Infractiuni de Sustragere Contra Patrimoniului

CUPRINS

Capitolul I. Aspecte generale privind infracțiunile de sustragere contra patrimoniului.

Secțiunea 1. Considerații introductive

Secțiunea 2. Referințe istorice

Secțiunea 3. Analiză comparativă a infracțiunilor de sustragere contra patrimoniului. Codul penal vechi- Noul cod penal.

Capitolul II. Sistematizarea și aspecte comune ale infracțiunilor de sustragere contra patrimoniului.

Capitolul III. Analiza infracțiunilor de sustragere contra patrimoniului.

Secțiunea 1. Furtul (art. 228)

Secțiunea 2. Furtul calificat (art. 229)

Secțiunea 3. Furtul în scop de folosință (art.230)

Secțiunea 4. Furtul la plângerea prealabilă art. 231)

Secțiunea 5. Tâlhăria (art.233)

Secțiunea 6. Tâlhăria calificată (art.334)

Secțiunea 7. Pirateria (art.335)

Secțiunea 8. Tâlhăria sau pirateria urmată de moartea victimei (art.336)

Capitolul IV. Aspecte de practică judiciară privind infracțiunile de sustragere contra patrimoniului.

Capitolul V. Aspecte de drept comparat.

Capitolul VI. Concluzii.

CAPITOLUL 1. ASPECTE GENERALE PRIVIND INFRACȚIUNILE DE SUSTRAGERE CONTRA PATRIMONIULUI.

Secțiunea 1. Considerații introductive

Dreptul de proprietate este un drept fundamental de veche tradiție în catalogul drepturilor și libertăților cetățenilor. Dreptul de proprietate este garantat fiecărui cetățean. În conținutul acestui drept cuprindem dreptul persoanei fizice de a dobândi o proprietate, de a se folosi și de a dispune liber în legătură cu proprietatea sa și de a putea transmite dreptul său altuia. Constituția impune autorităților publice obligația de a respecta și ocroti dreptul de proprietate, recunoscând de fapt că orice persoană fizică, orice om are dreptul la proprietate. Realizarea dreptului de proprietate presupune obligația statului de a garanta și apăra proprietatea obținută pe căi licite. Autoritățile publice trebuie să ia toate măsurile posibile și rezonabile pentru a ocroti dreptul de proprietate.

Ocrotirea patrimoniului prin normele dreptului penal a constituit dintotdeauna un obiectiv prioritar al oricărui sistem de drept, patrimoniul reprezentând o componenta importantă a vieții de zi cu zi a oricărei persoane fizice sau juridice, de care depinde atât satisfacerea cerințelor curente, dar mai ales prosperitatea, la nivel individual , precum si micro sau macro-social.

În terminologia legii penale , “noțiunea de patrimoniu” nu are același înțeles ca și in dreptul civil. Sub aspect civil, patrimoniul înseamnă totalitatea drepturilor si obligațiilor pe care le are o persoană si care au o valoare economică, adică pot fi evaluate în bani, sau cu alte cuvinte totalitatea drepturilor si îndatoririlor actuale și viitoare ale unei persoane.

În dreptul penal, noțiunea de patrimoniu in legătură cu infracțiunile care se pot comite împotriva acestuia are un înțeles mai restrâns si se referă la bunuri nu ca universalitate, ci în individualitatea lor susceptibilă de a fi apropriate de făptuitor prin mijloace frauduloase ori de a fi distruse, deteriorate, gestionate fraudulos, etc.

Infracțiunea nu ar putea fi niciodată săvârșită împotriva patrimoniului ca universalitate de bunuri , pentru că aceasta din urmă va exista întotdeauna , indiferent de numărul sau valoarea bunurilor componente si chiar dacă subiectul nu posedă nimic ori numai datorii; nicio persoană nu poate fi lipsită de patrimoniu , ci cel mult de unul sau mai multe din bunurile care compun patrimoniul său. De aceea mai corect ar fi să se denumească aceste infracțiuni ca fiind îndreptate contra bunurilor care fac parte din patrimoniu ( patrimoniale) decât ca infracțiuni contra patrimoniului.

Sub acest aspect , este de observat că, incriminând faptele care aduc atingere patrimoniului, legea penală are în vedere acțiunea ilicită a făptuitorului , iar nu poziția juridică a victimei. Aceasta înseamnă ca infractorul trebuie să justifice că avea dreptul să săvârșească fapta care i se reproșează și in raport cu care organele de urmărire au făcut dovada caracterului ei ilicit; dacă avea calitatea de proprietar sau de posesor ori de detentor legitim al bunului care i-a fost sustras însușit sau distrus prin săvârșirea infracțiunii.

Legea penala a considerat, așadar , că, pentru a ocroti patrimoniul și drepturile legate de acesta , se impune, mai întâi, să fie apărate situațiile de fapt existente , în sensul ca acestea să fie menținute în starea în care se aflau până la intervenția ilicita a făptuitorului , întrucât orice modificare a lor prin fapte ilicite duce la o imposibilă sau dificilă ocrotire reală a entităților patrimoniale care fac obiectul drepturilor subiective. Este neîndoielnic că numai atâta vreme cât un bun își păstrează situația de fapt stabilită și cunoscută de cei interesați oricine ar putea pretinde că are vreun drept asupra acelui bun și-l va putea valorifica în mod real. În ipoteza în care bunul și-a pierdut situația de fapt ( de pildă, a fost însușit, sustras, ascuns, distrus, etc.) orice valorificare a dreptului privitor la acesta devine nerealizabilă.

Prin urmare, schimbarea pe căi ilicite a situației entităților patrimoniale constituie specificul infracțiunilor prevăzute în Titlul II al Noului Cod Penal. Un alt specific al acestei categorii de infracțiuni este că sub denumirea globala de “ infracțiuni contra patrimoniului” se ascund două categorii mari de bunuri susceptibile de a fi ocrotite prin incriminarea faptelor contra patrimoniului, în raport cu formele felurite de proprietate.

Delimitarea formelor fundamentale de proprietate care fac obiectul ocrotirii penale este consacrata chiar prin normele constituționale; art. 136 alin. (1) din Constituție prevede: “Proprietatea este publică sau privată” , ceea ce înseamnă că în societatea noastră nu sunt de conceput alte forme de proprietate decât cele enumerate in Constituție.

Secțiunea 2. Referințe istorice

Din toate timpurile și în toate orânduirile sociale, legislațiile penale au incriminat și sancționat sever infracțiunile săvârșite împotriva proprietății particulare, deosebirile datorându-se perioadei istorice și particularităților proprii unei societăți sau alteia.

În orânduirile cu exploatare de clasă ocrotirea patrimoniului a funcționat și funcționează în folosul celor avuți, adică al celor din clasa dominantă și abia se face simțită când este vorba de masa celor exploatați.

Legislațiile penale din orânduirile cu exploatare de clasă nu au incriminat niciodată faptele prin care minoritatea exploatatoare spoliază fără cruțare munca a celor exploatați, făcând-i să trudească până la istovire și însușindu-și cvasitotalitatea produsului muncii lor.

Ca o împotrivire fată de cei ce-și doreau fabuloase averi din spolierea celor exploatați, activitățile infracționale împotriva patrimoniului spoliatorilor au luat, încă de la începutul orânduirii feudale, forma asociațiilor organizate în bande, care purtau diferite denumiri și care au dăinuit și continuă să dăinui ască evoluate și in orânduirea capitalistă.

