Infractiuni Privind Regimul Bancar

=== 807e0d41025b8dc3ef44e021fb9c112f3d330fdb_511794_1 ===

CUPRINS

CAPITOLUL I CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Scurt istoric al băncilor pe teritoriul României

Reglementări actuale aplicabile societăților bancare

CAPITOLUL II ANALIZA INFRACȚIUNILOR

Infracțiunea prevăzută în art. 410 din O.U.G. nr. 99/2006

Obiectul juuridic

Subiectul infracțiunii

Latura obiectivă

Latura subiectivă

Actele pregătitoare și tentativa

Infracțiunea prevăzută în art. 411 din O.U.G. nr. 99/2006

Obiectul juridic

Subiecții infracțiunii

Latura obiectivă

Latura subiectivă

Actele pregătitoare și tentativa

Infracțiunea prevăzută în art. 412 din O.U.G. nr. 99/2006

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

nr. – numărul

op.cit. – operă citată

p. – pagina

pct. – punctul

vol. – volumul

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

1.1. Scurt istoric al băncilor pe teritoriul României

Primele activități bancare pe teritoriul României datează din perioada romană. Dovadă stau tăblițele cerate descoperite la Alburnus Maior, zonă renumită pentru minele sale de aur.

Acestea datează din anul 167 e.n. și conțin un contract privind constituirea unei societăți bancare la Deusara, contractul fiind datat 28 martie 167 e.n.

Următoarele elemente privind încercări de creare a unei bănci le găsim abia la 1856, când este creată Banca Națională a Moldovei cu sediul la lași. Inițiativa aparține unui bancher prusac. Banca va funcționa un singur an, dând faliment ca urmare a lipsei de lichidități, a acordării de împrumuturi preferențiale către diverși prieteni ai conducerii și a implicării în afaceri păguboase.

În piețele publice din București sau lași funcționau zarafii, care vindeau și cumpărau monedă în scopul obținerii de profit. Cu timpul aceștia au devenit cămătari. O parte dintre aceștia erau autorizați legal, dar un număr mult mai mare de cămătari și zarafi acționau ilegal.

În anul 1864 este fondată Casa de Depuneri și Consemnațiuni, liind principala instituție de emisiune pe teritoriul României până la crearea Băncii Naționale a României în anul 1880.

În anul 1872 apare la Sibiu Banca Albina, prima bancă ce avea capital integral românesc, urmată de Creditul Financiar Rural (1873) și de Banca Aurora din Năsăud, pentru ca în anul 1874 să ia ființă Creditul Financiar Urban și Rural.

Toate aceste încercări vor fi încununate de înființarea la 17 aprilie 1880 prin aprobarea Parlamentului Principatelor Unite, a Băncii Naționale a României și de ratificarea acestei instituții prin decret regal la 22 mai 1880. Modelul utilizat pentru organizarea băncii a fost cel al Băncii Naționale a Belgiei care la rândul său se inspirase din Statutul Băncii Angliei. Capitalul de 30 de milioane al băncii avea să fie constituit prin subscripție publică (20 de milioane) și prin depuneri de către stat. Deci, este vorba de un parteneriat public-privat, rezultat al concepțiilor vremii.
De asemenea, capitalul avea să fie în exclusivitate românesc. Activitatea B.N.R. va începe la 1 decembrie 1880 și se va dovedi o importantă instituție de creditare a activității economice și comerciale, de scontare a cambiilor și de sprijinire a sectorului agricol. De asemenea va susține apariția și dezvoltarea de noi instituții bancare și dezvoltarea economiei.

Un an mai târziu va lua ființă la București Bursa de Valori, și mai apoi Bursa de Mărfuri. în anul 1889 are loc introducerea etalonului aur, unitatea monetară devenind leul aur, în timp ce moneda de argint devine monedă divizionară. Dacă la început activitatea băncilor se baza pe acordarea de credite persoanelor private, treptat, odată cu industrializarea și dezvoltarea economică a apărut necesitatea concentrării capitalurilor și finanțării comercianților, a marilor producători industriali și a marilor producători agricoli. Apar bănci cu caracter specializat: Banca Viticolă a României, Creditul Extern, Creditul Tehnic.

Ca urmare, va crește numărul și importanța băncilor românești de la 5, câte existau în anii 1880, la aproape 200 înainte de primul război mondial. Pe lângă băncile cu capital românesc își vor face apariția și cele finanțate cu capital străin (Banca Generală Română, Marmorosch Blanc & Co., Banca Comercială Română, etc.). Mai mult, băncile existente vor participa la formarea capitalului altor bănci, a întreprinderilor comerciale sau industriale.

Treptat se va ajunge la organizarea sistemului bancar pe două niveluri: Banca Națională a României – care avea atribuții de supraveghere bancară, era unicul organ de emisiune, conducea politica monetară a statului – și băncile comerciale, care aveau atribuții de depozitar al disponibilităților bănești și de creditor al economiei.

Implicarea României în primul război mondial va duce la încetinirea dezvoltării economice, băncile fiind afectate și ele de recesiunea care va cuprinde economia europeană. Criza economică din anii 1929-1933 va determina falimentul multor instituții bancare.

Alte bănci vor fi nevoite să fuzioneze pentru a face față crizei. Pentru a sprijini redresarea sectorului financiar, Guvernul se va implica în activitatea bancară prin înființarea Consiliului Superior Bancar în anul 1934, cu rol de supraveghere, conducere și control, al cărui președinte era Guvernatorul B.N.R. Totodată, vor fi adoptate mai multe legi care să ajute economia să treacă peste obstacolul reprezentat de criza economică: Legea pentru lichidarea datoriilor agricole și urbane (7 aprilie). Legea pentru organizarea și reglementarea comerțului de bancă (8 mai 1934), Legea pentru înlesnirea și refacerea creditului (20 aprilie).

Aceste legi vor avea ca efect falimentul sau fuziunea multor bănci, numărul acestora scăzând de la 1204 bănci în 1934, la 446 în 1940. Aproape 50% din activitatea bancară era apanajul a 5 mari bănci: Banca Românească, Banca de Credit Român, Banca Comercială Română, Banca Comercială Italiană și Română și Societatea Bancară Română1. Se putea vorbi de existența unui sistem bancar modern, comparabil și ancorat în sistemele bancare ale țărilor dezvoltate ale Europei din acea vreme.

Sfârșitul celui de-al doilea război mondial va aduce și trecerea la comunism, activitatea bancară fiind nevoită să urmeze cursul economiei de comandă. La 1 ianuarie 1947 Banca Națională a României este etatizată, prin Legea nr. 1056, urmând Decretul nr. 197 prin care băncuile și instituțiile de credt particulare au fost dizolvate sau puse în stare de lichidare.

Reglementări actuale aplicabile societăților bancare

Activitatea instituțiilor bancare din România cade sub incidența a două mari categorii de reglementări: pe de o parte este vorba despre Legea nr. 312 din 28 iunie 2004 privind Statutul Băncii Naționale a României (care a abrogat Legea nr. 101/1998); de cealaltă parte, regăsim O.U.G. nr. 99 din 06.12.2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului aprobată cu modificări prin Legea nr. 227/2007, care constituie cadrul legal de funcționare pentru băncile comerciale.

La rândul său, Ordonanța de urgență nr. 25 din 18 martie 2009 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului vine să asigure transpunerea noilor prevederi comunitare în legislația internă aplicabilă sectorului bancar fiind necesară, prin urmare, modificarea și completarea prevederilor O.U.G.
nr. 99/2006. Totodată, realizează îmbunătățirea reglementării existente ca urmare a faptului că, pe de o parte au fost identificate în practică o serie de elemente mai puțin clare sau insuficient reglementate, iar pe de altă parte s-au constatat unele neconcordanțe ale prevederilor existente cu dispozițiile corespunzătoare din legislația comunitară transpuse prin acestea, fapt de natură a crea dificultăți de interpretare a unor prevederi ale ordonanței. La acestea se adaugă normele emise de Banca Națională a României în virtutea atribuțiilor conferite ei prin art. 48 din Legea nr. 312/2004, care dispune că „Banca Națională a României este să emită reglementările necesare pentru a pune în aplicare și a impune respectarea prevederilor legale”.

Ca urmare, B.N.R. emite reglementări ce pot îmbrăca forma unor regulamente, ordine, norme și circulare având caracter obligatoriu pentru persoanele juridice publice și private, precum și pentru persoanele fizice. Trebuie menționat însă că B.N.R. nu poate să-și depășească atribuțiile în ceea ce privește competența sa normativă legală prin emiterea de reglementări suplimentare celor prevăzute de Legea bancară. Banca centrală poate emite reglementări numai în aplicarea Legii bancare, orice altfel de reglementări care vin să suplimenteze prevederile Legii bancare sunt ilegale și trebuie înlăturate „de plano"; altfel ne vom afla în situația unui exces de putere.

Nu în ultimul rând, trebuie menționat că o instituție bancară trebuie supusă prevederilor actului constitutiv și ale documentelor normative interne. În acest sens, vom realiza o enumerare a acestei categorii de documente normative interne ce reprezintă practic primele norme cu care intră în contact atât angajații băncii cât și, indirect, clienții acestora, și care, de multe ori, pentru proprii angajați, au putere mai mare decât un alt act normativ cu o forță juridică superioară. Astfel, o societate bancară își desfășoară activitatea în baza propriilor sale documente normative interne, structurate astfel:

Actul constitutiv, aprobat de Adunarea Generală a Acționarilor Băncii;

Norme – documente normative aprobate de către organele de conducere/administrare ale băncii, care stabilesc, de regulă, cadrul general de reglementare al fiecărui domeniu de activitate al instituției;

Directive – documente normative aprobate de către conducerea instituției bancare ce cuprind reguli privind un anumit aspect stipulat sau nu într-o normă;

Instrucțiuni – documente normative aprobate de către organele de conducere/administrare ce cuprind precizări suplimentare concrete, practice, referitoare la toate produsele și serviciile oferite clienților sau la activitatea internă a băncii.

Se susține că, în afară de aceste documente normative interne enunmerate o societate bancară trebuie să aibă, în mod obligatoriu, un document de ansamblu, respectiv un regulament propriu de functionare aprobat de organele statutare, prin care să se stabilească: structura organizatorică a băncii; atribuțiile fiecărui compartiment al băncii și relațiile dintre acestea; atribuțiile sucursalelor și ale altor sedii securizare ale băncii; atribuțiile comitetului de audit, comitetului de administrare a riscurilor; atribuțiile comitetului de administrare a activelor și pasivelor, ale comitetului de credite și ale altor organe specizate ale băncii; competențele conducătorilor băncii, ale persoanelor care asigură conducerea compartimentelor din cadrul băncii, a sucursalelor și a altor sedii secundare și ale altor salariați care efectuează operațiuni în numele și pe contul băncii; sistemul de control intern organizarea și funcționarea activității de audit intern.

Publicarea la data de 30 iunie 2006 a Directivei nr. 2006/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 14 iunie 2006 privind accesul la activitate și desfășurarea activității de către instituțiile de credit și a Directivei nr. 2006/49/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 14 iunie 2006 privind adecvarea capitalului firmelor de investiții și instituțiilor de credit reprezintă o transpunere la nivelul Uniunii Europene a cerințelor edictate de către Comitetul de la Basel pentru Supraveghere Bancară și cunoscute pe plan internațional sub denumirea de Noul Acord de Capital – Basel II.

De menționat că art. 28 din Directiva nr. 2006/48/CE stabilește că prevederile acesteia nu interzic statelor să reglementeze condiții mai drastice de desfășurare a activității pe teritoriul propriu. Astfel, orice stat poate impune reglementări comunitare. Considerăm absolut normală o astfel de dispoziție ca urmare a faptului că fiecare stat în parte, prin autoritățile sale competente, este cel mai în măsură să cunoască situația de facto existența la nivelul propriului sistem financiar-bancar și ca urmare să ia măsurile ce se impun.

O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capilalului reprezintă transpunerea în legislația română a noilor reglementări comunitare atât pentru instituțiile de credit, cât și pentru societățile de servicii de investiții financiare. De asemenea, reunește, în cadrul unei singure reglementări atotcuprinzătoare, prevederile anterioare ale legislației
aferente instituțiilor de credit. O.U.G. nr. 99/2006 reglementează (așa cum este stipulat în chiar ipoteza ordonanței) următoarele:

condițiile de acces la activitatea bancară și de desfășurare a acesteia pe teritoriul României. Această dispoziție vizează toate activitățile desfășurate de bănci, atât cele tradiționale (depozitare și creditare) cât și cele intrate mai nou în competența acestora (leasing financiar, operațiuni cu titluri de valoare, administrarea de portofolii, etc.);

supravegherea prudențială a instituțiilor de credit și a societăților de servicii de
investiții financiare;

supravegherea sistemelor de plăți și a sistemelor de decontare a operațiunilor cu instrumente financiare [art. 1, alin. (1)].

O.U.G. nr. 99/2006 introduce termenul de instituții de credit, persoane juridice române. Noua reglementare se aplică inclusiv sucursalelor din străinătate ale instituțiilor de credit române și instituțiilor de credit din alte state membre, respectiv din state terțe, în ceea ce privește activitatea acestora desfășurată în România. Așadar, din textul legal rezultă că
Ordonanța se aplică și în afara teritoriului național când este vorba de sucursalele din
străinătate ale instituțiilor de credit române. Acest aspect ar sugera că este vorba de
extrateritorialitatea legii române. Considerăm însă că această reglementare vizează numai statutul personal al persoanelor fizice și al persoanelor juridice. O.U.G. nr. 99/2006 se mai aplică:

societăților de servicii de investiții financiare și societăților de administrare a
investițiilor care au în obiectul de activitate administrarea portofoliilor individuale de
investiții;

părți din aceasta (respectiv prevederile Titlului VI, Partea a II-a) se aplică sistemelor de plăți, sistemelor de decontare a operațiunilor cu instrumente financiare, participanților la aceste sisteme și administratorilor sistemelor și ai serviciilor de infrastructură utilizate în cadrul acestor sisteme.

De asemenea, în scopul realizării supravegherii prudențiale a instituțiilor de credit, prevederile ordonanței în materie de prudențialitate se aplică și altor categorii de persoane,
respectiv:: societăților financiare holding și societăților holding cu activitate mixtă; instituțiilor financiare cu sediul în alte statele membre (art. 54-58); instituțiilor financiare cu sediul în România (art. 89-90); auditorilor financiari ai instituției de credit; financiari ai societăților
financiare holding (Capitolul IV, Titlul II, Partea I).

Sunt exceptate de la prevederile ordonanței de urgență băncile centrale din statele
membre. Acestea sunt autorități suverane și lor li se aplică numai legislația națională.

Ordonanța face totuși referire și la aceste autorități competente în momentul în care abordează aspecte ireferitoare la cooperarea dintre Banca Națională a României și instituțiilesimilare din alte state (ex. autorizarea de către Banca Națională a României a sucursalelor unor societăți bancare cu sediul în alt stat) .

În opinia unor autori ai literaturii de specialitate O.U.G. nr. 99/2006 preia definiția
instituției de credit existentă în Legea bancară, respectiv: o entitate a cărei activitate
profesională constă în atragerea de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la public și în acordarea de credite în cont propriu; o entitate, alta decât cea prevăzută la lit. a), care emite
mijloace de plată în formă de monedă electronică, denumită instituție emitentă de monedă electronică; și o transpune în următoarea formă: Instituțiile de credit, persoane juridice române sunt împărțite în următoarele categorii (art. 3):

bănci;

organizații cooperatiste de credit;

bănci de economisire și creditare în domeniul locativ;

bănci de credit ipotecar;

instituții emitente de monedă electronică.

După cum putem constata, O.U.G. nr. 99/2006 vorbește despre două noi categorii de
instituții de credit, respectiv băncile de credit ipotecar și băncile de economisire și creditare în domeniul locativ și elimină denumirea de case de economii pentru domeniul locativ.
De asemenea, se realizează o extindere a competenței instituției de credit. Acesta deoarece vechea reglementare făcea referire doar la activitatea profesională de creditare și de atragere de depozite. Or, în prezent, instituțiile de credit desfășoară o arie mult mai largă de
activități.

La rândul său, O.U.G. nr. 25/2009 aduce o serie de modificări conținutului O.U.G.
nr. 99/2006. Astfel, se modifică art. 5 în sensul introducerii sintagmei de persoană juridică care nu este instituție de credit autorizată. Prin O.U.G. 99/2006 se înlocuiește vechea referire la persoană juridică ce nu este instituție de credit. Astfel, noua formă a art. 5 va fi următoarea: „Se interzice oricărei persoane juridice care nu este instituție de credit autorizată, precum și oricărei persoane fizice sau entități fără personalitate juridică să se angajeze într-o activitate de atragere de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la public, într-o activitate de emitere de monedă electronică ori într-o activitate de atragere și/sau gestionare de sume de bani provenite din contribuțiile membrilor unor grupuri de persoane constituite în vederea acumulării de fonduri colective și acordării de credite/ împrumuturi din fondurile astfel acumulate pentru achiziționarea de bunuri și/sau servicii de către membrii acestora”.

Considerăm că noua formă a alin. (1) al art. 5 nu este de natură să aducă modificări în ceea ce privește permisiunea ca o persoană juridică ce nu este instituție de credit să desfășoare
activitățile menționate în alineatul respectiv. Totodată, considerăm că nu se impunea folosirea sintagmei instituție de credit autorizată întrucât este de la sine înțeles că o persoană juridică nu poate fi instituție de credit dacă nu este autorizată de către Banca Națională a României.

