipoteză, care pe măsură ce timpul trecea începea să capete din ce în ce mai mult contur: în spatele atentatelor se afla Al Qaeda, organizație teroristă transnațională condusă de Osama ben Laden(vezi anexa nr.5).

Organizația teroristă Al Qaeda, organizație fără precedent în istoria terorismului, s-a dovedit dificil de motorizat și aproape imposibil de neutralizat cu mijloace tradiționale antiteroriste sau juridice. Potrivit experților, adevărata forță a acestei organizații se datorează structurii sale unice printre celelalte grupări teroriste: este structurată în alte organizații ce acționează autonom, atât pe plan intern cât și pe plan internațional. La rândul lor, aceste organizații dispun după același model, de nuclee sau celule teroriste care acționează oriunde în lume.

De aici rezultă două mari avantaje ale organizației Al Qaeda: incapacitatea autorităților abilitate de a decapita această suprastructură, precum și capacitatea organizației de a de a lovi simultan ținte diferite în țări diferite și pe continente diferite.

În discursurile susținute, Ben Laden a specificat că țintele sale, indiferent de țară și continent vizează exclusiv obiective americane și israeliene, indiferent de natura lor (politică, economică, etc.). În 1993 Al Qaeda a organizat un atentat asupra turnurilor gemene de la World Trade Center atentat care nu s-a soldat cu victime provocând doar pagube materiale. În 1998, au fost atacate ambasadele Statelor Unite din Tanzania și Kenya, iar în portul Aden a organizat un atentat împotriva distrugătorului USS Cole.

Principalele caracteristici ale tacticii adoptate de Al Qaeda sunt:

– tactica superterorismului NBC: Ben Laden a cheltuit zeci de milioane de dolari în încercarea de a obține arme nucleare, biologice și chimice;

– organizația are preferințe vădite pentru atacuri multiple, simultane și asimetrice;

– adoptă un sistem de comunicații codificate „stenograme” – mesaje codificate disimulate în mesaje de pe web, sau mesaje introduse în fotografii, filme muzică, sau pur și simplu mesaje în emisiuni radio.

Imediat după atentatele de pe teritoriul american, FBI a întocmit o listă cu 19 posibili teroriști care au deturnat cele patru avioane cu pasageri transformându-le în adevărate proiectile umane.

Presupușii teroriști din cursa American Airlines # 77 Boeing 757 sunt: Khalid Almihdar, Mayed Moqed, Nawaf Alhazmi, Salem Alhazmi și Hani Hanjour

Acest avion a decolat de pe aeroportul Dulles in Washington la ora 08.10 cu destinația Los Angeles și a lovit clădirea Pentagonului la 09.39.

Avionul American Airlines #11 Boeing 767 a decolat din Boston la 07.45 cu destinația Los Angeles și s-a izbit de turnul nordic al W.T.C. la 08.46. Teroriștii care s-au aflat la bordul acestei aeronave erau: Satam M.A. Al Suqami, Waleed M. Alshehri (presupus pilot), Wail N. Alshehri (presupus pilot), Mahomed Atta, Abdulaziz Alhomari (presupus pilot).

Cursa United Airlines # 175 Boeing 767 a decolat din boston la 07.58 cu destinația Los Angeles și a lovit turnul sudic al W.T.C. la 09.02.

La bordul aeronavei s-ar fi aflat Marwan Al Shehli (presupus pilot), Fayez Rashid Ahmed Hassan Al Qadi Bassihammad, Ahmed Alghamdi, Hamza Alghamdi și Mohad Al Shehli.

Cel de-al patrulea avion deturnat a decolat din Newark la 08.42cu destinația San Francisco și s-a prăbușit la 10.30 în Stony Creek- Pennsylvania având la bord următorii teroriști: Saeed Alghamdy, Ahmed Ibrahim A. Al Haznawi, Ahmed Alnami și Ziad Samin Jarrah (presupus pilot).

Majoritatea teroriștilor care au deturnat aeronavele erau de naționalitate saudită, erau oameni educați, aveau familii. Toți aceștia au acționat în grupuri.

Atentatele din Statele Unite au dat peste cap toate teoriile de până atunci cu privire la profilul psihologic al teroristului sinucigaș. Mare parte din teroriștii care au dus la îndeplinire acest atentat, erau bărbați în plină maturitate, nu simpli adolescenți debusolați, aveau familii și păreau să ducă o viață normală. S-a constat că cel puțin doi din ei urmau cursuri universitare iar alții cursuri de pilotaj chiar în Statele Unite.

Explicația găsită de specialiști pentru aceste comportamente ieșite din comun, este aceea că indivizii care au acționat la 11 septembrie erau puternic îndoctrinați în religia islamică, având în acest sens o bază foarte solidă. După atentatele cu bombă din 1998, împotriva ambasadelor americane din Kenya și Tanzania, s-a descoperit un manual din care reieșea modul în care erau teroriștii erau instruiți. Recruții aveau un mod de acțiune, care le preciza clar felul în care trebuiau să se comporte: „atunci când vă aflați printre necredincioși, trebuie să vă purtați ca ei, să vă îmbrăcați ca ei, să vă prefaceți ca sunteți ca ei”. Experții sunt îngroziții de concluziile pe care analiza profilurilor psihologice ale executanților atentatelor din 11 septembrie le relevă. Dr. . Stuart Grassian, psihiatru la Harvard Medical School, este de părere că prezența unor teroriști sinucigași mai bine instruiți, mai echilibrați, maturi intelectual, poate arăta că furia și ura au devenit endemice pentru o anumită societate sau cultură, fapt care modifică substanțial dinamica terorismului internațional.

Atentatul de la 11 septembrie, a indus în rândul populației americane o stare de teamă, de nesiguranță, determinând astfel autoritățile să ia o serie de măsuri pentru a restabilirea ordinii și diminuarea pericolului terorist.

După 11 septembrie 2001, președintele american George W. Bush a declarat război terorismului pe care l-a caracterizat ca cea mai mare amenințare la adresa omenirii în acest nou început de mileniu. Evenimentele din septembrie 2001 au fost o palmă peste obraz dată serviciilor secrete și de securitate americane, aspru criticate că au fost incapabile să prevadă catastrofa, darămite să o prevină. După aceste evenimente, serviciile secrete au suferit transformări esențiale, multe din restricțiile „democratice” aplicate acestora fiind „discret” eliminate. Două astfel de restricții au devenit obiectul unor dezbateri aprinse: interdicția de a participat la asasinate și aceea de a racola informatori acuzați pentru grave încălcări ale drepturilor omului.

În 1976, președintele american Gerald Ford a promulgat o lege care interzicea agențiilor guvernamentale americane să participe la orice fel de acțiune al cărei scop final era asasinarea unei persoane, oricât de incomodă ar fi fost aceasta pentru Statele Unite. Inițiativa președintelui Ford a fost salutată cu entuziasm de opinia publică, fiind considerată o dovadă a „superiorității morale” a SUA.

Până la 11 septembrie 2001, în Statele Unite nimeni nu pusese vreodată în discuție legea promulgată de Ford, acum însă situația s-a schimbat iar legiuitorii americani par să accepte ceea ce era de neconceput: asasinatele comandate de guvern.

Potrivit unui sondaj de opinie realizat la mijlocul lunii septembrie 2001 de New York Times și postul de televiziune CBS, 65% dintre cei chestionați s-au arătat de acord ca serviciile secrete americane să primească dreptul de a asasina cetățeni străini care comit acte teroriste împotriva Statelor Unite. Această interdicție poate fi revocată de președintele SUA în condițiile în care America se află în război împotriva terorismului, iar președintele are puteri „depline”. Până în prezent nimic nu este oficial, iar legea lui Ford este încă în vigoare, deși neoficial, din declarația lui Bush ar rezulta alte concluzii, acesta afirmând că îl vrea pe Ben Laden „VIU SAU MORT”.