În privința sancțiunilor toate legiuirile penale din orânduirile cu exploatare de clasă s-au caracterizat prin pedepse de o asprime fără margini. Pedeapsa cu moartea era aplicată in majoritatea cazurilor, uneori de la prima faptă, alteori în caz de recidivă.

În perioada sclavagistă erau pedepsite cu asprime furtul si tâlhăria. Mai puțin cunoscute erau alte forme de atingere a proprietății, cum ar fi: înșelăciunea, abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă, care erau considerate delicte civile.

În perioada feudală s-a extins treptat represiunea penală. În sfera sa intrau toate faptele prin care se putea aduce atingeri patrimoniului. De regulă furturile mărunte se pedepseau cu biciuirea, însă, la al treilea furt se aplica pedeapsa cu moartea ( tresa furtului ). Această asprime a pedepselor arată frecvența infracțiunilor și gravitatea lor, împotriva unor fapte ca acestea stăpânirea era silită să recurgă la cele mai inumane pedepse.

Vechile noastre legiuiri penale, începând cu pravilele lui Vasile Lupu ( Cartea pentru învățături, din 1646 ) și Matei Basarab ( Îndreptarea Legii, din 1652 ) și sfârșind cu codicele penale ale lui Alexandru Sturdza ( 1826 ) în Moldova și a lui Barbu Știrbei (1850) în Muntenia, conțineau dispoziții cu privire la infracțiunile patrimoniale.

Codul penal român de la 1864 conținea în capitolul privitor la “Crime si delicte contra proprietăților “ dispoziții copiate, în mare majoritate, din codul penal prusian ( art. 306-380). În codul de la 1864 în grupul infracțiunilor contra proprietății erau incluse și unele infracțiuni care aveau numai indirect legătura cu ocrotirea avutului.

Codul penal roman de la 1936 numit „Noul cod penal Carol II”, intrat in vigoare la data de 1 ianuarie 1937, cuprindea aceasta materie in Cartea II, Titlul XIV intitulat „Crime si delicte contra patrimoniului” (art. 524-573).

Sintetizat in cinci capitole astfel: cap. I – Furtul; cap. II – Tâlhăria si pirateria; cap. III – Delicte contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii; cap. IV – Strămutarea de hotare, desființarea semnelor de hotar, stricăciuni si alte tulburări aduse proprietății; cap. V – Jocuri de noroc, loteria, specula contra economiei publice. Deci, Codul Penal din 1936 a restrâns in limitele sale firești toate infracțiunile contra patrimoniului, grupând-le in funcție de obiectul lor juridic. In art. 553 din Codul penal ,,Carol al II-lea”, inclus in Titlul XIV – „Crime si delicte contra patrimoniului”, Secțiunea VII, era incriminata înșelăciunea prin cecuri ale cărei forme ale actului de executare erau inspirate din art. 84 pct. 2 din Legea nr.59/1934 asupra cecului. Atât in timpul cat a fost in vigoare Codul penal de la 1864, cat si sub imperiul Codului de la 1936, au existat anumite infracțiuni contra patrimoniului care erau prevăzute in legi speciale, ca de pilda, in Codul Justiției Militare, in Codul comercial, in Codul silvic, in Codul Marinei comerciale, s.a..

In perioada anilor 1944 – 1989 s-au produs unele schimbări legislative importante, in toate domeniile dreptului, dar mai ales in cel al dreptului penal, in conformitate cu ideologia vremii si cu modul de a concepe existenta proprietății. Astfel a fost adoptat Decretul nr.192/1950 in conținutul căruia s-a definit noțiunea de „obștesc” si aceea de „avut obștesc”. Prin acest act normativ a fost introdus in Titlul XIV al Codului penal din 1936 un nou capitol cu denumirea „Unele infracțiuni contra avutului obștesc”, căruia, ulterior, i s-a adus modificări, mai ales in privința agravării pedepselor. Acest decret a marcat momentul in care apare pentru prima oara o ocrotire discriminatorie a patrimoniului după cum acesta era considerat „particular” sau „obștesc”.

Autorii Codului penal din 1968 n-au făcut si nici nu puteau sa facă altfel, decât sa consacre mai departe aceasta concepție de ocrotire diferențiata a patrimoniului. De aceea, in Titlul III au fost prevăzute infracțiuni contra avutului particular, iar in Titlul IV, infracțiuni contra avutului public sau obștesc.

După 1989 pornind de la necesitatea punerii de acord a legii penale, atât cu principiile constituționale, cat si cu realitățile de astăzi ale societății romanești, s-au adus numeroase modificări Codului penal. Cea mai importanta fiind realizata prin adoptarea Legii nr.140/1996 de modificare si completare a Codului penal, prin care pe lângă alte modificări substanțiale, se prevede o reglementare noua in materia infracțiunilor contra patrimoniului, s-a modificat si completat art. 215 Cod penal cu alin. 4 si 5. Astfel, s-a modificat denumirea Titlului III din „Infracțiuni contra patrimoniului”, iar Titlul IV, „Infracțiuni contra avutului obștesc” a fost abrogat in întregime.

Secțiunea 3. Analiză comparativă a infracțiunilor de sustragere contra patrimoniului. Codul penal vechi- Noul cod penal.

Infracțiunile contra patrimoniului sunt prevăzute în titlul II al părții speciale a noului cod penal.

Prin aceste incriminări se asigură ocrotirea patrimoniului prin combaterea faptelor îndreptate împotriva lucrurilor care fac parte din activul patrimoniului, astfel încât în materie penală noțiunea de patrimoniu capătă un înțeles mai restrâns decât cel specific dreptului.

Spre deosebire de Codul penal anterior, unde infracțiunile contra patrimoniului se regăseau nesistematizate în Titlul III, în noul Cod penal normele de incriminare a faptelor contra patrimoniului au fost sistematizate în mai multe capitole, ținând seama de fapt în care se pot găsi bunurile ca entități patrimoniale, cât și de caracterul sau natura acțiunilor ilicite prin care pot fi modificate aceste situații de fapt. Potrivit doctrinei dreptului penal, infracțiunile contra patrimoniului se subdivid ținând cont de specificul activității materiale, în infracțiuni contra patrimoniului bazate pe sustragere ( furt, tâlhărie, piraterie), infracțiuni contra patrimoniului bazate pe fraudă ( abuz de încredere, înșelăciune) și infracțiuni contra patrimoniului bazate pe samavolnicie ( distrugere, degradare, tulburare de posesie).

Pedepsele prevăzute în normele de incriminare a faptelor contra patrimoniului au fost reconsiderate, fiind mult mai reduse decât în Codul penal anterior. Această opțiune de politică penală a avut la bază următoarele rațiuni:

pedepsele aplicate în concret de instanțe pentru această categorie de infracțiuni;

necesitatea corelării cu dispozițiile din partea generală;

necesitatea reflectării în limitele legale de pedeapsă a ierarhiei firești a valorilor sociale care fac obiect de ocrotire penală;

necesitatea revenirii la tradiția Codurilor penale anterioare ( Codul penal din 1865, cel din 1937 și Codul penal din 1969).

De observat că infracțiunea de tăinuire ( art. 270) a fost sistematizată de către legiuitorul din 2009 in cadrul titlului IV ( infracțiuni contra înfăptuirii justiției), astfel încât nu mai face parte din grupul infracțiunilor contra patrimoniului, așa cum era în reglementarea anterioară.

Capitolul 1 reglementează faptele de furt prin descrierea conținuturilor următoarelor infracțiuni: furtul, furtul calificat, furtul în scop de folosință, plângerea prealabilă și împăcarea pârților și sancționarea tentativei la aceste infracțiuni, norme cu privire la care legiuitorul din 2009 a adus mai multe modificări fată de textele legii penale anterioare.

