Infractiuni de Talharie Si Piraterie
CUPRINS
1. Introducere
2. Capitolul I – Tâlhăria
I.1 Considerații generale privind infracțiunea de tâlhărie
I.2 Precedente legislative
I.3 Analiza conținutului legal al tâlhăriei și sancționarea acesteia
I.4 Aspecte procesuale și criminologice privind infracțiunea de tâlhărie
3. Capitolul II – Pirateria
II.1 Considerații generale cu privire la piraterie
II.2 Noțiunea de terorism maritim
II.3 Analiza conținutului legal al infracțiunii de piraterie
4. Capitolul III – Analiză comparativă a infracțiunilor de tâlhărie și piraterie
5. Concluzii
6. Bibliografie
INTRODUCERE
Violența este un fenomen care poate fi abordat și interpretat în mai multe feluri, folosind o diversitate de abordări teoretice, din perspective disciplinare diferite, adesea întrepătrunse, sau profane, ale simțului comun.
Fenomenul violenței este privit în contextul utilizării unor indici generali ai criminalității, analizând mai ales violența împotriva persoanei și formele ei diferite de manifestare, acțiuni directe, infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială. Interesul propriu s-a îndreptat asupra acelor tipuri de infracțiune care exprimă degradarea relațiilor interpersonale, creșterea gradului de conflictualitate, având consecințe majore asupra climatului social și asupra asigurării liniștei și ordinii publice și a securității individului în speță analiza infracțiunilor de tâlhărie respectiv piraterie.
Structurată pe 3 capitole majore, prezenta lucrare dezvăluie principalele caracteristici și probleme precum și o analiză comparativă a infracțiunilor de tâlhărie și piraterie în concordanță cu actualul Cod Penal.
Elaborarea și adoptarea unui nou Cod Penal reprezintă un moment crucial în evoluția legislativă a oricărui stat. În România, decizia de a se trece la elaborarea unui nou Cod penal nu a fost o simplă manifestare a voinței politice, ci a reprezentat, în egală măsură, un corolar al evoluției economico-sociale, dar și a doctrinei și jurisprudenței și a avut la bază o serie de neajunsuri existente în precedenta reglementare. În acest context, importanța abordării unei teme de acest tip este reflectată de necesitatea lămuririi noilor conținuturi legale.
În doctrina de specialitate problematica legată de infracțiunile contra patrimoniului este des abordată dar departe de a fi epuizată, astfel încât o nouă cercetare să poată fi considerată utilă, datorită complexității problemelor observate în legătură cu acestea.
Legiuitorul român, în Noul Cod Penal a optat pentru o sistematizare a normelor de incriminare a faptelor contra patrimoniului în patru capitole, ținând seama de situațiile de fapt în care se pot găsi bunurile ca entități patrimoniale, cât și caracterul sau natura acțiunilor ilicite prin care pot fi modificate aceste situații de fapt indiferent de titularul lor: Capitolul I reglementează faptele de furt; Capitolul II cuprinde tâlhăria în varianta tip, tâlhăria calificată și pirateria; Capitolul III cuprinde incriminări ale unor fapte contra patrimoniului care se săvârșesc prin nesocotirea încrederii; in Capitolul IV au fost incluse fraudele patrimoniale săvârșite prin sisteme informatice și mijloace de plată electronice, iar în Capitolul V „Distrugerea și tulburarea de posesie”. De altfel această sistematizare nu reprezintă o premieră pentru legislația penală română ci o revenire la tradiție: Codul Penal din 1864 sistematiza crimele și delictele proprietății pe 9 secțiuni. Așa cum afirmam mai sus, am aprofundat cel de-al doilea capitol din categoria infracțiunilor contra patrimoniului.
În contextul în care elaborarea noului Cod, ca prioritate legislativă, reprezintă o concluzie logică care întărește ideea că precedentul Cod penal, oricâte completări sau modificări i s-ar fi adus, rămâne expresia unei alte perioade istorice decât cea pe care Romania o străbate în prezent, trebuie avut în vedere faptul că respectul față de patrimoniu nu înseamnă numai recunoașterea acestuia, ci asigurarea unei protecții efective și prompte, inclusiv prin incriminarea acelor fapte menite să înșele încrederea participanților la raporturile juridice.
CAPITOLUL I
TÂLHĂRIA
Cunoscută și incriminată incă din cele mai vechi timpuri, tâlhăria constituie în prezent una dintre cele mai frecvente categorii de infracțiuni cu un pericol social ridicat, deoarece pe lângă pagubele pricinuite patrimoniului public sau privat, lezează și relațiile sociale care ocrotesc viața, integritatea corporală și sănătatea persoanelor. Infracțiunea de tâlhărie face parte din categoria infracțiunilor contra patrimoniului. În Constituția României, se arată că, „proprietatea este publică sau privată”, ea fiind garantată și ocrotită prin lege și aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale. Siguranța persoanei și proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Noțiunea de „patrimoniu” are o sfera mai largă decât noțiunea de „proprietate”, pentru că patrimoniul include atât proprietatea cât și totalitatea drepturilor și obligațiilor care au valoare economică. După cum se știe, ocrotirea patrimoniului și a tuturor relațiilor patrimoniale este asigurată, în principal, de dreptul civil, dreptul administrativ, dreptul muncii și în subsidiar de dreptul penal. Aceasta nu înseamnă că ocrotirea penală are o însemnătate mai redusă numai din faptul că intervine numai atunci când se dovedesc ineficiente celelalte mijloace juridice nepenale sau extrajudiciare.
I.1 Considerații generale privind infracțiunea de tâlhărie
Infracțiunile contra patrimoniului sunt acele infracțiuni care au ca obiect juridic relații sociale de ordin patrimonial. Desfășurarea normală a relațiilor sociale de ordin patrimonial, oricare ar fi acestea, constituie o condiție de existentă a societății, de aceea faptele prin care se vatamă ori se pun in pericol aceste relații sunt fapte socialmente periculoase, împotriva cărora este necesară acțiunea represivă.
Legea penală apără, în general, toate relațiile de ordin patrimonial, incriminând și sancționând faptele îndreptate împotriva acestora, prevăzând un regim sancționator sever.
Toate aceste infracțiuni constau în diferite atingeri aduse patrimoniului unei persoane și anume în diferite schimbări ale situației ori stări de fapt a bunurilor produse prin sustragerea, însușirea, distrugerea, risipirea sau împiedicarea folosirii lor. Ele împiedică realizarea drepturilor subiective care au ca obiect bunurile a căror situație de fapt a fost schimbată și, prin săvârșirea lor, tulbură, împiedică sau chiar zădărnicesc desfășurarea normală a relațiilor de ordin patrimonial. De aici, rezultă și necesitatea ocrotirii penale a patrimoniului.
În încriminarea atingerilor aduse patrimoniului, legea ține seama de caracterul ilicit al acțiunilor făptuitorului, iar nu de poziția juridică a victimei, scopul incriminării fiind apărarea situațiilor, de fapt ale bunurilor în sfera patrimonială.
Toate infracțiunile contra patrimoniului cuprind în structura lor o situație preexistentă pe care se grefează comiterea faptei. Aceasta constă într-o anumită situație de fapt în care se gasește bunul, situație care este modificată prin comiterea infracțiunii.
Prin patrimoniu se înțelege complexul de drepturi și obligații privind entități care sunt susceptibile de a fi evaluate economic. Noțiunea de patrimoniu are un conținut mai amplu decât aceea de proprietate, deoarece include orice situație care prezintă chiar și numai o aparență de drept.
S-ar putea susține că patrimoniul privit ca o universalitate este o noțiune abstractă, care nu poate fi atins prin faptele concrete ale unei persoane, infracțiunea putând fi îndreptată numai contra unui bun patrimonial, adică asupra unei valori care face parte efectiv din activul patrimoniului unei persoane (bun, valoare economică pe care făptuitorul să și-o apropie). Pasivul patrimoniului, adică datoriile unei persoane, nu prezintă, de regulă, nici un interes pentru cei care se dedau la fapte de încălcarea patrimoniului, chiar dacă pasivul face parte din patrimoniu și este cuprins în această noțiune.
În terminologia legii penale, noțiunea de „patrimoniu” nu are același înțeles ca în dreptul civil. Sub aspect civil, patrimoniul înseamnă totalitatea drepturilor și obligațiilor pe care le are o persoană și care au valoare economică, adică pot fi evaluate în bani, sau cu alte cuvinte, totalitatea drepturilor și datoriilor actuale și viitoare ale unei persoane.
Patrimoniul este un concept juridic care exprimă ansamblul de drepturi și obligații ale unei persoane private ca o universalitate, ca o totalitate independentă de bunurile cuprinse la un moment dat în patrimoniu; fie că îl privim ca o entitate strâns legată de persoana subiectului, fie ca o universalitate de drepturi, el există obligatoriu la orice subiect de drept (chiar când pasivul depașește activul); el nu se poate niciodată înstrăina, ci se transmite numai la moartea subiectului, în momentul când voința acestuia – care îi dă caracterul de unitate – se stinge.
Noțiunea de patrimoniu, în dreptul penal, se referă la bunuri în individualitatea lor, susceptibile a fi apropiate de făptuitor prin mijloace frauduloase ori a fi distruse, deteriorate, tăinuite, etc.
Infracțiunea nu va fi îndreptată niciodată asupra patrimoniului ca universalitate de bunuri, pentru ca acesta din urma va exista întotdeauna, indiferent de numărul sau valoarea bunurilor componente, chiar dacă subiectul nu posedă bunuri, nici o persoană nu poate fi lipsită de patrimoniu, ci doar de bunurile care compun patrimoniul său.
Prin incriminarea faptelor care aduc atingerea patrimoniului, legea penală are în vedere acțiunea ilicită a făptuitorului, nu poziția juridică a victimei.
Pentru ocrotirea patrimoniului și drepturilor legate de acesta, se impune să fie apărate situațiile de fapt existente, în sensul menținerii în starea în care se aflau până la intervenția ilicită a făptuitorului.
În incriminările care ocrotesc patrimoniul, legea penală vizează acțiunea ilicită a făptuitorului, iar nu poziția juridică a victimei, aceasta nefiind ținută să-și dovedească dreptul de proprietate asupra bunului sustras, însușit ori distrus sau vreun alt drept asupra bunului. De aceea, uneori legea penală pedepsește în anumite situații pe însuși proprietar când acesta, prin acțiunea sa schimbă starea de fapt a unui bun al său, în dauna intereselor legitime ale unei alte persoane.
Obiectul juridic comun acestor infracțiuni este format din relațiile sociale privitoare la ocrotirea patrimoniului.
Subiectul activ al infracțiunilor contra patrimoniului poate fi orice persoană, la fel și subiectul pasiv. Faptele se pot săvârși în participație.
Latura obiectivă. Sub aspectul acțiunilor ilicite prin care se pot comite infracțiunile contra patrimoniului, acestea pot fi clasificate în: acțiuni de sustragere, de fraudă și de samavolnicie1. Vom avea astfel incriminate în acest capitol:
– fapte de sustragere: 228, 233, 234, 235, 241
– fapte de fraudă: 238, 239, 241, 242, 243, 244, 245, 246, 247, 249, 250, 251
– fapte de samavolnicie: 253, 254, 255, 256.
Cele mai multe infracțiuni contra patrimoniului se comit prin acțiune, cu o singură excepție: nepredarea bunului găsit la infracțiunea de însușire a bunului găsit.
Latura subiectivă. De regulă, infracțiunile contra patrimoniului se comit cu intenție (directă sau indirectă). Singura excepție o constituie distrugerea care se poate comite și din culpă în anumite condiții. Uneori, latura subiectivă este întregită de prezența unui scop sau a unei anumite poziții psihice (cu rea credință).
Infracțiunile contra patrimoniului sunt prevăzute în Codul Penal, în Titlul al II-lea, denumit „Infracțiuni contra patrimoniului” art. 228-256. Infracțiunile contra patrimoniului, cu toate că au fost tratate în mod separat în funcție de calitatea persoanei vătămate în Titlul III și IV al Codului Penal termenul de „obștesc” a fost înlocuit cu cel „public” prin mo sau indirectă). Singura excepție o constituie distrugerea care se poate comite și din culpă în anumite condiții. Uneori, latura subiectivă este întregită de prezența unui scop sau a unei anumite poziții psihice (cu rea credință).
Infracțiunile contra patrimoniului sunt prevăzute în Codul Penal, în Titlul al II-lea, denumit „Infracțiuni contra patrimoniului” art. 228-256. Infracțiunile contra patrimoniului, cu toate că au fost tratate în mod separat în funcție de calitatea persoanei vătămate în Titlul III și IV al Codului Penal termenul de „obștesc” a fost înlocuit cu cel „public” prin modificarea art. 145 din Codul Penal, dându-se și o nouă titulatură.
În acest context, infracțiunea de tâlhărie, ca infracțiune patrimonială, este prevăzută la art. 233 Cod Penal.
Infracțiunea de tâlhărie este privită de legea penală ca o infracțiune contra patrimoniului. Ca infracțiune contra patrimoniului, tâlhăria constituie cea mai gravă formă sub care se poate comite fapta de furt. Elementul circumstanțial de calificare este îndreptat împotriva persoanei, această interferență între relații sociale diferite – pe de o parte, relații privind patrimoniul, iar pe de altă parte relații referitoare la persoană – crează anumite implicații în sfera altor infracțiuni, fapt ce a determinat incriminarea tâlhăriei ca infracțiune distinctă, de sine stătătoare.
Prin Constituția României din 1991 s-a instituit un cadru juridic general nou al infracțiunilor contra patrimoniului.
Constituția României prevede în conținutul său și norme cu caracter de principii constituționale referitoare la proprietate. Astfel, sunt stabilite norme fundamentale de proprietate, și anume, proprietatea publică și proprietatea privată. De asemenea, sunt menționați cei cărora le aparțin bunurile făcând parte din fiecare normă de proprietate: astfel că proprietatea publică aparține statului sau unităților administrative teritoriale.
I.2. Precedente legislative
Tâlhăria în Codul Penal de la 1864
Vechile noastre legiuiri penale, începând cu pravilele lui Vasile Lupu (Cartea pentru
învățături, din 1646) și Matei Basarab (Îndreptarea legii, din 1652) și sfârșind cu condicele penale ale lui Alexandru Sturza (din 1826) în Moldova și a lui Barbu Știrbei (din 1850) în Muntenia, conțineau dispoziții cu privire la infracțiunile patrimoniale.
Codul Penal Român din 1864, copiat aproape în întregime după Codul Penal Francez, conținea în capitolul privitor la „Crime și delicte contra proprietăților” dispoziții inspirate, în marea majoritate, din Codul Penal Prusian (art.306-380).
În Codul Penal de la 1864, în grupul infracțiunilor contra proprietății erau incluse și unele infracțiuni care aveau numai indirect legătură cu ocrotirea avutului.
Codul Penal de la 1864 prevedea infracțiunea de tâlhărie în dispozițiile sale din art.317-320, atât în forma simplă, cât și în forme agravate în raport cu mijloacele de constrângere folosite și cu urmările actelor de constrângere. Tâlhăria era calificată crimă, fiind sancționată și prin diferite legi speciale.
Tâlhăria în Codul Penal de la 1936
În Codul Penal de la 1936, cadrul infracțiunilor contra patrimoniului a fost restrâns la limitele sale firești, iar toate infracțiunile care fuseseră în mod nepotrivit încadrate în Codul Penal de la 1864 au fost așezate în despărțăminte corespunzătoare obiectului lor juridic. Tâlhăria este reglementată în Titlul XIV – Crime și delicte contra patrimoniului, Capitolul II, Secțiunea 1, art. 529 – 534, într-o variantă tip și în altă formă – asimilată în 3 variante agravate, fără a se face distincție dacă bunul ce formează obiectul material al infracțiunii aparține patrimoniului privat sau public, astfel:
– art.529 – varianta tip – avea următorul cuprins:
Acela care ia prin violentă sau amenințare un lucru mobil, ce nu-i aparține, din posesiunea sau detenția altuia, în scopul de a și-l însuși, pe nedrept, comite delictul de tâlhărie și se pedepsește cu închisoare corecțională de la 3 la 8 ani, amendă de la 5.000 la 10.000 lei și interdicție corecțională de la 2 la 5 ani;
– art.530 – varianta asimilată – avea următorul cuprins:
Se socotește, de asemenea, că a săvârșit delictul de tâlhărie și se pedepsește potrivit articolului precedent:
1. Acela care, surprins în flagrant delict de furt, întrebuințează violența sau amenințarea în scopul de a păstra lucrul furat sau de a distruge urmele delictului, ori de a asigura scăparea sa sau a coparticipanților săi;
2. Acela care ia un lucru de la o persoană, pe care a pus-o în acest scop în stare de inconștiență sau neputința de a se apăra, prin narcotice sau alte mijloace;
3. Acela care obține prin violență sau amenințare semnătura sau remiterea unui act, unui titlu sau a oricărui alt înscris care poate avea efecte juridice;
– art.531- varianta agravată – avea următorul conținut:
Tâlhăria se pedepsește cu închisoare corecțională de la 5 la 12 ani, amendă de la 10.000 la 20.000 lei și interdicție de la 3 la 15 ani, când este săvârșită :
1. în timpul nopții;
2. pe drumuri sau în piețe publice;
3. de două sau mai multe persoane;
4. de către una sau mai multe persoane mascate, deghizate sau travestite;
5. de către una sau mai multe persoane care aveau asupra lor, toate sau o parte din ele, arme sau narcotice;
6. prin bătăi sau rele tratamente care au cauzat victimei vreo vătămare gravă a sănătății sau integrității corporale;
– art.532- tâlhăria este comisă și se pedepsește cu muncă silnică de la 10 la 15 ani și degradarea civică de la 5 la 8 ani, în următoarele cazuri:
1. când s-a întrebuințat forța;
2. când s-a cauzat vreo vătămare a integrității corporale sau a sănătății din cele prevăzute la art. 473 ori s-au săvârșit și tentative de omor.
– art.533- crima de tâlhărie se pedepsește cu muncă silnică pe viață când s-a cauzat moartea victimei.
Prin Decretul nr. 192, publicat în Buletinul Oficial nr. 67 din 5 august 1950, în Codul Penal din 1936 s-au introdus în cadrul Titlului XIV, Capitolul II, „unele infracțiuni contra avutului obștesc” cu un regim de sancționare mai sever în cadrul acestuia din urmă.
Tâlhăria în Codul Penal de la 1968
Față de precedentele acte legislative, cadrul infracțiunilor contra avutului personal sau
particular a primit în Codul Penal de la 1968 o reglementare diferită. Infracțiunile contra avutului personal sau particular au fost concentrate în texte incriminatoare mai cuprinzătoare, așa încât faptele care în codul anterior se încadrau în texte diferite, în Codul Penal de la 1968 sunt cuprinse în acelasi text, cu o corectă încadrare juridică (exemplu: furt, tâlhărie, gestiune frauduloasă, etc.).
În Codul Penal de la 1968, tâlhăria a fost incriminată în Titlul III, când este comisă contra avutului personal sau particular, într-o variantă simplă și două agravate, iar când este comisă contra avutului public – în Titlul IV, de asemenea într-o variantă tip și două agravate, deosebirea fiind marcată prin prisma secțiunii (pedeapsa este mai severă când tâlhăria este comisă contra avutului public), astfel:
art. 211:
– varianta tip – avea următorul cuprins:
Furtul săvârșit prin întrebuințare de violențe ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputința de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.
– variantele agravate – aveau următorul conținut
Dacă tâlhăria a avut urmarea arătată de art.180, alin.2, iar vătămarea a necesitat pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 10 zile sau vreuna din urmările arătate în art.181, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 8 ani, iar dacă a avut vreuna din urmările arătate la art.182, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi.
Tâlhăria care a avut ca urmare moartea victimei se pedepsește cu închisoare de la 7 la 20 ani și interzicerea unor drepturi.
– art.225 : Incriminează tâlhăria produsă în dauna avutului public:
– variantele agravate – aveau următorul conținut:
Când tâlhăria a avut consecințe grave sau vreuna din urmările prevăzute în art.181 sau în art.182, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani, interzicerea unor drepturi și confiscarea parțială a averii.
Comparând textul ce incriminează tâlhăria în Codul Penal din 1936 cu cel cuprins în Codul Penal din 1968, pe lângă elementele relevate mai sus ce diferențiază cele două legi mai există o substanțială deosebire, în sensul că în Codul Penal din 1968 nu sunt prevăzute alte circumstanțe agravante speciale ca acelea din Codul Penal din 1936 – de pilda tâlhăria comisă prin întrebuințarea de narcotice, de cruzimi, prin efracție, escaladare – ele putând fi reținute ca circumstanțe agravante în baza art.75 din Codul Penal ce duc la aplicarea unor pedepse mai severe.
