Infractiuni Contra Vietii
INTRODUCERE
Lucrarea prezintă în amănunt infracțiunea de omor deosebit de grav așa cum o găsim în fiecare lucrare de specialitate: definirea infracțiunii, elementele care o constituie, noua reglementare precum și practică judiciară.
Trebuie să facem precizarea că lucrarea conține o parte de istoric al infracțiunii, cum a fost în trecut reglementată această infracțiune, aceste aspecte sunt tratate în capitotlul I la "Infracțiuni contra vieții. Considerații generale privind dreptul la viață". Capitolul II al lucrării noastre cuprinde, în amănunt omorul deosebit de grav. Capitolul III prezintă o perspectivă psihologică a infracțiunii de omor deosebit de grav.
Având în vedere iminenta intrare în vigoare a noului Cod penal, care va impune modificări de substanță al normelor incriminatorii ce privesc apărarea vieții persoanei ca valoare socială fundamentală, precum și necesitatea de a lămuri în mod deplin anumite aspecte de controversă referitoare la conținutul infracțiunii de omor deosebit de grav, dar și pentru a accentua caracterul pluridisciplinar al tratării, am apreciat ca oportună prezentarea unor aspecte nou apărute odată cu intrarea în vigoare a NCP. Capitolul IV cuprinde explicații suplimentare cu privire la noutățile aduse odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod Penal. Capitolul V al lucrării cuprinde "Infracțiuni asimilate infracțiunii de omor deosebit de grav", prezentarea unor infracțiuni care sunt diferențiate în practică de infracțiunea de omor deosebit de grav. Un capitol al lucrării, capitotlul VI, conține un studiu de caz făcut pe prima circumstanță agravantă reglementată de Codul penal român Art. 176 alin 1) lit. a, respectiv omorul săvârșit prin cruzimi.
De-a lungul timpului infracțiunile de mare violență (în această categorie sunt incluse omorul, tentativa de omor, pruncuciderea, lovirile cauzatoare de moarte, tâlhăria urmată de moartea victimei și violul cu victima sub 15 ani, ori urmat de moartea sau sinuciderea victimei), înregistrează o scădere cu 7% față de anul trecut când s-a înregistrat un trend crescător (+11%). Astfel, se înregistrează scăderi semnificative la aproape toate categoriile de fapte: omor (-17,2%), tentativa de omor (-7,8%), loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (-40,3%), tâlhărie cu moartea victimei (-60%). Important este faptul că toate aceste categorii de fapte prezintă scăderi și în mediul stradal, unde au un impact deosebit asupra percepției siguranței cetățeanului. Infracțiunile comise contra persoanei reprezintă 21,1% din totalul infracțiunilor sesizate și se mențin pe trendul negativ înregistrat anul trecut (-11,5%). Ponderea cea mai mare din totalul infracțiunilor contra persoanei o ocupă lovirile sau alte violențe (46,98%), infracțiuni care se află pe un trend descendent (-10,52%), la fel ca și vătămarea corporală care reprezintă 18,31% și, de asemenea, prezintă o scădere cu 9,73%. Infracțiunile contra persoanei în mediul rural au scăzut față de anul 2012 cu 14%. Aproximativ 53% din aceste fapte sunt loviri sau alte violențe, iar 20% sunt amenințări.
Prin particularitățile acestei categorii infracționale interesul multor specialiști din domeniul dreptului și nu numai a fost surescitat, motiv pentru care de-a lungul timpului s-a încercat o cât mai profundă cercetare și caracterizare a acestei categorii de infracțiuni. Latura psihologică constituie un aspect ce considerăm a oferi o notă particulară a infracțiunii de omor deosebit de grav, cu specificarea faptului că această perspectivă teoretică nu se bucură de titlul unei științe exacte.
CAPITOLUL 1. INFRACȚIUNI CONTRA VIEȚII
Considerații generale privind dreptul la viață
Referindu-ne la viață, am putea spune fără reținere, că aceasta consituie bunul cel mai de preț al omului. Ocrotirea vieții unei persoane se extinde pâna la moartea ei. Ea vizează atât persoanele care sunt sănătoase cât cele care suferă de o boală care e incurabilă, nefiindu-i nimănui permis să ia viața cuiva oricât de puțin sau nu ar mai avea de trăit, oricât de gravă ar fi starea bolnavului în continuare , sau chiar dacă victima consimte uciderea ei. Nu sunt acceptate așadar, forme de discriminare atunci când vine vorba de acest principiu și drept recunoscut, într-o serie de state printre care și România. Este firesc ca legea penală să acorde cea mai mare însemnătate ocrotirii vieții omului. Din cele mai vechi timpuri, s-a impus ca o necesitate obiectivă ocrotirea vieții persoanelor, astfel că cei ce suprimau viața unui membru social era alungat din comunitate, iar părțile interesate aveau posibilitatea răzbunării. Făptuitorul, alungat din cadrul tribului și lipsit de protecția lui era, în mod practic condamnat la dispariție.
Printre drepturile pe care le poate avea o persoană, sunt unele de natură morală, strâns legate de persoana omului, denumite drepturi persoanle nepatrimoniale, prin care se garantează și se ocrotește persoanlitatea omului, adică calitatea sa de a fi subiect de drept, în existența și integritatea sa corporală, ca și în diferitele ei manifestări morale sau intelectuale. Unul dintre aceste drepturi, absolut opozabil tuturor, este dreptul la viață.
Faptele îndreptate împotriva vieții persoanei prezintă un pericol social vădit, deoarece conflictul pe care îl generează amenință însăși existența societății. Traiul în societate nu este cu putință decât în condiții de securitate pentru ființa umană și atributele fizice și spirituale ale membrilor acesteia, care au o valoare inestimabilă. De aceea ocrotirea persoanei împotriva actelor de violență care le pun în pericol viața s-a impus înca din epocile cele mai îndepărtate. Într-adevăr, legile tuturor timpurilor au apărat persoana umană, sancționând cu asprime pe cei care atentau la viața omului.
Cu toate că în decursul istoriei dreptului penal, omul și drepturile sale au făcut obiectul unor legislații contradictorii și limitate, capacitatea geniului creator uman n-a putut fi niciodată tăgăduită. Creațiile milenare ca piramidele egiptene, templele grecești, cetățile romane, arta medievală ca și marile cuceriri ale epocii moderne și contemporane sunt mărturi grăitoare despre puterea de creație a geniului uman. Legile penale din toate epocile istorice au incriminat și sancționat infracțiunile contra vieții persoanei. Toate grupurile în viață, din cele mai vechi timpuri, s-au preocupat să asigure prin toate mijloacele, ocrotirea vieții indivizilor, fie apelând la reguli internaționale (cutumiare), la reguli religioase, morale, fie la cele juridice.
Dintre mijloacele juridice de apărare, legea penală a avut de timpuriu un rol tot mai important, dreptul penal fiind forma cea mai energică de influențare a relațiilor sociale și de ocrotire a valorilor fundamentale ale societății. În toate legiuirile grija pentru ocrotirea vieții omului stă în centrul atenției legiuitorului. În perioada existenței formațiunilor tribale măsurile împotriva celor care ucideau, persoane din aceeași colectivitate nu erau axate pe ideea de vinovăție, ci pe necesitatea de apărare și conservare a echilibrului necesar supraviețuirii grupului – răzbunarea nelimitată. Măsurile constau în alungarea făptuitorului din comunitate și numai atunci când nu era în joc securitatea tribului se lăsa părților interesate posibilitatea răzbunarii. În toate cazurile făptuitorul rămânea lipsit de protecția tribului și era practic supus pieirii.
Odată cu trecerea timpului răzbunarea nelimitată a fost înlocuită cu legea talionului (ochi pentru ochi și dinte pentru dinte), care introducea în gândire ideea de compensație sub formă incipientă, ca cel care face rău să sufere tot atâta rău. Codul Regelui Hamurabi din Babilon (1792 – 1750) are la bază legea talionului. El prevedea: dacă cineva ucidea femeia altuia, i se omora fiica; dacă o construcție se prăbușea dintr-un viciu de constructie și omora fiul proprietarului, era ucis fiul arhitectului; dacă un om liber, deținut pentru datorii, murea din cauza loviturilor sau a lipsurilor, era ucis fiul creditorului care a cerut ca acesta să fie închis pentru neachitarea datoriilor. În legislația romană, sub denumirea de omucidere era pedepsită orice faptă de ucidere intenționată a unei persoane libere, chiar savârșită în scop de furt, aplicarea pedepsei cu moartea unui cetățean fără o judecată prealabilă era considerată omucidere; tot astfel, otrăvirea sau uciderea sa prin vrăjitorie sau magie. Mommsen arăta că erau pedepsiti cu moartea cei care participau la ceremonii religioase nocturne sau la sacrificii umane; simpla deținere a unei cărți de magie era pedepsită cu închisoarea sau cu moartea; la fel, incendiul intenționat ca și infracțiunile comise cu ocazia unui naufragiu.
În sistemul de drept penal din societățile bazate pe exploatare, reglementarea și soluționarea infracțiunilor contra vieții favorizează direct sau indirect pe membrii claselor privilegiate. Cele dintâi legiuiri românești au fost "Cartea Românească de învățătură de la pravilele împărătești", tipărită în 1646 la Mănăstirea Trei Ierarhi din Iași și "Îndreptarea legii", în 1652 la Târgoviște. Uciderea unei persoane se pedepsea cu moartea prin spânzurătoare sau decapitare, dar se puteau aplica și pedepse mai ușoare, în funcție de categoria socială careia îi aparținea vinovatul. Legiuirea "Caragea" a fost ultima legiuire feudală, care a intrat în vigoare la 1 septembrie 1818 și a ieșit din vigoare la 1 decembrie 1865. Odată cu intrarea în vigoare a Codului penal din 1969 se realizează o deplină și egală ocrotire a persoanei, ridicând persoana la rang de valoare socială supremă.
Această scurtă expunere istorică demonstrează strădania spiritului uman în decursul secolelor de a explica fenomenul crimă și de ocroti pe om împotriva violențelor provenite chiar de la semenii săi. Efortul continuă și în prezent. Sub egida ONU funcționează organisme de combatere și bineînțeles de prevenire a criminalității.
Așadar, apărarea vieții unei persoanei constituie o preocupare constantă, care e comună tuturor sistemelor si normelor de drept. Dreptul la viață reprezintă un drept suprem, un drept natural al omului, astfel, orice persoană beneficiază de acest drept fundamental din momentul nașterii și până la intervenirea fenomenului natural al morții. Art. 22 din Constituția României reglementează dreptul fundamental la viață al unei persoane. Viața și moartea persoanei fizice reprezintă un fenomen natural, iar ocrotirea vieții prin intermediul dreptului reprezintă un fenomen juridic. Dreptul la viață reprezintă un drept definitoriu al ființei umane, iar Curtea Europeană îl consideră una dintre valorile fundamentale ale societății noastre, dar și în materia drepturilor omului pe plan internațional.