Există și o excepție de la această reglementare și anume în cazul atragerii de depozite sau alte fonduri rambursabile:

de către un stat membru ori de către administrațiile regionale sau .autoritățile
administrației publice locale ale unui stat membru;

de către organisme publice internaționale la care participă unul sau mai multe state membre;

în cazurile expres prevăzute de legislația românească sau de legislația națională a altui stat membru ori de legislația comunitară, cu condiția ca aceste activități să fie
reglementate și supravegheate corespunzător, în scopul protejării deponenților și investitorilor.

Această dispoziție din O.U.G. nr. 99/2006 a fost modificată în sensul eliminării sintagmei legislația națională a altui stat membru. Se realizează astfel, așa cum se arată și în nota de fundamentare a O.U.G. nr. 25/2009, o reformulare a prevederilor care instituie excepții de la interdicția atragerii de depozite și a altor fonduri rambursabile, în sensul eliminării cazurilor prevăzute de legislația altor state membre, situație neacoperită de Directiva comunitară nr. 2006/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 14 iunie 2006 privind accesul la activitate și desfășurarea activității de către instituțiile de credit, dar care are un efect contrar acesteia, permițând o recunoaștere a entităților care funcționează în alte state membre fără a beneficia de o autorizație emisă în condițiile prevăzute de directivă.

Se obține astfel o distincție clară între prevederile legislației naționale ale statelor
membre și legislația comunitară, prima fiind în afara reglementării juridice. Drept urmare, excepțiile prevăzute de lege vor fi constituite din cazurile expres prevăzute de legislația românească ori de legislația comunitară.

Considerăm că cele trei situații exceptate de lege sunt enumerate cu titlu limitativ și nu exemplificativ. Ca urmare, nu se pot identifica și alte situații de exceptare în afara celor expres prevăzute de lege. Totodată, din analiza cazurilor de excepție observăm că acestea se regăsesc numai în situații ce implică autoritatea statului, existând astfel garanția desfășurării în bune condiții a activității în sine și a protejării deponenților sau creditorilor.

După cum putem constata, prin art. 5 din O.U.G. nr. 99/2006 se instituie un adevărat „monopol” asupra activității bancare, nimeni, în afara instituțiilor de credit autorizate de Banca Națională a României nefiind acceptat să desfășoare activitățile permise băncilor și enumerate în art. 18 din O.U.G. nr. 99/2006.

Totodată, băncile trebuie să țină seama de activitățile ce le sunt permise (art. 18) și de cele care le sunt interzise. Art. 22 instituie interdicția desfășurării de către instituțiile de credit a altor activități în afara celor permise potrivit O.U.G. nr. 99/2006, și mai mult chiar, la punctul 2 al art. 2 se stabilesc expres (deși cu titlu de exemplu, enumerarea nefiind limitativă) operațiunile în care instituțiile de credit nu au voie să se angajeze.

Asemenea Legii nr. 58/1998, și O.U.G. nr. 99/2006 interzice în art. 6 oricărei persoane, alta decât o instituție de credit autorizată, să utilizeze denumirea de „bancă" sau „organizație
cooperatistă de credit”, „cooperativă de credit”, „casa centrală a cooperativelor de credit”, „bancă cooperatistă”, „bancă centrală cooperatistă”, „bancă ipotecară/bancă de credit ipotecar”, „bancă de economisire și creditare în domeniul locativ”, „instituție emitentă de monedă
electronică” sau derivate ori traduceri ale acestor denumiri, în legătură cu o activitate, un produs sau un serviciu, cu excepția cazului în care această utilizare este stabilită sau recunoscută prin lege ori printr-un acord internațional, sau când din contextul în care este utilizată denumirea respectivă, rezultă neîndoielniccă nu este vorba despre desfășurarea unei activități bancare.

Mai mult, nici băncile – persoane juridice române nu pot utiliza o denumire specifică unei alte categorii de instituții de credit reglementate de O.U.G. nr. 99/2006 .

Constatăm că și în privința utilizării denumirii de „bancă" legea consacră un monopol. Considerăm utilă această interdicție în scopul evitării oricăror confuzii ce ar putea fi făcute de clienți și, deci, al protejării acestora.

Conform noilor prevederi ale art. 6 alin. (2) introduse de Ordonanța nr. 25/2009, „Fără a se aduce atingere prevederilor alin. (1), entitățile, persoane juridice române, din grupul din care face parte o instituție de credit pot utiliza în denumirea acestora inițialele, sigla, emblema, denumirea ori alte elemente de identificare utilizate la nivel de grup.”.

Vechea formă a art. 6 alin. (2) a O.U.G. nr. 99/2006 stabilea că „filialele unei instituții de credit care funcționează în România pot utiliza în denumirea acestora inițialele, sigla, emblema, denumirea ori alte elemente de identificare ale instituției de credit-mamă”. Se impun câteva precizări suplimentare. Considerăm normală o astfel de reglementare întrucât în acest mod se permite respectivei entități să beneficieze de reputația unei societăți bancare de renume și astfel să atragă mai ușor clienți, știut fiind că în domeniul bancar, mai mult ca în orice alt domeniu, încrederea în instituția bancară este esențială. Or, spre exemplu, puterea financiară și experiența unei societăți bancare din străinătate constituie de multe ori pentru clienți o garanție a siguranței depozitelor lor și a bunului mers al operațiunilor băncii.

Pe de altă parte, constatăm că legiuitorul a dorit să extindă aria actorilor ce pot folosi una din denumirile enumerate la alin. (1) al art. 6 în sensul în care sintagma „entitățile, persoane juridice române" are o arie de cuprindere mult extinsă față de vechea reglementare ce făcea referire doar la filialele unei instituții de credit.

Sunt astfel incluse în excepția de la interdicția menționată în alin. (1) și alte entități cum ar fi: sucursalele, reprezentanțele, agențiile etc. Precizarea este binevenită mai ales că, spre
exemplu, ca urmare a statutului lor inferior altor forme de desfășurare a activității (sucursale, filiale), și deci, a regimului juridic diferit, reprezentanțele trebuie să-și limiteze activitatea la cercetarea pieței, reprezentare și publicitate și, deci, nu pot efectua niciun fel de activități specifice instituțiilor bancare. Dar activitatea de reprezentare și publicitate se va baza pe utilizarea în denumirea acestora a inițialelor, siglei, emblemei, denumirii ori altor elemente de identificare utilizate la nivel de grup.

Nu în ultimul rând, trebuie observat că legiuitorul înlocuiește în cadrul aceluiași art. 6 alin. (2) sintagma de instituție de credit-mamă cu cea de grup. Legiuitorul nu definește însă în cuprinsul celor două ordonanțe (O.U.G. nr. 25/2009 sau O.U.G. nr. 99/2006) noțiunea de grup și nici nu face trimitere la vreo altă reglementare care să furnizeze clarificările necesare, deși considerăm că era important de stipulat sfera de cuprindere a „grupului”.

Regimul sancționator general

Banca Națională poate dispune participanților și/sau administratorilor sistemelor de plăți și ai sistemelor de decontare a operațiunilor cu instrumente financiare adoptarea unor măsuri de remediere a deficiențelor constatate în cadrul sistemelor.

În cazul în care o societate financiară holding, o societate financiară holding mixtă, o societate holding cu activitate mixtă sau persoanele care exercită responsabilități de administrare și/sau conducere a acestora nu se conformează dispozițiilor art. 166-166¹, ale art. 176-203 și ale reglementărilor sau măsurilor adoptate în aplicarea prezentei ordonanțe de urgență ori ale Regulamentului (UE) nr. 575/2013, BNR, în calitate de autoritate responsabilă cu supravegherea pe bază consolidată, poate dispune, în ceea ce privește respectiva societate, următoarele măsuri, prevăzute la lit. a)-c), sau sancțiuni, prevăzute la lit. d)-h):

încheierea unui acord cu administratorii sau, după caz, cu membrii directoratului societății, care să cuprindă un program de măsuri de remediere;

solicitarea de informații auditorului financiar;

dispunerea înlocuirii auditorului financiar de către societate;

avertisment scris;

suspendarea din funcție a uneia sau a mai multor persoane care exercita responsabilități de administrare și/sau conducere a societății;

dispunerea înlocuirii de către societatea financiară holding, societatea financiară holding mixtă sau de către societatea holding cu activitate mixtă, după caz, a persoanei/persoanelor care exercită responsabilități de administrare și/sau conducere a societății;

amendă aplicată societății, între 0,05% și 1% din capitalul inițial minim reglementat al instituției, filială a societății financiare holding, societății financiare holding mixte sau a societății holding cu activitate mixtă, supuse supravegherii pe bază consolidată sau individuală;

amenda aplicată persoanelor care exercita responsabilități de administrare și/sau conducere a societății, între 1-6 remunerații nete, conform nivelului acestora în luna precedenta datei la care s-a constatat fapta. Prevederile art. 225 alin. (2)-(6), art. 234 și art. 234¹ se aplică în mod corespunzător.

În exercitarea funcțiilor sale, BNR este competentă să dispună, față de o instituție de credit, persoană juridică română, sau față de persoanele responsabile, care încalcă dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență, ale reglementărilor sau ale altor acte emise în aplicarea acesteia, referitoare la supraveghere sau la condițiile de desfășurare a activității, ori ale Regulamentului (UE) nr. 575/2013, măsuri potrivit prevederilor art. 226 și/sau să aplice sancțiuni și măsuri sancționatoare, potrivit prevederilor art. 229.

BNR își exercită competențele de supraveghere și de aplicare a măsurilor, sancțiunilor și măsurilor sancționatoare, potrivit prevederilor prezentei ordonanțe de urgență și ale reglementărilor emise în aplicarea acesteia, în oricare din următoarele modalități:

în mod direct;

în colaborare cu alte autorități;

prin delegarea competențelor sale către alte autorități, cu păstrarea responsabilității pentru competențele delegate;

prin sesizarea autorităților judiciare competente.

Sancțiunile și măsurile sancționatoare aplicate trebuie să fie eficace și proporționale cu faptele și deficiențele constatate și să fie de natură a avea un efect descurajant.

La stabilirea tipului sancțiunii sau a măsurii sancționatoare și a cuantumului amenzii, BNR are în vedere toate circumstanțele reale și personale relevante ale săvârșirii faptei, inclusiv următoarele aspecte, după caz: gravitatea și durata faptei; gradul de vinovăție a persoanei fizice sau juridice responsabile; soliditatea financiară a persoanei fizice sau juridice responsabile, astfel cum rezultă, de exemplu, din venitul anual al persoanei fizice responsabile sau din cifra de afaceri totală a persoanei juridice responsabile; importanța profiturilor realizate sau a pierderilor evitate de către persoana fizică sau juridică responsabilă, în beneficiul acesteia, în măsura în care acestea pot fi determinate; prejudiciile cauzate terților, în măsura în care pot fi determinate; gradul de cooperare a persoanei fizice sau juridice responsabile cu BNR; încălcările săvârșite anterior de persoana fizică sau juridică responsabilă; orice consecințe potențial sistemice ale faptei săvârșite.

BNR are competența de a colecta toate informațiile necesare și de a efectua toate cercetările necesare în exercitarea funcțiilor sale.

Fără a se aduce atingere prevederilor prezentei ordonanțe de urgență și ale Regulamentului (UE) nr. 575/2013, competența prevăzută la alin. (5) include:

competența de a solicita furnizarea tuturor informațiilor necesare pentru îndeplinirea atribuțiilor care revin BNR, inclusiv a informațiilor care trebuie furnizate, în scopuri de supraveghere și în scopuri statistice, la intervale regulate și în formatele specificate;

competența de a efectua toate cercetările necesare pentru îndeplinirea atribuțiilor care revin BNR, în legătură cu orice persoană fizică sau juridică prevăzută la alin. (7), având domiciliul sau sediul social în România;

competența de a efectua toate inspecțiile necesare la sediile persoanelor juridice menționate la alin. (7) și la sediul oricărei altei entități incluse în supravegherea consolidată pentru care Banca Națională a României este supraveghetor consolidant, cu condiția notificării prealabile a autorităților competente implicate.

În sensul prevederilor alin. (6) lit. a) sunt supuse obligației de furnizare a informațiilor:

instituțiile de credit cu sediul social în România;

societățile financiare holding cu sediul social în România;

societățile financiare holding mixte cu sediul social în România;

societățile financiare holding cu activitate mixtă cu sediul social în România;

persoanele fizice care aparțin entităților menționate la lit. a)-d);

terțele persoane către care entitățile menționate la lit. a)-d) au extemalizat anumite funcții operaționale sau activități.

Competența prevăzută la alin. (6) lit. b) include dreptul: de a solicita prezentarea de documente; de a obține explicații scrise sau verbale de la orice persoană prevăzută la alin. (7) sau de la reprezentanții ori personalul acesteia; de a intervieva orice altă persoană, cu consimțământul acesteia, în scopul colectării de informații referitoare la obiectul unei cercetări.

Sancțiunile care pot fi aplicate potrivit prezentei ordonanțe de urgență sunt: avertisment scris; avertisment public prin care se indică persoana fizică, instituția de credit, societatea financiară holding sau societatea financiară holding mixtă responsabilă și fapta săvârșită; amendă aplicabilă persoanei juridice, până la 10% din valoarea totală netă a cifrei de afaceri realizată în exercițiul financiar precedent, care include venitul brut constând din dobânzile de încasat și alte venituri similare, venituri din acțiuni și alte titluri cu randament variabil sau fix, precum și comisioanele ori taxele de încasat așa cum sunt prevăzute la art. 316 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013; în cazul în care persoana juridică are calitatea de filială a unei întreprinderi-mamă, venitul brut relevant este cel rezultat din situațiile financiare consolidate ale întreprinderii-mamă de cel mai înalt rang, din exercițiul financiar precedent; amendă aplicabilă persoanei fizice, până la echivalentul în lei a 5 milioane euro la cursul de schimb din 17 iulie 2013; retragerea aprobării acordate persoanelor prevăzute la art. 108 alin. (1); amendă până la de două ori valoarea beneficiului obținut prin săvârșirea faptei, dacă acesta poate fi determinat.

Măsurile sancționatoare care pot fi aplicate potrivit prezentei ordonanțe de urgență sunt:

ordin de încetare a conduitei ilicite a persoanei fizice sau juridice și de abținere de la repetarea acesteia;

interzicerea temporară a exercitării unor funcții într-o instituție de credit de către persoanele prevăzute la art. 108 alin. (1) sau de către persoanele desemnate să asigure conducerea sucursalelor instituției de credit, responsabile de săvârșirea faptei;

retragerea autorizației acordate instituției de credit, potrivit prevederilor art. 39;

suspendarea exercitării drepturilor de vot ale acționarului sau acționarilor responsabili.

Măsurile sancționatoare prevăzute la alin. (2) pot fi aplicate concomitent cu dispunerea de sancțiuni sau independent de acestea.

Sancțiunile prevăzute la alin. (1) lit. a), b), d), e) și f) și măsura sancționatorie prevăzută la alin. (2) lit. a) se aplică persoanelor cărora le poate fi imputată fapta, întrucât aceasta nu s-ar fi produs dacă persoanele respective și-ar fi exercitat în mod corespunzător responsabilitățile care decurg din îndatoririle funcției lor stabilite conform legislației aplicabile societăților, reglementărilor emise în aplicarea prezentei ordonanțe de urgență și cadrului intern de administrare ori, după caz, persoanelor în privința cărora BNR constată că acestea nu își desfășoară activitatea în conformitate cu regulile unei practici bancare prudente și sănătoase și/sau că nu mai corespund cerințelor de reputație și competență adecvată naturii, extinderii și complexității activității instituției de credit și responsabilităților. încredințate1.

Infracțiunile sunt prevăzute în O.U.G. nr. 99/2006 de la art. 410 la art. 412.

CAPITOLUL II

ANALIZA INFRACȚIUNILOR

Infracțiunea prevăzută în art. 410¹ din O.U.G. nr. 99/2006

Desfășurarea, fără drept, de activități dintre cele prevăzute la art. 5 alin. (I) precum și începerea desfășurării activităților specifice unei instituții de credit fără a obține autorizația potrivit prevederilor art. 10 alin. (I) constituie infracțiuni și se pedepsesc cu închisoare de la un an la 5 ani.

Potrivit legii, se impune prealabila autorizare de către BNR a instituțiilor care desfășoară o activitate de atragere de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la public, o activitate de emitere de monedă electronică ori o activitate de atragere și/sau gestionare de sume de bani provenite din contribuțiile membrilor unor grupuri de persoane constituite în vederea acumulării de fonduri colective și acordării de credite/împrumuturi din fondurile astfel acumulate pentru achiziționarea de bunuri și/sau servicii de către membrii acestora.

Se urmărește, printre altele, evitarea repetării unor „episoade de tristă faimă” cum au fost Caritas, F.M.O.A., F.N.L sau F.N.A.

Rațiunea monopolului, ca și a controlului de stat al activității bancare, este ușor de înțeles. Atât interesul public, cât și interesul creditului impun ca aceste activități să poată fi exercitate numai de entități care oferă garanții financiare, de competență și morale, în scopul protecției deponenților și al asigurării controlului creditului

Legea bancară franceză din 24 ianuarie 1984 (art. 10) enumeră cele trei operațiuni care alcătuiesc activitatea bancară: primirea de fonduri de la public, acordarea de credite și punerea la dispoziția clientelei a mijloacelor de plată și gestiunea acestora.