Furtul (art. 228) are în principal, același conținut juridic ca în Codul penal anterior, cu precizarea că limitele speciale de pedeapsă au fost reduse drastic ( închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda fată de închisoarea de la unu la 12 ani). Acesta este definit in alin. (1) ca luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, în scopul de a si-l însuși pe nedrept.

Fapta constituie furt și dacă bunul aparține în întregime sau în parte făptuitorului, dar în momentul săvârșirii acel bun se găsea în posesia sau detenția legitimă a altei persoane- alin. (2).

Întrucât textul se referă la legitimitatea posesiei sau detenției în momentul comiterii faptei de către proprietarul bunului, s-ar părea că în alte situații (de exemplu, când proprietarul își reia bunul din mâinile hoțului detentor imediat după săvârșirea faptei de către acesta) proprietarul lucrului sustras este îndrituit să ia singur bunul din mâinile detentorului ilegal.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, energia electrică ( alături de înscrisuri și orice fel de energie care are valoare economică) este considerată explicit bun mobil.

Furtul în scop de folosință, prevăzut ca o variantă asimilată și de specie a furtului în legea penală anterioară, a primit o incriminare de sine-stătătoare, în art. 230, de această dată ca o variantă atenuantă a faptei de furt, prevăzută în art. 228.

Furtul calificat (art. 229) prevede nu mai puțin de 16 elemente circumstanțiale de agravare. Totuși, în noua formulare s-a realizat o reducere a acestor împrejurări agravante, întrucât art. 209 din Codul penal de la 1969 prevedea 20 de ipoteze de agravare.

S-a renunțat la unele elemente circumstanțiale de agravare prevăzute în Codul penal anterior, referitoare la : săvârșirea furtului de doua sau mai multe persoane; asupra unei persoane aflate în imposibilitatea de a-și exprima voința sau de a se apăra; în timpul unei calamități. De asemenea s-a mai renunțat la agravantele comiterii furtului într-un loc public si cu privire la un act care servește pentru dovedirea stării civile, pentru legitimare sau identificare.

Au fost introduse unele împrejurări noi determinate fie de modalitatea de comitere în prezent a unor furturi prin scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă sau supraveghere, fie pentru a curma controversa existentă sub imperiul Codului penal anterior cu privire la încadrarea juridică a furtului săvârșit prin pătrunderea fără drept într-un domiciliu sau sediu profesional.

Noua reglementare menține împrejurarea agravantă a comiterii furtului de către o persoană care are asupra sa o armă, dar nu mai preia și ipoteza în care persoana are asupra sa o substanță narcotică.

Varianta prevăzută în alin. (3) al art.229 are același conținut cu cea prevăzută în alin. (3) al art. 209 din legea penală anterioară.

Furtul de cabluri, linii, echipamente și instalații de telecomunicații, radiocomunicații, precum și componente de comunicații se reține numai dacă, în momentul sustragerii, acestea erau efectiv integrate într-o rețea sau într-un sistem de comunicații aflat sau nu în funcțiune.

Noua reglementare nu mai preia împrejurarea agravantă a producerii unor consecințe deosebit de grave. În cazul în care se va produce o atare urmare subsecventă urmăririi penale, aceasta va fi reținută doar în procesul de individualizare a pedepsei.

Totodată, actele preparatorii prevăzute în art. 209 alin. (5) din Codul penal anterior au fost dezincriminate.

În cazul în care fapte de furt sau de furt calificat sunt incriminate prin legi speciale cu dispoziții penale, conform principiului specialității, ca mod principal de soluționare a conflictului de norme, se va aplica norma specială indiferent de mărimea limitelor speciale de pedeapsă atașate acestora, care pot fi mai mici, egale sau mai mari decât cele prevăzute în art. 228 sau art. 229, după caz.

Furtul în scop de folosință ( art.230), spre deosebire de reglementarea anterioară în care era sancționat cu pedeapsa pentru furtul simplu sau calificat, este incriminat ca faptă distinctă și sancționat cu o pedeapsă mai redusă ținând seama de diferența evidentă existentă între gradul de pericol social abstract al celor doua fapte.

Astfel, potrivit art. 230 alin.(1) furtul care are ca obiect un vehicul, săvârșit cu scopul de a-l folosi pe nedrept, se sancționează cu pedeapsa prevăzută în art. 228 sau în art.229, după caz, ale cărei limite speciale se reduc cu o treime.

Soluții similare există și în alte legislații, precum în art.244 din Codul penal spaniol, art.208 din Codul penal portughez, cap.8 secțiunea 7 din Codul penal suedez.

În conținutul acestei incriminări distincte a furtului, legiuitorul din 2009 a adăugat o ipoteză nouă – variantă de specie și asimilată – constând în folosirea, fără drept a unui terminal de comunicații al altuia sau folosirea unui terminal de comunicații racordat fără drept la o rețea, dacă s-a produs o pagubă.

Plângerea prealabilă și împăcarea ( art.231) are, în principiu, același conținut cu cel al incriminării corespondente din art. 210 al legii penale anterioare, cu mici deosebiri. Potrivit acestui text, faptele prevăzute în acest capitol, săvârșite de membrii de familie, de către un minor în paguba tutorelui ori de către cel care locuiește împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de aceasta, se pedepsește numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Mai întâi, de această dată, legiuitorul în preocuparea sa de a soluționa cât mai multe situații controversate a prevăzut explicit că textul în discuție se aplică tuturor faptelor prevăzute în acest capitol, adică furtului, furtului calificat și furtului în scop de folosință.

După aceea, expresia ” rude apropiate” a fost înlocuită cu noțiunea de ” membru de familie” pentru a se corela acest text cu noua terminologie consacrată de Codul penal din 2009, concept mai larg decât cel utilizat în legea penală anterioară.

Conform art. 232 ( sancționarea tentativei), tentativa la infracțiunile prevăzute în acest capitol se pedepsește.

În capitolul II sunt incriminate tâlhăria în varianta tip, tâlhăria calificată ți pirateria, fiind păstrate în mare parte și cu unele modificări dispozițiile din Codul penal anterior, cu precizarea că urmarea preterintenționată a morții victimei tâlhăriei și pirateriei a fost sancționată într-un text distinct și comun.

Tâlhăria ( art. 233) are același conținut cu cel prevăzut în art. 211 alin. (1) din legea penală anterioară, cu deosebirea că limitele speciale ale pedepsei închisorii au fost reduse de la 3 la 18 ani la 2 la 7 ani, fiind adăugată și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi.

În raport cu noile limite de pedeapsă prevăzute în art. 233, această infracțiune complexă absoarbe amenințarea (art.206) ori lovirea sau alte violențe (art.193) sau ambele fapte penale.

Tâlhăria calificată (art.234) reproduce unele elemente circumstanțiale de agravare atașate faptei tipice în legea penală anterioară ( art.234 alin. (1) lit. c) , teza I, pe unele le modifică ( art. 234 alin. (1) a), f) ), iar altele reprezintă o soluție nouă ( art. 234 alin.(1) lit. b), lit. e) teza II sau alin. (2) ).

Astfel s-a renunțat la unele dintre elementele circumstanțiale de agravare prevăzute în legea penală anterioară, respectiv tâlhăria săvârșită: de doua sau mai multe persoane împreuna; în timpul unei calamități sau într-o locuință ori în dependințe ale acesteia.

În art. 234 au fost introduse noi ipoteze de agravare, incidente în cazul în care fapta se săvârșește „asupra unui mijloc de transport” sau prin simularea de „calități oficiale”.