Declarația Universală a Drepturilor Omului stabilește în Art.3 dreptul oricărei persoane la viață și la inviolabilitate. Art. 2 al Convenției Europene prevede că dreptul oricărei persoane la viață este protejat de lege, iar Pactul Internațional privitor la drepturile civile și politice stabilește că dreptul la viață este inerent persoanei.
În ceea ce privește locul dreptului la viață în Constituțiile statelor lumii, el este consacrat expres de majoritatea acestora. Totuși, un număr limitat de Constituții, printre care cea a Franței, Italiei, Suediei și toate Constituțiile statului nostru până în prezent, nu îl consacră în mod expres, deși și acestea, prin reglementările lor, urmăresc ocrotirea vieții. Consacrat și recunoscut de Dreptul Constituțional și de Dreptul Civil, dreptul fundamental la viață al persoanei fizice este ocrotit, în mod deosebit, prin intermediul legii penale, în partea specială a Codului Penal Român, în cadrul titlului II ,, Infracțiuni contra persoanei”, în capitolul I ,,Infracțiuni contra vieții, integrității corporale și sănătății”.
Considerații generale privind omuciderea
Faptele incriminate sub denumirea generică de "omucidere" constituie, din punctul de vedere al calificării de grup o subdiviziune în cadrul infracțiunilor contra vieții, integrității corporale și sănătății, care, la rândul lor, constituie o subdiviziune în complexul grupului de infracțiuni contra persoanei.
Privite prin prisma acestor subdiviziuni, infracțiunile de omucidere au ca specific atingerea pe care ele o aduc ființei omului, ca atribut fundamental și indispensabil de care depinde existența și ființa omului, fără de care nu poate exista persoana și fără de care celelalte atribute ale persoanei (integritatea corporală, sănatatea, libertatea, demnitatea) pierd orice relevanță umană și socială. Gradul de pericol social pe care îl prezintă, deci, faptele prin care se aduce atingere vieții este deosebit de ridicat, aceste fapte punând în primejdie nu numai securitatea fiecărei persoane, dar, implicit și a întregii colectivități, fără respectul vieții persoanelor nefiind posibilă o liniștită conviețuire socială. Putem spune că omul este unicul creator al tuturor bunurilor materiale și spirituale din societatea noastră. Aceste bunuri și valori care au fost transmise din generație în generație, au asigurat și asigură progresul continuu al omenirii.
Sub denumirea de "omucidere", Codul nostru penal cuprinde acele infracțiuni prin care se aduce atingere vieții omului, ca atribut fundamental și indispensabil de care depinde existența și ființa acestuia, cunoscute și sub denumirea de "infracțiuni contra vieții". Aceste incriminări sancționează cele mai grave atentate împotriva persoanei: omorul, omorul calificat, omorul deosebit de grav, pruncuciderea, uciderea din culpă și determinarea sau inlesnirea sinuciderii. Bineînțeles odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod Penal, acest capitol nu mai are același conținut, dar vom analiza mai în detaliu acest capitol în cele ce urmează.
Omorul deosebit de grav face parte din grupul infracțiunilor contra persoanei, iar în cadrul acestui grup, din subdiviziunea infracțiunilor contra vieții, integrității corporale și sănătății. Omorul deosebit de grav este fapta persoanei care săvârșește un omor în imprejurări considerate de lege ca fiind grave. El este a doua variantă a omorului și, așa cum prevăd și dispozitiile art. 176 C. pen., constă în săvârșirea omorului în condițiile unor elemente circumstanțiale care dau în vileag un grad de pericol social al faptei și de periculozitate al infractorului, mai mare decât în cazul omorului calificat, omorul deosebit de grav constituind cea mai gravă variantă a omorului care atrage pedeapsa maximă prevăzută în legislația penală în vigoare în România.
Această gravitate deosebită a omorului, comis în elementele circumstanțiale precis și limitativ prevăzute de lege a determinat constituirea omorului deosebit de grav într-o variantă aparte a omorului. Astfel, ca o variantă de tip a omorului, fapta de omor deosebit de grav prezintă, în mod firesc, un grad de pericol social corespunzător gravității sale, săvârșirea să aducând atingere nu numai relațiilor sociale ocrotite prin incriminarea faptei de omor, ci și celor mai elementare sentimente de milă și omenie, relevând, totodată, revoltătoarea decădere morală a făptuitorului. Viața este ocrotită de legea penală într-un cadru mai larg, acela al ocrotirii persoanei și a principalelor atribute ale acesteia. Fiecare din aceste însușiri ale persoanei constituie valori pe care statul de drept are menirea și obligația să le ocrotească, să le asigure existența și dezvoltarea.
Este cunoscut că aceste infracțiuni prezintă un ridicat grad generic de pericol social, determinat, pe de o parte, de importanța valorilor sociale ce constituie obiectul protecției penale și de gravele urmări pe care le pot avea pentru comunitate săvârșirea acestor infracțiuni, iar pe de altă parte, de faptul că infracțiunile contra persoanei se realizează, de regulă, prin utilizarea unor mijloace sau procedee violente și au frecvența deseori mai ridicată în raport cu alte categorii de infracțiuni.
Aceste valori nu reprezintă realități izolate, exclusiv individuale, ci au o importanță socială, în jurul si pe baza lor se formează, se desfășoară și se dezvoltă relații interumane, conferind acestor valori caracterul de valori sociale, adică de valori în a căror existență este interesată întreaga societate și totodata, de valori al căror conținut se relevă pe deplin numai în cadrul relațiilor sociale. Săvârșirea oricăror infracțiuni contra persoanei, aducând atingere uneia din valorile sociale care reprezintă atribute, însușiri ale persoanei pune în pericol sau vatămă însăși relațiile sociale care s-au format și se desfasoară pe baza acestor valori sociale. Infracțiunile contra vieții reunite în Codul penal într-o secțiune distinctă, intitulată „Omuciderea”, sunt cele mai grave infracțiuni contra persoanei, deoarece prin săvârșirea lor I se răpește omului bunul cel mai de preț, care este viața. De aceea, faptele îndreptate împotriva vieții omului au fost incriminate din cele mai îndepărtate timpuri, fiind întotdeauna sancționate cu mare severitate.
Infracțiunile contra vieții sunt analizate în general pornind de la câteva elemente de structură și anume: obiectul juridic, obiectul material, latura obiectivă, latura subiectivă, subiecții, tentativa și consumarea și sancționarea. În continuare vom prezenta în linii mari aceste elemente ce sunt vizate prin analiză, astfel:
Obiectul juridic. Referindu-ne la acest element, putem spune că infracțiunile contra vieții au ca obiect juridic relațiile sociale referitoare la dreptul persoanei la viață. În cadrul acestor relații sociale, fiecare persoană, luată în considerare individual, apare ca titular al dreptului absolut la viață, iar toate celelalte persoane apar cu obligația de a se abține de la săvârșirea oricărei fapte prin care s-ar aduce atingere dreptului la viață al titularului.
Obiectul material, constă în corpul persoanei împotriva căreia s-a săvâșit infracțiunea. Condiția esențială pe care trebuie să o îndeplinească obiectul material este aceea potrivit căruia corpul persoanei trebuie să fie în viață.
Latura obiectivă. Infracțiunile contra vieții se săvârșesc prin acțiune sau inacțiune. Existența infracțiunii este condiționată fie de suprimarea vieții unei persoane, fie de cauzarea unor vătămări corporale având ca rezultat moartea victimei. Stabilirea raportului cauză-efect între acțiunea sau inacțiunea făptuitorului și rezultatul produs este esențială.
Latura subiectivă. Infracțiunile pe care le examinăm se săvârșesc de regulă cu intenție, care poate fi directă sau indirectă.
Subiectul. Infracțiunile contra vieții pot fi săvârșite de către orice persoană care îndeplinște condițiile generale cerute subiectului unei infracțiuni. Participația penală este posibilă în cazul acestor infracțiuni, de regulă, în toate formele.
Tentativa și consumarea. În cazul infracțiunilor contra vieții, tentativa este posibilă, cu excepția uciderii din culpă, dar legea nu prevede sancționarea ei decât în cazul omorului. Consumarea acestor infracțiuni are loc în momentul în care se produce rezultatul cerut de lege.
Sancționarea. Infracțiunile contra vieții fiind cele mai grave infracțiuni contra persoanei, sancțiunile prevăzute de lege sunt cele mai aspre.
Infracțiunile contra vieții dispun de mai multe forme, reunite sub un aspect central, și anume, încălcarea dreptului fundamental la viață. În capitolul următor vor fi analizate succint formele de infracțiuni contra vieții, și anume: omorul, omorul calificat, omorul deosebit de grav, pruncuciderea, uciderea din culpă.
Forme. Analiză succintă
Omorul
Consituie infracțiune de omor, potrivit Art. 174 C.pen., uciderea unei persoane. Într-o exprimare mai cuprinzătoare, omorul poate fi definit ca fapta persoanei care cu intenție ucide altă persoană. Infracțiunea de omor este cel mai grav atentat împotriva persoanei, deoarece are ca rezultat suprimarea vieții omului, adică moartea unui om. Cu privire la caracterul absolut și indispensabil al dreptului la viață în doctrină se fac diferite speculații teoretice. Se susține că, în sistemele judiciare penale care admit aplicarea pedepsei capitale, caracterul absolut al dreptului la viață al persoanei poate fi pus în discuție, deoarece aceasta ar fi o excepție de la protecția absolută a acestui drept. S-au conturat următoarele excepții de la caracterul absolut al dreptului la viață: sinuciderile, uciderile în legitimă apărare și uciderile conform dreptului războiului.
1.3.2. Omorul calificat
Ceea ce face ca omorul să fie calificat sau agravat sunt anumite împrejurări, circumstanțe legate fie de latura subiectivă, de subiectul activ sau pasiv al infracțiunii, fie de latura obiectivă. Aceste împrejurări imprimă un grad de pericol social sporit al faptei de omor. Potrivit Art.175 C.pen., omorul calificat constă în uciderea unei persoanei în una din următoarele împrejurări:
Cu premeditare;
Din interes material;
Asupra soțului sau unei rude apropiate;
Profitând de starea de neputință a victimei de a se apăra;
Prin mijloace ce pun în pericol viața mai multor persoane;
În legătură cu îndeplinirea datoririlor de serviciu sau publice ale victimei;
Pentru a se sustrage sau a sustrage pe altul de la urmărire sau arestare sau de la executarea unei pedepse;
Pentru a înlesni sau a ascunde săvârșirea altei infracțiuni;
În public.
Omorul deosebit de grav
Omorul deosebit de grav, este omorul săvârșit în vreuna din următoarele împrejurări:
prin cruzimi;
asupra a două sau mai multor persoane;
de către o persoană care a mai săvârșit un omor;
pentru a săvârși sau a ascunde săvârșirea unei tâlhării sau piraterii;
asupra unei femei gravide;
asupra unui magistrat, polițist, jandarm ori asupra unui militar, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora;
de către un judecător sau procuror, polițist, jandarm sau militar, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora.