Tâlhăria în Codul Penal din 1996
Având în vedere necesitatea punerii de acord a legii penale cu prevederile constituționale și realitățile prezente ale societății actuale, a fost revizuit Codul Penal prevăzut în Legea nr. 15/1968, prin adoptarea Legii 140/ 1996 pentru modificarea și completarea Codului Penal, publicată în Monitorul Oficial nr.289 din 14 noiembrie 1996.
Astfel tâlhăria este reglementată în Titlul III al Codului Penal, indiferent dacă este comisă contra patrimoniului privat sau public. Denumirea Titlului III din actualul Cod Penal
„Infracțiuni contra avutului personal sau particular” a primit denumirea de „infracțiuni contra patrimoniului”, iar Titlul IV denumit „Infracțiuni contra avutului public” a fost abrogat.
În Codul Penal modificat a rămas infracțiunea de tâlhărie prevăzută de:
art.211 – cu următorul cuprins:
Furtul săvârșit prin întrebuințare de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputința de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 18 ani.
Tâlhăria săvârșită în următoarele împrejurări:
a) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;
b) în timpul nopții;
c) într-un loc public sau într-un mijloc de transport, se pedepsește cu închisoare de la 5 la 20 de ani.
Pedeapsa este închisoarea de la 7 la 20 ani, dacă tâlhăria a fost săvârșită:
a) de două sau mai multe persoane împreună;
b) de o persoană avînd asupra sa o armă, o substanță narcotică ori paralizantă;
c) într-o locuință sau în dependințe ale acesteia;
d) în timpul unei calamități;
e) a avut una din urmările arătate în art. 182.
Tâlhăria care a produs consecințe deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea victimei se pedepsește cu închisoare de la 15 la 25 ani și interzicerea unor drepturi.
Față de vechea reglementare, primul aliniat a rămas neschimbat, cu excepția cuantumului pedepsei care s-a mărit de la minimul general de 2 ani la minimul general de 3 ani, iar maximul general de 7 ani s-a mărit maximul general de 18 ani.
Aliniatul 2 a fost modificat, fiind introduse trei circumstanțe agravante care ridică cuantumul pedepsei cu 2 ani, atât la minimul, cât și la maximul general, în cazul în care infracțiunea se comite în vreuna din aceste circumstanțe (de la 5 la 20 ani).
A fost introdus alinatul 2^1 având 5 circumstanțe agravante în care se ridică cuantumul pedepsei minime cu 2 ani, în cazul în care infracțiunea se comite în vreuna din aceste circumstanțe pedeapsa este de la 7 la 20 ani.
Litera e) de la aliniatul 2^1 face referire la art.182, care precizează urmările ce dau infracțiunii caracter de mai mare periculozitate. Urmările infracțiunii prevăzute la art.182 se referă la numărul zilelor de îngrijiri medicale necesare victimei pentru vindecare – respectiv să fie mai mult de 60 de zile sau dacă victima a suferit una din următoarele consecințe: pierderea unui organ, încetarea funcționării acestuia, o infirmitate fizică ori psihică, sluțirea, avortul ori punerea în primejdie a vieții persoanei.
Aliniatul 3 a fost de asemenea modificat, atât în ceea ce privește conținutul – fiind introdusă precizarea consecinței deosebit de grave pe lângă cea existentă, care a avut ca urmare moartea victimei, cât și în ceea ce privește cuantumul pedepsei – minimul general fiind mărit de la 7 ani la 15 ani și maximul general de la 20 la 25 de ani.
Mărirea cuantumului pedepsei la infracțiunea de tâlhărie apare ca o necesitate obiectivă a stopării fenomenului infracțional, față de creșterea acestuia într-un ritm accelerat, în ultima perioadă.
Împrejurarea de agravare este prevăzută de litera c) alin. 2 – tâlhăria săvărșită într-un loc public sau într-un mijloc de transport.
Cu privire la cea de a doua teză: tâlhăria săvârșită într-un mijloc de transport, în literatura juridică s-a exprimat opinia că această agravantă există atunci când fapta se săvârșește într-un mijloc de transport în comun, precum și opinia că va exista această agravantă și când fapta se săvârșește în orice mijloc de transport.
Consideram corectă cea de-a doua opinie, pentru că legiuitorul a folosit sintagma „mijloc de transport” și nu „mijloc de transport în comun” (cum se prevede la furtul calificat), sfera celei de-a doua noțiuni fiind evident mai largă, cuprinzând și sfera mijloacelor de transport în comun.
Trebuie reținut, așadar, că protecția instituită prin această împrejurare calificată a infracțiunii de tâlhărie se extinde la totalitatea mijloacelor de transport, atât cele care transportă prin natura lor persoane în comun sau individual, cât și cele care transportă ocazional persoane indiferent care este mijlocul de transport în care se comite fapta. Este suficient ca tâlhăria să se fi comis într-un mijloc de transport în care să existe atât făptuitorul, cât și victima.
Împrejurarea de agravare de la litera c) alin.2^1 – tâlhăria săvârșită într-o locuință sau în dependințe ale acesteia.
Această împrejurare de calificantă este specifică tâlhăriei, pentru că nu se întâlnește între elementele circumstanțiale ale infracțiunii de furt calificat, iar prin instituirea ei se realizează protejarea sporită a dreptului persoanei la folosirea în deplină siguranță a locului în care își trăiește viața intimă și în care își păstrează bunurile care-i aparțin.
În literatura juridică, „locuința” a fost definită ca fiind un loc destinat efectiv și actual uzului domestic al uneia sau mai multor persone indiferent dacă este închis sau parțial deschis, stabil sau mobil, dacă este destinat special acestui scop ori nu este destinat (cort, coliba, garaj, etc.), dacă reprezintă o locuință permanentă sau trecătoare (camera de hotel, cabina unui vapor, etc.); esențial este să fie folosită, înfapt, efectiv pentru nevoi legate de viața domestică a persoanei (repaus, alimentare, etc).
Prin „dependințe” se înteleg locurile accesorii ale locuinței, cum ar fi: bucătăria, camera, pivnița, magazia, terasa, etc., deci locurile care, direct sau indirect, sunt în relație de dependență față de locuință.
Tâlhăria, fiind o infracțiune contra patrimoniului, prin incriminarea ei în forma simplă sau agravată s-a urmărit, în primul rând, apărarea patrimoniului persoanei, a bunurilor acesteia, pentru sustragerea cărora făptuitorul ar putea intra în locurile în care sunt ținute astfel de bunuri, respectiv în locuința sau dependințele locuinței subiectului pasiv, fapta fiind mai gravă când se comite în acest loc.
Prin această împrejurare de agravare s-a urmărit, deci, în primul rând protecția bunurilor și, în al doilea rând, protejarea persoanei la folosirea liniștită a locului în care își trăiește viața intimă.
art.222 – prevede că tentativa la infracțiunea de tâlhărie se pedepsește.
I.3 Analiza conținutului legal al tâlhăriei și sancționarea acesteia
Elaborarea și adoptarea unui nou Cod penal reprezintă un moment crucial în evoluția legislativă a oricărui stat. În România, decizia de a se trece la elaborarea unui nou Cod penal nu a fost o simplă manifestare a voinței politice, ci a reprezentat, în egală măsură, un corolar al evoluției economico-sociale, dar și a doctrinei și jurisprudenței și a avut la bază o serie de neajunsuri existente în actuala reglementare.
Precedentul Cod Penal, a fost adoptat prin Legea nr. 15/1968, și se află în vigoare din 1 ianuarie 1969 și deși, începând cu anul 1990 s-a constatat o preocupare constantă de înlăturare a unor reglementări incompatibile cu exigențele statului de drept, modificările operate nu au fost – și nici nu puteau fi în măsură – să determine o modificare structurală a reglementării penale române.
Precedentul regim sancționator penal reglementat de Codul penal în vigoare, supus unor frecvente intervenții legislative asupra diferitelor instituții, a condus la o aplicare și interpretare neunitară, lipsită de coerență a legii penale, cu repercusiuni asupra eficienței și finalității actului de justiție.
Noțiune, caracterizare și condiții preexistente ale tâlhăriei
Tâlhăria este fapta persoanei care pentru comiterea acțiunii de furt sau pentru păstrarea bunurilor furate ori pentru înlăturarea urmelor furtului sau înlaturarea pericolului de a fi prinsă recurge la violențe, amenintări sau alte constrângeri îndreptate împotriva altei persoane.
În Codul Penal în vigoare, tâlhăria este incriminată :
art.233 prevede:
„Furtul săvârșit prin întrebuințarea de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de întrbuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.”
În privința tâlhăriei calificate:
art. 234 prevede:
“(1) Tâlhăria săvârșită în următoarele împrejurări:
a) prin folosirea unei arme ori substanțe explozive, narcotice sau paralizante;
b) prin simularea de calități oficiale;
c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;
d) în timpul nopții;
e) într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de transport;
f) prin violare de domiciliu sau sediu profesional,
se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Tâlhăria săvârșită în condițiile art. 229 alin. (3) se pedepsește cu închisoarea de la 5 la 12 ani.
(3) Cu aceeași pedeapsă se sancționează tâlhăria care a avut ca urmare vătămarea corporală.”
Deci furtul constituie acțiunea principală, de bază, în structura tâlhăriei, iar folosirea violenței, a amenințărilor sau a altor forme de constrângere constituie acțiunea adiacentă (secundară), de particularizare a acțiunii principale.
Infracțiunea de tâlhărie constă în acele fapte periculoase, din punct de vedere social, care se răsfrâng direct împotriva relațiilor care asigură existența și dezvoltarea avutului privat și public.
Tâlhăria este o infracțiune gravă, o faptă profund antisocială, reprezentând un grad de pericol ridicat, indiferent de natura avutului împotriva căruia se îndreaptă.
Gravitatea deosebită a acestei infracțiuni, gradul de pericol social al acestei fapte rezidă din încalcarea concomitentă a două categorii de norme juridice: pe de o parte normele care protejează viața, integritatea corporală și sănătatea persoanei, iar pe de altă parte norme care asigură existența și dezvoltarea avutului.
Infracțiunea de tâlhărie trebuie privită ca o infracțiune gravă, nu numai în formele ei agravante, întrucât pericolul social al acestei fapte rezultă și din săvârșirea acesteia în forma simplă.
Spre deosebire de alte infracțiuni care aduc atingere avutului, existența infracțiunii de tâlhărie presupune și întrebuințarea de violențe, amenințări sau alte forme de constrângere care pot leza și integritatea fizică sau psihică a persoanei prejudiciate material.
Întrebuințarea actelor de constrângere sporește gradul de pericol social al tâlhăriei, întrucât prin întrebuințarea de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în starea de inconștiență sau neputința de a se apăra, se anihilează opoziția victimei, violența servind ca mijloc pentru comiterea furtului, păstrarea bunului furat, înlaturarea urmelor infracțiunii sau scăparea făptuitorului.
Prin întrebuințarea violenței ca element al naturii obiective a infracțiunii de tâlhărie se aduce atingere relațiilor sociale privind viața, integritatea corporală, sănătatea, libertatea care formează obiectul juridic special adiacent al tâlhăriei.
În conținutul obiectiv al tâlhăriei sunt conjugate două acțiuni distincte (furt și tâlhărie), „tâlhăria este o acțiune complexă constituind o unitate legală în care sunt absorbite două activități specifice, legate între ele printr-un raport de la mijloc la scop și prin aceeași rezoluție infracțională”.
Scopul principal urmărit de către făptuitor este comiterea furtului, violența sau amenințarea constituind doar un mijloc pentru realizarea acestui scop. De aceea, legiuitorul a inclus tâlhăria în categoria infracțiunilor contra patrimoniului și nu în categoria infracțiunilor contra persoanei.
Obiectul infractiunii de tâlhărie
Caracterizată ca o infracțiune contra patrimoniului, tâlhăria are ca obiect juridic relațiile sociale de ordin patrimonial; acesta este constituit din relațiile sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare sunt asigurate prin apărarea patrimoniului, mai ales sub aspectul drepturilor reale privitoare la bunuri, sub aspectul obligației de a menține poziția fizică a bunului în cadrul patrimoniului, aceasta făcând parte din gajul general al creditorilor chirografari.
Obiectul juridic special
Obiectul juridic special al infracțiunii de tâlhărie îl constituie, pe de o parte, relațiile sociale de ordin patrimonial care nu s-ar putea desfășura normal fără apărarea situației de fapt a bunurilor mobile în sfera patrimonială a persoanei care are la dispoziția sa acele bunuri – acesta fiind obiectul juridic special principal, iar pe de altă parte relațiile sociale privind persoana a căror desfășurare normală nu ar fi cu putință fără apărarea vieții, integrității corporale, sănătății sau libertății persoanei – acesta constituind obiectul juridic secundar sau adiacent.
Fiind o infracțiune complexă, tâlhăria are două obiecte juridice speciale, din care unul
este principal, iar celălalt secundar.
Obiectul juridic principal al ocrotirii penale în cazul infracțiunii de tâlhărie constă în relațiile sociale de ordin patrimonial a caror existență și dezvoltare sunt condiționate de menținerea situației de fapt, adică poziția fizică pe care o are un bun mobil în sfera patrimonială a unei persoane.
Tâlhăria este o infracțiune care se comite printr-o acțiune de sustragere, de schimbare ilicită a situației de fapt pe care o avea bunul înainte de comiterea infracțiunii. În această situație ocrotirea relațiilor sociale de ordin patrimonial este asigurată prin mijloace de drept penal.
Obiectul juridic secundar constă în relațile sociale referitoare la viața, integritatea corporală sau libertatea persoanei.
Aceste relații sociale constituie obiectul juridic secundar al tâlhăriei, deoarece, în conținutul complex al acestei infracțiuni, întrebuințare a violențelor, a amenințărilor sau a celorlalte mijloace de constrângere a persoanei constituie, în raport cu furtul, numai o activitate cu caracter secundar.
În ceea ce privește obiectul juridic principal „prin incriminarea tâlhăriei se apără situația de fapt, pe care o au bunurile în sfera patrimonială a persoanei fizice sau juridice private sau publice, îndreptățite să păstreze la dispoziția sa acele bunuri.”
Obiectul juridic adiacent va fi determinat de felul acțiunii adiacente: viața, integritatea corporală și sănătatea persoanei fiind adiacente față de valorile sociale patrimoniale care constituie obiectul principal al faptei.
Obiectul material
Dat fiind că tâlhăria este o unitate infracțională complexă, obiectul său material poate fi privit atât în raport cu acțiunea principală (de furt), cât și cu acțiunea secundară (adiacentă), deși pentru existența infracțiunii de tâlhărie nu este necesar ca acțiunea adiacentă să aibă un obiect material.
Obiectul material al infracțiunii de tâlhărie în raport cu acțiunea principală este bunul mobil asupra căruia s-a executat acțiunea de sustragere, de luare fără drept.
Pentru ca un bun mobil să poată forma obiectul material al infracțiunii de tâlhărie trebuie să se afle în posesia sau detenția unei persoane „să fie situat de fapt în sfera patrimonială a unei persoane”. Nu pot forma obiect material al tâlhăriei lucrurile care nu se află în stăpânirea efectivă a unei persoane (res nulius – lucrurile sau bunurile abandonate).
Pot constitui obiect material al infracțiunii de tâlhărie, atât bunurile materiale, cât și cele neanimate, cu excepția imobilelor care prin natura lor nu pot forma obiectul acțiunii de sustragere. Cu toate că imobilele nu pot face obiectul infracțiunii de sustragere, părți ale acestora pot face obiectul acțiunii de sustragere (exemplu: țigla de pe o casă – care face parte integrantă a imobilului – poate face obiectul infracțiunii de sustragere, și deci a infracțiunii de tâlhărie).
Imobilele, în totalitatea lor sau în parte, fac obiectul infracțiunii de tulburare de posesie.
Între obiectul material al infracțiunii de tâlhărie și cel al infracțiunii de furt nu există vreo deosebire cantitativă sau calitativă. Poate exista tâlhărie când fapta privește chiar un singur bun de mică valoare: fapta inculpatului de a urmări victima la plecarea din restaurant și ajungând-o din urmă, lovind-o cu un briceag și luându-i suma de 90 lei, constituie infracțiunea unică de tâlhărie.
Raportat la acțiunea adiacentă, în cazul în care ea se realizează prin violențe, obiectul material al acesteia este corpul persoanei asupra căreia se exercită acțiunea. Dar obiectul material al acțiunii adiacente poate fi și un lucru.
După caz și în funcție de natura acțiunii adiacente: violența poate consta în ruperea hainelor, sustragerea ochelarilor, deposedarea de mijloace de apărare; amenințarea poate consta în demontarea unor piese de la vehiculul victimei, expusă să rămână astfel pe drum sau în stropirea cu benzină a mărfurilor aflate într-un camion pentru a le da foc; constrângerea victimei prin legare sau narcotizare. Atunci când făptuitorul săvârșește acte de violență asupra unor lucruri, trecând la distrugerea acestora, în măsura în care prin aceste acțiuni se insuflă victimei o temere se înfăptuiește în realitate amenințarea ei. Bunurile asupra cărora s-a exercitat acțiunea de distrugere constituie elemente constitutive ale infracțiunii prevăzute la art. 253 Cod Penal, acțiunea de distrugere constând într-o activitate materială distinctă, comisă cu o rezoluție infracțională, de asemenea, distinctă de cea de tâlhărie.
În acest sens Tribunalul Suprem a statutat ca fapta inculpaților, care după ce au sustras, prin violențe, bunurile aparținând persoanei vătămate – ceea ce constituie infracțiune de tâlhărie – au distrus buletinul de identitate, permisul de conducere, certificatul de înmatriculare și diverse fotografii găsite în portmoneul furat, constituie infracțiunea de distrugere prevazută de art. 253 Cod Penal.
Subiecții infracțiunii de tâlhărie
Subiect activ la infracțiunea de tâlhărie poate fi orice persoană fizică, fără a fi necesar ca aceasta să întrunească o anumită calitate specială.
Subiectul activ nemijlocit – poate fi o singură persoană. În general, tâlhăria se comite de mai multe persoane care cooperează ocazional sau sunt organizate în bandă.
În cazul în care mai multe persoane și-au dat contribuția la comiterea faptei, ei sunt subiecți activi ai infracțiunii, chiar dacă nu au contribuit decât la acțiunea de furt, iar alții numai la realizarea actelor de violență. Cu privire la această problemă, Tribunalul Suprem a precizat că dacă unul dintre inculpați a amenințat victima, iar celălalt a deposedat-o de bunul sau, ambii inculpați sunt coautori ai infracțiunii de tâlhărie comisă; deși fiecare inculpat a desfășurat acte materiale distincte de ale celuilalt, amândoi au cooperat nemijlocit la comiterea infracțiunii prevăzută de art.233 Cod Penal, prin acțiuni care se completează reciproc.
Ca atare, violența folosită de unul din inculpați pentru a asigura scăparea celuilalt, circumstanța de fapt, prevăzută de acesta, se răsfrânge asupra lui și, ca urmare, fapta sa constituie, de asemenea, infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art.233 Cod Penal, chiar dacă el nu a comis acte proprii de violență pentru a scăpa.
În privința participației penale realizată sub forma complicității, coautorului, în practica judiciară a Curții de Apel București, s-a hotărât că “fapta unei persoane care, deși nu a efectuat acte materiale de executare, specifice infracțiunii de tâlhărie, fie de sustragere, fie de exercitare a violenței sau de amenințare, i-a însoțit pe ceilalți inculpați, cunoscând intenția acestora de a tâlhări victimele, s-a aflat în imediata apropiere a persoanelor vătămate și a asistat la lovirea acestora și la deposedarea acestora de unele bunuri, reprezintă un act de ajutor, efectuate prin adeziunea deplină față de activitatea coinculpaților și, în drept, constituie acte de complicitate morală, iar caracterizarea acestora drept coautorat este greșită”.
În practică, ideea coautoratului la infracțiunile praeterintenționate a fost admisă. Astfel, instanța supremă s-a pronunțat în sensul că în cazul furtului comis de două persoane, când unul dintre participanți comite acte de violența, iar cel de-al doilea acte de sustragere, există coautorat la săvârșirea infracțiunii de tâlhărie pentru ambii făptuitori. Când cel dintâi, cu intenție, ucide victima pentru a putea comite tâlhăria, fapta acestuia constituie și infracțiunea de omor deosebit de grav; dimpotrivă, fapta celui de-al doilea inculpat, care a comis sustragerea în timp ce victima era supusă agresiunii de maniera arătată, dar nu se dovedește că a urmărit ori acceptat decesul victimei, constituie numai infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 233, Cod Penal, deoarece a participat la tâlhărie cu intenție, iar moartea victimei trebuia și putea să o prevadă, poziția lui subiectivă fiind caracterizată prin intenție depășită.