De asemenea, tâlhăria unor bunuri din cele arătate în art. 229 alin.(3) constituie un element distinct și nou de agravare a faptei tipice – art. 234 alin. (2), cu termene proprii de sancționare ( închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi) aceeași pedeapsă fiind prevăzută și în cazul în care tâlhăria a avut ca urmare vătămarea corporală a victimei- art. 234 alin. (3).

Tâlhăria care a produs consecințe deosebit de grave nu mai reprezintă o agravantă a infracțiunii.

Pirateria (art.235) a fost mai bine definită, termenul jefuirea fiind înlocuit de către legiuitorul din 2009 cu noțiunea „furtul” , iar expresia „în scopuri personale” a fost înlăturată. Astfel, în varianta tip, pirateria consta în furtul comis, prin violență sau amenințare, de către o persoană care face parte din echipajul sau din pasagerii unei nave aflate în marea liberă, al bunurilor ce se găsesc pe acel vas sau pe o altă navă și se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 15 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

În alin. (2) al textului a fost introdusă o variantă de specie, fără corespondent în legea penală anterioară, reprezentată de capturarea unei nave aflate în marea liberă sau de provocarea, prin orice mijloc, a naufragiului ori eșuării acesteia, în scopul de a-și însuși încărcătura ei sau de a tâlhări persoanele aflate la bord.

În conținutul juridic al pirateriei a fost menținută ipoteza de agravare în care fapta a avut ca urmare vătămarea corporală a victimei, caz în care pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi.

De asemenea, la fel ca în reglementarea anterioară, există piraterie și dacă fapta s-a comis pe o aeronavă sau între aeronave și nave.

Din conținutul incriminării a fost înlăturată de către legiuitorul din 2009 împrejurarea agravantă a producerii unor consecințe deosebit de grave.

Tâlhăria sau pirateria urmată de moartea victimei (art. 236). Dacă faptele prevăzute în art. 233-235 au avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 18 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

Potrivit art. 237 ( sancționarea tentativei), tentativa la infracțiunile prevăzute în art. 233-235 se pedepsește.

Capitolul II. Sistematizarea și aspecte comune ale infracțiunilor de sustragere contra patrimoniului

În principal, ocrotirea patrimoniului este asigurată de alte ramuri ale dreptului, cum ar fi dreptul civil, dreptul administrativ, dreptul muncii, etc. Legea penală are numai un rol subsidiar în sensul că ea acționează atunci când se dovedesc ineficiente celelalte mijloace nepenale sau extrajudiciare, dar daca legea penală este incidentă, ea constituie cea mai energică și mai eficientă formă de apărare a patrimoniului.

Patrimoniul unei persoane poate fi prejudiciat printr-o serie de fapte susceptibile să atragă răspunderea penală. În primul rând sunt acele fapte îndreptate direct contra patrimoniului care sunt incriminate in art. 228-256 Noul Cod Penal în cadrul Titlului II al Părții Speciale intitulat „Infracțiuni contra patrimoniului”. În al doilea rând patrimoniul ar fi lezat, în mod subsidiar prin alte fapte cum ar fi actele de diversiune din cadrul infracțiunilor contra statului sau abuzul în serviciu ce aparține infracțiunilor de serviciu și alte infracțiuni.

Infracțiunile contra patrimoniului (art. 228-256) sunt prevăzute în titlul părții speciale a noului Cod penal. Potrivit art. 246 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 289/2009 privind Codul penal, Noul Cod penal a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014, dată la care a fost abrogată Legea nr. 15/1968 privind Codul penal al României, republicată.

Normele de incriminare din art. 228-256 au fost sistematizate în 5 capitole ( cap. I- Furtul; cap. II – Tâlhăria și pirateria; cap. III – Infracțiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii; cap. IV – Fraude comise prin sisteme informatice și mijloace de plată electronice; cap. V – Distrugerea și tulburarea posesiei), în raport cu situațiile de fapt în care se pot găsi bunurile ca entități și de caracterul sau natura acțiunilor ilicite prin care pot fi modificate aceste situații de fapt.

Sistematizarea făcută nu este o premieră pentru legislația penală română, ci o revenire la tradiție întrucât Codul penal de la 1865 grupa crimele și delictele proprietății pe 9 secțiuni, iar cel de la 1937 le grupa în 4 capitole ( cap. I – Furtul; cap. II – Tâlhăria și pirateria; cap. III – Delicte contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii; cap. IV – Strămutarea de hotare, desființarea semnelor de hotar, stricăciuni și alte tulburări aduse proprietății).

Această clasificare a infracțiunilor în mai multe categorii este promovată și de codurile penale ale unor țări membre ale Uniunii Europene, ca de exemplu Codul penal francez ( Cartea a III-a – Crime și delicte contra bunurilor – cuprinde doua titluri, fiecare structurate pe 4 capitole), Codul penal spaniol ( Titlul XIII – Infracțiuni contra patrimoniului și ordinii socio- economice cuprinde nu mai puțin de 14 capitole), etc.

De observat că infracțiunea de tăinuire ( art. 270) a fost sistematizată de către legiuitorul din 2009 în cadrul titlului IV ( infracțiuni contra înfăptuirii justiției), astfel încât nu mai face parte din grupul infracțiunilor contra patrimoniului, așa cum era în reglementarea anterioară.

Aspecte comune.

1. Condiții preexistente.

Obiectul infracțiunii.

a) Obiectul juridic generic al infracțiunilor contra patrimoniului este reprezentat de valoarea socială pe care o constituie patrimoniul și ansamblul relațiilor sociale ce se nasc, se desfășoară și se dezvoltă în legătură cu respectiva valoare socială, îndeosebi sub aspectul drepturilor reale privitoare la bunuri, inclusiv sub aspectul obligației de a menține situația juridică inițială a bunului ce face parte din acel patrimoniu.

Infracțiuni precum tâlhăria sau pirateria au un obiect juridic complex, deoarece, în principal, afectează valoarea socială denumită patrimoniu, iar în secundar, valoarea socială pe care o reprezintă viața, sănătatea, integritatea corporală, libertatea persoanei.

b) Obiectul material al infracțiunilor contra patrimoniului îl reprezintă bunurile mobile sau imobile împotriva cărora a fost orientată activitatea infracțională.

În toate cazurile, obiectul material va fi un bun mobil la infracțiunile de furt, tâlhărie, abuz de încredere, delapidare sau însușirea bunului găsit.

Unele infracțiuni, cum ar fi distrugerea sau tulburarea de posesie pot avea ca obiect material un imobil asupra căruia se îndreaptă activitatea infracțională a făptuitorului.

Subiecții infracțiunii.

a) Subiectul activ poate fi orice persoană la majoritatea infracțiunilor, în măsura în care legea nu prevede o calitate specială pentru aceasta.

La unele infracțiuni, ca de exemplu gestiunea frauduloasă, legea stabilește o calitate specială a subiectului activ și anume cea de administrator judiciar. Calitatea respectivă trebuie sa fie îndeplinită inclusiv de cei care sunt coautori la aceste infracțiuni.

Infracțiunile contra patrimoniului se săvârșesc în participație penală, fie sub forma coautoratului, instigării sau complicității. Este posibilă și participația improprie, în măsura în care la intervenția intenționată a instigatorului sau complicelui autorul a acționat din culpă sau fără vinovăție.

b) Subiectul pasiv al infracțiunilor contra patrimoniului poate fi orice persoană fizică sau juridică, după caz, precum și statul în măsura în care bunurile asupra cărora a fost îndreptată activitatea infracțională constituie obiect exclusiv al proprietății publice.