O altă restricție impusă serviciilor de informații americane se referă la racolarea de „colaboratori”. La mijlocul anilor 90, Agenției CIA i s-a interzis să mai apeleze la serviciile personajelor „compromise”, cunoscute a fi săvârșit abuzuri grave sau violări ale drepturilor omului. După evenimentele din 2001, se pare că s-a schimbat optica, relevantă fiind opinia senatorului Bob Graham: „Nu în mânăstiri îi vom găsi pe spionii de care avem nevoie”. Cu alte cuvinte, în lupta împotriva terorismului, SUA este gata să accepte ajutorul oricui oricât de controversat ar fi personajul.

O altă metodă ce va fi luată de serviciile americane de informații este aceea de a reveni la metodele tradiționale de interceptare a convorbirilor și activităților teroriste prin infiltrarea de spioni. După atacul american cu rachete de croazieră din august 1998 împotriva anumitor locații de pe teritoriul Afganistanului considerate că ar aparține organizației Al Qaeda, Ben Laden și-a redus substanțial comunicațiile, bizuindu-se pe comunicarea orală cu „locotenenții” săi. Acest lucru a micșorat avantajul pe care americanii îl aveau, prin faptul că se bazau foarte mult pe spionajul electronic.

Washingtonul este pe cale să adopte o nouă doctrină militară care îi va permite să atace orice alt stat considerat o amenințare la adresa siguranței naționale, înainte ca această amenințare să se materializeze.

Această nouă doctrină militară are însă o „hibă”: contravine flagrant Cartei ONU. Regulamentele ONU permit unui stat să se apere în cazul în care este atacat, însă nu îi permite să folosească forța armată atunci când „se simte amenințat”. Conceptul de amenințare nu este clar definit fapt ce poate da naște la interpretări subiective.

Liderii de la Berlin, Paris și Beijing s-au pronunțat deja împotriva acestei inițiative, avertizând asupra pericolului unilateralismului. Ei au declarat că nu este posibil ca Washingtonul să-și rezerve singur dreptul de a decide ce reprezintă o amenințare la adresa SUA și să acționeze chiar dacă amenințarea nu este iminentă. În același timp, unul din efectele secundare ale acestei „filozofii” ar putea fi adoptarea de oricare altă națiune a acestei doctrine fapt ce ar pune în pericol pacea mondială. De exemplu: India ar putea ataca „preventiv” Pakistanul, Israelul ar putea nimicii „amenințarea” palestiniană, China ar putea șterge de pe harta lumii Taiwanul , și exemplele ar putea continua.

Ca simplă justificare a acestor acțiuni, ar fi: dacă americanii încalcă prevederile ONU, atunci orice altă națiune este îndreptățită să o facă.

La începutul campaniei militare în Afganistan, un nou concept a fost inventat de americani: „unlawful combatant” care se traduce prin „combatant nelegitim”. Presa europeană a preluat termenul dar i-a dat o altă semnificație, aceea de „combatant inamic” ceea ce este incorect deoarece „combatant inamic” beneficiază de drepturi care îi sunt garantate prin convenții și tratate internaționale. Acest „combatant nelegitim” nu are în viziunea Washingtonului niciun drept, nici Convenția de la Geneva, nici legile americane nu îi pot veni în ajutor.

Acest statut a fost acordat luptătorilor talibani capturați în Afganistan și suspecților Al Qaeda arestați în diferite locuri pe glob. La sfârșitul lunii martie 2002, secretarul de stat american Donald Rumsfeld a confirmat intenția Pentagonului de a menține în captivitate o parte din prizonierii din Afganistan, chiar dacă aceștia ar fi eventual achitați de tribunalele militare special înființate pentru ai judeca. Organizația pentru drepturile omului protestează vehement împotriva acestei intenții, Michael Posner, directorul executiv al „Lawyers Commitee for Human Rights”, a declarat la New York Times: „ Acesta ar fi un semnal extrem de negativ pentru restul lumii. Există multe țări care ar fi încântate să urmeze acest exemplu”.

Acest „război împotriva terorismului” are o serie de consecințe dramatice în interiorul Statelor Unite. O serie de libertăți democratice au fost desființate peste noapte, prin ordin prezidențial, fără consultarea legislativului.

Astfel , la 30 mai 2002, procurorul general al „Sand Prevention Sistem” propunea crearea unui sistem național prin care muncitorii vigilenți să poată semnala activitățile suspecte ce ar duce la acte teroriste . Principalele categorii de muncitori vizați de acest program erau: șoferii de TIR, conductorii de tren, postașii, într-un cuvânt, toți cei care practicau o meserie care îi putea pune în situația de a observa un eveniment neobișnuit putând astfel să raporteze o activitate suspectă, etc. Neajunsurile acestei inițiative constau în faptul că informatorii voluntari sunt lipsiți de profesionalism acest lucru putând duce la fabulații motivate de răzbunare, invidie, sau pur și simplu din plictiseală. Oamenii vor fi spionați acasă – încălcându-se astfel al patrulea amendament din constituția americană – la locurile de muncă, la școală, în parcuri, etc.

Din cele prezentate mai sus reiese concluzia că, o parte din măsurile antiteroriste aplicate de administrația Bush după evenimentele de la 11 septembrie, au produs schimbări esențiale în ceea ce privește locul și rolul statului american în cadrul societății. În SUA s-a produs un decalaj între ținta teoretică a terorismului-reprezentată de grupările și facțiunile teroriste – și efectele sale, care au repercusiuni în domeniul social.

În ceea ce privește aceste efecte secundare ale măsurilor antiteroriste, este firesc ca pe undeva „ să plătim prețul democrației”, deoarece orice măsuri discriminatorii de limitare a drepturilor și libertăților fundamentale ale oamenilor, vor duce la potențarea terorismului și la realizarea scopului ultim al acestuia și anume lichidarea democrației în favoarea unui regim „de mână forte”.

Concluzii și propuneri

Este globalizarea însă doar un factor de securitate sau și de insecuritate? În contextul procesului de globalizare, comunicațiile și tehnologiile noi ,pot fi utilizate deopotrivă de state, instituții și persoane oneste și de rețele ale crimei organizate, organizații și grupări teroriste, acestea din urmă realizându-și, astfel, propaganda proprie sau difuzându-și amenințările, dar și procedând la spălarea banilor sau afectând securitatea statelor, prin spargerea sistemelor de protecție a computerelor.

Globalizarea amenințărilor naște insecuritate pe cele mai diverse căi: ale terorismului politic transnațional, ale traficului ilegal de arme și mijloace letale neconvenționale, de droguri și persoane, ale migrației clandestine, ale proliferării armelor de distrugere în masă, ale agresiunii economico-financiare și provocării de catastrofe de mediu.

Securitatea globală este grav afectată de controlul pe care crima organizată îl execută asupra tot mai multor teritorii și piețe interne și externe, de violență, corupție, șantaj, amenințări, contrabandă, de erodarea continuă a stabilității și autorității statale. De aici, necesitatea unei abordări preventive, sistematice, coordonate, a problematicii securității globale, a armonizării politicilor statale și internaționale de combatere a crimei organizate și terorismului, a tuturor aspectelor negative, insecurizante ale globalizării, a întăririi actualelor instituții și mecanisme de acțiune globală, a sporirii legăturilor și funcționalității acestora.