În legatură cu forma de participare penală sub forma coautoratului sau complicității, după cum o persoană a fost prezentă la locul infracțiunii manifesându-și acordul cu realizarea acestuia, existând o înțelegere prealabilă cu autorul faptei, s-au stabilit o serie de criterii de delimitare.
Astfel, “cel care contribuie la înlăturarea obstacolelor din calea comiterii faptei poate avea calitatea de coautor, deși contribuția participantului a servit indirect la comiterea acțiunii ilicite care formează elementul material al faptei; ea este totuși o contribuție nemijlocită fiindcă în desfășurarea cauzalității fizice prin care se realizează acțiunea ilicită, sunt considerate ca nemijlocite și contribuțiile care servesc la înlăturarea, paralizarea rezistenței pe care o întampină contribuțiile creatoare.
De asemenea, cel care amenință pe posesorul unui bun pentru ca o altă persoană să poată lua bunul din posesia celui amenințat în scopul de a și-l însuși pe nedrept, va fi, ca și realizatorul sustragerii, coautor al infracțiunii de tâlhărie.”
Există și alte categorii de acte care, fără să aparțină în mod aparent acțiunii incriminate, contribuie totuși, evaluată concret, într-o măsură determinată la realizarea ei, și ca atare, nu li se poate atribui caracterul unor simple activități de participație secundară. Astfel, este posibil ca autorul sustragerii să fie un tânăr lipsit de forță fizică sau o femeie, dar să fie însoțiți de un barbat cu o constituție robustă și care prin simpla sa prezență ar constitui o adevărată amenințare pentru victimă (respectiv subiectul pasiv al infracțiunii respective).
Subiectul pasiv al infracțiunii poate fi orice persoană față de care s-a săvărșit tâlhăria, adică persoana ale carei bunuri au fost sustrase prin săvârșirea tâlhăriei sau acea ori acele persoane față de care s-a săvârșit numai acțiunea adiacentă (violența, amenințarea). De exemplu, când este supus violenței, cel care fără a fi posesorul sau deținătorul bunurilor, intervine pentru a opri pe făptuitor să le ia ori încearcă să-l rețină. În astfel de cazuri, vor exista doi subiecți pasivi ai infracțiunii: cel ale cărui bunuri au fost furate și cel care a fost victima actelor de violență sau amenințare.
Dacă în aceste situații, victima actelor de violență sau amenințare poate fi numai o persoană fizică, victima acțiunii de fapt ar putea fi și o persoană privată sau publică.
Prin interpretarea corectă a dispozițiilor art. 233 – Cod Penal, în literatura juridică s-a precizat distincția ce trebuie facută între “subiectul pasiv al acțiunii de luare” care este posesorul sau deținătorul de fapt al bunului sustras și subiectul pasiv al acțiunii de constrângere care poate fi numai posesorul sau deținătorul de fapt al bunului, ci și paznicul sau orice persoană care apare în fața infractorului în momentul comiterii infracțiunii și față de care sau comis actele de constrângere.
În cazul tâlhăriei contra patrimoniului, în ceea ce privește subiectul pasiv, trebuie observat că fiind vorba de o acțiune de furt care se comite prin folosirea actelor de constrângere, infracțiunea are doi subiecți pasivi. La acțiunea de luare, subiectul pasiv este unitatea publică, iar la acțiunea adiacentă subiectul pasiv este persoana care are în primire bunul (gestionar) sau în administrare (administrator) sau în pază (paznic), precum și orice persoană care fiind de față la desfășurarea faptei și împotriva cărora s-au comis acte de violență sau amenințare.
Orice persoană care îndeplinește condițiile necesare pentru a răspunde penal poate fi subiect activ al infracțiunii de tâlhărie și „chiar dacă acesta ar avea un drept (total sau parțial) asupra bunului sustras prin întrebuințare de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra.”
În consecință, chiar proprietarul unui bun mobil, prin întrebuințarea violenței și amenințării, poate fi subiect activ, când bunul se află în acel moment în posesia legitimă a altei persoane. De asemenea, participația la varianta tip a infracțiunii de tâlhărie este posibilă și în alte forme decât cea concomitentă cu a autorului la locul faptei.
Deci va fi complice conform art. 233 – Cod Penal, cel care furnizează date cu privire la timpul și locul comiterii faptei ori promite că va tăinui bunurile provenite din comiterea faptei de ajutor, concomitent cu executarea faptei.
Variantele agravante pentru existența infracțiunii speciale de loc, de timp, de mod sau consecințe deosebit de grave necesită condiții speciale de loc, de timp, de mod sau consecințe deosebit de grave.
Latura obiectivă
În raport de reglementarea cuprinsă în art. 233 – Codul Penal tâlhăria este acea modalitate tipică de sustragere în care luarea bunului mobil al altuia se realizează prin constrângerea sau înfrangerea victimei, de aceea, în structura complexă a acestei infracțiuni, latura obiectivă se caracterizează prin două componente, fiecare dintre ele înglobând mai multe aspecte.
Elementul material
Elementul material are un conținut complex, fiind alcătuit la infracțiunea de tâlhărie din două acțiuni conjugate, acțiunea de constrângere ca acțiune mijloc și acțiunea de furt ca acțiune scop.
Elementul material al infracțiunii de tâlhărie este prevăzut în art. 233 – Cod Penal: „Furtul săvârșit prin întrebuințarea de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.”
„Acțiunea de constrângere” este acțiunea adiacentă care servește ca mijloc pentru comiterea furtului, păstrarea bunului furat, înlăturarea urmelor infracțiunii sau scăparea făptuitorului și este comisă pentru a impiedica opoziția victimei.
„Acțiunea de constrângere” constă în întrebuințarea de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconstiență sau neputință de a se apăra. Întrebuințarea cumulativă a acestor mijloace nu schimbă caracterul unitar al infracțiunii, dar se va ține seama de aceasta la aprecierea gradului concret de pericol al faptei.
Pentru existența laturii obiective a tâlhăriei, violențele trebuie exercitate direct împotriva victimei, violențele față de lucruri pot constitui și ele uneori o amenințare (de exemplu: ruperea legăturii telefonice, stropirea cu benzină a încărcăturii dintr-un camion în scopul de a o incendia). Violența efectuată față de lucruri, dar care nu constituie o amenințare, nu poate realiza acțiunea adiacentă și nu întrunește conținutul obiectiv al tâlhăriei (de exemplu: smulgerea ceasului unei persoane aflată într-o stare avansată de ebrietate și dormind, care nu numai că nu a opus rezistență, dar nu poate simți că este deposedată de bunul său.
Prin întrebuințarea de violențe sau amenințări – ca mijloc de comitere a infracțiunii de tâlhărie – trebuie să se realizeze constrângerea fizică sau psihică a victimei, în scopul realizării acțiunii de luare a bunului.
Violența sau amenințarea, ca mijloc de realizare a acțiunii adiacente, trebuie să îndeplinească mai multe condiții: să fie îndreptată împotriva unei persoane pentru a-i anihila opoziția pe care ar opune-o sau ar putea-o opune.
Prin „victimă a violenței sau amenințării” se înțelege atât persoana care are posesia sau detenția bunului ce urmează a fi luat, cât și persoana care are paza acestuia sau care ar putea interveni, fie pentru a impiedica comiterea infracțiunii, fie pentru descoperirea infracțiunii.
Violența, ca și amenințarea – mijloace folosite de făptuitor pentru realizarea în fapt a constângerii – trebuie să fie exercitate nemijlocit asupra persoanei victimei. În literatura juridică și în practica instanțelor s-au adoptat puncte de vedere diferite cu privire la condițiile în care trebuie să fie realizate violențele pentru a putea întregi conținutul obiectiv al infracțiunii de tâlhărie. Discuțiile s-au purtat cu privire la justa încadrare a faptei, constând în însușirea unui bun, pe care făptuitorul îl smulge din mâna victimei și apoi fuge.
Sunt situații când victima opune rezistență acțiunii de smulgere a obiectului, încearcă să înlăture forța agresorului pentru a putea să păstreze obiectul.
Înfrângând rezistența sau opunerea fizică a victimei se realizează violența caracteristică tâlhăriei, întrucat prin smulgerea bunului se poate realiza un pericol iminent pentru una din valorile sociale arătate mai înainte, deoarece agresorul care nu renunță la atac va încerca în continuare să acționeze cu și mai mare forță. Ori, în această ultimă situație, acțiunea de smulgere chiar dacă nu pune în pericol iminent și grav viața sau integritatea corporală a posesorului va însemna, în orice caz, o imixtiune în libertatea de mișcare, ceea ce echivalează cu lipsirea de libertate a unei persoane.
În acest sens, practica judiciară a Tribunalului Suprem arată că dacă în fapt, anterior smulgerii pungii cu bani din buzunarul interior al hainei victimei, inculpatul a impins cu o mână victima spre spate, dezechilibrând-o, și numai în aceste condiții i-a putut lua banii cu cealaltă mână, se impune concluzia că furtul a fost comis prin violență și deci că fapta constituie tâlhărie, iar nu furt.
Însușirea bunului în aceste condiții constituie infracțiunea de tâlhărie, deoarece prin smulgerea bunului s-a adus atingere unor relații sociale care formează obiectul juridic adiacent al infracțiunii de tâlhărie, și, în consecință, s-a realizat violența specifică acestei infracțiuni. De asemenea, fapta inculpatului de a fi smuls din brațele părții civile o sacoșă, conținând diferite bunuri și de a fi fugit cu ea, constituie infracțiunea de tâlhărie și nu aceea de furt; prin smulgerea obiectului material al infracțiunii elementul “violența” caracteristic tâlhăriei este realizat.
În principiu, violențele, ca și amenințările – ca acțiuni adiacente – care alături de acțiunea principală de furt realizează elementul material al infracțiunii de tâlhărie, pot consta în orice acțiune de agresiune fizică sau psihică îndreptată împotriva persoanei vătămate, de natura a-i înfrânge împotrivirea la deposedarea sa. Cu alte cuvinte, în cazul tâlhăriei comisă prin aceste modalități, persoana vătămată știe că avutul ei va suferi o diminuare prin acțiunea făptuitorului, dar nu poate împiedica producerea acestui rezultat, fie pentru că opunerea ei a fost anihilată, fie pentru că nu îndrăznește să se opună.
În acest sens, în practica judiciară a Curții Supreme de Justiție se arată că deposedarea parții vătămate de căciula pe care o poartă, prin smulgerea ei de pe capul acesteia, fără exercitarea vreunei acțiuni agresive de natură a-i înfrânge opunerea, constituie infracțiunea de furt, iar nu cea de tâlhărie, deoarece lipsește cerința privind întrebuințarea de violențe la care se referă art. 233 – Cod Penal. Sustragerea căciulii de pe capul celui care o poartă nu s-a facut printr-o formă de constrângere a acestuia pentru a-i înfrânge împotrivirea, iar deposedarea nu i-a produs, în timpul desfășurării acțiunii de furt, suferințe fizice sau morale. Lipsind, deci acțiunea de violență sau ameninare, în sensul prevederilor art. 233 – Cod Penal, luarea în mod brusc a lucrului aflat asupra unei persoane prin simpla detașare a acestuia dintr-un contact nemijlocit superficial, fără ca deținătorul ei să opună vreo rezistență, întrucât după comiterea acestei acțiuni fuge, nu aduce vreo atingere relațiilor sociale ce formează obiectul juridic adiacent al infracțiunii de tâlhărie.
În modalitatea tipică de comitere a tâlhăriei, acțiunea mijloc premerge acțiunii de luare.
Dacă violența sau amenințarea este posterioara luării, iar furtul va putea fi calificat tâlhărie numai dacă actele de violență sau amenințare sunt întrebuințate ca mijloc pentru păstrarea bunului furat, pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea. În acest sens, în practica judiciară s-a precizat că potrivit prevederilor art. 233 Cod Penal, constituie infracțiune de tâlhărie furtul urmat de întrebuințarea de violențe pentru păstrarea bunului furat. Dacă însa violențele nu au fost exercitate în scopul de a păstra bunul furat, ci au reprezentat o ripostă spontană la comportarea agresivă a persoanelor care au surprins furtul, faptele nu constituie infracțiunea de tâlhărie, ci infracțiunea de furt și lovire în concurs real.
Punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, pentru a realiza acțiunea adiacentă și a întregi conținutul obiectiv al infracțiunii de tâlhărie, trebuie să fie efectivă. În literatura juridică s-a arătat că prin punerea victimei în această stare prin folosirea de narcotice sau alte substanțe care pot provoca starea de inconștiență; iar prin punerea victimei în neputința de a se apăra se înțelege orice acțiune care a anihilat posibilitățile de scăpare de care victima ar fi putut dispune (imobilizare, dezarmare, punerea unui caluș în gură, etc.).
Acestea nu sunt în realitate decât tot o formă de violență, de aceea le numim alte acte de constrângere.
În consecință în raport cu furtul, acțiunea adiacentă poate să se comită înainte de luarea efectivă a bunului, în timp sau imediat după aceea. Dacă se comite cu mult timp după comiterea furtului nu se mai poate reține tâlhăria.
Pentru realizarea elementului material si intregirea continutului obiectiv al infractiunii de talharie , trebuie ca bunul sustras sa fie un bun mobil, acest bun sa se fi aflat in posesia sau detentia altei persoane, iar 1uarea sa se fi facut fara consimtamantul celui deposedat.
Din punct de vedere al reglementării juridice penale care ocrotește, prin incriminarea tâlhăriei și starea de fapt a bunurilor mobile, termenii de posesie și detenție au înțelesul de simplă stăpânire de fapt. Nu prezintă interes dacă cel care avea stăpânirea de fapt a bunurilor ce au fost deposedate era sau nu proprietar sau titular al unui drept de a poseda sau de a deține.
Pentru realizarea acestei cerințe este suficientă stăpânirea în fapt a bunului.
Acțiunea scop este realizată chiar dacă bunul s-ar găsi ocazional în mâinile făptuitorului, întrucât simplul contact material, simpla manipulare a unui bun nu conferă nici posesia, nici detenția acelui bun. Sustragerea unor materiale în astfel de condiții sau luarea, va constitui furt. Luarea bunului trebuie să se facă fără consimțământul celui deposedat, adică fără permisiunea sau îngăduința sa. Aceste cerințe cu privire la un bun sunt condiții esențiale în conținutul obiectiv al furtului, determinante pentru existența infracțiunii de tîlhărie și trebuie să fie îndeplinite cumulativ.
Urmarea imediată
Comiterea infracțiunii de tâlhărie produce un rezultat specific cu caracter complex, și anume: o pagubă patrimonială – ca rezultat principal și un rezultat secundar – constând într-o vătămare a libertății, integrității corporale sau sănătății persoanei asupra careia s-a comis acțiunea de constrângere. În cazul infracțiunii de tâlhărie, rezultatul principal, ce constă în sustragerea bunului din sfera patrimonială a celui deposedat, trebuie să fie consecința directă a acțiunii de luare, această acțiune fiind cauza, iar urmarea imediată efectul. Rezultatul principal se consideră produs din moment ce persoana care are în posesia sau detenția bunului, este deposedată prin violență de acel bun. Urmarea imediată se consideră, de asemenea, realizată și atunci când făptuitorul este deposedat de bunul luat la scurt timp după comiterea sustragerii, fie de către victimă, fie de către alte persoane.
În cazul infracțiunii de tâlhărie, urmarea constă în trecerea bunului din posesia sau detenția unei persoane în cea a făptuitorului, rezultat care se realizează prin acțiunea principală ce intră în componența elementului material al infracțiunii.
În cazul unor modalități agravate, urmarea imediată adiacentă constă în vătămarea gravă ori moartea victimei.
Raportul de cauzalitate
Legătura de cauzalitate între acțiunea de sustragere și rezultatul principal trebuie să existe în cazul infracțiunii de tâlhărie, indiferent dacă tâlhăria aduce atingerea avutului privat sau public. În ceea ce privește acțiunea adiacentă este suficient pentru existența infracțiunii de tâlhărie ca această acțiune să fi fost efectuată pentru a înlesni furtul sau pentru a păstra bunul furat, ori pentru a înlătura urmele faptei, etc, fiind indiferent dacă ea și-a atins scopul sau nu, și deci, indiferent dacă exista vreo legatură de cauzalitate între violențele, amenințările, etc. folosite și împrejurarea că lucrul furat a rămas la făptuitor sau că urmele infracțiunii au dispărut ori că făptuitorul a reușit să scape.
Pentru întregirea laturii obiective în conținutul infracțiunii de tâlhărie, acțiunea adiacentă trebuie să fie produsă în desfășurarea activității infracționale pentru oricare din scopurile arătate în art. 233 – Cod penal eficiența sau ineficiența acestei infracțiuni neconstituind o cerință pentru existența infracțiunii de tâlhărie.
Latura subiectivă
Conținutul laturii subiective privește infracțiunea de tâlhărie în complexitatea ei.
Elementul subiectiv al tâlhăriei constă în comiterea faptei cu intenția de a efectua atât acțiunea principală, cât și acțiunea adiacentă. În acest sens, în literatura juridică s-a precizat că ceea ce caracterizează latura subiectivă a infracțiunii de tâlhărie este faptul că făptuitorul concepe și voiește comiterea acțiunii de luare prin constângere, în complexul ei, pe care o realizează cu intenția directă și în scopul de a-și însuși bunul pe nedrept.
În cuprinsul elementului subiectiv, atât acțiunea de sustragere, cât și acțiunea de constrângere există de cele mai multe ori chiar de la început, făptuitorul luând inițial decizia de a comite ambele acțiuni. Nu este exclus, însă, ca această dualitate să apară și ulterior, în timpul desfășurării acțiunii principale sau imediat după consumarea și întreruperea executării sale.
Având în vedere că textul art.233 – Cod Penal reglementează o modalitate tipică și o variantă asimilată a infracțiunii de tâlhărie se impune precizarea că în modalitatea tipică acțiunea mijloc premerge acțiunii scop, intenția calificată existând de la început cu privire la ambele acțiuni, în timp ce în cazul variantei asimilate, unde acțiunea mijloc este posterioară acțiunii de luare, această dualitate din cuprinsul elementului subiectiv poate apărea și ulterior.
În acest sens, autorii explicațiilor teoretice ale Codului Penal Român au precizat că „un făptuitor, care a pornit cu intenția și voința de a comite un furt, va realiza elementul subiectiv din conținutul infracțiunii de tâlhărie dacă în fața neașteptatei intervenții a victimei sau a unei alte persoane a recurs la violențe sau amenințări ori la alte constrângeri pentru a-și putea continua acțiunea de furt sau dacă imediat după consumarea sau curmarea acestei acțiuni a întrebuințat violența, amenințarea, etc. pentru a păstra bunul sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii sau pentru a-și asigura scăparea.”
În ceea ce privește elementul subiectiv în raport de acțiunea principalș, aceasta constă în voința și intenția de a efectua acțiunea de luare a bunului din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia. Cel care comite o astfel de acțiune, fără drept, prevede totdeauna producerea rezultatului, astfel încât intenția de a efectua acțiunea de furt este intenția directă.
Alături de intenția directă, în mod scurte în care se aflau bani sau acte de identitate).
Pentru realizarea laturii subiective a infracțiunii de tîlhărie în raport cu acțiunea principală nu este suficientă intenția de a comite acțiunea de luare a unui bun fără consimțământul celui în posesia sau detenția căruia se află acel bun, ci se mai cere ca această intenție să aibă drept scop însușirea pe nedrept a bunului sustras. Această cerință nu trebuie realizată în fapt, ea fiind cerută numai ca scop urmărit de făptuitor, chiar dacă nu se înfăptuiește.
Cerința esențială cu privire la elementul subiectiv în comiterea acțiunii adiacente constă în intenția calificată de a realiza furtul prin îtrebuințarea de violențe, amenințări, etc. sau de a recurge la vreunul din aceste moduri de constrângere pentru a păstra bunul furat sau pentru a înlătura urmele infracțiunii ori pentru a asigura scăparea făptuitorului.
Întrebuințarea de violențe, amenințări, etc. efectuate anterior datei la care s-a comis furtul sau care nu au intervenit imediat după comiterea acestuia nu constituie o acțiune adiacentă a acțiunii de furt, ci o acțiune distinctă, și deci, eventual, o infracțiune separată sau cel mult conexă.
Din punct de vedere subiectiv, variantele agravate ale tâlhăriei care au avut ca urmare moarte a victimei sau vătămarea corporală gravă implică forma de vinovăție praeterintenția.
