. Infractiuni In Legislatia Maritima Romana
Cuprins
Introducere………………………………………………………………….2
Infracțiunile – cadru juridic general……………………………………………………3
Infracțiunile la regimul transportului naval-partea specială…………………………..41
Norme de procedura privind infracțiunile la regimul transportului naval……………49
Jurisprudența…………………………………………………………………………..69
Concluzii………………………………………………………………………………71
Bibliografie……………………………………………………………………………73
Introducere
Prezenta lucrare are ca scop aducerea in evidenta a modificărilor făcute in legislația transportului naval, precum si a tendințelor in legislația transportului naval maritim, comparând legislația datând din 1972 (respectiv Decretul 443 din 1972), dar si modificările aduse ulterior, ajungându-se pana la legea 191 din 13 mai 2003.
Observam majorarea pedepselor cu care se sancționează transportul naval maritim, putem de asemenea sublinia tendința de aliniere la normele legislative europene si internaționale, precum si importanta pe care statul roman o acorda restabilirii siguranței traficului si transportului maritim. Toate acestea se evidenția si in responsabilitatea si pregătirea ofițerilor maritimi, cei care vor avea grija ca traficul maritim sa se desfășoare conform normelor europene.
De-a lungul lucrării va vor fi prezentate pe scurt: „Infracțiunile – cadru juridic general”; „Infracțiunile la regimul transportului naval-partea specială” (unde putem vorbi despre Sclavie si Piraterie); „Norme de procedura privind infracțiunile la regimul transportului nava” dar si despre „Jurisprudența”.
In final trebuie precizat ca aceasta lucrare se dorește a fi utile viitorilor ofițeri naviganți prin a atrage atenția asupra importantei care trebuie acordata prezentei legislație la bordul navei.
Infracțiunile – cadru juridic general
Articolul 17 alineatul (1) din acest Cod prevede ca „Infracțiunea este prevăzuta de legea penala, care prezintă pericol social si este săvârșita cu vinovăție ”.
Una din trăsăturile esențiale ale infracțiunii, potrivit articolului 17Cod penal, este pericolul social pe care îl prezintă fapta.
Pentru a constitui infracțiune, fapta unei persoane trebuie sa fie periculoasa pentru societate. Expresia „pericolul social al faptei” fiind susceptibila de înțelesuri diferite legiuitorului ii explica el însuși întelesul. In articolul 18 din Codul penal de la 1968 cat si din Codul penal, se prevede ca „fapta care prezintă pericol social in întelesul legii penale este orice acțiune sau inacțiune prin care se aduce atingerea uneia dintre valorile sociale ratate in articolul 1 si pentru sancționarea căreia este necesara aplicarea unei pedepse”.
Potrivit acestor dispoziții trei condiții sunt necesare pentru a decide daca o fapta prezintă sau nu pericol social: a) sa existe o acțiune sau inacțiune; b) acțiunea sau inacțiunea sa fie de natura sa aducă atingerea valorilor sociale arătate in articolul 1 Cod penal; c) pentru sancționarea acțiunii sau inacțiunii sa fie necesara aplicarea unei pedepse.
Primul element se referea la caracterul material al faptei, al doilea element vizează caracterul social al acesteia iar ultimul privește caracterul juridic. Le vom examina pe rând.
Acțiunea si inacțiunea sunt cele doua forme sub care se poate realiza material o fapta relevanta pentru legea penala.
„Acțiunea” poate fi definita ca o forma de manifestare a unei persoane care folosindu-se de energia proprie sau de o energie exterioara face sa se producă schimbări in lumea obiectiva. Cu alte cuvinte „Acțiunea” presupune a face ceea ce lege interzice. Acțiunea implicând o cheltuiala de energie din partea celui care o efectuează, este, prin ea însăși cauzala, adică de natura a constitui un antecedent explicit si direct in cauzalitatea unui rezultat. Acțiunea poate consta din acte , gesturi, cuvinte.
„Inacțiunea” este si ea o forma de manifestare de voința a unei persoane realizata insa prin abținerea subiectului de la îndeplinirea unei obligații legale, lăsând sa acționeze in exterior alte energii pe care avea datoria sa le oprească spre a împiedica o modificare in realitatea exterioara. La inacțiune, energia celui ce sta pasiv, nu este direct cauzala, nu promovează si nu dinamizează procesul cauzal; ea înlesnește aceste proces, lăsând cale libera altor energii, care ar fi rămas ineficiente sau efectele lor ar fi anihilate prin comportare activa.
Acțiunea, inacțiunea sa fie de natura sa aducă atingerea anumitor valori sociale.
Pentru existenta pericolului social al faptei este necesar acțiunea si inacțiunea sa aibă aptitudinea de a aduce atingerea valorilor sociale arătate in articolul 1 Cod penal.
Prin „a aduce atingere” se înțelege in primul rând, a leza a vătăma, a lovi, a primejdui, adică a produce rău efectiv sau a amenința cu un rău. Pentru sancționarea acțiunii sau inacțiunii sa fie necesara aplicarea unei pedepse.
Pericolul social al faptei devine o trăsătura esențiala a infracțiunii numai daca, prin gradul ridicat pe care il prezintă, face necesara aplicarea unei pedepse. De aici concluzia ca felul constrângerii juridice, pedeapsa, constituie un indiciu sigur ca avem de a face cu un pericol social grav susceptibil sa confere faptei caracterul de infracțiune.
Necesitatea sancționării penale a faptei este apreciata de legiuitor in momentul adoptării legii penale si se exprima in pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea respectiva, dar ea trebuie apreciata si de organele judiciare in cazul instrumentării faptei concret săvârșite.
Atât in doctrina cat si in legislația penala se face distincție intre pericolul social abstract sau generic si pericolul social concret sau specific.
Consta in aptitudinea in abstract a unei fapte (acțiune, inacțiune) de a aduce atingerea vreunuia din valorile sociale ocrotite de legea penala. Stabilirea pericolului social abstract este atributul legiuitorului si se refera la un anumit tip de infracțiune. El se reflecta in natura si limitele pedepsei.
La evaluarea pericolului social abstract legiuitorul tine seama de o serie de factori printre care amintim:
Importanta valorii sociale vătămate sau puse in pericol. Nu toate valorile sociale apărate prin norme penale au aceeași importanta.
Gravitatea urmărilor produse. Cu cat urmările produse prin săvârșirea infracțiunii sunt mai grave si pericolul social abstract este mai ridicat.
Forma de vinovație cu care s-a săvârșit fapta. Cu cat urmările produse prin săvârșirea infracțiunii sunt mai grave si pericolul social abstract al infracțiunii chiar si in situația in care este vorba de aceeași valoare sociala ca importanta.
Împrejurările in care se săvârșește fapta. Legiuitorul are in vedere pentru anumite infracțiuni si împrejurările in care se comit.
Calitatea făptuitorului. La incriminarea unei fapte, relevanta in aprecierea pericolului social abstract, este si in calitatea făptuitorului.
Mobilul, scopul, frecventa faptei pot constitui, de asemenea, factori care influențează gradul de pericol social abstract al infracțiunii.
Pericolul social concret este dat de aptitudinea unei fapte determinate, in concret săvârșita, de a aduce atingere ori vătăma vreuna din valorile sociale enumerate in articolul 1 Cod penal. Acest pericol este evaluat de organele judiciare, in cadrul procesului penal ținând seama de lezarea sau periclitarea efectiva a valorii sociale respective, de urmarea produsa sau care s-ar fi putut produce, de condiții le in care fapta a fost comisa, de împrejurările de săvârșire a acesteia, de persoana făptuitorului .
Pericolul social concret diferă in cadrul aceluiași tip de infracțiune, de la o fapta concreta la alta.
Evaluarea pericolului social concret este necesara, pe de o parte, pentru ca in procesul de individualizare a pedepsei, gradul de pericol social al faptei, este unul din criteriile prevăzute de lege pentru realizarea acestei individualizări.
Potrivit articolului 17 si 19 din Codul penal in vigoare si articolul 17 si 20 din noul Cod penal, pentru ca o fapta sa constituie infracțiune nu este suficient sa prezinte pericol social si sa corespunda unei norme de incriminare așa cum apăre in partea specială a Codului penal sau in alte legi penale, ci se impune ca aceasta sa fie comisa cu vinovație, adică subiectul sa fi acționat cu acea poziție psihica de care legea condiționează săvârșirea infracțiunii.
Numai in măsura in care fapta este comisa cu vinovație se poate spune ca oglindește personalitatea infractorului, iar sancțiunea penala ar fi in stare sa contribuie cu eficienta la îndreptarea acestuia.
O fapta este săvârșita cu vinovație numai daca reprezintă expresia unei atitudini psihice a făptuitorului adică exista reprezentarea sau conștiința caracterului si a urmărilor faptei cat si voința de a o săvârși. In conținutul vinovăției distingem, prin urmare, doi factori: unul intelectiv sau de conștiința si altul volitiv sau de voința.
Legea penala nu conține o definiție a vinovăției ca trăsătura esențiala a infracțiunii; dar in articolul 19 alineatul 1 din Codul penal de la 1968 si articolul 20 alineatul (1) din noul Cod penal sunt descrise insa formele si modalitățile vinovăției. Potrivit acestor texte „Vinovăția exista când fapta prevăzută de legea penala care prezintă pericol social este săvârșita cu intenție, din culpa sau intenție depășita”.
1) Fapta este săvârșita cu intenție când infractorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte;
b) prevede rezultatul faptei sale si deși nu-l urmărește, accepta posibilitatea producerii lui.
2) Fapta este săvârșita din culpa cu infractorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l accepta, socotind fără temei ca el nu se va produce;
b) nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia si putea sa-l prevadă.
Exista intenție depășita când rezultatul mai grav produs printr-o acțiune sau
inacțiune intenționata se datorează culpei făptuitorului.
Din examinarea de ansamblu a acestor dispoziții penale rezulta ceea ce este
caracteristic vinovăției si anume, preponderenta factorului intelectiv asupra factorului volitiv cat si faptul ca reprezentarea efectiva sau cel puțin existenta posibilității acestei reprezentări a urmărilor faptei este elementul determinat pentru existenta vinovăției sub oricare din formele acesteia.
Ținând seama de aceasta caracteristica, in literatura de specialitate vinovăția a fost definita ca fiind atitudinea psihica a persoanei care săvârșind cu voința neconstrânsa o fapta prevăzută de legea penala care prezintă pericol social, a avut in momentul executării, reprezentarea faptei si a urmărilor, a avut posibilitatea reala a acestor reprezentări.
Din prevederile articolul 19 alineatul 1 din Codul penal in vigoare si articolul 20 alineatul (1) din noul Cod penal, rezulta ca vinovăția, ca trăsătura esențiala a infracțiunii, se poate prezenta sub doua forme: intenția, culpa si intenția depășita, determinate de variațiunile factorului intelectiv. Factorul volitiv nu este susceptibile variațiuni, întrucât voința exista sau nu exista.
In raport de variațiile factorului intelectiv, intenția si culpa forme ale vinovăției, sunt susceptibile, fiecare in parte, de modalități diferite in funcție de atitudinea făptuitorului fata de producerea rezultatului socialmente periculos.
Intenția este o forma de vinovație si exista atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea unei fapte deși nu-l urmărește accepta posibilitatea producerii acestuia.
Din definiția legala data intenției rezulta ca aceasta se poate înfățișa sub doua modalități si anume intenția directa si intenția indirecta.
Intenția directa. Se caracterizează prin aceea ca făptuitorul prevede rezultatul faptei sale si urmărește producerea lui prin săvârșirea acțiunii (inacțiunii).
Prin „prevederea rezultatului” se înțelege ca făptuitorul are reprezentarea urmărilor pe care le va produce acțiunea sau inacțiunea sa. Aceasta prevedere este rezultatul experienței de viata a persoanei după care oa modalități si anume intenția directa si intenția indirecta.
Intenția directa. Se caracterizează prin aceea ca făptuitorul prevede rezultatul faptei sale si urmărește producerea lui prin săvârșirea acțiunii (inacțiunii).
Prin „prevederea rezultatului” se înțelege ca făptuitorul are reprezentarea urmărilor pe care le va produce acțiunea sau inacțiunea sa. Aceasta prevedere este rezultatul experienței de viata a persoanei după care o fapta săvârșita in anumite condiții produce cu necesitate un anumit rezultat.
Prevederea implica si cunoașterea legăturii de cauzalitate intre acțiunea sau inacțiunea si rezultatul generat de aceasta.
La infracțiunile la care latura obiectiva se caracterizează prin anumite trăsături referitoare la timpul, locul sau modul de săvârșire a faptei in reprezentarea făptuitorului trebuie sa se afle si aceste trăsături. Daca in descrierea faptei in norma de incriminare sunt precizate anumite elemente esențiale de care depinde caracterul penal al acestei fapte aceste elemente. De asemenea trebuie sa se afle in reprezentarea subiectului.
Daca făptuitorul din ignoranta ori eroare nu a avut in reprezentare aceste elemente ori a avut o reprezentare denaturata este exclusa existenta vinovăției sub forma de intenție.
Daca o fapta este incriminata si intr-o varianta agravanta, făptuitorul trebuie sa aibă in reprezentare si elementele circumstanțiale agravante; daca o atare reprezentare lipsește el va răspunde numai pentru infracțiunea in varianta ei de baza.
Exista intenție directa in toate cazurile in care producerea rezultatului constituie însuși scopul acțiunii (inacțiunii) subiectului, de asemenea se va retine existenta intenției directe si in situația in care producerea rezultatului este privita de autorul faptei ca un însoțitor inevitabil al rezultatului urmărit chiar daca nu toate urmările au fost dorite de el.
La stabilirea in concret a intenției directe organul judiciar este obligat sa stabilească, in fiecare caz, daca făptuitorul a prevăzut rezultatul faptei săvârșitei a urmărit producerea acestuia. Cea mai adesea intenția rezulta din materialitatea faptei adică din modul si împrejurările de comitere a faptei; din mijloacele folosite cat si din conduita făptuitorului anterior, concomitent sau posterior săvârșirii faptei.
Intenția indirecta. Este a doua modalitate a intenției si se caracterizează prin aceea ca autorul prevede rezultatul faptei sale pe care nu-l urmărește dar accepta posibilitatea producerii lui. Intenția indirecta este posibila numai in cazul unor acțiuni (inacțiuni) pe care prin natura lor sau datorita modului ori împrejurărilor in care sunt săvârșite; pot produce doua sau mai multe rezultate; unul, care poate sa fie chiar licit. A cărei producere este certa si urmărita de făptuitor si altul si altele care sunt ilicite si a cărei producere este posibila si acceptata de infractor; acesta se hotărăște sa săvârșească fapta cu riscul producerii unor rezultate. Ca atare, pentru reținerea intenției indirecte trebuie sa se constate ca subiectul, pe plan intelectiv, a prevăzut cel puțin doua rezultate; unul cert si altul eventual, iar fata de acesta din urma a adoptat i atitudine de indiferenta, de acceptare, subiectul acționând cu dorința de a produce neapărat primul rezultat.
In cazul acestei modalități a intenției subiectul nu ia nici o măsura pentru ca cealaltă urmare, eventuala sa nu se producă ci accepta producerea ei ca „preț” al producerii primului rezultat.
Intenția indirecta rezulta si ea cel mai adesea din materialitatea faptei ca si intenția directa.
O fapta este săvârșita din culpa când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l accepta, socotind fără temei ca nu se va produce ori nu prevede rezultatul faptei sale, deși putea si trebuia sa-l prevadă.
Culpa se prezintă sub doua modalități consacrate de lege: culpa cu prevedere sau ușurința si culpa simpla sau neglijenta.
Culpa cu prevedere sau ușurința. Exista in situația in care făptuitorul prevede rezultatul faptei sale , pe care nu-l accepta socotind fără temei ca nu se va produce.
Pentru existenta culpei cu ușurința, trebuie sa fie întrunite doua condiții :
– făptuitorul sa fi prevăzut posibilitățile survenirii unui rezultat periculos ca urmare a activității desfășurate, rezultat pe ca sa nu-l fi acceptat;
– făptuitorul sa fi socotit fără temei ca rezultatul nu se va produce.
După cum se observa, culpa cu ușurința, sub aspectul factorului intelectiv, se aseamănă cu intenția indirecta in sensul ca făptuitorul prevede rezultatul posibil al faptei sale cu deosebirea ca in cazul intenției indirecte el accepta rezultatul eventual pe când in cazul culpei cu ușurința nu-l accepta , socotind ca îl poate evita. In final se dovedește ca aprecierea sa a fost ușuratica deoarece rezultatul n-a putut fi evitat.
Specific culpei cu previziune este ca făptuitorul se bazează pe elemente reale care ar fi putut sa prevină producerea rezultatului. Daca acesta s-ar bizui pe întâmplare ori pe noroc ar atrage răspunderea sa pentru o fapta comisa cu intenție indirecta.
Culpa simpla sau neglijenta. Exista in ipoteza in care făptuitorul nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deși putea si trebuia sa-l prevadă.
Pentru existenta culpei prin neglijenta, trebuie întrunite cumulativ doua condiții : – făptuitorul sa nu fi prevăzut rezultatul faptei sale. Sub aspectul factorului intelectiv, culpa simpla se deosebește de toate celelalte forme ale vinovăției deoarece lipsește elementul de prevedere a rezultatului pe care îl găsim la celelalte forme de vinovație.
– făptuitorul sa fi avut obligația si posibilitatea de prevedere.
Pentru stabilirea vinovăției in modalitatea culpei cu neglijenta se folosesc doua criterii: criteriul obiectiv prin care se urmărește sa se constate daca făptuitorul trebuia sa prevadă rezultatul socialmente periculos si criteriul subiectiv utilizat pentru a verifica daca făptuitorul a avut, in momentul comiterii faptei, posibilitatea sa prevadă acest rezultat.
Criteriul obiectiv presupune verificarea tuturor împrejurărilor si condiții lor in care s-a comis fapta, si, daca rezultatul trebuia prevăzut in sensul ca orice om normal si cum priceperea obișnuita ar fi fost in stare sa prevadă acest rezultat, înseamnă ca aceasta cerința se verifica si in cazul făptuitorului la care ne referim.
Criteriul subiectiv consta in verificarea posibilității reale, efective a făptuitorului de a prevedea rezultatul in momentul săvârșirii faptei, in raport cu aptitudinile sale personale. Se au in vedere, in acest sens particularitățile psiho fizice, intelectuale, experiența si pregătirea făptuitorului, toate raportate la montul si condiții le concrete de comitere a faptei.
Daca se ajunge la concluzia ca făptuitorul putea sa prevadă rezultatul acțiunii sale exista vinovație sub forma culpei simple, in sens contrar nu exista vinovație datorita imposibilității subiective a făptuitorului de a-l prevedea.
In afară modalităților culpei, prevăzute explicit de legea penala, in doctrina penala sunt subliniate si alte modalități ale acesteia, a căror existenta poate fi avuta in vedere la individualizarea pedepsei.
Astfel in raport cu cauza care a determinat atitudinea culpabila a făptuitorului se face distincția intre : imprudenta, adică efectuarea fără atenția necesara unei activități; nepricepere, care presupune îndeplinirea sau neîndeplinirea unei acțiuni (inacțiuni) datorita lipsei sau insuficienței cunoștințelor necesare; nedibăcia, care înseamnă lipsa de aptitudini sau experiența pentru făptuitor in domeniul sau de activitate.
In raport cu natura comportării in cadrul căreia s-a manifestat, se face deosebirea intre culpa in agendo, adică privitoare la acțiune si culpa omitendo, referitoare la inacțiune; intre culpa directa care vizeaza comportarea infractorului însuși si culpa indirecta, când se are in vedere o acțiune săvârșita de altul.
In sfârșit, potrivit criteriului intensității culpei, aceasta poate îmbrăca următoarele modalități: culpa lata, când producerea rezultatului putea fi prevăzută de orice persoana; culpa levis, când făptuitorul cu o anumita grija si atenție putea prevedea rezultatul si culpa levissima, când prevederea rezultatului părea posibila numai de către o persoana deosebit de atenta.