Constituirea unor instituții supranaționale, integrarea economică interstatală și tendința de mondializare a diferitelor relații existente între oameni au determinat extinderea și amplificarea fenomenului infracțional la scară planetară și odată cu aceasta, a corupției.De cele mai multe ori crima organizată, corupția, evaziunea fiscală și alte tipuri de infracțiuni și fărădelegi își realizează conexiunile pe raza mai multor state și continente înaintea altor relații legale. Într-un clasament întocmit pentru 19 din cele mai importante țări care exportă sau investesc în alte țări, alcătuit de Gallup Internațional (GIA), se arată măsura în care marile companii din țările exportatoare sunt percepute ca apelând la mită pentru a-și dezvolta afacerile în afară.Observăm că printre cele mai puțin implicate în actele de corupție sunt companiile care provin din Suedia, Australia și Canada, iar cele implicate într-o măsură mai mare sunt companii din unele țări din Asia (Coreea de Sud, Taiwan,China) și Italia. Asistăm în momentul de față la internaționalizarea corupției, aceasta însoțind atât formele activității antisociale (comerțul cu droguri, traficul de autoturisme furate, prostituția, traficul ilegal de armament, spălarea banilor murdari), dar și unele activități legale ce se desfășoară la nivel mondial (investiții și alte forme de cooperare economică, activități culturale, întreceri sportive).Putem spune că datorită multitudinii formelor de manifestare, implicațiilor pe care le are și sferei de acțiune tot mai largi, corupția a îmbrăcat forma crimei organizate, generând o serie de consecințe negative și distructive asupra structurii și stabilității organizațiilor și instituțiilor sociale, provocând stări demoralizatoare și de insecuritate la nivelul grupurilor și indivizilor.Caracterul său organizat, specializat și profesionalizat este dat de constituirea unei rețele formale și informale de organizații și indivizi care, folosindu-se de diverse mijloace ajung să corupă factorii de decizie de la cele mai înalte nivele ale politicului, legislativului, justiției și administrației. Pentru o înțelegere mai bună a pericolului violenței care domnește astăzi, am încercat prezentarea ultimului “flagel” care lovește societatea contemporană și care poate fi privit tot din prisma organizațiilor criminale, acesta fiind “terorismul”, care putem afirma că a atins și a întrecut chiar caracterul violent al mafiei ,în zilele noastre.

Terorismul devine din ce în ce mai mult un instrument al politicii, și anume instrumentul ei cel mai rapid, cel mai ascuns, cel mai veninos, cel mai greu de oprit, dar și de controlat și de stăpânit.

Terorismul nu este propriu-zis o formă a crimei organizate, situându-se în afara definiției date pentru aceasta, cel puțin în ceea ce privește scopul specific structurilor de crimă organizată, acela de a realiza profituri importante.De mulți ani Biroul pentru Droguri și Criminalitate al Organizației Națiunilor Unite din Viena, a semnalat că există numeroase relații între formele de crimă organizată, în principal ale celor care se ocupă cu traficul de droguri și organizațiile teroriste. Teroriștii își dobândesc resursele financiare pe căi ilegale, iar activitatea lor intră sub incidența Convenției Împotriva Crimei Organizate Transnaționale.

De când terorismul a atacat în mod brutal societatea civilă, atrăgând atenția întregii lumi, și s-au intensificat eforturile statelor pentru combaterea acestui fenomen, s-au relevat și alte aspecte ale legăturilor dintre droguri, crimă și terorism.Urmărirea circulației fondurilor utilizate de teroriști a dus de cele mai multe ori la o sursă ilicită de producere a acestora. Spre exemplu, s-a stabilit clar că industria narcoticelor din Columbia alimentează grupările teroriste ale acestei țări, care monopolizează culturile de coca și sunt din ce în ce mai implicate în producerea și traficul de droguri. Guvernul columbian estimează că profiturile obținute din traficul de cocaină sunt folosite pentru achiziționarea a mai mult de jumătate din armele grupurilor teroriste columbiene, precum și pentru dotarea logistică a armatelor ilegale din această țară.Aceste probleme îngemănate sunt evidențiate în special în zonele subpopulate ale țării unde și prezența structurilor guvernamentale este mai puțin simțită. Majoritatea culturilor de coca se află în aceste zone, unde aplicarea legii este slabă, iar accesul forțelor statului este limitat. Se poate spune că această țară reprezintă un exemplu pentru modul cum s-a realizat legătura dintre terorismul criminal și cel politic, corupția și traficul de droguri.Afganistanul din perioada în care statul acorda protecție politică teroristului numărul unu al lumii, Osama Ben Laden, este un exemplu și mai complet al împletirii formelor de crimă organizată cu terorismul. Traficul de droguri nu este singura formă de crimă organizată care finanțează terorismul, fonduri substanțiale provenind și din acțiuni de răpire, tâlhării, furturi, dar și fraude cu cărți de credit, extorcări de fonduri, furturi de autoturisme ș.a.

Cu toate că scopul direct al grupărilor teroriste nu este unul financiar, există similitudini ale acestora cu crima organizată în modul în care sunt transferați banii sau cum se încearcă ascunderea provenienței fondurilor. Pentru o privire de ansamblu asupra principalelor surse de finanțare și mijloacelor utilizate în circulația capitalurilor pe care organizațiile le utilizează în sprijinirea rețelelor acestora, putem sublinia faptul că persoanele investigate pentru comiterea unor activități teroriste au efectuat operațiuni de transmitere a banilor prin sistemele alternative răspândite în toată lumea.Adesea, fondurile au fost transferate în străinătate prin intermediul acelor rețele alternative de transfer al banilor, fiind colectate de către cetățenii de naționalități specifice, rezidenți în țări implicate în lupta împotriva terorismului. Pentru astfel de entități, operarea prin intermediul sistemului bancar a dus la dezvoltarea activității lor pe plan internațional.

Așadar,având în vedere toate cele prezentate anterior,însumate cu potențialul de dezvoltare exponențial al flagelului și amplificate de o organizare de tip mafiot vor reprezenta permanent o formă certă de instabilitate socială și mondială.

Dat fiind acest cadru,prin confruntarea realității acțiunilor ce implică activitatea criminală din societate și din cele prezentate în lucrare de față, am construit următoarele propuneri spre analiza factorilor de decizie în domeniu:

analiza instrumentelor universale existente și stabilirea priorităților

prevederilor cooperării internaționale;

introducerea metodelor moderne de combatere a criminalității organizaționale bazate pe utilizarea sistemelor de comunicații și informație de ultimă generație;

asistență în elaborarea legilor și pregătirea legislației model;

instalarea unei structuri eficiente de prevenire și suprimare a finanțării terorismului.

consolidarea regimului juridic împotriva terorismului cu noi instrumente conținute în convențiile internaționale privind traficul de droguri și crima organizată transnațională;

structurile de poliție și de culegere a informațiilor ,apte să îi detecteze,monitorizeze și aresteze atât pe cei implicați în activități specifice criminalități organizate cât și pe cei care îi sprijină;

controlul privind accesul la armament al structurilor neavizate;

promovarea structurilor de antispălare a banilor;

înființarea unor agenții de coordonare;

cooperarea între structurile care se ocupă de combaterea terorismului cu alte instituții care au în obiectul de activitate lupta împotriva altor forme de criminalitate (traficul de arme, traficul de droguri, traficul de carne vie, spălarea banilor, circulația ilegală a armelor chimice, biologice sau nucleare etc.);

elaborarea strategiilor naționale cu privire la droguri, criminalitate și terorism.

În concluzie, fenomenul terorist acompaniat de acțiunile crimei organizate sunt o consecință și deopotrivă un factor al globalizări. Deasemenea, omul a sesizat destul de târziu că este în același timp, „creația și creatorul mediului său”. Specia umană, în goana după obținerea de câștig material prin exploatarea naturii, se îndreaptă cu o viteză uluitoare către distrugerea planetei și a lui însuși ca specie.

Anexe

ANEXA Nr. 1

Definiții ale terorismului

Terorismul este o metodă de luptă mai degrabă între grupările și forțele sociale decât între indivizi și poate să existe în orice orânduire socială (Hordman, 1936).

Terorismul este o metodă de acțiune prin care protagonistul încearcă să producă teroare pentru a-și impune dominația asupra statului, pentru a-l transforma.

Teroarea politică este folosirea planificată a violenței sau amenințării cu violența împotriva unui individ sau grup social cu scopul de a înlătura orice piedică din fața obiectivelor teroriștilor (Chisholm, 1948).

Teroarea poate lovi fără niciun avertisment preliminar, iar victimele sale sunt nevinovate, chiar din punctul de vedere al agresorului (Arendt, 1951).

Terorismul este amenințarea cu violență sau folosirea acesteia în scopuri politice (Crozier, 1960).

O acțiune violentă este categorisită drept teroristă când efectele sale psihologice sunt disproporționate față de simplul rezultat fizic (Aron, 1966).