1.3.4. Pruncuciderea
Potrivit Art.177 din C.pen., pruncuciderea constă în uciderea copilului nou-născut săvârșită imediat după naștere de către mama aflată într-o stare de tulburare pricinuită de naștere. Infracțiunea de pruncucidere reprezintă o varietate a infracțiunii de omor săvârșită în condiții specifice care justifică incriminarea distinctă și atenuarea sancțiunii penale. Termenul de pruncucidere are o semnificație proprie mai restrânsă decât termenul „infanticid”. Fapta denumită prin termenul „pruncucidere” este incriminată în legislațiile penale ca o variantă a atenuată a omuciderii
1.3.5. Uciderea din culpă
Fapta incrimiată în Art.178 din C.pen., constă în „uciderea din culpă a unei persoane”. Fapta este mai gravă „când s-a săvârșit ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea ueni activități; când s-a comis de un conducător de vehicul cu tracțiune mecanică, având în sânge o îmbibație alcoolică ce depășește limita legală sau care se află în stare de embrietate; când s-a săvârșit uciderea din culpă de orice altă persoană în exercițiul profesiei sau meseriei și care se află în stare de ebrietate; când s-a cauzat moartea a două sau mai multor persoane”. Uciderea din culpă are următoarele forme:
uciderea din culpă în forma simplă (forma tip);
uciderea din culpă profesională sau specială (forma calificată);
unele agravante ale acestor forme infracționale.
Uciderea din culpă este o variantă a omuciderii iar Codul penal cunoaște o reglementare amplă a uciderii din culpă, adoptând un sistem complex de incriminarea și sancționare.
1.3.6. Determinarea sau înlesnirea sinuciderii
Dreptul nostru penal incriminează determinarea sau în lesnirea sinuciderii ca o modalitate particulară a omuciderii, sub forma unei infracțiuni distincte, de sine stătătoare. Codul penal român reglementează două forme ale acestei infracțiuni, și anume:
Determinarea sau înlesnirea sinuciderii în forma simplă: care constă în fapta de a determina sau a înlesni sinuciderea unei persoane, dacă sinuciderea sau tentativa de sinucidere a avut loc.
Determinarea sau înlesnirea sinuciderii în forma calificată sau agravată: ceea ce îi conferă acestei infracțiuni un caracter agravant sunt circumstanțele prin care are loc determinarea sinuciderii, adică:
b1. determinarea sau înlesnirea sinuciderii față de un minor;
b2. determinarea sau înlesnirea sinuciderii față de o persoană care nu era în stare să își dea seama de fapta sa ori nu putea fi stăpână pe actele sale.
Structura capitolului prezentat mai sus, respectiv "infracțiuni contra vieții", conform Noului Cod Penal nu mai are același conținut, iar în continuare vom prezenta structura acestui capitol potrivit Noului Cod Penal.
În capitolul următor vom recurge la abordarea temei de interes pentru noi, și anume omorul deosebit de grav, primul capitol reprezentând o introducere în temă, cu atât mai mult cu cât, formele mai sus enunțate sunt strâns legate între ele.
Chiar dacă odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod Penal, infracțiunea de omor deosebit de grav nu mai este reglementată, vom face o scurtă prezentare a circumstanțelor care au existat în VCP, iar într-un capitol distinct vom analiza circumstanțele care au fost preluate de la infracțiunea de omor deosebit de grav la infracțiunea de omor calificat.
CAPITOLUL 2. OMORUL DEOSEBIT DE GRAV
2.1. Aspecte introductive
Omorul deosebit de grav reprezintă o variantă tip a omuciderii, care înglobează formele agravante săvârșite în împrejurări care îi imprimă un grad și mai sporit de periculozitate și justifică aplicarea celei mai severe sancțiuni. Însăși denumirea infracțiunii confirmă caracterul excepțional al acesteia. Ceea ce caracterizează în principal acest subgrup îl constituie valorile sociale ocrotite care privesc exigența și securitatea fizică a persoanei.
Prin incriminarea infracțiunii de omor, în situația noastră omorul deosebit de grav, legiuitorul a urmărit, în mod activ, ocrotirea și protejarea dreptului la viață, privit ca drept natural, fundamental al oricărei persoane fizice.
Omorul deosebit de grav constă în fapta persoanei care săvârșește un omor în împrejurări considerate de lege ca fiind grave. Omorul deosebit de grav presupune comiterea faptei în condițiile și împrejurările limitativ enumerate în conținutul art. 176 C.pen. Pericolul social deosebit al acestei infracțiuni este determinat de comportamentul inuman și revoltător al făptuitorului de natură să alarmeze societatea în cel mai înalt grad.
Trăsătura acestor infracțiuni este aceea că ele aduc atingere însăși ființei omului, atribut fundamental fără de care nu poate exista persoana și celelalte atribute ale acesteia. Această particularitate conferă infracțiunilor contra vieții persoanei un profil specific în cadrul fenomenului infracțional, atrage asupra lor atenția întregului grup social, sensibilizează totdeauna conștiința colectivă, opinia publică. Cum rezultă chiar din denumirea ce li s-a dat de lege, infracțiunile de acest fel au ca obiect juridic dreptul la viață al ființei umane.
În sfera intereselor ocrotite de lege, persoana este titularul dreptului absolut la viață, iar ceilalți membri ai societății au obligația de a nu atenta în nici un mod la viața titularului acestui drept. Acesta este, de altfel, și temeiul de drept pentru care încercarea de sinucidere nu este incriminată de legea penală. Aceasta nu pentru că o persoană ar avea dreptul să-și suprime viața, cum s-a spus, că ar fi o persoană bolnavă și s-ar justifica ori că fapta nu ar fi de natură să alarmeze, ci pentru că aici nu poate fi vorba de relații sociale cu privire la viață. O persoană nu poate stabili relații sociale cu sine însăși. Lipsește, deci, obiectul juridic al ocrotirii penale.
2.2. Condiții preexistente
2.2.1. Obiectul infracțiunii
A. Obiectul juridic. Îl constituie relațiile sociale care asigură dreptul la viață al unui om, considerat ca drept absolut și indisponibil, opozabil tuturor, care impune obligarea tuturor celorlalți oameni să respecte dreptul la viață al altuia și să se abțină de la orice încălcare a vieții altuia. Cu privire la caracterul absolut și indispensabil al dreptului la viață în doctrină se fac diferite speculații teoretice. Se susține că, în sistemele judiciare penale care admit aplicarea pedepsei capitale, caracetrul absolut al dreptului la viață al persoanei poate fi pus în discuție, deoarece aceasta ar fi o excepție de la protecția absolută a acestui drept. S-au conturat următoarele excepții de la caracterul absolut al dreptului la viață: sinuciderile, uciderile în legitimă apărare și uciderile conform dreptului războiului.
În ceea ce privește caracterul indisponibil al dreptului la viață, doctrina reține anumite dezabateri. Se discută în literatura de specialitate dacă poate consimțământul victimei în cazul eutanasiei să înlăture răspunderea penală, iar sub acest aspect legislația noastră penală și doctrina dau un răspuns negativ, în sensul că nici consimțământul victimei nu îl apărăr pe făptuitor de răspundere penală.
B. Obiectul material. Omorul se caracterizează și prin existența unui obiect material, care constă în viața unui om, corpul unui om în viață, corpul unui om viu. Nu are relevanță dacă corpul aparține nei persoane tinere sau în vârstă, ori dacă este în plenitudinea forțelor fizice sau psihice; este necesar însă, să fie vorba de o persoană în viață, indiferent dacă este normală sau nu din punct de vedere anatomo- fiziologic, adică dacă are sau nu o constituție care să prezume că va putea trăi mai departe. Nu este important dacă victima ar fi muribundă sau o persoană pe care o aștepta o moarte apropiată și nici dacă era pe punctul să-și ridice singură viața; deoarce legea noastră penală nu acordă nici o relevanță consimțământului victimei; de asemenea, stabilirea timpului cât persoana ar mai trăi dacă nu era ucisă este lipsită de orice relevanță sub aspectul existenței infracțiunii.
Pentru existența obiectului material al acestei infracțiuni, trebuie îndeplinite două condiții:
a. Fapta să fie săvârșită asupra unei persoane în viață, indiferent dacă aceasta era sau nu viabilă, adică asupra unui corp omenesc viu, indiferent de vârstă (copil nou-născut, tânăr, adul, bătrân), sex (bărbat sau femeie), starea săntății (sănătos, bolnav, muribund) sau a normalității bio-antropologice (normal, anormal, viabil sau neviabil, cu malformații sau monstruozități anatomice sau antropologice) etc. Rezultă, așadar, că asupra unui cadavru nu se poate săvârși infracțiunea de omor, ci eventual infracțiunea de profanare de morminte. În legătură cu această cerință esențială, se impune chestiunea de a ști din ce moment se consideră că un om este în viață. Momentul inițial din care se consideră că o persoană este în viață în Dreptul nostru penal s-au stabilit următoarele concepții:
O primă concepție, care este cea mai veche, omul era considerat în viață din momentul în care fătul dobândește prin naștere existență extrauterină independentă, odată cu respirația.
O a doua concepție, o concepție modernă, o persoană se consideră în viață, din punct de vedere al legii penale, din momentul începerii procesului biologic al nașterii. În concluzie, viața omului este apărată de legea noastră penală chiar și în procesul fiziologic al nașterii, în faza intrauterină, când fătul nu a început încă să aibă o viață extrauterină. Fătul aflat în pântecele mamei nu se consideră ca om în viață și de aceea suprimarea sa prin intreruperea cursului sarcinii săvârșite în anumite condiții prevăzute de Codul penal român nu constituie omor, ci infracțiunea de avort. Cu privire la momentul final al vieții este moartea reală, ireversibilă, adică moartea biologică, ce este caracterizată prin oprirea funcțiilor sistemelor nervos-central, circulator și respirator, prin încetarea proceselor metabolice celulare și ami ales prin distrugerea funcțională a celulelor nervoase, cu modificări structurale ireversibile, care nu mai permit o reanimare eficientă. Momentul final al vieții este considerat a fi momentul încetării ireversibile a funcțiilor creierului, cunoscut și sub denumirea de „moarte cerebrală”. Mortea cerebrală este definită de către Organizația Mondială a Sănătății ca fiind situația în care: ,,viața de relație evte complet pierdută; areflexie și atonie musculară totală; tensiune arterială doar susținută medicamentos; lipsa respirației spontane; traseu EEG plat; diminuarea diferențelor dintre sângele arterial și venos în circulație cerebrală".
b. Obiectul material al omorului să constea în viața unui alt om decât cea a făptuitorului. Această cerință rezultă din conținutul obiectului juridic, care impune obligația fiecărei persoane de a respecta și a nu atinge viața altuia. Sinuciderea sau încercarea de sincuidere nu are ca obiect viața altuia și deci nu aduce atingere dreptului la viață al altuia, nefiind așadar infracțiune.