Intenția depășita (praeterintenția) este o forma autonoma, specifica de vinovație, care se constituie insa din elemente caracteristice atât intenției cat si culpei; ea este o forma mixta sau o combinație a intenției si a culpei.
Autorii noului Cod penal au înscris intenția depășita alături de intenție si culpa in articolul 20 alineatul (4) in care se prevede: „Exista intenție depășita când rezultatul mai grav produs printr-o acțiune sau inacțiune intenționata se datorează culpei făptuitorului”.
Ținând seama de cele ce preced, apreciem ca intenția depășita poate fi definita ca fiind o forma mixta de vinovație care apăre ca element subiectiv in conținutul unor infracțiuni, atunci când făptuitorul prevede si urmărește ori accepta producerea unui rezultat socialmente periculos, dar in realitate, datorita împrejurărilor in care se executa activitatea infracționala, rezultatul produs este mult mai grav decât cel prevăzut, urmărit sau acceptat, dar pe care făptuitorul. L-a prevăzut, nu l-a acceptat, sperând fără temei ca nu se va reproduce ori nu l-a prevăzut deși putea si trebuia sa-l prevadă.
Din definiția rezulta ca in structura praeinitentiei, distingem, pe de o parte, un primum delictum, adică săvârșirea unei prime fapte al cărui rezultat subiectul îl urmărește sau îl accepta, iar pe de alta parte, un majus delictum, un rezultat mai grav ori un plus pe care făptuitorul îl prevede dar nu-l accepta socotind fără temei ca nu se va produce, ori nu-l prevede deși putea si trebuia sa-l prevadă.
In doctrina penala se cunosc doua feluri de infracțiuni praeterintentionate si anume infracțiuni praeintentionate propriu-zise si infracțiuni cu urmări praeintentionale.
Infracțiunea este praeintentionata propriu-zisa când are un singur obiect juridic, producându-se un singur rezultat mai grav decât cel urmărit decât cel urmărit sau acceptat de făptuitor.
Infracțiunea este cu urmări praeintentionate când reprezintă o varianta calificata a unei anumite infracțiuni constând intr-o urmare mai grava decât cea prevăzută urmărita sau acceptata de făptuitor ca de exemplu violul, tâlhăria , actul sexual cu un minor care a avut ca urmare moartea victimei.
Fapta sa fie prevăzută de legea penala.
Noțiunea de fapta prevăzută de legea penala si tehnica legislativa de descriere a acesteia
Prevederea in legea penala a faptei constituie cea de a treia trăsătura esențiala a infracțiunii in general. Potrivit Constituției in vigoare o fapta este considerata a fi prevăzută de legea penala când este incriminata printr-o lege organica adoptata de Parlament in condiții le specifice acestei categorii de acte normative.
Conceptul de fapta prevăzută de legea penala nu se confunda cu acela de infracțiune fapta prevăzută de legea penala trebuie sa întrunească si celelalte doua trăsături ale conceptului de infracțiune.
Pentru corecta înțelegere a dispozițiilor cu caracter penal cuprinse in Cod si in alte legi penale se impune sa se facă deosebirea intre noțiunile de „fapta prevăzută de legea penala”, de „fapta penala”, „infracțiune”, „ilicit penal”.Numai intre ultimele trei noțiuni se poate pune semnul egalității întrucât fapta penala înseamnă infracțiune, iar ambele înseamnă ilicit penal. Dimpotrivă „fapta prevăzută de legea penala” nu constituie infracțiune decât in condițiile aflate mai sus. De observat ca atunci când ne referim la fapta prevăzută de legea penala avem in vedere modelul legal, adică norma de incriminare care descrie trăsăturile obiective ale faptei, pe când infracțiunea este fapta concreta ale cărei trăsături trebuie sa corespunda cu modelul legal pentru a atrage răspunderea penala.
Infracțiunea presupune, așadar, o fapta care prezintă pericol social, săvârșita cu vinovație si ale cărei trăsături coincid, se suprapun pe cele ale modelului legal adică ale faptei descrise in norma de incriminare. Aceasta subliniază ca prevederea faptei in legea penala este numai una din cerințele esențiale ale infracțiunii, ea nu epuizează conceptul de infracțiune.
Corelația dintre fapta prevăzută de legea penala si principiul legalității incriminării va fi evidenta.
Principiul legalității incriminării, înscris in articolul 2 Cod penal, potrivit căruia numai legea prevede care fapte constituie infracțiune, sta la baza trăsăturii esențiale privitoare la prevederea faptei de către legea penala, dar aceasta nu înseamnă si existenta unei echivalente intre ele.
Așa cum s-a subliniat in doctrina penala, pentru realizarea trăsăturii esențiale a infracțiunii care consta in prevederea faptei de legea penala este suficienta dispoziția de lege care descria acea fapta, pe când pentru realizarea principiului legalității incriminării, alături de dispoziția care descrie fapta, mai trebuie sa existe si dispoziția care sa dea o reglementare legala celorlalte doua trăsături esențiale, respectiv pericolul social si vinovăția cat si a tuturor situațiilor pe care ele le implica.
In raport cu cele mai de sus conținutul infracțiunii poate fi definit ca totalitatea condiții lor obiective si subiective cerute de norma de incriminare pentru ca un anumit tip de fapta sa constituie infracțiune.
Cunoașterea conținutului incriminării, adică a trăsăturilor specifice care definesc o anumita fapta incriminata are relevanta din mai multe puncte de vedere.
In primul rând, organele judiciare in operația de încadrare juridica trebuie sa constate o concordanta deplina intre fapta concreta cu care sunt sesizate si tiparul normei de incriminare.
In al doilea rând, conținutul infracțiunii are un rol important in realizarea principiului legalității incriminării întrucât calificarea unei fapte ca infracțiune nu se poate face decât in conformitate ca legea.
In ipoteza in care fapta concreta nu prezintă in totalitate trăsăturile prevăzute de lege, ea nu poate fi calificata infracțiune întrucât lipsa unuia dintre elementele constitutive ale acesteia face potrivit articolului 10 litera d C, sa nu se poată pune in mișcare sau exercita acțiunea penala.
In al treilea rând, studiul conținutului infracțiunii prezintă interes întrucât permite formularea de concluzii privitoare la tehnica elaborării dreptului penal si la corecta cunoaștere si aplicarea a legii penale.
Pentru studierea conținuturilor diferitelor infracțiuni, in doctrina penala a fost elaborata noțiunea de conținut generic al infracțiunii care cuprinde trăsăturile comune tuturor conținuturilor particulare de infracțiune.
Conținutul faptei incriminate este format, așa cum s-a menționat, dintr-o totalitate de elemente si condiții care definesc si particularizează o anumita incriminare deosebind-o de alta. Când ne referim la conținutul generic de incriminare avem in vedere condiții le sau elementele cele mai generale ale tuturor conținuturilor particulare de fapte incriminate.
In conținutul generic de incriminare, elementele sau condiții le care il compun se situează in anumite raporturi, legături, unele cu celelalte.
Numim structura conținutului generic al faptei incriminate modul in care se grupează si raporturile care se statornicesc intre diferitele elemente si condiții care compun acest conținut.
După opinia celor mai mulți autori, structura conținutului generic al faptei incriminate ar cuprinde următoarele condiții : condiții referitoare la obiectul infracțiunii, la subiecții infracțiunii, la locul si timpul săvârșirii infracțiunii si la actul de conduita cu cele doua laturi: latura obiectiva si latura subiectiva.
Întrucât condițiile referitoare la obiectul, subiecții, locul si timpul săvârșirii infracțiunii sunt preexistente, le vom trata distinct in secțiunea următoare, iar activitatea materiala însoțita de aspectul psihic, adică actul de conduita va fi analizat intr-o alta secțiune sub denumirea de „conținut constitutiv”.
Obiectul material. Unele fapte incriminate pe lângă obiectul juridic special au si un obiect material.
Prin obiectul material se înțelege bunul, lucrul sau corpul persoanei asupra căreia este îndreptata activitatea materiala descrisa in norma si care este pus efectiv in pericol si vătămat.
Subiecții infracțiunii sunt persoanele implicate intr-un raport juridic penal de conflict, fie ca urmare a săvârșirii infracțiunii, fie a suportării consecințelor generate de săvârșirea acesteia. Sub acest aspect in doctrina penala se face distincția intre subiectul activ sau infractor si subiectul pasiv sau persoana vătămata prin infracțiune, pe care ii vom analiza distinct in cele ce urmează.
Subiectul activ al interacțiunii poate fi definit ca fiind persoana care săvârșește sau contribuie la comiterea unei fapte prevăzute de legea penala si îndeplinește condiții le răspunderii penale.
Pentru ca o persoana sa fie subiect activ al infracțiunii, potrivit codului penal de la 1968, trebuie sa îndeplinească cumulativ următoarele condiții generale:
a) Sa fie persoana fizica. Autorii codului penal de la 1968 au adoptat concepția potrivit căreia subiect activ al infracțiunii poate fi numai persoana fizica nu si persoana juridica întrucât aceasta din urma nu are voința si conștiința proprie si, prin urmare, nu-i poate fi imputata vreo fapta nici obiectiv, nici subiectiv.
In cazul săvârșirii de infracțiuni in activitatea unei persoane juridice trebuie sa răspundă conducătorii acesteia pentru ca numai ei au conștiința si voința proprie.
Autorii noului Cod penal, ținând seama de tradiția in răspunderea penala a persoanei juridice (Codul penal de la 1936 consacra răspunderea penala a persoanei juridice), de realitățile cu care se confrunta societatea româneasca in prezent, de sugestiile doctrinei penale cat si convențiile in materie penala la care România a devenit parte si care prevăd aplicarea sancțiunilor penale in cazul persoanelor juridice, ori de recomandările Comitetului de Miniștri si Consiliului Europei, au instituit in articolul 45 răspunderea persoanei juridice pentru infracțiunile săvârșite in numele sau in interesul acesteia de către organele sau reprezentanții persoanei juridice. Răspunderea penala a persoanei juridice nu exclude răspunderea penala a persoanei fizice care a participat la săvârșirea acelei fapte.
b) Condiția de vârsta. Pentru ca o persoana sa devina subiect activ al infracțiunii trebuie ca in momentul comiterii faptei sa fii dobândit aptitudinea psihofizica de a înțelege semnificația acțiunilor (inacțiunilor) sale si capacitatea de a le stăpâni si dirija in mod conștient.
In Codul penal in vigoare cat si in noul Cod penal s-a stabilit vârsta de 14 ani ca limita minima a capacitații penale. In articolul 99 alineatul 1 din Codul penal de la 1968 si in articolul 113 din nou Cod penal se prevede ca „minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal”. Aceasta înseamnă ca minorul sub 14 ani, datorita unei insuficiente dezvoltări a capacitații psihice, nu poate fi subiect al infracțiunii. In favoarea acestui minor operează o prezumție absoluta de încapacitate penala.
Potrivit articolului 99 alineatul 2 din Codul penal in vigoare si articolul 113 alineatul (2) „minorul care are vârsta intre 14 si 16 răspunde penal, numai daca se dovedește ca a săvârșit fapta „cu discernământ”.
Conform articolului 99 alineatul 3 din Codul penal in vigoare si articolul 113 alineatul (3) din noul Cod penal minorul care a împlinit vârsta de 16 ani pana in momentul săvârșirii faptei are capacitate penala, întocmai ca si persoana adulta. In acest caz operează o prezumție relativa de capacitate penala; aceasta ar putea fi răsturnata prin dovada ca in realitate minorul a fost lipsit de capacitate penala întocmai ca o persoana adulta.
c) Responsabilitatea. Denumim responsabilitate capacitatea persoanei de a-si da seama de sensul, valoarea si urmările acțiunilor (inacțiunilor) pe care le săvârșește si de a-si determina si dirija in mod liber voința potrivit cu scopurile si urmările.
Legea penala nu definește responsabilitatea pentru ca aceasta este o stare psiho fizica normala care pot fi dobândita de o persoana care a împlinit vârsta de 16 ani. Legea, in schimb, definește starea de iresponsabilitate ca stare anormala, contrara responsabilității, care constituie o excepție de la regula. Astfel in articolul 48 din codul penal in vigoare si in articolul 31 din noul Cod penal se prevede ca „nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penala, daca făptuitorul in momentul săvârșirii faptei, fie din cauza alienației mintale, fie din alte cauze, nu-si putea da seama de acțiunile sau inacțiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele”.
Persoana iresponsabila, deși nu poate fi subiect activ al infracțiunii își păstrează calitatea de subiect de drept penal pentru ca asupra ei se poate lua o măsura de siguranța daca se constata existenta unei stări de pericol care n-ar putea fi combătuta decât prin luarea unei asemenea masuri spre a preîntâmpina săvârșirea de noi fapte prevăzute de legea penala.
d) Libertatea de voința si acțiune. Pentru ca o persoana responsabila sa fie subiect activ al infracțiunii trebuie sa constate ca făptuitorul a deci in mod liber asupra acțiunii sau inacțiunii interzise, nefiind supus unei constrângeri din afară.
Aceasta condiție își si găsește temeiul in articolul 46 din Codul penal in vigoare si articolul 27-28 din noul Cod penal potrivit cărora daca făptuitorul a fost constrâns fizic sau psihic in așa fel încât i-a lipsit libertatea de voința si de acțiune, fapta nu-i poate fi imputata deoarece lipsește vinovăția si pe cale de consecința caracterul penal al faptei.
In afară acestor condiții generale, la unele infracțiuni se cere ca subiectul activ nemijlocit sa îndeplinească, in momentul comiterii faptei, anumite condiții sau calități speciale prevăzute in norma de incriminare.
Infracțiunile care presupun existenta unui subiect calificat, adică un subiect care sa aibă o anumita calitate, se numesc infracțiuni proprii.
a) Noțiune, condiții . Denumim subiect pasiv al infracțiunii persoana fizica sau juridica titulara a valorii vătămate sau periclitate prin săvârșirea infracțiunii. Poate fi subiect pasiv al infracțiunii, așadar, orice persoana care a suferit răul creat prin comiterea infracțiunii.
b) Categorii de subiecți pasivi ai infracțiunii. In literatura juridica se face o prima clasificare in subiect pasiv general sau mediat care este întotdeauna statul si subiect pasiv special sau imediat, care este persoana , titulara valorii sociale vătămate sau periclitate prin infracțiune.
Statul este subiect pasiv general pentru ca suferă consecințele tuturor infracțiunilor, acestea tulbura ordinea de drept, punând in pericol sau lezând valorile fundamentale ale societății. Subiectul pasiv special sau imediat este persoana fizica si juridica ce suferă nemijlocit consecințele unei infracțiuni determinate.
Locul si timpul săvârșirii infracțiunii sunt factori fără de care nu poate fi conceputa săvârșirea unei infracțiuni. Întotdeauna infracțiunea se comite intr-un loc sau intr-un anumit moment. De regula, locul si timpul săvârșirii infracțiunii nu condiționează existenta infracțiunii, aceasta putându-se realiza in orice moment si loc.
De la aceasta regula sunt doua excepții: prima, când locul si timpul infracțiunii sunt elemente constitutive ale infracțiunii si a doua, când locul si timpul constituie elemente circumstanțiale in conținutul calificat sau agravat al anumitor infracțiuni Conținutul constitutiv al infracțiunii cuprinde doua laturi inseparabile si anume latura obiectiva si latura subiectiva.
Vor fi prezentate in cele ce urmează noțiunea si structura laturii obiective.
Prin latura obiectiva înțelegem activitatea fizica materiala desfășurata de subiect si susceptibila sa producă o schimbare in lumea înconjurătoare prin lezarea ori punerea in pericol a unei valori sociale si a relațiilor sociale corespunzătoare acesteia.
La orice infracțiune, latura obiectiva cuprinde in structura sa următoarele componente: elementul material, urmarea imediata si legătura de cauzalitate.
Elementul material este o componenta obligatorie a laturii obiective si consta din activitatea materiala desfășurata de subiect, adică din însuși actul de conduita interzis sau impus prin norma de incriminare. Aceasta înseamnă ca răspunderea penala a unei persoane este condiționata de existenta unei activități materiale, fiind exclusa sancționarea gândurilor unei persoane (nuda cogetatio).
Elementul material al laturii obiective a infracțiunii (al faptei incriminate) poate fi realizat in doua modalități si anume: prin acțiune (comisiunea) sau prin inacțiune (omisiunea).
Acțiunea este o forma de existenta a manifestării exterioare care se caracterizează printr-o atitudine pozitiva, adică o consumare de energie îndreptata spre producerea unei transformări in lumea exterioara.
Acțiunea ca modalitate a elementului material, presupune a face ceva care legea interzice; in acest caz este inculcat printr-o comportare pozitiva activa.
Inacțiunea este tot o forma de manifestare exterioara prin care făptuitorul adopta o atitudine negativa, pasiva in sensul ca nu face ceea ce legea îl obliga sa facă si in acest fel lasă câmp liber unor energii sa acționeze si sa producă rezultatul pe care legiuitorul, prin interdicția faptei, urmarea sa-l evite.
Omisiunea nu intra in sfera răspunderii penale decât raportata la o obligație a făptuitorului de a acționa.
La marea majoritate a infracțiunilor elementul material poate consta intr-o singura acțiune sau inacțiune. In mod excepțional elementul material la unele inafecțiuni consta in mai multe acțiuni care trebuie realizate cumulativ.
In raport cu modalitatea elementului material (acțiune – inacțiune) infracțiunile se clasifica in infracțiuni comisive care constau in executarea unui act pe care legea îl interzice si infracțiuni omisive care se caracterizează prin neexecutarea unui act pe care îl legea îl ordona.
Urmarea imediata. Este o componenta obligatorie a laturii obiective si consta in schimbarea in lumea obiectiva, pe care o produce săvârșirea acțiunii sau inacțiunii interzise de legea penala, ori prin atingerea in orice mod adusa, uneia dintre valorile sociale care formează obiect al ocrotirii penale.
Legiuitorul penal roman a adoptat teza ca orice incriminare se justifica numai in măsura in care acțiunea sau inacțiunea săvârșita aduce atingerea uneia din valorile sociale fundamentale, adică produce un rău, un rezultat negativ, contra căruia legea a înțeles sa reacționeze. Aceasta rezulta din conținutul articolului 1 Cod penal. In care sunt enumerate valorile fundamentale ocrotite prin mijlocirea legii penale împotriva cărora sunt îndreptate acțiunile socialmente periculoase; articolul 18 Cod penal. In care se prevede ca prin pericol social in întelesul legii penale se înțelege orice acțiune sau inacțiune prin care se aduce atingerea uneia din valorile apărate de legea penala, cat si din articolul 19 Cod penal. In care se arata ca pentru constatarea vinovăției in săvârșirea oricărei fapte prevăzute de legea penala, atitudinea psihica a făptuitorului trebuie sa fie raportata la rezultatul faptei care se răsfrânge asupra valorii sociale concrete.
Așadar, săvârșirea oricărei fapte incriminate produce un rezultat. Acest rezultat poate sa se înfățișeze ca o consecința materiala sau nemateriala a acțiunii sau inacțiunii, adică sub forma unei modificări substanțiale a obiectului sau sub forma unei schimbări a situației obiectului, ca urmare a modului cum s-a acționat asupra valorii sociale ocrotite.
Urmarea imediata sau rezultatul apăre, așadar, fie ca o vătămare efectiva a obiectului, o alterare a substanței sale, situație in care schimbarea produsa prin săvârșirea faptei, fie sub forma unei stări de pericol, când fără sa se aducă o atingere efectiva obiectului ocrotirii penale, se creează o amenințare pentru acesta.
După cum urmarea imediata consta intr-o vătămare materiala sau intr-o stare de pericol pentru valorile sociale si relațiile sociale ocrotite prin normele de incriminare, in doctrina penala se face deosebirea intre conținutul diferitelor incriminări. Acolo unde legiuitorul a prevăzut, explicit sau implicit, condiția producerii unui anumit rezultat constând dintr-o anumita schimbare produsa in lumea materiala, obiectiva; Infracțiunea a fost denumita infracțiune (incriminare) de rezultat sau materiala.