Terorismul este o atmosferă de disperare (Leiden și Schmidt, 1968).

Există un element de arbitrar atât în capacitatea factorilor de răspundere de a ignora orice norme legale obligatorii, cât și în calcularea gradului de teroare, așa cum este percepută de cetățeni (Dollin și Breslaner, 1970).

Terorismul este folosirea sistematică a intimidării în scopuri politice (Moss, 1971).

Terorismul este parte a unei strategii revoluționare și se manifestă sub forma unor acte inacceptabile de violență socială și politică. Atractivitatea terorismului și semnificația sa pentru organizațiile revoluționare constă într-o combinație de eficiență economică, politică și psihologică (Crenshau Hutchison, 1972).

Ceea ce deosebește terorismul atât de vandalism, cât și de crima nonpolitică este violența, motivată de scopuri politice (Crozier, 1974).

Terorismul este arma coercitivă care intimidează mișcările revoluționare (Wilkinson, 1974).

Terorismul este violența motivată politic și social (Bite, 1975).

Terorismul internațional reprezintă un act care este esențialmente motivat politic și care transcede frontierelor naționale (Feery, 1976).

Violența, pentru a deveni terorism, trebuie să fie politică (Weisbond și Roguly, 1976).

Terorismul este recurgerea de către o minoritate sau chiar de către un singur disident, nemulțumit de faptul că nu poate influența mersul societății în direcția dorită, la mijloacele văzute de societate ca „nelegitime“ (Herbuck, 1977).

Terorismul este folosit pentru a crea frică, panică și pentru a atrage atenția populației (Jenkins, 1977).

Sub aspect militar, terorismul este o armă a războiului psihologic (Mallin, 1977).

Terorismul încorporează două fațete – o stare de teamă sau neliniște și instrumentul care provoacă această stare de teamă (Singh, 1977).

Terorismul presupune atât folosirea violenței cât și amenințarea cu folosirea acesteia (Smith, 1977).

Terorismul politic poate fi definit ca o intimidare coercitivă și este una din cele mai vechi tehnici de război psihologic (Wilkinson, 1977).

Terorismul consta în acte de violență planificate în scopuri politice explicite, îndreptate împotriva unei puteri organizaționale sau structuri statele și implică un număr relativ mic de conspiratori (Hamilton, 1978.)

Terorismul poate fi definit ca o violență sistematică și organizată împotriva persoanelor lipsite de apărare pentru a le inspira teamă în scopul păstrării sau câștigării autorității asupra guvernului (Karanovic, 1978).

Terorismul politic este folosirea formelor anormale de violență politice sau amenințarea cu folosirea sa, în diverse forme, în scopul atingerii propriilor obiective politice (Shultz, 1978).

Terorismul este apogeul violenței (Zinon, 1978).

Terorismul este cea mai amorală formă de violență organizată (Wiljinson, 1973).

Amenințarea cu violența, actele individuale de violență sau campaniile de violență concepute în primul rând pentru a inspira teamă, pentru a teroriza, pot fi definite ca terorism (Jenkins, 1975).

Terorismul politic poate fi definit ca o strategie, o metodă prin care un grup organizat încearcă să atragă atenția asupra scopurilor sale sau să obțină concesii pentru acestea, prin folosirea sistematică și deliberată a violenței (Watson, 1976)

Terorismul este folosit pentru a crea o atmosferă de disperare sau frică pentru a zdruncina încrederea cetățeanului de rând în guvern și în reprezentanții săi (Leiser, 1977).

Terorismul este folosirea unor mijloace considerate de societate ca „nelegitime“ de către o minoritate sau de către un singur dizident, nemulțumit de faptul că nu poate influența mersul societății în direcția dorită (Clutterbuck, 1977).

Terorismul implică folosirea intenționată a violenței sau a amenințării cu violența de către agresor împotriva unei ținte-instrument cu scopul de a transmite țintei principale că este vizată a fi victima unui viitor act de violență (Paust, 1977).

Cel ce este terorist pentru cineva, este terorist pentru toți. Toate actele teroriste sunt crime și multe constituie violări ale legilor de război, dacă există o stare de război (Jenkins, 1978).

Provocarea sau amenințarea cu provocarea unei stări de neliniște prin violență ieșită din comun, în scopuri politice, de către un individ sau un grup, fie în defavoarea autorității guvernamentale existente (Mickolus, 1978).

Terorismul este o metodă a luptei politice care îndeplinește trei condiții: implică folosirea violenței extreme, se face împotriva oamenilor nevinovați, este nelegitimă (Pontara, 1979).

Terorismul politic înseamnă folosirea sistematică a violenței în scopuri politice, îndreptată împotriva celor neimplicați direct în conflictul politic, iar tăria sa depinde de patru factori: arme, mobilitatea, comunicații (publicitate) și bani (Tromp, 1979).

Terorismul reprezintă folosirea violenței politice extraordinare sau amenințarea cu folosirea acesteia în scopul instaurării unei stări de frică, neliniște, panică în rândul țintelor spectatoare, mai numeroase decât grupul victimelor simbolice imediate (Heyman, 1980).

Terorismul neguvernamental înseamnă folosirea extinsă și sistematică a violenței ofensive, a crimei și distrugerii vizând oficialitățile guvernamentale și populația în general, ca și proprietatea publică și privată, în scopul de a determina indivizii, grupurile, comunitățile, entitățile economice și administrative să-și schimbe comportamentul și strategiile actuale astfel încât să corespundă cererilor politice ale teroriștilor (German, 1981).

Actele teroriste sunt accese severe de violență îndreptate împotriva noncombatanților de către părțile aflate în luptă politică (Sederberg, 1981).

Pentru obținerea efectelor dorite, teroriștii se bazează nu atât de mult pe caracterul imprevizibil al acțiunilor, ci mai degrabă, pe luarea prin surprindere a țintei ca și pe izbucnirea violenței în mediile în care, în mod normal, nu se întâmplă astfel de lucruri. Terorismul este utilizarea sistematică și bine gândită a actelor de violență ofensivă împotriva guvernului și a maselor largi ca și împotriva proprietății publice și private pentru a constrânge unele persoane, grupuri, comunități să-și modifice comportamentul și politica promovată (Herman, 1981).

Terorismul este un sistem organizat de intimidare pentru a crea instabilitate în cadrul unei societăți democratice. Teroriștii internaționali caută să lanseze atacuri imprevizibile și nediscriminatorii asupra grupurilor (polițienești, militare, naționale și multinaționale) pentru a schimba echilibrul politico-economic al lumii (Thackrah, 1982).

Terorismul este folosirea violenței sau a amenințării cu violența în scopuri politice de către persoane sau grupuri, indiferent dacă acționează pentru sau împotriva autorității guvernamentale stabilite, dacă asemenea acțiuni urmăresc influențarea unui grup țintă aflat dincolo de victimă sau victimele imediate (Seger, 1990)

ANEXA Nr. 2

Grupări teroriste care folosesc terorismul sinucigaș ca tactică de luptă

Mișcarea Islamică de Rezistență (Hamas) și Jihadul Islamic Palestinian (PIJ) din teritoriile israeliene ocupate;

Hizb'allah din Liban;

Jihadul Islamic Egiptean (EIJ);

Grupul Islamic Armat (GIA) din Algeria;

Babbar Khalsa International (BKI) din India;

Tigrii Tamil Eelam pentru Eliberare (LTTE) din Sri Lanka;

Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK/KADEK, KONGRA GEL) din Turcia;

Hizb'allah (Hizbullah) din Iran;

Rețeaua teroristă Al-Qaeda.