Numai acestea sunt protejate prin monopolul activității bancare. Legea franceză prevede în art. 11 că dispozițiile art. 10 nu se aplică persoanelor și serviciilor menționate la art. 8 (Banca Franței, serviciile financiare ale Poștei, Trezoreria publică), nici întreprinderilor de asigurări, întreprinderilor prestatoare de servicii de investiții, organismelor colectoare de contribuții ale angajatorilor la efortul de construcție, nici fondurilor comune de plasament cu risc. în art. 12 al aceleiași legi sunt prevăzute alte șase derogări de la dispozițiile art. 10, iar din interpretarea textului art. 1 alin. (1) rezultă încă o excepție, aceea privind operațiunile bancare ocazionale.

Prima Directivă de coordonare bancară, Directiva 77/780, prevede în art. 3 că Statele membre vor pretinde ca instituțiile de credit supuse acestei directive să fie obligate să obțină o autorizație înainte de începerea activității. Autoritățile competente nu vor elibera autorizația dacă nu sunt îndeplinite următoarele condiții:

existența fondurilor proprii distincte și suficiente;

prezența a cel puțin doi conducători care să determine orientarea efectivă a activității instituției de credit.

Directiva 2000/12/CE care a abrogat Directiva 77/780/CEE și alte directive reglementează accesul la activitatea instituțiilor de credit și exercitarea acesteia. Directiva cuprinde o amplă expunere de motive (73 de puncte) și 69 de articole grupate în 8 titluri: I. Definiții și domeniul aplicării, II. Condiții de acces la activitatea instituțiilor de credit și exercitarea acesteia, III. Dispoziții privind libera stabilire și libera prestare a serviciilor, IV. Relațiile cu terțe state, V. Principii și instrumente de supraveghere prudențială, VI. Comitetul Consultativ Bancar, VII. Puteri executive, VIII. Dispoziții tranzitorii și finale.

În Statele Unite ale Americii, din rațiuni de ordin istoric, cultural și politic coexistă două categorii de instituții de credit: cele înscrise în registrul federal și cele înscrise în registrul unui stat. Instituțiile de credit din prima categorie au în firma comercială mențiunea „național”, spre deosebire de cele din categoria a doua, care sunt bănci locale. Legile federale sunt aplicabile și băncilor din categoria a doua, tot așa cum, uneori, băncilor federale le sunt aplicabile unele legi ale statelor, cu respectarea preeminenței legii federale. Băncile federale (naționale) sunt controlate de trei autorități federale: 1) Office of the Controller of the Currency (OCC); 2) Federal Deposit Insurance Corporation (FDIC) și 3) Federal Reserve (FED).

2.1.1. Obiectul juridic specific este constituit de acele relații sociale privind interzicerea desfășurării unor activități specifice în alt cadru decât cel al unei instituții de credit.

Potrivit art. 7 alin. 1¹, termenii și expresiile: „instituție de credit”, „firmă de investiții”, „întreprindere de asigurare”, „întreprindere de reasigurare”, „întreprindere-mamă”, „filială”, „sucursală”, „întreprindere prestatoare de servicii auxiliare”, „societate de administrare a activelor”, „societate financiară holding”, „societate financiară holding mixtă”, „societate holding cu activitate mixtă”, „instituție financiară”, „instituție-mamă dintr-un stat membru”, „instituție-mamă din Uniunea Europeană”, „societate financiară holding-mamă dintr-un stat membru”, „societate financiară holding-mamă din Uniunea Europeană”, „societate financiară holding mixtă-mamă dintr-un stat membru”, „societate financiară holding mixtă-mamă din Uniunea Europeană”, „participate”, „deținere calificată”, „control”, „legături strânse”, „autoritate competentă”, „supraveghetor consolidant”, „autorizație”, „stat membru de origine”, „stat membru gazdă”, „bănci centrale din cadrul Sistemului European al Băncilor Centrale”, „bănci centrale și instrument financiar” au înțelesul prevăzut la art. 4 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013

2.1.2. Subiectul activ poate fi orice persoană fizică responsabilă penal care, fără să fie autorizată potrivit legii, se angajează cu activități de atragere de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la public ori într-o activitate de atragere și/sau gestionare de sume de bani provenite din contribuțiile membrilor unor grupuri de persoane constituite în vederea acumulării de fonduri colective și acordării de credite/împrumuturi din fondurile astfel acumulate pentru achiziționarea de bunuri și/sau servicii de către membrii acestora. Subiectul pasiv poate să fie orice persoană fizica sau juridică.

2.1.3. Latura obiectivă. Elementul material este reprezentat de o acțiune.

Astfel, elementul material se poate concretiza în desfășurarea unei activități de atragere de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la public, într-o activitate de emitere de monedă electronică ori într-o activitate de atragere și/sau gestionare de sume de bani provenite din contribuțiile membrilor unor grupuri de persoane constituite în vederea acumulării de fonduri colective și acordării de credite/împrumuturi din fondurile astfel acumulate pentru achiziționarea de bunuri și/sau servicii de către membrii acestora.

Acțiunea de angajare directă în activități de acceptare de depozite și/sau alte fonduri rambursabile de la public presupune preluarea de către subiectul activ a unor sume de bani (monedă națională sau valute) de la deponenți, persoane fizice sau juridice, acțiune materializată în întocmirea de contracte de depozit, eliberarea de certificate de depozit etc.

„Depozitul” este suma de bani încredințată în următoarele condiții:

să fie rambursată în totalitate, cu sau fără dobândă sau orice alte facilități, la cerere ori la un termen convenit de către deponent cu depozitarul;

să nu se refere la transmiterea proprietății (de exemplu, să nu fie contravaloarea unui imobil vândut celui care remite suma de bani), la furnizarea de servicii (de exemplu, să nu fie prețul unui serviciu de consultanță financiară) sau la acordarea de garanții.

Prin „public” se înțelege orice persoană fizică, persoană juridică sau entitate fără personalitate juridică, ce nu are cunoștințele și experiența necesare pentru evaluarea riscului de nerambursare a plasamentelor efectuate. Nu intră în această categorie: statul, autoritățile administrației publice centrale, regionale și locale, agențiile guvernamentale, băncile centrale, instituțiile de credit, instituțiile financiare, alte instituții similare și orice altă persoană considerată investitor calificat, în înțelesul legislației privind piața de capital.

Emiterea de monedă electronică presupune realizarea unor operațiuni prevăzute de lege.

Prin monedă electronică se înțelege o valoare monetară reprezentând o creanță asupra emitentului, care îndeplinește cumulativ următoarele condiții:

este stocată pe un suport electronic;

este emisă în schimbul primirii de fonduri a căror valoare nu poate fi mai mică decât valoarea monetară emisă;

este acceptată ca mijloc de plată și de alte entități decât emitentul.

Autorizația este un act emis indiferent sub ce formă de către autoritatea competentă, care dă dreptul de a desfășura activități specifice unei instituții de credit.

Art. 1 pct. 11 din Legea nr. 365/2002, republicată, definește instrumentul de plată electronică drept un instrument care permite titularului său să efectueze următoarele tipuri de operațiuni:

transferuri de fonduri, altele decât cele ordonate și executate de către instituții financiare;

retrageri de numerar, precum și încărcarea și descărcarea unui instrument de monedă electronică.

Instrumentul de monedă electronică este instrumentul de plată electronică reîncărcabil (chip-card, memoria unui computer etc.), altul decât instrumentul de plată cu acces la distanță pe care unitățile de valoare sunt stocate electronic și care permite titularului său să efectueze tipurile de operațiuni menționate anterior.

Instituțiile emitente de monedă electronică, persoane juridice române, se constituie sub formă juridică de societate pe acțiuni în conformitate cu legislația comercială și cu respectarea dispozițiilor prezentei ordonanțe de urgență.

Obiectul de activitate al instituțiilor emitente de monedă electronică trebuie să fie limitat la desfășurarea activității de emitere de monedă electronică și la prestarea următoarelor servicii:

servicii financiare și ne-financiare strâns legate de activitatea de emitere de monedă electronică, cum ar fi: administrarea de monedă electronică prin îndeplinirea unor funcții operaționale și a altor funcții conexe legate de emiterea de monedă electronică, emiterea și administrarea altor mijloace de plată, fără ca prin aceasta să se acorde credit sub orice formă;

servicii de stocare a informațiilor pe un suport electronic în numele unor instituții publice sau al altor entități.

Potrivit art. 2 din Normele Metodologice din 20 noiembrie 2002 pentru aplicarea Legii nr. 365/2002 privind comerțul electronic, republicată, pe teritoriul României, emisiunea instrumentelor de monedă electronică acceptate la plată și de alte entități în afara emitentului se face în conformitate cu prevederile Regulamentului BNR nr. 6/2006 privind tranzacțiile efectuate prin intermediul instrumentelor de plată electronică și relațiile dintre participanții la aceste tranzacții.

Elementul material mai constă într-o activitate de atragere și/sau gestionare de sume de bani provenite din contribuțiile membrilor unor grupuri de persoane constituite în vederea acumulării de fonduri colective și acordării de credite/împrumuturi din fondurile astfel acumulate pentru achiziționarea de bunuri și/sau servicii de către membrii acestora.

Băncile de economisire și creditare în domeniul locativ, persoane juridice române, se constituie sub forma juridică de societate pe acțiuni în conformitate cu legislația aplicabilă societăților și cu respectarea dispozițiilor prezentei ordonanțe de urgență.

Prin economisire și creditare în sistem colectiv pentru domeniul locativ se înțelege acceptarea de depozite de la clienți și acordarea acestora de credite cu dobândă fixă din sumele acumulate pentru activități în domeniul locativ. Prin contract de economisire și creditare în sistem colectiv pentru domeniul locativ înțelegem angajamentul părților în baza căruia clientul se obligă să economisească o sumă reprezentând suma minimă de economisire, iar banca de economisire și creditare în domeniul locativ se obligă, dacă toate condițiile de repartizare a creditului sunt îndeplinite, să acorde un credit cu dobândă fixă destinat unor activități în domeniul locativ, care reprezintă diferența dintre suma totală contractată și suma economisită incluzând dobânzile și primele acordate clientului.

Prin raport colectiv între clienți și banca de economisire și creditare în domeniul locativ se înțelege raportul dintre suma aporturilor bănești ale clienților și aportul bănesc preconizat al băncii de economisire și creditare în domeniul locativ, rezultat din contractele de economisire-creditare al căror proces de economisire a fost încheiat și/sau întrerupt, calculat pe o anumită perioadă.

Urmarea imediată a acțiunii executate de subiectul activ o reprezintă constituirea ilegală a unor depozite în lei sau valută ori atragerea unor fonduri nerambursabile de la public, respectiv crearea unei stări de pericol care constă în faptul că sume de bani atrase în asemenea depozite sunt scoase ilegal din circuitul financiar legal, neputând fi controlate de autoritatea națională în materie bancară ori crearea unor stări de pericol ce rezultă din activitatea de emitere de monedă electronică fară drept ori din activitatea de atragere și/sau administrare a unor sume de bani rezultate din asocierea în vederea economisirii și creditării într-un sistem colectiv, de asemenea realizate fără drept.

Practica judiciară a reținut faptul că unele persoane fizice, printr-o publicitate mincinoasă, susținută de mijloacele de informare (presă, radio, TV) au organizat și desfășurat ample activități de acceptare de depozite în lei sau diferite valute, promițând depunătorilor restituirea sumelor inițial depuse și a unor dobânzi impresionante (100%-800%).

De exemplu, T.D., director al SC „S.-P.”, profilată pe producția și comercializarea de confecții textile, a inițiat un sistem prin care s-a angajat în activități de atragere de depozite în valută (dolari SUA și mărci germane), promițând deponenților plata unor dobânzi cifrate la 18-20% (față de 4-6% dobânda practicată de băncile comerciale autorizate). Fiecărui deponent i se întocmea un contract de depozit în care era consemnată suma depusă, procentul de dobândă acordat și termenul de restituire a sumei depuse și de plată a dobânzii. In realitate, directorul a scos din țară sumele în valută corespunzătoare depozitelor constituite (în valoare de 2 milioane dolari SUA și 3,5 milioane mărci germane) pe care le-a utilizat pentru cumpărarea unor proprietăți în Franța și Austria.

Latura subiectivă

Forma de vinovăție cu care se comite această infracțiune este intenția directă a subiectului activ de a realiza în mod concret activitățile interzise de lege.

2.1.5. Actele pregătitoare și tentativa, deși posibile, sunt lăsate în afara incriminării de către legiuitor. Infracțiunea pe care o analizăm se consumă în momentul în care subiectul activ se angajează în activități de acceptare de depozite sau desfășoară celelalte activități interzise. Consumarea ei nu este condiționată de obținerea unui rezultat material.

Sancțiunea pentru infracțiunea analizată este închisoarea de la un an la 5 ani.

Raportat la infracțiunea prezentată voi prezenta Decizia nr. 2629/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție astfel cum instanța supremă a înțeles a aplica, în practică, art. 410 din O.U.G. 99/2006.

Astfel, prin Sentința penală nr. 45/S din data de 11 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul pentru minori și familie Brașov în Dosarul penal nr. 10559/62/2011 s-a hotărât următoarele:

În baza art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (410 acte materiale), a condamnat pe inculpatul N.N., cu datele personale, la pedeapsa de 12 ani închisoare și la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și e) C. pen., și anume: dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat și dreptul de a fi tutore sau curator, pe o durată de 5 ani, pentru săvârșirea infracțiunii continuate de înșelăciune.

În baza art. 410 din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, a condamnat pe inculpatul N.N. la pedeapsa de 7 ani închisoare pentru desfășurarea de activități interzise de către o persoană care nu este instituție de credit.

Prin Sentința penală nr. 10559/62/2001 a Tribunalului Brașov s-a dispus declinarea competenței în favoarea Tribunalului pentru Minori și Familie Brașov. Examinând actele și lucrările dosarului, instanța specializată a reținut că inițial inculpatul N.N. a înființat în anul 23 aprilie 1998 Cooperativa de Credit – "Banca populară Industriile Universul". Ulterior, inculpatul N.N. a înființat, la data de 15 ianuarie 2002, Asociația C.A.R. „U.F." Brașov, reușind să formeze un nucleu de persoane, format din membrii familiei sale (soție și copii), din persoane ce lucrau la Cooperativa de Credit „Banca Populară Industriile Universului" Brașov unde inculpatul îndeplinise funcția de președinte, precum și din alți cunoscuți ai săi, în total 18 persoane, ce au căpătat calitatea de membri fondatori:

Astfel, cu un aport în bani adus de membrii fondatori în valoare de 48.000 RON (mai mult de jumătate din sumă, respectiv 24.000 RON, fiind depusă de inculpat), Asociația C.A.R. U.F. Brașov, cu sediul în municipiul Brașov, str. M., județul Brașov, a fost înregistrată la Judecătoria Brașov prin încheierea de ședință din data de 24 ianuarie 2002.

Legea nr. 122/1996 reglementează regimul juridic al caselor de ajutor reciproc, al salariaților și al uniunilor acestora. În art. 1 din acest act normativ, casele de ajutor reciproc ale salariaților sunt definite ca fiind asociații fără scop patrimonial, organizate pe baza liberului consimțământ al salariaților în vederea sprijinirii și întrajutorării financiare a membrilor lor. Obiectul de activitate al caselor de ajutor reciproc este stabilit în art. 2 și constă în atragerea de depuneri, sub forma de economii și acordarea de împrumuturi cu dobândă care se reîntoarce la fondul social al membrilor, după deducerea cheltuielilor statutare.

Potrivit Ordonanței de Urgență nr. 74 din 28 august 2003 pentru modificarea și completarea Legii nr. 122/1996 privind regimul juridic al caselor de ajutor reciproc ale salariaților și al uniunilor acestora, publicată în M. Of. nr. 629 din 3 septembrie 2003, membrii unei case de ajutor reciproc a salariaților pot fi numai persoane fizice salariate. Casele de ajutor reciproc ale salariaților își desfășoară activitatea exclusiv cu membrii acestora. Fondul utilizat de casa de ajutor reciproc pentru acordarea de împrumuturi membrilor săi este constituit din fondul social format din: cotizațiile lunare ale membrilor, la care se pot adăuga taxele de înscriere, dobânzile primite pentru disponibilul din contul curent deschis la bănci sau alte instituții financiare de credit, dobânzile primite pentru împrumuturile acordate, donațiile, sponsorizările sau alte asemenea surse prevăzute de legislația în vigoare.

Prin forma în care a fost redactat statutul C.A.R. U.F. Brașov, s-a creat aparența legalității desfășurării activității asociației, în cuprinsul său fiind prezentate regulile unei bune funcționări, în concordanță cu prevederile O.G. nr. 26/2000 și ale Legii nr. 122/1996, privind regimul juridic al caselor de ajutor reciproc. Atribuțiile organelor de conducere ale asociației au fost prezentate în mod riguros în statut, ceea ce ulterior nu a fost în concordanță cu realitatea, inculpatul N.N. asumându-și nu numai rolul de inițiator al C.A.R. U.F. Brașov, ci și de unică persoană cu putere decizională, desfășurând în exclusivitate activitățile de conducere, îndrumare și control. Prin urmare, în calitatea sa de președinte al C.A.R. U.F. Brașov, inculpatul N.N. și-a arogat și rolul reprezentativ al tuturor organelor de conducere stabilit prin statut.