2.2.2. Subiectul
2.2.2.1. Subiect activ. Subiectul activ nemijlocit al acestei infracțiuni poate fi orice persoană care săvârșește o acțiune de ucidere în împrejurările prevăzute de art. 176 C. pen, deoarece existența infracțiunii nu este condiționată de vreo calitate specială a subiectului (ecepție făcând: omorul comis de un magistrat, jandarm sau polițist în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu ale acestora).
Infracțiunea poate fi săvârșită de orice persoană care îndeplinește condițiile generale psihofizice ale răspunderii penale. Pentru funcționarea acestei instituții juridice fundamentale a dreptului penal, care este răspunderea penală, se cer îndeplinirea unor condiții:
Condiția unei vârste minime: această condiție este prevăzută expres de fiecare lege penală. În actuala legislație vârsta minimă pentru răspunderea penală este de 14 ani. Art. 99 alin.2 din CP spune ca: "minorul care are vârsta între 14 – 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ".
Condiția responsabilității: această cerință constă în aptitudinea persoanei de a comite fapta cu vinovăție.
Condiția săvârșirii faptei cu libertate de voință și acțiune: cu privire la această cerință vom prezenta umătoarele situații: există posibilitatea ca o persoană responsabilă să comită o faptă prevăzută de legea penală sub imperiul unei constrângeri externe căreia nu-i poate rezista, situația în care exprimarea sa materială nu poate fi atribuită unei conștiințe și voințe libere și, ca atare, fapta să nu-i fie imputabilă; a doua situație e comiterea infracțiunii din inițiativa și voința persoanei acuzate. Evident, subiectul infracțiunii și al răspunderii penale nu poate fi confundat cu subiectul unei fapte prevăzute de legea penală, prin a cărei săvârșire nu sunt întrunite toate elementele constitutive ale infracțiunii.
În literatura de specialitate subiectul activ al infracțiunii a fost denumit "infractor". Odată cu evoluția socială și progresul tehnic, se schimbă și structura infractorilor sau a faptelor comise de aceștia. Oportunitățile oferite de statul democratic, precum și competitivitatea pe care economia de piață o presupune, au influență asupra caracteristicilor infractorilor. Aceștia se specializează în săvârșirea anumitor infracțiuni, renunță la alte ocupații și se constituie în organizații criminale.
Pentru prevenirea și contracararea eficientă a infracțiunilor este importantă utilizarea unor posibilități noi, determinate de studiere nu numai a personalității și comportamentului celui care săvârșește infracțiunea, dar și a victimei infracțiunii, inclusiv a particularităților sale, a comportamentului victimei în etapa preinfracțională, infracțională și postinfracțională, precum si a relațiilor ei cu criminalul.
2.2.2.2. Pluralitatea de făptuitori
Această infracțiune poate fi săvârșită de o singură persoană sau de o pluralitate de persoane în participație. Cu privire la pluralitatea de făptuitori, explicația cooperării mai multor persoane la comiterea unei infracțiuni poate fi, printre alte motive, aceea că se creează posibilități pentru o executare mai sigură, cu mai multe șanse de reușită a faptei, se asigură înlăturarea mai ușor a piedicilor care pot interveni atunci, inclusiv a victimei și a persoanelor care s-ar împotrivi infractorilor. Cooperarea mai multor persoane întru comiterea unei infracțiuni poartă denumirea de ,,pluralitate de făptuitori", care poate fi clasificată în trei categorii: pluralitate naturală, pluralitate constituită și pluralitate ocazională.
Pluralitatea naturală subzistă atunci când prin specificul unei infracțiuni săvârșirea ei nu poate fi realizată fără concursul faptelor a două sau mai multor persoane, pluralitatea fiind absolut necesară și importantă, indispensabilă pentru realizarea acelei infracțiunii; de aici și numele de așa numitele infracțiuni bilaterale. Asemenea infracțiuni sunt, spre exemplu, incestul sau bigamia. Alte infracțiuni presupun cooperarea mai multor persoane, de exemplu subminarea puterii de stat. Se observă însă că nu este necesar ca toți făptuitorii să acționeze cu aceeași formă de vinovăție, cumr ar fi cazul „căsătoriei putative.”
Pluralitatea constituită sau organizată subzistă prin simpla asociere a unor persoane cu scopul săvârșirii unei infracțiuni. Precum în cazul pluralității naturale, pluralitatea constituită este necesară, indispensabilă și importantă pentru o anumită infracțiune, dar, spre deosebire de cea naturală, unde pericolul social al faptei e determinat de ceea ce se comite concret, în cazul pluralității constituite sau organizate pericolul rezultă din ceea ce își propun să comită persoanele care s-au asociat pentru a duce la îndeplinire faptele dorite. Pluralitatea constituită este întotdeauna o infracțiune de sine stătătoare care există indiferent dacă s-a comis ori nu faptele dorite, acceptate și urmărite, și este întotdeauna prevăzută în partea specială a Codului penal, spre exemplu: complotul și asocierea pentru săvârșirea de infracțiuni. Fiecare participant se consideră că a săvârșit infracțiunea personal și va răspunde penal pentru calitatea de autor, fără a putea exista și calitatea de coautor la acest tip de pluralitate.
Pluralitatea ocazională, denumită și participație penală subzistă atunci când fapta prevăzută de legea penală deși putea fi săvârșită de o singură persoană, ea a fost realizată totuși prin asocierea mai multor persoane cu acte de aceeași natură sau care sunt de natură diferită. Asocierea este determinată de nevoia de a înlesni executarea faptei, mai ales atunci când ea necesită operații multiple și complexe. În cazul celorlalte două forme de pluralitate fiecare dintre făptuitor este considerat că a realizat în propria-i persoană conținutul faptei comise, în cazul pluralității ocazionale fiecare făptuitor contribuie cu o anumită parte din aceeași infracțiune, practic se împarte între participanți acțiuni care sunt necesare pentru comiterea acelei infracțiuni. De ceea dacă acțiunile făptuitorului întrunesc și conținutul constitutiv al unei alte infracțiuni decât cele săvârșite în comun, aceștia vor răspunde pentru un concurs de infracțiuni iar nu pentru o singură infracțiune (cea comisă individual).
Cu privire la coexistența formelor de pluralitate, se consideră că pluralitatea naturală și pluralitatea constituită, sunt infracțiuni de sine stătătoare, nu sunt incompatibile cu participația, participația se va reține ori de câte ori fapta penală a fost comisă de un număr mai mare de persoane decât cel necesar, în raport cu natura ei. Ca și o opinie contrară, s-a susținut că pluralitatea ocazională este posibilă numai la săvârșirea infracțiunilor urmărite de cei care s-au asociat, în cazul pluralității constituite și pluralității naturale nu este posibilă participația.
Participația penală este reglementată în mod expres în Art. 23-31 ale Codului penal. Participație penală subzistă atunci când mai multe persoane, între care s-a stabilit o legătură subiectivă (o legătură psihică), cooperează cu acte materiale sau intelectuale, depinde de caz, la săvârșirea aceleiași infracțiuni, cooperare care nu este cerută de conținutul legal al acesteia. O infracțiune susceptibilă de a fi comisă de o singură persoană, potrivit naturii sale, poate fi săvârșită, în mod ocazional, prin cooperarea mai multor persoane cu acte materiale sau intelectuale în funcție de împrejurări. Comiterea faptei apare ca rezultat al contribuției tuturor acelor persoane prezente, denumite participanți.
Participația penală, înainte de a fi o categorie juridică, este o realitate cu adevărat obiectivă ce presupune în mod obligatoriu prezența unei pluralități de făptuitori. Pentru ca acea pluralitatea de făptuitori să aibă relevanță juridică sau aplicabilitate trebuie ca fapta săvârșită de către participanți sau asociați să fie susceptibilă a produce acele consecințe juridice necesare pentru a fi o infracțiune, adică pentru aceasta să fie o faptă prevăzută de legea penală română.
În cele ce urmează vom face o succintă prezentare a noțiunii de participație.
2.2.2.3. Participația penală
Art. 23 din Codul Penal reglementează în mod expres noțiunea de „participanți”, înțelegând prin aceștia persoanele care contribuie la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală în calitate de autor, instigator sau complice.
Deși titlurile Art. 23-26 se referă la participanți, în realitate aceste texte definesc activitatea fiecărui participant, modalitatea prin care fiecare participant contribuie personal la săvârșirea aceleiași fapte, concluzie ce rezultă și din punerea acestor articole într-un capitol denumit „Participația”, situat în titlul II care se ocupă de infracțiune. Asemenea așezare se explică prin faptul că dreptul penal se interesează doar de infracțiune, iar de infractor numai cu privire la aspectul de responsabilitate, studiul persoanei infractorului fiind de domeniul materiei de criminologie.
Codul Penal enumerând cele trei categorii de participanți
autor. Este persoana care comite infracțiunea și care acționează cu intenția de a ucide o persoană într-una din formele omorului enunțate. Coautori sunt persoanele care, cu intenție, contribuie nemijlocit la săvârșirea infracțiunii, fiecare desfășurând o activitate cu toate atributele obiective și subiective ale unei infracțiuni. Există coautorat la omor deosebit de grav ori de câte ori mai mulți făptuitori săvârșesc în mod intenționat împotriva unei persoane acte specifice de violență de natură să-i cauzeze moartea. Se produce, într-un anume fel, o distribuție a acțiunilor, unele de intensitate mai mare, altele mai mică, dar toate orientate spre aceeași finalitate: suprimarea vieții persoanei. Ea dirijează actele fiecărui autor, stabilind caracterul de faptă unică realizată de toți împreună, indiferent dacă aceste contribuții sunt simultane sau succesive, în același loc sau în locuri diferite. În vechea legislație nu se concepea ca unul dintre coautori să răspundă pentru omor, dacă n-a săvârșit împotriva victimei, direct sau indirect, activ sau pasiv, un act de violență. Când, spre exemplu moartea victimei este rezultatul exclusiv al activității unuia dintre inculpați, fapta celor doi inculpați care, spre a simula un accident de circulație, a ajutat pe autor să transporte victima pe șosea, după ce aceasta căzuse în nesimțire, nu constituie coautorat la infracțiunea de omor deosebit de grav. Condițiile coautoratului sunt: unitatea acțiunilor și cooperarea subiectivă.
instigator: instigatorul este acea "persoană care, cu intenție, determină o altă persoană să comită o faptă prevăzută de legea penală". În situația instigatorului, răspunderea penală a acestuia va fi angajată numai în măsura în care acesta, prin activitatea sa, a determinat pe autor să comită sau să încerce să săvârșească infracțiunea de omor deosebit de grav. Simplele îndemnuri care prin ele însele, nu au fost de natură să determine în persoana autorului voința de a ucide, sau care au fost atât de slabe, încât și-au pierdut influența până la comiterea faptei, nu vor putea fi considerate instigare.