ANEXA Nr. 3

Consecințele atacului terorist din 11 septembrie 2001 asupra Statelor Unite ale Americii

– puncte de vedere –

au reprezentat cea mai mare tragedie înregistrată vreodată pe teritoriul Statelor Unite, iar acea zi a terorii a înlocuit în simbolistica americană dezastrul care a avut loc la Pearl Harbour în anul 1941;

au constituit o lovitură puternică dată civilizației, lumii moderne în general și nu o ciocnire între civilizații și religii, deși nu doar Samuel P. Huntington a susținut acest punct de vedere;

au declanșat o ripostă antiteroristă fără precedent pe toate planurile (diplomatic, legislativ, servicii secrete, financiar, militar etc.); operațiunea Enduring Freedom lansată pe 7 octombrie 2001, formată din peste 90 de țări, va rămâne în istorie drept cea mai mare coaliție formată vreodată, până în prezent;

au reprezentat o înfrângere politică a lumii arabe, o discreditare a acesteia, în așa fel încât, chiar dacă se cheltuiau milioane de dolari, tot nu se ajungea la aceste rezultate;

au determinat o amuțire a vocilor din Occident, care îndemnau la toleranță și înțelegere;

au determinat o reflecție profundă pentru arabi, în sensul că „scopul nu mai scuză mijloacele“;

a sosit vremea analizei profunde și pentru lumea modernă („așa nu se mai poate“, iar poziția de profesor autoritar este depășită și nu există valori universale);

s-a creat mitul „Ossama bin Laden“, care va dăinui chiar dacă inițiatorul acestui fenomen va fi ucis, judecat etc., precum și conceptul de „terorism privat“;

au însemnat eșecul marilor religii (frustrare, sărăcie, droguri etc.);

au însemnat pretexte pentru „statele problemă“ de a-și crea acte teroriste (vezi Iraq, Indonezia etc.);

au apărut noi puteri regionale în Asia;

s-a produs o apropiere nesperată între SUA și Rusia, precum și între SUA și China;

s-a produs „o prăpastie tehnologică“ între SUA și Europa, întrucât aceasta din urmă alocă numai 1,4% din PIB pentru înarmare (323 euro/locuitor), pe când SUA alocă aproximativ 400 de miliarde dolari (1 029 euro/locuitor) și se dorește crearea unei superiorități covârșitoare, fără să mai fie nevoie de sprijinul aliaților în rezolvarea unor probleme, precum cea din 11 septembrie 2001; Europa riscă să devină un partener nu prea credibil din acest punct de vedere;

au dus la consolidarea puterii SUA ca fiind singura superputere mondială sau chiar hiperputere, iar paradigma Pentagonului a devenit: „dacă vrei pace, pregătește-te de război, dacă vrei într-o coaliție pregătește-te să lupți singur“;

au determinat o creștere a vânzărilor de arme și o consolidare a pozițiilor serviciilor secrete, deși cele din SUA au comis erori grave în aprecierea pericolului terorist, după prestațiile deosebite în timpul războiului rece;

vânzările de arme au depășit în anul 2004 cifra de 1 000 de miliarde de dolari, fată de 800 de miliarde de dolari în anul 2001;

au accentuat globalizarea terorismului, dar și sărăcia profundă a mai mult de jumătate din populația Terrei; produsul intern brut pe locuitor al statelor subdezvoltate, fără China și India, este de 300 de dolari, în timp ce în țările dezvoltate depășește cifra de 25 000 de dolari; în consecință, Kofi Annan și Colin Powell, atrag foarte serios atenția asupra decalajului bogați-săraci, a efectelor dezastruoase ale globalizării și mai ales ale creării condițiilor propice de recrutare a teroriștilor;

extremismul fundamentalist s-a transformat într-un pericol transnațional, iar radicalii islamici dispun de bani, arme, mijloace de comunicare ultramoderne, specialiști școliți în Occident, mii de adepți și o tot mai mare priză la populația sărăcită;

au consolidat tipurile de teroriști; astfel, liderii organizațiilor sunt persoane cu o pregătire superioară, uneori educați chiar în Occident sau în SUA, dedicați „cauzei“, buni organizatori, carismatici, autoritari, în timp ce executanții sunt recrutați de regulă, din rândul celor vulnerabili: săraci, fanatici, ușor de manipulat, gata oricând de sacrificiul suprem „pentru a putea ajunge în paradis“, dominați de un țel, o credință oarbă, labili psihic;

teroristul din trecut se caracteriza printr-o planificare riguroasă a loviturii ce urma să aibă loc, spera să se bucure de succes, să nu fie omorât ori reținut de autorități; țintele teroriștilor erau în special suveranii, oamenii politici, personalități ale vieții politice și sociale; în prezent, țintele au început să fie tot mai des victime nevinovate, nepersonificate, o masă amorfă, teroriștii urmărind să producă de fapt teroare pentru a impresiona (Oklahoma, New York);

violența reprezintă un obiectiv strategic, care să implice costuri și beneficii calculabile, iar ideologia un teren de testare pentru aderarea teroriștilor; trăsătura comună a teroriștilor o constituie tendința de a-și justifica eșecurile personale prin fapte externe care nu depind de ei, însă pentru a le înțelege comportamentul se impune studiul psihologiei grupurilor unde căutarea identității prin aderarea la grup facilitează adoptarea unei gândiri radicale; amenințarea poate fi transformată într-o criză de către mijloacele mass-media, într-o adevărată boală sociogenă de masă (vezi cea declanșată în SUA, referitoare la antrax); Al-Qaeda este o organizație perfect adaptată globalizării, chiar mai bine decât instituțiile statale, îndrituite prin lege să combată terorismul, să apere cetățeanul;

combaterea terorismului pe cale militară nu mai este singura soluție, cea mai eficientă metodă devenind progresul economic (vezi concluziile Conferinței internaționale privind terorismul, Singapore, 2001);

„Războiul împotriva câtorva teroriști, dar fără reforme de fond, ar fi cum ai omorî câțiva țânțari, iar mlaștina va rămâne“;

războiul de idei este mai important acum, ca și contracararea ideologiei extremiste, discreditarea acesteia, deci adevărata confruntare este între fundamentalism și modernitate;

au bulversat datele geopoliticii;

au demonstrat că NATO a devenit o organizație fără putere;

cine va stăpâni linia Europa–Turcia–Afganistan–Pakistan–Coreea va domina lumea;

securizarea centralelor nucleare și a frontierelor naționale a devenit o problemă deosebită;

actele comise au însemnat un test dur pentru guvernul SUA și serviciile sale secrete, determinând critici vehemente la adresa variantei oficiale în ce privește surprinderea realizată prin atacul terorist;

au determinat o solidaritate și un patriotism greu de imaginat ale cetățenilor SUA, întrucât au fost atacate simbolurile naționale, adică Pentagonul – puterea militară, Gemenii – puterea economică și Casa Albă – puterea politică;

au grăbit sprijinul cvasi-total dat liderilor moderați din Turcia, Indonezia, Pakistan, Malaesia, în lupta împotriva fenomenului terorist;

au concluzionat că nicio țară nu poate lupta singură împotriva terorismului (nici măcar SUA, deși a amenințat deseori că va merge mai departe, chiar și fără aliați);

au reprezentat debutul revizuirii relațiilor mondiale între state și al formării de noi alianțe pe baza intereselor reciproce; în ceea ce privește asigurarea securității, se va acorda o atenție sporită angajamentelor de neproliferare a armelor de nimicire în masă, pentru a restrânge posibilitatea procurării acestora de către teroriști;

organizațiile teroriste au renunțat în acțiunile lor, la orice interdicție de ordin umanitar, producând cu intenție asasinate în masă, chiar dacă, paradoxal, se acționează de cele mai multe ori în numele unor comandamente religioase (morale);