În unele cazuri pe lângă subiectul pasiv principal poate apărea și un subiect pasiv secundar ( adiacent). Astfel, la infracțiunile de distrugere subiectul pasiv principal este persoana fizică sau juridică căreia îi aparține bunul, dar putem avea și un subiect pasiv secundar în persoana celui care avea asupra bunului distrus anumite drepturi care nu mai pot fi valorificate, ca de exemplu cazul creditorului ipotecar sau al uzufructuarului.

O deosebită problemă apare în cazul infracțiunilor complexe: tâlhăria și pirateria. Astfel, vor exista unele diversificări privind subiectul lor pasiv, atunci când, pe lângă persoana subiectului pasiv principal, al cărui patrimoniu a fost lezat prin violență, va exista și un subiect pasiv secundar, și anume persoana ce suportă violențele exercitate de făptuitor, chiar dacă aceasta nu a fost lezată în drepturile sale patrimoniale.

C. Locul și timpul săvârșirii infracțiunii.

La majoritatea infracțiunilor contra patrimoniului nu sunt întâlnite condiții speciale de loc și timp pentru existența infracțiunii.

În anumite cazuri, însă, locul poate constitui un element al conținutului de bază al infracțiunii ( ex: infracțiunea de piraterie, prevăzută în art. 235 C. pen.) sau element circumstanțial în conținutul calificat al unor infracțiuni ( infracțiunea de furt calificat prevăzută în art. 229 alin. (1) lit. b) C. pen.).

Și timpul poate constitui un element al conținutului de bază al infracțiunii ( ex: infracțiunea de însușire a bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor, prevăzută în art. 243 C. pen.) sau element circumstanțial în conținutul calificat al unor infracțiuni ( ex: infracțiunea de furt calificat prevăzută în art. 229 alin. (1) lit. b) C. pen.).

2. Structura și conținutul juridic cuprinde situația premisă și conținutul constitutiv al infracțiunii.

A. Situația premisă.

La infracțiunile contra patrimoniului situația premisă variază în funcție de specificul fiecărei infracțiuni. În cazul în care lipsește o astfel de situație premisă, infracțiunea condiționată de o astfel de situație se consideră că nu este prevăzută de legea penală.

Astfel, la infracțiunile de sustragere ( furt, tâlhărie, piraterie) situația premisă constă în existența unui bun care se află în stăpânirea de fapt a altei persoane decât aceea care comite fapta; în cazul infracțiunii de abuz de încredere, situația premisă o constituie raportul juridic patrimonial existent între persoana care deține un bun al altuia și persoana de la care a primit bunul, etc.

B. Conținutul constitutiv.

a) Latura obiectivă cuprinde: elementul material, cerințe esențiale, urmarea imediată și legătura de cauzalitate.

– Elementul material al laturii obiective a infracțiunilor contra patrimoniului se poate realiza fie sub forma unei acțiuni, de cele mai multe ori, fie a unei inacțiuni. Unele infracțiuni au elementul material sub forma unei singure acțiuni ( furtul), altele sub forma unor acțiuni alternative ( distrugerea) ori cumulative ( tâlhăria, pirateria), iar în alte situații acțiuni sau inacțiuni alternative ( însușirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor).

În doctrina dreptului penal există părerea conform căreia în raport de specificul fiecărei acțiuni care constituie elementul material al infracțiunii, se poate realiza o grupare a infracțiunilor contra patrimoniului în trei mari categorii: faptele de sustragere ( furtul, tâlhăria și pirateria), faptele realizate prin fraudă ( abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă, înșelăciunea și însușirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor) și faptele de samavolnicie ( distrugerea și tulburarea posesiei).

Sunt infracțiuni contra patrimoniului la care deși elementul material constă într-o acțiune, nu se exclude posibilitatea unor acte omisive prin care să se realizeze acțiunea incriminată, săvârșite în condițiile art. 17 C. pen. ( comisiune prin omisiune) cum ar fi gestiunea frauduloasă și distrugerea.

– Cerințe esențiale.

De principiu, elementul material al laturii obiective al infracțiunilor contra patrimoniului est condiționat de anumite cerințe esențiale care devin elemente constitutive ale infracțiunii. De exemplu, infracțiunea de furt este condiționată de cerința unui bun mobil aflat în posesia sau detenția altei persoane și de lipsa consimțământului acesteia; la infracțiunea de tâlhărie, violențele sau amenințările trebuie să constituie mijloc pentru săvârșirea furtului ori pentru păstrarea bunului furat.

– Urmarea imediată sau socialmente periculoasă constă în producerea unei pagube patrimoniale unei persoane fizice sau juridice. În cazul tâlhăriei și pirateriei se va produce și o altă urmare imediată, numită adiacentă deoarece au fost afectate și alte valori sociale, în secundar. În momentul în care vor exista și consecințe subsecvente ale infracțiunii, cum sunt urmările grave sau deosebit de grave , acestea vor fi reținute în conținutul agravat al infracțiunii.

– Legătura de cauzalitate se realizează între elementul material si urmarea imediată. În cazul anumitor infracțiuni rezultă din materialitatea faptei, iar în alte situații trebuie dovedită cu probe.

b) Latura subiectivă.

– Elementul subiectiv. Forma de vinovăție cu care se săvârșesc infracțiunile contra patrimoniului este intenția directă sau indirectă. Însă în cazul unor forme agravate ale tâlhăriei sau pirateriei, vinovăția poate lua și forma praeterinteniei, iar în alte situații forma vinovăției este culpa ( distrugerea din culpă).

– Cerințe esențiale.

Cerința esențială a laturii subiective este existența unui scop. De exemplu, la infracțiunea de furt se cere ca acțiunea de luare să se realizeze în scopul însușirii pe nedrept a bunului sustras.

3. Forme. Modalități. Sancțiuni.

A. Forme.

a) Actele pregătitoare nu sunt incriminate la aceste infracțiuni. În situația în care au fost efectuate de altă persoană decât autorul și au fost folosite de acesta la săvârșirea infracțiunii, pot reprezenta acte de complicitate.

b) Tentativa este sancționată la majoritatea infracțiunilor.

c) Consumarea are loc odată cu realizarea în concret a faptei și a tuturor elementelor infracțiunii contra patrimoniului, inclusiv urmarea imediată. De pildă, la infracțiunea de furt, fapta este consumată din momentul în care bunul mobil a fost scos din sfera de dispoziție a posesorului sau detentorului, schimbându-se situația de fapt a bunului.

d) Epuizarea există atunci când activitatea infracțională are formă continuă ( momentul epuizării faptei fiind acela al intervenției unei voințe contrare de a face să înceteze prelungirea activității ilicite a autorului) sau continuată ( momentul epuizării are loc când se săvârșește ultimul act al activității infracționale).

B. Modalități.

a) Modalități normative stabilite printr-un conținut închis de incriminare sau printr-un conținut deschis care permite și alte modalități decât cele enumerate de legiuitor.

b) Modalități faptice pot fi de o mare diversitate în funcție de împrejurările fiecărei infracțiuni.

C. Sancțiuni.

Noul cod penal prevede durate mai reduse de sancționare a unor infracțiuni contra patrimoniului. Limitele speciale ale pedepselor variază în funcție de natura acestora. Infracțiunile contra patrimoniului sunt pedepsite cu închisoarea sau pedeapsa amenzii, care uneori sunt alternative.

La unele infracțiuni, în variante agravate se prevede și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi ( tâlhărie, piraterie, distrugere calificată).