Aceste consecințe survin după folosirea de violențe, amenințări, etc. și făptuitorul le-a prevăzut sperând că nu se vor produce sau nu le-a prevăzut, deși trebuie și putea să le prevăda.
Dacă între autor și victimă au existat anterior anumite litigii de ordin patrimonial, fapta nu va constitui tâlhărie, deoarece, cu toate că s-au folosit violențe, nu exista din partea autorului scopul însușirii bunului furat (de exemplu: s-au folosit violențe pentru a i se restitui o suma de bani datorată), deci fapta va primi o altă încadrare juridică, în raport cu gravitatea și natura violențelor exercitate de făptuitor.
Forme, modalități, sancțiuni
Forme
Între formele și modalitățile infracțiunii de tâlhărie și sancțiunile acestei infracțiuni există o strânsă și firească corelație.
În complexul ei, tâlhăria este o infracțiune de comisiune. Desfășurarea activității prin care ea este realizată poate parcurge toate fazele unei infracțiuni: faza actelor premergătoare, a actelor de executare, a consumării și, eventual, a epuizării. Actele preparatorii privitoare fie la acțiunea principală (furt) – de exemplu: asigurarea mijloacelor pentru a se afla la timp la locul unde se va comite furtul, starea la pandă fie la o acțiune adiacentă (întrebuințarea de violențe, amenințări, etc.), de exemplu: procurarea de arme, de narcotice, de bani pentru imobilizare – nu sunt incriminate de lege și nu constituie o formă pedepsibilă a infracțiunii de tâlhărie.
În cazul în care s-a trecut însa la acte de executare, actele preparatorii, în măsură în care vor contribui la comiterea infracțiunii de tâlhărie, se vor îngloba în activitatea infracționala când vor fi fost executate de alți participanți decât autorul.
Tentativa de tâlhărie
Există tentativă atunci când, premergator momentului întreruperii acțiunii de sustragere a bunului sau producerii efectelor acestuia, au fost întrebuințate violențe sau amenințări ori victima a fost pusă în stare de inconștieță sau neputința de a se apăra.
În acest sens, Tribunalul Suprem a decis că: “fapta inculpatului de a pătrunde într-o curte cu scopul de a-și însuși un bun și fiind surprins mai înainte ca bunul respectiv să fi fost însușit comite acte de violență față de persoana vătămată pentru a-și asigura scăparea, constituie tentativă la infracțiunea de tâlhărie, iar nu infracțiunea de violare de domiciliu”.
Tâlhăria se consideră ca fiind tentativă sau consumată după cum infracțiunea principală – furtul- a ramas în faza tentativei ori s-a consumat.
Există tentative de tâlhărie și atunci când acțiunea de furt a fost întreruptă, iar făptuitorul a întrebuințat acte de constrângere pentru a înlătura unele infracțiuni ori pentru a-și asigura scăparea. Cu privire la aceasta, instanța supremă a precizat că “dacă după ce a încercat să deposedeze, prin violență, o persoană, de un bun al său, fără însă a reuși, infractorul a întrebuințat violența față de una din persoanele care-l urmăreau, vătămându-i integritatea corporală pentru a-și asigura scăparea, nu ne aflăm în fața unui concurs de infracțiuni – tentative de tâlhărie și vătămare corporală – ci numai a unei infracțiuni unice, complexe: tentative la infracțiunea de tâlhărie în forma agravată prevăzută de art. 16 combinat cu art. 18 raportat la art. 233 – Cod Penal.
Infracțiunea de tâlhărie poate fi comisă în forma tentativei și atunci când acțiunea de sustragere este îndreptată împotriva avutului public. Astfel, fapta inculpatului, care în momentul când începuse să transporte bunurile pe care intenționa să le însușească în vederea scoaterii lor din incinta unității, a fost surprins de paznic și l-a lovit pe acesta pentru a scăpa, constituie tentativă la infracțiunea de tâlhărie.
Consumarea infracțiunii de tâlhărie
Infracțiunea de tâlhărie se consumă atunci când acțiunea de sustragere a avut o desfășurare completă și s-a produs rezultatul specific ca urmare a întrebuințării: actele de constrângere. În literatura juridică s-a subliniat faptul că dacă activitatea principală s-a consumat fără ca făptuitorul să fi avut nevoie de a recurge la acțiunea adiacentă, fapta consumată este infracțiunea de furt, iar nu de tâlhărie.
Infracțiunea de tâlhărie este consumată când făptuitorul, după comiterea sustragerii efectuată fără întrebuințarea de violențe, recurge la amenințări sau la alte acte de constrângere pentru a păstra bunul furat sau pentru a înlătura urmele infracțiunii ori pentru a-și asigura scăparea. Cu privire la această ipoteză, Tribunalul Suprem a statutat că “față de prevederile art.233 Cod Penal, infracțiunea de tâlhărie se consumă chiar dacă făptuitorul nu a reușit, prin folosirea violenței, să păstreze bunul furat ori să-și asigure scăparea, fiind suficient să se stabilească dacă prin activitatea sa de violență el nu a urmărit un asemenea scop”.
În privința consumării acțiunii de furt, Codul Penal a consacrat “teoria apropriațiunii”, potrivit căreia bunul trebuie să fi trecut în posesia infractorului, indiferent cât durează această posesie.
Consumarea acțiunii de sustragere implică o luare a bunului în stăpânirea de fapt a făptuitorului, în scopul însușirii pe nedrept.
Epuizarea infracțiunii de tâlhărie
În ceea ce privește epuizarea infracțiunii de tâlhărie, aceasta este susceptibilă “de o activitate infracțională prelungită în timp” după atingerea momentului consumativ și deci de o eventuală amplificare a urmărilor imediate. În măsura în care durează acțiunea adiacentă de întrebuințare a mijloacelor de constrângere, în aceeași măsură poate fi prelungit, prin acte succesive de sustragere, acțiunea principală și deci fapta de tâlhărie.
În ipoteza unor astfel de prelungiri, fapta de tâlhărie se consideră epuizată atunci când “au încetat actele succesive în efectuarea acțiunii principale sau când nu mai este posibilă o amplificare a urmărilor acțiunii adiacente”. Uneori acțiunea adiacentă poate produce urmări de o gravitate progresivă (vătămări corporale grave, moartea victimei), de natură să modifice tot progresiv și pericolul social concret al tâlhăriei; în aceste situații și procesul cauzal al activității infracționale se prelungește, de asemenea, în timp.
Modalități
Infracțiunea de tâlhărie, ca și infracțiunea de furt, poate fi comisă în diferite modalități normative, fiecare modalitate de comitere reprezentând particularități de care trebuie să se țină seama la evaluarea gradului concret de pericol social al faptei comise.
Fiecarei modalități normative îi poate corespunde o varietate de modalități faptice ce se au în vedere la individualizarea pedepsei.
Tălhăria poate prezenta concret modalități, variante și în raport cu acțiunea adiacentă, după mijloacele folosite (violente, amenințări, punere în stare de inconștiență sau neputința de a se apăra), dupa momentul în care a intervenit acțiunea adiacentă (în timpul executării acțiunii principale sau imediat după consumarea sau întreruperea acestuia), după scopul în vederea căruia a fost efectuată acțiunea adiacentă, etc.
Sunt considerate forme agravate ale infracțiunii de tâlhărie împrejurările prevăzute de art. 234 Cod Penal. Împrejurările care dau infracțiunii de tâlhărie o formă mai gravă se referă fie la subiect și latura subiectivă, fie la obiectul ei material.
Împrejurările care dau un caracter mai grav infracțiunii de tâlhărie sunt următoarele:
– tâlhăria comisă de două sau mai multe persoane împreună.
Periculozitatea sociala a tâlhăriei este determinată în acest caz de însăși pluralitatea făptașilor, care dă acestora o mai mare forță de acțiune, le creează mai mari posibilități de comitere și de ascundere a infracțiunii, îi face să acționeze cu mai multă siguranță și îndrăzneală.
Pentru existența agravantei se cere ca făptuitorii să fi acționat împreună la comiterea faptei. Nu are relevanță dacă la această faptă, comisă de două persoane, răspunderea penală a uneia este înlăturată datorită unei cauze de excludere a caracterului penal al faptei (iresponsabilitate, minoritate, etc).
Referindu-se la fapta și nu la persoana unuia dintre participanți, agravanta prevăzută de art. 233 – Cod Penal se răsfrânge, potrivit art. 25 Cod Penal, asupra tuturor participanților care au cunoscut-o.
– tâlhăria comisă de o persoană având asupra sa o armă sau o substanță narcotică
În această situație tâlhăria este considerată mai gravă, deoarece, pe de o parte făptuitorul având asupra sa o armă sau o substanță narcotică capată o încredere sporită în reușita acțiunii sale, iar pe de altă parte deținerea unei arme sau a unei substanțe narcotice în momentul comiterii tâlhăriei implică pericolul folosirii acestora. Nu este necesar ca făptuitorul să se folosească de arme sau substanța narcotică pe care o are asupra sa în momentul comiterii tâlhăriei, ci este suficient ca una din acestea (arma sau substanța narcotică) să fie asupra sa. Este necesar ca făptuitorul să știe că are asupra sa arme sau substanțe narcotice, având astfel posibilitatea folosirii la nevoie.
În cazul când făptuitorul care avea arma asupra sa, în cazul comiterii infracțiunii de tâlhărie, nu poseda permis legal de a o purta, infracțiunea de tâlhărie intră în concurs cu infracțiunea prevăzută de art. 189 Cod Penal.
Prin substanță narcotică se înțelege orice substanță care are însușirea de a produce adormirea unei persoane. În caz de participație agravanta se extinde asupra tuturor participanților, dacă aceștia au cunoscut că făptuitorul deține asupra sa o armă sau o substanță narcotică.
– tâlhăria comisă de o persoană mascată, deghizată sau travestită
Periculozitatea sporită constă în folosirea de către făptuitor a unui procedeu pentru a nu putea fi cunoscut, dând totodată victimei o mai mare teamă de a se apăra sau de a riposta.
Mascarea constă în acoperirea feței cu o mască. Travestirea sau deghizarea constă în schimbarea infățișării prin aplicarea de mustăți sau barbă falsă, folosește îmbrăcămintea sexului opus, astfel încât să nu poată fi recunoscut.
– tâlhăria comisă în timpul nopții – oferă condiții mai favorabile făptuitorului. Datorită întunericului, a scăderii atenției sau vigilenței oamenilor, făptuitorul se poate apropia în siguranță și cu mai puțin risc de victimă și are mai mult curaj.
Cu privire la momentul când începe și se sfârșește noaptea – întrucât odată cu schimbarea anotimpurilor soarele răsare și apune la ore diferite – susținem ideea că noaptea începe la asfințitul soarelui și se sfărșește la răsăritul soarelui. Lăsarea întunericului sau persistența acestuia, la intervalul dintre zi si noapte, mai este influențată și de alte condiții atmosferice naturale și la terminarea duratei nopții trebuie să se țină seama și de acestea (timp noros, ploaie).
Instanței de judecată îi revine sarcina de a stabili, în fiecare caz în parte, împrejurarea dacă tâlhăria a fost comisă în timp de noapte sau zi sau dacă o parte din actele de executare a tâlhăriei a fost comisă pe timp de noapte, caz în care se aplică prevederile art. 234 – Cod Penal.
– tâlhăria comisă într-un loc public sau într-un mijloc de transport
Prin loc public, se înțelege orice loc care prin natura sau distincția lui este în permanență accesibil publicului, precum și orice alt loc în care publicul are acces în anumite intervale de timp. Se apreciază că tâlhăria este comisă întrun loc public, chiar dacă în momentul comiterii acestuia, în locul respectiv, nu se aflau persoane.
Prin mijloc de transport se înțelege mijlocul de transport destinat pentru transportul persoanelor. Este necesar ca mijlocul de transport să efectueze în momentul efectuării tâlhăriei transportul de persoane – chiar dacă în el nu se aflau alte persoane decât victima și făptuitorul, iar bunul sustras să se fi aflat asupra victimei.
Chiar dacă activitatea infracțională a făptuitorului s-a desfășurat în parte în mijlocul de transport se aplică prevederile art. 234 – Cod Penal.
– tâlhăria comisă într-o locuință sau în dependințe ale acesteia
Prin locuință se înțelege locul ales de o persoană unde aceasta își desfășoara activitatea personală. Prin dependințe se înțeleg acele locuri care constituie un accesoriu al locuinței care întregește folosirea acesteia.
Infracțiunea de tâlhărie este considerată că este comisă într-o locuință sau dependințe a acesteia, indiferent de modul cum făptuitorul a pătruns în locuința respectiva (cu sau fără acordul victimei). Dacă făptuitorul a pătruns în locuința victimei fără acordul acesteia, infracțiunea de tâlhărie în acest caz absoarbe infracțiunea de violare de domiciliu, deoarece tâlhăria nu poate fi comisă decât printr-o pătrundere fără drept în locuința victimei (absorbție naturală).
Pericolul sporit pe care îl dă comiterea infracțiunii de tâlhărie într-o locuință sau dependință a acesteia constă în faptul că în acest caz victima are posibilități reduse de a cere ajutor altor persoane, iar făptuitorul nu poate fi observat, posibilitatea prezenței martorilor oculari fiind exclusă.
– tâlhăria comisă în timpul unei calamități
Prin calamitate se înțelege situația care se produce ca urmare a unui eveniment natural, o stare de fapt păgubitoare pentru o colectivitate de persoane (inundații, cutremure, catastrofe de cale ferată). Este necesar ca tâlhăria să se producă în timpul unei calamități, adică în perioada de timp cuprinsă între momentul producerii evenimentului când această stare încetează.
Sancțiuni
Tâlhăria comisă în condițiile art. 233 Cod Penal este sancționată prin pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani. În mod concret, pedeapsa trebuie să fie stabilită între aceste limite speciale, pe baza criteriilor de individualizare prevăzute de art. 72 Cod Penal.
Când se va constata existența unor circumstanțe atenuante, pedeapsa va fi coborâtă sub minimul de 2 ani, putând fi redusă, conform dispozițiilor art.76, lit. c – Cod Penal. Coborârea pedepsei sub minimul de 2 ani nu este obligatoriu în caz de concurs între circumstanțele atenuate și agravante – art. 80, alin. 2 – Cod Penal.
Când tâlhăria s-a comis în împrejurările prevăzute la art. 234 Cod Penal pedeapsa este închisoare de la 2 la 7 ani, iar când tâlhăria s-a comis în împrejurările prevăzute în alin. 2^1 Cod Penal pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani. Cănd se constată existența unor circumstanțe atenuante, pedeapsa va fi coborâtă sub minimul de 5 ani, dar nu mai jos de 1 an.
Când tâlhăria a produs consecințe deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea unor drepturi. În acest caz, existența circumstanțelor atenuate coboară pedeapsa sub minimul de 15 ani, dar nu mai jos de 3 ani.
Celelalte dispoziții ale legii penale privitoare la existența circumstanțelor agravate se aplică în mod corespunzator (art. 78, alin.1 Cod Penal).
I.4 Aspecte procesuale și criminologice privind infracțiunea de tâlhărie
Aspecte procesuale privitoare la competență
Infracțiunea de tâlhărie se urmărește și se judecă potrivit regulilor de procedură penală obișnuită. Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu. Chiar și atunci când în conținutul complex al tâlhăriei ar intra un furt care se urmărește la plângerea prealabilă a persoanei vătămate urmărirea penală se face din oficiu, fiindcă tâlhăria este o infracțiune complexă, unică, cu un grad de pericol ridicat.
Competența organului de urmărire penală
Competența de a efectua urmărirea penală în cazul infracțiunii de tâlhărie comisă în condițiile art. 233 și 234 Cod Penal aparține organului de cercetare penală al poliției (art. 207 – Cod de Procedură Penală).
Urmărirea penală în cazul comiterii infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 233 – Cod penal se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror (art.209 Cod de Procedură Penală).
În situația în care organul de cercetare a constatat infracțiunea prevăzută de art. 233 – Cod Penal este obligat să efectueze actele de cercetare penală ce nu suferă amânare, chiar dacă infracțiunea nu este de competența sa, lucrările întocmite de el fiind pe deplin valabile. Această obligație rezidă din prevederile art. 238 Cod de Procedură Penală. Tot din prevederile aceluiași articol, organul de cercetare penală este obligat să înainteze procurorului toate lucrările efectuate, de îndată.
De asemenea, s-a precizat că „dacă într-o cauză în care potrivit art. 209 Cod de Procedură Penală, urmărirea penală se efectuează de procuror în mod obligatoriu, cercetarea penală a fost facută de organele de poliție, procurorul căruia i s-a trimis apoi dosarul neprocedând decât la audierea unor martori și la întocmirea rechizitoriului, se impune concluzia că primă instanță, la mod corect, s-a desesizat, în baza art. 332 Cod de Procedură Penală și a restituit cauza procurorului pentru ca urmărirea să fie facută de organul competent”.
Competența instanței de judecată
Infracțiunea de tâlhărie comisă în condițiile art. 234 – Cod Penal, se judecă în primă instanță la Judecatorie (art. 25 Cod de Procedură Penală).
Când tâlhăria a fost comisă în împrejurîri prevăzute de art. 233 Cod Penal sau are urmările prevăzute de art. 234 – Cod Penal, competența de a se judeca în primă instanță aparține Tribunalului (art. 27, pct. 1, lit. a și b Cod Procedură Penală) sau când este cazul Tribunalului Militar Teritorial (art. 28, pct.l Cod Procedură Penală).
Când bunul care face obiect al sustragerii este dintre acele aflate în administrarea sau folosința forțelor armate, competența revine Tribunalului Militar ( art.26, pct .2, lit. b – Cod Procedură Penală).
Cu privire la infracțiunile comise de civili contra bunurilor aflate în administrarea sau folosirea forțelor armate, în practica judiciară s-a arătat că „deși potrivit art. 26, pct. 1, lit. b – Cod de Procedură Penală, infracțiunea comisă de civili contra bunurilor aflate în administrarea sau folosirea forțelor armate sunt date în competența de judecată Tribunalelor Militare, aceasta nu înseamnă că toate infracțiunile menționate urmează să fie judecate de Tribunalele Militare, pentru că astfel s-ar nesocoti unul din principiile care determină stabilirea competențelor instanțelor”.
Astfel, din dispoziția art. 27 și 28 – Cod de Procedură Penală, rezultă că anumite infracțiuni, în special acelea care prin complexitatea problemelor pe care le ridică prezintă mai multe dificultăți de rezolvare, se judecă în primă instanță de Tribunal sau de Tribunalul Militar Teritorial. Prin urmare, ori de cate ori este vorba de infracțiuni date în competența materială a tribunalului, dacă aceste infracțiuni sunt îndreptate împotriva bunurilor aflate în administrarea sau folosința forțelor armate, ele vor fi judecate de Tribunalul Militar Teritorial, care este instanța corespunzatoare în grad a tribunalelor.
Dacă în cursul judecății, instanța constată ca acțiunea penală nu mai poate fi exercitată, fiind întrunite cerințele art. l0, lit. a – e Cod de Procedură Penală, va dispune achitarea conform art.ll, pct. 2, lit. a – Cod de Procedură Penală.
Aspecte criminologice
Infracțiunile contra patrimoniului sunt comise în mod frecvent în actualul stat de drept, având la bază cauze atât de ordin obiectiv (șomaj), cât și de ordin subiectiv (dezinteres în dobândirea celor de trebuință pe cale cinstită, dorința de îmbogațire fară muncă, carențe în educație, etc.).
Faptele îndreptate împotriva patrimoniului au fost incriminate și sancționate din cele mai vechi timpuri de legile penale. Legea penală este chemată să apere situațiile de fapt existente, adică acestea să fie menținute în starea în care se aflau până la intervenția ilicită a unei persoane, deoarece orice modificare a lor prin acest procedeu duce la o imposibilă sau dificilă ocrotire reală a entităților patrimoniale care fac obiectul drepturilor subiective.
Alături de celelalte mijloace de ridicare a nivelului conștiinței, trebuie să acționeze și legea penală și implicit cei chemați să o aplice.
Un rol important în combaterea infracțiunilor contra patrimoniului trebuie să-l aibă în permanență vigilența și prudența cetățenilor, căci infractorii care atacă patrimoniul altora profită în general de naivitatea victimelor lor. Lipsa de grijă pentru adecvarea autoocrotirii, ușurința în acordarea încrederii unor persoane necunoscute nu numai că înlesnesc comiterea infracțiunilor, dar și creează o permanentă tentativă pentru cei ispitiți să comită astfel de infracțiuni.
Infracțiunea de tâlhărie face parte din categoria infracțiunilor complexe, întrucât exprimă un grad înalt de duritate, în raport de modul de manifestare a violenței, de la simple lovituri până la moartea victimei. De aceea, se impune un tratament juridic adecvat pentru prevenirea și combaterea acestui gen de fapte.