Al-Qaeda a încercat să obțină antrax și toxina botulinică din spațiul ex-sovietic, dar nu a reușit, însă în „bazarurile“ unor state se găsesc destule bombe nucleare; conform estimărilor unor servicii secrete „s-au pierdut“ până în prezent aproximativ 10–25 000 focoase nucleare, iar unele organizații teroriste au cumpărat cu sume imense de bani virusul variolei, marcând astfel o formă nouă a terorismului, bioterorismul;

au apărut chiar manuale de pregătire teroristă (vezi manualul lui Ossama bin Laden);

centrul terorismului internațional s-a mutat în Orientul Mijlociu și în sudul Asiei (deși în anul 2002 cele mai multe acțiuni teroriste au avut loc în Europa), unde SUA au identificat cinci state (din șapte) care sprijină terorismul și unde jumătate din grupările teroriste cele mai periculoase își au sediul; conform estimărilor serviciilor secrete, principalele ținte ale terorismului internațional vor rămâne tot SUA și aliații săi; pe viitor, mai periculoase decât grupările tradiționale sunt formațiunile constituite ad-hoc care nu au o identitate organizațională bine definită,cu o autonomie totală sau independente, iar după atentate trec granițele ori se dizolvă în mulțime;

războiul antiterorist (asimetric) va fi de lungă durată și va consta într-o împletire a mijloacelor convenționale cu cele neconvenționale, cu folosirea unor metode și mijloace care să reducă la minim așa-numitele pierderi colaterale, întrucât uciderea de oameni nevinovați, este la fel de condamnabilă ca și în cazul acțiunilor teroriste, iar efectele pot deveni dezastruoase (pentru forțele antiteroriste);

au determinat aplicarea conceptului de „război preventiv“ împotriva terorismului de către SUA (conform concepției sale de securitate), dorindu-se în același timp și o justificare a acțiunilor în forță desfășurate pe plan global;

au dus la transformarea conceptului de „stat terorist“ în conceptul de „regim politic cu potențial terorist“; prin aceasta se încearcă crearea unei breșe în legislația internațională existentă, pentru a face posibilă intervenția armată pe teritoriul național al unor „regimuri politice indezirabile, nu al unor state“;

au demonstrat cât de vulnerabile sunt statele cu o democrație avansată;

securitatea comunității sociale a devenit mai importantă decât libertatea individuală și se conturează redefinirea însuși a conceptului clasic de democrație și de ordine publică;

au cristalizat și au determinat adoptarea de către majoritatea statelor lumii a unor principii riguroase de luptă împotriva terorismului: nicio concesie în fața teroriștilor și niciun acord cu aceștia, aducerea teroriștilor în fața justiției pentru crimele comise; izolarea și exercitarea de presiuni asupra statelor care sponsorizează terorismul pentru a le determina să-și schimbe comportamentul (pe listele Departamentului de Stat al SUA mai figurează drept sponsori ai terorismului următoarele state: Cuba, Iran, Liban, Coreea de Nord, Sudan și Siria); susținerea capabilităților antiteroriste ale acelor țări aliate SUA pentru a fi ajutate;

au determinat puterea politică a SUA să constituie un program de recompense de peste cinci milioane dolari pentru orice informație care ar conduce la determinarea oricărei operațiuni financiare teroriste; mai mult de 166 de țări au emis ordine, blocând mai mult de 121 de milioane de dolari din bunurile financiare care au legătură cu teroriștii.

ANEXA NR. 4

Organizațiile teroriste ce acționează pe teritoriul S.U.A

Gruparea Islamică Imarmată (GIA)

’Asbat ab-Ansan

Adevărul Surepm Aum(Aum) Aum Shinrikyt,Alef

Patria Bască și Libertatea (ETA)

Ab-bama’ a al-Islaniyya (gruparea islamică, IG)

HAMAS (Mișcarea Islamică de Rezistență)

Harakat ul-Miyahidin (HUM) (Mișcarea Războinicilor Sfinți)

Hizballah (Partidul Domnului)

Mișcarea Islamică din Uzbekistean (IMU)

Jaish – e – Mohammed (JEM) (Armata lui Mohammed)

Al-Jihad (Jihadul Islamic Egiptean)

Kahame Chai (Kach)

Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK)

Lashkar-e-Tayyiba (LT) -Armata celor Drepți

Tigrii pentru Eliberarea Tamil Eelan (LTTE)

Organizația Mujahedin-e Khaly (MEK a MKO)

Armata Națională de Eliberare (ELN) – Columbia

Jihadul Islamic Palestinian (PIJ)

Frontul de Eliberare ≈Palestinei (PLF)

Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei (PELF)

Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei – Comandamentul General (PELP-GC)

Al-Qaida

Adevărata IRA (RIRA)

Forțele Revoluționare Înarmate din Columbia (FARC)

Nucleele Revoluționare

Organizația Revoluționară 17 Noiembrie (17 Noiembrie)

Partidul/Frontul de Eliberare al Poporului Revoluționar (DHKP/C)

Gruparea Salafistă pentru Chemare sub arme și Luptă (GSPC)

Calea Luminoasă (SL)

Forțele/Gruparea Unită de Autoapărare din Columbia (AUC)

ANEXA NR.5

AL-QAEDA

Data formării: sfârșitul anilor 80;

Membrii: aproximativ 30.000;

Puncte de comandă:Afganistan,Sudan,Arabia Saudită,Irak,Iran;

Zone de acțiune:SUA,Orientul Mijlociu și cel Apropiat, Europa de Vest;

Lideri: Osama bin Laden, Mohammed Atef, Sayf al Adl, Cheikh Said, Abou Hafs Mauritianul, Ibn al Cheikh al libi (libian), Abdel Hads al Iraqi(irakian);

Lider spiritual: Hazrat Ali;

Purtător de cuvânt: Amir Khan Muttaqi-fost ministrul Educației și purtător de cuvânt al Afganistanului;

Șeful serviciilor secrete talibane: Qari Ahmadullah as Saying;

Finanțare:- proprie, prin intermediul organizațiilor care se ocupă de colectarea de fonduri suplimentare, donații de la susținători, sustragere de fonduri ilicite de la asociațiile caritabile islamice, fonduri provenite din comercializarea opiumului(folosesc filierele asiatice și europene);

Obiective:- Inițială – unitatea arabilor ce au luptat în Afganistan împotriva invaziei sovietice;

– Sprijinirea financiară a eforturilor impuse de recrutarea ,transportul și instruirea extremiștilor suniți în vederea întăriri rezistenței afgane;

– Colaborarea cu mișcările islamice extremiste pentru răsturnarea guvernelor neislamice;

– Îndepărtarea occidentalilor și a celor care nu aparțin credinței mahomedane din statele arabe;

– Crearea Frontului Mondial Islamic pentru Jihad împotriva Evreilor și a Cruciaților

Caracterizare: Organizațiile fundamentalist-islamice de factură teroristă din Asia centrală sunt coordonate de teroristul saudit Osama bin Laden. Ele au ca scop formarea unei entități islamice în zona Văii Fergana de tip stat, care va cuprinde teritorii cu populație majoritar islamică din arealele geografice ale Tadjikistanului, Uzbekistanului și Kirghistanului.Ca scop viitor este prevăzută intenția liderului Al-Qaeda de a transfera bazele militare în Caucazul de Nord pentru a deține controlul asupra pieței de opium, deoarece din contrabanda cu acesta , organizațiile teroriste obțin 20% din profit.

Al-Qaeda dispune de rețele în peste 50 de state și are celule de conservare în multe altele servind ca organizație-umbrelă pentru o adevărată rețea mondială de organizații teroriste(Jihadul Islamic Egiptean, Karakatuo-Mujahidin, Al Gamaa Al-Islamiyya etc.).

Organizarea Al-Qaeda

(prezentare structurală)

ANEXA NR.6

Rezoluția Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite 1368 din 12 septembrie 2001

Consiliul de Securitate confirmând principiile și obiectivele Cartei Națiunilor Unite a hotărât să combată prin orice mijloace amenințările la adresa păcii și securității internaționale cauzate de actele teroriste, recunoscând dreptul inerent la autoapărare individuală sau colectivă conform Cartei:

Condamnă fără echivoc atacurile teroriste înfiorătoare care au avut loc în 11 septembrie 2001 în New York, Washington D.C. și Pennsylvania și consideră astfel de acte la fel ca orice act de terorism internațional drept o amenințare a păcii și securității internaționale.

Își exprimă cele mai sincere compasiuni și condoleanțe victimelor și familiilor lor, poporului și guvernului S.U.A.

Cheamă toate statele să lucreze împreună pentru a-i aduce în fața legii pe autorii, organizatorii și sponsorii acestor atacuri teroriste și subliniază că cei responsabili pentru ajutarea, susținerea sau adăpostirea făptașilor, organizatorii și sponsorii acestor acte vor răspunde de ele.