Exista si incriminări a căror urmare imediata consta in provocarea unei stări de pericol pentru valoarea ocrotita (incriminări formale sau de simpla acțiune). In acest caz legiuitorul nu a prevăzut necesitatea producerii rezultatului, considerând suficient sa descrie numai fapta incriminata pentru ca urmarea acestuia rezulta implicit.
De precizat ca nu trebuie confundata „urmarea imediata” ca o componenta a laturii obiective a infracțiunii cu „consecințele subsecvente” ale infracțiunii.
De asemenea urmarea imediata când aceasta consta intr-o vătămare materiala nu trebuie confundata cu paguba pricinuita prin săvârșirea infracțiunii, adică consecința civila a faptei incriminate.
In doctrina penala, avându-se in vedere formele sub care poate sa apără urmarea imediata se face așadar distincția intre infracțiuni materiale sau de rezultat si infracțiuni formale sau de atitudine ori de simpla acțiune.
Infracțiunile materiale sau de rezultat sunt acelea din al căror conținut constitutiv face parte si producerea unui anumit rezultat material adică o anumita vătămare.
Sunt denumite formale sau de atitudine infracțiunile pentru a căror existenta este suficient ca rezultatul sa constea intr-o stare de pericol, legiuitorul prevăzând in conținutul lor numai acțiunea; urmarea imediata răsfrângându-se direct asupra valorilor sociale, ea va fi întotdeauna presupusa.
Legătura de cauzalitate ca noțiune este o componenta obligatorie a laturii obiective a conținutului faptei incriminate când aceasta înfățișează ca incriminare de rezultat. Deși in norma de incriminare nu este prevăzută explicit cerința legăturii de cauzalitate, in cazul acestor incriminări ea rezulta implicit întrucât acțiunea sau inacțiunea, cat si urmarea imediat sub forma de vătămare, nu pot fi elemente constitutive ale acesteia decât daca se stabilește existenta unei legături cauzale, in sensul ca acțiunea sau inacțiunea care constituie elementul material al faptei incriminate este cauza urmării imediate descrise implicit sau explicit in norma de incriminare.
Lipsa legăturii de cauzalitate face sa nu se realizeze totalitatea componentelor laturii obiective a infracțiunii si conduce la inexistenta acesteia si implicit la inexistenta faptei incriminate.
Legătura de cauzalitate, ca element constitutiv al faptei incriminate, poate fi definita ca fiind acea relație ca de la cauza la efect intre elementul material sub forma acțiunii, inacțiunii voluntare, conștiente a făptuitorului si urmarea imediata prevăzută in norma de incriminare.
Latura subiectiva este o parte a conținutului constitutiv generic al incriminării si consta in totalitatea condiții lor privitoare la atitudine psihica a făptuitorului fata de fapta sa si urmările acesteia prevăzute in norma de incriminare.
In conținutul laturii subiective a infracțiunii intra ca elemente componente: elementul subiectiv, mobilul si scopul.
Elementul subiectiv(vinovăția), componenta a laturii subiective a infracțiunii (faptei incriminate), este format din formele si modalitățile vinovăției, adică reflecta atitudinea psihica a făptuitorului fata de fapta sa exprimata in forma de vinovație ceruta de lege pentru ca acel tip sa constituie infracțiune.
In noul Cod penal, regulile de stabilire a elementului subiectiv in conținutul normei de incriminare, se face potrivit regulilor instituie in articolul 20 alineatul (2) si (3) in care se prevede „Fapta care consta fie intr-o acțiune, fie intr-o inacțiune constituie infracțiune numai când este savarsita cu intenție (alineatul (2)); Fapta comisa din culpa constituie infracțiune numai când in lege se prevede aceasta”.
Mobilul infracțiunii. Este o componenta a laturii subiective a conținutului generic consecutiv de incriminare si consta din impulsul intern al făptuitorului care a determinat luarea deciziei de săvârșire a infracțiunii. Pot constitui mobiluri ale infracțiunii de exemplu: ura, lăcomia, gelozia, dorința de a obține anumite avantaje, tendința de îmbogățire fără munca.
Cunoașterea mobilului faptei se impune in fiecare caz concret ca element necesar pentru cunoașterea actului de conduita pentru ca el poate da un răspuns la întrebarea „de ce s-a săvârșit infracțiunea?” si servește pentru a determina gradul de pericol al infractorului si la stabilirea măsurii de apărare sociala adecvate acestei periculozități.
Scopul infracțiunii este unul din elementele importante ale acestui capitol,
a) Noțiune. Scopul este o alta componenta a laturii subiective a conținutului generic constitutiv si consta din finalitatea propusa, din destinația acțiunii ori din rezultatul faptei aflate in reprezentarea făptuitorului. Scopul nu se confunda cu mobilul deoarece el apărține momentului finalizării actului pe când motivul este legat de momentul inițial al adoptării hotărârii. In toate cazurile cunoașterea scopului urmărit de făptuitor este deosebit de utila pentru ca el produce diferite consecințe juridice in ceea ce privește răspunderea penala.
b) Relevanta juridica a scopului infracțiunii. De regula, scopul nu condiționează existenta faptei incriminate, aceasta subzistând, indiferent de scopul urmărit de făptuitor. Cu toate acestea este necesar sa se cunoască scopul in care a actionat subiectul pentru a fi avut in vedere la stabilirea pericolului social concret al faptei si la dozarea pedepsei.
Infracțiunea, ca orice activitate umana conștienta, poate vi săvârșita de o singura persoana cat si prin eforturile conjugate ale mai multor persoane; in acer din urma caz exista o pluralitate de infractori.
In literatura de specialitate se face distincție in următoarele forme ale pluralității de infractori si anume: pluralitate naturala. Pluralitate constituita sau constitutiva si pluralitate ocazionala sau participația penala.
Pluralitatea naturala este o forma a pluralității de infractorii funcționează in cazul faptelor care prin natura lor nu pot fi comise decât daca contribuie mai multe persoane. Datorita acestui specific pluralitatea naturala mai este denumita si pluralitate necesara.
Specific pluralității naturale de infractori este faptul ca fiecare participant are calitatea de autor si va fi pedepsit ca atare daca îndeplinește condiții le răspunderii penale.
Pluralitatea constitutiva este o forma a pluralității de infractori si consta in asocierea sau gruparea mai multor persoane in vederea săvârșirii de infracțiuni. La infracțiunile cu pluralitate constituita fiecare făptuitor are calitate de autor.
Pluralitatea ocazionala este o forma pluralității de infractori si exista ori de cate ori la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penala contribuie mai multe persoane decât cele necesare in raport cu natura sa. Prin urmare, exista pluralitate ocazionala in cazul infracțiunilor care in mod natural pot fi săvârșite de o singura persoana daca la comiterea acestora participa mai multe persoane; ori in situația infracțiunilor cu pluralitate naturala sau constitutiva daca la săvârșirea lor participa un număr mare de persoane decât acela potrivit naturii faptei.
Potrivit legii penale in vigoare putem spune ca exista participație penala ori de cate ori o fapta prevăzută de legea penala a fost săvârșita de un număr mai mare de persoane decât cel care ar fi fost necesar potrivit cu natura acelei fapte.
Codul penal in vigoare cat si noul Cod penal, reglementarea formelor participației penale, se bazează pe teoria obiectiva potrivit căreia in caracterizarea formelor de participație se au in vedere contribuțiile obiective si particularitățile acestora. Potrivit acestei teorii, formele participației penale sunt următoarele:
O prima forma de participație este aceea a autoratului sau coautoratului caracterizata prin aceea ca coautorul efectuează acte care contribuie la realizarea nemijlocita a faptelor prevăzute de legea penala;
O a doua forma o constituie instigarea care presupune săvârșirea de acte de determinare a hotărârii autorului de a săvârși fapta prevăzută de legea penala;
In sfârșit, o a treia forma de contribuție este aceea a complicității si consta in săvârșirea de acte de ajutare sau sprijinire a comiterii faptei de către o alta persoana.
In reglementarea Codului penal in vigoare articolul 24 si noului Cod penal articolul 38 autor este persoana care prin acte de executare a realizat in mod nemijlocit o fapta prevăzută de legea penala.
Calitatea de autor nu este condiționata de existenta participației pentru ca autor este acela care săvârșește singur o fapta prevăzută de legea penala. Când insa autorul a săvârșit infracțiunea împreuna cu alți participanți, contribuția sa se caracterizează prin aceea ca a realizat in mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penala.
Săvârșirea oricărei fapte implica efectuarea unor acte de executare in sau neîndeplinirea unor acte impuse de lege. Persoana care efectuează actele de executare sau care nu îndeplinește actele la care este obligata este autor al faptei realizata prin comisiunea sau omisiunea astfel săvârșita.
De regula, orice persoana care executa in mod nemijlocit o fapta penala devine autor, sunt infracțiuni la care nu este de ajuns sa se execute in mod direct activitatea materiala pentru a fi autor, ci sa aibă si calitatea specială ceruta de norma de incriminare. Calitatea ceruta pentru autor trebuie sa existe in momentul săvârșirii faptei. Nu pierde calificarea de autor cel care după săvârșirea faptei a încetat a mai avea calitatea care condiționa acea calificare după cum nu devine autor cel care a dobândit calitatea după săvârșirea faptei la care a participat.
Orice fapta poate, eventual, sa fie săvârșita, in mor nemijlocit. De către mai multe persoane. Toate aceste persoane care si-au adus contribuția nemijlocit la săvârșirea faptei sunt autori ai aceleiași fapte si au intre ei laolaltă situația de coautori.
Prin urmare, coautoratul poate fi definit ca fiind acea forma, participației penale in care o fapta prevăzută de legea penala este săvârșita in mod nemijlocit de către doua sau mai multe persoane.
Codul penal de la 1968 nu a definit coautorul ci numai pe autor. Codul penal nou definește coautorul in articolul 38 alineatul (2) in care se prevede: „Daca mai multe persoane săvârșesc nemijlocit, împreuna. O fapta prevăzută de legea penala, fiecare din ele va fi pedepsita ca autor”.
Exista unele infracțiuni la care coautorul nu este posibil, deși sunt susceptibile de a fi sfârșite in celelalte forme ale participației penale; instigarea si complicitatea. Acestea sunt:
Infracțiunile cu autor unic. Acestea datorita specificului conținutului lor, nu pot fi săvârșite nemijlocit decât de o singura persoana. Asemenea infracțiunii sunt (cu titlu exemplificativ): mărturia mincinoasa, dezertarea, prostituția; daca mai multe persoane săvârșesc concomitent aceeași infracțiune, fiecare va răspunde pentru o infracțiune de sine stătătoare.
Infracțiunile omisive. Nu pot fi săvârșite in forma coautorului întrucât elementul lor material consta in neîndeplinirea unei obligații impuse de lege si care are un caracter personal.
Infracțiunile cu subiect calificat. La infracțiunile unde legea cere ca subiectul activ nemijlocit, sa aibă o anumita calitate, pentru existenta coautorului este necesar ca toți participanții sa aibă aceasta calitate. In caz contrar, cei care nu au calitatea menționata, vor fi considerați complici la acea fapta.
Codul penal in vigoare definește pe instigator ca participant in articolul 25 iar noul Cod penal in articolul 39. Potrivit acestor texte „instigator este persoana care, cu intenție, determina pe o alta persoana sa săvârșească o fapta prevăzută de legea penala”.
Ca atare, instigarea poate fi definita ca fiind acea forma a participației penale in care o persoana numita instigator determina, cu intenție pe o alta persoana, numita instigat, sa săvârșească o fapta prevăzută de legea penala.
După cum se observa caracteristic acestei forme a participației penale este faptul ca instigatorul este cel care ia hotărârea de a comite fapta dar nu trece nemijlocit la săvârșirea ei ci găsește o alta persoana căreia ii transfera aceasta hotărâre si o convinge sa săvârșească fapta, devenind astfel, aceasta din urma persoana, autor al faptei.
Instigarea este posibila la oricare dintre faptele prevăzute de legea penala; la cele intenționate comisive sau omisive, când instigarea este proprie, la cele din culpa (când instigarea este improprie), la cele care pot fi săvârșite de o singura persoana, cat si la cele cu pluralitate naturala sau constitutiva de făptuitori. De asemenea, este posibila la infracțiunilor cu autor calificat (infracțiuni improprii).
In ipoteza in care instigatorul după ce determina pe instigat la săvârșirea infracțiunii participa alături de acesta la comiterea nemijlocita a faptei el va deveni coautor deoarece instigarea fiind o forma secundara de participație va fi absorbita de autorat, coautor.
Autorul instigat poate fi orice persoana fizica, neavând relevanta daca îndeplinește ori nu condiții le de a fi subiect activ al infracțiunii. La Infracțiunile la care norma de incriminare pretinde autorului îndeplinirea unei anumite calități instigatul trebuie sa îndeplinească acea calitate.
Efectuarea unei activități, concrete, obiective, de determinare din partea instigatorului asupra instigatului sa săvârșească o fapta prevăzută de legea penala. Aceasta condiție este de esența instigării, ca forma a participației penale si presupune ca instigatorul după ce a luat hotărârea de a săvârși fapta prevăzută de legea penala, folosindu-se de mijloace adecvate, o transmite altei persoane, convingând-o s-o accepte, sa si-o însușească si sa o pună in executare.
Întrucât legea penala nu se face nici o referire la mijloacele prin care se realizează instigarea, se înțelege ca acestea pot fi multiple variate, de la simple sfaturi, îndemnuri rugăminți sau insinuări, pana la constrângere, corupere si altele.
Pornind de la aceste dispoziții, complicitatea poate fi definita ca fiind o forma a participației penale in care o persoana, cu intenție, înlesnește sau ajuta in orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penala ori promite, înainte sau in timpul săvârșirii faptei, ca va tăinui bunurile provenite din aceasta sau ca va favoriza pe făptuitor, chiar daca după săvârșirea faptei promisiunea nu este îndeplinita.
Prin activitatea sa complicele nu determina si nici nu săvârșește nemijlocit fapta prevăzută de legea penala ci el creează condiții favorabile pentru ca autorul sa comită fapta mai ușor, mai repede si mai sigur.
Contribuția complicelui este privita totdeauna ca fiind accesorie, secundara. Daca complicele după ce a desfășurat activitatea de ajutare sau înlesnire a autorului in săvârșirea faptei, participa alături de autor la executarea nemijlocita a acelei fapte, el va deveni coautor, pentru ca aceasta forma de participație este principala in raport cu complicitatea.
Complicitatea este posibila, de regula, la toate infracțiunile inclusiv la cele cu autor propriu ori calificat.
O fapta concreta , săvârșita de o persoana are caracter penal când ea intruneste trăsăturile esențiale cerute de legea penala pentru existenta unei infracțiuni in general.
Cauzele care înlătura caracterul penal al faptei pot fi definite ca fiind ca fiind acele stări, situații cazuri, împrejurări prevăzute explicit sau implicit in Codul penal ori in acte normative speciale, a căror existenta in timpul săvârșirii faptei, fac ca realizarea eficienta a vreunuia din trăsăturile esențiale ale infracțiunii sa devina imposibila.
Privite ca realitatea cu răsfrângeri in sfera relațiilor sociale, cauzele care înlătura caracterul penal al faptei apăr ca ceva excepțional, ca o deviere de la ceea ce este socotit ca obișnuit; ele apăr ca o realitate întâmplătoare de natura sa modifice aprecierea legii asupra caracterului penal al unei fapte.
Cauzele care înlătura caracterului penal al faptei nu trebuie sa fie confundate cu „cauzele care înlătura răspunderea sau consecințele condamnării” daca primele exclud existenta infracțiunii si a răspunderii penale, cele care înlătura răspunderea penala operează numai asupra răspunderii penale si nu produc nici un efect sub aspectul existentei infracțiunii; infracțiunea exista, insa răspunderea penala pentru anumite rațiuni este înlăturata, numai produce efecte, sau când aceste efecte s-au produs face sa înceteze.
Cauzele care înlătura caracterul penal al faptei nu trebuie confundate nici cu cauzele de nepedepsire. Acestea din urma nu au nici un efect asupra existentei infracțiunii si a răspunderii penale pentru ca fapta constituie infracțiune, exista temei al răspunderii penale, dar pentru anumite motive legea apăra pe făptuitor de pedeapsa.
In fine, nu trebuie asemuita instituția cauzelor care înlătura caracterul penal al faptei ca aceea a înlocuirii răspunderii penale. In cazul înlocuirii răspunderii penale, după cum indica însuși cuvântul „înlocuire”, exista infracțiune si răspundere penala, dar răspunderea penala este înlocuita, in condiții le legii, cu o răspundere penala, dar instanța de judecata atunci când aceasta apreciază ca scopul constrângerii juridice se poate realiza prin aplicarea unei sancțiuni cu caracter nepenal.
Legitima apărare reglementata in articolul m44 din Codul penal in vigoare si articolul 22 din noul Cod penal cu deosebirea ca in noul text sintagma „interesul general”, fără ca in conținut sa existe vreo deosebire.
Potrivit acestor dispoziții legale, putem defini legitima apărare, ca fiind acea acțiune de apărare a unei persoane determinata de nevoia de a înlătura un atac material, direct, imediat si injust, îndreptat împotriva sa, a altuia, sau împotriva unui interes obștesc, si care pune in pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obștesc, sau pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenta, viclenie, efracție sau prin alte mijloace, intr-o locuința, încăpere sau loc împrejmuit ținând seama de acestea, apărare care se realizează prin săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penala, proporționala cu gravitatea pericolului si cu împrejurările in care s-a produs atacul. Au caracterul de fapte comise in stare de legitima apărare, de pilda, fapta posesorului unu bun de valoare care fiind supus unei agresiuni de o alta persoana pentru a i se sustrage bunul, rănește pe agresor, sau fapta aceluia care pentru a înlătura un atac material direct, imediat, injust lovește pe agresor provocându-i o vătămare corporala; ori fapta proprietarului care prin săvârșirea faptei de lovire respinge o pătrundere fără drept in domiciliul sau.
Din examinarea dispozițiilor care reglementează legitima apărare, putem desprinde doua modalități ale legitimei apărări: prima care poate fi considerata ca o modalitate generala, când atacul este îndreptat împotriva persoanei umane sau interesului obștesc; si a doua care poate fi apreciata ca o modalitate specială, când atacul consta intr-o acțiune de pătrundere fără drept si prin mijloace periculoase in domiciliul unei persoane.
Consideram necesara, mai întâi, o analiza a caracteristicilor atacului si ale apărării in prima modalitate si apoi distinct, evidențierea particularităților condiții lor referitoare la atac si apărare in cea de a doua modalitate (cea specială).
Exista anumite condiții care privesc atacul in cazul legitimei apărări. O condiție este sa existe un atac, adică o inacțiune declanșata de agresor cu intenția de a vătăma o persoana sau un interes obștesc. Exista un atac atât in cazul unei comportări activ agresive. Atacul trebuie sa fie material asta însemnând când se exercita prin mijloace fizice de natura sa pună in pericol fizic valoarea sociala contra căreia este îndreptat. Atacul trebuie sa fie direct. Aceasta presupune ca manifestarea materiala a agresorului sa creeze un pericol care amenința direct valorile ce pot forma obiectul legitimei apăreri. Atacul este direct întotdeauna când intre acțiunea agresorului si victima exista un contact fizic nemijlocit. Atacul trebuie sa fie imediat, el este privit ca fiind imediat ori de cate ori pericolul pe care-l poate produce s-a ivit a devenit pericol actual, sau atacul este pe punctul de a se ivi. Atacul sa fie injust. Este injust atacul care nu are nici un temei juridic care sa permită sau sa justifice comportarea agresiva. Atacul sa pună in pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori de cate ori interesul obștesc. Pentru motivarea acțiunii de apărare, legea pretinde ca atacul sa aibă o anumita gravitate, adică sa poată cauza un rău inevitabil sau greu de remediat unor valori sociale importante pe care legea le ocrotește.