Instanța de judecată poate aplica și prevederile art. 112 C. pen. Privind confiscarea specială precum și prevederile art. 112 indice 1 C. pen. Privind confiscarea extinsă.

4. Aspecte procesuale

Pentru majoritatea infracțiunilor contra patrimoniului, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu. Intra în această categorie furtul; furtul calificat; furtul în scop de folosință; tâlhăria; tâlhăria calificată; pirateria; tâlhăria sau pirateria urmată de moartea victimei; însușirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor; înșelăciunea; înșelăciunea privind asigurările; deturnarea licitațiilor publice; exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile; frauda informatică; efectuarea de operațiuni financiare în mod fraudulos; acceptarea operațiunilor financiare efectuate în mod fraudulos; distrugerea; distrugerea calificată și distrugerea din culpă.

În cazul următoarelor infracțiuni contra patrimoniului, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate: faptele de furt săvârșite între membrii familiei, de către un minor în paguba tutorelui ori de către cel care locuiește împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de aceasta; abuzul de încredere; abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor; bancruta simplă; bancruta frauduloasă; distrugerea și tulburarea de posesie.

Există și situații când împăcarea părților înlătură răspunderea penală, pentru următoarele infracțiuni: furtul – art. 228 C. pen.; furtul calificat – art. 229 alin. (1) alin. (2) lit. b) și c) C. pen.; furtul în scop de folosință – art. 230 C. pen.; însușirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor – art. 243 C. pen.; înșelăciunea – art. 244 C. pen. și înșelăciunea privind asigurările – art. 245 C. pen.

De principiu, urmărirea penală se efectuează de către organele de cercetare ale poliției judiciare sub conducerea și supravegherea procurorului, iar competența judecării cauzei în primă instanță aparține judecătoriei, cu excepția infracțiunii de distrugere calificată, prevăzută de art. 254 C. pen., care intră în competența Tribunalului.

În situația infracțiunilor săvârșite cu intenție depășită care a avut ca urmare moartea unei persoane ( art. 236 C. pen. ), competența în primă instantă aparține Tribunalului.

Capitolul 3. Analiza infracțiunilor de sustragere contra patrimoniului

Secțiunea 1. Furtul – art. 228.

1. Conținutul legal.

Furtul este prevăzut în art. 228 C. pen. într-o variantă tip și o variantă asimilată. Varianta tip, incriminată în alin. (1), constă în luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept. Conform alin. (2), va exista furt și atunci când bunul aparține în întregime sau în parte făptuitorului, dar în momentul săvârșirii faptei acel bun se găsea în posesia sau detenția legitimă a altei persoane. În alin. (3) se menționează faptul că se consideră bunuri mobile și înscrisurile, energia electrică, precum și orice alt fel de energie care are valoare economică.

2. Condiții preexistente.

A. Obiectul infracțiunii:

a) Obiectul juridic. Obiectul juridic generic al infracțiunii de furt îl reprezintă relațiile sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare sunt asigurate prin apărarea patrimoniului.

Fac parte din patrimoniu bunurile corporale și incorporale, bunurile consumptibile ori fungibile, mobile sau imobile, principale ori accesorii.

Obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale de ordin patrimonial a căror existență, evoluție și dezvoltare este condiționată de păstrarea situației fizice a bunurilor mobile și de împiedicarea luării pe nedrept a acestor bunuri din patrimoniul public sau privat.

Norma juridică prevăzută în art. 228 C. pen., ocrotește o anumită situație de fapt existentă și anume posesia sau detenția bunurilor mobile de către o persoană care are stăpânire asupra acestor bunuri. Situația bunurilor se schimbă prin săvârșirea infracțiunii de furt pentru că bunurile trec din stăpânirea celui ce o exercita în mod legitim, în stăpânirea făptuitorului. Astfel , ocrotirea posesiei asupra bunurilor mobile implică și ocrotirea dreptului de proprietate.

Sunt și situații în care posesia unui bun mobil poate fi exercitată și de o altă persoană decât proprietarul acelui bun. În aceste cazuri apărarea posesiei se efectuează independent de ocrotirea dreptului de proprietate. Posesia exercitată de o altă persoană decât proprietarul poate fi legitimă sau nelegitimă.

Posesia legitimă este protejată față de orice persoană, chiar și față de proprietarul bunului, care se face vinovat de furt dacă ia acel bun posesia sau detenția legitimă a altei persoane.

Posesia nelegitimă este și ea protejată, astfel că un bun furat poate constitui, la rândul său obiectul material al altui furt.

Dacă proprietarul ia bunul din posesia sau detenția făptuitorului, fapta nu va fi infracțiune, deoarece este limpede că posesia sau detenția în acest caz nu sunt legitime.

b) Obiectul material îl constituie bunul mobil aflat în posesia sau detenția altuia având drept scop satisfacerea necesităților posesorului sau detentorului. Dacă bunul nu aparține unei persoane sau a fost abandonat nu poate fi obiect material al furtului.

Bunul trebuie sa aibă o valoare pentru cel care îl deține, însă pot fi obiect material al infracțiunii de furt chiar și bunurile care au decât o valoare sentimentală, afectivă.

Bunurile imobile nu pot constitui obiect material al furtului, dar părți din aceste bunuri, devenite mobile prin detașare fac obiectul material al infracțiunii de furt, cum ar fi ușile cărămizile, ferestrele unei case, etc.

Bunurile mobile pot fi animate sau neanimate. Sunt animate: animalele, păsările domestice și orice viețuitoare care se găsește în stăpânirea unei persoane. Bunurile neanimate sunt orice alte bunuri, indiferent de starea lor fizică ( lichidă, gazoasă, solidă). De asemenea sunt bunuri mobile banii, titlurile de credit și alte valori având echivalentul în bani.

Conform art. 228 alin. (3) C. pen., sunt considerate bunuri mobile și acele energii care sunt susceptibile de a fi sustrase și care au o anumită valoare economică.

Arborii, recoltele, fructele, după ce au fost desprinse de sol sau de tulpini pot constitui obiect material l infracțiunii de furt.

Corpul omului și părți ale acestuia, cât timp omul este în viață nu pot fi obiect material al infracțiunii de furt, însă dacă o persoană își însușește anumite adaosuri detașabile, de pildă: proteză, perucă, ea constituie furt.

De asemenea, în momentul săvârșirii faptei bunul mobil trebuie să se afle în detenția sau posesia altcuiva decât făptuitorul, pentru a constitui obiect material al furtului.

B. Subiecții infracțiunii.

a) Subiectul activ poate fi orice persoană fizică care răspunde penal. În varianta asimilată prevăzută de art. 228 alin. (2) C. pen., subiectul activ nu poate fi decât proprietarul care comite infracțiunea de furt asupra bunului care se află în acel moment în posesia sau detenția legitimă a altei persoane. De pildă se reține infracțiunea de furt în această variantă sustragerea unui bun din detenția celuilalt coproprietar sau cazul când inculpatul a sustras oile care erau proprietatea sa din oborul comunal, acestea fiind aduse acolo întrucât fuseseră găsite păscând pe terenul unei unități agricole care urma să fie despăgubită.

Participația penală este posibilă sub toate formele la această infracțiune.

Fapta de tăinui, în mod obișnuit, bunuri provenite din mai multe furturi succesive, prin ascunderea și valorificarea acestora repetată, constituie complicitate, și nu tăinuire la furturile săvârșite. Primul act de tăinuire va constitui o infracțiune distinctă, prevăzută în art. 270 C. pen.

b) Subiectul pasiv poate fi atât o persoană fizică cat și o persoană juridică.