Cere comunității internaționale să-și dubleze eforturile pentru a preveni și suprima actele teroriste inclusiv prin mărirea cooperării și implementarea completă a convențiilor internaționale antiteroriste și a rezoluțiilor Consiliului de Securitate, în special Rezoluția 1269 din 19 octombrie 1999.

Declară că e gata să ia toate măsurile necesare pentru a răspunde atacurilor teroriste din 11 septembrie 2001 și pentru a combate toate formele de terorism conform responsabilităților sale din CARTA NAȚIUNILOR UNITE.

Hotărăște să fie la curent cu această problemă.

Rezoluția Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite 1373(2001)

Adoptată de Consiliul de Securitate la a 4385 întrunire din 28 septembrie 2001.

Consiliul de Securitate confirmă hotărârile 1269 (1999) din 19 octombrie 1999 și 1368 (2001) din 12 septembrie 2001.

Confirmă de asemenea, condamnarea fără echivoc a atacurilor teroriste care au avut loc la New York Washington D.C. și Pennsylvania în septembrie 2001 și își exprimă hotărârea de a preveni astfel de atacuri.

Confirmă că astfel de acte, ca orice acte de terorism internațional constituie o amenințare a păcii și securității internaționale.

Confirmă dreptul inerent la autoapărarea individuală sau colectivă recunoscute de Cartea Națiunilor Unite și reluat în rezoluția 1368 (2001).

Confirmă necesitatea de a combate prin toate mijloacele, conform Cartei U.N. amenințările la adresa păcii și securității internaționale provocate de actele teroriste.

Foarte preocupat de creșterea în diferite regiuni ale lumii a actelor de terorism, motivat de intoleranță sau extremism, cheamă statele să lucreze împreună pentru a preveni și suprima actele teroriste inclusiv prin creșterea cooperării și implementării depline a convențiilor internaționale legate de terorism.

Recunoaște necesitatea statelor de cooperare internațională deplină luând măsuri suplimentare pentru a preveni și suprima pe teritoriul lor cu ajutorul legii, finanțarea și pregătirea oricăror acte teroriste.

Confirmă principiul stabilit de ADUNAREA GENERALĂ în declarația din octombrie 1970 (rezoluția 2625) și reluată de Consiliul de Securitate în Rezoluția 1189 (1998) din 13 august 1998 și anume că fiecare stat are datoria de a se abține de la organizarea, instigarea, sprijinirea sau participarea la acte teroriste în alt stat sau să permită organizarea de activități pe teritoriul său, care au ca scop îndeplinirea unor astfel de acte.

Conform capitolului VII al Cartei U.N.,

Decide ca toate statele:

vor preveni și suprima finanțarea actelor teroriste

vor pedepsi aprovizionarea sau colectarea deliberată, prin orice mijloace, direct sau indirect, de fonduri de către cetățenii săi sau pe teritoriile lor cu intenția de a fi folosite sau știind că vor fi folosite în acte teroriste.

Vor bloca fără întârziere fondurile sau alte posesiuni financiare sau resurse economice ale persoanelor care comit sau intenționează să comită acte teroriste sau participă sau facilitează comiterea actelor teroriste, ale entităților care aparțin sau sunt controlate direct sau indirect de astfel de persoane; și a persoanelor și entităților care acționează în numele sau sub conducerea unor astfel de persoane sau entități inclusiv fonduri ce provin din proprietăți deținute sau controlate direct sau indirect de astfel de persoane și persoane sau entități asociate.

Vor interzice cetățenilor lor sau persoanelor și entităților de pe teritoriile lor să realizeze fonduri, posesiuni financiare sau resurse economice sau financiare sau alte deserviri disponibile direct sau indirect în beneficiul persoanelor care comit sau intenționează să comită sau facilitează sau participă la comiterea actelor teroriste, a entităților deținute sau controlate direct sau indirect de astfel de persoane și de persoane și entități ce acționează în numele sau sub conducerea unor astfel de persoane.

Hotărăște de asemenea ca statele:

a) se vor abține de la oferirea oricărei forme de sprijin activ sau pasiv entităților sau persoanelor implicate în acte teroriste inclusiv suplinind recrutarea de membrii ai grupărilor teroriste și eliminând furnizarea de arme teroriștilor.

b) vor lua măsurile necesare pentru a preveni comiterea de acte teroriste, inclusiv avertizând la vreme celelalte state prin schimburi de informații.

c) vor refuza azilul politic celor care finanțează, plănuiesc, susțin sau comit acte teroriste sau le oferă adăpost.

d) vor refuza celor care finanțează, plănuiesc, facilitează sau comit acte teroriste să se folosească de teritoriile lor pentru acțiuni contra altor state sau cetățenilor lor.

se vor asigura că orice persoană care participă la finanțarea, plănuirea, pregătirea sau comiterea actelor teroriste sau la susținerea lor i-a adus în fața justiției și se vor asigura că pe lângă orice alte măsuri luate împotriva lor astfel de acte teroriste sunt considerate crime de către legile și regulamentele interne și că pedeapsa reflectă seriozitatea unor astfel de acte teroriste.

își vor oferi unul altuia asistență în legătură cu investigațiile criminale sau procedurile legate de finanțarea sau sprijinirea actelor teroriste, inclusiv asistența în obținerea dovezilor necesare procedurilor.

Vor preveni mișcarea teroriștilor sau grupărilor teroriste prin supravegherea atentă a granițelor și vor controla emiterea actelor de identitate și a documentelor de călătorie și vor lua măsuri de prevenire a falsificării sau folosirii frauduloase a acestora.

3) Cere tuturor statelor:

să găsească mijloace de intensificare și accelerare a schimbului de informații operaționale, mai ales cu privire la acțiunile sau mișcările persoanelor sau rețelelor teroriste; documentelor de călătorie contrafăcute sau falsificate, traficului armelor, explozibililor sau altor materiale sensibile; folosirea tehnologiilor de comunicare de către grupările teroriste și amenințarea impusă de posesia armelor de distrugere în masă de către grupările teroriste.

Să facă schimb de informații în conformitate cu legile interne și internaționale și să coopereze în problemele administrative și juridice pentru a preveni comiterea actelor teroriste.

Să coopereze în principal prin aranjamente și acorduri bilaterale și multilaterale pentru a preveni și suprima atacurile teroriste și să acționeze împotriva celor care înfăptuiesc astfel de acte.

Să devină părți integrante, cât mai curând posibil, din convențiile și protocoalele internaționale legate de terorism, inclusiv din Convenția Internațională pentru Suprimarea Finanțării Terorismului din 9 decembrie 1999.

Să intensifice cooperarea și implementarea completă a convențiilor și protocoalelor internaționale legate de terorism și rezoluțiile Consiliului de Securitate 1269 (1999) și 1368 (2001);

Să ia măsurile potrivite conform prevederilor legilor naționale și internaționale, inclusiv standardelor internaționale ale drepturilor omului, înainte de a acorda status-ul de refugiat, pentru a se asigura că solicitantul de azil nu a plănuit, facilitat sau participat la comiterea de acte teroriste;

Să se asigure conform legilor internaționale că status-ul de refugiat nu e folosit în mod abuziv de criminali, organizatori sau facilitatori de acte teroriste și că motivațiile politice nu sunt recunoscute ca bază pentru refuzarea cererilor de extrădare ale așa-zișilor teroriști.

4. Observă cu îngrijorare legătura strânsă dintre terorismul internațional și crima organizată transnațională, drogurile ilegale, spălarea banilor, traficul ilegal de arme și mișcarea ilegală a materialelor nucleare, chimice, biologice și a altora cu potențial letal și în această privință subliniază nevoia de a spori coordonarea eforturilor la nivel național, subregional, regional și internațional pentru a răspunde cu fermitate pe plan global la această provocare și amenințare gravă la adresa securității internaționale.

5. Declară că actele, metodele și practicile teroriste sunt contrare scopurilor și principiilor Națiunilor Unite și că finanțarea, plănuirea și incitarea la acte teroriste cu bună știință sunt de asemenea contrare scopurilor și principiilor U.N.