De asemenea exista condiții care privesc si apărarea in cazul legitimei apărări. Acțiunea de apărare sau riposta a unui atac sa se materializeze intr-o fapta prevăzută de legea penala. Fapta poate îmbrăca forma tentativei (când aceasta forma a infracțiunii este pedepsita) sau infracțiunii consumate. Acțiunea de apărare sa fie necesara pentru respingerea atacului. Acțiunea de apărare materializata intr-o fapta prevăzută de legea penala poate fi considerata ca necesara pentru înlăturarea atacului numai daca a fost săvârșita intre momentul in care atacul a devenit iminent si momentul in care el s-a consumat. Dincolo de aceste limite apărarea numai este apreciata necesara. Fapta săvârșita in apărare trebuie sa fie îndreptate împotriva agresorului iau nu împotriva altei persoane. Se justifica aceasta condiție deoarece numai atacul agresorului pune in primejdie valorile sociale ocrotite de lege. Apărarea sa se desfășoare in limitele proporționalității atacului. Nu este admis a se utiliza mijloace de constrângere mai grave, atunci când atacul putea fi înlăturat prin mijloace mai ușoare, mai puțin violente. Nu exista o regula care sa stabilească unde se termina proporția si unde începe disproporția intre apărare si atac si nici nu se poate formula de principiu.
In cazul modalităților speciale vor exista o serie de condiții referitoare la atac in cazul legitimei apărări. Atacul sa constea intr-o acțiune de pătrundere intr-o locuința, încăpere, dependința sau loc împrejmuit ținând de acestea, săvârșita prin violenta, viclenie, efracție sau prin alte mijloace. Acțiunea de pătrundere intr-o locuința, încăpere, dependința sau loc împrejmuit ținând de acestea, trebuie sa aparțină unei persoane fizice responsabile si sa fie un act de violenta al acesteia. Acțiunea de pătrundere in locurile de lege sa fie in curs de executare sau s-a efectuat in întregime. Acțiunea de pătrundere intr-o locuința, încăpere, dependința sau loc împrejmuit ținând seama de acestea sa se realizeze „fără drept”; subiectul ei sa nu aibă nici un temei legal, adică sa fie acționat ilicit dar nu ilicit in general care presupune nesocotirea unei norme juridice, ci ilicit in plan penal. Obiectul atacului manifestat prin pătrunderea fără drept si prin mijloacele prevăzute de lege intr-un alt domiciliu al altei persoana, poate fi orice interes sau bunuri juridice personale sau protejate penal.
Si in ultimul rând condiții le privitoare la apărarea in cazul legitimei apărări ca modalitate specială. Acțiunea prin care se respinge pătrunderea intr-un domiciliu al altuia, sa constituie o fapta prevăzută de legea penala. Subiect al apărării poate fi orice persoana particulara adică, proprietarul sau posesorul domiciliului altei persoane, sau orice alta persoana, precum si un reprezentant al autorității. Subiectul acțiunii de apărare sa fi acționat cu intenția de a se apăra. Pentru a respinge pătrunderea frauduloasa intr-un domiciliu, pot fi folosite, fie mijloace pregătite din timp, fie mijloace de apărare improvizate. Obiectul apărării îl constituie, ca si modalitate a legitimei apărări, valorile sau bunurile juridice ale agresorului. Apărarea trebuie sa fie necesara pentru a respinge pătrunderea fără drept in domiciliu unei persoane si prin mijloace prevăzute de lege.
Odată constatata judiciar, legitima apărare, in modalitate generala sau specială, are ca efect înlăturarea caracterului penal al faptei săvârșite in scopul înlăturării atacului sau pentru a respinge pătrunderea fără drept prin mijloace periculoase in domiciliul unei persoane, întrucât cel care a comis o astfel de fapta a acționat, fie sub presiunea constrângerii exercitata de atac fie ca apărător al ordinii juridice tulburate de agresor atunci când fapta in apărare este săvârșita de o alta persoana decât cea împotriva căreia este nemijlocit îndreptata agresiunea.
Legitima parare fiind o cauza justificata produce efecte in rem, se transmit si participanților. Daca la modalitatea generala a legitimei apărări făptuitorul trebuie sa facă dovada ca a săvârșit fapta in stare de legitima apărare, la modalitatea specială prevăzută in articolul 44 alineatul 21 Cod penal, aceasta stare se prezuma.
Starea de necesitate este reglementata in articolul 45 din noul Cod penal in vigoare si articolul 23 din noul Cod penal.
In baza dispozițiilor cuprinse in aceste texte, starea de necesitate poate fi definita ca fiind acea stare in care o persoana săvârșește o fapta prevăzută de legea penala pentru a salva de la un pericol iminent si care nu putea fi înlăturat altfel, viata, integritatea corporala sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său sau al altuia, sau un interes obștesc, fără ca prin aceasta sa se pricinuiască, cu știința, urmări, vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce daca pericolul nu este înlăturat.
Starea de necesitate își găsește temeiul in realitatea vieții sociale in care pot apărea unele situații când valori de o importanta deosebita sunt supuse unor pericole iminente datorita unor întâmplări obiective. In momentul apariției pericolului omului se vede obligat, pentru a salva, respectiva valoare sociala, sa sacrifice o alta valoare sociala de mai mica importanta sau cel mult egala cu cea salvata.
Spre deosebire de legitima apărare, care presupune existenta unui atac împotriva căruia cel care se apăra, ripostează, putând sa provoace grave leziuni agresorului, starea de necesitate se caracterizează prin existenta unui pericol creat, de regula, prin fapte întâmplătoare, accidentale, împotriva cărora cel amenințat reacționează, prejudiciind, de cele mai multe ori, o persoana care nu are nici o vina pentru producerea pericolului.
In doctrina penala se susține ca starea de necesitate se fundamentează pe existenta unei constrângeri a voinței celui care desfășoară acțiunea de salvare pentru ca el nu are posibilitatea sa adopte o hotărâre potrivit convingerii sale si trebuie sa se supună necesitații de a săvârși fapta. De aceea starea de necesitate nu poate fi privita decât ca o cauza care înlătura vinovăția subiectului.
Starea de necesitate, este condiționata de întrunirea unor cerințe; unele care se refera la starea de pericol , iar altele la acțiunea de salvare.
Condiții le privind pericolul. Sa existe un pericol, adică o amenințare, pentru valorile sociale ocrotite de lege. Pericolul poate fi generat de fenomene ale naturii, din cauza unui animal, ori datorita unor acțiuni umane, imprudente sau a unor bolnavi mintali periculoși. Pericolul poate sa emane chiar de la persoana care trebuie salvata. Pericolul trebuie sa fie real, efectiv si nu o simpla bănuiala sau impresie a făptuitorului; daca acesta se afla asupra existentei pericolului vor fi aplicabile regulile de la eroarea de fapt. Pericolul sa fie iminent sau sa amenințe viata, integritatea corporala sau sănătatea unei persoane, un bun important al acestuia ori un interes obștesc. Pericolul sa nu poată fi înlăturat pe alta cale decât prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penala.
Se vor prezenta si condiții le privind acțiunea de salvare de asemenea. Acțiunea de salvare trebuie sa se materializeze intr-o fapta prevăzută de legea penala neavând relevanta forma ei de savarșire, nici încadrare juridica; ori daca cel expus pericolului sau de o alta persoana. Fapta sa fie necesara pentru salvarea de la pericol a valorilor ocrotite de lege. Prin săvârșirea faptei sa nu se pricinuiască urmăririi vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce daca pericolul nu era înlăturat. Sin ultimul rând fapta sa nu fie săvârșita de către sau pentru a salva o persoana care avea obligația de a înfrunta pericolul.
In concepția legiuitorului roman de la 1968, starea de necesitate înlătura caracterul penal al faptei, ca urmare a lipsei de vinovație; efectele acesteia se produc in personam. Potrivit noului Cod penal starea de necesitate este o cauza justificata.
In principiu, starea de necesitate nu are ca efect si înlăturarea răspunderii civile, deoarece, de cele mai multe ori se produc prejudicii altei persoane căreia nu i se poate reproșa nimic cu privire la pericolul respectiv.
Daca acțiunea unei persoane a avut ca rezultat salvarea bunurilor unei persoane, repararea pagubelor provocate de o acțiune de salvare cade in sarcina persoanei care a beneficiat de aceasta acțiune.
In cazul terțului intervenient acesta va putea cere ca acțiunea in daune sa fie îndreptata împotriva persoanei salvate de la pericol. Daca in sarcina persoanei prejudiciate poate fi reținuta o culpa exclusiva si in ce privește producerea stării de pericol, făptuitorul acțiunii nu va răspunde civil.
In articolul 46 din Codul penal, sunt reglementate doua cauze distincte, de sine stătătoare, de înlăturare a caracterului penal al faptei si anume: pe de-o parte, constrângerea fizica, iar pe de alta parte, constrângerea morala. In noul Cod penal cele doua cauze sunt reglementate in texte distincte, având insa același conținut cu al Codului penal in vigoare.
Constrângerea fizica denumita si forța majora, exista atunci când o persoana este silita, obligata, de o energie fizica externa, căreia nu-i poate opune rezistenta, sa săvârșească o fapta prevăzută de legea penala.
Constrângerea morala, cunoscuta si sub denumirea de amenințare, consta in exercitarea unei presiuni pe care o persoana o realizează prin orice mijloace asupra psihicului altei persoane, in așa fel încât sub stăpânirea unei temeri grave persoana constrânsa nu-si mai poate dirija in mod liber voința si săvârșește o fapta prevăzută de legea penala.
Nepedepsirea celui care acționează constrâns fizic sau moral se justifica prin aceea ca el a săvârșit fapta fără vinovăției. In cazul constrângerii fizice subiectul nu acționează propriu zis, ci corpul sau este folosit ca un instrument de către forțele constrângătoare.
Spre deosebire de constrângerea fizica, in cazul constrângerii morale exista o presiune care se exercita asupra voinței subiectului, obligându-l pe acesta sa hotărască intr-un singur sens, acela voit de persoana care exercita constrângerea.
Prima condiție a constrângerii fizice este existenta unei constrângeri asupra fizicului unei persoane. Constrângerea poate fi exercitata de o persoana fizica sau poate proveni din cauza unui proces fiziologic. De asemenea, constrângerea poate fi exercitata de un animal periculos, sau de o mașina care datorita unei defecțiuni numai poate fi ținuta sub control; ori de forțele naturii( de exemplu un vânt puternic provoacă valuri care arunca ambarcațiunea cu tot personalul navigant la mal provocând distrugerea altor nave). Persoana constrânsa fizic sa nu poată opune rezistenta eficace acțiunii de constrângere. Fapta săvârșita sub presiunea constrângerii fizice sa fie prevăzută de legea penala.
Condiții le constrângerii morale sunt relatate in cele ce urmează. Existenta constrângerii prin amenințare asupra psihicului unei persoane. Existenta stării de pericol grav pentru o persoana. Presiunea psihica trebuie sa se refere la un pericol grav pentru o persoana făptuitorului sau o alta persoana. Imposibilitatea înlăturarea pericolului decât printr-o fapta prevăzută de legea penala.
Daca organele judiciare constata, ca o fapta prevăzută de legea penala a fost săvârșita ca urmare a unei constrângeri fizice sau morale, acea fapta nu are caracter penal deoarece ii lipsește vinovăția. Acest efect operează in personam. Infracțiunea comisa de persoana constrânsa va atrage răspunderea penala a constrângătorului in condiții le unei participații improprii.
In principiu, persoana care a comis fapta in condiții le articolului 46 din Codul penal nu răspunde de urmările civile ale faptei sale, deoarece n-au fost produse de voința libera. Aceasta răspundere revine aceluia care a exercitat constrângerea.
Cazul fortuit este reglementat in articolul 47 din Codul penal in vigoare si articolul 29 din noul Cod penal. In aceste texte se prevede: „Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penala, al cărei rezultat este consecința unei împrejurări care nu putea fi prevăzută”. Din aceste dispoziții legale rezulta ca exista caz fortuit când acțiunea sau inacțiunea unei persoane a produs un rezultat pe care acea persoana nu l-a conceput si nu l-a urmărit, producerea lui fiind datorata unei împrejurări neașteptate, adică acțiunii unei forte a cărei intervenție nu a putut fi prevăzută .
Împrejurările fortuit pot preveni de la factori foarte diferiți, cum ar fi imprudenta victimei; ori sa provină din partea făptuitorului; sau din partea unor fenomene ale naturii; sau din cauza unor defecțiuni tehnice imprevizibile; ori din comportări imprevizibile ale unor persoane iresponsabile.
Asemenea întâmplări fortuite sunt cunoscute de majoritatea oamenilor, in liniile lor generale, dar nici o persoana nu poate sa prevadă momentul precis in care ele vor acționa, respectiv momentul in care devin active, existând o imposibilitate obiectiva si generala de a prevedea acest moment. De aceea „fortuitul” trebuie sa fie dovedit si constatat in raport cu întâmplarea concreta, cu circumstanțele in care s-a ivit împrejurarea căreia i se atribuie caracterul de fortuita.
Una din condiții le cazului fortuit este acțiunea sau inacțiunea unei persoane sa fi produs un rezultat vătămător datorita intrării in concurs cu o energie străina de conștiința si voința acelei persoane. O alta condiție este intervenția împrejurării care a determinat producerea rezultatului sa fi fost imprevizibila. Acțiunea peste care s-a suprapus împrejurarea fortuita sa constituie o fapta prevăzută de legea penala.
Constatarea pe cale juridica a cazului fortuit are ca efect înlăturarea caracterului penal al faptei întrucât lipsește vinovăția. Acest efect operează in rem. De observat ca dintre cauzele care înlătura caracterul penal al faptei prin excluderea vinovăției, cazul fortuit este singurul care operează in rem si nu in personam. Cazul fortuit are ca efect si înlăturarea răspunderii civile.
Iresponsabilitatea este reglementata in articolul 48 din Codul penal in vigoare si articolul 31 din noul Cod penal. In aceste texte se prevede „Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penala daca făptuitorul, in momentul săvârșirii faptei, fie din cauza alienației mintale, fie din alte cauze, nu putea sa-si dea seama de acțiunile sale, ori nu putea fi stăpâna pe ele”.
Având in vedere aceste dispoziții iresponsabilitatea poate fi definiră ca fiind acea stare de încapacitate psihica a unei persoane care din cauza alienației mintale sau din alte cauze nu poate sa-si de seama de semnificația sociala, morala sau juridica a acțiunilor sau inacțiunilor sale cat si a urmărilor acestora ori nu-si poate dirija in mod normal voința in raport cu aceste reprezentări.
Specific stării de iresponsabilitate este lipsa acelor capacitați psihice ale unei persoanei care țin de factorul intelectiv ori de factorul volitiv sau chiar de ambii factori si vinovăției.
Încapacitatea psihica se poate datora unor anomalii, care fac imposibila dezvoltarea facultăților psihice, cum ar fi: cretinismul, idioțenia, infantilismul, debilitatea mintala; sau a unor maladii ale sistemului nervos ca schizofrenia, psihozele delirante si psihozele maniaco-depresive; tulburărilor psihice provocate de intoxicații prin alcool, substanțe stupefiante, narcotice; sau a unor fenomene fiziologice ca somn natural, somn hipnotic, leșin si altele.
Încapacitatea psihica poate fi congenitala sau survenita, permanenta sau trecătoare.
Vom relata condiții le iresponsabilității in următoarele: sa existe o stare de încapacitate fizica; starea de încapacitate sa existe in momentul săvârșirii faptei; starea de încapacitate sa fie determinata de alienația mintala sau alte cauze; fapta săvârșita in stare de iresponsabilitate sa fie prevăzută de legea penala.
Fundamentându-se pe lipsa de vinovație, iresponsabilitatea înlătura caracterul penal al faptei, operand in personam. Întrucât fapta săvârșita de un iresponsabil întrunește trăsăturile modelului legal de incriminare si in scopul prevenirii săvârșirii de asemenea faptei, se poate lua o măsura de siguranța cu caracter medical.
Starea de iresponsabilitate nu înlătura răspunderea civila sa fie a persoanei lipsite de capacitatea psihica in momentul săvârșirii faptei, fie a persoanelor care aveau obligații de asigura paza si supravegherea iresponsabilului, daca in sarcina acestora se poate retine vreo culpa.
Beția poate fi definita ca fiind acea stare psihofizica anormala in care se găsește o persoana datorita efectelor produse asupra organismului sau si asupra facultăților mintale sale psihice de anumite substanțe excitante sau narcotice consumate de acea persoana ori introduse in corpul sau.
Potrivit 49 alineatul 1 din Codul penal in vigoare si articolul 32 alineatul 1 din noul Cod penal „Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penala, daca făptuitorul, in momentul săvârșirii faptei, se găsea, datorita unor împrejurări independente de voința sa, in stare de beție completa produsa de alcool sau alte substanțe”.
Prin urmare, singura dintre formele beției care înlătura caracterul penal al faptei este beția completa si accidentala deoarece persoana aflata in aceasta stare nu mai poate fi stăpâna pe acțiunile sau inacțiunile sale si nu mai poate înțelege semnificația acestora. Neavând capacitatea de a înțelege si a voi, persoana acționează fără vinovație, fapta nu-i mai este imputabila.
Condiții le beției accidentale sunt : făptuitorul sa se fi găsit in momentul săvârșirii faptei in stare de beție produsa de alcool sau alte substanțe; starea de beție sa fie accidentala; starea de beție sa fie completa. Numai o stare de beție completa face ca subiectul sa nu poată fi stăpân pe mișcările sale si sa fie lipsit de capacitatea de a înțelege si voi; fapta săvârșita in stare de beție sa fie prevăzută sa fie prevăzută de legea penala.
Efectele beției accidentale. Beția accidentala completa, legal constata de organul judiciar, are ca efect înlăturarea caracterului penal al faptei săvârșite, datorita lipsei vinovăției; operează in personam. Totodată, înlătura si răspunderea civila daca nu se va retine o culpa făptuitorului.
Starea de beție involuntara dar incompleta nu înlătura caracterul penal al faptei insa va constitui o circumstanța atenuanta.
Efectele beției voluntare. Daca este ocazionala si completa, starea de beție voluntara poate constitui, după caz, o circumstanța agravanta, sau o circumstanța atenuanta; beția voluntara cronica constituie o agravanta judiciara. Starea de beție voluntara poate constitui un element constitutiv al infracțiunii (articolul 275 Codul penal, prezenta la serviciu in stare de ebrietate) sau o modalitate agravata a infracțiunii (articolul 178 alineatul 3 Cod penal).
Potrivit articolului 50 din Codul penal in vigoare si articolul 30 din noul Cod penal nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penala săvârșita de un minor care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condiții le legale pentru a răspunde penal.
Minoritatea făptuitorului poate fi definita ca fiind acea stare de încapacitate psihica, in care se afla minorul datorita insuficientei sale dezvoltări psihofizice si care îl pune in imposibilitatea de a înțelege semnificația specială a faptelor sale si de a-si manifesta in mod conștient voința.
Insuficienta dezvoltare psihofizica a minorului exclude vinovăția si implicit caracterul penal al faptei sale. Spre deosebire de iresponsabilitate, la care încapacitatea psihica este datorata alienatei mintale sau altor cauze care au determinat starea psihica anormala a persoanei, minoritatea, care exclude si ea vinovăția, nu este o stare psihica, ci o stare normala de insuficienta dezvoltare psihofizica datorata vârstei tinere.
Exista anumite condiții in care minoritatea făptuitorului înlătura caracterul penal al faptei. Una din aceste condiții este sa se fi săvârșit o fapta prevăzută de legea penala, fapta sa fi fost comisa de un minor care nu îndeplinește condiții le legale pentru a răspunde penal si minorul trebuie sa nu fi îndeplinit condiții le legale pentru a răspunde penal in momentul săvârșirii faptei.
Pentru minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani înlăturarea caracterului penal al faptei are loc necondiționat indiferent de natura si gravitatea faptei. In cazul minorilor care au împlinit 14 ani dar nu au împlinit 16 ani înlăturarea caracterului penal al faptei este condiționata de constatarea împrejurării ca aceștia au săvârșit fapta fără discernământ. Efectele operează in personam.
Potrivit ordonanței de urgenta numărul 26 din 1997, modificata si aprobata prin Legea numărul 108 din 1998, fata de minorul care a săvârșit o fapta prevăzută de legea penala dar nu răspunde penal, comisia pentru protecția copilului ia o măsura administrativa, de ocrotire a acestuia.