Se impune un ansamblu de măsuri pentru eradicarea acestor infracțiuni, la nivel statal, nu numai intervenția organelor de ordine și a justiției pentru sancționarea corespunzătoare și rapidă a acestor fapte. O atenție deosebită trebuie acordată minorilor care pot fi atrași mai ușor la comiterea acestor fapte și mai ales la formarea de grupuri infracționale. Aceștia acționeaza fără a discerne faptele și condițiile pe care le generează.
Un rol deosebit de important revine și mass-mediei, care trebuie să cunoască manifestările de acest gen, să ia poziție față de acestea pentru a crea o atitutidine colectivă a cetațenilor față de făptuitori și faptele lor.
Este, de asemenea, necesară luarea de măsuri pentru ca pedeapsa să asigure reeeducarea făptuitorilor în locurile de detenție, precum și observarea acestora și după executarea pedepsei.
Este inutilă mărirea duratei pedepsei pentru infracțiunea de tâlhărie, dacă în timpul detenției nu se iau măsuri ca pedeapsa să constituie un mijloc real de reeducare a făptuitorului.
Se observă că infracțiunile de tâlhărie și, în general, toate infracțiunile se comit de persoane cu un grad scăzut de pregatire școlară și cu mari carențe educative.
Penitenciarele trebuie să asigure o continuare a pregătirii profesionale a deținuților, în scopul de a-i scoate din sfera și nivelul de cunoștințe la care se află, conștientizându-i în acest fel de necesitatea reintegrării în societate.
CAPITOLUL II
PIRATERIA
Pirateria maritimă a apărut din cele mai vechi timpuri, practic de când oamenii au început să navige pe mare. Ținta dintotdeauna a piraților a fost marfa pe care o transportă navele și, uneori, chiar navele dar și bunurile personale și banii pasagerilor și echipajelor.
Întotdeauna, pirații au acționat acolo unde este slabă legea și, mai ales, unde este slabă forța care promovează, apără și impune legea.
Dacă în antichitate Marea Mediterană era un rai al piraților, în evul mediu, odată cu descoperirea Americii, pirateria și-a stabilit centrul de greutate în zona Atlanticului și, cu preponderență, în Marea Caraibelor. Aceasta nu a însemnat că celelalte centre tradiționale ale piraților – de pe coasta nordică a Africii sau Canalul Mânecii au încetat să existe. Ele s-au perpetuat până către secolele XVII – XVIII dar amploarea acțiunilor lor a scăzut, astfel că, spre sfârșitul secolului XVII, pirateria din Canalul Mânecii a dispărut.
S-au țesut nenumărate legende dar majoritatea au fost numai produsul fanteziei unor scriitori care au încercat să creeze o atmosferă specifică și să romanțeze o îndeletnicire care nu este decât o tâlhărie clasică dar desfășurată pe mare. De exemplu, celebrul craniu cu cele două oase încrucișate, proiectate pe un fond negru, nu au fost niciodată pavilionul piraților. Aceștia preferau culoarea roșie sau pavilioane de „împrumut” care să le mascheze adevărata îndeletnicire iar aceste pavilioane, de multe ori, erau ale unor state și erau schimbate funcție de interese.
De foarte multe ori, pirateria era patronată de state și exemplul lui Francis Drake este elocvent. Acesta a fost pur și simplu un pirat deși a acționat în numele reginei și a primit chiar titlul de „sir”.
Dezvoltarea transporturilor maritime și a unor noi rute maritime a fost însoțită și de amplificarea pirateriei în zonele de trafic intens dar, ca o ironie, în timp ce legislația maritimă a fost prima codificată, în secolul XVII, marea rămâne, încă, o imensă frontieră a fărădelegii atâta timp cât interesele naționale înguste fac ca legislația națională în domeniu să se miște cu o încetineală dezarmantă. Atât Organizația Maritimă Internațională (IMO) cât și cele 162 de națiuni maritime se mișcă foarte încet în ceea ce privește legislația în domeniu și dau dovadă de mult conservatorism. Experți avizați în domeniu subliniază, de exemplu, că, sub actualele prevederi ale IMO, echipajelor de pe navele comerciale le este interzis să poarte arme care să le asigure autoprotecția, ceea ce este o ciudățenie într-o lume în care au dreptul să poarte arme și cine trebuie și cine nu trebuie.
Pentru a realiza dimensiunile pericolului pe care îl reprezintă pirateria maritimă trebuie să arătăm că pierderile produse prin atacurile piraterești se cifrează la aproape 20 miliarde de $ anual.
Un alt efect este și creșterea primelor de asigurare pentru navele și încărcăturile transportate de acestea prin zonele periculoase. Numai în anul 1997, de exemplu, primele de asigurare pentru navele care urmau să navige prin apele teritoriale ale Indoneziei au crescut de la 10% la 20% și se estimează că, în cazul unui conflict deschis între armata indoneziană și Aceh Merdeka, organizația rebelă fundamentalistă islamică din provincia Aceh, aflată pe insula Sumatra, aceasta ar putea urca la 50%.
Actele de piraterie au evoluat extreme de rapid, astfel că, în anul 2000, au crescut cu 56% față de 1999 și cu 400% față de acum 10 ani.
Chiar dacă, începând cu anul 2004, cazurile de piraterie raportate au scăzut simțitor, virulența și amploarea acestora s-a amplificat apreciabil.
Dacă ne referim la ultimii 12 ani, în conformitate cu statisticile Biroului Internațional Maritim al Camerei Internationale de Comerț, situația actelor de piraterie se prezintă astfel:
1994 – 90 2000 – 469
1995 – 188 2001 – 335
1996 – 228 2002 – 370
1997 – 248 2003 – 445
1998 – 202 2004 – 329
1999 – 300 2005 –276
Și în anul 2005 recordul la numărul de acte de piraterie l-a deținut Indonezia care, cu 79 de cazuri, a devansat Somalia (35 de cazuri) și Bangladesh (21 de cazuri)
Practic, 208 din cele 276 atacuri piraterești raportate în 2005 s-au petecut în nouă locații maritime iar analiza ultimilor patru ani a celor mai periculoase porturi din lume arată că acestea sunt Chittagong din Banghladesh, Balikpapau și Jakarta din Indonezia precum și Lagos din Nigeria.
În 2005, peste 20 de porturi din lume sunt considerate periculoase deși majoritatea atacurilor (67%) s-au produs asupra navelor aflate la ancoră, folosindu-se cu predilecție amele de foc ușoare sau armele albe.
Referindu-ne la navele românești, ultimile incidente de piraterie în care au fost angrenate acestea au fost în anul 2000 ( 3 nave).
II.1 Considerații generale cu privire la piraterie
Actele de piraterie maritimă se derulează în apele internaționale, aflate în afara jurisdicției oricărui stat și, de obicei, în afara ariilor în care securitatea navelor este monitorizată și unde se execută patrulări cu nave militare.
Pentru a putea defini pirateria maritimă este necesar să facem referire atât la definițiile oficiale cât și la cele propuse de experții în domeniu dar și să facem distincția între pirateria maritimă și jaful armat pe mare.
Oficial, pirateria maritimă a fost definită, pentru prima dată, în anul 1937, când un grup de experți însărcinați de către Societatea Națiunilor să codifice dreptul internațional a definit pirateria ca un act care constă în comiterea, în folosul propriu, a unor acte de deposedare de bunuri și de violență asupra persoanelor, bineînțeles pe mare.
Actualmente pirateria este definită de Convenția Națiunilor Unite asupra Dreptului Mării (UNCLOS), cunoscută și sub denumirea de Convenția de la Montego Bay, din anul 1982, astfel:
“Se înțelege prin piraterie unul din următoarele acte:
a) orice act de violență, de sechestrare și toate actele de pradă comise de echipajul unei nave sau aeronave împotriva persoanelor sau a bunurilor private și îndreptate:
– împotriva unei alte nave sau aeronave sau contra persoanelor aflate la bordul navei, în marea liberă;
– împotriva unei nave, persoanelor sau bunurilor acestora, într-o zonă care nu se află sub jurisdicția niciunui stat;
b) orice act de participare voluntară la utilizarea unei nave sau aeronave, autorii cunoscând faptul că această navă este o navă pirat;
c) orice act de incitare sau de facilitare intenționată la comiterea actelor specificate în paragrafele a și b”
Aceasta nu este singura definiție a pirateriei maritime dar este singura legiferată și aplicabilă în dreptul internațional.
O definiție interesantă este și cea a Biroului Maritim Internațional din cadrul Camerei Internaționale de Comerț care definește pirateria maritimă ca fiind “un act de abordaj ori de încercare de abordaj a oricărei nave, cu intenția clară de a comite tâlhării sau alte delicate și cu intenția vădită sau capacitatea de a folosi forța în săvârșirea unor astfel de acte”.
Acest birou întocmește un raport anual asupra pirateriei și are o activitatea nonprofit care era sponsorizată, la nivelul anului 2005, de către 22 de firme puternice care activează în domeniul naval sau în relație cu domeniul naval, în special firme de shipping și de asigurări.
În cadrul biroului există un Centru de Raportare a Pirateriei – Piracy Reporting Center, al cărui sediu este la Kuala Lumpur, tocmai datorită nivelului extrem de mare al pirateriei din zonă. Dar vom mai reveni asupra activității acestui birou și a acestui centru.
Jaful armat pe mare – deosebirea între pirateria maritima și jaful armat pe mare
Deoarece în multe abordări am întâlnit confuzia între pirateria maritimă și jaful armat pe mare voi aborda pe scurt acest subiect pentru a clarifica deosebirile între acești doi termeni.
Atâta timp cât nu s-a dat o definiție explicită pirateriei maritime și a fost considerată tâlhărie pe mare a fost normal ca cele două noțiuni să se confunde dar, odată cu definirea oficială a pirateriei și localizarea acesteia în marea liberă și în zonele care nu se află sub jurisdicția niciunui stat, a fost necesară definirea infracțiunii similare pirateriei maritime dar care se desfășoară în apele teritoriale ale unui stat sau pe teritoriul acestuia (porturi, rade etc.).
Astfel, prin Rezoluția A. 922 (22) din 29 noiembrie 2001 a Adunării Generale a Organizației Maritime Internaționale, pe timpul celei de-a 22-a sesiuni a acesteia, s-a adoptat “Codul de procedură pentru investigarea crimelor de piraterie și jaf armat împotriva navelor” în care găsim definit jaful armat pe mare, astfel:
„Jaful armat împotriva navelor înseamnă orice act ilegal de violență, de sechestrare sau de jaf sau oricare faptă de acest gen, alta decât pirateria, îndreptată împotriva unei nave sau împotriva persoanelor sau proprietății de la bordul unei nave”.
Era necesar să fac această distincție deoarece foarte multe state o consideră importantă pentru că este legată de problemele de suveranitate.
După părerea mea, jaful armat pe mare este o latură a pirateriei și nu ceva distinct, deoarece are ca obiect tot nava, echipajul, pasagerii și bunurile acestora, numai că localizarea faptei este diferită.
Practic, definiția jafului armat pe mare, nu arată explicit care este diferența dintre el și pirateria maritimă dar o sugerează prin excludere și, probabil, în viitor, delimitările vor fi făcute mai explicit.
Cauzele care determină și favorizează practicarea pirateriei maritime și a jafului armat pe mare
Ca o concluzie generală, pirateria maritimă și jaful armat pe mare sunt asociate cu sărăcia, cele mai multe cazuri fiind înregistrate în zonele sărace ale lumii cum sunt Africa sau Asia de Sud-Est, mai ales, unde pirateria este „un real și mortal pericol”.
În foarte multe zone sărace ale Asiei de Sud-Est, pescarii și marinarii deveniți șomeri sunt nevoiți ca, din cauza sărăciei, să se apuce de piraterie.
Alte cauze care determină pirateria maritimă și jaful armat pe mare sunt tradiția și oportunitatea. In Asia de Sud-Est și, în special în Indonezia și Filipine, există o cultură a tâlhăriei și pirateriei. Practic, ce se întâmplă pe uscat, se întâmplă și pe mare – jafuri care denotă o anumită cultură națională, în sensul rău al cuvântului, mai ales că opoziția din partea victimelor se poate încheia cu asasinate crude.
Cu 17500 și, respectiv, 7000 insule, Indonezia și Filipine sunt ideale pentru acțiunile piraterești care au înregistrat o creștere considerabilă, mai ales după retragerea bazelor SUA și URSS din zonă, în urma încheierii războiului rece (Subic Bay-Filipine și Cam Ranh-Vietnam).
Principalele victime sunt pescarii, turiștii sau transfugii care se avântă, inconștient, în zone periculoase. Astfel, din 1979 până în 1989, ambarcațiunile care fugeau din Vietnam au fost prada pescarilor thailandezi care au renunțat la pescuit și au început să se ocupe de tâlhărie. Statisticile Înaltului Comitet pentru Refugiați al ONU arată, de exemplu, că între 1983 și 1985, o navă din două a fost atacată de tâlhari, 400 de refugiați au fost măcelăriți, 700 de femei au fost violate și 600 de personae au fost răpite, bineînțeles pentru a fi plasate pe piața prostituției sau în alte forme de sclavie.
Pirateria maritimă și jaful armat pe mare sunt favorizate de multe elemente care, prin diversitatea lor, determină și complexitatea activităților de prevenire și combatere.
Faptul că navele navigă sub pavilion de complezanță ușurează munca piraților.
Țări ca Tailanda, Indonezia, Filipine, Vietnam, China, sunt marcate de fenomene grave de corupție care afectează autoritățile, atât civile cât și militare.
Este celebru cazul navei Alicia Star care, sub pavilion panamez, transporta țigarete între Singapore și Corea de Sud. În Strâmtoarea Luzon a fost acostată de o corvetă chinezească care, cu binecuvântarea autorităților vamale și portuare chineze, a obligat nava să descarce marfa și să o introducă în circuitul contrabandei chineze.
Internaționalizarea transportului pe mări și oceane are un mare impact asupra tuturor țărilor și determină îngreunarea monitorizării navelor și activității acestora.
În practica unor state există diferențe de abordare ale aspectelor ce țin de pirateria maritimă și jafului armat, în sensul că pedepsește cu asprime fapta dar nu face mai nimic pentru a o preîntâmpina. Este în cazul Chinei care, de exemplu, deși în cazul unui proces din ianuarie 2000 a condamnat la moarte 13 pirați, în schimb nu face mare lucru pentru combaterea pirateriei.
Un al treilea element important constă în caracteristicele fizice ale coastelor și mărilor.
Tâlhăria și pirateria se practică cu predilecție acolo unde se poate observa ușor mișcarea obiectivelor, în proximitatea coastelor, în punctele obligatorii de trecere și, mai ales, în zone unde dificultățile de navigație obligă navele să meargă încet. Dar acest ultim aspect a fost rezolvat de către pirați prin folosirea unor nave de atac foarte rapide.
Un alt element favorizant este legislația maritimă și legislația în general a unor state. Dacă o navă comite un act de piraterie în apele unui stat, de multe ori nu poate fi urmărită în apele altui stat deoarece acordul vine foarte târziu, când, de fapt, devine ca caduc.
Nu trebuie neglijată nici capacitatea statelor riverane de a respecta dreptul maritim. De exemplu, Filipine, care are probleme interne, luptă contra teroriștilor și insurgenților și nu poate să concentreze forțe suficiente pentru lupta împotriva pirateriei.
Flotele militare ale statelor în apele cărora se practică pirateria nu au capacitatea de a lupta eficient cu acest flagel deoarece dotarea lor este foarte slabă în comparație cu cea a piraților, marile rețele care prectică pirateria dispunând de resurse financiare enorme ceea ce le permite să surclaseze forțele navale din zonă.
Un alt factor favorizant este și cel al acceptării de către unele state a înmatriculării ilegale a navelor furate, așa numitele „nave fantomă”.
Ca să avem o imagine asupra dimensiunii fenomenului, trebuie să arătăm că celebra companie de asigurări Lloyd's estimează că în Marea Chinei sunt peste 20.000 de pirați.
Dimensiunile și clasificarea actelor de piraterie maritimă și jaf armat pe mare
Datorită complexității fenomenului, s-au încercat mai multe variante de clasificare a actelor de piraterie și jaf armat pe mare. La baza acestor studii s-a avut în vedere că cei mai afectați de acest flagel sunt proprietarii mărfii transportate, proprietarii navelor și asiguratorii mărfii și navelor care, vom vedea mai târziu, sunt și principalii actori în combaterea acestui fenomen periculos.
În conformitate cu un articol din numărul 163 al publicației Jeune Marine, dimensiunile fenomenului de piraterie marină și jaf armat pe mare sunt:
– O dimensiune comercială – peste 80% din comerțul mondial se desfășoară pe mare iar în unele țări comerțul pe mare reprezintă peste 90% din total iar 30% din comerțul mondial tranzitează prin Strâmtoarea Malacca.
– O dimensiune de mediu – petrolierele sunt o victimă preferată de către pirați și numai prin strâmtoarea Malacca sunt tranzitați 9,5 milioane de barili de petrol, zilnic.
– O dimensiune militar-strategică – în cazul unui conflict, pirateria poate împedica acțiunile de luptă dar și aprovizionarea țărilor aflate în conflict.
– O dimensiune socio-umană – activitatea piraților se răsfrânge și asupra reputației statelor din zonă.
Referindu-ne la clasificarea actelor de piraterie maritimă și jaf armat pe mare, cea mai pertinentă clasificare aparține Biroului Internațional Maritim al Camerei Internationale de Comerț care împarte pirateria în trei clase:
– Jafuri la nivel mic – care se produc în porturi și în apropierea coastei asupra navelor aflate în tranzit ( în marea teritorială, sosind din larg sau îndreptându-se spre larg).
Victimele sunt, înainte de toate, pescarii și micile ambarcațiuni de agrement iar atacurile se produc, de regulă, cu arme albe și , de multe ori, cu cruzime (violuri și asasinate), victimele fiind abandonate, de regulă, cu răni mortale sau în locuri în care nu pot să reziste în viață. Acte de acest tip sunt specifice arhipelagului indonezian și filipinez, cum am mai subliniat dar și coastelor Somaliei.
Valoarea acestor jafuri se situează între 5.000 și 15.000 dolari.
– Atacuri și jafuri armate de nivel mediu – aceste atacuri vizează traficul maritim comercial, navele fiind atacate atât în largul mării cât și în apele teritoriale ale unui stat, ele putând fi categorisite atât ca piraterie cât și ca jafuri armate. Bandiții se apropie de nave cu ambarcațiuni mici și rapide, sunt organizați în bande înarmate având o disciplină militară și acționează după un plan prestabilit;
– Acțiuni criminale majore – organizate la nivel internațional și care au ca scop deturnarea de nave, în special cele aflate sub pavilion de complezanță, acestea devenind “ nave fantomă” care preiau marfă de la comercianții presați de timp, fug cu ea, o valorifică, schimbă numele navei și trec la păcălirea altui comerciant. O astfel de organizație, de exemplu, este și cea a triadelor din Hong Kong care recrutează veterani ai Marinei Militare Chineze (marinari și, mai ales, infanteriști marini).
În contextual actual, concepția asupra pirateriei maritime și jafului armat pe mare exclude actele teroriste, obiectivele acestora din urmă fiind politice dar, de multe ori pot apare confuzii.
Instituții, măsuri și mijloace de luptă împotriva pirateriei maritime și jafului armat pe mare
Există multe instituții implicate în lupta împotriva pirateriei maritime și a jafului armat pe mare, precum și multe companii puternice care sponsorizează această activitate dar, în mod indubitabil, două instituții sunt cele care desfășoară cea mai intensă activitate.
Una dintre aceste instituții este Biroul Internațional Maritim al Camerei Internaționale de Comerț care a fost fondat în anul 1981 cu scopul de a preveni frauda în comerțul internațional și în transportul marin, reducerea riscului atacurilor piraterești precum și sprijinirea promovării legislației pentru protecția echipajelor. Totodată asigură monitorizarea încărcăturilor navelor și verifică sosirea acestor mărfuri în porturile planificate.