De la înființarea asociației, intenția inculpatului N.N. a fost să atragă depozite de la populație prin acordarea unor dobânzi atractive, al căror cuantum îl stabilea în mod arbitrar, și să convingă cât mai mulți deponenți să capitalizeze bani la C.A.R. în timp, tactica amăgitoare adoptată de inculpatul N.N. pentru atragerea la C.A.R. U.F. Brașov a banilor de la populație, a dat rezultate, atât numărul depunătorilor, cât și sumele de bani depozitate prin contracte noi sau reînnoite căpătând un trend ascendent.

În cazul în care creditorii nu se prezentau la expirarea termenului stabilit să-și lichideze depozitele, contractele se reînnoiau automat, primind un alt număr de înregistrare, fapt ce explică imposibilitatea cuantificării reale a sumelor de bani depuse la C.A.R U.F. Brașov de la înființare și până la momentul intrării acesteia în incapacitate de plată. În acest sens, s-a realizat un model tipizat de contract intitulat „Contract de economisire/creditare" care era completat, în mod curent, de persoanele ce deserveau la ghișeu: martora G.M. – angajată în calitate de contabilă și martora P.F. – casiera asociației. Pentru realizarea scopului urmărit, inculpatul N.N. era nelipsit de la sediul asociației, oferindu-și toată disponibilitatea de a discuta cu persoanele interesate de ofertă, prilej cu care reușea să-i convingă de faptul că depunerea banilor la asociație era nu numai o modalitate de economisire, ci și de câștiguri substanțiale, dobânda crescând în raport cu cuantumul sumei și întinderea termenului contractual. Astfel, au existat situații în care inculpatul N.N. a oferit o dobândă pentru sume mari de bani și perioade mai îndelungate ce a atins și 80% pe an.

La scurt timp de la înființarea asociației în ianuarie 2002, inculpatul N.N. a găsit soluția optimă pentru a dispune, conform intereselor sale, de banii depunătorilor. Astfel, în luna iulie 2002 s-a constituit SC U.F. SA Brașov, acționariatul fiind format din inculpatul N.N., care s-a desemnat și administratorul societății, soția și copii acestuia N.E., N.A. și N.A., precum și martorii P.F., D.A. și S.A. – angajați la C.A.R. U.F. Brașov, iar prin Actul adițional, autentificat sub nr. 259 din 21 ianuarie 2004, au fost cooptați în firmă martorii D.F., D.A. și Asociația C.A.R. U.F., cea din urmă devenind principalul acționar cu 47,78%.

Pentru a justifica transferurile de bani către societatea comercială, la data de 31 august 2002 inculpatul N.N. a încheiat un contract de asociere între cele două entități asupra cărora deținea controlul, prin care societatea comercială pe acțiuni se obliga să plaseze eficient, fie prin împrumuturi acordate către persoane fizice și juridice, fie prin achiziționarea de spații comerciale, sumele aduse de Asociația C.A.R. U.F. Brașov. Conform contractului, evidențierea și repartizarea veniturilor cădeau în sarcina societății comerciale.

În perioada 2002 – 2008, Asociația C.A.R. U.F. Brașov a transferat la SC U.F. SA Brașov, sub forma plasamentului, suma totală de 2.752.808,71 RON, din care a recuperat numai 743.776,66 RON. În marea majoritate a contractelor de plasament, pentru creditele acordate și nerecuperate de C.A.R. U.F. Brașov, nu s-a precizat cuantumul dobânzii.

O altă metodă de scurgere a banilor din C.A.R. U.F. Brașov, respectiv utilizarea acestora în scop personal, a fost materializată de inculpatul N.N. prin achiziționarea SC O. SRL Brașov, la care este asociat unic și administrator, astfel că, în perioada 2004 – 2008, SC O. SRL Brașov a încasat de la Asociația C.A.R U.F. Brașov, pentru așa-zise servicii prestate, suma totală de 90.452,25 RON.

Potrivit Ordonanței de urgență nr. 99 din 6 decembrie 2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, la articolul 5, se interzice oricărei persoane fizice, juridice sau entități fără personalitate juridică, ce nu este instituție de credit, să se angajeze într-o activitate de atragere de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la public ori într-o activitate de atragere și/sau gestionare de sume de bani provenite din contribuțiile membrilor unor grupuri de persoane constituite în vederea acumulării de fonduri colective și acordării de credite/împrumuturi din fondurile astfel acumulate pentru achiziționarea de bunuri și/sau servicii de către membrii acestora.

De asemenea, conform art. 6, se interzice oricărei persoane, alta decât o instituție de credit autorizată, să utilizeze denumirea de "bancă" sau "organizație cooperatistă de credit", "cooperativă de credit", "casa centrală a cooperativelor de credit", "bancă cooperatistă", "bancă centrală cooperatistă", "bancă ipotecară/bancă de credit ipotecar", "bancă de economisire și creditare în domeniul locativ" sau derivate ori traduceri ale acestor denumiri, în legătură cu o activitate, un produs sau un serviciu, cu excepția cazului în care această utilizare este stabilită sau recunoscută prin lege ori printr-un acord internațional sau când din contextul în care este utilizată denumirea respectivă rezultă neîndoielnic că nu este vorba despre desfășurarea unei activități bancare.

În înțelesul Ordonanței de Urgență nr. 99/2006, termenii și expresiile din continuare au următoarele semnificații: activitate bancară – atragerea de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public și acordarea de credite în cont propriu, iar instituție de credit – o entitate a cărei activitate constă în atragerea de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la public și în acordarea de credite în cont propriu. Articolul 410 prevede că desfășurarea de activități interzise potrivit articolului 5 de către o persoană, pe cont propriu sau pe contul unei entități care nu este instituție de credit constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.

Cu toate acestea, după apariția noilor reglementări, inculpatul N.N. a continuat activitatea de atragere a depozitelor bănești de la populație și, pentru a crea aparența legalității acțiunilor sale și, implicit, a activității desfășurată de C.A.R. U.F. Brașov, a făcut demersuri pentru a înscrie asociația ca instituție financiară nebancară, instituție căreia potrivit art. 9 din O.G. nr. 28/2006, indicat mai sus, îi era interzisă desfășurarea de activități de atragere de depozite ori de alte fonduri rambursabile de la public.

Starea de fapt reținută, precum și vinovăția inculpatului la săvârșirea faptelor astfel cum au fost reținute de către instanță, sub forma intenției directe, sunt dovedite cu mijloacele de probă administrate în cursul urmăririi penale, cât și cele administrate în cursul cercetării judecătorești, respectiv din volumul I. Din mijloacele de probă prezentate instanța a reținut și a prezentat pe cele determinante în stabilirea stării de fapt.

Astfel, în declarația dată în cursul urmăririi penale, inculpatul N.N. a arătat faptul că a fost inițiatorul asociației CAR „U.F.", că a recomandat membrilor fondatori să aducă și alte sume de bani în afara celor cu care figurau la cooperativa de credit, că dobânda era cea afișată, însă se acordau dobânzi mai mari, inculpatul fiind cel care stabilea procentajul în special în cazurile în care cuantumul depunerii era consistent, că pentru a dezvolta activitatea a hotărât înființarea unei societăți comerciale pe acțiuni prin care să realizeze posibilitatea creditării și unor persoane juridice, că avea înființat SC U.F. SA, unde avea calitatea de administrator unic, că în anul 2006, asociațiilor CAR li s-a impus de BNR sintagma IFN, practic fără a se schimba nimic din activitatea CAR. În cursul cercetării judecătorești, inculpatul a declarat în plus că asociația nu atrăgea depozite de la populație, ci aceștia deveneau membri, posesori de părți sociale, că sigla IFN a fost un act formal de înscriere, afirmând că asocierea cu SC U.F. SA Brașov a adus venituri din chirii asociației, că așa-zisul fals făcut cu noul statut a fost făcut pentru o simplă aliniere la legislația și cadrul normativ, inculpatul recunoscând că a dictat martorului D.A. actul numit Hotărârea Adunării Generale a Membrilor C.A.R. din 2006 deoarece era opera sa care conținea legislația națională. Inculpatul a mai arătat că nu le-a spus cetățenilor că sumele erau garantate de BNR, ci că asociația are patrimoniu, clădiri în exploatare, venituri din chiri, credite acordate.

Din declarațiile părților civile ascultate în cursul cercetării judecătorești rezultă că acestea, în majoritate persoane aflate la pensie și în vârstă, au fost determinate de către inculpat, profitând de puterea sa de convingere rezultând din faptul că era cunoscut datorită statutului său de președinte de CAR de-a lungul timpului, creând garanția unei asociații serioase și legale, să depună bani la Asociația C.A.R. „U.F." Brașov deoarece dobândă era mai bună decât la bănci și banii erau garantați. Partea civilă T.I.M. chiar a declarat faptul că inculpatul i-a arătat o împuternicire pe care se scria că BNR garantează împrumuturile depuse la U.F.

Faptul că inculpatul N.N. a indus în eroare părțile vătămate, prezentând ca legală activitatea Asociației C.A.R. „U.F." Brașov, în scopul de a obține un folos material injust, folosindu-se de un înscris falsificat care a condus la schimbarea denumirii Asociației, cu prilejul încheierii și executării contractelor de economisire, este dovedit de mai multe împrejurări și mijloace de probă, printre care împrejurarea că CAR „U.F." a desfășurat activitate de atragere de depozite de la cetățeni care nu sunt salariați în înțelesul Legii nr. 122/1996. Potrivit legii, art. 12, fondurile utilizate de casa de ajutor reciproc pentru acordarea de împrumuturi membrilor săi sunt: fondul social al membrilor, constituit prin contribuțiile acumulate ale acestora, la care se adaugă dobânzile anuale, fondurile proprii ale casei de ajutor reciproc și mijloacele bănești obținute de la uniunea teritorială județeană sau de la Uniunea Națională, iar casele de ajutor reciproc nu pot atrage depozite de orice natură sau fonduri rambursabile, altele decât cele prevăzute anterior. Astfel potrivit art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006, s-a interzis caselor de ajutor reciproc ale salariaților să atragă depozite ori alte fonduri rambursabile, cu excepția celor de natura contribuțiilor membrilor la fondul social, dacă acestea se restituie la încetarea calității de membru.

Dispozițiile Legii nr. 122 din 16 octombrie 1996 privind regimul juridic al caselor de ajutor reciproc ale salariaților stabilesc în mod expres faptul că membrii unei case de ajutor reciproc a salariaților pot fi numai persoane fizice salariate, iar casele de ajutor reciproc ale salariaților își desfășoară activitatea exclusiv cu membrii acestora, salariați, indiferent de locul de muncă, în unitățile în care aceștia își desfășoară activitatea sau la nivel teritorial, prin asociere, iar în cauză inculpatul N.N. a atras depozite de la cetățeni care nu sunt salariați în înțelesul Legii nr. 122/1996.

De asemenea s-a reținut de către instanță modalitatea prin care inculpatul singur a transformat asociația CAR „U.F." în CAR „U.F." Brașov – IFN, în cuprinsul „Hotărârii Adunării Generale a Membrilor C.A.R. din 12 iunie 2006" (act dictat de către inculpat martorului D.A., pe care l-a semnat și l-a folosit cu prilejul autentificării la notar a noului statut al Asociației C.A.R. U.F. Brașov, titulatură la care s-a adăugat „I.F.N." – Instituție Financiară Nebancară, arătându-se că „având în vedere reglementările Băncii Naționale cuprinse în O.G. nr. 28/2006 art. 61 privind obligativitatea înscrierii în Registrul General ca Instituție Financiară Nebancară, se hotărăște revocarea dispozițiilor statutului Asociației CAR „U.F." și întocmirea unui nou statut". Astfel rezultă în mod expres că inculpatul N.N. avea cunoștință de dispozițiile O.G. nr. 28/2006 privind reglementarea unor măsuri financiar-fiscale, publicată în M.Of. nr. 89 din 31 ianuarie 2006, conform căreia în art. 9 lit. a) din capitolul I din lege se interzice instituțiilor financiare nebancare desfășurarea de activități de atragere de depozite ori de alte fonduri rambursabile de la public.

O altă dovadă o constituie și faptul că între SC U.F. SA Brașov și CAR „U.F." s-a încheiat Contractul de administrare din 5 noiembrie 2002 prin care CAR „U.F." era beneficiar al prestațiilor efectuate de SC U.F. SA Brașov, obiectul contractului constituindu-l asigurarea managementului administrativ eficient pentru beneficiar cu personal de specialitate angajat al executantului și asigurarea desfășurării în bune condiții a derulării activității curente specifice în baza prevederilor contractului de asociere în participațiune din 31 august 2002, contravaloarea prestației fiind stabilită cu acordul ambelor părți la nivelul fiecărei luni.

De asemenea, inculpatul, prin investițiile făcute în imobile și în SC U.F. SA Brașov, a încălcat chiar dispozițiile mențiunii din regulamentul asociației CAR „U.F." potrivit căruia lichiditățile puteau fi investite pe piața financiară bancară pe termen scurt de până la o lună de zile și pe termen mediu de maxim trei luni de zile.

S-a mai remarcat faptul că principalul obiect de activitate al CAR „U.F." era atragerea de depozite de la populație, urmare căreia se încheiau contracte de economisire, sume de care ulterior inculpatul N.N. dispunea de acestea în modul în care dorea, în scopul obținerii unui folos material injust.

Din Adresa Băncii Naționale a României nr. 3/2254 din 16 iunie 2009, rezultă faptul că CAR „U.F." Brașov – IFN este înscrisă în Registrul de evidență ținut de BNR, sub nr. ….. din data de 13 noiembrie 2007, iar instituțiile financiare nebancare înscrise în acest registru, inclusiv cele de tipul caselor de ajutor reciproc, nu fac obiectul monitorizării și supravegherii BNR. S-a mai arătat că CAR „U.F." Brașov – IFN nu este autorizată ca instituție de credit de către BNR, și prin urmare nu este abilitată să desfășoare activități specifice unei instituții de credit în condițiile O.U.G. nr. 99/2006. S-a mai arătat că, în opinia BNR, activitatea CAR „U.F." Brașov IFN, constând în atragerea de fonduri cu caracter rambursabil de la membri sau de la alte persoane fizice, dacă sumele în cauză nu reprezintă contribuții la fondul social al membrilor constituie o activitate interzisă potrivit art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006.

Potrivit art. 5 alin. (1) din Ordonanță se Urgență Nr. 99 din 6 decembrie 2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, ordonanță care reglementează condițiile de acces la activitatea bancară și de desfășurare a acesteia pe teritoriul României, supravegherea prudențială a instituțiilor de credit și a societăților de servicii de investiții financiare și supravegherea sistemelor de plăți și a sistemelor de decontare a operațiunilor cu instrumente financiare. S-a interzis oricărei persoane fizice, juridice sau entități fără personalitate juridică, ce nu este instituție de credit, să se angajeze într-o activitate de atragere de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la public ori într-o activitate de atragere și/sau gestionare de sume de bani provenite din contribuțiile membrilor unor grupuri de persoane constituite în vederea acumulării de fonduri colective și acordării de credite/împrumuturi din fondurile astfel acumulate pentru achiziționarea de bunuri și/sau servicii de către membrii acestora. Termenul de activitate bancară are semnificația, conform acestei ordonanțe de urgență, atragerea de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public și acordarea de credite în cont propriu, iar termenul de instituție de credit are semnificația unei entități a cărei activitate constă în atragerea de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la public și în acordarea de credite în cont propriu. Prin public se înțelege orice persoană fizică, persoană juridică sau entitate fără personalitate juridică, ce nu are cunoștințele și experiența necesare pentru evaluarea riscului de nerambursare a plasamentelor efectuate.

Inculpatul N.N. pentru a atrage depozitele populației a stabilit o dobândă mai mare, dobândă ce era de minim 16% pe an (rata anuală a dobânzii a fost stabilită în mod arbitrar, în principal oscilând între 16 – 20%), cel puțin dublă în raport cu nivelul ratelor medii ale dobânzilor practicate de instituțiile de credit pentru depozitele la termen, în RON, pentru persoane fizice, iar în cazul C.A.R. U.F. Brașov depunătorii au fost scutiți și de plata comisioanelor ce se rețineau de instituțiile de credit autorizate.

SC „C.P." SRL Brașov – editor al Cotidianului „B.Z.B." a comunicat anunțurile ce au fost publicate de C.A.R. U.F. Brașov în perioada 2006 – 2008 de unde rezultă că nu a existat nicio convocare pentru Adunarea Generală a membrilor C.A.R. din 12 iunie 2006, ce a fost „inventată" de N.N.

De asemenea, în registrul ce cuprinde toate procesele-verbale ce au fost întocmite de C.A.R. U.F. Brașov (ridicat în cursul urmăririi penale) nu există niciun proces-verbal privind desfășurarea Adunării Generale în data de 12 iunie 2006.