Activitatea instigatorului trebuie să se manifeste sub forma unei ascendențe morale sau materiale care să facă din autor un simplu instrument. Fapta instigatorului este deosebit de periculoasă pentru că utilizează slăbiciunea altuia și acționează din umbră, perfid, uneori dificil de sesizat, provocând o mutație esențială în conștiința instigatorului, de ordin negativ. Anterior intervenției instigatorului, cel instigat se afla inactiv, indiferent sau nedecis, pentru ca ulterior și ca urmare a intervenției exercitate asupra lui să se decidă să săvârșeasce o faptă atât de gravă cum este omorul.
La participația sub forma instigării, trebuie evidențiată importanța stabilirii legăturii dintre conținutul instigării și fapta comisă, precum și a momentului efectuării acesteia. Tot procesul instigării este de ordin psihic, el nu cuprinde vreun act de violență săvârșit de instigator asupra persoanei ucise și nici măcar un act de violență asupra celui instigat. Când se comite un asemenea act nu se mai aplică instigarea ci constrângerea fizică (art.46 C. pen.).
Răspunderea pentru instigare la omor deosebit de grav implică următoarele condiții: să se săvârșească un act intenționat și specific de determinare a altei persoane la uciderea celei de-a treia; să se producă transformarea psihică a instigatului, astfel încât acesta să treacă la
executarea actului de ucidere.
complice: complicitatea reprezintă participarea unei persoane la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, în calitate de complice.
Complicele este persoana care, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod pe altul la săvârșirea unei fapte prevăzută de legea penală. De asemenea, este, complice persoana care promite înainte sau în timpul săvârșirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârșirea faptei promisiunea nu este îndeplinită (art. 36 din CP). În materie de omor deosebit de grav, complicele săvârșește acte specifice de pregătire, care constau în crearea condițiilor necesare pentru ca o altă persoană (în cazul nostru autorul) să-și desfășoare activitatea lui de ucidere.
Participarea la această infracțiune sub această formă se poate concretiza doar într-o activitate cu caracter accesoriu, legată în mod mijlocit și indirect de activitatea care constituie element material al infracțiunii, unită, sub aspect subiectiv, cu intenția de a ajuta, înlesni, comiterea infracțiunii de omor. În concluzie, nu poate fi considerat complice la omor, deși a contribuit în mod obiectiv prin fapta sa la omorul săvârșit de autor, persoana care în acel moment al acțiunii nu a cunoscut intenția de a ucide a autorului. Condițiile complicității la omor deosebit de grav sunt: săvârșirea unui act de înlesnire sau ajutor la uciderea unei persoane; intenția de complicitate.
Cu privire la participanți, în general, textul legii menționează primul pe autor, deși, din punct de vedere cronologic, activitatea instigatorului este anterioară celei autorului, întrucât instigatorul are inițiativa săvârșirii acelei faptei penale. Explicația rezidă în aceea că autorul condiționează existența celorlalte forme de participație. Dacă nu există autor nu poate exista nici instigator respectiv nici complice. Însă formele de vinovăție ale participanților pot fi diferite, în sensul că autorul poate fi mai puțin vinovat, sau mai mult vinovat față de instigator sau complice.
Așa se înțelege de ce, în partea specială, legea penală a incriminat în mod expres unele acte de instigare sau complicitate în cazul unor fapte care în alte împrejurări nu ar constitui infracțiuni, cum ar fi de exemplu cel al determinării sau înlesnirii sinuciderii.
În lipsa activității autorului, celelalte activități ale acelor participanților nu au relevanță sau importanță juridică penală, nu sunt forme ale participației penale, putând constitui singure infracțiuni de sine stătătoare, dacă prin ele se realizează conținutul unei infracțiuni distincte de ea, sau fapte penale particulare, care sunt prevăzute expres de lege, spre exemplu ,,cazul instigării neurmate de executare". O problemă foarte importantă pe care o ridică participația penală este dacă activitatea participanților trebuie raportată la fapta prevăzută de legea penală sau ar trebui definită prin raportare la infracțiune. În doctrină nu există niciun punct de vedere unitar în acest sens.
2.2.2.2. Subiect pasiv al infracțiunilor contra vieții este persoana împotriva căreia se îndreaptă acțiunea (inacțiunea) de ucidere; aceasta poate fi orice persoană. Subiectul pasiv sau victimă a infracțiunii de omor deosebit de grav poate fi orice persoană vie, indiferent de vârstă, de starea sănătății sau integrității sale corporale sau de situația sau calitatea sa personală.
În literatura de specialitate s-a subliniat, pe drept cuvânt, că nu trebuie confundat subiectul pasiv al infracțiunii, adică persoana vătămată, cu subiectul pasiv de drept civil al infracțiunii, adică persoana care suferit paguba în infracțiune. Distincția este importantă fiindcă, dacă de cele mai multe ori persoana vătămată este în același timp și persoana păgubită prin infracțiune, există și cazuri în care cineva poate fi subiect pasiv, deci persoana vătămată, fără să fie însă și persoană păgubită (de exemplu, copii victimei unei infracțiuni de omor deosebit de grav au calitatea de persoane care au suferit o pagubă prin infracțiune, dar nu și calitatea de persoane vătămate, această calitate având-o victima).
După săvârșirea faptei subiectul pasiv devine practic victima infracțiunii. Victima poate avea un rol semnificativ în producerea rezultatului infracțiunii, studierea rolului victimei în provocarea infracțiunii nu constituie, însă, o preocupare a dreptului penal, ci a criminologiei, respectiv a victimologiei.
Studierea victimei infracțiunii prezintă un interes evident: numai victima poate oferi anumite date în legătură cu infracțiunea comisă. În trecutul apropiat, victima nu a fost suficient abordată în cadrul cercetării științifice, cel putin la noi în țară. Ca știință, victimologia are drept scop cercetarea complexă a cauzelor și remediilor criminalității din perspectiva victimei infracțiunii. La origine, victima avea accepțiunea de ritual (jertfă, sacrificiu), în conținutul sferei sale intrând nu numai ființele umane ci și animalele sau chiar lucrurile neînsuflețite.
În Dictionarul explicativ al limbii române, cuvântul victimă are două înțelesuri și anume:
persoana care suferă chinuri fizice sau morale din partea oamenilor, a societății.
persoana care suferă de pe urma unei întâmplări nenorocite (boală, accident, jaf, crimă)
După consumarea omorului, subiectul pasiv nu mai este o persoană, ci o victimă, studiată de o disciplină numită victimologie. Victima infracțiunii este o noțiune fundamentală pentru disciplina care-i poartă numele victimologie fiind larg folosită în multe domenii științifice.
În accepțiunea socială, victima este persoana vătămată sau lezată printr-o faptă antisocială ori de un eveniment natural. Termenul de victimă are un conținut social foarte bogat, deoarece el cuprinde practic orice persoană care suferă de pe urma unui comportament antisocial sau din cauza unei întâmplari. Constituie activități antisociale atât cele cu caracter ilicit, cât și cele care încalcă alt tip de norme sociale (nejuridice), cum sunt de pildă: comportamentele imorale sau cele care aduc atingere religiei.
În sens criminologic prin victimă se înțelege o persoană care suferă direct sau indirect, de pe urma savârșirii unei infracțiuni, a unui comportament autovictimal sau ca urmare a producerii unui eveniment natural. Criminologia valorifică datele despre victimele infracțiunilor în scopul prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni.
Din perspectiva juridică, prin victimă se înțelege, de regulă, o persoană vătămată printr-o faptă ilicită, iar conținutul noțiunii de victimă este relativ diferit în funcție de ramura de drept în discuție. Dreptul civil înțelege prin victimă persoana (fizică sau juridică) care suferă un prejudiciu (moral ori material) produs printr-o faptă ilicită săvârșită, de regulă, cu vinovăție și este denumită persoană prejudiciată, persoană lezată, persoană dăunată. În lipsa producerii unei daune materiale ori morale nu se poate vorbi despre victimă.
Dreptul penal înțelege prin victimă orice persoană care întrunește calitățile de subiect pasiv al infracțiunii .
În dreptul procesual penal și civil, victima infracțiunii apare ca parte vătămată sau civilă.
În unele legi speciale sunt considerate victime și unele persoane aflate în legatură afectivă cu persoana vătămată: soțul, copiii, persoane aflate în întreținerea persoanelor decedate ca urmare a săvârșirii infracțiunii .
2.3. Conținutul constitutiv
2.3.1. Latura obiectivă
Latura obiectivă a infracțiunii de omor deosebit de grav, constă în fapta omului îndreptată împotriva valorilor sociale protejate de lege, precum și urmările socialmente periculoase produse de aceasta, între ele existând un raport de cauzalitate. Observăm că, din latura obiectivă fac parte cele trei subelemnte principale:
elementul material, respectiv, acțiunea sau inacțiunea: prin acțiune se înțelege săvârșirea a ceva ce legea interzice, încălcându-se în acest mod o normă prohibitivă. Sub aspectul conținutului constitutiv al elementului material al laturii obiective al infracțiunii de omor, se caracterizează printr-o acțiune de ucidere (de suprimare a vieții) a unei persoane fizice. Infracțiunea de ucidere este o infracțiune comisivă (autorul face ce legea oprește), adică cele prin care se încalcă perceptul legii dea face ceea ce legea oprește. Această acționare care are la bază o activitate materială trebuie să aibă ca rezultat moartea unui om, activitate ce trebuie să aibă o anumită forță distructivă, să fie aptă să provoace moartea persoanei în condițiile date.
urmarea socialmente periculoasă: este schimbarea produsă în realitatea înconjurătoare sau în pericolul producerii unei asemenea schimbări datorită acțiunii sau inacțiunii prevăzute de legea penală română. Urmarea sau rezultatul este cea dea doua componentă obligatorie a laturii obiective a infracțiunii de omor. Infracțiunile contra vieții și, în special infracțiunea de omor deosebit de grav este o infracțiune de rezultat deoarece existența ei este condiționată de prezența unui rezultat independent de acțiune în timp și spațiu și determinat de acesta.
Deși infracțiunile contra vieții sunt infracțiuni de rezultat, acesta nu apare explicit descris în conținutul normei de incriminare ci este implicit cuprins în normă. Pentru a descrie acțiunea incriminată, legiuitorul se folosește de un substantiv derivat dintr-un verb care exprimă concomitent acțiunea, rezultatul și legătura de cauzalitate dintre faptă și rezultat; este vorba, prin urmare, de un rezultat care se află comprimat în însăși descrierea acțiunii. Actul de violență devine relevant sub aspectul infracțiunii de omor, în momentul în care se produce rezultatul, constând în moartea victimei. În lipsa lui, actul de violență poate fi luat în considerare ca element al tentativei de omor deosebit de grav sau al altei infracțiuni de omor.
raportul de cauzalitate: apare între acțiunea infracțională care este cauza și urmarea socialmente periculoasă, care este efectul acesteia. Fiind o infracțiune condiționată de producerea unui rezultat, infracțiunea de omor deosebit de grav (care face parte din subgrupa infracțiunilor contra vieții) implică întotdeauna necesitatea stabilirii raportului de complexitate între faptele săvârșite și rezultat (moartea victimei).