În octombrie 1992, ca urmare a creșterii alarmante a pirateriei maritime, Biroul Internațional Maritim a creat Centrul de Raportare a Pirateriei, cu sediul la Kuala Lumpur, Malaezia. Acest centru are următoarele atribuții:
– raportarea incidentelor de piraterie și jaf armat pe mare către agențiile însărcinate cu aplicarea legii;
– localizarea navelor care au fost capturate de pirați și recuperarea încărcăturilor furate;
– ajutor în aducerea piraților în fața justiției;
– asistarea proprietarilor de nave și echipajelor care au suferit atacuri;
– colecționarea informațiilor despre piraterie din toate zonele globului;
Centrul emite prin radio un buletin zilnic cu situația atacurilor piraterești din zonele de navigație comercială și, după cum am mai arătat,
Organizația Maritimă Internațională (IMO) este cea mai importantă instituție internațională în domeniul reglementării activității pe mare și ea s-a implicat în privința pirateriei și jafului armat pe mare începând cu anul 1983 când a adoptat prima sa rezoluție pe acest subiect. După aceea au mai fost adoptate trei rezoluții importante:
– Rezoluția A. 683 (17) privind “ Prevenirea și reprimarea actelor de piraterie și de jaf armat împotriva navelor” – noiembrie 1991;
– Rezoluția A. 738 (18) privind “ Măsuri de prevenire și reprimare a pirateriei și a jafurilor armate împotriva navelor” – noiembrie 1993.
– Rezoluția 922 (22) adoptată pe 29 nov. 2001 de către Adunarea Generală a Organizației Maritime Internaționale pe timpul celei de-a 22 sesiuni pentru adoptarea Codului de procedură pentru investigarea crimelor de piraterie și jaf armat împotriva navelor.
Prin această ultimă rezoluție se recomandă statelor să ia acele măsuri care se consideră a fi necesare pentru a stabili jurisdicția lor asupra oricăror delicte de piraterie și jaf armat îndreptate împotriva navelor, inclusiv prin îmbunătățirea legislației lor și, dacă este nevoie, pentru a putea permite acestor state să poată aresta și ancheta persoanele care comit astfel de delicte.
Totodată, statele sunt încurajate să ratifice, să adopte și să implementeze în practică prevederile Convenției ONU, din 1982 privind Dreptul Mării, Convenției din 1988 pentru reprimarea actelor ilegale îndreptate împotriva siguranței navigației, precum și Protocolului pentru reprimarea actelor ilegale îndreptate împotriva siguranței platformelor fixe care au locația pe platoul continental.
Autoritățile portuare sunt încurajate să raporteze toate incidentele de piraterie și jaf armat îndreptate împotriva navelor asfel încât statele riverane și care au porturi maritime să facă toate eforturile pentru a se asigura că aceste autorități portuare precum și navele lor nu vor fi supuse, în mod nejustificat, la tot felul de taxe și că nava nu va fi împovărată cu costuri adiționale față de cele raporatate.
Statele riverane sunt încurajate, când condițiile permit, să stabilească înțelegeri bi și multilaterale care să faciliteze investigarea pirateriei și atacurilor armate împotriva navelor.
Începând cu luna mai 1991, IMO a analizat toate rapoartele privind pirateria și jaful armat asupra navelor și a întocmit sinteze pe care le-a prezentat spre analiză Comitetului pentru Siguranță Maritimă.
Organizația Maritimă Internațională (IMO) este în curs de implementare a unui proiect antipiraterie, un proiect pe termen lung care a început din 1998.
Prima fază constă într-un număr de seminarii și sesiuni de lucrări regionale la care iau parte reprezentanții guvernelor țărilor din zonele infestate cu piraterie ale lumii.
A doua fază va consta într-un număr de misiuni de evaluare și apreciere în diferite regiuni.
Acordul de cooperare în combaterea pirateriei și jafului armat pe mare în Asia (REECAAP) care a fost finalizat în noiembrie 2004, prin semnarea sa de către 16 țări din Asia, este un bun exemplu de succes în cooperarea regională. Recent, un program subregional de întâlniri a fost inițiat în scopul de a promova acțiunea regională împotriva pirateriei și jafului armat pe mare în contextul mai larg al securității maritime. Primul dintre acestea a fost ținut în Sanaa, Yemen, în aprilie 2005, pentru statele din aria Mării Roșii și Golful Aden, fiind urmat, în acest început de an, de un altul ținut în Oman.
O altă inițiativă a fost întrunirea pentru zona Strâmtorilor Malacca și Singapore și care a avut ca subiect îmbunătățirea securității și siguranței în zonă precum și protecția mediului, întrunire ținută în septembrie 2005 în Jakarta, Indonezia și care a abordat și problema pirateriei și jafului armat pe mare.
Următoarele inițiative în acest sens sunt planificate în Caraibe, Asia de Sud, zona asiatică a Pacificului, precum și vestul și centrul Africii.
Totodată, IMO a emis și două circulare esențiale în domeniu:
– Circulara 622 – Recomandări pentru guverne în vederea prevenirii și combaterii pirateriei și jafului armat împotriva navelor;
– Circulara 623 – Ghidul de prevenire și combatere a pirateriei și jafului armat împotriva navelor care se adresează proprietarilor de nave, operatorilor de nave, comandanților și echipajelor navelor.
Răspunsul operatorilor de nave în fața pirateriei și jafului armat pe mare a fost întotdeauna limitat și inconstant. În mod obișnuit, ordinele permanente ale acestora nu aprobă rezistență activă; cea mai obișnuită recomandare este ca, atunci când nava este abordată de pirați, echipajul să se închidă în „încăperi sigure”, până trece pericolul.
Totuși acest lucru nu rezolvă problema deoarece există și alte pericole ca: pierderea controlului asupra navigației, ceea ce poate determina coliziuni, puneri pe uscat sau deversarea de combustibili sau substanțe toxice.
Asia de Sud-Est rămâne, totuși, zona cea mai sensibilă în domeniul piraterie și, în special Strâmtoarea Malacca.
În ultimii ani, mai multe guverne ale țărilor din sud-estul Asiei și-au asumat un rol activ în a combate pirateria, în contextul propiei lor jurisdicții: Indonezia, Malaiezia și Singapore și-au intensificat cooperarea în domeniu; Forțele Navale Filipineze au destinat forțe speciale care să patruleze în o serie de zone din arhipeleagul filipinez iar Forțele Navale japoneze și indiene și-au oferit asistența pentru țările din zona Mării Chinei de Sud în menținerea unor patrule navale întrunite.
Malaiezia, de exemplu, și-a constituit o Gardă de Coastă numită Agenția Malaieziană de Impunere a Legii în Domeniul Maritim, care este condusă de fostul comandant al Flotei Regale a Forțelor Navale Malaieziene, viceamiralul Datuk Mohammad Nik. Această gardă de coastă va avea 72 de nave și peste 4.000 de oameni și va avea ca scop principal să impună legislația maritimă în întreaga sa zonă maritimă de responsabilitate, până la limita de 200 Mm de la coastă.
Câteva companii private care au baza în Singapore, au angajat personal ex-militar pentru a asigura securitatea navelor care traversează Strâmtoarea Malacca.
Patrulările în strâmtoarea Malacca, desfășurate de Indonesia în anul 2005, prin operațiunea „Gurita 2005”, au făcut să scadă semnificativ atacurile asupra navelor care se deplasează pe rutele importante din această zonă astfel încât, în 2005, s-au înregistrat numai 12 atacuri față de 38 în 2004.
În iulie 2004, Indonezia, Singapore și Malaiezia au marcat prima misiune comună de patrulare în Strâmtoarea Malacca, la care au participat 17 nave, această patrulare fiind un răspuns la situația gravă din această zonă.
Fiecare țară dintre cele trei va contribui la operațiunea de patrulare cu cel puțin șapte nave dar fiecare navă va rămâne sub comanda națională.
Singura țară din zonă care dorește ajutorul american în lupta împotriva terorismului marin și combaterea pirateriei este Singapore dar acest lucru nemulțumește, după cum am arătat, Indonesia și chiar și Malaiezia.
Deși s-au făcut pași semnificativi în domeniu, există, totuși, destule divergențe între țările din zonă în ceea ce privește lupta împotriva pirateriei și jafului armat pe mare.
Sunt zone în care conflictele între interesele naționale în controlul pirateriei sunt vizibile sub multe aspecte. În primul rând, pretențiile teritoriale ale țărilor vecine pot crea dificultăți pentru orice țară care vânează și capturează pirați de-a lungul graniței maritime a altui stat. Pentru a-și întări pretențiile teritoriale, o țară ar putea fi reticentă în a admite forțelor navale sau militare ale altui stat să intre în apele sale teritoriale.
Chiar dacă Dreptul Mării permite unei nave de război să urmărească o navă pirat din largul mării până în apele teritoriale ale altui stat, în practică acest “drept” nu se aplică deoarece, dacă nava nu este pirat sau în mâinile piraților, atunci se încalcă suveranitatea statului respectiv.
Pe de altă parte, orice țară este suspicioasă la manevrele și dislocarea forțelor militare ale altui stat. Asfel se explică și faptul că efortul Japoniei de a coagula o forță pentru combaterea pirateriei în zona Asiei de Sud –Est a fost privit de către țările din zonă ca o încercare de renaștere a militarismului japonez.
Un alt exemplu este cel al Chinei care, din cauza pretențiilor sale asupra Insulelor Spratly și altor insule și insulițe din Marea Chinei de Sud, a refuzat prezența oricărei forțe navale indiene sau japoneze în această zonă și, în mod particular, în apele ce China le reclamă ca fiind apele sale teritoriale.
Soluția ca navele comerciale să fie însoțite de escortă, deși este o măsură logică și eficace, nu este agreată de toate țările. De exemplu, Malaiezia nu apreciază această idee; din contră, a notificat acelor companii care și-au angajat personal de pază înarmat la bordul navelor că, în apele malaieziene, aceste persoane vor fi considerate teroriste și vor fi tratate ca atare.
O altă zonă puternic afectată de piraterie și, mai ales, de actele de jaf armat pe mare, este cea a Africii, unde, numai până în luna octombrie a anului trecut se înregistraseră 12 acte de piraterie și jaf armat pe mare.
Mai mult decât atât, atacurilor piraților și tâlharilor au căzut pradă și transporturi umanitare destinate Somaliei, Biroul Internațional Maritim descriind incidentele din Somalia ca fiind ”mai mult decât alarmante” dacă se are în vedere că, în anul 2004, s-a produs un singur incident.
Securitatea de-a lungul coastei estice a Africii “a devenit un subiect de îngrijorare pentru vecinii Somaliei și Uniunea Africană datorită faptului că este afectat destul de grav comerțul și turismul din zonă”, după cum sublinia șeful Forțelor Navale Sud-Africane, viceamiralul Johannes Mudimu.
Practic, similar cu cazul Asiei de Sud-Est și navele care tranzitează rutele periculoase din zona Africii platesc asigurări cu 20% mai mari decât în 2004.
Au fost propuse mai multe soluții printre care și cea a peste 300 de șefi de porturi, lansată cu ocazia summitului regional maritim care a avut loc în decembrie 2005 la Nairobi, și anume aceea că patrule înarmate ale ONU să fie folosite pentru protecția navelor în apele Somaliei.
Cu toată bunăvoința statelor din zonă, numai Africa de Sud a demarat ceva concret, în sensul că este în curs de realizare a unui plan de antrenare și de urgentare a intrării în acțiune a unei forțe maritime de intervenție.
Această forță este parte componentă a Forței Africane de Intervenție care este o inițiativă a Uniunii Africane și care a devenit pe deplin operațională din 2010 de când cinci forțe regionale la care toate țările membre au contribuit cu elemente concrete.
O altă inițiativă este cea a guvernului somalez aflat în exil în Kenya care a semnat un controversat contract de 55 milioane $ cu compania americană de securitate maritimă Topcat Maritime Security, compania de securitate angajându-se să asigure și să opereze vedete rapide, pentru a proteja porturile somaleze , să escorteze cargourile de-a lungul coastei și să patruleze în marea liberă dar nu se știe când va începe această activitate.
Există și multe opinii particulare asupra opțiunilor posibile pentru a combate pirateria maritimă și jaful armat pe mare, una dintre acestea aparținând unui reputat specialist, John Mo, care propune:
– Realizarea unor acorduri regionale pentru combaterea pirateriei, în special în zona Asiei de Sud –Est;
– Realizarea unui tratat internațional, în cadrul oferit de Convenția ONU asupra Dreptului Mării, în care să fie stipulate principii universale de control al pirateriei și să se stabilească un mecanism internațional prin care să se integreze câteva mecanisme regionale de control al pirateriei;
– Cooperarea internațională în cadrul Organizației Mondiale de Comerț, deoarece activitatea de transport pe mare este acoperită de acordurile Organizației Mondiale a Comerțului și, în mod particular, de Acordul General asupra Comerțului și Serviciilor (GATS);
– Dezvoltarea unei legi cadru pentru combaterea pirateriei;
– Îmbunătățirea sistemelor naționale existente în lupta contra pirateriei;
– Stabilirea unei forțe-private – aceasta putând fi realizată de către companiile private de shipping, asigurare etc. dar ideea nu este agreată de unele state costiere care nu acceptă ca nave înarmate să intre în apele lor teritoriale;
– Îmbunătățirea sistemului existent prin dezvoltarea activității Centrului de Raportare a Pirateriei din cadrul Biroului Maritim Internațional al Camerei Internaționale de Comerț precum și a sistemelor de localizare și urmărire a navelor pe mare.
În ceea ce privește mijloacele de luptă împotriva pirateriei și a jafului armat pe mare, în afara folosirii forțelor navale specializate, Biroul Internațional Maritim care beneficiază, așa cum am arătat, de sponsorizări semnificative, are în vedere următoarele:
– achiziționarea satelitului ShipLoc care permite localizarea cu precizie și recepționarea semnalelor de alarmă de la nave atunci când acestea sunt în pericol;
– achiziționarea și dotarea navelor cu sistemul Secure Ship – un gard electric străbătut de un curent de 9.000 V, non–letal, care îndepărtează atacatorii și dă un semnal de alarmă pe navă. Dezavantajul este că nu poate fi montat pe nave care transportă substanțe inflamabile.
– achiziționarea și operarea avionul fără pilot Inventus –care este dotat cu camere de luat vederi și are posibilitatea să zboare în larg și să transmită date în timp real. De asemenea permite avertizarea timpurie asupra unor atacuri piraterești.
Totodată, se are în vedere dezvoltarea sistemului de identificare pozitivă a navelor precum și de control al acestora prin introducerea la bord a transpoderelor, după modelul militar de identificare “Friend or Foe”.
Concluzii asupra fenomenului de piraterie maritimă și a jafului armat pe mare
Pirateria maritimă și jaful armat pe mare constituie o stranie realitate într-o lume care se vrea evoluată, fără primitivisme și cruzimi medievale iar desuetudinea acestor fărădelegi, de multe ori, nu lasă să răzbată cruda realitate și anume aceea că pericolul și ferocitatea acestor acte pot genera evoluții imprevizibile ce pot afecta din ce în ce mai multe zone ale Oceanului Planetar.
Mediatizarea cu predilecție a unor fenomene sociale cum ar fi terorismul fac ca pirateria și jaful armat pe mare să fie percepute ca simple evenimente și, uneori, ca picanterii.
Realizarea unei legislații internaționale complete în acest domeniu și destinarea forțelor și mijloacelor necesare combaterii acestui flagel devin din ce în ce mai acute dacă ținem seama de faptul că metodele și, mai ales, mijloacele de desfășurare a pirateriei maritime și a jafului armat pe mare sunt din ce în ce mai performante, pirații și tâlharii mărilor având aparatură de comunicații de ultimă oră, nave ultrarapide, armament eficient dar și o puternică putere de penetrare, prin corupție, a sistemelor de prevenire și combatere.
Este normal să se pună întrebarea dacă, oficial, există piraterie și jaf armat în Marea Neagră și răspunsul este negativ. Totuși, trebuie avut în vedere că există acte de jaf care, de regulă, nu sunt raportate, fiindcă victimele sunt braconieri sau contrabandiști și aceștia nu pot reclama nimic deoarece riscă ei înșiși să fie arestați.
Atâta timp cât va exista mare, va exista și tentația de a face contrabandă deoarece, în mod logic, așa cum arăta un analist asiatic, Eric Koo, “o operație de contrabandă pe mare este mult mai sigură decât pe uscat deoarece supravegherea pe mare este mai dificilă decât pe uscat” Contrabanda, întotdeauna este însoțită, în mod inevitabil și discret de piraterie și jaf armat pe mare, ca victimă dar și complice a acestora, așa că nu trebuie să considerăm că Marea Neagră este ferită de acest flagel.
În mod analog, pirateria și jaful armat pe mare pot fi buni companioni ai terorismului, putându-l naște sau ajuta să crească atunci când unele interese politice se împletesc cu criminalitatea maritimă. Dar aceste aspecte le vom dezbate în capitolul următor.
De reținut este faptul că atât pirateria cât și jaful armat pe mare nu sunt fenomene de conjunctură. Ele au rădăcini adânci și greu de distrus și, acolo unde pe malurile mărilor și oceanelor va fi sărăcie, va exista și piraterie și jaf armat mai ales dacă, așa cum am mai subliniat, sunt generate și de tradiția locului.
II.2 Noțiunea de terorism maritim
„Nu există încă organizații de sine stătătoare de terorism marin, declara sentențios un cercetător indian al fenomenului arătând în continuare că “există și vor exista organizații teroriste în sensul clasic care, în viitor, vor avea capabilitatea să comită acte de terorism nu numai pe uscat, pe apele interioare sau în aer dar și în largul mării.”
Afirmațiile acestuia sunt mai mult decât adevărate și argumente, din păcate, există mai mult decât suficiente dacă ținem seama că, de la sfârșitul anilor ’60, mai mult de 200 de atacuri teroriste au avut loc într-un cadru marin.
Marea a prezentat o atracție deosebită pentru teroriști din următoarele motive:
1. Facilitează desfășurarea comerțului cu arme și a aprovizionarii cu arme.
Controlul asupra comerțului cu arme precum și transportul armelor pe uscat, în majoritatea statelor este foarte bine reglementat și monitorizat. Pentru a tranzita arme și muniții dintr-o zonă în alta a globului, pe uscat, este necesară trecerea peste multe frontiere statale unde controlul este destul de sever și, pe lângă faptul că marfa este confiscată, se desconspiră și rețeaua de trafic iar în cele din urmă se ajunge la anihilarea acesteia.
Marea este liberă și controlul în apele neutre este foarte greu de realizat, atât din punct de vedere al legislației în domeniu cât și din cauza imensității spațiului dar și a insuficienței forțelor și mijloacelor.
Oricum, tranzitul din marea liberă către destinația finală, a armamentului și munițiilor, este mult mai sigur și, de ce nu, mult mai economic.
2. Este spațiul în care grupările teroriste își pot muta membrii grupărilor dintr-un loc în altul fără a întâmpina greutăți ca pe uscat
Orice deplasare pe uscat a unor grupuri de bărbați care prezintă anumite caracteristici ce nasc bănuieli determină acțiuni de control și monitorizare, pe când pe mare aceste lucruri sunt foarte greu de realizat din aceleați motive determinate de legislație și insuficiența forțelor și mijloacelor. Orice navă poate fi o platformă de transport teroriști, aceștia putând, foarte ușor, să fie disimulați ca marinari, de cele mai multe ori cu acte perfect legale.
3. Facilitează contrabanda cu arme, muniții, explozivi și narcotice care este o sursă importantă de venituri pentru rețelele teroriste
Eric Koo, în lucrarea Terror on the high seas arată că „Transportul ilegal de bunuri sau contrabanda este un delict maritim comis în scopul de a evita plata taxelor vamale. Deși în aparență pare o problemă minoră și de resortul exclusiv al autorităților vamale maritime, contrabanda poate servi ca o sursă importantă pentru teroriști în procurarea armelor și explozivilor”.
O parte din aceste arme și muniții sunt folosite pentru executarea unor atacuri teroriste dar și pentru alimentarea comerțului cu arme care, de asemenea este extrem de profitabil,
Piața drogurilor, din ce în ce mai mult, este controlată de către rețelele teroriste deoarece veniturile pe care le produce sunt colosale și asigură finanțarea unor acțiuni teroriste de amploare.
4. Este propice desfășurării actelor de terorism care au drept scop destabilizarea economiei unei țări sau a unei zone din lume;
Riscul pe care îl presupune terorismul marin este enorm, dacă ținem cont că 80% din comerțul mondial se face pe mare iar 120.000 de nave circulă de-a lungul globului între peste 4000 de porturi, însumând activitatea a peste 1,25 milioane de marinari.
Costul blocării porturilor de către eventuale atacuri teroriste în cadrul unei operațiuni majore ar fi catastrofice, cifrându-se la foarte multe miliarde de dolari.
5. Este mediul ideal pentru transportul clandestin de arme de distrugere în masă
Afirmația nu mai necesită comentarii deoarece situația este similară cu transportul de arme, muniții, explozivi sau droguri dar cu mult mai gravă prin scopurile finale pe care le urmărește această activitate teroristă.