Instanța a avut în vedere și concluziile raportului de constatare tehnico-științifică din data de 15 iunie 2011, întocmit de specialistul Direcției Naționale Anticorupție – Serviciul Teritorial Brașov potrivit cărora din analiza activității desfășurată de Asociația C.A.R. „U.F." Brașov – IFN în perioada de la data înființării, anul 2002 și până la data intrării în insolvență, anul 2009, a rezultat că nu au fost respectate scopul și obiectul de activitate prevăzute la art. 6 și 7 din statutul modificat deoarece pe lângă împrumuturile acordate membrilor, asociația a tras însă și depozite, pentru care a acordat dobânzi cu mult mai mari decât cele acordate de instituțiile de creditare în perioada respectivă.

De asemenea, dobânzile practicate nu au fost aprobate de Adunarea Generală sau de Consiliul Director, acestea fiind stabilite în mod arbitrar în contratele de economisire/creditare, deși art. 8.6 din statut prevede „asigurarea în mod egal a acelorași drepturi și obligații pentru fiecare membru". Sumele încasate la contractele de depozit de Asociația C.A.R. „U.F." Brașov, în perioada 2002 – 2008, au fost utilizate discreționar de președintele acesteia, N.N., pentru plăți la societăți care aparțin domnului N.N. și familiei sale: SC U.F. SA „I.U." – Cooperativa de Credit, Asociația CAR „O." – Cooperativa de Credit Brașov, SC O. SRL Brașov, achiziții de imobile – imobilul din Brașov, str. M. și imobilul din Brașov, Stupini, str. M., fără ca acestea să fie aprobate de Adunarea Generală sau de Consiliul Director, lucrări de reparații și modernizări atât la imobile proprii, cât și la altele care aparțin SC U.F. SA Brașov, plăți către persoane fizice sau juridice care nu sunt justificate cu documente: T.I., B.D., B.B., V.E., SC A. „Bârsa" Codlea. Concordia Română – Cooperativa de Credit. În concluziile raportului s-a identificat organizarea și conducerea necorespunzătoare a evidenței contabile, care nu a reflectat adevărata valoare a imobilizărilor corporale și necorporale, întrucât nu s-au respectat prevederile Legii nr. 82/1991 a contabilității, acesta aspect fiind evidențiat în Raportul privind cauzele și împrejurările care au condus la starea de încetare de plăți a debitoarei Asociația C.A.R. „U.F." – IFN, întocmit de administratorul judiciar desemnat, Cențu SPRL.

De asemenea, sumele depuse cu titlu de fond social sunt înregistrate global în contul 113, care nu este desfășurat analitic, iar o mare parte din înregistrările contabile ale asociației nu au la bază documente justificative, aspecte ce au fost constatate de lichidatorul judiciar al Asociației C.A.R. „U.F." Brașov, doamna I.C. Toate aceste nereguli din activitatea Asociației C.A.R. „U.F." Brașov au determinat ca situația economico-financiară să devină precară, fapt ce a condus la intrarea în insolvență a acesteia în anul 2009. Conform raportului, importante sume de bani au fost transferate la firme sau alte asociații unde învinuitul N.N. avea un interes direct. De la SC U.F. SA nu s-a mai recuperat suma de 3.392.316,91 RON (formată din 2.225.179 RON transferați efectiv și dobânda de 1.187.137,81 RON). Din cele 94 contracte de plasament, doar în 34 este precizată dobânda, contractele fiind încheiate fără nicio garanție pentru împrumuturile acordate. De asemenea, C.A.R. U.F. Brașov a acordat plasamente către SC C.C. „I.U." SRL. Brașov, reprezentată tot de învinuitul N.N., suma totală transferată și, de asemenea, nerecuperată ridicându-se la 635.000 RON. Tot din fondurile C.A.R. U.F. Brașov s-au achitat sume de bani pentru lucrări de construcții la imobilul de pe strada V.L. din Brașov ce aparținea familiei N.

S-a constatat că, în drept, faptele inculpatului N.N. care, în perioada anilor 2006 – 2009, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, în calitatea sa de președinte al Asociației C.A.R. U.F. Brașov și apoi al Asociației C.A.R. „U.F." Brașov – IFN, a indus și a menținut în eroare un număr de 410 părți vătămate, atât cu prilejul încheierii contractelor de economisire – creditare, cât și cu prilejul executării și reînnoirii lor, folosindu-se de un înscris falsificat care a condus la schimbarea denumirii Asociației, afirmând că este abilitat legal să încheie contracte de economisire și oferind dobânzi mult superioare celor practicate de băncile comerciale, pe care nu le putea onora din lipsa altor surse de venit, în scopul de a obține un folos material injust și cu consecința cauzării unui prejudiciu total de 10.313.283,28 RON, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (410 acte materiale).

Fapta inculpatului N.N. care, în perioada 2007 – 2009, în calitate de președinte al Asociației C.A.R. U.F. Brașov I.F.N., ce nu este instituție de credit, s-a angajat într-o activitate de atragere de depozite bănești de la public, interzisă prin art. 5 din O.U.G. nr. 99/2006, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de desfășurare a unor activități interzise, prevăzută de art. 410 din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului.

Raportat la acele prezentate în baza art. 410 din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, instanța a condamnat pe inculpatul N.N. la pedeapsa de 7 ani închisoare pentru desfășurarea de activități interzise de către o persoană care nu este instituție de credit. În baza art. 290 C. pen., a condamnat pe inculpatul N.N. la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată. În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen., a contopit pedepsele stabilite mai sus și a aplicat inculpatului N.N. pedeapsa cea mai grea de 12 ani închisoare, inculpatul N.N. urmând să execute pedeapsa de 12 ani închisoare, și, în baza art. 35 C. pen., a aplicat alături pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și e) C. pen.: dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat și dreptul de a fi tutore sau curator, pe o durata de 5 ani. În baza art. 71 C. pen., a interzis inculpatului N.N. drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și e) C. pen.

În ceea ce privește latura civilă a cauzei, s-a constatat că mare parte din părțile vătămate s-au constituit părți civile în cursul urmăririi penale, iar unele din părțile vătămate s-au constituit părți civile în fața instanței de judecată, iar alte părți civile și-au modificat cuantumul pretențiilor civile solicitate.

La soluționarea acțiunii civile, instanța a avut în vedere sumele cu care părțile vătămate s-au constituit părți civile, unele dintre părțile civile solicitând și plata sumei actualizată cu rata inflației, mențiunile privind sumele cu care părțile civile figurau în raportul de constatare tehnico-științifică din data de 15 iunie 2011, întocmit de specialistul Direcției Naționale Anticorupție – Serviciul Teritorial Brașov, contractele de economisire încheiate cu „U.F." Brașov depuse la dosarul de urmărire penală sau al instanței judecătorești, ținându-se seama de ultima sumă investită cu care părțile civile figurau în graficele de rambursare din contractele în curs de derulare, fără a se acorda dobânda pe care ar fi urmat să o primească în viitor la expirarea perioadei, în condițiile reținerii infracțiunii de înșelăciune în sarcina inculpatului N.N.

Fiind deci îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, instanța, în baza art. 346 C. proc. pen. raportat la art. 998, 999 și 1001 din vechiul C. civ. (în condițiile în care noul C. civ. a intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011 iar activitatea infracțională a avut loc înaintea acestei date), a obligat inculpatul N.N. în solidar cu partea responsabilă civilmente Asociația C.A.R. U.F. Brașov I.F.N. – prin lichidator judiciar C.L. IPURL – Brașov, str. B.P.H., județul Brașov, la plata către părțile civile a sumelor cu titlu de despăgubiri civile conform dispozitivului.

A respins restul pretențiilor civile solicitate de părțile civile ca neîntemeiate, din înscrisurile existente, contractele de economisire aflate la dosar, nerezultând sumele respective ca fiind învestite la Asociația C.A.R. „U.F." Brașov, iar acordarea de daune morale nefiind justificată în cauză.

A respins acțiunea civilă formulată de partea responsabilă civilmente Asociația C.A.R. U.F. Brașov I.F.N. – prin lichidator judiciar C.L. IPURL ca nefondată în condițiile art. 19 C. proc. pen., judecata în fața instanței civile suspendându-se până la rezolvarea definitivă a cauzei penale.

A constatat că nu s-au constituit părți civile, următoarele părți vătămate A.I., A.D., prin moștenitori, B.M., B.Gh., B.L., B.M., B.Gh. (prin moștenitorii săi), B.I., B.C., B.P., G.A., G.I., H.R., M.C.G., O.A., P.V., P.G. (parte vătămată Ș.E.), P.I., P.M., S.Gh., T.M., B.M., C.M., N.N., T.I., S.I., S.M., B.Gh. și B.M.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpatul N.N. care a solicitat desființarea sentinței apelate și, în rejudecare, să se dispună achitarea sa în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen. de sub acuza săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (410 acte materiale) și art. 410 din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului și, respectiv achitarea în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen. de sub acuza săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 290 C. pen.

În subsidiar, a solicitat reindividualizarea pedepselor aplicate în sensul reducerii lor având în vedere că au fost aplicate spre maximul prevăzut de lege în condițiile în care noul C. pen. în vigoare de la 1 februarie 2014 prevede pedepse mai scăzute pentru infracțiunile presupus săvârșite de inculpat și aplicarea, ca modalitate de executare a pedepsei rezultante, a prevederilor art. 861 C. pen.

În motivarea apelului formulat, inculpatul a solicitat să se constate că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune deoarece el nu a indus în eroare părțile vătămate care au depus bani chiar și de mai multe ori, bani pe care i-au ridicat cu dobândă, declarându-se mulțumite (indicându-se în acest sens declarațiile părților vătămate R.C., L.I., E.Gh., I.C., N.E., C.P., C.Z.). S-a arătat că instanța a audiat numai o parte din părțile vătămate și a dedus că inculpatul ar fi înșelat 410 părți vătămate fără să arate în mod concret care sunt acțiunile specifice de inducere în eroare exercitate de inculpat asupra fiecărei părți vătămate ca element material al infracțiunii de înșelăciune în condițiile în care părțile vătămate au depus bani de bunăvoie, știau că depozitele nu sunt garantate de BNR, au ridicat de multe ori și dobânda și chiar au solicitat în mod expres reînnoirea contractelor de economisire. Se mai arată că, deși prima instanță a reținut că inculpatul a indus în eroare părțile vătămate prin prezentarea ca legală a activității CAR U.F., nicio probă administrată nu are gradul de concludentă necesar pentru a se dovedi că inculpatul ar fi desfășurat activități de inducere în eroare a părților vătămate în sensul că li s-ar fi prezentat părților vătămate ca fiind legală activitatea CAR U.F. S-a mai arătat că, din moment ce, de multe ori părțile vătămate și-au ridicat banii cu dobândă cu tot, nu există nici intenția inculpatului de a înșela ca element al laturii subiective a infracțiunii de înșelăciune.

Referitor la infracțiunea prevăzută de art. 410 din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului s-a invocat lipsa intenției ca element constitutiv al infracțiunii în condițiile în care inculpatul a făcut demersurile necesare pentru intrarea în legalitate a activității CAR U.F., respectiv pentru a obține autorizarea pentru a putea atrage depozite în sensul exigențelor O.U.G. nr. 99/2006. S-a mai arătat că inculpatul nu putea întrerupe brusc activitatea desfășurată de CAR U.F. la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 28/2006 deoarece avea în derulare contracte încheiate anterior cu deponenții care presupuneau acordarea de dobânzi, întreruperea intempestivă a activității ar fi cauzat acestora mari prejudicii.

În ceea ce privește infracțiunea de fals s-a arătat că fapta nu există deoarece Hotărârea Adunării Generale despre care instanța a reținut că este falsă s-a luat în urma convocării legale a ședințelor (declarația martorului P.S.), nu are nicio relevanță juridică că această hotărâre a fost dictată de inculpat, instanța nu putea ajunge la concluzia că Hotărârea Adunării Generale este falsă din moment ce nu a analizat împrejurările privind cvorumul și majoritatea cu care a fost luată. Cu privire la motivul de apel subsidiar, a solicitat reducerea pedepselor deoarece are o vârstă înaintată, nu are antecedente penale și a avut o conduită bună pe parcursul desfășurării procesului penal și, în plus pentru infracțiunea prevăzută de art. 410 din O.U.G. nr. 99/2006 i s-a dat pedeapsa maximă.

Prin Decizia penală nr. 113/Ap din 8 octombrie 2013 Curtea de Apel Brașov a respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpatul N.N. și părțile civile B.E., B.V., C.C.K., C.M., C.G., I.Gh., M.M, P.I. și Z.A. împotriva Sentinței penale nr. 45/S din 11 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul pentru minori și familie Brașov în Dosarul penal nr. 10559/62/2011, obligând părțile la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a decide astfel, curtea a reținut că prima instanță a stabilit, urmare a coroborării judicioase a întregului material probator administrat în cauză, o stare de fapt corectă, dând o încadrare juridică legală infracțiunilor pentru care a fost condamnat inculpatul N.N., considerentele sentinței atacate fiind însușite de instanța de control judiciar fără a le reitera.

Curtea a constatat că prezumția de nevinovăție de care inculpatul beneficiază până la pronunțarea unei hotărâri definitive, conform art. 52 C. proc. pen., art. 23 alin. (11) din Constituție și art. 6 § 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a fost răsturnată prin probe certe, decisive și sigure în raport cu infracțiunile prevăzute de 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (410 acte materiale), art. 410 din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului și art. 290 C. pen.

Cu privire la activitățile desfășurate de inculpat de inducere în eroare a celor 410 părți vătămate ca element material al infracțiunii de înșelăciune în contracte, prin mijloace frauduloase cu consecințe deosebit de grave prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. cu art. 41 alin. (2) C. pen. (410 acte materiale), teza apărării potrivit căreia nu există probe care să ateste că inculpatul ar fi desfășurat activități de amăgire a părților vătămate, simpla neîndeplinire de către CAR U.F. IFN a condițiilor prevăzute de art. 5 din O.U.G. nr. 99/2006 nefiind suficientă pentru a se concluziona că inculpatul le-a înșelat pe aceste părți care au încheiat de bună voie contracte de economisire-creditare și, în unele cazuri, au cerut și prelungirea acestor contracte nu poate fi primită. De asemenea nu poate fi primită nici teza apărării potrivit căreia instanța nu putea ajunge la concluzia existenței unor activități de inducere în eroare a părților vătămate din partea inculpatului care nu le-a prezentat niciodată acestora ca fiind legală activitatea asociației al cărei președinte era. A mai arătat că instanța nu putea ajunge la concluzia existenței a 410 acte materiale de înșelăciune deoarece nu le-a audiat în faza cercetării judecătorești pe toate aceste părți vătămate.

Declarațiile părților vătămate audiate în faza cercetării judecătorești se completează cu plângerile penale formulate de acestea și cu declarațiile date cu ocazia audierii în faza de urmărire penală, care sunt probe privind vinovăția inculpatului chiar dacă nu au fost readministrate în întregime în faza cercetării judecătorești, neputându-se aprecia că s-ar fi încălcat dreptul la apărare al inculpatului în lipsa formulării unei cereri motivate de readministrare a întregului probatoriu administrat în cursul urmăririi penale.

Din declarațiile părților vătămate audiate în cursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești (în această fază au fost audiate părțile vătămate D.F., T.I.M., Z.A., P.A., P.I., N.S.V., S.A., Ș.N., R.C., L.I., E.Gh., I.V., N.E., C.P., C.Z., C.E.) a rezultat că majoritatea covârșitoare a acestora erau persoane simple, fără studii superioare și de cele mai multe ori în vârstă care au fost atrase de dobânzile acordate de CAR U.F. IFN pentru sumele depuse, care erau mult superioare celor practicate pe piața bancară, de circa 16 – 18%, mergând în unele cazuri până la 28 – 31% (împrejurarea că au ales să depună bani la CAR U.F. IFN atrași de dobânzile practicate apare în mod constant ca element comun al tuturor declarațiilor părților vătămate). Este foarte adevărat că, în general, părțile vătămate nu purtau discuții directe cu inculpatul, ci semnau un contract de economisire/creditare tipizat care era completat de martorele G.M. și P.F. În acest contract tipizat (modelul contractului fiind depus la dosarul cauzei) nu era stipulată împrejurarea că CAR U.F. IFN ar fi în curs de îndeplinire a condițiilor minime de acces la activitățile de creditare stipulate de O.G. nr. 28/2006 sau că potrivit art. 5 din O.U.G. nr. 99/2006, fiind o instituție financiară nebancară nu poate atrage fonduri cu caracter rambursabil de la membrii săi sau de la alte persoane fizice dacă acestea nu reprezintă contribuții la fondul social al membrilor, cu consecința existenței unui risc pe care părțile vătămate să-l fi cunoscut și să fi fost de acord să și-l asume. Din declarațiile martorelor G.M. și P.F. nu a rezultat că în momentul în care părțile vătămate au semnat li s-a precizat existența unui atare risc. La dosarul cauzei au fost depuse contractele de economisire creditare încheiate cu toate cele 410 părți vătămate, din conținutul cărora a rezultat că toate acestea au fost încheiate, respectiv reînnoite preponderent în anul 2008 fără îndeplinirea condițiilor prevăzute de O.U.G. nr. 99/2006 în condițiile în care părțile vătămate nu au cunoscut că CAR U.F. IFN nu era instituție de credit în sensul legii și nu avea dreptul să atragă depozite de la populație, unele părți vătămate arătând că erau convinse că această asociație este o bancă (declarațiile părților vătămate A.M., Z.D., R.S., P.C., M.E., S.E., C.I.), ba chiar și că depozitele sunt garantate de BNR (declarațiile părților vătămate D.M., I.O. Curtea a mai reținut că declarațiile părților vătămate R.C., L.I., E.Gh., I.C., N.E., C.P., C.Z. invocate în apărarea inculpatului nu dovedesc nevinovăția acestuia. Aceste părți vătămate au declarat că au depus bani și în unele cazuri au solicitat reînnoirea contractelor de economisire/creditare de bunăvoie, că au încasat dobânzi și au fost mulțumite, unele dintre aceste părți declarând că au știut că depozitele nu erau garantate de BNR, dar niciuna dintre aceste părți vătămate nu a declarat că ar fi cunoscut faptul că CAR U.F. IFN nu era instituție de credit în sensul legii și nu avea dreptul să atragă depozite de la populație desfășurând așadar o activitate ilegală.