Minoritatea făptuitorului nu înlătura răspunderea civila a persoanelor care aveau in îngrijirea sau paza lor pe minor, daca se retine o culpa in sarcina acestora.
Eroarea de fapt este reglementata in articolul 51 din Codul penal in vigoare si articolul 33 din noul Cod penal care in alineatul 1 se prevede ca „Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penala, când făptuitorul in momentul săvârșirii acesteia, nu cunoaște existenta unei stări, situații sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei”, iar in alineatul 2, se arata ca „Nu constituie o circumstanța agravanta împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o in momentul săvârșirii infracțiunii”. Potrivit articolului 51 alineatul ultim din Codul penal necunoașterea sau cunoașterea greșita a legii penale nu înlătura caracterul penal al faptei. Acestea prevedere nu mai este menținuta in noul Cod penal.
Ținând seama de aceste dispoziții, prin eroare, ca noțiune generala, se înțelege necunoașterea sau cunoașterea greșita, de către cel care săvârșește o fapta prevăzută de legea penala, in momentul comiterii acesteia, fie a unei stări, situații sau împrejurări, esențiala pentru corecta caracterizare a faptei, fie a unui element circumstanțial de agravare, fie a unei dispoziții legale.
Greșita reprezentare a realității se poate datora fie completei necunoașteri a vreunui element din realitatea obiectiva, fie din cunoașterea lor greșita. Intre cunoașterea greșita si necunoașterea deplina nu exista nici o deosebire sub aspectul consecințelor întrucât ambele produc aceleași efecte asupra gradului de eficienta a factorului intelectiv.
Eroarea in dreptul penal se clasifica după obiectul asupra căruia poarta eroarea, aceasta se clasifica in eroare de fapt si eroare de drept. Eroarea de fapt exista când făptuitorul, in momentul faptei nu a cunoscut greșit o stare, situație sau împrejurare de care ținea caracterul penal al acestei fapte ori caracterul calificat al acesteia. Eroarea de drept consta in necunoașterea sau cunoașterea greșita a unei norme de drept.
Distincția intre eroarea de fapt si eroarea de drept are relevanta întrucât eroarea de fapt duce la înlăturarea caracterului penal al faptei ori a unei circumstanțe agravante pe când eroarea de drept, când vizează o norma penala, nu înlătura caracterul penal al faptei.
In articolul 51 din Codul penal sunt reglementate expres: eroarea de fapt principala, eroarea de fapt secundara si eroarea de drept, pe care le vom analiza distinct in cele ce urmează.
Eroarea de fapt principala, cauza care înlătura caracterul penal al faptei realității de care depinde caracterul penal al faptei.
Potrivit dispozițiilor legale in vigoare pentru existenta erorii de fapt care sa înlăture caracterul penal al faptei săvârșite, trebuie sa se constate îndeplinirea următoarelor condiții : fapta săvârșita sa fie prevăzută de legea penala; făptuitorul sa nu fi cunoscut, in momentul săvârșirii faptei, existenta unei stări, situații sau împrejurări de care depinde caracterul penal al acesteia; eroarea trebuie sa existe pe tot timpul efectuării actelor de executare a faptei.
Potrivit dispozițiilor legale in vigoare pentru existenta erorii de fapt care sa înlăture caracterul penal al faptei săvârșite, trebuie sa se constate îndeplinirea următoarelor condiții : fapta săvârșita sa fie prevăzută de legea penala; făptuitorul sa nu fi cunoscut, in momentul săvârșirii faptei, existenta unei stări, situații sau împrejurări de care depinde caracterul penal al acesteia; eroarea trebuie sa existe pe tot timpul efectuării actelor se executare a faptei.
Efectele erorii de fapt principale sunt diferite supa cum faptele prevăzute de legea penala, săvârșite din eroare sunt incriminate numai daca sunt comise cu intenție, sau sunt incriminate si când sunt săvârșite din culpa.
Eroarea de fapt legal constatata de organele judiciare intr-un caz concret, când s-a comis o fapta pe care legea o incriminează numai când este săvârșita cu intenție, are ca efect înlăturarea caracterului penal al faptei întrucât lipsește vinovăția in forma ceruta de norma de incriminare. Nu poate exista intenție daca făptuitorul a fost in eroarea principala chiar daca s-a datorat culpei sale aceasta stare.
Potrivit articolului 51 alineatul 3 Codul penal in vigoare si articolul 33 alineatul (3) din noul Cod penal in cazul faptelor incriminate si atunci când sunt săvârșite din culpa eroarea de fapt principala înlătura caracterul penal al faptei numai daca se constata ca necunoașterea stării, situației sau împrejurării de care depinde caracterul penal al faptei, nu este ea însăși rezultatul culpei. Daca eroarea se datorează culpei făptuitorului, culpa subzista in săvârșirea faptei si nu va fi înlăturat caracterul penal al acesteia.
Conform articolului 51 alineatul 2 din Codul penal in vigoare si articolul 33 alineatul (2) din noul Cod penal eroarea de fapt secundara exista atunci când infractorul, in momentul săvârșirii infracțiunii, nu a cunoscut o împrejurare care constituie o circumstanța agravanta a acelei infracțiuni.
Eroarea de fapt secundara se poate retine numai in cazul in care fapta este incriminata si intr-o varianta normativa agravata împrejurarea pe care făptuitorul nu a cunoscut-o ori a cunoscut-o greșit.
Pentru a opera eroarea de fapt secundara trebuie sa se constate următoarele condiții : infractorul sa fi săvârșit o infracțiune; in timpul sau durata infracțiunii făptuitorului sa se fi aflat in eroare; eroarea sa poarte asupra unui element circumstanțiale agravare a infracțiunii.
Efectele erorii de fapt secundare se limitează la înlăturarea agravantei, infractorul răspunzând penal pentru infracțiunea in varianta tip a acesteia.
Potrivit articolului 51 alineatul ultim din Codul penal in vigoare, necunoașterea sau cunoașterea greșita a legii penale nu înlătura caracterul penal al faptei ceea ce înseamnă ca eroarea de drept, daca privește o norma juridica cu caracter extrapenal este asimilata, din punct de vedere al legii penale, cu eroare de fapt.
Eroarea de drept penal poarta asupra existentei normei de incriminare însăși. In aceasta situație se afla persoana care săvârșind o fapta oarecare, nu a cunoscut ca aceasta este interzisa de legea penala, ci a considerat ca, in condiții le care a comis-o, fapta este permisa de lege.
Legiuitorul penal roman, in privința erorii de drept penal, consacra in articolul 51 alineatul 4 din Codul penal in vigoare, principiul potrivit căruia „necunoașterea sau cunoașterea greșita a legii penale nu înlătura caracterul penal al faptei”. Modul de a raționa al legiuitorului, in instituirea acestei reguli, a fost acela ca prin norme cu caracter penal se stabilesc reguli de conduita in vederea apărării valorilor sociale importante si ele trebuie cunoscute de toți destinatarii acestor norme.
Infracțiunile la regimul transportului naval-partea specială
Sclavia
O alta infracțiune îndreptata împotriva libertății persoanei este si cea de sclavie, care presupune negarea completa a libertății individuale si care potrivit articolului 202 Cod penal, consta in “punerea sau tinerea unei persoane in stare de sclavie, precum si traficul de sclavi”.
Constituie acest delict fapta unei persoane care pune in stare de sclavie o alta persoana, respectiv, făptuitorul aduce victima in situația de totala dependenta fata de el, acesta devenind proprietarul persoanei vătămate, persoana care înainta era libera, fiind asimilata acum cu un simplu obiect însuflețit.
Fapta a fost incriminata de legiuitorul roman, ca urmare a unor angajamente asumate pe plan internațional, întrucât in tara noastră nu s-a cunoscut fenomenul sclavajului, chiar daca acesta se mai practica in cazuri izolate, sub o forma sau alta, in unele părți ale lumii.
Daca nu ar exista incriminarea din articolul 202 Cod penal, faptele de sclavie săvârșite in străinătate de persoane care s-ar refugia ulterior pe teritoriul tarii noastre, ar rămâne nepedepsibile.
Obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale referitoare la ocrotirea libertății individuale împotriva activităților ilegale de punere sau menținere a unei persoane in stare de sclavie. Condiția de om liber este o cucerire importanta a omenirii si este apărata prin legea penala in toate statele democratice. Obiectul material al delictului este însăși ființa celui aflat in stare de sclavie, redusa la nivelul unui simplu obiect, care numai poate fi subiect in sfera relațiilor sociale.
Subiectul activ poate fi orice persoana fizica, necerându-se ca aceasta sa aibă o anume calitate. Participația este posibila sub toate formele sale.
Daca faptele de sclavie sunt comise de un cetățean străin trecere pe teritoriul tarii noastre, incriminarea din articolul 202 Cod penal, da posibilitatea sancționării lui in temeiul principiului teritorialității legii penale, consacrat in articolul 10 Cod penal. Cetățeanul străin sau persoana fără cetățenie, care comite in străinătate asemenea fapte, va putea fi judecat si pedepsit, in momentul in care se afla in tara noastră, potrivit principiului universalității legii penale prevăzut in articolul 13 Cod penal. Potrivit acestor dispoziții, legea penala romana se aplica si cetățenilor străini sau persoanelor fără cetățenie care nu domiciliază in tara, daca au săvârșit infracțiuni in afară teritoriului roman, cu condiția sa existe dubla incriminare, iar făptuitorul sa se afle in România.
Subiectul activ poate fi si o persoana juridica. Acesta va răspunde penal daca fapta a fost săvârșita in numele sau in interesul persoanei juridice, de către organele sau reprezentanții acesteia.
Subiectul pasiv este persoana fizica, necircumstanțiata in vreun fel, pusa in stare de sclavie ori care face obiectul traficului de sclavi.
Elementul material consta dintr-o acțiune prin care subiectul activ pune sau tine in stare de sclavie sau prin care se realizează un trafic de sclavi.
Conceptul de „sclavie” a fost definit in documentele Convenției de la Geneva privitoare la abolirea sclavajului, a traficului de sclavi si a instituțiilor si practicilor similare sclavajului(1956), sclavia fiind înțeleasa ca acea condiție a unui individ asupra căruia se exercita toate atributele dreptului de proprietate sau a unora dintre acestea.
A pune o persoana in stare de sclavie, înseamnă a o trece din situația de persoana libera, in situația de totala dependenta fata de alta persoana, care devine proprietarul celui aflat in puterea sa. A tine in sclavie, înseamnă a menține starea de sclavie, adică starea in care a ajuns o persoana exercitând in continuare asupra ei, prerogativele dreptului de proprietate. In fine a face trafic de sclavi înseamnă a face acte de comerț cu sclavi, adică acte de vânzare-cumpărare, transport sau schimb in natura de sclavi.
Nu exista condiții speciale privind timpul sau locul comiterii delictului. Urmarea imediata este trecerea unei persoane libere in stare de sclavie, adică de totala dependenta fata de proprietarul de sclavi ori menținerea in aceasta stare sau trecerea unei persoane aflata in sclavie de la un proprietar la altul prin acte de achiziție sau de cesiune.
Nu este necesar ca aceasta urmare sa aibă consacrare juridica, fiind suficient sa se producă in fapt.
Legătura de cauzalitate. Latura obiectiva este realizata numai atunci când intre acțiunea făptuitorului si urmarea imediata se poate stabili existenta unei legături cauzale. Trebuie sa se stabilească si sa se verifice daca activitatea subiectului activ a produs sau a contribuit la producerea acestor urmări.
Delictul de sclavie se poate comite cu intenție directa sau indirecta. Nu are relevanta mobilul, ca si scopul activității autorului. De asemenea, nu interesează eventualul consimțământ al victimei.
Fapta se consuma in momentul inc are s-a produs urmarea imediata, adică punerea sau menținerea victimei in stare de sclavie ori efectuarea unui act material de traficare, privitor la aceasta. In modalitatea traficului, delictul se consuma instantaneu. Tentativa delictului se pedepsește. Delictul se prezintă sub trei modalități normative si anume: punerea in stare de sclavie, tinerea in stare de sclavie si traficul de sclavi. In raport cu fiecare modalitate normativa pot exista o varietate de modilitati faptice.
In cazul acestui delict persoana fizica se pedepsește cu închisoare stricta de la 3 la 10 ani si interzicerea unor drepturi. Persoana juridica se pedepsește cu amenda de la 10 milioane la 5 miliarde lei.
Ca aspect procesual acțiunea penala se pune in mișcare din oficiu.
Pirateria
Conținutul legal este constituit de delictul de piraterie prevăzut in articolul 254 alineatul 1 Cod penal jefuirea prin acte de violenta, săvârșite in scopuri personale, de echipajul sau pasagerii unei nave împotriva persoanelor sau bunurilor care se găsesc pe acea nava ori împotriva altei nave, daca navele se afla in marea libera sau intr-un loc care nu este supus jurisdicției nici unui stat. Exista piraterie si daca fapta s-a comis pe o aeronava sau intre aeronave si nave.
Din analiza textului incriminat rezulta ca pirateria este de fapt o tâlhărie comisa in marea libera sau intr-un loc care nu este sub jurisdicție a unui stat, aducând atingerea intereselor tuturor statelor.
Incriminarea pirateriei din Codul penal roman, ca infracțiune unica complexa, este si in consecința unor obligații pe care statul roman si le-a asumat prin diferite acorduri si convenții internaționale. Incriminarea acestei fapte s-a făcut de către legiuitorul roman înca din anul 1907, aderând, așa cu am precizat, la convențiile internaționale intre tari pentru reprimarea acestui flagel.
Ar putea comite aceasta infracțiune pasagerii unei nave care, prin acte de violenta, ar lua mai multe bunuri care se afla pe o alta nava ce se găsea in marea libera.
Deoarece activitatea principala, jefuirea bunurilor de pe nava, este îndreptata împotriva patrimoniului, pirateria, ca si tâlhăria, este așezata in grupa infracțiunilor cărora le-a fost destinat titlul al II-lea din partea specială a Codului penal.
Obiectul juridic al obiectului infracțiunii se referea in primul rând la relațiile sociale privitoare la patrimoniu, iar in al doilea rând la relațiile sociale referitoare la integritatea fizica a persoanelor.
In literatura juridica se arata ca, spre deosebire de tâlhărie, la care obiectul juridic secundar se refera numai la integritatea persoanei, in cazul pirateriei, întrucât activitatea secundara, folosirea violentei, poate fi îndreptata si împotriva bunurilor, obiectul juridic secundar se poate referi la integritatea acestora.
Se poate trage concluzia ca in cazul pirateriei, alături de acțiunile de constrângere si de luarea bunurilor, pot s apăra, sa coexiste si activități de distrugere a unor echipamente sau componente ale navei ori aeronavei ori chiar a navei sau aeronavei in totalitate.
Având in vedere obiectul juridic complex, obiectul material, in cazul pirateriei, este format din bunurile sustrase (aparținând patrimoniului public sau privat), corpul persoanelor asupra cărora s-a exercitat materiale distruse (încărcătura, bagaje, mobilier, combustibil, utilaje), neavând relevanta daca acestea sunt dintre cele transportate ori reprezintă nava sau aeronava in întregul său sau numai părți ale acestora.
Infracțiunea de piraterie se comite de „echipajul sau pasagerii unei nave”, ceea ce înseamnă ca fapta de regula se comite de o pluralitate de făptuitori. Aceștia pot face parte din echipajul navei sau pot fi persoane care se afla pe nava ca pasageri.
Consideram ca membrii echipajului sau pasagerii pot fi atât de pe nava pe care se comite pirateria, cat si de pe o alta nava agresoare. In același timp, socotim ca infracțiunea subzista, chiar daca nu toți membrii echipajului sau toți pasagerii au contribuit la comiterea infracțiunii.
La infracțiunea de piraterie vor fi subiecți activi atât cei ce executa acțiunea de jaf, cat si cei acre exercita violentele, constrângerea. In cazul infracțiunii pe care o analizam, subiecții pasivi sunt atât persoanele ale căror drepturi patrimoniale au fost lezate prin săvârșirea faptei, respectiv posesorii sau detentorii bunurilor luate, precum si persoanele fizice asupra cărora s-a realizat acțiunea adiacenta.
Infracțiunea de piraterie subzista numai atunci când fapta s-a comis in marea libera (adică in afară limitelor marii teritoriale a României) sau in apele unei regiuni de pe glob care nu este supusa nici unei jurisdicții statale. Daca infracțiunea s-a săvârșit in alt loc (in zona marii teritoriale a României sau intr-un alt loc aflat sub jurisdicția altui stat), nu va exista infracțiunea de piraterie ci aceea de tâlhărie.
In cazul infracțiunii de piraterie elementul material include in structura sa doua activități dintre care una, jefuirea bunurilor de pe nava, iar a doua, comiterea unor acte de violenta asupra persoanelor sau bunurilor.
Jefuirea presupune luarea, sustragerea de bunuri aflate pe nava. Ne aflam in fata unui furt, ca si la infracțiunea de tâlhărie, insa, in cazul pirateriei este vorba de un furt de mari proporții cu urmări mult mai grave, mai periculoase.
Actele de constrângere se materializează prin violenta care poate consta in loviri sau vătămări corporale, distrugeri de bunuri.
In forma simpla, pirateria absoarbe faptele prevăzute in articolul 185 si articolul 186 Cod penal. Trebuie sa fie insa îndeplinita condiția ca actul de violenta sa fie săvârșit pentru comiterea acțiunii principale, respectiv pentru jefuire.
Jaful, implicând obligatoriu actul de violenta alături de acela de furt, se considera in literatura de specialitate ca legiuitorul a intenționat sa pună in evidenta o dimensiune suplimentara fata de cele ale tâlhăriei, si anume, dimensiunea ce se adresează distrugerilor materiale, provocate in contextul actului de piraterie. Așadar, in cazul pirateriei, in paralel cu acțiunile conjugate de a exercita violenta si echipamente ale navei ori aeronavei sau chiar navei sau aeronavei in întregul sau ori parți ale acesteia.
Activitatea principala a faptei prevăzute in articolul 254 Cod penal, are ca urmare imediata trecerea bunului, in mod ilegal, in stăpânirea făptuitorului. In cazul acțiunii adiacente, putem avea ca urmări diferite suferințe fizice, crearea unor stări de alarmare pentru victima, ori distrugerea sau degradarea unor bunuri.
In primul rând, in situația acțiunii principale este necesar sa existe legătura de cauzalitate intre activitatea de sustragere a bunului si transferarea acestuia, in mod ilegal, in stăpânirea făptuitorului.
Când este vorba de acțiune adiacenta, este necesar sa existe legătura de cauzala intre activitatea de exercitare a constrângerii si rezultatul acestor acțiuni care se pot răsfrânge asupra persoanelor sau bunurilor.
Ca si tâlhăria, infracțiunea de piraterie se comite numai cu intenție. Deoarece jefuirea nu este un furt, latura subiectiva a pirateriei include implicit in afară intenției si scopul însușirii pe nedrept, care este specific furtului. In afară acestui scop, latura subiectiva a pirateriei include si scopul folosirii violentei pentru jefuirea bunurilor de pe nava, precum si cerința jefuirii acestor bunuri in scopuri personale. Daca violenta nu a fost întrebuințata pentru jefuirea bunurilor de pe nava sau daca jefuirea acestor bunuri nu s-a făcut in scopuri personale, fapta nu constituie infracțiunea de piraterie.
Pirateria, ca si infracțiunea de tâlhărie, se poate săvârși in oricare din formele posibile, acte pregătitoare, tentativa, fapt consumat sau epuizat.
In cazul infracțiunii de piraterie, actele pregătitoare, deși posibile, nu se pedepsesc, întrucât nu sunt incriminate. Tentativa este incriminata in articolul 269 Cod penal si exista, ca si in cazul tâlhăriei, sub forma celei întrerupte ori relativ improprii. Consumarea are loc in momentul in care activitatea de luare prin folosirea violentei a fost dusa pana la capăt, realizându-se rezultatul periculos.