Acest raport de cauzalitate există atunci când se stabilește că fără activitatea făptuitorului, moartea victimei nu s-ar fi produs. Dacă în sens filozofic cauza unui fenomen este formată din totalitatea condițiilor, indiferent de natura acestora, care au favorizat producerea rezultatului, în sensul dreptului penal, cauza care presupune identificarea acelei condiții care reprezintă o manifestare exterioară omului (deoarece numai omul poate fi tras la răspundere penală), susceptibilă să fi produs rezultatul.
Dacă la producerea rezultatului au contribuit mai multe persoane sau au acționat și alți factori contributivi pe care inculpatul nu i-a asociat conștient, nu este suficientă stabilirea legăturii de cauzalitate pentru stabilirea răspunderii penale a autorului. În doctrină s-au produs diferite criterii de identificare (teoria cauzei necesare, a cauzei adecvate, a cauzei proxime, a cauzei preponderente, etc.), criterii valabile pentru un grup de situații dar care nu rezolvă toate situațiile, mai ales cele atipice.
Există cu privire la latura obiectivă și subelemente secundare, când le prevede conținutul legal al unor infracțiuni: locul, timpul, modul și mijloacele de săvârșire a acesteia. Deci practic latura obiectivă a omorului se referă la un act de ucidere a unei persoane. Prin actul de ucidere se înțelege activitatea comisivă sau omisivă, săvârșită prin orice mijloace, prin care s-a cauzat suprimarea vieții, adică moartea unei persoane. Fapta trebuie să constea într-o activitate ucigătoare aptă să cauzeze moartea unei persoane. Această activitate ucigătoare constă practic într-o acțiune de ucidere compusă din unul sau mai multe acte comisive exercitate asupra persoanei, sub forma unor acțiuni fizico-mecanice (sugrumare, lovire, tăiere, împușcare, înțepare, electrocutare etc.), acțiuni chimice (otrăvire), acțiuni psihice (șocuri psihice) etc.
Fapta ucigătoare poate consta și într-o inacțiune, omisiune sau abstențiune, compusă din unul sau mai multe acte omisive, atunci când făptuitorul avea obligația specială de a face sau de a îndeplini o acțiune prin care s-ar împiedica sau înlătura desfășurarea unor procese care sunt de natură să provoace moartea persoanei și care putea fi efectuată de către făptuitor. Aceste inacțiuni, omisiuni sau abstențiuni sunt de exemplu nehrănirea copilului a unui bolnav sau neputincios, lăsarea unei persoane în frig aflându-se în stare de imposibilitate de a se îngriji, neadministrarea medicamentelor la un bolnav sau neaplicarea tratamentului necesar.
Aceste fapte ucigătoare pot fi săvârșite în mod direct sau nemijlocit asupra victimei, spre exemplu: împușcare, înjunghiere, otrăvire, înecare, gâtuire, sufocare, aplicare de loviri, ștrangulare, tăiere, înțepare.
Fapta ucigătoare poate fi săvârșită și în mod indirect, mijlocit, prin folosirea unor forțe sau energii, neanimate sau animate, spre exemplu: folosirea unui animal sălbatic, a unei reptile veninoase, asmuțirea unui câine, dacă urmarea acestora a fost moartea persoanei. Această faptă ucigătoare poate fi săvârșită prin orice mijloace sau instrumente, spre exemplu: corpuri contondente, arme albe, arme de foc, explozibile, instrumente tăietoare, instrumente înțepătoare, substanțe chimice care exercită o acțiune toxică sau corosivă cauzatoare de moartea organismului uman. Mijloacele sau instrumentele folosite de către subiectul activ trebuie să fie apte pentru săvârșirea unei activități ucigătoare, fie prin ele însele fie prin întrebuințarea lor în anumite moduri, împrejurări sau condiții. Fapta ucigătoare trebuie în mod obligatoriu să cauzeze moartea victimei, adică să aibă ca rezultat moartea victimei, să producă rezultatul mortal.
Producerea rezultatului mortal, deși nu este prevăzută expres în definiția legală constituie o trăsătură implicită care întregește noțiunea de ucidere, deoarece nu se poate vorbi despre ucidere dacă nu s-a produs moartea victimei. Omorul deosebit de grav este o infracțiune materială, de rezultat, prin prezența voinței producerii rezultatului mortal. Drept consecință, dacă activitatea ucigătoare nu este urmată de producerea morții persoanei, fapta va constitui doar una din formele tentativei infracțiunii de omor. Momentul în care infracțiunea de omor deosebit de grav este consumată este acela în care s-a produs moartea victimei. În acest sens, omorul deosebit de grav este o infracțiune instantanee sau momentană.
În raport cu momentul producerii morții ca urmare a activității de ucidere, legea face distincție între moartea violentă rapidă, care se produce instantaneu sau la foarte scurt timp după săvârșirea faptei și moartea violentă lentă, care se produce ulterior, la un interval mai îndelungat de timp de la executarea activității ucigătoare, în urma unei evoluții lente a procesului morbid sau în urma unor complicații cu efect mortal survenite ca urmare a activității ucigătoare. Pentru existența infracțiunii este necesar ca între activitatea de ucidere și moartea victimei să se stabilească existența unui raport de cauzalitate, adica moartea victimei să fie cauzată de fapta comisivă sau omisivă de infractor, mai precis ca fapta comisă de infractor să constituie cauza morții. Fapta comisivă sau omisivă prin care se cauzează moartea victimei trebuie să fie în mod obligatoriu ilicită, adică să constea într-o activitate sancționată de legea penală.
2.3.2. Latura subiectivă
Din punct de vedere al laturii subiective, omorul se săvârșește cu intenție. Aceasta poate fi directă sau indirectă, după cum autorul a dorit sau numai a acceptat producerea acestui rezultat. În practica judiciară, intenția de a ucide se stabilește în funcție de materialitatea actului care, în majoritatea cazurilor evidențiază poziția psihică a făptuitorului. Existența intenției de a ucide rezultă, cel mai adesea, chiar din materialitatea faptei, de pildă, dacă autorul a folosit un instrument apt de a provoca moartea, a lovit cu intensitate victima și în locuri vitale(corp, abdomen, gât, etc.) și s-au produs victimei traumatisme cranio-cerebrale ori rupturi ale organelor interne. În general intenția de a ucide rezultă din modul cum a fost săvârșită fapta, nu întotdeauna intenția rezultă din materialitatea acțiunii.
Latura subiectivă a infracțiunii de omor constă în intenția de a ucide o persoană. Intenția se manifestă atât sub forma intenției directe cât și a intenției indirecte, după cum făptuitorul prevede că fapta sa va produce ca rezultat moartea unei persoane și dorește producerea ei. Intenția de a ucide se poate stabili fie în mod direct, din recunoașterea făptuitorului sau din alte probe directe, fie din complexul împrejurărilor de fapt privitoare la modul de săvârșire a faptei. Intențai de a ucide se poate deduce din îmbinarea complexului de împrejurări de fapt privind:
folosirea unui instrument apt de a produce moartea
locul sau regiunea corporală unde s-au aplicat loviturile ori asupra căruia s-a acționat: regiuni sau organe vitale ale corpului, a căror atingere produce moartea, asupra întregului corp.
numărul și intensitatea loviturilor, dedusă din efectele acestora: un număr mai mic sau mai mare de lovituri extrem de puternice, precum și în funcție de regiunea unde a fost aplicată.
forța de rezistență a organismului victimei în momentul săvârșirii faptei.
alte împrejurări preexistente concomitente sau subsecvente care, unite cu activitatea infractorului, au dus la producerea morții.
Pentru existența intenție de a ucide, este suficient ca infractorul să fie conștient că prin fapta sa suprimă viața unui om. Conform Art.19 pct.1 lit. a) și b) din Codul penal, fapta este săvârșită cu intenție când infractorul:
prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte;
prevede rezultatul faptei sale și, deși nu îl urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui.
Modalitățile intenției: din definiția legală rezultă că intenția poate fi atât directă cât și indirectă. Împărtășim opinia conform căreia definiția legală este restrictivă, referindu-se numai la prevederea rezultatului faptei, care constituie doar o formă a urmării periculoase. În această situație, s-ar putea crede că numai infracțiunile de rezultat pot fi comise cu intenție, ceea ce nu este exact, deoarece și infracțiunile de pericol se pot comite cu intenție. Elementul de prevedere ar trebui să se refere la urmarea socialmente periculoasă și nu numai la rezultatul faptei sale.
Intenția directă: când infractorul prevede urmarea acțiunii și dorește producerea ei.
Intenția indirectă (eventuală): când infractorul prevede urmarea socialmente periculoasă pe care nu o urmărește, dar acceptă posibilitatea producerii ei. Această modalitate a intenție se întâlnește la acele acțiuni care, datorită modului de executare, sunt apte să producă în concret mai multe urmări. Există intenție indirectă atunci când făptuitorul a prevăzut ca posibilă producerea unei alte urmări decât cea dorită de el, și totuși nu s-a abținut de la acțiune, iar urmarea eventuală s-a produs.
Intenția directă se poate manifesta în anumite grade, în funcție de timpul care se scurge de la nașterea ideii infracționale și până la luarea hotărârii de a săvârși acțiunea, precum și de timpul care trece până la începerea executării acțiunii, de starea sufletească și de condițiile în care a fost luată respectiva hotărâre. Legea penală și doctrina vorbește de două grade ale intenției directe:
Intenția spontană sau repentină: se naște în stare de puternică tulburare sau emoție a infractorului, determinată de o provocare a victimei.
Intenția premeditată sau premeditare: constă într-o chibzuință mai îndelungată decât cea obișnuită și într-o stare de relativ calm cu privire la acțiune, timp, loc și mod de comitere, precum și trecerea unui timp mai îndelungat de la luarea hotărârii și până la punerea ei în executare.
Latura subiectivă a omorului deosebit de grav nu induce cerința săvârșirii faptei dintr-un anumit mobil. Aceasta înseamnă că infracțiunea există chiar dacă nu s-a stabilit mobilul săvârșirii faptei. În concluzie mobilul sau scopul nu constituie o trăsătură a laturii subiective a infracțiunii de omor deosebit de grav.
2.4. Tentativa și consumarea
2.4.1. Tentativa
Dacă infractorul a acționat cu intenția directă sau indirectă de a ucide, dar din împrejurări independente de voința sa nu s-a produs rezultatul mortal, fapta comisivă va constitui tentativă de omor. Tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea, executare care a fost întreruptă sau nu și-a produs efectul. Tentativa există și când consumarea infracțiunii nu a fost posibilă datorită insuficienței sau defectuozității mijloacelor folosite, ori datorită împrejurării că în timpul când s-au săvârșit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află. În raport cu infracțiunea consumată, tentativa apare ca o infracțiune imperfectă deoarece nu s-a produs urmarea socialmente periculoasă.