În lucrarea sa, Maritime Terrorism: An indian perspective, B. Raman, arată că terorismul marin se poate manifesta astfel:
1. prin folosirea mării și fluviilor pentru a facilita și sprijini actele teroriste desfășurate pe uscat;
2. prin folosirea navelor mici și a navelor de pescuit pentru lansarea unor atacuri teroriste împotriva obiectivelor economice portuare sau de litoral;
3. prin folosirea ambarcațiunilor mici și rapide pentru acte teroriste sinucigașe îndreptate împotriva instalațiilor petroliere, navelor comerciale și militare precum și a altor ținte aflate pe apă;
4. pentru jefuirea navelor;
5. pentru a produce explozii la bordul navelor ce tranzitează locuri înguste ( canale, strâmtori), cu scopul de a provoaca perturbarea traficului maritim.
Este evident că terorismul marin este la început dar tendințele sale de dezvoltare sunt rapide și evidente, abordându-se metode și practici diversificate care, până nu demult erau considerate inabordabile în afara unui cadru ultraprofesionalizat.
Un propietar al unei stații de scufundare din Kuala Lumpur a raportat că un număr de etnici malaezieni și-au exprimat dorința de a deprinde tainele scafandreriei dar, deși erau interesați de detaliile acestei profesii, nu s-au arătat deloc interesați de procedura de decompresie care este caracteristică ieșirii la suprafață. Este evident că teroriștii sunt interesați să învețe scafandrerie pentru a putea ataca navele din adâncuri, prin atentate sinucigașe.
Similar, în anul 2000, în Filipine, gruparea teroristă musulmană Abu Sayyaf (purtător al sabiei – în arabă) a răpit un inginer de întreținere din stațiunea Sanah. Teroriști știau că inginerul a fost instructor de scufundări și doreau de la el instrucțiuni de scufundare.
Nu este exclus ca teroriștii să captureze nave, în special nave care transportă gaze naturale lichefiate sau gaz petrolier lichefiat ori tancuri de țiței care să fie folosite în misiuni sinucigașe.
Toate aceste elemente vor duce indubitabil și la crearea de capacități navale ale rețelelor teroriste și argumentele pe care le-am amintit sprijină această afirmație. Cercetătorii în domeniu semnalează faptul că, deja, anumite grupări teroriste cum ar fi Al Qaida, Hezbollah, Hamas, ETA (Euskadi Ta Askatasuna), LTTE (Liberation Tigers of Tamil Eelam), la fel ca și multe grupări indoneziene și filipineze, posedă o „capacitate teroristă maritimă” și acest lucru deja s-a facut simțit.
Compania de asigurări Loyd’s din Londra a semnalat MI – 6 și CIA faptul că Al Qaida a cumpărat nave de la un armator grec care are legături cu o organizație teroristă.
Al Qaida posedă în mod sigur nave, specialiștii acreditând un număr de 15 până la 300 de nave care ar aparține acestei organizații teroriste și care navigă sub diferite pavilioane de complezență ale unor state ca Yemen și Somalia dar și ale Senegalului, Liberiei și insulelor caraibiene St. Vicent. Practic, aceasta este prima flotă teroristă a lumii.
Serviciile de informații ale SUA au arătat că este sigur că navele al-Qaeda au cărat explozivul care a fost folosit pentru confecționarea bombelor cu care au fost atacate cele două ambasade americane din Africa.
Abdulrahine Mohammed Abda al Nasheri este considerat „șeful operațiilor navale” al lui Osama bin Laden, creierul atacului asupra USS Cole și organizatorul unor viitoare atacuri împotriva navelor militare americane și britanice în Strâmtoarea Gibraltar și Marea Mediterană dar serviciile de securitate marocane au prevenit misiunea sinucigasă prin arestarea membrilor saudiți ai al-Qaeda care ar fi trebuit să acționeze în zonă. El mai este numit și “Emirul Mării” și, deși a fost capturat de către americani, în mod singur, acest “amiral” al lui Osama bin Laden a reușit să creeze prima structură teroristă maritimă.
Relația dintre terorismul marin, pirateria maritimă și jaful armat pe mare
Întotdeauna, infracțiunile care se petrec într-un mediu comun se conjugă și, la un moment dat, tind să acționeze unitar sau chiar să se unifice, astfel încât să fie foarte greu de individualizat. Este și cazul relației dintre terorismul marin, pirateria maritimă și jaful armat pe mare, rămânând de văzut care va fi elementul coagulator și predominant precum și ce mutații se pot produce.
În primul rând, pirateria, pe lângă alte fărădelegi, este una din sursele de ajutor ale terorismului, acesta având nevoie de finanțări care se obțin prin activități comerciale ilegale ( de exemplu: exploatările forestiere ale guerillelor comuniste din Filipine, traficul de stupefiante, filierele de imigrație clandestină, contrabanda și alte activități ilegale).
În contextul actual, concepția asupra pirateriei exclude actele teroriste, obiectivele acestora fiind politice, diferențe între pirați și teroriști fiind aceea că pirații vor prada lor și, rareori, să moară pentru o cauză, pe când teroriștii întotdeauna mor pentru o cauză.
Dacă pirateria și terorismul s-ar asocia, răspunsul pirateriei ar fi “fără prea multă politică dar de acord cu o tentă mai militară” iar atunci exercitarea pirateriei s-ar dovedi foarte rapid că este imposibilă deoarece ea nu are scopuri politice dar, în condițiile când terorismul marin ar subordona pirateria, atunci ea va deveni o simplă unealtă care aparent își va desfășura activitatea tradițională dar, în realitate, ar fi o simplă modalitate de atingere a unor scopuri politice.
De exemplu, strâmtoarea Malacca, unde este un rai al pirateriei, prezintă o interesantă combinație între pirateria tradițională și grupurile islamice teroriste (Gerakin Aceh Mardeka, Jemmah Islamiyah, Lashkar Jihad, Lashkar Jundullah și Rabitatul Mujahideem) iar multe acțiuni au un caracter greu de definit, pirateria și terorismul alcătuind o stranie combinație dar care relevă și o comunitate de interese între cele două entități ce poate evolua într-o alianță de amploare ce poate deveni redutabilă.
În 2003, se reamintește într-o știre la Radio France International, în Strâmtoarea Malacca, nava Tri Samudra a fost atacată de 35 de persoane deși patru ar fi fost suficiente. Aceștia erau înarmați cu Kalașnikoave și lansatoare de rachete, au luat comanda navei și au executat diferite exerciții după care au plecat. Modalitatea de abordaj, armamentul utilizat și numărul mare de atacatori nu se încadra în pirateria clasică și era mai degrabă o combinație între piraterie și terorism. Și exemplele ar putea continua.
Participarea României la combaterea pirateriei maritime a jafului armat pe mare și a terorismului maritim
Odată cu statutul de țară membră NATO, România a devenit componentă activă la lupta împotriva terorismului și, implicit, împotriva terorismului marin. Prima participare a unei nave românești, Fregata “Regele Ferdinand”, la operațiunea “Active Endeavour” este elocventă în acest sens deoarece această operațiune reprezintă opțiunea NATO pentru lupta terorismului și, implicit, a terorismului marin și, totodată, a statuat atât disponibilitatea României de a participa activ la astfel de operațiuni cât și capacitatea acțională a Forțelor Navale de a se integra și desfășura cu success astfel de misiuni.
Ca să avem o imagine asupra dimensiunii acestei operațiuni, trebuie arătat că pe timpul misiunilor, anul trecut, au fost monitorizate în Marea Mediterană peste 50.000 de nave.
Trebuie avut în vedere faptul că România, ca țară membră a NATO, va participa și în continuare cu Forțele sale Navale la misiuni de monitorizare și combatere a terorismului marin, a pirateriei maritime, a jafului armat pe mare, precum și a contrabandei și a altor delicte care se petrec în mediul marin.
Deasemeni, trebuie reținut faptul că structurile Poliției de Frontieră acționează în limita apelor teritoriale și, în cazurile prevăzute în lege, și în zona contiguă dar singura forță care poate desfășura acțiuni în zona economică exclusivă și în marea liberă sunt Forțele Navale ale statului, în special pentru monitorizare și avertizare asupra delictelor din domeniul maritim dar și pentru intervenție, având în structură forțe și mijloace specializate de intervenție care pot executa cu succes misiuni de „boarding” fapt atestat și de admiterea și participarea Forțelor Navale ale României la misiunile specifice din cadrul operației „Active Endeavour”.
Acest lucru determină și necesitatea ca Forțele Navale să aibă structura și mijloacele necesare iar fregatele tip 22, fregata „Mărășești” și grupul de elicoptere maritime sunt un bun început care, însă, trebuie dezvoltat.
Conducerea unor astfel de acțiuni, la nivel național, este atributul forțelor care îndeplinesc, așa cum am arătat, următoarele condiții:
– au posibilitatea executării supravegherii și monitorizării situației navale pe arii mari din zona economică exclusivă și marea liberă;
– pot acționa în orice condiții meteorologice și de stare a mării;
– au o autonomie crescută, putând executa misiuni de lungă durată;
– pot gestiona monitorizarea unui număr mare de ținte;
– pot interveni, oportun și eficient, pentru prevenirea și anihilarea unor acțiuni de piraterie, jaf armat și terorism pe mare, în limitele impuse de legislația internațională în domeniu și de convențiile regionale, cu personal specializat și antrenat pentru astfel de misiuni.
II.3 Analiza conținutului legal al infracțiunii de piraterie
Această infracțiune este de fapt o tâlhărie comisă în marea liberă sau într-un loc care nu este supus jurisdicției nici unui stat (pe o navă sau aeronavă, sau între aeronavă și o navă).
Fiind comisă într-un loc nesupus jurisdicției vreunui stat, această faptă aduce atingere intereselor tuturor țărilor, astfel că incriminarea acestei fapte reprezintă respectarea de către statul nostru a unor obligații asumate prin tratate și convenții internaționale.
Potrivit art. 1 al art. 235, pirateria este furtul comis prin violență sau amenințare, de către o persoană care face parte din echipajul sau din pasagerii unei nave aflate în marea liberă, al bunurilor care se găsesc pe acel vas sau pe o altă navă.
Forma asimilată din alin 2 constă în capturarea unei nave aflate în marea liberă sau faptul de a provoca prin orice mijloc, naufragiul ori eșuarea acesteia în scopul de a-și însuși încărcătura ei sau de a tâlhări persoanele aflate la bord.
Ca și la tâlhărie, pirateria se compune din două acțiuni: o acțiune principală de jefuire a bunurilor și o acțiune secundară care constă în acte de violență comise față de persoane sau alte bunuri (navă ori părți din navă).
Obiectul juridic special este complex, fiind format pe de o parte din relațiile sociale privitoare la ocrotirea bunurilor, iar pe de altă parte din relațiile sociale privitoare la integritatea corporală, sănătatea sau libertatea persoanei. Vom avea un obiect material general și anume însăși nava/aeronava în contra căreia se săvârșește infracțiunea și un obiect material special, format din toate bunurile și persoanele asupra cărora se comite activitatea infracțională. Aceste bunuri se pot afla pe același vas sau pe un alt vas.
Subiectul activ
De regulă, această infracțiune presupune o pluralitate de subiecți activi și pasivi. Subiecții activi pot fi membrii echipajului, pasagerii de pe nava în care se săvârșește infracțiunea, dar și echipajul ori pasagerii de pe o altă navă agresoare. Nu este necesar ca toți membrii echipajului sau toți pasagerii să contribuie la săvârșirea faptei. Sunt subiecți activi atât cei ce execută acțiunea de jaf, cât și cei care realizează violențele.
Subiectul pasiv
Sunt persoanele ale căror interese patrimoniale au fost vătămate prin comiterea jafului, adică posesorii bunurilor răpite, cât și persoanele asupra cărora s-a efectuat acțiunea adiacentă, actele de violență. Este posibil ca aceeași sau aceleași persoane să fie victimele ambelor acțiuni.
Latura obiectivă
Elementul material pentru varianta tip constă în cele două acțiuni: furtul și actele de violență față de persoane sau bunuri. Violența poate să fie fizică sau morală (amenințare). Cerințele esențiale ale elementului material sunt următoarele:
– acțiunea de jefuire să fie săvârșită de o persoană sau de persoane care fac parte din echipajul unei nave ori pasagerii aflați pe o navă;
– jefuirea să se comită asupra unui vas aflat în marea liberă;
– acțiunea de jefuire să aibă ca obiect bunurile aflate pe nava asupra căreia se săvârșește infracțiunea de piraterie;
– actele de violență să se săvârșească contra persoanelor sau bunurilor aflate pe nava asupra căreia se comite infracțiunea.
Pentru varianta asimilată, elementul material îl reprezintă acțiunea de capturare a unei nave sau de a provoca naufragiul ori eșuarea ei.
Alin. 4 asimilează pirateriei și fapta comisă pe o aeronavă sau între aeronave și nave. Urmarea imediată este aceeași ca în cazul infracțiunii de tâlhărie.
Latura subiectivă
Pirateria se comite cu intenție, iar cerințele esențiale ale laturii subiective constau în:
– fapta (atât acțiunea principală cât și cea adiacentă) să se săvârșească cu intenția însușirii bunurilor ce fac obiectul jefuirii.
– acțiunea de jefuire să se realizeze în scopuri personale. Cerința esențială a laturii subiective pentru varianta asimilată din alin.2 presupune ca oricare dintre acțiuni să se realizeze în scopul de a-și însuși încărcătura ei sau de a tâlhări persoanele aflate la bord. Tentativa se pedepsește.
Forme
Infracțiunea de piraterie se poate comite ca și tâlhăria în orice din formele posibile, acte pregătitoare, tentativă, fapt consumat ori epuizat.
a) Actele pregătitoare, deși posibile, nu sunt incriminate;
b) Tentativa, posibilă sub forma celei întrerupte ori relativ improprii, e incriminată;
Consumarea
Infracțiunea de piraterie se comite în forma consumată în cazul în care acțiunea de jefuire s-a comis în întregul său prin folosirea violenței și s-au ridicat bunurile care au format obiectul acestor acțiuni pe nava în care se aflau.
Epuizarea
Fapta de piraterie se poate prelungi în timp, fie prin acțiunea de luare a bunurilor prin mai multe acte similare, repetate la diferite intervale de timp, fie prin amplificarea unor urmări specifice acțiunii adiacente (vătămarea sau chiar moartea persoanelor vătămate). În aceste cazuri, infractiunea se epuizeaza prin încetarea activității infracționale sau când nu mai este posibilă nici o prelungire sau amplificare a acțiunii adiacente.
Modalități
Fapta este incriminată sub o modalitate normativă simplă (art. 235) si sub trei modalitati normative agravate (art. 236). Trimitem pentru explicatii la modalitatile corespunzatoare ale tâlhariei. Fiecărei modalități normative poate să-i corespundă o varietate de modalități faptice.
De observat că legea asimilează infracțiunii de piraterie și jaful săvârșit pe o aeronavă sau între aeronave și nave. Se înțelege că o jefuire comisă pe aeronavă nu este cu putință decât dacă făptuitorii au determinat o aterizare forțată într-un loc izolat sau au coborât cu ajutorul unor parașute având asupra lor bunurile supuse jefuirii.
Sancțiuni
Fapta de piraterie în forma simplă ori asimilată prevăzută în alineatul 1 sau 2 al art. 235 din Codul Penal se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani și interzicerea unor drepturi. Forma agravată din alin. 3. Potrivit alin. 3 din art. 235, pirateria se consideră mai gravă dacă a avut ca urmare vătămarea corporală (oricare din consecințele arătate la art. 194 din Codul Penal). Considerațiile făcute la articolul precedent referitor la tâlhăria care a avut ca urmare vătămarea corporală rămân valabile.
Pedeapsa prevăzută este închisoarea de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi. Aspecte procesuale. Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, iar competența de soluționare a cauzei în primă instanță revine judecătoriei.
Pirateria urmată de moartea victimei (art. 236)
În acest articol sunt grupate formele agravate ale tâlhăriei și pirateriei care sunt urmate de moartea victimei. Ori de câte ori tâlhăria sau pirateria conduce la decesul victimei, fapta este considerată mai gravă și se pedepsește cu închisoare de la 7 la 18 ani și interzicerea unor drepturi. Urmarea mai gravă (moartea victimei) i se datorează autorului din culpă, astfel că fapta se comite cu intenție depășită (preterintenție). Dacă moartea victimei este cauzată cu intenție, vom avea un concurs de infracțiuni: tîlhărie/piraterie și omor.
Aspecte procesuale
Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, iar competența de soluționare a cauzei în primă instanță revine tribunalului. Competența de efectuare a urmăririi penale revine procurorului.
CAPITOLUL III
Analiză comparativă a infracțiunilor de tâlhărie și piraterie
În cadrul Codului Penal, o parte importantă din acesta se referă la faptele care aduc atingere proprietății. Faptele îndreptate împotriva proprietății sunt prevăzute și sancționate prin dispozițiile cuprinse în Titlul II din Codul Penal.
Manifestările păgubitoare au fost sancționate în toate sistemele socio-politice, deosebirile de reglementare și de tratament datorându-se particularităților proprii fiecărei societăți în parte. Ca urmare faptele îndreptate împotriva patrimoniului public sau privat sunt reprimate prin prevederile Titlui II „Infracțiunile contra patrimoniului”.
În cadrul sistemului de drept românesc, patrimoniul este ocrotit, în primul rând, printr-un întreg ansamblu de mijloace extrapenale, civile și de altă natură. Împotriva faptelor care prezintă un grad mai ridicat de pericol social, patrimoniul este ocrotit prin încriminarea faptelor care îi aduc atingere.
Astfel, în cadrul Titlului II intitulat „Infracțiuni contra patrimoniului” infracțiunile au fost grupate de către doctrinari în trei mari grupe, între care infracțiunile de tâlhărie și piraterie ce fac parte din prima categorie, cea a faptelor de sustragere, la care se mai adaugă infractiunile de furt, tainuire si delapidare.
Obiectul juridic generic al infracțiunilor din Titlul II este constituit din fasciculul de relații sociale ce privesc patrimoniul – public sau privat – și care se cer ocrotite împotriva diverselor acțiuni cu efecte prejudiciante îndreptate împotriva acestuia sau obiectul juridic generic îl constituie relațiile sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare sunt asigurate prin apărarea patrimoniului.
În dreptul penal noțiunea de patrimoniu, în legătură cu infracțiunile care se pot comite împotriva acestuia are un înțeles mai restrâns și se referă la bunuri nu ca universalitate, ci în individualitatea lor susceptibile de a fi apropriate de către făptuitor prin mijloace frauduloase sau de a fi distruse, deteriorate, tăinuite, gestionate fraudulos.
Pasivul patrimoniului, respectiv datoriile unei persoane, nu reprezintă, de regulă, nici un interes pentru cei care se dedau la fapte de încălcare a patrimoniului, chiar dacă pasivul face parte din patrimoniu.
În afara obiectului juridic comun, infracțiunile contra patrimoniului au și un obiect juridic special, constând în anumite relații sociale cu caracter patrimonial. Astfel, în cazul tulburării de posie legiuitorul a urmărit prin incriminarea faptei să ocrotească posesia asupra bunurilor în cazul abuzului de încredere, gestiunii frauduloase, înșelăciunii, însușirii bunului găsit, încrederea și buna credință pe care trebuie să se bazeze relațiile sociale cu caracter patrimonial. Deasemenea, în alte cazuri, infracțiunile contra patrimoniului pot avea ca obiect juridic secundar relațiile sociale apărate, în principal, prin incriminarea unor fapte care fac parte din alte categorii de infracțiuni, cum ar fi, de exemplu, tâlhăria care are ca obiect juridic secundar relațiile sociale ocrotite prin incriminarea amenințării sau prin incriminarea lovirii sau a altor violențe.
Infracțiunile de tâlhărie respectiv piraterie au, în afara obiectului juridic, și un obiect material, deoarece, în cazul acestor infracțiuni, relațiile sociale ocrotite de lege sunt vătămate prin exercitarea activității incriminate asupra unui anumit bun. Obiectul material al infracțiunilor din cadrul Titlului II este constituit din însuși bunul asupra căruia se îndreaptă acțiunea ilicită. De regulă, acest bun se găsește în patrimoniul unei persoane fizice sau juridice.
Exista infracțiuni unde, pe lângă obiectul material principal, specific infracțiunilor contra patrimoniului apare și un obiect material adiacent cum ar fi, de exemplu: corpul persoanei violentate fizic la infracțiunile de tâlhărie și de piraterie.