Infracțiunea de piraterie se poate prelungi in timp, fie prin acțiunea de luare, fie prin amplificarea unor urmări specifice acțiunii adiacente. In aceste situații, fapta se epuizează prin încetarea activității ilicite sau când numai este posibila nici o prelungire sau amplificare a acțiunii adiacente.
De subliniat este faptul ca legea asimilează infracțiunii de piraterie si jaful comis pe o aeronava sau intre aeronave si nave. Jefuirea săvârșita pe o aeronava nu este cu putința decât daca făptuitorii au impus o aterizare forțata.
Conform articolul 255 Cod penal, exista piraterie calificata atunci când pirateria a avut vreuna din urmările arătate in articolul 187 ori când a produs consecințe deosebit de grave ca urmare moartea victimei.
Prin prisma obiectului juridic, a subiecților, cat si a elementelor de baza ale conținutului constitutiv, pirateria calificata este, in linii mari, identica cu pirateria simpla, fapt ce ne determina sa analizam numai unele elemente suplimentare referitoare la împrejurările care fac ca pirateria sa devina calificata.
Exista piraterie calificata daca fapta a avut vreuna din urmările arătate in articolul 187. Este vorba de o fapta prin care s-a pricinuit integrității corporale sau sănătății o vătămare care necesita pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile sau care a produs vreuna din următoarele consecințe: pierderea unui simt sau organ, încetarea funcționarii acestora, o infirmitate fizica ori psihica, slutirea, avortul, ori punerea in primejdie a vieții persoanei.
Pentru a se retine modalitatea agravata de care vorbim trebuie ca intre fapta de piraterie si urmarea produsa sa existe un raport de cauzalitate. In situația când acest raport lipsește, faptele vor primi o alta încadrare juridica.
Potrivit alineatului 2 al articolului 255 Cod penal, pirateria este si mai grava daca a produs consecințe deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea victimei.
In primul rând aceasta agravanta vizează rezultatul acțiunii principale a pirateriei, si anume cea de jefuire, aspecte pe care le-am lămurit când am analizat pirateria simpla.
Instanța de judecata, in evaluarea pagubei, trebuie sa tina seama de valoarea economica a bunurilor ce formează obiectul material al pirateriei existenta in momentul comiterii faptei si nu in acel al judecării inculpatului.
In fine, agravanta prevăzută in articolul 255 alineatul 2 Cod penal vizează, in al doilea rând consecințele pe care le produce acțiunea adiacenta, respectiv moartea victimei. Pirateria, in aceasta modalitate, subzista numai daca elementul subiectiv consta in praeterintenție, adică rezultatul sa se fi produs prin depășirea intenției făptuitorului dar imputabila acestuia ca rezultat al culpei sale. Ca atare, urmarea care agravează pirateria conform articolului 255 alineatul 1 si alineatul 2 teza II Cod penal, este o urmare praeterintentionate, făptuitorul nu a urmărit vătămarea grava a integrității corporale sau moartea victimei dar, întrucât o astfel de urmare însoțește in mod firesc folosirea violentei, a amenințării, el a prevăzut-o sperând insa ca nu se produce sau a prevăzut-o, deși trebuia si putea sa o prevadă.
Trimitem pentru explicației suplimentare la modalitățile corespunzătoare ale tâlhăriei. Fiecărei modalități normative pot sa-i corespunda o varietate de modalități faptice.
In modalitatea prevăzută in alineatul 1 fapta constituie delict si se pedepsește cu închisoare stricta de la 7 la 15 de ani, iar când pirateria a produs consecințe deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea victimei fapta constituie crima si se pedepsește cu detențiune severa de la 15 la 20 de ani si interzicerea unor drepturi. Daca au fost folosite anumite instrumente sau dispozitive in comiterea faptei penale, acestea vor fi supuse confiscării speciale.
Norme de procedura privind Infracțiunile
la regimul transportului naval
Legea numărul 191 din 13 mai 2003 privind infracțiunile la regimul transportului naval emisa de Parlament si publicat in monitorul oficial numărul 332 din 15 mai 2003 va fi relatata in raport cu decretul 443/1972 pentru a scoate in evidenta asemănările si diferențele dintre acestea.
Prin articolul 1 prezenta lege prevede infracțiunile la regimul transportului naval, astfel cum este reglementat prin <LLNK 11997 42130 301 0 32>Ordonanța Guvernului numărul 42/1997 privind transportul naval, aprobata cu modificări si completări prin <LLNK 12002 412 10 201 0 18>Legea numărul 412/2002, precum si unele dispoziții speciale de procedura referitoare la aceste infracțiuni.
Prin articolul 2 conducerea unei nave de către o persoana fără brevet sau fără certificat de capacitate corespunzător se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani spre diferența de decretul 443 in care conducerea unei nave de către o persoana fără brevet sau certificat de capacitate corespunzător se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani, cu aceeași pedeapsa se sancționează fapta comandantului sau a altei persoane care încredințează cu știința conducerea navei unei persoane fără brevet sau certificat de capacitate corespunzător ori căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendata. Cu pedeapsa prevăzută mai sus se sancționează si fapta persoanei care încredințează cu știința conducerea navei unei persoane care suferă de o boala psihica ori se afla sub influenta unor produse stupefiante.
Punerea în navigație a unei nave fără a avea echipaj minim de siguranța se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani potrivit articolului 3 din legea numărul 191.
Articolul 4 aparținând legii din 2003 spune ca exercitarea atribuțiilor de serviciu sub influenta băuturilor alcoolice sau a altor substanțe interzise de autoritatea de reglementare se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amenda. Daca fapta prevăzută mai sus este săvârșita de către personalul navigant care asigura direct siguranța navigației, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 2 ani sau amenda. Este considerata sub influenta băuturilor alcoolice persoana care are o îmbibație alcoolica în sânge de pana la 0,80 g/l alcool pur în sânge ori o concentrație de pana la 0,40 mg/l alcool pur în aerul expirat.
Potrivit articolului 5 din legea 191 exercitarea atribuțiilor de serviciu în stare de ebrietate sau sub influenta unor substanțe ori produse stupefiante sau medicamente cu efecte similare stării de ebrietate se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani. Daca fapta prevăzută mai sus este săvârșita de personalul navigant care asigura direct siguranța navigației, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani. Este considerata în stare de ebrietate persoana care are o îmbibație alcoolica în sânge mai mare de 0,80 g/l alcool pur în sânge ori o concentrație ce depășește 0,40 mg/l alcool pur în aerul expirat sau chiar o îmbibație mai mica, daca aceasta are drept consecința micșorări manifeste ale facultăților de echilibru ori de mișcare ale acelei persoane, dificultate în exprimare ori incoerenta ideatica, constatate clinic sau prin orice alte mijloace de proba. . Pe când Decretul din 1972 relatează in articolul 109 ca exercitarea atribuțiilor de serviciu în stare de ebrietate de către personalul de bord care asigura direct siguranța navigației pe apa a navei se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani. În sensul prezentului decret, o persoana se considera ca se afla în stare de ebrietate daca are în sânge o îmbibație alcoolica peste limita de 2%, sau chiar o îmbibație mai mica daca aceasta are drept consecința micșorări manifeste ale facultăților de echilibru ori de mișcare ale acelei persoane, constatate clinic sau prin orice alte mijloace de proba.
Refuzul, împotrivirea sau sustragerea persoanelor prevăzute la articolele 4 si 5 de a se supune recoltării probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani potrivit articolului 6 din legea din 2003. Refuzul personalului prevăzut în art.109 din decret de a se supune recoltării probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.
Părăsirea postului sau a navei fără aprobare, de către un membru al echipajului ori de către pilot, în timpul efectuării serviciului, daca prin aceasta s-ar fi putut întrerupe navigația ori pune în pericol siguranța navei, a încărcăturii sau a echipajului, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani. Daca fapta prevăzută mai devreme este săvârșita de comandant sau de înlocuitorul acestuia, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.
Fapta de a dormi în timpul serviciului de cart sau de garda, daca prin aceasta s-ar fi putut întrerupe navigația ori pune în pericol siguranța navei, a încărcăturii sau a echipajului, se pedepsește cu închisoare de la unu la 3 ani potrivit articolului 8 din legea 191 pe când vechiul decret spune ca fapta de a adormi în timpul serviciului de cart sau de garda, daca prin aceasta s-ar fi putut întrerupe sau stânjeni navigația ori sa se pună în pericol siguranța navei sau a încărcăturii, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 1 an.
Articolul 9 aparținând noii legi prezintă părăsirea navei de către comandant în caz de pericol, înainte de a-si fi exercitat îndatoririle de serviciu pentru salvarea navei si a echipajului, se pedepsește cu închisoare de la unu la 4 ani pe când articolul 112 din vechiul decret spune ca fata de a adormi în timpul serviciului de cart sau de garda, daca prin aceasta s-ar fi putut întrerupe sau stânjeni navigația ori sa se pună în pericol siguranța navei sau a încărcăturii, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 1 an pe când articolul 113 din decret zice ca părăsirea navei de către comandant în caz de pericol, înainte de a-si fi exercitat până la capăt îndatoririle de serviciu pentru salvarea navei, se pedepsește cu închisoare de la 1 an la 4 ani.
Fapta comandantului unei nave de a nu-si îndeplini obligațiile de asistenta si salvare a navelor si a persoanelor aflate în pericol pe apa ori, în caz de abordaj, de a nu comunica celorlalte nave, în măsura posibilităților, datele necesare identificării navei proprii se pedepsește cu închisoare de la unu la 4 ani. Articolul 114 din decret relatează aceeași problema.
Articolul 11din legea 191 spune ca schimbarea poziției, scoaterea din funcțiune, avarierea grava sau distrugerea unui semnal de navigație costier sau plutitor se pedepsește cu închisoare de la 2 la 10 ani. Cu aceeași pedeapsa se sancționează sustragerea unui semnal de navigație costier sau plutitor ori a unor componente ale acestuia.
Decretul vechi zice ca daca faptele prevăzute în articolele 108, 109, 111, 112, 113 si 114 au avut ca urmare un accident de navigație, constând în abordaj cu consecințe materiale importante, avarierea grava a unei nave ori distrugerea sau degradarea importanta a unor bunuri de orice fel, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani, interzicerea unor drepturi si confiscarea parțiala a averii. Daca s-a produs scufundarea navei proprii sau a altei nave ori moartea sau vătămarea corporala grava a uneia sau mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 ani, interzicerea unor drepturi si confiscarea parțiala a averii. In concordanta articolul 12 din legea noua spune ca daca faptele prevăzute la articolul 2-5 si articolul 7-10 au avut ca urmare un accident de navigație, constând în abordaj cu pagube materiale importante, avarierea grava a unei nave ori distrugerea sau degradarea importanta de instalații si bunuri de orice fel, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani si interzicerea unor drepturi. Daca s-a produs scufundarea navei proprii sau a altei nave ori moartea sau vătămarea corporala grava a uneia sau a mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25 de ani si interzicerea unor drepturi. Daca faptele prevăzute la articolul 2-5, articolul 7 si articolul 9-11, care au produs una dintre urmările prevăzute mai sus au fost săvârșite în acest scop, pedeapsa este închisoarea pe viata sau închisoarea de la 15 la 25 de ani si interzicerea unor drepturi. Daca fapta prevăzută la art. 8 a avut una dintre urmările prevăzute la alin.(1) si (2), pedeapsa este închisoarea de la unu la 6 ani, în cazul alineatului (1), respectiv de la 3 la 12 ani, în cazul alineatul (2).
De asemenea articolul 13 din legea 191spune ca preluarea fără drept a comenzii sau a controlului unei nave se pedepsește cu închisoare de la 3 la 12 ani si interzicerea unor drepturi.
Potrivit articolului 116 din decretul 443 acțiunea penala pentru infracțiunile cuprinse în prezenta secțiune, cu excepția cazurilor prevăzute în art.115, se pune în mișcare la sesizarea conducătorului unității căreia îi aparține nava sau a Inspectoratului de navigație civila. Săvârșirea uneia dintre următoarele fapte, si anume: a) împiedicarea îndeplinirii atribuțiilor de serviciu ale personalului navigant prevăzut la <LLNK 11997 42130 302 31 55>articolul 31 lit. a)- c) din Ordonanța Guvernului numărul 42/1997, aprobata cu modificări si completări prin <LLNK 12002 412 10 201 0 18>Legea nr. 412/2002, privind conducerea navei; b) falsificarea unui ordin scris sau a jurnalului de bord; c) comunicarea unor informații, cunoscând ca sunt false, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani. Distrugerea ori avarierea unei nave sau a încărcăturii acesteia, a echipamentelor de navigație sau perturbarea funcționarii acestora se pedepsește cu închisoare de la 2 la 10 ani, daca fapta nu constituie o infracțiune mai grava. Cu pedeapsa prevăzută la alineatul (1) se sancționează distrugerea jurnalelor de bord si de mașini. Daca prin faptele prevăzute la alineatele (1)-(3) s-a pus în pericol siguranța navigației, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 10 ani si interzicerea unor drepturi.
Plasarea pe o nava, prin orice mijloace, a unui dispozitiv, obiect ori substanța apta sa distrugă nava sau sa cauzeze acesteia ori încărcăturii pagube de natura sa pună în pericol siguranța navigației se pedepsește cu închisoare de la 5 la 10 ani si interzicerea unor drepturi. Faptele prevăzute de la art.13-15, săvârșite în scopul devierii navei de la itinerarul sau, se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 15 ani si interzicerea unor drepturi. Luarea în stăpânire a unei platforme fixe sau exercitarea controlului asupra acesteia prin violenta ori amenințare cu violenta se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani. Distrugerea unei platforme fixe sau cauzarea unor pagube de natura sa pună în pericol securitatea acesteia se pedepsește cu închisoare de la 2 la 10 ani, daca fapta nu constituie o infracțiune mai grava. Acestea fiind spuse potrivit articolelor 15, 16, 17 din legea penala din 2003.
Articolele 117 118 si 119 din decretul de la 1972 vor relata ca acțiunea penala pentru infracțiunile cuprinse în prezenta secțiune, cu excepția cazurilor prevăzute în articolul 115, se pune în mișcare la sesizarea conducătorului unității căreia îi aparține nava sau a Inspectoratului de navigație civila. Refuzul de a executa un ordin cu privire la îndatoririle de serviciu privind siguranța navigației si a navei se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani daca fapta nu constituie o infracțiune mai grava. Daca fapta este savarșita de comandantul navei pedeapsa este de la 6 luni la 3 ani. Lovirea superiorului de către inferior se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amenda.
În cazul în care cel lovit se găsește în exercițiul atribuțiilor de serviciu, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani. Lovirea inferiorului de către superior se pedepsește cu închisoare de la o luna la 1 an sau cu amenda.
Refuzul de a executa un ordin cu privire la îndatoririle de serviciu privind siguranța navei si a navigației se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amenda. Când fapta este săvârșita de către comandantul navei, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani. Lovirea superiorului de către inferior se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an. Daca fapta se săvârșește asupra comandantului navei, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 2 ani. În cazul în care comandantul navei se găsește în exercițiul atribuțiilor de serviciu, pedeapsa este închisoarea de la 1 la 3 ani. Lovirea inferiorului de către superior se pedepsește cu închisoare de la o luna la un an. Fapta pasagerului de a nu se supune în timpul calatoriei unui ordin dat de comandant sau secund ori de un alt ofițer, pentru salvarea navei, se pedepsește cu închisoare de la o luna la 6 luni sau cu amenda. Acestea fiind spuse putem concluziona diferențele si asemănările articolelor 117, 118 si 119 din decretul 443 cu articolele 23, 24 si 25 din legea noua fiind reprezentate de cele de mai sus.
Articolul 120 susține ca acțiunea penala pentru infracțiunile din prezenta secțiune se pune în mișcare la sesizarea comandantului navei. Când infracțiunile prevăzute în articolele 117 si 119 sânt săvârsite de comandant, acțiunea penala se pune în mișcare la sesizarea conducătorului unității căreia îi aparține nava. Pentru infracțiunile prevăzute în articolele 118 si 119 acțiunea penala se pune în mișcare si la plângerea prealabila a persoanei vătămate
Legea 191 spune prin articolul 18 ca plasarea sau dispunerea de a se plasa pe o platforma fixa, prin orice mijloc, a unui dispozitiv sau a unei substanțe apte sa distrugă platforma fixa ori de natura sa pună în pericol siguranța acesteia se pedepsește cu închisoare de la 5 la 10 ani si interzicerea unor drepturi. În întelesul prezentei legi, platforma fixa desemnează o insula artificiala, o instalație sau o lucrare atașata permanent de fundul marii ori de cel al unei ape interioare, în vederea explorării sau exploatării resurselor ori pentru alte scopuri economice. Iar in articolul 19 se subliniază faptul ca daca faptele prevăzute la articolele 13-18 au avut ca urmare consecințe deosebit de grave, inclusiv scufundarea navei sau a platformei fixe, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani si interzicerea unor drepturi, iar daca au avut ca urmare moartea sau vătămarea grava a integrității corporale ori sănătății ii mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea pe viata sau închisoarea de la 15 la 25 de ani si interzicerea unor drepturi.
De asemenea articolul 20 spune ca tentativa infracțiunilor prevăzute la articolele 13-18 se pedepsește. Se considera tentativa si producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum si luarea de masuri în vederea săvârșirii infracțiunilor prevăzute la alineatul(1).
Blocarea semnalului navigabil, a unei dane sau zone a bazinului portuar si neexecutarea ordinului căpitanului portului privind masurile de deblocare se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani si interzicerea unor drepturi. Daca fapta a avut ca urmare întreruperea navigației ori a activității portuare sau punerea în pericol a siguranței navigației ori a portului, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani si interzicerea unor drepturi. Transportul de mărfuri periculoase la bordul navelor în apele naționale navigabile fără respectarea prevederilor legale cu privire la stivuire, ambalare, etichetare, masuri de protecție, daca a fost pusa în pericol sau s-ar fi putut pune în pericol siguranța navigației, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani. Cele de mai sus reprezintă articolele 21 si 22 din legea 191 din 2003.
Articolul 26 din legea din 2003 relatează ca acțiunea penala pentru infracțiunile prevăzute la articolul 23 alineatul (1), articolul 24 alineatul (1)-(3) si articolul 25 se pune în mișcare la sesizarea comandantului sau a proprietarului ori a operatorului navei, după caz. acțiunea penala pentru infracțiunea prevăzută la articolul 23 alineatul (2) se pune în mișcare la sesizarea proprietarului sau a operatorului navei ori a organelor abilitate ale autoritarii navale, după caz. Acțiunea penala pentru infracțiunea prevăzută la articolul se pune în mișcare si la plângerea prealabila a persoanei vătămate.
Folosirea carnetului de marinar, a brevetului sau a certificatului de capacitate aparținând altei persoane se pedepsește potrivit articolului 293 alineatul 1 din Codul penal. Încredințarea carnetului de marinar, a brevetului sau a certificatului de capacitate altei persoane, spre a fi folosit fără drept, se pedepsește potrivit articolului 293 alineatul 2 din Codul penal, relatări care le găsim in articolul 27 din legea 191.
Articolul 28 din legea noua este identic cu articolul 121 din decretul vechi si ambele spun ca arborarea fără drept a pavilionului roman ori punerea în exploatare sau navigație a unei nave neînregistrate se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. Articolul 28 completează si cu aceeași pedeapsa se sancționează si arborarea fără drept a pavilionului unei alte tari decât cel înscris în actul de naționalitate, de către o nava străina sau romana care trece prin apele naționale navigabile ale României.
Articolul 29 aparținând legii noi spune ca daca fapta comandantului ori a altui membru al echipajului care, în urma producerii unui accident de navigație, ordona sau face ca nava sa părăsească locul faptei se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 4 ani.
Folosirea navei sau a încărcăturii navei ori dispunerea de acestea, fără drept, în tot sau în parte, pentru sine sau pentru altul, de către comandant sau un alt membru al echipajului, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani relatări din articolul 30 al legii 191.
Articolul 31 susține ca omisiunea de a denunța de îndată săvârșirea uneia dintre infracțiunile prevăzute la articolul 13-15, articolul 17 si 18 se pedepsește în condiții le prevăzute de articolul 262 din Codul penal.