Pentru caracterizarea unei activități infracționale ca tentativa de omor, nu are relevanță împrejurarea că fiecare leziune produsă victimei luată în considerare în mod izolat nu putea duce la moartea victimei, atâta vreme cât, în ansamblul lor, leziunile produse au pus în primejdie viața ei, iar făptuitorul, producându-le, nu a urmărit să-i provoace numai vătămări corporale. Tentativa la omorul deosebit de grav se pedepsește întotdeauna, în comparație cu tentativa la delict care se pedepsește numai când legea prevede. Tentativa se sancționează cu o pedeapsă imediat inferioară categoriei de pedeapsă prevăzută de lege pentru infracțiunea consumată, dacă legea nu dispune altfel.
Pentru ca tentativa să opereze la omor trebuie îndeplinite următoaree condiții:
Să existe intenția de a săvârși infracțiunea, respectiv intenția de a comite acte de executare îndreptate spre consumarea unei infracțiuni determinate, adică subiectul activ să acționeze cu intenția de a o ucide pe victimă. Astfel există tentativă de omor deosebit de grav comis prin cruzimi când victimei i se aplică numeroase lovituri de cuțiț în abdomen și lovituri puternice pe tot corpul, în fața copilului victimei, pentru o perioadă lungă de timp, bineînțeles cu intenția de a o ucide, dar rezultatul urmărit nu s-a produs datorită intervenției rapide a medicilor.
Să existe un început de executare a acțiunii, constând în acte concrete îndreptate nemijlocit împotriva valorii ocrotite de legea penală română. Adică autorul faptei a început să o agreseze puternic pe victimă, însă nu s-a produs rezultatul dorit de el.
Acțiunea a cărei executare a început, să se întrerupă fie din motive independente de infractor, fie din proprie inițiativă, sau cu toate că acțiunea a fost dusă până la capăt să nu se producă efectul, adică rezultatul cerut de lege pentru ca acea faptă să fie consumată.
Precum am observat mai sus, tentativa are două forme, respectiv, tentativa întreruptă (sau neterminată) și tentativa terminată (perfectă, fără efect).
2.4.2. Consumarea
O infracțiune se consideră consumată în momentul în care actele de executare fiind duse până la capăt, s-a produs rezultatul prevăzut în norma de incriminare; cu alte cuvinte, momentul consumării coincide cu realizarea conținutului integral al infracțiunii, în sensul că laturii subiective, formată anterior, îi corespunde în acest moment o latură obiectivă completă sub aspectul componentelor sale: elementul material, rezultatul și raportul de cauzalitate. Prin infracțiunea consumată se înțelege o faptă care prezintă conținutul unei infracțiuni în forma tipică a acesteia. Pentru a ști dacă într-un caz concret ne aflăm sau nu în fața unei infracțiuni consumate rezultatul, urmarea socialmente periculoasă prevăzută în textul de incriminare.
Omorul deosebit de grav este o infracțiune materială, de aceea ea se consumă în momentul producerii rezultatului cerut de lege pentru ca acea faptă să constituie infracțiune, respectiv moartea victimei. În doctrina penală se susține că în cazul infracțiunilor materiale, rezultatul material cerut de lege pentru existența infracțiunii se produce imediat, aproape instantaneu, după încheierea actelor de executare; alteori el poate surveni după trecerea unui interval de timp, mai scurt sau mai mult. Tentativa terminată nu poate exista decât în cazul acestui tip de infracțiuni materiale (sau de rezultat) , deoarece numai în acest caz autorul mai poate interveni să împiedice producerea rezultatului cerut.
Stabilirea momentului în care s-a consumat infracțiunea prezintă o importanță deosebită, deoarece în raport cu acest moment se determină în caz de succesiune de legi penale care este legea aplicabilă cazului concret, se verifică incidența actelor normative de amnistie, se calculează termenul de prescripție a răspundeerii penale, etc.
În concluzie, momentul săvârșirii infracțiunii raportat la momentul consumării este în cazul infracțiunii simple acel moment când în funcție de conținutul fiecărui tip particular de infracțiune, se realizează urmarea socialmente periculoasă.
2.5. Formele omorului deosebit de grav
Fapta de omor fiind o acțiune comisivă (care poate fi realizată atât prin acțiune cât și prin inacțiune) și o infracțiune materială condiționată de producerea unui rezultat, material distinct de acțiune în timp și determinat de aceasta, este susceptibilă de desfășurare în timp și, deci, de forme imperfecte, cum ar fi actele preparatorii sau tentativa.
Actele preparatorii sau pregatitoare la infracțiunea de omor sunt incriminate în legea română dacă sunt comise chiar de autorul faptei; ele sunt absolvite chiar de fapta consumată (în ipoteza ca autorul a continuat executarea faptei până la consumare); dacă actele de pregătire au fost efectuate de altă persoană decât autorul, ele ar putea avea caracterul unor acte de complicitate anterioară; dacă autorul după ce a făcut actul de pregătire la omor, nu a continuat, el nu va răspunde pentru nici o infracțiune (de exemplu, autorul a cumpărat un cuțit pentru a omorî victima, însă nu a mers mai departe).
Omorul este deosebit de grav dacă e săvârșit în una din împrejurările acestea: prin cruzimi; asupra a două sau mai multor persoane; de către o persoană care a mai săvârșit un omor; pentru a comite sau a ascunde săvârșirea unei tâlhării sau piraterii; asupra unei femei gravide; asupra unui magistrat, polițist, jandarm ori militar, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora.
După cum se poate observa împrejurările care conferă omorului un caracter deosebit de grav sunt legate de modalitatea lor de comitere (prin cruzimi), de vreo calitate specială pe care o are subiectul pasiv (magistrat, polițist), de vreo calitate specială a subiectului activ (judecător, procuror), de o pluratitate de subiecți pasivi sau de repetarea comiterii unui omor de către agent.
Dacă agentul comite omorul astfel încât sunt incidente mai multe forme de omor deosebit de grav (de exemplu un omor comis prin cruzimi de către o persoană care a mai comis un omor), încadrarea juridică se va face ținând cont de toate formele de omor deosebit de grav și, dacă este cazul, și de alte forme de omor calificat (victima era rudă apropiată cu subiectul activ) existente în speță. Pluralitatea de forme deosebit de grave sau/și calificate de omor se va reflecta în sancțiunea aplicată în concret agentului.
Întrucât omorul deosebit de grav este o formă agravantă a omorului simplu iar caracterizarea acestuia am făcut-o deja, în continuare vor fi prezentate circumstanțele sau formele care îi conferă acest caracter.
2.5.1. Prin cruzimi
Este una dintre circumstanțele omorului deosebit de grav, întâlnită în practica judiciară mai des, din păcate, decât alte circumstanțe agravante ale omuciderii. Cu toate că înțelesul termenului de cruzimi nu este determinat de lege, atât din lucrările de specialitate cât și din soluțiile pronunțate de Instanțele Judecătorești, se desprinde o semnificație care a întrunit consensul general. Săvârșirea infracțiunii prin acte de cruzimi presupune, după cum reiese din textul legal, folosirea unor mijloace sau metode prin care victima infracțiunii este supusă unor suferințe deosebite cu prilejul realizării laturii obiective.
Prin cruzimi se înțelege utilizarea unor mijloace și procedee feroce care depășesc în intensitate pe cele proprii acțiunii de a ucide și care cauzează victimei mari suferințe (fizice sau psihice), prelungite în timp, determinând oroare și revoltă în psihicul celor care iau cunoștință de faptă, spre exemplu aplicarea de numeroase lovituri cu corpuri dure, timp de aproape două ore, asupra capului, trunchiului și membrelor victimei, cu urmare a unor leziuni traumatice pe 40% din suprafața corpului și a decesului acesteia după două ore de la încetarea agresiunii cararcterizează fapta ca omor săvârșit prin cruzimi.
Cu privire la această infracțiune, doctrina și jurisprudența este în sensul că omorul deosebit de grav comis prin cruzimi se caracterizează prin aceea că făptuitorul întrebuințează în mod voit anumite metode și mijloace de chinuire a victimei, cauzându-i suferințe puternice, altele decât cele care însoțesc moartea violentă. În acest sens, trebuie să rezulte din mijloacele de probă administrate că făptuitorul a întrebuințat metode inumane și inutile de chinuire a victimei înainte de deces, dar și faptul că infracțiunea comisă a inspirat oroare și groază celor care au luat cunoștință de procedeele folosite.
O faptă prezintă un grad de pericol social mai ridicat dacă este comisă într-un asemenea mod, și relevă totodată ferocitatea, bestialitatea și sadismul subiectului activ. Au fost socotite ca întrunind elementele omorului deosebit de garv săvârșit prin cruzimi: stropirea victimei cu benzină, după care i s-a dat foc; biciuirea victimei cu sârmă împletită; aplicarea de multiple lovituri cu un corp tăios și un timp îndelungat astfel încât să se provoace suferințe prelungite; aplicarea de lovituri care zdrobesc globii oculari ai victimei. Un exemplu concret și elocvent din practica judiciară este acela în care inculpatul, manifestând o ferocitate ieșită din comun, a aplicat soției sale, vinovată de adulter, 52 lovituri de cuțit în diferite părți ale corpului, și, constatând că încă mai trăiește, a stropit-o cu benzină, după care i-a dat foc.
Un alt exemplu, îl constituie fapta inculpatului care, locuind cu sora sa, pe care adesea o bătea spre a o determina să-i cedeze o parte din câștigurile obținute din practicarea cerșitului, într-una din zile, fiind în stare de ebrietate, a bătut-o din nou, aplicându-i cu un corp dur mai multe lovituri, i-a zdrobit ambii globi oculari, iar in cele din urmă, întrucât femeia a început să țipe, s-a urcat cu genunchii peste toracele acesteia și a strâns-o de gât cu ambele mâini, cauzându-i moartea. Zdrobirea globilor oculari constituie fără tăgadă o cruzime în înțelesul Art. 176 lit. a C.pen.
În fapt s-a reținut că după un conflict minor cu soția, inculpatul a devenit deosebit de violent și cu o furie greu de stăpânit a lovit-o cu o bucată de lemn peste cap, torace și mâini, apoi a aruncat spre fața victimei un vas cu apă clocotită producându-i arsuri majore, după care i-a introdus capul în firida sobei și a lovit-o cu picioarele peste torace până când nu a mai mișcat. Din probele cauzei a rezultat că inculpatul a cauzat victimei suferințe grele, prelungite și inumane, ceea ce a justificat încadrarea juridică de omor deosebit de grav comis prin cruzimi.
Dacă acțiunea de ucidere se realizează prin actele convergente ale multor făptuitor, actele acestora nu se fracționează în raport de fiecare făptuitor, ci se iau în considerare în ansamblu. Astfel, trei inculpați care au aplicat victimei, fiecare lovituri repetate cu diferite obiecte, cu picioarele și pumnii, cauzându-i multiple leziuni, fracturi și suferințe prelungite, au fost condamnați pentru infracțiunea de omor săvârșit prin cruzimi. Noțiunea de cruzimi nu este definită de legiuitor, astfel că a revenit doctrinei și practicii judiciare sarcina de a stabili conținutul acesteia. Astfel majoritatea autorilor, consideră că agravanta se caracterizează prin întrunirea cumulativă a două criterii sau trăsături: pe de o parte, ferocitatea modului în care se comite infracțiunea care reprezintă dimensiunea materială și intrinsecă a cruzimilor, iar pe de altă parte, inspirarea unui sentiment de oroare asupra victimei și persoanelor care iau cunoștință despre faptă care reprezintă dimensiunea psihologică, subiectivă și extrinsecă a cruzimilor.