S-a constatat, astfel că elementul material al infracțiunii de înșelăciune constă tocmai în desfășurarea de către CAR U.F. IFN, prin inculpat în calitate de președinte al acestei asociații, a unei activități de atragere ilegală de depozite bănești de la public, fără îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 5 din O.U.G. nr. 99/2006 și fără a aduce la cunoștința părților vătămate această împrejurare generatoare de risc care nu era inserată în contractul tipizat pe care părțile îl semnau și nici nu era comunicată personal sau prin reprezentanții care completau aceste contracte (de regulă martorele G.M. și P.F.).

Sub aspectul existenței laturii subiective a infracțiunii de înșelăciune, deși apărarea a susținut că nu a existat intenția inculpatului de a înșela părțile vătămate, care de multe ori și-au ridicat banii cu dobândă, instanța de control judiciar a reținut că inculpatul știa că CAR U.F. IFN nu avea dreptul de a atrage fonduri cu caracter rambursabil de la membrii săi sau de la alte persoane fizice dacă acestea nu reprezintă contribuții la fondul social al membrilor în conformitate cu art. 5 din O.U.G. nr. 99/2006. Inculpatul nu poate invoca faptul că a fost în eroare cu privire la acest aspect, întrucât rezultă din declarațiile martorilor S.A. și D.F. că inculpatul i-a asigurat că a făcut demersurile necesare pentru obținerea aprobării BNR în privința activității de atragere de depozite de la populație.

În condițiile în care cunoștea că asociația CAR U.F. IFN desfășoară activități ilegale de atragere de depozite și că deponenților nu li se menționează aceste aspecte, împrejurarea că unii deponenți (o mică parte) au primit banii cu dobândă și au fost mulțumiți nu conduce la inexistența intenției inculpatului de a înșela.

S-a constatat că inculpatul N.N. a fost preocupat de crearea unei aparențe de legalitate în privința funcționării CAR U.F. IFN, motiv pentru care a și întreprins demersuri pentru a transforma asociația CAR U.F. în CAR U.F. IFN prin Hotărârea Adunării Generale a Membrilor C.A.R. din 12 iunie 2006" în care se specifica noul statut al Asociației C.A.R. U.F. Brașov, titulatură la care s-a adăugat „I.F.N." – Instituție Financiară Nebancară „având în vedere reglementările Băncii Naționale cuprinse în O.G. nr. 28/2006". În pofida acestor demersuri inculpatul cunoștea că, și în calitate de instituție financiară nebancară, CAR U.F. IFN, era supusă interdicției prevăzută de art. 5 din O.U.G. nr. 99/2006.

Curtea a reținut că existența intenției calificată prin scop (acela de a utiliza sumele de bani provenite de la deponenți în interes propriu) a rezultat și din concluziile raportului de constatare tehnico-științifică din data de 15 iunie 2011, întocmit de specialistul Direcției Naționale Anticorupție – Serviciul Teritorial Brașov potrivit cărora, din analiza activității desfășurată de Asociația C.A.R. „U.F." Brașov – IFN, în perioada de la data înființării, anul 2002 și până la data intrării în insolvență, anul 2009, a rezultat că nu au fost respectate scopul și obiectul de activitate prevăzute la art. 6 și 7 din statutul modificat deoarece, pe lângă împrumuturile acordate membrilor, asociația a atras și depozite, pentru care a acordat dobânzi cu mult mai mari decât cele acordate de instituțiile de creditare în perioada respectivă. Dobânzile practicate nu au fost aprobate de Adunarea Generală sau de Consiliul Director, acestea fiind stabilite în mod arbitrar în contratele de economisire/creditare, deși art. 8.6 din statut prevedea „asigurarea în mod egal a acelorași drepturi și obligații pentru fiecare membru". Sumele încasate la contractele de depozit de Asociația C.A.R. U.F. Brașov, în perioada 2002 – 2008, au fost utilizate discreționar de președintele acesteia, inculpatul N.N., pentru plăți la societăți care aparțin inculpatului și familiei sale: SC U.F. SA, SC C.C. „I.U." SRL Brașov, lucrări de reparații și modernizări atât la imobile proprii, cât și la altele care aparțin SC U.F. SA Brașov, plăți către persoane fizice sau juridice care nu sunt justificate cu documente: T.I., B.D., B.B., V.E., SC A. „B." Codlea. Concordia Română – Cooperativa de Credit etc.

Referitor la infracțiunea prevăzută de art. 410 din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului apărarea a invocat lipsa intenției ca element constitutiv al infracțiunii în condițiile în care inculpatul a făcut demersurile necesare pentru intrarea în legalitate a activității CAR U.F., respectiv pentru a obține autorizarea pentru a putea atrage depozite în sensul exigențelor O.U.G. nr. 99/2006. S-a mai arătat că inculpatul nu putea întrerupe brusc activitatea desfășurată de CAR U.F. la data intrării în vigoare a O.G. nr. 28/2006 deoarece avea în derulare contracte încheiate anterior cu deponenții care presupuneau acordarea de dobânzi, întreruperea intempestivă a activității ar fi cauzat acestora mari prejudicii.

Cu privire la această apărare curtea a reținut că nu se poate admite că simpla efectuare a unor demersuri pentru intrarea în legalitate a activității CAR U.F. IFN nefinalizate niciodată poate conduce la exonerarea de răspundere penală a unei persoane care încalcă legea. O.G. nr. 28/2006, ce a intrat în vigoare la data de 4 februarie 2006, a interzis instituțiilor financiare nebancare, prin art. 9 lit. c), să încaseze sume de bani de la populație sub formă de depozite, ceea ce presupunea ca inculpatul N.N. să înceteze imediat activitățile desfășurate până în acel moment prin Asociația C.A.R U.F. Brașov. Potrivit capitolului 8 din O.G. nr. 28/2006, intitulat „Dispoziții aplicabile caselor de ajutor reciproc și caselor de amanet", în art. 56 se menționează că „Caselor de ajutor reciproc și caselor de amanet le sunt aplicabile și prevederile cap. I, cap. II secțiunea a 6-a, cap. IX și cap. X. Conform art. 57, casele de ajutor reciproc vor desfășura activitate de creditare, în conformitate cu prevederile legii speciale aplicabile acestora și ale prezentului titlu, cu respectarea următoarelor condiții: a) înscrierea în Registrul de evidență ținut la Banca Națională a României; b) păstrarea modului de organizare, funcționare și asociere potrivit prevederilor legii speciale care le reglementează activitatea; c) limitarea activității de creditare conform prevederilor legii speciale care le reglementează activitatea; d) limitarea surselor de finanțare potrivit legilor speciale care le reglementează activitatea. Entitățile care, prin activitatea care o desfășurau, intrau sub incidența respectivei ordonanțe, cu excepția caselor de ajutor reciproc și a caselor de amanet, aveau obligația să procedeze la schimbarea formei juridice în societate comercială pe acțiuni. În termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a actului normativ, toate instituțiile financiar nebancare trebuiau să remită Băncii Naționale a României o declarație semnată de reprezentanții legali, însoțită, după caz, de dovada înscrierii în Registrul asociațiilor și fundațiilor, aflat la grefa judecătoriei în a cărei rază teritorială își aveau sediul. În cazul în care declarația nu era remisă, în forma și la termenele specificate, entitățile respective nu mai aveau dreptul să desfășoare activitatea de creditare.

Potrivit Ordonanței de urgență nr. 99 din 6 decembrie 2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, la art. 5, se interzice oricărei persoane fizice, juridice sau entități fără personalitate juridică, ce nu este instituție de credit, să se angajeze într-o activitate de atragere de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la public ori într-o activitate de atragere și/sau gestionare de sume de bani provenite din contribuțiile membrilor unor grupuri de persoane constituite în vederea acumulării de fonduri colective și acordării de credite/împrumuturi din fondurile astfel acumulate pentru achiziționarea de bunuri și/sau servicii de către membrii acestora. Articolul 410 prevede că desfășurarea de activități interzise potrivit articolului 5 de către o persoană, pe cont propriu sau pe contul unei entități care nu este instituție de credit constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.

Cu toate acestea, după apariția noilor reglementări, inculpatul N.N. a continuat activitatea de atragere a depozitelor bănești de la populație și, pentru a crea aparența legalității acțiunilor sale și, implicit, a activității desfășurată de C.A.R. U.F., a făcut demersuri pentru a înscrie asociația ca instituție financiară nebancară, instituție căreia potrivit art. 9 din O.G. nr. 28/2006, indicat mai sus, îi era interzisă desfășurarea de activități de atragere de depozite ori de alte fonduri rambursabile de la public.

Cu privire la infracțiune de fals prevăzută de art. 290 C. pen. apărarea a invocat că fapta nu există deoarece Hotărârea Adunării Generale despre care instanța a reținut că este falsă s-a luat în urma convocării legale a ședințelor (declarația martorului P.S.), nu are nicio relevanță juridică că această hotărâre a fost dictată de inculpat, instanța nu putea ajunge la concluzia că Hotărârea Adunării Generale este falsă din moment ce nu a analizat împrejurările privind cvorumul și majoritatea cu care a fost luată. Chiar dacă s-ar admite că Adunarea Generală din data de 12 iunie 2006 a fost legal convocată și că acest aspect ar rezulta din declarațiile inculpatului care a precizat că anunțurile de convocare erau date de cele mai multe ori în ziarul local B.Z. Brașov și din declarațiile martorului P.S. care a arătat că s-au dat anunțuri de convocare a adunărilor generale în ziarele locale (cu toate că adresa C.P. SRL precizează că în ziarul B.Z. Brașov nu a fost dat anunțul de convocare a Adunării Generale din data de 12 iunie 2006 a C.A.R. U.F., iar declarația martorului Platon este dată la modul general), totuși în registrul conținând toate procesele-verbale ale C.A.R. U.F. nu a fost găsit niciun proces-verbal cu privire la Adunarea Generală din data de 12 iunie 2006, astfel că nu există dovada că o atare adunare generală a avut loc în condițiile de cvorum și majoritate prevăzute de lege.

Aceste aspecte coroborate cu declarațiile martorilor G.M., P.F., P.S., D.A., S.A., D.A., S.M. din care rezultă că întreaga activitate a C.A.R. U.F. era decisă de inculpat de unul singur au condus la concluzia că inculpatul N.N., în scopul înregistrării Asociației U.F. Brașov ca instituție financiară nebancară, a întocmit în fals înscrisul intitulat „Hotărârea Adunării Generale a membrilor C.A.R. din 12 iunie 2006", adunare generală care nu a avut loc, înscris pe care l-a folosit la data de 19 iulie 2006 cu prilejul autentificării sub nr. 2920/2006 de către notarul public I.D.F. a noului statut al asociației, faptă ce întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals prevăzute de art. 290 C. pen.

Pentru considerentele arătate curtea a reținut că nu se impune achitarea inculpatului în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen. pentru infracțiunile prevăzute de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (410 acte materiale) și art. 410 din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului și, respectiv achitarea în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen. de sub acuza săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 290 C. pen., soluția de condamnare pronunțată de prima instanță fiind corectă.

La individualizarea judiciară a pedepselor ce i-au fost aplicate inculpatului s-au avut în vedere dispozițiile art. 72 C. pen., respectiv pericolul social ridicat al faptelor, dedus din perioada îndelungată în care s-a desfășurat activitatea infracțională, împrejurările și urmările săvârșirii acesteia, prejudiciu foarte mare de 9.851.505,71 RON nerecuperat, vârsta inculpatului, inexistența antecedentelor penale, conduita bună sau iminența intrării în vigoare a unor dispoziții penale mai favorabile (de care inculpatul va putea desigur să beneficieze în condițiile prevăzute de lege), însă toate acestea nu justifică reducerea pedepselor sau modificarea modalității de executare care asigură pe deplin scopul de prevenție generală și specială și de reeducare prevăzut de art. 52 C. pen.

Cu privire la apelurile părților civile B.V., C.G., I.Gh., M.M. curtea a reținut că în mod corect instanța a reținut declarațiile martorului D.F. în măsura în care acestea s-au coroborat cu restul probatoriului administrat, în condițiile în care părțile civile s-au arătat mulțumite de modul de soluționarea laturii penale a cauzei, aprecierea subiectivă că martorul în cauză a mințit nu poate constitui prin el însuși un motiv întemeiat de apel. Instanța s-a limitat la judecarea cauzei cu privire la fapta și persoana arătate în actul de sesizare conform art. 317 C. proc. pen., părțile civile nu au atacat soluția de scoatere de sub urmărire penală sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen. cu art. 41 alin. (2) C. pen. a învinuitului D.F., astfel că nemulțumirea lor cu privire la împrejurarea că acesta nu figurează ca inculpat nu poate fi exhibată direct ca motiv de apel.

Fiind învestită cu judecarea infracțiunii de fals prevăzută de art. 290 C. pen. privind actul intitulat „Hotărârea Adunării Generale a membrilor C.A.R. din 12 iunie 2006", în mod corect instanța a făcut aplicarea art. 348 C. proc. pen. și a dispus desființarea totală a înscrisului falsificat, nefiind întrunite condițiile legale pentru a dispune și anularea actului de donație a averii inculpatului întrucât nu a fost învestită cu judecarea vreunei infracțiuni în legătură cu acest din urmă act.

Părților civile B.V., C.G., I.Gh., M.M. li s-au acordat despăgubiri civile într-un cuantum corect în considerarea sumelor depuse și nerecuperate astfel cum rezultă din contractele de economisire/creditare încheiate cu CAR U.F. IFN. (B.V. – suma de 32.069,74 RON pentru care s-a încheiat 1 contract în data de 18 decembrie 2008, C.G. – suma de 2.951.25 RON pentru care s-a încheiat 1 contracte în perioada 19 ianuarie 2009, I.Gh. – suma de 35.149,65 RON pentru care s-au încheiat 3 contracte în perioada 4 februarie 2008 – 20 noiembrie 2008, M.M. – suma de 9.389,72 RON prin contractul încheiat la data de 5 noiembrie 2008).

Părțile civile C.M. și P.I. au criticat sentința deoarece nu li s-a acordat și dobânda corespunzătoarele sumelor depuse astfel cum a fost stabilită prin contractele de economisire încheiate cu CAR U.F. Curtea a reținut că acea dobândă nu reprezintă parte a prejudiciului stabilit în condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie prevăzute de art. 998 și urm C. civ. și art. 1375 Noul C. civ., în cauză nefiind antrenată răspunderea contractuală în raport cu contractele încheiate de părțile civile ca urmare a inducerii lor în eroare prin înșelăciune

Părțile civile C.C.K. și Z.A. au arătat că, potrivit contractelor de economisire încheiate ar fi trebuit să primească ca și despăgubiri, prima 21.464 RON și a doua 36.411,48 RON.

Partea civilă B.E. a criticat împrejurarea că i s-au acordat despăgubiri civile în cuantum de doar 1.199,45 RON deși s-a reținut în sentința atacată faptul că a avut încheiat un contract de economisire de 5.199,45 RON. Părții civile Z.A. i s-a acordat suma de 21.137,54 pentru care s-au încheiat 4 contracte în perioada 5 august 2008 – 22 noiembrie 2008 cu CAR U.F. IFN. În mod corect nu i s-a acordat părții civile și suma aferentă contractului de economisire încheiat cu I.U.C. Brașov deoarece acest prejudiciu nu decurge din faptele penale deduse judecății în prezenta cauză nefiind relevant că partea civilă a crezut că încheie contractul tot cu CAR U.F. IFN, că numărul contului de economisire era același sau că, în fapt, și firma I.U.C. Brașov aparține tot inculpatului N.N.

Părții civile V.V.L. prin reprezentant V.C. – i s-a acordat deja suma de 9.364,74 RON pentru care s-a încheiat 1 contract în data de 19 noiembrie 2008, prin urmare aceeași sumă nu mai poate fi acordată încă o dată și bunicii Z.A.

Părții civile C.C.K. i s-a acordat suma de 5.428,48 RON pentru care s-a încheiat 1 contract în data de 16 ianuarie 2009 cu CAR U.F. IFN. În mod corect nu i s-a acordat părții civile și sumele de 11.904,04 RON și 3.674,30 RON aferente altor două contracte de economisire încheiate cu I.U.C. Brașov deoarece acest prejudiciu nu decurge din faptele penale deduse judecății în prezenta cauză nefiind relevant că partea civilă afirmă că aceste contracte au fost mutate pe altă firmă fără știrea ei din moment ce pe ele apare semnătura părții civile.