Ultrajul săvârșit împotriva unui inspector de navigație civila ori a personalului operativ al căpităniilor porturilor, aflat în exercițiul funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii, se pedepsește potrivit articolul 239 din Codul penal relatări potrivit articolului 32.
Norme speciale de procedura ale decretului 443/1972 vor fi prezentate in articolele 126-129 prezentate mai jos.
Luarea de masuri si efectuarea de cercetări la bordul unei nave sub pavilionul unui stat străin, cu care statul roman a încheiat convenții prin care se prevede înștiințarea oficiului consular al statului al cărui pavilion îl poarta nava, se fac în conformitate cu prevederile acestor convenții.
Pentru faptele care nu au un caracter penal sau nu interesează ordinea publica, căpitanii de port vor acorda asistenta comandanților de nave străine pentru luare de masuri la bord numai la cererea scrisa a comandantului navei sau a funcționarului consular al statului al cărui pavilion îl arborează nava.
Cercetarea la fata locului si reconstituirea, efectuate pe nave sau în incinta porturilor de către instanțele de judecata sau de alte organe de urmărire penala decât căpitanii de port, se fac numai în asistenta căpitanului portului sau a reprezentantului sau.
Infracțiunile prevăzute în articolul 115 se judeca în prima instanța de tribunalul județean sau, după caz, de Tribunalul municipiului București.
Infracțiunile prevăzute în articolul 123 si 124 se judeca în prima instanța de Tribunalul municipiului București.
Se vor compara asemănările si deosebirile celor de mai sus cu dispozițiile speciale de procedura din lege 191 din 13 mai 2003 reprezentate de articolele 33-37.
În cazul infracțiunilor prevăzute la articolele 27-30, cercetarea penala se efectuează de către căpitanii porturilor. Pentru infracțiunile prevăzute la articolul 32, urmărirea penala se efectuează în mod obligatoriu de către procuror. Cercetarea la fata locului si reconstituirea efectuate pe nave sau în incinta porturilor se fac în prezenta căpitanului portului sau a reprezentantului acestuia. Luarea de masuri si efectuarea de cercetări la bordul unei nave care arborează pavilionul unui alt stat cu care statul roman a încheiat convenții se fac în conformitate cu prevederile acestora. Infracțiunile prevăzute la articolul 2-11, articolul 22-25, articolul 27, 28 si 30 se judeca în prima instanța de secțiile maritime si fluviale ale judecătoriilor. Infracțiunile prevăzute la articolele 12-21, articolul 31 si la articolul 32 se judeca în prima instanța de secțiile maritime si fluviale ale tribunalelor.
Prezenta lege intra în vigoare la 30 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I prin articolul 38 din legea 191.
La data intrării în vigoare a prezentei legi se abroga: <LLNK 11972 443 30 801 0 21>Decretul nr. 443/1972 privind navigația civila, publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr.132 din 23 noiembrie 1972; litera a) de la litera A a punctului 1 al articolul 2 si litera a) de la punctul 1 al <LLNK 11974 203 30 802 3 32>articolul 3 din Decretul numărul 203/1974 pentru înființarea si organizarea de secții maritime si fluviale la unele instanțe judecătorești si unități de procuratura, publicat în Buletinul Oficial, Partea I, numărul 131 din 31 octombrie 1974 potrivit articolului 39 din noua lege din 13 mai 2003.
Legea numărul 191 din 13 mai 2003 privind infracțiunile la regimul transportului naval emisa de Parlament si publicat in monitorul oficial numărul 332 din 15 mai 2003 va fi relatata in raport cu decretul 443/1972 pentru a scoate in evidenta asemănările si diferențele dintre acestea. La data intrării în vigoare a Legii 191/2003 se abroga: <LLNK 11972 443 30 801 0 21>Decretul numărul 443/1972 privind navigația civila, publicat în Buletinul Oficial, Partea I, numărul 132 din 23 noiembrie 1972; litera a) de la litera A a punctului 1 al articolul 2 si litera a) de la punctul 1 al <LLNK 11974 203 30 802 3 32>articolului 3 din Decretul numărul 203/1974 pentru înființarea si organizarea de secții maritime si fluviale la unele instanțe judecătorești si unități de procuratura, publicat în Buletinul Oficial, Partea I, numărul 131 din 31 octombrie 1974 potrivit articolului 39 din noua lege din 13 mai 2003.
Prin articolul 1 Legea 191/2003 prezenta lege prevede infracțiunile la regimul transportului naval, astfel cum este reglementat prin <LLNK 11997 42130 301 0 32>Ordonanța Guvernului numărul 42/1997 privind transportul naval, aprobata cu modificări si completări prin <LLNK 12002 412 10 201 0 18>Legea numărul 412/2002, precum si unele dispoziții speciale de procedura referitoare la aceste infracțiuni.
Legea 191/2003 grupează infracțiunile la regimul transportului naval în mai multe categorii : „Infracțiuni contra siguranței navigației civile”, “Infracțiuni contra ordinii si disciplinei la bordul navelor”, “Alte infracțiuni”. Vom analiza fiecare categorie de infracțiuni prin comparație cu vechile norme de reglementare prevăzute de Decretul 443/1972.
Prin articolul 2 Legea 191/2003 conducerea unei nave de către o persoana fără brevet sau fără certificat de capacitate corespunzător se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani spre deosebire diferența de Decretul 443/1972 in care conducerea unei nave de către o persoana fără brevet sau certificat de capacitate corespunzător se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani, cu aceeași pedeapsa se sancționează fapta comandantului sau a altei persoane care încredințează cu știința conducerea navei unei persoane fără brevet sau certificat de capacitate corespunzător ori căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendata. Cu pedeapsa prevăzută mai sus se sancționează si fapta persoanei care încredințează cu știința conducerea navei unei persoane care suferă de o boala psihica ori se afla sub influenta unor produse stupefiante.
Se impun o serie de precizări sumare Conform articolului 67 Ordonanța 42/1997 republicata. Personalul navigant care face parte din echipajul navelor care arborează pavilion roman trebuie sa aibă cetățenie romana. Personalul navigant poate fi si de alta cetățenie decât cea romana, cu excepția comandantului, a secundului si a sefului mecanic, cu aprobarea Autorității Navale Romane si numai daca brevetele sau certificatele de capacitate ale acestora sunt recunoscute de către Autoritatea Navala Romana. În situații excepționale, pentru o perioada limitata de timp, cu aprobarea Autorității Navale Romane sau daca prin acordurile internaționale la care România este parte se prevede astfel, la bordul unei nave care arborează pavilionul roman pot fi angajate pe funcțiile de comandant, secund sau de sef mecanic si persoane care nu sunt de cetățenie romana, cu condiția ca brevetele acestora sa fie recunoscute de către Autoritatea Navala Romana.
Punerea în navigație a unei nave fără a avea echipaj minim de siguranța se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani potrivit articolului 3 din Legea 191/2003 legea numărul 191.Reamintim ca potrivit articolului 61 Ordonanța 42/1997 republicata, orice nava care arborează pavilionul roman trebuie sa aibă la bord, indiferent de situația în care se afla, un echipaj minim de siguranța. Echipajul minim de siguranța se stabilește în funcție de tipul si destinația navei, de mărimea acesteia, de numărul de nave din convoi, de gradul de automatizare al navei, precum si de situația în care se afla nava: în marș, în staționare, în reparații, în conservare sau în iernatic. Echipajul minim de siguranța asigura conducerea navei în siguranța în timpul navigației si al manevrelor, paza si siguranța navei în staționare, vitalitatea navei, prevenirea si stingerea incendiilor la bord, prevenirea poluării mediului, exploatarea în siguranța a instalațiilor si a echipamentelor de propulsie, guvernare, manevra, navigație si telecomunicații. Autoritatea Navala Romana stabilește echipajul minim de siguranța, precum si funcțiile acestuia, pentru fiecare categorie de nava, si eliberează un certificat privind echipajul minim de siguranța. Autoritatea Navala Romana stabilește condiții le de eliberare si perioada de valabilitate a acestuia.
Articolul 4 Legea 191/2003 dispune, prevede, stipulează ca exercitarea atribuțiilor de serviciu sub influenta băuturilor alcoolice sau a altor substanțe interzise de autoritatea de reglementare se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amenda. Daca fapta prevăzută mai sus este săvârșita de către personalul navigant care asigura direct siguranța navigației, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 2 ani sau amenda. Este considerata sub influenta băuturilor alcoolice persoana care are o îmbibație alcoolica în sânge de pana la 0,80 g/l alcool pur în sânge ori o concentrație de pana la 0,40 mg/l alcool pur în aerul expirat.
Potrivit articolului 5 Legea 191/2003 exercitarea atribuțiilor de serviciu în stare de ebrietate sau sub influenta unor substanțe ori produse stupefiante sau medicamente cu efecte similare stării de ebrietate se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani. Daca fapta prevăzută mai sus este săvârșita de personalul navigant care asigura direct siguranța navigației, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani. Este considerata în stare de ebrietate persoana care are o îmbibație alcoolica în sânge mai mare de 0,80 g/l alcool pur în sânge ori o concentrație ce depășește 0,40 mg/l alcool pur în aerul expirat sau chiar o îmbibație mai mica, daca aceasta are drept consecința micșorării manifeste ale facultăților de echilibru ori de mișcare ale acelei persoane, dificultate în exprimare ori incoerenta ideatica, constatate clinic sau prin orice alte mijloace de proba. Pe când Decretul 443/1972 dispune, prevede, stipulează in articolul 109 ca exercitarea atribuțiilor de serviciu în stare de ebrietate de către personalul de bord care asigura direct siguranța navigației pe apa a navei se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani. În sensul prezentului decret, o persoana se considera ca se afla în stare de ebrietate daca are în sânge o îmbibație alcoolica peste limita de 2%, sau chiar o îmbibație mai mica daca aceasta are drept consecința micșorări manifeste ale facultăților de echilibru ori de mișcare ale acelei persoane, constatate clinic sau prin orice alte mijloace de proba.
Refuzul, împotrivirea sau sustragerea persoanelor prevăzute la articolele 4 si 5 de a se supune recoltării probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani potrivit articolului 6 din legea din 2003. Refuzul personalului prevăzut în art.109 din decret de a se supune recoltării probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.
Părăsirea postului sau a navei fără aprobare, de către un membru al echipajului ori de către pilot, în timpul efectuării serviciului, daca prin aceasta s-ar fi putut întrerupe navigația ori pune în pericol siguranța navei, a încărcăturii sau a echipajului, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani. Daca fapta prevăzută mai devreme este săvârșita de comandant sau de înlocuitorul acestuia, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.
Fapta de a dormi în timpul serviciului de cart sau de garda, daca prin aceasta s-ar fi putut întrerupe navigația ori pune în pericol siguranța navei, a încărcăturii sau a echipajului, se pedepsește cu închisoare de la unu la 3 ani potrivit articolului 8 din legea 191 pe când vechiul decret spune ca fapta de a adormi în timpul serviciului de cart sau de garda, daca prin aceasta s-ar fi putut întrerupe sau stânjeni navigația ori sa se pună în pericol siguranța navei sau a încărcăturii, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 1 an.
Articolul 9 Legea 191/2003 stipulează, prevede, dispune prezintă părăsirea navei de către comandant în caz de pericol, înainte de a-si fi exercitat îndatoririle de serviciu pentru salvarea navei si a echipajului, se pedepsește cu închisoare de la unu la 4 ani pe când articolul 112 Decretul 443/1972 stipulează, prevede, dispune ca fata de a adormi în timpul serviciului de cart sau de garda, daca prin aceasta s-ar fi putut întrerupe sau stânjeni navigația ori sa se pună în pericol siguranța navei sau a încărcăturii, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 1 an pe când articolul 113 din Decretul 443/1972 stipulează, prevede, dispune ca părăsirea navei de către comandant în caz de pericol, înainte de a-si fi exercitat până la capăt îndatoririle de serviciu pentru salvarea navei, se pedepsește cu închisoare de la 1 an la 4 ani.
Fapta comandantului unei nave de a nu-si îndeplini obligațiile de asistenta si salvare a navelor si a persoanelor aflate în pericol pe apa ori, în caz de abordaj, de a nu comunica celorlalte nave, în măsura posibilităților, datele necesare identificării navei proprii se pedepsește cu închisoare de la unu la 4 ani. Articolul 114 din Decretul 443/1972 stipulează, prevede, dispune aceeași problema.
Articolul 11 din legea 191/2003 191 stipulează, prevede, dispune ca schimbarea poziției, scoaterea din funcțiune, avarierea grava sau distrugerea unui semnal de navigație costier sau plutitor se pedepsește cu închisoare de la 2 la 10 ani. Cu aceeași pedeapsa se sancționează sustragerea unui semnal de navigație costier sau plutitor ori a unor componente ale acestuia.
Decretul 443/1972, prevede ca daca faptele prevăzute în articolele 108, 109, 111, 112, 113 si 114 Decretul 443/1972 au avut ca urmare un accident de navigație, constind în abordaj cu consecințe materiale importante, avarierea grava a unei nave ori distrugerea sau degradarea importanta a unor bunuri de orice fel, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani, interzicerea unor drepturi si confiscarea parțiala a averii. Daca s-a produs scufundarea navei proprii sau a altei nave ori moartea sau vătămarea corporala grava a uneia sau mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 ani, interzicerea unor drepturi si confiscarea parțiala a averii. In concordanta articolul 12 din legea noua spune ca daca faptele prevăzute la articolul 2-5 si articolul 7-10 au avut ca urmare un accident de navigație, constând în abordaj cu pagube materiale importante, avarierea grava a unei nave ori distrugerea sau degradarea importanta de instalații si bunuri de orice fel, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani si interzicerea unor drepturi. Daca s-a produs scufundarea navei proprii sau a altei nave ori moartea sau vătămarea corporala grava a uneia sau a mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25 de ani si interzicerea unor drepturi. Daca faptele prevăzute la articolul 2-5, articolul 7 si articolul 9-11, care au produs una dintre urmările prevăzute mai sus au fost săvârșite în acest scop, pedeapsa este închisoarea pe viata sau închisoarea de la 15 la 25 de ani si interzicerea unor drepturi. Daca fapta prevăzută la art. 8 a avut una dintre urmările prevăzute la alin.(1) si (2), pedeapsa este închisoarea de la unu la 6 ani, în cazul alineatului (1), respectiv de la 3 la 12 ani, în cazul alineatul (2).
De asemenea articolul 13 din Legea 191/2003 stipulează, prevede, dispune ca preluarea fără drept a comenzii sau a controlului unei nave se pedepsește cu închisoare de la 3 la 12 ani si interzicerea unor drepturi.
Potrivit articolului 116 din Decretul 443/1972 acțiunea penala pentru infracțiunile cuprinse în actul normativ prezenta secțiune, cu excepția cazurilor prevăzute în art.115, se pune în mișcare la sesizarea conducătorului unității căreia îi aparține nava sau a Inspectoratului de navigație civila. Săvârșirea uneia dintre următoarele fapte, si anume: a) împiedicarea îndeplinirii atribuțiilor de serviciu ale personalului navigant prevăzut la <LLNK 11997 42130 302 31 55>articolul 31 lit. a)- c) din Ordonanța Guvernului numărul 42/1997, aprobata cu modificări si completări prin <LLNK 12002 412 10 201 0 18>Legea nr. 412/2002, privind conducerea navei; b) falsificarea unui ordin scris sau a jurnalului de bord; c) comunicarea unor informații, cunoscând ca sunt false, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani. Distrugerea ori avarierea unei nave sau a încărcăturii acesteia, a echipamentelor de navigație sau perturbarea funcționarii acestora se pedepsește cu închisoare de la 2 la 10 ani, daca fapta nu constituie o infracțiune mai grava. Cu pedeapsa prevăzută la alineatul (1) se sancționează distrugerea jurnalelor de bord si de mașini. Daca prin faptele prevăzute la alineatele (1)-(3) s-a pus în pericol siguranța navigației, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 10 ani si interzicerea unor drepturi.
Plasarea pe o nava, prin orice mijloace, a unui dispozitiv, obiect ori substanța apta sa distrugă nava sau sa cauzeze acesteia ori încărcăturii pagube de natura sa pună în pericol siguranța navigației se pedepsește cu închisoare de la 5 la 10 ani si interzicerea unor drepturi. Faptele prevăzute de la art.13-15, săvârșite în scopul devierii navei de la itinerarul sau, se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 15 ani si interzicerea unor drepturi. Luarea în stăpânire a unei platforme fixe sau exercitarea controlului asupra acesteia prin violenta ori amenințare cu violenta se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani. Distrugerea unei platforme fixe sau cauzarea unor pagube de natura sa pună în pericol securitatea acesteia se pedepsește cu închisoare de la 2 la 10 ani, daca fapta nu constituie o infracțiune mai grava. Acestea fiind spuse potrivit articolelor 15, 16, 17 din Legea 191/2003.
Articolele 117 118 si 119 din Decretul 443/1972 prevăd ca acțiunea penala pentru infracțiunile cuprinse în capitolul intitulat infracțiuni, cu excepția cazurilor prevăzute în articolul 115, se pune în mișcare la sesizarea conducătorului unitarii căreia îi aparține nava sau a Inspectoratului de navigație civila. Refuzul de a executa un ordin cu privire la îndatoririle de serviciu privind siguranța navigației si a navei se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani daca fapta nu constituie o infracțiune mai grava. Daca fapta este săvârșita de comandantul navei pedeapsa este de la 6 luni la 3 ani. Lovirea superiorului de către inferior se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amenda.
În cazul în care cel lovit se găsește în exercițiul atribuțiilor de serviciu, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani. Lovirea inferiorului de către superior se pedepsește cu închisoare de la o luna la 1 an sau cu amenda.
Refuzul de a executa un ordin cu privire la îndatoririle de serviciu privind siguranța navei si a navigației se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amenda. Când fapta este săvârșita de către comandantul navei, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani. Lovirea superiorului de către inferior se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an. Daca fapta se săvârșește asupra comandantului navei, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 2 ani. În cazul în care comandantul navei se găsește în exercițiul atribuțiilor de serviciu, pedeapsa este închisoarea de la 1 la 3 ani. Lovirea inferiorului de către superior se pedepsește cu închisoare de la o luna la un an. Fapta pasagerului de a nu se supune în timpul calatoriei unui ordin dat de comandant sau secund ori de un alt ofițer, pentru salvarea navei, se pedepsește cu închisoare de la o luna la 6 luni sau cu amenda. Acestea fiind spuse putem concluziona diferențele si asemănările articolelor 117, 118 si 119 din Decretul 443/1972 443 cu articolele 23, 24 si 25 din legea noua fiind reprezentate de cele de mai sus.
Articolul 120 dispune ca acțiunea penala pentru infracțiunile din prezenta secțiune se pune în mișcare la sesizarea comandantului navei. Când infracțiunile prevăzute în articolele 117 si 119 sânt săvârsite de comandant, acțiunea penala se pune în mișcare la sesizarea conducătorului unității căreia îi aparține nava. Pentru infracțiunile prevăzute în articolele 118 si 119 acțiunea penala se pune în mișcare si la plângerea prealabila a persoanei vătămate
Legea 191/2003 stipulează, prevede, dispune prin articolul 18 ca plasarea sau dispunerea de a se plasa pe o platforma fixa, prin orice mijloc, a unui dispozitiv sau a unei substanțe apte sa distrugă platforma fixa ori de natura sa pună în pericol siguranța acesteia se pedepsește cu închisoare de la 5 la 10 ani si interzicerea unor drepturi. În întelesul prezentei legi, platforma fixa desemnează o insula artificiala, o instalație sau o lucrare atașata permanent de fundul marii ori de cel al unei ape interioare, în vederea explorării sau exploatării resurselor ori pentru alte scopuri economice. Iar in articolul 19 Legea 191/2003 se subliniază faptul ca daca faptele prevăzute la articolele 13-18 au avut ca urmare consecințe deosebit de grave, inclusiv scufundarea navei sau a platformei fixe, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani si interzicerea unor drepturi, iar daca au avut ca urmare moartea sau vătămarea grava a integrității corporale ori sănătății mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea pe viata sau închisoarea de la 15 la 25 de ani si interzicerea unor drepturi.