Există cazuri în care se poate întâlni și o pluralitate de subiecți pasivi, atunci când prin aceeași faptă au fost sustrase bunuri ce aparțineau unor diferite persoane. Astfel persoana care avea posesia sau detenția bunului sustras se numește subiect pasiv direct, iar celelalte persoane sunt subiecți pasivi indirecți.

Inculpatul care sustrage mai multe bunuri dintr- o cameră, bunuri care aparțin unor persoane diferite , se va reține o singură infracțiune și nu un concurs de infracțiuni.

3. Conținutul constitutiv.

A. Latura obiectivă.

a) Elementul material se exteriorizează de cele mai multe ori printr – o acțiune și presupune luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia.

Prin deposedarea de bunul sustras se înlătură situația de fapt care permitea posesorului sau deținătorului să dispună de acel bun, iar prin aproprierea lui de către infractor se realizează o noua situație de fapt. Cele două acte se succed cu rapiditate, astfel încât delimitarea lor este dificilă.

S-a apreciat în doctrină și jurisprudență că acțiunea de luare poate fi săvârșită prin diferite moduri: prin apucare, ascundere, desprindere, consumare, etc., precum și prin orice mijloace: cu propria mână, prin folosirea unor animale dresate, prin implicarea unor păsări sau animale, etc.

Luarea se poate înfăptui și prin inacțiune, în mod excepțional, ca de exemplu cel care posedă o masă de bunuri și omite intenționat să predea anumite bunuri, pe care le reține pentru el.

b) Cerințe esențiale.

Pentru a se realiza latura obiectivă a infracțiunii de furt trebuie îndeplinite trei cerințe esențiale, și anume: lucrul sustras să fie un bun mobil, bunul să se afle în posesia sau detenția unei alte persoane, iar luarea să se fi făcut fără consimțământul celui deposedat.

În ceea ce privește prima cerință, semnificația bunului mobil a fost abordată anterior în aspectele analizate cu privire la obiectul material al infracțiunii de furt.

Ce-a de-a doua cerință, respectiv bunul sustras trebuie să se găsească în posesia și detenția altuia, este realizată și atunci când bunul s-ar afla ocazional și temporar în mâinile făptuitorului. Astfel , în practica judiciară s-a prevăzut că acela care își însușește un bun încredințat de victimă pe peronul gării, pentru pază, săvârșește infracțiunea de furt. În același timp, s-a decis că există furt și atunci când făptuitorul, știind că persoana vătămată a pierdut bunul și că îl caută și cunoscând locul unde bunul se găsește, se duce la locul respectiv de unde îl ia și și-l însușește.

Există și o a treia condiție și anume ca acțiunea de sustragere sa fii fost realizată fără consimțământul persoanei deposedate. Astfel dacă deposedarea s-a făcut fără încuviințarea posesorului sau deținătorului fapta nu mai constituie infracțiune de furt.

Consimțământul celui care posedă bunul trebuie să intervină înainte sau în timpul comiterii faptei și să fie dat de o persoană capabilă, în sens contrar fapta va constitui furt. De asemenea el trebuie să fie neviciat.

c) Urmarea imediată în cazul infracțiunii de furt constă în schimbarea stării de fapt a bunului, care este scos din posesia sau detenția altuia și lipsirea acestuia de posibilitatea de a mai dispune de acel bun.

Urmarea imediată se produce în momentul în care persoana păgubită nu mai știe nimic despre locul unde s-ar putea găsi bunul sustras și nici nu mai poate face vreun act material cu privire la acel bun. De asemenea, urmarea imediată este realizată și atunci când bunul luat fără drept a fost ascuns de făptuitor chiar în locul de unde l-a sustras, urmând ca ulterior sa-l ducă în alt loc.

În cazul furturilor din magazine, opinia dominantă este că urmarea imediată se produce în momentul luării bunului de pe raftul magazinului și ascunderea, ori consumarea lui în magazin, deoarece făptuitorul a început să efectueze acte materiale asupra bunului ca și cum acesta i-ar aparține. În acest caz, infracțiunea se consumă în momentul în care făptuitorul a mântuit bunul intr-o manieră din care să rezulte clar intenția de însușire a bunului.

Urmarea imediată nu se confundă cu paguba produsă prin această urmare.

d) Legătura de cauzalitate intre elementul material și urmarea imediată rezultă din materialitatea faptei.

B. Latura subiectivă.

a) Elementul subiectiv. În cele mai multe situații, forma de vinovăție este intenția, directă, însă poate fi și intenția indirectă, atunci când lucrul furat ar conține în el un alt bun a cărui eventuală prezență făptuitorul ar fi putut-o prevedea și a acceptat rezultatul faptei sale. Furtul săvârșit din culpă nu este posibil.

b) Cerințe esențiale.

Pentru a exista infracțiunea de furt, intenția de a săvârși acțiunea de luare a unui bun trebuie să aibă drept scop însușirea pe nedrept a acelui bun. Atunci când bunul a fost luat în alt scop decât cel al însușirii pe nedrept, fapta nu constituie infracțiune. Jurisprudența a decis că nu există intenția de furt dacă inculpatul a luat bunul pentru a determina persoana vătămată să-i restituie un bun reținut pe nedrept.

4. Forme. Modalități. Sancțiuni.

A. Forme.

a) Actele preparatorii nu sunt pedepsite. Constituie acte de complicitate când au fost efectuate de alți participanți.

b) Tentativa este pedepsită potrivit art. 232 C.pen. Fapta de furt nu poate fi comisă în forma tentativei perfecte, ci numai a tentativei imperfecte.

c) Consumarea infracțiunii are loc în momentul în care acțiunea de luare a bunului din posesia sau detenția persoanei asupra căreia se află este dusă până la capăt, astfel încât bunul este trecut în posesia ( stăpânirea de fapt) a infractorului, indiferent de cât durează această posesie ( teoria apropriațiunii acceptată de Codul penal român).

d) Epuizarea. În anumite situații acțiunea de luare a bunului poate îmbrăca forma infracțiunii continue ( ex: sustragerea de energie electrică) sau a infracțiunii continuate ( luarea mai multor bunuri dintr-o locuință în mod repetat, în baza aceleiași rezoluții infracționale).

La infracțiunea continuă, momentul epuizării va fi acela al intervenției unei voințe contrare de a face să înceteze prelungirea activității ilicite a autorului. La forma continuată, epuizarea are loc în momentul săvârșirii ultimului act al activității infracționale.

B. Modalități.

a) Modalități normative.

Potrivit art. 228 C. pen. furtul cunoaște următoarele modalități normative: furtul de bunuri materiale, furtul de înscrisuri sau energie electrică, furtul unui bun care aparține în întregime sau în parte făptuitorului.

b) Modalități de fapt ale infracțiunii de furt sunt numeroase și variate. Fiind particularizate în raport de obiectul material al furtului, subiectul activ, locul și timpul, mijloacele de executare, etc.

C. Sancțiuni.

Infracțiunea de furt se sancționează cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amendă. Instanța poate aplica și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi.

5. Aspecte procesuale.

Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, cu excepția faptelor de furt săvârșite în condițiile art. 231 C. pen.

Competența de a efectua urmărirea penală revine organelor de cercetare penală ale poliției judiciare, iar judecata în primă instanță revine judecătoriei.