Părții civile B.E. – i s-a acordat în mod corect suma de 1.199,45 RON rămasă nerecuperată pentru care s-a încheiat 1 contract în data de 4 decembrie 2008 în valoare totală de 5.199,45 RON, ținând seama de ultima sumă investită cu care partea civilă figura în graficul de rambursare din contractul în curs de derulare.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul N.N. care a solicitat achitarea întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune reținute în sarcina sa, sub aspectul laturii subiective, invocând cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 12 C. proc. pen. în temeiul art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare pentru administrarea probei cu expertiza în vederea stabilirii prejudiciului rămas neachitat.

Examinând recursul prin prisma dispozițiilor legale Înalta Curte constată că următoarele:

Prealabil analizării recursului formulat de inculpat, se impun a fi făcute câteva precizări pentru stabilirea limitelor analizării recursului, în raport de modificările legislative intervenite prin Legea nr. 2/2013.

Potrivit dispozițiilor art. 385 alin. (2) C. proc. pen. coroborat cu dispozițiile art. 38510 alin. (2) și (21) C. proc. pen. instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 3859 C. proc. pen., prin urmare, verificarea instanței de control judiciar se limitează astfel numai la cazurile de casare prevăzute de lege și care au fost invocate în scris cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată, cu singura excepție a cazurilor de casare care se iau în considerare din oficiu (art. 3859 alin. (3) C. proc. pen.).

Verificând îndeplinirea cerințelor formale prevăzute de art. 38510 alin. (1) și (2) C. proc. pen., instanța constată că recurentul nu a motivat în termen recursul și nu a invocat nici un caz de casare, drept urmare, instanța de recurs examinează cauză numai cu privire la cazurile ce pot fi avute în vedere din oficiu.

Recursul, ca a doua cale ordinară de atac, nu devoluează integral cauza ci într-o măsură limitată, exclusiv în ceea ce privește problemele de drept și nu cu privire la chestiunile de fapt.

Invocând cazul de casare prev de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. recurentul inculpat a solicitat casarea cu trimitere spre rejudecare instanței de fond pentru efectuarea unei expertize care să aibă drept obiectiv stabilirea cuantumul prejudiciului rămas de achitat.

Se observă că inculpatul nu a contestat cuantumul prejudiciului astfel cum a fost stabilit prin raportul de constatare tehnico-științifică. Or, în această situație nu se poate dispune casarea cu trimitere spre rejudecare nefiind vorba de o aplicare greșită a legii, chestiunea invocată de inculpat ținând de o eventuală executare.

Înalta Curte observă că procedura a avut un caracter echitabil, martorii au fost audiați, atât în cursul urmăririi penale, cât și în fața instanței de fond, iar inculpatul a fost audiat și a avut o ocazie adecvată și suficientă de a contesta declarațiile martorilor, raportul de constatare tehnico-științifică. În acest context va fi respinsă critica potrivit căreia dreptul inculpatului de a beneficia de un proces corect și echitabil prev. de art. 21 din Constituția României și de art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost încălcat.

Ambele instanțe au respectat dispozițiile referitoare la aprecierea probelor și au motivat corespunzător hotărârile, evidențiindu-se o temeinică și completă analiză a materialului probator și a apărărilor formulate de inculpat, atât cu privire la situația de fapt, cât și cu privire la încadrarea juridică.

În ce privește cazul de casare prev. de art. 385 pct. 12 C. proc. pen. se observă că inculpatul recurent a solicitat achitarea privind infracțiunea de înșelăciune pentru că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni, atât sub aspectul laturii obiective, cât și sub aspectul laturii subiective, iar în ceea ce privește infracțiunea prev. de art. 410 din O.U.G. nr. 99/2006, întrucât în mod greșit s-a reținut în actul de sesizare și în hotărârile pronunțate de cele două instanțe că aceste contracte au fost încheiate după intrarea în vigoare a Ordonanței nr. 28/2006, ceea ce nu corespunde adevărului.

Cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 12 C. proc. pen. este incident când instanța a pronunțat o hotărâre de condamnare pentru o faptă prevăzută de legea penală, dar căreia îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii, cu condiția ca instanței de recurs să nu i se ceară să facă ea constatarea faptelor și împrejurărilor cerute de lege.

Astfel cum s-a arătat anterior, Legea nr. 2/2013 a adus o modificare de substanță dispozițiilor legale ce reglementează recursul – ca a doua cale de atac exercitată împotriva hotărârilor penale, stabilind un nou cadru, mult mai strict și bine delimitat, prin restrângerea cazurilor de casare, implicit, a limitelor în care instanța de recurs poate examina cauza dedusă judecății. Toate modificările pun în evidență reglementarea recursului ca și cale de atac ce vizează exclusiv aspectele de legalitate, fără posibilitatea examinării chestiunilor de fapt și a soluțiilor ce implică o operațiune de apreciere a probelor administrate. Această concepție este evidențiată prin abrogarea expresă a cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., singurul care permitea anterior instanței de recurs (dar și atunci numai în anumite condiții) să analizeze corespondența dintre conținutul mijloacelor de probă și situația de fapt reținută de către instanțe, cu posibilitatea de a stabili o altă situație de fapt.

Drept urmare, cu ocazia soluționării recursului exercitat în cauza de față, înalta Curte nu poate proceda la examinarea și reaprecierea probelor administrate, la stabilirea unei alte situații de fapt decât cea avută în vedere de instanța de fond și instanța de apel (în fața cărora cauza a devoluat integral), după cum instanța de recurs nu poate reevalua și reaprecia materialul probator, cu consecința adoptării altor concluzii cu privire la aspecte de fapt, diferite de cele stabilite prin hotărârile atacate și care au fundamentat soluțiile contestate de recurenți.

Or, raportat la argumentele invocate se constată că nu numai că se contestă situația de fapt stabilită în mod definitiv de instanțele de fond și apel, dar se tinde la modificarea normei incriminatoare, aspect ce exced examenului pe care-l poate efectua instanța de recurs, cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. privitor la grava eroare de fapt fiind abrogat prin Legea nr. 2/2013.

Sub aspectul aplicării legii penale mai favorabile instanța de recurs reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 5 C. pen. în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea penală mai favorabilă, iar pentru a determina legea penală incidentă se impune a se analiza dacă fapta mai este incriminată de legea penală nouă și aceasta poate retroactiva, în sensul că este mai favorabilă cu privire la încadrarea juridică; caracterul unitar al dispozițiilor referitoare la pedeapsă și circumstanțe de individualizare în raport cu încadrarea juridică la momentul săvârșirii faptei și la data judecării recursului și instituțiile incidente în raport cu incriminarea sau sancțiunea (care agravează sau atenuează răspunderea penală și limitele de pedeapsă).

Examinarea încadrării juridice dată faptei se impune pentru a se stabili dacă suntem în prezența unei dezincriminări, urmare a abrogării unor texte de lege, precum și sub aspectul situației premisă pentru analiza, în concret, a consecințelor privind regimul sancționator.

Astfel, inculpatul a fost trimis în judecată și condamnat pentru infracțiunea de înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., la pedeapsa de 12 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și e) C. pen.; art. 410 din din O.U.G. nr. 99/2006, la pedeapsa de 7 ani închisoare; art. 290 C. pen., la pedeapsa de 6 luni închisoare.

Acuzația inculpatului constă în aceea că în perioada anilor 2006 – 2009, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, în calitatea sa de președinte al Asociației C.A.R. U.F. Brașov I.F.N., ce nu este instituție de credit, s-a angajat într-o activitate de atragere de depozite bănești de la public, interzisă prin art. 5 din O.U.G. nr. 99/2006, a indus și a menținut în eroare un număr de 410 părți vătămate, atât cu prilejul încheierii contractelor de economisire – creditare, cât și cu prilejul reînnoirii lor, afirmând că este abilitat legal să încheie contracte de economisire și oferind dobânzi mult superioare celor practicate de băncile comerciale, pe care nu le putea onora din lipsa altor surse de venit, cu consecința cauzării unui prejudiciu total de 9.851.505,71 RON, și că inculpatul, în scopul înregistrării Asociației U.F. Brașov ca instituție financiară nebancară, a întocmit în fals înscrisul intitulat „Hotărârea Adunării Generale a membrilor CAR din 12 iunie 2006, pe care l-a folosit la data de 19 iulie 2006, cu prilejul autentificării sub nr. 2920/2006 de către notarul public I.D.F. a noului statut al asociației.

Se constată că faptele sunt incriminate atât sub imperiul vechii legi, cât și sub imperiul noii legi, fiind sancționate în ambele situații cu pedeapsa închisorii.

În considerentele Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014 Curtea Constituțională a stabilit că aplicarea legii penale mai favorabile se face prin aprecierea globală și prin alegerea dispozițiilor unei singure legi, cu privire la toate instituțiile de drept substanțial incidente, și nu prin luarea în considerare a dispozițiilor sau instituțiilor autonome.

Se observă, în cazul infracțiunii de înșelăciune o atenuare a condițiilor de incriminare și sancționare, iar în cazul infracțiunii prev. de art. 410 din O.U.G. nr. 99/2006 numai în ce privește regimul sancționator.

În aprecierea legii penale mai favorabile trebuie avute în vedere și alte criterii determinate de instituțiile care agravează, atenuează sau înlătură răspunderea penală și limitele de pedeapsă.

Astfel în analiza disp. art. 5 C. pen. se apreciază că prin raportare la instituția prescripției răspunderii penale mai favorabilă este legea veche. De asemenea și în ce privește concursul de infracțiuni, în raport de algoritmul de calcul și de faptul că aplicarea sporului este o facultate a instanței, legea penală mai favorabilă o reprezintă Codul penal anterior.

Potrivit art. 124 C. pen. anterior împlinirea termenului de prescripție specială începe să curgă, indiferent de câte întreruperi ar interveni, în acord cu principiul legii penale mai favorabile, de la data săvârșirii faptei și se împlinește, în acord cu principiul legii penale mai favorabile, la data prevăzută de aceasta. Având în vedere că prescripția specială este o cauză care înlătură răspunderea penală, s-a considerat, evident, că împlinirea sa sub imperiul legii vechi este mai favorabilă decât împlinirea potrivit legii noi, câtă vreme aceasta din urmă a mărit intervalul de timp ce poate avea ca efect neaplicarea unei pedepse.

Astfel raportat la dispozițiile art. 122 lit. d) raportat la art. 124 C. pen. a intervenit prescripția răspunderii penale pentru infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 290 C. pen. Potrivit art. 122 lit. d) C. pen. termenul de prescripție al răspunderii penale pentru persoana fizică este de 5 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa mai mare de 1 an dar care nu depășește 5 ani.

Limita de pedeapsă pentru această infracțiune este de maxim 5 ani închisoare, astfel că inculpatul beneficiază de dispozițiile art. 122 lit. d) cu referire la art. 124 C. pen., potrivit cu care prescripția înlătură răspunderea penală dacă termenul prevăzut în art. 122 este depășit cu încă jumătate.

Se reține, în raport de situația de fapt stabilită, că infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată a fost comisă la data de 19 iulie 2006 iar termenul de 7 ani și 6 luni s-a împlinit la data de 19 ianuarie 2014, astfel că a intervenit prescripția răspunderii penale a inculpatului N.N. pentru infracțiunea prev. de art. 290 C. pen.

Față de cele ce preced, Înalta Curte va admite recursul formulat de inculpatul N.N. împotriva Deciziei penale nr. H3/Ap din 8 octombrie 2013 a Curții de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori, va casa în parte Sentința penală nr. 45/S din 11 octombrie 2012 a Tribunalului pentru minori și familie Brașov și în parte decizia atacată numai în ceea ce privește incidența dispozițiilor privind prescripția răspunderii penale raportat la infracțiunea prevăzută de art. 290 C. pen. și, în rejudecare va descontopi pedeapsa rezultantă de 12 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și e) C. pen.: dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat și dreptul de a fi tutore sau curator, pe o durata de 5 ani în pedepsele componente pe care le va repune în individualitatea lor: 12 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și e) C. pen., și anume: dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat și dreptul de a fi tutore sau curator, pe o durata de 5 ani pentru art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (410 acte materiale); 7 ani închisoare pentru desfășurarea de activități interzise de către o persoană care nu este instituție de credit prevăzută de art. 410 din O.U.G. nr. 99/2006; 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 C. pen.

Infracțiunea prevăzută în art. 411 din O.U.G. nr. 99/2006

Utilizarea neautorizată de către o persoană a unei denumiri specifice unei instituții de credit, cu încălcarea dispozițiilor art. 6, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.

Potrivit art. 6 se interzice oricărei persoane, alta decât o instituție de credit autorizată, să utilizeze denumirea de „bancă” sau „organizație cooperatistă de credit”, „cooperativă de credit”, „casă centrală a cooperativelor de credit”, „bancă cooperatistă”, „bancă centrală cooperatistă”, „bancă ipotecară/bancă de credit ipotecar”, „bancă de economisire și creditare în domeniul locativ” sau derivate ori traduceri ale acestor denumiri, în legătură cu o activitate, un produs sau un serviciu, cu excepția cazului în care această utilizare este stabilită sau recunoscută prin lege sau printr-un acord internațional, sau când, din contextul în care este utilizată denumirea respectivă rezultă neîndoielnic că nu este vorba despre desfășurarea unei activități bancare.

Fără a aduce atingere prevederilor alin. (1), entitățile, persoanele juridice române, din grupul din care face parte o instituție de credit pot utiliza în denumirea acestora inițialele, sigla, emblema, denumirea ori alte elemente de identificare utilizate la nivel de grup.

Utilizarea denumirii de bancă sau de alte denumiri derivate din aceasta nu mai constituie infracțiune dacă această utilizare este stabilită sau recunoscută prin lege sau printr-un acord internațional, sau când, din contextul în care este folosit cuvântul bancă, rezultă neîndoielnic că nu este vorba de activități bancare.

În orice formă de publicitate, acte oficiale, contracte ori alte asemenea documente, inițialele, sigla, emblema sau alte elemente de identificare a unei bănci care funcționează în România ori care sugerează o legătură cu aceasta pot fi utilizate numai de către și în legătură cu o filială a băncii, inclusiv în denumirea acesteia. Instituțiile de credit străine pot utiliza denumirea lor, fără a aduce atingere dispozițiilor referitoare la denumirea de bancă sau alte denumiri.

În caz de confuzie, BNR poate cere atașarea unei mențiuni explicative.

2.2.1. Obiectul juridic special al infracțiunilor prevăzute de Legea Bancară (Legea nr. 58/19981) îl constituie relațiile sociale care implică protecția sistemului bancar național și a persoanelor fizice și juridice care sunt participante active la activitățile fmanciar-bancare din economie, adică acele relații sociale privind autoritatea statului, reprezentat de BNR, care asigură funcționarea legală pe teritoriul României a tuturor activităților bancare.

2.2.2. Subiectul activ nemijlocit {autor) al infracțiunii poate fi orice persoană fizică responsabilă penal care, fără să posede autorizația emisă de BNR, utilizează denumirea de bancă sau derivate ale acesteia în legătură cu o activitate, un produs sau un serviciu de natură bancară. Subiect activ poate fi și persoana sau persoanele fizice angajate ale unei bănci căreia i s-a retras autorizația de către Banca Națională, dar care continuă să utilizeze denumirea de bancă sau derivate ale acesteia.

Această infracțiune este săvârșită, de regulă, de către două sau mai multe persoane, care, fără să posede autorizația emisă de Banca Națională, utilizează public denumirea de bancă sau derivate ale acesteia.

Subiectul pasiv principal al infracțiunii este statul, care, prin acțiunea subiectului activ, este lezat în dreptul de a proteja sistemul bancar. Subiecții pasivi secundari sunt BNR, ca autoritate specializată a statului în materie, singura în drept să autorizeze utilizarea legală a denumirii de bancă sau a derivatelor acestui termen pe teritoriul României. în categoria subiecților pasivi intră și persoanele fizice și juridice care au suferit prejudicii ca urmare a faptului că subiectul activ a utilizat ilegal denumirea de bancă sau derivate ale denumirii de bancă.

2.2.3. Latura obiectivă. Elementul material al laturii obiective constă în acțiunea pe care o desfășoară subiectul activ de a utiliza denumirea de bancă sau derivate ale denumirii de bancă, fără să fie autorizat în acest sens de către BNR.

Utilizarea frauduloasă a denumirii de bancă sau a unor derivate ale acestui termen se realizează, de regulă, prin întocmirea și folosirea unor documente, înscrisuri ori instrumente de plată care poartă siglă ori antet cu numele unei bănci. Sunt folosite, de asemenea, ștampile și sigilii cu denumirea de bancă.

De exemplu, două persoane, autointitulate președinte și vicepreședinte a „Băncii Populare Rurale” au realizat o intensă activitate de publicitate (prin pliante, anunțuri în presă, la radio și TV) prin care ofereau servicii bancare populației din mediul rural, în sensul că acordă credite avantajoase pentru realizarea lucrărilor agricole.

Urmarea imediată a acestei infracțiuni este o stare de pericol, situație care este de natură a afecta soliditatea și viabilitatea sistemului bancar național.

În practică s-a reținut drept urmare imediată a săvârșirii unei asemenea infracțiuni faptul că deponenții, clienți ai Băncii de Ajutor Reciproc au pierdut sumele de bani depuse la aceasta, întrucât falsul președinte a dispărut cu o importantă sumă de bani rezultată din depunerile clienților care au avut încredere în publicitatea mincinoasă făcută.