De asemenea articolul 20 Legea 191/2003 stipulează, prevede, dispune ca tentativa infracțiunilor prevăzute la articolele 13-18 se pedepsește. Se considera tentativa si producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum si luarea de masuri în vederea săvârșirii infracțiunilor prevăzute la alineatul(1).
Blocarea semnalului navigabil, a unei dane sau zone a bazinului portuar si neexecutarea ordinului căpitanului portului privind masurile de deblocare se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani si interzicerea unor drepturi. Daca fapta a avut ca urmare întreruperea navigației ori a activității portuare sau punerea în pericol a siguranței navigației ori a portului, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani si interzicerea unor drepturi. Transportul de mărfuri periculoase la bordul navelor în apele naționale navigabile fără respectarea prevederilor legale cu privire la stivuire, ambalare, etichetare, masuri de protecție, daca a fost pusa în pericol sau s-ar fi putut pune în pericol siguranța navigației, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani. Cele de mai sus reprezintă articolele 21 si 22 din Legea 191/2003.
Articolul 26 din Legea 191/2003 legea din 2003 stipulează, prevede, dispune ca acțiunea penala pentru infracțiunile prevăzute la articolul 23 alineatul (1), articolul 24 alineatul (1)-(3) si articolul 25 Legea 191/2003 se pune în mișcare la sesizarea comandantului sau a proprietarului ori a operatorului navei, după caz. Acțiunea penala pentru infracțiunea prevăzută la articolul 23 alineatul (2) Legea 191/2003 se pune în mișcare la sesizarea proprietarului sau a operatorului navei ori a organelor abilitate ale autoritarii navale, după caz. Acțiunea penala pentru infracțiunea prevăzută la articolul se pune în mișcare si la plângerea prealabila a persoanei vătămate.
Folosirea carnetului de marinar, a brevetului sau a certificatului de capacitate aparținând altei persoane se pedepsește potrivit articolului 293 alineatul 1 din Codul penal. Încredințarea carnetului de marinar, a brevetului sau a certificatului de capacitate altei persoane, spre a fi folosit fără drept, se pedepsește potrivit articolului 293 alineatul 2 din Codul penal, relatări care le găsim in articolul 27 din legea 191.
Articolul 28 din Legea 191/2003 legea noua este identic cu articolul 121 din Decretul 443/1972 decretul vechi si ambele spun ca arborarea fără drept a pavilionului roman ori punerea în exploatare sau navigație a unei nave neînregistrate se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. Articolul 28 Legea 191/2003 completează si cu aceeași pedeapsa se sancționează si arborarea fără drept a pavilionului unei alte tari decât cel înscris în actul de naționalitate, de către o nava străina sau romana care trece prin apele naționale navigabile ale României.
Articolul 29 Legea 191/2003 prevede, dispune, stipulează ca daca fapta comandantului ori a altui membru al echipajului care, în urma producerii unui accident de navigație, ordona sau face ca nava sa părăsească locul faptei se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 4 ani.
Folosirea navei sau a încărcăturii navei ori dispunerea de acestea, fără drept, în tot sau în parte, pentru sine sau pentru altul, de către comandant sau un alt membru al echipajului, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani relatări din articolul 30 al legii 191.
Articolul 31 Legea 191/2003 susține ca omisiunea de a denunța de îndată săvârșirea uneia dintre infracțiunile prevăzute la articolul 13-15, articolul 17 si 18 se pedepsește în condiții le prevăzute de articolul 262 din Codul penal.
Ultrajul săvârșit împotriva unui inspector de navigație civila ori a personalului operativ al căpităniilor porturilor, aflat în exercițiul funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii, se pedepsește potrivit articolul 239 din Codul penal relatări potrivit articolului 32.
Dispoziții speciale de procedura sunt prevăzute de Capitolul 5 Legea 191/2003. Aceste dispoziții conțin următoarele prevederi: conform articolului 33 din lege, în cazul infracțiunilor prevăzute la articolul 27-30 Legea 191/2003, cercetarea penala se efectuează de către căpitanii porturilor. Infracțiunile prevăzute de articolele 27-30 sunt: folosirea carnetului de marinar, a brevetului sau a certificatului de capacitate aparținând altei persoane; încredințarea carnetului de marinar, a brevetului sau a certificatului de capacitate altei persoane, spre a fi folosit fără drept; arborarea fără drept a pavilionului roman ori punerea în exploatare sau navigație a unei nave neînregistrate; arborarea fără drept a pavilionului unei alte tari decât cel înscris în actul de naționalitate, de către o nava străina sau romana care trece prin apele naționale navigabile ale României; fapta comandantului ori a altui membru al echipajului care, în urma producerii unui accident de navigație, ordona sau face ca nava sa părăsească locul faptei; folosirea navei sau a încărcăturii navei ori dispunerea de acestea, fără drept, în tot sau în parte, pentru sine sau pentru altul, de către comandant sau un alt membru al echipajului.
Pentru infracțiunile prevăzute la articolul 32, Legea 191/2003 dispune ca urmărirea penala sa se efectueze în mod obligatoriu de către procuror. Infracțiunile prevăzute de articolul 32 sunt : Ultrajul săvârșit împotriva unui inspector de navigație civila ori a personalului operativ al căpităniilor porturilor, aflat în exercițiul funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii.
Conform articolului 34 Legea 191/2003 cercetarea la fata locului si reconstituirea efectuate pe nave sau în incinta porturilor se fac în prezenta căpitanului portului sau a reprezentantului acestuia. De asemenea, conform articolului 35 Legea 191/2003, luarea de masuri si efectuarea de cercetări la bordul unei nave care arborează pavilionul unui alt stat cu care statul roman a încheiat convenții se fac în conformitate cu prevederile acestora.
La final, Legea 191/2003 dispune ca infracțiunile prevăzute la articolele 2-11, articolele 22-25, articolele 27, 28 si 30 sa se judece în prima instanța de secțiile maritime si fluviale ale judecătoriilor. Reamintim ca aceste infracțiuni sunt cele privitoare la “Infracțiuni contra siguranței navigației civile”, “Infracțiuni contra ordinii si disciplinei la bordul navelor” precum si folosirea carnetului de marinar, a brevetului sau a certificatului de capacitate aparținând altei persoane; încredințarea carnetului de marinar, a brevetului sau a certificatului de capacitate altei persoane, spre a fi folosit fără drept; arborarea fără drept a pavilionului roman ori punerea în exploatare sau navigație a unei nave neînregistrate; arborarea fără drept a pavilionului unei alte tari decât cel înscris în actul de naționalitate, de către o nava străina sau romana care trece prin apele naționale navigabile ale României; fapta comandantului ori a altui membru al echipajului care, în urma producerii unui accident de navigație, ordona sau face ca nava sa părăsească locul faptei; folosirea navei sau a încărcăturii navei ori dispunerea de acestea, fără drept, în tot sau în parte, pentru sine sau pentru altul, de către comandant sau un alt membru al echipajului.
Conform articolul 37 Legea 191/2003, infracțiunile prevăzute la articolele 12-21, articolul 31 si la articolul 32 se judeca în prima instanța de secțiile maritime si fluviale ale tribunalelor. Mai exact este vorba de “Infracțiuni contra siguranței navigației civile”, Omisiunea de a denunța de îndată săvârșirea uneia dintre infracțiunile prevăzute la articolele 13-15, articolele 17 si 18; Ultrajul săvârșit împotriva unui inspector de navigație civila ori a personalului operativ al căpităniilor porturilor, aflat în exercițiul funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii.
Decretul 443/1972, Capitolul 7 stabilește Norme speciale de procedura prin articolele 126-129.Astfel, conform articolului 126, luarea de masuri si efectuarea de cercetări la bordul unei nave sub pavilionul unui stat străin, cu care statul roman a încheiat convenții prin care se prevede înștiințarea oficiului consular al statului al cărui pavilion il poarta nava, se fac în conformitate cu prevederile acestor convenții. Aceste prevederi nu se mai regăsesc in Legea 191/2003. De asemenea, conform articolului 127, pentru faptele care nu au un caracter penal sau nu interesează ordinea publica, căpitanii de port vor acorda asistenta comandanților de nave străine pentru luare de masuri la bord numai la cererea scrisa a comandantului navei sau a funcționarului consular al statului al cărui pavilion îl arboreze nava. Aceste prevederi sunt si ele abrogate fără sa se mai regăsească intr-o forma sau alta în Legea 191/2003.
Potrivit Articolului 128, cercetarea la fata locului si reconstituirea, efectuate pe nave sau în incinta porturilor de către instanțele de judecata sau de alte organe de urmărire penala decât căpitanii de port, se fac numai în asistenta căpitanului portului sau a reprezentantului sau.
Articolul 129 dispune ca infracțiunile prevăzute în articolul 115 se judeca în prima instanța de tribunalul județean sau, după caz, de Tribunalul municipiului București. Aceste infracțiuni sunt potrivit vechiului decret : faptele prevăzute în Decretul 443/1972, articolele 108, 109, 111, 112, 113 si 114 care au avut ca urmare un accident de navigație, constând în abordaj cu consecințe materiale importante, avarierea grava a unei nave ori distrugerea sau degradarea importanta a unor bunuri de orice fel.
Infracțiunile prevăzute în articolele 123 si 124 Decretul 443/1972 se judecau în prima instanța de Tribunalul municipiului București. Aceste infracțiuni se refereau la: stânjenirea îndeplinirii atribuțiilor de serviciu ale echipajului de conducere a unei nave, daca prin aceasta s-ar pune în pericol siguranța navei, sau preluarea fără drept a controlului navei, direct sau indirect, (Articolul 123) si Omisiunea de a denunța de îndată săvârșirea infracțiunii prevăzută în articolul 123 (Articolul 124).
Jurisprudența
Jurisprudența pentru Legea 191/2003 nu exista încă, de aceea vom prezenta doua decizii ale Curții Supreme de Justiție relative la Decretul numărul 443/1972.
DECIZIE numărul 2.356 din 9 mai 2001, Certificat de conducere a unei ambarcațiuni expirat. Vătămare corporala din culpa. Încadrare juridica,
EMITENT: CURTEA SUPREMA DE JUSTITIE – SECTIA PENALA
Prin sentința penala numărul 1 din 30 iunie 2000, Tribunalul Galați a schimbat încadrarea juridica data faptei în actul de sesizare, din infracțiunile prevăzute în <LLNK 11972 443 30 802 115 42>art. 115 alineatul 2 din Decretul numărul 443/1972 si articolul 184 alineatul 2 si 4 Cod penal, în infracțiunea prevăzută în <LLNK 11972 443 30 802 115 42>art. 115 alin. 2 din Decretul nr. 443/1972 si a condamnat pe inculpatul P. I. pe baza acestui text de lege.
Instanța a reținut ca, la 15 august 1998, inculpatul a condus pe Dunăre o ambarcațiune de agrement cu motor, într-o zona în care se desfășura un concurs de înot.
La un moment dat, inculpatul a luat în ambarcațiune mai mulți înotători, iar unul s-a prins de bordul ambarcațiunii, cu consimțământul inculpatului. La pornirea motorului paletele elicei au lovit piciorul parții vătămate provocându-i leziuni grave care au necesitat pentru vindecare 120-140 de zile de îngrijiri medicale. S-a stabilit ca inculpatul era posesorul unui permis de conducere pentru ambarcațiuni de agrement cu motor a cărui valabilitate expirase la data de 10 mai 1989, cu 9 ani mai înainte de producerea accidentului.
Instanța a motivat ca fapta inculpatului, de a conduce o ambarcațiune cu motor cu permis de conducere expirat si de a accidenta o persoana cu consecința producerii unor leziuni ce au necesitat pentru vindecare 120-140 de zile de îngrijiri medicale constituie infracțiunea complexa prevăzută în <LLNK 11972 443 30 802 115 43>articolul 115 alineatul 2 din Decretul nr. 443/ 1972. Prin decizia penala numărul 1/A din 18 octombrie 2000, Curtea de Apel Galați a respins apelul inculpatului.
Recursul declarat de inculpat, prin care se susține ca încadrarea juridica corecta era aceea prevăzută în articolul 184 alineatul 2 si 4 Cod penal. si <LLNK 11972 443 30 802 108 42>art. 108 alin. 1 din Decretul numărul 443/1972, ceea ce ar fi permis aplicarea articolul 81 Cod penal. privind suspendarea condiționata a pedepsei, nu este fondat. Potrivit <LLNK 11972 443 30 802 7 40>articolul 7 alineatul 2 din Decretul numărul 443/1972, sunt nave în întelesul legii, navele maritime, fluviale si alte nave de navigație interioara, inclusiv ambarcațiunile mici, precum si apăratele plutitoare, cu sau fără propulsie. Prin urmare, inculpatul a condus o ambarcațiune ce constituie nava potrivit legii.
Din examinarea prevederilor din capitolul 3 din decret, referitor la personalul de navigație, rezulta ca cei care participa la navigația civila trebuie sa posede brevete sau certificate de capacitate ce se obțin prin promovarea unor examene.
Din adresele Căpităniei Portului Călărași rezulta ca pentru conducerea tipului de ambarcațiune care a fost angajata în accident inculpatul trebuia sa posede certificat de capacitate si ca acesta dobândise un astfel de certificat în 1986, a cărui valabilitate a expirat în 1989. În ce privește încadrarea juridica a faptei, potrivit art. 108 alin. 1 din decret, la care se refera recurentul, conducerea unei nave de către o persoana fără brevet sau certificat de capacitate corespunzător constituie infracțiune si se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. Din modul în care este redactat textul rezulta ca fapta nu este o infracțiune de rezultat; existenta sa nefiind condiționata de producerea unui rezultat, simpla conducere a ambarcațiunii în condiții le arătate constituie infracțiune.
Pe de alta parte, potrivit articolul 115 alineatul 1 si 2 din decret, daca faptele prevăzute în articolul 108 au avut ca urmare un accident de navigație constând, între altele, în vătămarea corporala grava a unei persoane, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani. Rezulta, așadar, ca fapta prevăzută în acest text de lege este o infracțiune complexa, care reunește fapta prevăzută în articolul 108 alineatul 1 din decret, precum si pe cea prevăzută în articolul 184 alineatul 2 si 4 Cod penal.
În cauza inculpatul a comis fapta a cărei elemente se regăsesc întocmai în prevederile menționate, constând în conducerea unei nave cu certificat de capacitate expirat, care a avut urmare vătămarea corporala grava a unei persoane. Prin urmare, încadrarea juridica data faptei de instanțe este corecta, motiv pentru care recursul a fost respins.
Concluzii
De-a lungul lucrării v-au fost prezentate unele dintre cele mai importante modificări aduse in legislația transportului naval, dar si in legislația transportului naval maritim.
Am prezentat infracțiunea ca fiind o lege penala care prezintă pericol social si trebuie săvârșita cu vinovație, având o trăsătura esențiala si aceea ca reprezenta un pericol social, am vorbit despre acțiune si inacțiune de asemenea prezentându-le pe fiecare in parte.
Un alt aspect important a fost si cel al „Infracțiunii la regimul transportului naval unde am pus in evidenta sclavia ca fiind o alta infracțiune îndreptata împotriva libertății la persoana. Am arătat importanta articolului 202 Cod penal si multe alte articole aparținând aceluiași act menționat mai sus.
O infracțiune unica complexa este aceea de piraterie, jefuirea prin acte de violenta, săvârșite in scopuri personale, infracțiune de asemenea prezenta in si tratata in Codul penal.
Un punct important al lucrării prezente sunt „Normele de procedura privind Infracțiunile transportului naval”. Aceste norme sunt foarte importante, deoarece nu permit echipajului navei punerea in pericol a acesteia sau a personalului. Putem observa sancțiunile ce au loc atunci când nava este pusa in navigație fără a avea un echipaj minim de siguranța, sau când personalul de exercitare a atribuțiilor de serviciu este sub influenta băuturilor alcoolice.
Sunt prezentate sancțiunile pe care le poate lua personalul angajat punând in pericol atât nava cat si siguranța celor vii din jur.
Aceasta lucrare are ca scop aducerea in prim plan a problemelor transportului naval, dar si maritim pentru remedierea lor cat mai rapida si pentru evitarea sclaviei si pirateriei sau eventual sancționarea acestor infracțiuni ce au loc in transportul maritim. Dar si pentru evitarea situațiilor ce pot fi catalogate ca infracțiuni de la bordul navei .
Toate acestea ar trebui cunoscute de un viitor ofițer maritim spre îmbunătățirea transportului si spre aderarea cat mai rapida a normelor europene de transport maritim si fluvial.
Bibliografie
Constituția României;
Codul Penal;
Codul de procedura Penala;
Legea 191din 13 mai 2003 privind infracțiunile la regimul transportului naval, publicata in Monitorul Oficial numărul 332 din 16 mai 2003;
Decret numărul 203 din 31 octombrie 1974 privind înființarea și organizarea de secții maritime și fluviale la unele instanțe judecătorești și unități de procuratura, publicat in Buletinul Oficial nr.131 din 31 octombrie 1974 ;
Decret numărul 443 din 20 noiembrie 1972, privind navigația civilă, publicat in Monitorul Oficial numărul 132 din 23 noiembrie 1972;
Ordonanța numărul 42 din 28 august 1997, republicată, privind transportul naval, publicata in Monitorul Oficial nr.210 din 10 martie 2004;
Jurisprudența DECIZIE numărul 2.356 din 9 mai 2001, Certificat de conducere a unei ambarcațiuni expirat. Vătămare corporală din culpa. Încadrare juridică, EMITENT: CURTEA SUPREMA DE JUSTIȚIE – SECȚIA PENALĂ.
Dobrinoiu Vasile, Drept Penal, Partea specială, Editura Lumina Lex, 2004;
Dobrinoiu Vasile, Drept Penal, Partea generala-curs universitar Editura Lumina Lex, 2003;
Dungan Petre, Drept Penal, Partea specială-noul Cod Penal, Editura Lumina Lex, 2006;
Basarab Matei, Drept Penal, Partea generala, Tratat, Editura Lumina Lex, 2005;
Butiuc Constantin, Instituții de drept penal, Editura Lumina Lex, 2006;
Ponta Victor, Drept Penal, Partea generala, Note de curs, Editura Lumina Lex, 2004;
Draghici Vasile, Ilie Pascu, partea generala, Examinarea instituțiilor fundamentale ale Dreptului penal, potrivit dispozițiilor CODULUI PENAL IN VIGOARE si ale NOULUI COD PENAL, Editura Lumina Lex, 2004 ;
Dumitru Mazilu, Dreptul Mării, Concepte și Instituții consacrate de Convenția de la Montego Bay, Ediția a II a, Editura Lumina Lex, București, 2006.
Legea nr.110 din 10 octombrie 1996 privind ratificarea Convenției Națiunilor Unite asupra dreptului marii, încheiată la Montego Bay (Jamaica) la 10 decembrie 1982, și aderarea la Acordul referitor la aplicarea părții a XI-a a Convenției Națiunilor Unite asupra dreptului marii, încheiat la New York la 28 iulie 1994, publicat în Monitorul Oficial nr.300 din 21 noiembrie 1996.
Barac Lidia, Constantele și variabilele Dreptului Penal, Editura ALL Beck, 2002;
Boroi Alexandru, Nistorescu Gheorghe, Drept Penal, Partea Generală, Editura ALL Beck, 2004;
Boroi Alexandru, Gorunescu Mihaela, Popescu Mihaela, Dicționar de Drept Penal, Editura ALL Beck, 2004;
Ciutacu Florin, Codul de Procedura Penala Român, Adnotat, Editura Sigma, 2001;
Rusu Marcel Ioan, Drept Penal, Partea Generală, Editura ALL, 2006;
Streteanu Florin, Drept Penal, Partea Generală, Vol.I, Editura Rosetti, 2003;
Vasiliu Alexandru, Teoria Generală a Actelor de Procedura Penală, Editura ALL Beck, 2004.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Infractiuni In Legislatia Maritima Romana (ID: 125766)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.