Secțiunea 2. Furtul calificat – art. 229

1. Conținutul legal.

Art. 229 C. pen.: (1) Furtul este calificat când a fost săvârșit în următoarele împrejurări:

a) într-un mijloc de transport în comun;

b) în timpul nopții;

c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;

d) prin efracție, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase;

e) prin scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă ori supraveghere;

(2) Dacă furtul a fost săvârșit în următoarele împrejurări:

a) asupra unui bun care face parte din patrimoniul cultural;

b) prin violare de domiciliu sau sediu profesional;

d) de o persoană având asupra sa o armă;

(3) Furtul privind următoarele categorii de bunuri;

a) țiței, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoane- cisternă;

b) componente ale sistemelor de irigații;

c) componente ale sistemelor electrice;

d) un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în caz de incendiu sau alte situații de urgență publică;

e) un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenție la incendiu, la accidente de cale ferată, rutiere, navale sau aeriene ori în caz de dezastru;

f) instalații de siguranță și dirijare a traficului feroviar, rutier, naval, aerian și componente ale acestora, precum și componente ale mijloacelor de transport aferente;

g) bunuri prin însușirea cărora se pune în pericol siguranța traficului și a persoanelor pe drumurile publice;

h) cabluri, linii, echipamente și instalații de telecomunicații, radiocomunicații, precum și componente de comunicații.

2. Condiții preexistente.

A. Obiectul juridic al infracțiunii de furt calificat este asemănător cu cel al infracțiunii de furt și reprezintă relațiile sociale de ordin patrimonial a căror ocrotire este condiționată de asigurarea situației de fapt a poziției fizice pe care bunurile mobile o au în patrimoniul fiecărei persoane fizice sau juridice, la care se adaugă relațiile sociale de ordin patrimonial specifice fiecărui element circumstanțial de agravare prevăzut în art. 229 C. pen.

B. Obiectul material nu este diferit de cel al furtului simplu, însă pot exista unele deosebiri cauzate nu de obiectul în sine ci de alte motive de diferențiere, cum ar fi timpul, locul în care s-a acționat asupra obiectului material, natura bunului, etc.

C. Subiecții infracțiunii de furt calificat pot fi orice persoană, atât în ceea ce privește subiectul activ, cat și cel pasiv.

Pluralitatea de subiecți activi ( pluralitate ocazională) potrivit art. 229 C. pen. nu mai particularizează furtul simplu.

La furtul calificat subiectul activ al infracțiunii poate fi chiar proprietarul sau coproprietar, ori un titular al vreunui drept real, când bunul asupra căruia poartă dreptul lor se găsește în posesia sau detenția a altei persoane.

D. Locul și timpul săvârșirii infracțiunii. Furul calificat poate fi săvârșit oricând și oriunde. În mod excepțional, sunt unele situații de furt calificat la care împrejurarea care o particularizează se referă în mod expres la timpul sau locul săvârșirii faptei. De exemplu, furtul să se producă intr-un mijloc de transport în comun sau furtul să se petreacă în timpul nopții.

3. Structura și conținutul juridic al infracțiunii.

Infracțiunea de furt calificat are ca și părți componente situația premisă și conținutul constitutiv.

A. Situația premisă este identică cu cea a furtului simplu și se referă la poziția fizică pe care o avea bunul mobil în sfera patrimonială a unei persoane fizice sau juridice înainte de săvârșirea furtului.

B. Conținutul constitutiv este format din aceleași elemente ca și furtul simplu, singura deosebire fiind existența unui element în plus și anume elementul circumstanțial de agravare.

4. Analiza circumstanțelor agravante.

A. Elemente circumstanțiale prevăzute în art. 229 alin. (1) C. pen.:

Lit. a) Furtul săvârșit într-un mijloc de transport în comun.

Mijlocul care servește la transportul de persoane trebuie considerat ca fiind un mijloc de transport în comun, dacă acesta este anume destinat sau are posibilitatea reală de a transporta deodată mai multe persoane.

Reprezintă mijloace de transport în comun: metroul, autobuzul, troleibuzul, tramvaiul, trenul, avionul, etc. taxiul nu este considerat mijloc de transport în comun.

Est necesar ca fapta să se comită în timpul folosirii mijlocului de transport în comun, iar nu când acesta se află în depou sau garaj. Nu are nicio relevanță dacă făptuitorul este un călător sau o persoană care a urcat și a coborât în timpul staționării, sau dacă face parte din personalul de deservire al mijlocului de transport în comun.

Fiind o circumstanță reală se răsfrânge asupra tuturor participanților în măsura în care au cunoscut-o sau au prevăzut-o.

Lit. b) Furtul săvârșit în timpul nopții. Prin ” timpul nopții” se înțelege numai noaptea reală, adică din momentul când întunericul a luat, în mod efectiv, locul luminii; amurgul, care nu poate fi considerat încă întuneric, nu face parte din noapte. De aceea, împrejurarea dacă furtul a fost săvârșit în timpul nopții trebuie stabilită în raport cu starea de întuneric ce poate fi determinată prin probe, ținându-se seama nu numai de ora comiterii faptei, ci și de data calendaristică, poziția topografică a localității și condițiile atmosferice. Într-o speță, la data de 30 iulie 1997 apusul soarelui intervenit la ora 20:43, adică cu numai 17 minute înainte de săvârșirea faptei, iar poziția topografică a localității și condițiile atmosferice nu au favorizat apariția mai rapidă a întunericului și în mod corect s-a reținut de instanța de apel că încă nu se făcuse noapte atunci când inculpatul a săvârșit fapta. Zorile fac, însă parte din noapte.

Nu prezintă semnificație dacă făptuitorul a profitat sau nu de timpul nopții.

De asemenea nu se va reține ca element circumstanțial agravant în cazul furtului săvârșit în timpul zilei într-un tren în perioada în care acesta se află într-un tunel întunecos, într-o peșteră neiluminată, într-un subsol neiluminat, pe durata unei eclipse parțiale de soare.

Lit. c) Furtul săvârșit de către o persoană mascată, deghizată sau travestită.

Persoana mascată este cea care poartă o mască de orice fel pentru a nu-i fi recunoscută fața.

Persoana deghizată este cea care își schimbă înfățișarea în așa fel încât să nu-i fie recunoscută identitatea prin folosirea de perucă, barbă, ochelari, mustață falsă, etc.

Persoana travestită este cea care se prezintă sub înfățișarea unei persoane de sex opus celui real ( de exemplu, un bărbat travestit într-o femeie).

Este o circumstanță reală care se răsfrânge asupra tuturor participanților dacă au cunoscut-o.

Lit. d) Furtul comis prin efracție, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate sau a unei chei mincinoase.

Prin efracție se înțelege acțiunea constând în forțarea, degradarea sau distrugerea unui dispozitiv de închidere sau a oricărui obiect ce protejează un spațiu închis.( presupune în mod necesar existenta unei acțiuni violente). Furtul săvârșit prin efracție absoarbe infracțiunea de distrugere.

Escaladarea presupune trecerea peste un obstacol care îl împiedică pe făptuitor să ajungă în locul unde se află bunul pe care dorește să îl sustragă. Astfel, escaladarea se referă la trecerea peste un gard sau un zid, cățărarea pe zidul unei clădiri pentru a pătrunde în apartament prin balcon sau fereastră.

Cheia mincinoasă este cheia falsă, contrafăcută, multiplicată neautorizat sau orice instrument folosit pentru a acționa asupra unui mecanism de deschidere fără a-l distruge.

Folosirea unei chei adevărate presupune utilizarea acesteia fără a fi autorizată.

Este o circumstanță reală care se răsfrânge asupra tuturor participanților în măsura în care au cunoscut-o.

Lit. e) Furtul comis prin scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă ori de supraveghere.