Decide să înființeze conform regulii 28 din legile sale de procedură o Comisie a Consiliului de Securitate alcătuită din toți membrii consiliului pentru a monitorizarea implementarea acestei rezoluții, cu sprijinul expertizei corespunzătoare și cheamă statele să se adreseze comisiei în termen de 10 zile de la data adoptării acestei rezoluții iar ulterior conform unui orar care va fi propus de comisie pentru a anunța măsurile pe care le-au luat pentru a implementa această rezoluție.

Cere comisiei să-și delimiteze însărcinările, să supună un program de lucru pentru adoptarea acestei rezoluții în termen de 30 de zile și să ia în considerare sprijinul de care are nevoie în consultarea cu Secretarul General.

Își exprimă hotărârea de a lua toate măsurile necesare pentru a asigura implementarea completă a acestei rezoluții conform responsabilităților sale din Cartă.

Decide să rămână la curent cu această problemă.

Bibliografie

*** – “ Terorismul , istoric, forme, combatere. Culegere de studii”, Editura Omega, București, 2001

*** – “ Terorismul înainte și după Ben Laden”, Editura Meridian, București, 2001;

Antonovici, Mihai, locotenent colonel, „Securitatea mondială–încotro?”, http://www.actrus.ro;

Arădăvoaice, Gheorghe, general de divizie (r) dr., Naghi, Gabriel, general de brigadă dr., Niță, Dan, locotenent-colonel dr., Sfârșitul terorismului?, Editura Antet XX Press, București, 2002;

Năstase ,Adrian, “Bătălia pentru viitor”, Editura New Open Media,București ,2000;

Bari, Ion, “Globalizarea și probleme globale”, Editura Economică, București,2001;

Dobrinoiu, Vasile, ”Corupția în dreptul penal român”, Editura Atlas Lex,București,1995;

Arădăvoaice, Gheorghe, Iliescu, Dumitru și Niță, Dan, Terorism, antiterorism, contraterorism, istoric, actualitate, perspective, Editura Antet, București, 1997;

Bodunescu, Ion și Bodunescu, Dan-Romeo, Relații internaționale, problematici și priorități pentru mileniul III, Editura Tipoalex, București, 2000;

Buzărescu, Ștefan, Introducere în sociologia organizațională și a conducerii, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995;

Chețe, Emil, general de brigadă (r.) dr., Conflicte asimetrice, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 2002;

Moisescu, Gabriel-Florin, căpitan-comandor conf. univ. dr., Andreescu, Anghel, chestor șef prof. univ. dr., și Antipa, Maricel, colonel dr., Aspecte militare și cerințe ale luptei împotriva terorismului, proliferării armelor de distrugere în masă și a crimei organizate, curs de informații militare (partea I) nepublicat, Facultatea de Comandă și Stat Major, Universitatea Națională de Apărare, București, 2004;

Mureșan, Mircea, general conf. univ. dr., și Toma, Gheorghe, general de brigadă prof. univ. dr., Provocările începutului de mileniu, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2003;

Simileanu, Vasile, Asimetria fenomenului terorist, Editura TopForm, București, 2003;

Simileanu, Vasile, Radiografia terorismului, Editura TopForm, București, 2003;

Stanciu, Silviu, Războiul special – trupe speciale, Editura Militară, București, 1976;

Stângaciu, Stan, general de brigadă, Terorism și diversiune sau zâmbetul morții, în Revista Trupelor de Uscat, nr. 1 și 2, 1996;

Troncotă, Cristian și Blidaru, Horațiu, Careul de ași. Serviciile secrete ale Marii Britanii, SUA, Rusiei, Israelului, Editura Elion, București, 2003;

Vasile, Popa, Implicațiile globalizării asupra securității naționale, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, București, 2005;

Zulean, Marian, Armata și societatea în tranziție, Editura Tritonic, București, 2003.

Lucrări scrise de autori străini:

Alex P.Schmid,Albert J.Jongman, ”Political Terrorism”,North Holland Publishing Company,Amsterdam,1988;

Crenshaw,Martha, John Pimlott, „Enciclopedia of World Terrorism”, Editura Sharpe, New York, 1996, 3 vols;

Laqueur,Walter, „Guerilla, Terrorism and Political Violence”,Editura Shape,Washington, 1995;

Huntington,Samuel P., „Ordinea politică a societăților în schimbare” , Editura Polirom, Iași, 1999;

Sun Tzî , „Arta războiului”, Editura Militară, București, 1976;

Seger, Karl A. ,”The Antiterrorism Handbook”, Editura Presidio, New York, 1990;

Sarin, Oleg, „Război contra speciei umane”, Editura Antet, Oradea, 1998;

Schmid, Alex P. și Jongman, Albert J., “Political Terrorism”, Editura North Holland Publising Company, Amsterdam, 1988 ;

Menarchik, Douglas, “Strategic Crime and Romanian National Security Strateggy dealing with „non traditional“ security threats”, Editura Pro Transilvania, București, 1997;

Kotarbinski, Tadeus, „Tratat despre lucrul bine făcut“, Editura Politică, București, 1976;

Bussiere, Robert, « L’ordre mondial est (presque) arrive » ;

Ziare, reviste, publicații străine:

Bruguiere, Jean L., „La Menace Teroriste, Defense National”, 23 aprilie 1996;

Nye, Joseph, „S. Corruption and Political Development: A Cost-Benefit Analysis”, American Political science Review 61(2), 1967;

Carr ,Caleb, „ Terrorism as Warefare, World Policy Journal”, vol 13, nr 4, 1996;

Van Klaveren, Jacob,” The Concept of Corruption // Political Corruption”, Readings in Comparative Analysis, Editura Arnold Heidenheimer, New York: Holt, Reinhart and Winston, 1970;

Combs, Cindy, „ Terrorism in the Twenty First Century”,Editura Prentice Hall, 1997, pag 86-88;

Crenshaw ,Martha, „Terrorism in Meta Stable Enviroments: The Midle East”, Conference of Midle East Terrorism, Israel, 26 mai 1997;

Garson, Jose, Perrin Pierre, „Terrorism: Serios French-U.S. Disagrement, Liberation”, FBIS, 27 martie 1996;

Gutteridge, W., „Contemporare Terrorism, Facts of File”, Oxford, England, 1986;

Hayward, Douglas, „Terrorism Target the Net, Tech Wire”, 8 mai 1997;

Chicago Tribune, SUA, octombrie 2001;

El Pais, Spania, 4 octombrie 2001;

International Herald Tribune, SUA, octombrie 2001;

Le Monde Diplomatique, ianuarie 2002;

Le Nouvel Observateur, Franța, 26 septembrie 2001;

Los Angeles Times, SUA, 1 octombrie 2001;

Alte publicații și periodice:

Patterns of Global Terrorisme,” Rapoarte elaborate de Departamentul de Stat al SUA în perioada 1998-2000”, Biblioteca ANI;

Bădălan, Eugen, Frunzeti, Teodor, “Forțe și tendințe în mediul de securitate european”, Editura AFT, Sibiu,2003;

Bodunescu, Ion, „Terorismul – fenomen global”, Casa Editorială Odeon, București, 1999;

Epure, Mihai, „Terorismul internațional: repere conceptuale, grupări reprezentative și aspecte ale cadrului juridic de combatere”, Editura ANI, București, 2001;

Găliceanu ,Vasile, „Legislație privind apărarea națională, ordinea publică și siguranța națională”, Editura All Beck, București 2001;

Surse Internet:

http://terrorism.com./pubs/sloam. html., Stephe Sloan, Terorismul: Cât de vulnerabile sunt Statele Unite?;

www.frstragie.org./ Paul-Itar de Saint Germain, fost director al F.R.S., “Des nouvelles formes de Guerre”;

www.indeco.ro

www.avocat.ro

www.mapn.ro

www.frstrategie.org

www.terorism.ro

www.ndu.edu/edu/inss/…/globcencont.html

www.actrus.ro