Din cuprinsul textului de lege rezultă cu claritate faptul că denumirea de bancă poate fi folosită, fără a se cere autorizație din partea BNR, în cazurile în care această utilizare este stabilită sau recunoscută prin lege sau printr-un acord internațional, sau când, din contextul în care este folosit cuvântul bancă, rezultă neîndoielnic că nu este vorba de activități bancare, de exemplu: bancă de date; bancă de organe umane; bancă de amprente genetice; bancă de amprente digitale etc.

Din analiza cazurilor instrumentate de organele de cercetare penală rezultă că infracțiunea pe care o analizăm constituie o manoperă frauduloasă utilizată de infractori pentru înșelarea unor persoane fizice sau juridice. Ea este, cu alte cuvinte, faza premergătoare actelor de înșelăciune care sunt săvârșite de grupuri de persoane în dauna unor depunători.

Incriminarea ca infracțiune distinctă a acestei fapte este justificată de grija legiuitorului de a proteja populația față de încercarea unor persoane fizice care utilizează fraudulos denumirea de bancă sau derivate ale acesteia.

Utilizarea ilegală a termenului de bancă poate conduce la grave prejudicii pentru sistemul bancar național și pentru interesele financiare ale populației.

2.2.4. Latura subiectivă

Forma de vinovăție cu care se comite această infracțiune este intenția directă, deoarece autorul, știind că nu are autorizația legală, utilizează termenul de bancă sau derivate ale acestuia. în acest sens, autorul întocmește documente și înscrisuri care poartă antetul cu denumirea de bancă și execută cu ajutorul acestora activități specifice unei bănci.

Scopul urmărit de autor nu are relevanță pentru existența infracțiunii: este suficient ca o persoană să utilizeze denumirea de bancă în legătură cu o activitate, un produs sau un serviciu, pentru care nu are autorizația necesară.

Așa cum am arătat, în practica judiciară s-a constatat că persoanele care utilizează tară autorizație denumirea de bancă sau derivate ale acesteia au drept scop obținerea unor importante avantaje materiale. Autorii își confecționează ștampile cu denumirea de bancă, tipăresc formulare și modele de contracte cu antetul de bancă, tipăresc pliante publicitare cu sigla băncii etc.

2.2.5. Actele pregătitoare și tentativa, deși posibile, sunt lăsate în afara incriminării de către legiuitor. Infracțiunea pe care o analizăm se consumă în momentul în care subiectul activ utilizează denumirea de bancă sau derivatele denumirii de bancă, în legătură cu o activitate, un produs sau un serviciu, fără a avea autorizație emisă de BNR. Consumarea ei nu este condiționată de obținerea unui rezultat material.

Infracțiunea se săvârșește într-o singură modalitate normativă, respectiv utilizarea denumirii de bancă sau derivatele denumirii de bancă fără o autorizație emisă de BNR, care prezintă variate modalități practice de realizare.

Infracțiunea se pedepsește cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă, care se stabilește potrivit dispozițiilor art. 74 C.pen.

Infracțiunea prevăzută în art. 412 din O.U.G. nr. 99/2006

Împiedicarea, fară drept, a exercitării, potrivit prezentei legi, de către BNR a competențelor sale de supraveghere a instituțiilor de credit constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Potrivit art. 171, instituțiile de credit, persoane juridice române, sunt obligate să permită personalului BNR și altor persoane împuternicite să efectueze verificarea să le examineze evidențele, conturile și operațiunile și să furnizeze toate documentele și informațiile legate de desfășurarea activității, după cum sunt solicitate de către aceștia.

Instituțiile de credit, persoane juridice române, furnizează BNR orice informație necesară pentru evaluarea conformării lor la cerințele prudențiale prevăzute de prezenta ordonanță de urgență, de Regulamentul (UE) nr. 575/2013 și de reglementările emise în aplicarea acestora. Mecanismele de control intern și procedurile contabile și administrative ale instituțiilor de credit, persoane juridice române, trebuie să permită verificarea în orice moment a conformării la cerințele prudențiale.

Societate financiară holding – o instituție financiară ale cărei filiale sunt fie exclusiv, fie în principal, instituții de credit ori instituții financiare, iar cel puțin una dintre filiale este instituție de credit, și fară a se lua în considerare calitatea sa de societate financiară holding mixtă în înțelesul O.U.G. nr. 98/2006 privind supravegherea suplimentară a instituțiilor de credit, a societăților de asigurare, a societăților de reasigurare, a societăților de servicii de investiții financiare și a societăților de administrare a investițiilor dintr-un conglomerat financiar.

Societate financiară holding-mamă la nivelul UE – o societate financiară holding-mamă la nivelul unui stat membru care nu este o filială a unei instituții de credit autorizate în oricare dintre statele membre sau o filială a unei societăți financiare holding înființate în oricare dintre statele membre;

Societate financiară holding-mamă la nivelul unul stat membru – o societate financiară holding înființată într-un stat membru, care nu este ea însăși o filială a unei instituții de credit autorizate în același stat membru sau o filială a unei societăți financiare holding înființate în același stat membru;

Societate financiară holding-mamă la nivelul României – o societate financiară holding înființată în România, care corespunde definiției prevăzute la pct. 23;

Societate holding cu activitate mixtă – o societate-mamă, alta decât o societate în înțelesul O.U.G. nr. 98/2006, ale cărei filiale includ cel puțin o instituție de credit.

Societatea-mamă este o entitate care se află în oricare din următoarele situații:

are majoritatea drepturilor de vot într-o altă entitate (o filială);

are dreptul de a numi sau de a înlocui majoritatea membrilor organelor de conducere, administrare sau de supraveghere ale altei entități (o filială) și este în același timp acționar/asociat sau membru al acelei entități;

are dreptul de a exercita o influență dominantă asupra unei entități (o filială) al cărei acționar/asociat sau membru este, în virtutea unui contract încheiat cu acea entitate sau a unor prevederi din actul constitutiv al entității, în cazul în care legislația aplicabilă filialei îi permite acesteia să fie supusă unor astfel de contracte sau prevederi;

este acționar/asociat sau membru al unei entități și majoritatea membrilor organelor de conducere, administrare sau de supraveghere ale acelei filiale, aflați în funcție în exercițiul financiar în curs, în exercițiul financiar anterior și până la data la care sunt întocmite situațiile financiare anuale consolidate, au fost numiți numai ca rezultat al exercitării drepturilor sale de vot; această prevedere nu se aplică în situația în care o altă entitate are față de filială drepturile prevăzute la lit. a), b) sau c);

este acționar/asociat sau membru al unei entități și controlează singură, în baza unui acord încheiat cu alți acționari/asociați sau membri ai acelei entități (o filială), majoritatea drepturilor de vot în acea filială;

are dreptul de a exercita sau exercită în fapt o influență dominantă sau un control asupra altei entități (o filială);

societatea-mamă împreună cu o altă entitate (o filială) sunt conduse pe o bază unică de către societatea-mamă.

CONCLUZII

Reforma sistemului bancar românesc a început în 1991 prin crearea unui sistem pe două niveluri, în care Banca Națională își pierde caracterul de bancă comercială (prin desprinderea din BNR a BCR) și, domeniul se deschide noilor operatori bancari. în perioada scursă din 1990, în pofida unor sincope ale câtorva bănci, receptate negativ de către populație, sistemul bancar românesc este vizibil mai stabil și mai bine reglementat decât restul economiei în ansamblu.

Prin intrarea în vigoare a Legii privind activitatea bancară nr. 58/1998 și a Legii privind Statutul Băncii Naționale a României nr. 101/1998 (abrogată de Legea nr. 312/2004), cadrul legal privind autorizarea, reglementarea și supravegherea prudențială a băncilor a fost lărgit și îmbunătățit. Începând cu luna ianuarie 1998, realizarea obiectivelor de supraveghere a fost facilitată de introducerea noului plan de conturi pentru sistemul bancar.

Așa cum am evidențiat de-a lungul analizei actual cadrul legal a fost îmbunătățit substanțial prin O.U.G. nr. 99/2006. Prezenta ordonanță de urgență reglementează condițiile de acces la activitatea bancară și de desfășurare a acesteia pe teritoriul României, supravegherea prudențială a instituțiilor de credit și a societăților de servicii de investiții financiare și supravegherea sistemelor de plăți și a sistemelor de decontare a operațiunilor cu instrumente financiare.

Aceasta se aplică instituțiilor de credit, persoane juridice române, inclusiv sucursalelor din străinătate ale acestora și instituțiilor de credit din alte state membre, respectiv din state terțe, în ceea ce privește activitatea acestora desfășurată în România. De asemenea, se aplică societăților de servicii de investiții financiare și societăților de administrare a investițiilor care au în obiectul de activitate administrarea portofoliilor individuale de investiții.

Principalele activități desfășurate de către o bancă comercială sunt: – atragerea de resurse bănești de la populație și de la agenții economici sub formă de depozite la termen sau la vedere; – acordarea de credite; – operații de plăți și decontări în lei sau de administrare a investițiilor dintr-un conglomerat financiar, a O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului și a Legii nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor.

Începutul anului 2007 a adus schimbări legislative în domeniulfinanciar-bancar, la fel ca în multe alte domenii reglementate, putându-se constata o avalanșă de schimbări legislative.

Noile reglementări nu au adus schimbări fundamentale ale legislației aplicabile domeniului financiar-bancar, ci mai degrabă creează cadrul legislativ unitar pentru acest domeniu, aliniat la normele și practicile europene, în spiritul liberei circulații a serviciilor fmanciar-bancare în cadrul țărilor membre ale UE.

Este vorba în special de O.U.G. nr. 98/2006 privind supravegherea suplimentară a instituțiilor de credit, a societăților de asigurare și/sau de reasigurare, a societăților de servicii de investiții financiare și a societăților de administrare a investițiilor dintr-un conglomerat financiar, O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, precum și de un număr semnificativ de norme de aplicare aprobate de către BNR și C.N.V.M., toate intrate în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2007, exceptând anumite prevederi a căror aplicare de către C.N.V.M. a fost amânată până la data de 1 ianuarie 2008.

Domeniul de aplicare a O.U.G. nr. 99/2006, completată și modificată, include condițiile de acces la activitatea bancară și de desfășurare a acesteia pe teritoriul României, supravegherea prudențială a instituțiilor de credit și a societăților de servicii de investiții financiare și supravegherea sistemelor de plăți și a sistemelor de decontare a operațiunilor cu instrumente financiare. O.U.G. nr. 99/2006 se aplică instituțiilor de credit, persoane juridice române, inclusiv sucursalelor din străinătate ale acestora și instituțiilor de credit din alte state membre, respectiv din state terțe, în ceea ce privește activitatea acestora desfășurată în România.

Ca și noutate menționăm aplicarea O.U.G. nr. 99/2006, completată și modificată, asupra societăților financiare de tip holding, care împreună cu dispozițiile O.U.G. nr. 98/2006, modificată și completată, creează premisele supravegherii unitare și coerente a grupurilor financiare (holdinguri ori conglomerate financiare) atât la nivelul României, cât și la nivelul țărilor membre ale UE.

În ceea ce privește instituțiile de credit, O.U.G. nr. 99/2006, modificată și completată, include în această categorie băncile, organizațiile cooperatiste de credit, băncile de economisire și creditare în domeniul locativ, băncile de credit ipotecar, precum și instituții emitente de monedă electronică. Condițiile generale de acces, organizare, funcționare și supraveghere prudențială sunt menționate în prima parte a O.U.G. nr. 99/2006, modificată și completată, respectiv în partea a doua a ordonanței pentru anumite tipuri de instituții de credit cu funcționare specială. În această categorie includem băncile de economisire și creditare în domeniul locativ, băncile de credit ipotecar, organizațiile cooperatiste de credit și instituții emitente de monedă electronică.

Activitățile bancare explicite sunt definite prin art. 18 al O.U.G. nr. 99/2006, modificată și completată. Acest articol preia reglementarea precedentă, cu singurul amendament că, începând cu data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 99/2006, modificată și completată, activitatea de leasing financiar poate fi efectuată în mod direct de către instituțiile de credit. Instituțiile de credit sunt acele entități care, de principiu, sunt implicate în atragerea de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la public, ori în activitatea de emitere de monedă electronică sau de atragere și/sau gestionare de sume de bani provenite din contribuțiile membrilor unor grupuri de persoane constituite în vederea acumulării de fonduri colective și acordării de credite/împrumuturi din fondurile astfel acumulate pentru achiziționarea de bunuri și/sau servicii de către acești membri, pe de o parte, respectiv sunt implicate în activitatea de acordare de credite în nume propriu, pe de altă parte.

Prin O.U.G. nr. 99/2006, modificată și completată, se interzice în mod explicit activitatea de atragere de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la public de alte entități decât instituțiile de credit. Este important de menționat că emisiunea de obligațiuni ori alte instrumente financiare similare de către alte instituții financiare implicate în activitatea de creditare ori în anumite activități bancare este considerată ca atragere de fonduri rambursabile de la public, exceptând situația în care asemenea obligațiuni ori alte instrumente financiare sunt oferite în mod explicit investitorilor calificați în înțelesul legislației privind piața de capital. în această situație se află instituțiile financiare non-bancare (foste societăți de credite de consum ori societăți de leasing), a căror activitate generală pe teritoriul României este subiect al unor reglementări legale distincte.

BIBLIOGRAFIE

Tratate. Cursuri. Monografii

Antoniu G., Vlăscеanu A., Barbu A., Codul dе procеdură pеnală – tеxtе, jurisprudеnță, hotărâri C.Е.D.O., Еditura Hamangiu, Bucurеști, 2006;

Antoniu G., Bulai C., Griga I., Ivan Gh., Mitrachе C-tin., Molnar I., Pascu I., Pșca V., Prеdеscu O., Еxplicații prеliminarе alе noului Cod pеnal, volumul I, articolе 1-52, Еditura Univеrsul Juridic, Bucurеști, 2010;

Antoniu G., Mitrachе C-tin, Stăniu R. M., Molnar I., Pașca V., Filipaș A., Ionеscu I., Iliеscu N., M. Basarab, Noul Cod pеnal. Comеntat, volumul I. (art.1-56), Еditura C. H. Bеck, Bucurеști, 2006;

Basarab M., Drеpt pеnal. Partеa gеnеrală, volumul II, еdiția a-IV-a, rеvăzută și adăugită, Еditura Lumina Lеx, Bucurеști, 2001;

Basarab M., Pașca V., Matеuț Gh., Butiuc C., Codul pеnal comеntat, volumul I., Partеa gеnеrală, Еditura Hamangiu, Bucurеști, 2007;

Bâca Gh. și colab., Drеpt pеnal. Partеa gеnеrală, Еditura Fundațiеi România dе Mainе, Bucurеști, 2007;

Bogdan S., Drеpt pеnal, partе spеcială, Еditura Univеrsul Juridic, Bucurеști, 2009;

Boroi Al., Drеpt pеnal. Partеa gеnеrală, еdiția 2, Curs univеrsitar, Еditura C. H. Bеck, Bucurеști, 2008;

Boroi Al., Nistorеanu Ghе., Partеa Gеnеrală – Drеpt Pеnal, Еd.All Bеck, Bucurеști, 2004;

Boroi, Al. Drеpt pеnal. Partеa gеnеrală. Conform noului Cod pеnal, Еditura C.H.Bеck, Bucurеști, 2010;

Boroi, Al. ș.a., Dreptul penal al afacerilor, ediția 6, Editura C.H. Beck, 2016;

Ciobanu P., Noul Cod pеnal și Noul Cod dе procеdură pеnală, еdiția a-II-a, rеvizuită, Еditura Roșеții Intеrnațional, 2014;

Dobrinoiu V., Pașcu I., Hotca M. A., Gorunescu M., Dobrinoiu M., Chiș I., Păun C., Neagu N., Sinescu M. C., Noul cod penal comentat, partea specială ediția a –II-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2014;

Ioniță I. G., Drеpt pеnal, Partеa spеcială pе înțеlеsul studеnților titlul VI-XII, еdiția a –II-a rеvăzută și adăugită, Analiza dispozițiilor Codului pеnal al Româniеi, Еditura Univеrsul Juridic, Bucurеști, 2013;

Jidovu N., Bâca Gh., Drеpt procеsual pеnal, Еditura Fundațiеi România dе Mâinе, Bucurеști, 2007;

Lupașcu D., Noul Cod penal și Noul Cod de procedură penală, legislație consolidată în vigoare de la 1 februarie 2014, Editura Universul Juridic, București, 2014;

Mănescu, D. M. Regimul juridic al societăților bancare, Editura Hamangiu 2009;

Popovici L.R., Drеpt pеnal, partеa gеnеrală, tеorii și aplicații practicе pеntru sеminarii, Еditura Pro Univеrsitaria, Bucurеști, 2013;

Toadеr T., Noul Cod pеnal, Noul Cod dе procеdură pеnală, еdiția 2014, Еditura Hamangiu, Bucurеști, 2014;

Udroiu M., Drеpt pеnal, еdiția a-IV-a, Partеa gеnеrală, partеa spеcială, Еditura C. H. Bеck, Bucurеști, 2013.

Legislație internă

*** Constituția României

*** O.U.G. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului

*** Noul Codul penal

*** Noul Cod de procedură penală