La infracțiunile contra patrimoniului, subiectul activ nemijlocit – autorul, este, de regulă, necircumstanțiat de text. Deci, pentru a fi subiect activ al infracțiunii, persoana care săvârșește fapta solciamente periculoasă nu trebuie să aibă o anumită calitate. În cazul infracțiunilor de tâlhărie și de piraterie pe lângă persoana al cărui patrimoniu a fost lezat și care este subiectul pasiv principal poate exista și un subiect pasiv secundar reprezentat de persoana care, fără a fi direct lezată în patrimoniul său, suferă violențele exercitate de către făptuitor.
În conținutul infracțiunilor contra patrimoniului intră ca element constitutiv sau ca circumstanță agravantă fapte care altfel sunt incriminate ca infracțiuni distincte. Astfel tâlhăria include, în forma sa simplă, furtul precum și lovirea sau alte violențe, prevăzute la art. 249 respectiv 195 din Codul Penal.
Realizarea laturii obiective a infracțiunilor contra patrimoniului nu este subordonată vreunei condiții referitoare la locul sau timpul săvârșirii faptei, excepție face numai infracțiunea de piraterie, în cazul căreia fapta trebuie săvârșită asupra unei nave aflate în marea liberă sau într-un loc nesupus jurisdicției nici unei țări.
Urmarea socialmente periculoasă sau urmarea imediată constă, de regulă, în producerea, provocarea unor pagube în patrimoniul unei persoane fizice sau juridice private, ori al unei persoane juridice publice. În privința unor infracțiuni, cum ar fi tâlhăria, pirateria și tăinuirea, apare și o altă urmare imediata ce se răsfrânge asupra valorilor sociale ocrotite în mod adiacent în norma de încriminare. Deci, în cazul tâlhăriei și pirateriei, urmarea imediată constă și în producerea de vătămări ale integrității corporale sau sănătății victimei ori în decesul victimei.
Raportul de cauzalitate, la unele dintre infracțiunile patrimoniale, ca de exemplu, furt, tâlhărie, piraterie, însușire a bunului găsit, rezultă din însăși materialitatea faptei – ex re – , el nu mai trebuie să fie dovedit.
În ceea ce privește latura subiectivă, forma de vinovăție cu care se săvârșesc aceste infracțiuni este intenția. Iar la unele infracțiuni – furt, tâlhărie, înșelăciune – forma de vinovăție este intenția calificată, deoarece făptuitorul săvârșește infracțiunea pentru a atinge un anumit scop. Intenția, la unele dintre aceste infracțiuni, furt, tâlhărie, înșelăciune, nu poate fi decât directă.
Infracțiunile contra patrimoniului, realizându-se prin acțiuni săvârșite cu intenție, sunt susceptibile de desfășurare în timp, astfel încât sunt posibile, atât actele de pregătire, cât și tentativa.
Consumarea infracțiunilor are loc în momentul în care executarea acțiunii este dusă până la capăt, producându-se și urmarea imediată specifică acestor infracțiuni. Unele din infracțiuni, ce îmbracă forma unei infracțiuni contra patrimoniului pot fi susceptibile de săvârșire în formă continuată. În asemenea cazuri, în afara momentului consumării, există și un moment al epuizării, care este momentul încetării acțiunii sau momentul săvârșirii acțiunii.
Infracțiunile contra patrimoniului sunt prevăzute cu pedepse diferite. Astfel, unele sunt sancționate cu pedeapsa închisorii, ale cărei limite variază de la o infracțiune la alta, pe când altele sunt prevăzute cu pedepse alternative – închisoare sau amendă. Aceste infracțiuni, de regulă, se urmăresc din oficiu. În cazul tâlhăriei, pirateriei, înșelăciunii, distrugerii intenționate și al distrugerii din culpă sunt prevăzute și forme agravate. Circumstanțele care atribuie acestor infracțiuni caracter calificat sau agravat se referă, fie la obiectul material sau subiectul infracțiunii, fie la latura obiectivă a acesteia.
Formele calificate sau agravate ale infracțiunilor contra patrimoniului sunt prevăzute cu pedeapsa închisorii, care are însă limite mai ridicate, iar în unele cazuri și cu pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi.
Tâlhăria, fiind o infracțiune complexa, implicit obiectul material poate fi privit atât în raport cu acțiunea principală de furt, cât și în raport cu acțiunea adiacentă de violență, amenințare sau alte constrângeri.
În raport cu acțiunea principală, obiectul material al infracțiunii de tâlhărie este același cu cel de la infracțiunea de furt, respectiv un bun mobil, un lucru având o valoare patrimonială, susceptibil de a fi sustras.
Infracțiunea de furt și implicit infracțiunea de tâlhărie are ca obiect material, bunul mobil aflat în posesia sau detenția altuia asupra căruia s-a efectuat acțiunea de sustragere, de luare fără drept.
Prin „bun mobil” se înțelege bunul care poate fi deplasat, transportat dintr-un loc în altul, fără a-și modifica valoarea. Orice lucru mobil, atât timp cât se află situat de fapt în sfera patrimonială a unei persoane, implică prezumția că el satisface o necesitate a acelei persoane.
Subiectul activ al infracțiunii de tâlhărie, de asemenea și subiectul pasiv, nu este circumstațiat de text, deci orice persoană poate avea calitatea de subiect activ al infracțiunii. Subiect activ poate fi și o persoană care ar avea în totul sau în parte vreun drept asupra bunului furat el putând avea asupra bunului un drept de proprietate sau un alt drept real.
Subiect activ nemijlocit (autor) poate fi o singură persoană, însă tâlhăria se poate săvârși de mai mulți indivizi, cooperând ocazional sau fiind organizați în bandă.
În cazul infracțiunii de tâlhărie, participația este posibilă sub forma coautoratului, instigării și complicității.
Coautoratul este forma de participație penală în care, la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală și-au adus contribuția, în mod nemijlocit, două sau mai multe persoane. Această formă a participației penale nu presupune și existenta altor participanți dar nici nu îi exclude.
Sunt socotiți coautori ai infracțiunii de tâlhărie toți cei care și-au adus contribuția la comiterea faptei, chiar dacă unii au efectuat ca autori sau complici numai acțiunea de furt iar alții numai acțiunea adiacentă. În cazul infracțiunii de tâlhărie, în ceea ce privește coautoratul nu se cere ca fiecare dintre coautori să comită acte de însușire a bunurilor, cât și acte de violență, amenințare sau alte constrângeri fiind suficient ca ei să fi participat fie la furt, fie la agresarea victimei. Acest lucru se explică prin faptul că de esența coautoratului este cooperarea bazată pe o înțelegere anterioară sau din timpul săvârșirii faptei între doua sau mai multe persoane care realizează în întregime sau în parte acte nemijlocite de executare a laturii obiective a aceleiași sau acelorași infracțiuni.
În practica judiciară s-a format un punct de vedere unitar în ceea ce privește coautoratul în cazul infracțiunii de tâlhărie, respectiv s-a reținut că pentru a exista tâlhărie este suficient dacă fiecare autor a realizat cel puțin unul din actele care se integreaza în ansamblul celor comise de ceilalți, dacă aceștia au desfășurat, în mod concordant activități materiale prin care s-a realizat infracțiunea, în baza unui plan conceput în comun.
În ceea ce privește instigarea, aceasta este acea forma a participației penale care constă în fapta de determinare, cu intenție, prin orice mijloace, de către o persoană numită instigator, a altei persoane, numită instigat, să săvârșească o faptă prevazută de legea penală. Instigatorului îi aparține hotărârea de a săvârși infracțiunea, hotărâre pe care o trasmite persoanei ce o va săvârși efectiv, instigatul. Datorită acestui motiv instigatorul este numit autorul moral al infracțiunii iar instigatul autorul material.
Deci, instigarea, ca formă a participației penale, este posibilă în cazul infracțiunii de tâlhărie, implicând îndeplinirea cumulativă a două condiții să se săvârșească un act intenționat și specific de determinare a altei persoane la săvârșirea infracțiunii și să se producă transferul, trasformarea psihică a instigatului, așa încât acesta să treacă la executarea faptei de tâlhărie.
Pentru a ne afla în prezența instigării la infracțiunea de tâlhărie, instigatorul trebuie să-l fi determinat pe instigat să săvârșească un furt prin întrebuințare de violențe sau alte mijloace de constrângere.
Dacă autorul săvârșește o infracțiune mai gravă decât cea la care a fost instigat sau sprijinit, răspunderea penală a instigatorului sau complicelui va putea fi atrasă numai în măsura în care aceștia au prevăzut producerea rezultatului mai grav.
În situația în care autorul săvârșește o infracțiune mai puțin gravă decât cea de tâlhărie la care a fost instigat sau sprijinit de către un complice, această împrejurare nu se răsfrânge asupra participanților deoarece nu s-a realizat, de fapt, o participație, instigatul putând răspunde în acest caz de instigare neurmată de executare.
Violențele sau amenințările întrebuințate vor constitui acțiunea adiacentă necesară pentru întregirea elementului material al infracțiunii de tâlhărie respectiv piraterie din momentul când ele au exercitat sau erau de natură a exercita o puternică constrângere fizică sau morală asupra persoanei împotriva căreia au fost îndreptate.
Violențele trebuie să fie exercitate împotriva victimei, violențele săvârșite împotriva bunurilor pot constitui, în anumite condiții, o amenințare (ex: ruperea legăturilor telefonice). Într-un asemenea caz, fapta constituie tâlhărie, dar în modalitatea întrebuințării de amenințări. Violențele îndreptate direct față de lucruri, dar care nu constituie o amenințare, nu poate constitui acțiunea adiacentă și nu întregește conținutul obiectiv al infracțiunii.
Potrivit art. 235 Cod penal – pirateria tip constă în jefuirea prin acte de violență săvârșite în scopuri personale, de echipajul sau pasagerii unei nave împotriva persoanelor sau bunurilor care se găsesc pe acea navă ori împotriva altor nave, dacă navele se află în marea liberă sau într-un loc care nu este supus jurisdicției nici unui stat.
Ca și la tâlhărie, obiectul juridic este complex, fiind constituit în principal din relațiile sociale de ordin patrimonial, iar în secundar, din relațiile sociale privitoare la integritatea fizică a persoanei. Pentru infracțiunile de tâlhărie și piraterie există un obiect material principal, reprezentat de bunurile în raport cu care se realizează acțiunea de jefuire, dar și unul adiacent, și anume persoana fizică împotriva căreia se exercită actele de violență sau de amenințare.
La ambele infracțiuni, elementul material se realizează prin două activități, o activitate principală, corespunzatoare furtului, și alta secundară, constând în folosirea violenței. În cazul infracțiunii de tâlhărie subiect activ poate fi orice persoană, iar în cazul infracțiunii de piraterie subiectul activ este format dintr-o pluralitate de făptuitori, din echipajul sau pasagerii unei nave.
De observat că legea asimilează infracțiunii de piraterie și jaful săvârșit pe o aeronavă sau între aeronave și nave. Spre deosebire de infracțiunea de tâlhărie, infracțiunea de piraterie este condiționata de locul săvârșirii și anume marea liberă sau în apele unei regiuni de pe glob nesupuse jurisdicției unei țări deoarece dacă se comite in cuprinsul mării teritoriale fapta va constitui infracțiunea de tâlhărie.
În cazul infracțiunii de tâlhărie cât și a infracțiunii de piraterie, agravanta care a avut vreuna din urmările arătate in art. 191 Cod Penal cât și agravanta care a avut consecințe deosebit de grave sau moartea victimei, îi sunt imputabile făptuitorului pe bază de praeterintenție.
BIBLIOGRAFIE
Alexandru Boroi, Drept Penal partea speciala, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2006
Ana Pârvu, Infracțiunile de șantaj și tâlhărie. Analiză comparativă, în Revista de Drept Penal, nr. 3/2006
Aurora Liiceanu (cordonator); Dr. Aurora Liiceanu, Dr. Doina Săucan (redactori), Drd. Mihai Ioan Micle, Mihaela Istrate, Octavian Rujoiu și Alina Bărbulescu (colaboratori), Analiza fenomenului violenței în societatea românească, 2003
Catalina Miron, Infractiunile contra patrimoniului prin nesocotirea increderii, teza de doctorat, Universitatea Nicolae Titulescu, Bucuresti , 2012
Constantin Butiuc, Instituții de drept penal, vol. II, București, Editura Lumina Lex, 2003
Constantin Duvac, Infracțiunile contra patrimoniului din perspectiva noului Cod penal și a Codului penal în vigoare, în Revista de Drept Penal, nr. 1/2013
Constitutia Romaniei, art. 36 alin 2, Editura Univers Jurdic, București, 2014
Cristinel Meceanu, Andra Roxana Trandafir, Isabelle Tocan, Titian Dana, Lucretia Postelnicu, Kuglay Irina, Claudia Jderu, Gradinaru Daniel, Victor Constantinescu, Marius Bulancea, Andone-Bontas Amalia, Bodoroncea Georgina, Coord. Mihail Udroiu, Codul de procedura penala. Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2014
Dongoroz Vintilă și colaboratorii, Explicatii teoretice ale Codului penal român, Volumul III, Ediția a Il-a, Editura Academiei Române, Editura AII Beck, 2003
George Antoniu, Emilian Dobrescu, Tiberiu Dianu, Gheorghe Stroe și Tudor Avrigeanu, Reforma legislației penale, Editura Academiei Române, București, 2003
George Antoniu, Noul Cod penal. Reflecții asupra infracțiunilor contra persoanei, în Revista de Drept Penal, nr. 4/2013
George Antoniu, Costică Bulai și colaboratorii, Practica judiciară penală, vol. III, Partea specială, Editura Academiei Române, București, 1992
George Antoniu, Ocrotirea penală a patrimoniului în dreptul comparat, Revista de drept penal nr. 2/2001
George Antoniu, Tâlhăria, unitate sau pluralitate de infracțiuni, Revista de Drept Penal, nr. 4/2006
George Antoniu, Vinovăția penală, Editura Academiei Române, București, 1995,
Gheorghiță Mateuț, Drept penal special, Sinteze de teorie și practică judiciară, vol. I, Editura
Hâldan Romulus, Pirateria maritimă, jaful armat pe mare și terorismul maritim – probleme ale securității mondiale la începutul secolului XXI în Geopolitica, Anul VIII, Nr. 33-34, Editura Top Form, București, 2010
Ilie Pascu, Infracțiunile contra patrimoniului. Drept comparat, Revista de drept penal nr. 1/2007
Ilie Pascu, Mirela Gorunescu, Drept Penal Partea speciala, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2008
Iulian Poenaru, Elaborarea noilor Coduri penale, Revista Dreptul, Nr. 6/2001
Jiganie-Șerban Mihai, Tițian Dana, Stoica Viorica, Vasilache Ion, Pichler Adrian, Crețu Sebastian,Vasilache Alexandru, Dragnea Ionuț, Ciolcă Iuliana, Șerban Gheorghe, Buneci Petre (Coord.), Noul Cod de procedura penala. Note. Corelatii. Explicatii, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2014
Margareta Fleșner, Tâlhăria, Forme de manifestare și dificultăți în intervenție, Revista de Criminologie, Criminalistică și Penologie, nr. 2, 2010
Mihai Adrian Hotca, Codul penal. Comentarii și explicații, Editura C.H.Beck, București, 2007
Mirela Carmen Iacob, Reglementarea infracțiunii de înșelăciune în Noul Cod Penal, în contextul unor aspecte de drept comparat, Analele Științifice ale Universității „Al. I. Cuza”, Iași, Tomul LV, Științe Juridice, 2009
Noul Cod Penal, Editura Hamangiu, 2011
Octavian Loghin și Tudorel Toader, Drept penal român. Partea specială, Casa de editură și presă Șansa, București, 2001
Pavel Abraham, Emil Derisidian, Codul Penal al Romaniei comentat si adnotat, 2002
Revista de Drept penal, anul IV, nr. 1/1997, Asociația Română de Științe Penale
Tudorel Toader, Drept penal român. Partea specială, Editura Hamangiu, București, 2007,
Valentina Simona Malescu, Securitatea maritimă, abordarea conceptuala, http://www.arduph.ro/
Vasile Drăghici, Obiectul juridic al infracțiunii, Editura Lumina Lex, București, 2004
BIBLIOGRAFIE
Alexandru Boroi, Drept Penal partea speciala, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2006
Ana Pârvu, Infracțiunile de șantaj și tâlhărie. Analiză comparativă, în Revista de Drept Penal, nr. 3/2006
Aurora Liiceanu (cordonator); Dr. Aurora Liiceanu, Dr. Doina Săucan (redactori), Drd. Mihai Ioan Micle, Mihaela Istrate, Octavian Rujoiu și Alina Bărbulescu (colaboratori), Analiza fenomenului violenței în societatea românească, 2003
Catalina Miron, Infractiunile contra patrimoniului prin nesocotirea increderii, teza de doctorat, Universitatea Nicolae Titulescu, Bucuresti , 2012
Constantin Butiuc, Instituții de drept penal, vol. II, București, Editura Lumina Lex, 2003
Constantin Duvac, Infracțiunile contra patrimoniului din perspectiva noului Cod penal și a Codului penal în vigoare, în Revista de Drept Penal, nr. 1/2013
Constitutia Romaniei, art. 36 alin 2, Editura Univers Jurdic, București, 2014
Cristinel Meceanu, Andra Roxana Trandafir, Isabelle Tocan, Titian Dana, Lucretia Postelnicu, Kuglay Irina, Claudia Jderu, Gradinaru Daniel, Victor Constantinescu, Marius Bulancea, Andone-Bontas Amalia, Bodoroncea Georgina, Coord. Mihail Udroiu, Codul de procedura penala. Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2014
Dongoroz Vintilă și colaboratorii, Explicatii teoretice ale Codului penal român, Volumul III, Ediția a Il-a, Editura Academiei Române, Editura AII Beck, 2003
George Antoniu, Emilian Dobrescu, Tiberiu Dianu, Gheorghe Stroe și Tudor Avrigeanu, Reforma legislației penale, Editura Academiei Române, București, 2003
George Antoniu, Noul Cod penal. Reflecții asupra infracțiunilor contra persoanei, în Revista de Drept Penal, nr. 4/2013
George Antoniu, Costică Bulai și colaboratorii, Practica judiciară penală, vol. III, Partea specială, Editura Academiei Române, București, 1992
George Antoniu, Ocrotirea penală a patrimoniului în dreptul comparat, Revista de drept penal nr. 2/2001
George Antoniu, Tâlhăria, unitate sau pluralitate de infracțiuni, Revista de Drept Penal, nr. 4/2006
George Antoniu, Vinovăția penală, Editura Academiei Române, București, 1995,
Gheorghiță Mateuț, Drept penal special, Sinteze de teorie și practică judiciară, vol. I, Editura
Hâldan Romulus, Pirateria maritimă, jaful armat pe mare și terorismul maritim – probleme ale securității mondiale la începutul secolului XXI în Geopolitica, Anul VIII, Nr. 33-34, Editura Top Form, București, 2010
Ilie Pascu, Infracțiunile contra patrimoniului. Drept comparat, Revista de drept penal nr. 1/2007
Ilie Pascu, Mirela Gorunescu, Drept Penal Partea speciala, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2008
Iulian Poenaru, Elaborarea noilor Coduri penale, Revista Dreptul, Nr. 6/2001
Jiganie-Șerban Mihai, Tițian Dana, Stoica Viorica, Vasilache Ion, Pichler Adrian, Crețu Sebastian,Vasilache Alexandru, Dragnea Ionuț, Ciolcă Iuliana, Șerban Gheorghe, Buneci Petre (Coord.), Noul Cod de procedura penala. Note. Corelatii. Explicatii, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2014
Margareta Fleșner, Tâlhăria, Forme de manifestare și dificultăți în intervenție, Revista de Criminologie, Criminalistică și Penologie, nr. 2, 2010
Mihai Adrian Hotca, Codul penal. Comentarii și explicații, Editura C.H.Beck, București, 2007
Mirela Carmen Iacob, Reglementarea infracțiunii de înșelăciune în Noul Cod Penal, în contextul unor aspecte de drept comparat, Analele Științifice ale Universității „Al. I. Cuza”, Iași, Tomul LV, Științe Juridice, 2009
Noul Cod Penal, Editura Hamangiu, 2011
Octavian Loghin și Tudorel Toader, Drept penal român. Partea specială, Casa de editură și presă Șansa, București, 2001
Pavel Abraham, Emil Derisidian, Codul Penal al Romaniei comentat si adnotat, 2002
Revista de Drept penal, anul IV, nr. 1/1997, Asociația Română de Științe Penale
Tudorel Toader, Drept penal român. Partea specială, Editura Hamangiu, București, 2007,
Valentina Simona Malescu, Securitatea maritimă, abordarea conceptuala, http://www.arduph.ro/
Vasile Drăghici, Obiectul juridic al infracțiunii, Editura Lumina Lex, București, 2004
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Infractiuni de Talharie Si Piraterie (ID: 128200)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.