Prima cerință implică folosirea unor procedee, mijloace sau metode în raportul procesului execuțional, care cauzează victimei suferințe de o deosebită intensitate care pot fi prelungite în timp. Al doilea element are în vedere provocarea unei aver siuni subiectului pasiv, persoanelor care asistă la comiterea faptei, sau celor care la cunoștința cărora ajunge comiterea infracțiunii. Doctrina s-a arătat reticentă față de o asemenea soluție, deoarece, chiar dacă am admite existența celor două cerințe în realizarea tipicității agravantei, elementul central trebuie să fie fapta, iar nu efectele indirecte ale acesteia. Oricum, apreciem că subiectul pasiv este întotdeauna cuprins de oroare prin procesul victimizării sale, astfel că ni se pare neîntemeiată cuprinderea acestuia în sfera persianelor la care se referă dimensiunea psihologică a cruzimilor.
Referitor la latura subiectivă a autorului cruzimilor, există opinia potrivit căreia intenția trebuie să fie directă. Considerăm că, așa cum am arătat deja că intenția poate fi și eventuală, întrucât fapta are caracter mai grav și dacă subiectul activ doar acceptă producerea suferințelor, nefiind necesar să și urmărească nemijlocit acest rezultat. Este lipsit de importanță dacă actele de cruzime duc eo ipso (tocmai de aceea) la producerea rezultatului prevăzut în norma de incriminare, ori dacă acestea reprezintă doar agresiuni suplimentare acțiunii sau inacțiunii ce cauzează nemijlocit urmarea tipică. Există o rezervă, constând în aceea că actele de cruzimi trebuie în orice situație să facă parte din procesul execuțional al faptei pe lângă care se reține acestă agravantă, apreciem corectă afirmația precedentă. Actele de cruzimi pot fi comisive sau omisive improprii (comise prin omisiune).
Această circumstanță va putea fi reținută și dacă fapta rămâne în forma tentativei, însă raportat la modul și mijloacele de săvârșire a acesteia actele de executare denotă acest caracter. În jurisprudență s-a reținut comiterea faptei prin cruzimi în cazul incendierii victimei; în cazul aplicării de multiple lovituri cu corpuri contondente sau tăioase pe o durată îndelungată de timp; în ipoteza imobilizării victimei urmată de agresiuni repetate într-un interval mare de timp; în situația creării unei incizii la nivelul mâinii victimei și presărarea de sare pe rană.
În acest caz, făptuitorul nu se limitează numai la suprimarea vieții victimei, ci prelungește mai mult acest moment, supunând victima la torturi, la suferințe deosebite, care fac mai cumplită răzbunarea, spre exemplu: ucigașul omoară victima treptat, îi provoacă vătămări corporale grave și apoi îi dă lovitura mortală, sau o lasă să moară în suferințe cauzate de rănile pe care i le-a provocat. În cazul actelor de violență repetate, trebuie să se facă distincție între situațiile în care aceste acte u semnificația de a chinui victima și de a-i prelungi suferințele în mod inutil, față de situațiile în care repetarea loviturilor nu exprimă, prin specificul și obiectul folosit, decât modalitatea de a realiza uciderea. În acest din urmă caz nu se face aplicarea agravantei.
Astfel, inculpatul a aplicat victimei, cu un polonic, mai multe lovituri în regiunea capului, cauzându-i o fractură de boltă la baza craniului și hemoragie meningo-ventriculară, a lovit victima și cu picioarele, care au dus într-un final la decesul victimei. Toate acestea s-au petrecut într-un interval de timp scurt, rezultând că inculpatul a urmărit să suprime viața victimei și nu să-i cauzeze suferințe și chinuri prelungite în timp. În aceste condiții prezentate mai sus, agravanta menționată nu este aplicabilă. Este încadrată în omor deosebit de grav comis prin cruzimi, fapta inculpatului de a lovi victima, în mod repetat, timp de circa 20 de minute, cu ajutorul unui cablu electric, producându-i acesteia leziuni șocogene pe 20% din suprafața corpului, determinând-o pe aceasta să se arunce de la etajul 4, decedând.
Omorul săvârșit prin lovirea repetată a victimei cu un corp dur în zona capului, până la zdrobirea craniului, se încadrează în prevederile Art. 176 alin. (1) lit. a) C. pen. referitoare la omorul deosebit de grav săvârșit prin cruzimi, deoarece în acest caz violența exercitată de către făptuitor în suprimarea vieții depășește caracteristicile unei acțiuni violente ce are ca scop uciderea persoanei. Ca exemplu la cele susținute Curtea de Apel București, Secția I Penală, prin decizia nr. 663 din 15 septembrie 2006, încadrează ca omor deosebit de grav comis prin cruzimi următoarea speță „ Victima, intrând în scara blocului în care locuia l-a găsit pe inculpat, au ieșit din bloc și s-au deplasat, certându-se, înspre un gang.
Înainte de intrarea în gang, inculpatul a lovit victima, doborând-o la pământ, a prins-o de după gât și de sub braț și a târât-o cu forța, în interiorul gangului, unde a început să o lovească în zona capului, în mod repetat, cu putere, cu o cărămidă și cu fragmente de BCA, mai întâi când victima se afla în picioare, iar după ce victima a căzut, a continuat să o lovească în cap, până când a ucis-o”.
Astfel, fapta inculpatului, de a aplica în mod repetat multiple lovituri victimei, atât în poziție verticală, în condițiile unei acțiuni de apărare din partea acesteia, cât și continuarea lovirii sale după ce a căzut, cu mare intensitate, cu corpuri dure, într-o zonă vitală a corpului, respectiv cea facială, a capului, până la zdrobirea craniului, producându-i leziuni grave, fracturi ale maxilarului și mandibulei și plăgi numeroase, dovedind o violență excesivă, nemiloasă, ferocitate, la care s-a adăugat și starea de oroare produsă mamei victimei, cea care a descoperit cadavrul fiicei sale a doua zi de dimineață, de aceea aceste metode de ucidere a victimei se încadrează în cele folosite pentru comiterea infracțiunii prin cruzimi.
În contextul acestei cauze, violența exercitată de inculpat în suprimarea vieții victimei a depășit caracteristicile oricărei acțiuni violente ce are scop uciderea persoanei, tocmai prin multitudinea și intensitatea loviturilor aplicate, cu corpuri dure ale căror căror zgomote au putut fi percepute auditiv de mai multe persoane, numai într-o anume zonă vitală, prin caracterul repetat al acestor lovituri până aproape de zdrobirea craniului, dovedind ferocitate, prin leziunile produse și atestate medico-legal, acțiunea sa producând un șoc și oroare mamei victimei care a descoperit cadavrul fiicei sale a doua zi de dimineață. Bineînțeles că această faptă este încadrată și în omor calificat, deoarece fapta s-a produs în public, însă noi studiem omorul deosebit de grav și nu vom face alte trimiteri cu privire la locul unde s-a produs infracțiunea, deoarece nu are relevanță la cruzimi ci doar modul de comitere a infracțiunii, adică prin cruzimi.
Există omor săvârșit prin cruzimi atunci când făptuitorul a conceput și executat fapta în așa fel încât a produs victimei suferințe mult mai mari decât cele care le implică, în mdo firesc, suprimarea violentă a vieții. Autorul provoacă, conștient, victimei suferințe spre a-i mări chinurile și a face ca acțiunea să fie ami cruntă.
Cu alte cuvinte, caracteristica acestei circumstanțe de agravare constă în aceea că făptuitorul întrebuințează, în mod voit, anumite metode de chinuire a victimei. La aprecierea unui omor ca fiind săvârșit prin cruzimi trebuie să se țină seama, de asemenea, de aspectul de ferocitate cu care făptuitorul a săvârșit omorul, trezind în conștiința celor din jur un sentiment de oroare. În practică s-a apreciat că există omor săvârșit prin cruzimi dacă prin modul de săvârșire a faptei, inculpatul a manifestat o ferocitate ieșită din comun, provocând la cei din jur un sentiment de oroare chiar dacă victima și-a pierdut cunoștința, nemaisesizând cruzimea.
Prin „ cruzimi”, în sensul dat de legiuitor, trebuie să se înțeleagă modurile procedeele, mijloacele și actele de violență aplicate victimei, de natură sau pentru a-i provoca suferințe deosebit de mari și prelungite în timp, fie pentru a ucide, fie pentru a o chinui înainte de a o ucide sau înainte de survenirea morții acesteia, sau care denotă ferocitate, sadism, un mod barbar de săvârșire cu violență a omorului, faptă care produce în conștiința colectivă și individuală un sentiment de oroare și de insecuritate socială. Astfel, aplicare de lovituri repetate cu toporul și decapitarea victimei când nu mai reacționează fizic, provoacă oroare și dezgust și o încadrăm în forma omorului deosebit de grav respectiv prin cruzimi. Nu ne interesează dacă cruzimile au dus, prin ele însele, la moartea victimei sau dacă făptuitorul le-a folosit numai pentru a o chinui înainte de a o ucide pe acea persoană. Există agravanta pe care o analizăm chiar dacă agresorul supune la chinuri victima, fără a urmări să o ucidă în acest mod, dar care acceptă și posibilitatea acestor consecințe.
Ne sprijinim această opinie pe unele soluții din practica judiciară, în care s-a reținut că există infracțiunea de omor deosebit de grav și nu infracțiunea de loviri cauzatoare de moarte atunci când făptuitorul a aplicat victimei, care, în cele din urme a decedat, cu o deosebită intensitate, numeroase lovituri cu o curea peste tot corpul victimei, lovituri care i-au provocat multiple echimoze și escoriații, cuprinzând mai mult din jumătatea corpului, plăgi, contuzii, fracturi ale coastelor. În practica judiciară s-a reținut ca infracțiune de omor deosebit de grav, fapta inculpatului care a aplicat victimei lovituri pe toată suprafața corpului, cu coada unui topor, pe o perioadă mare de timp- circa o oră-urmare moartea victimei, întrunește elementele constitutive ale acestei infracțiuni. Fapta este încadrată în infracțiunea de omor deosebit de grav comis prin cruzimi deoarce victima este supusă unei suferințe îndelungate, respectiv o oră, aceasta murind într-o stare de profundă durere.
Cu privire la înțelesul noțiunii de cruzime, în literatura juridică s-a evidențiat necesitatea de a nu se asimila actelor de cruzime suferințele inerente provocate în majoritatea cazurilor de omucidere atunci când se folosesc asemenea mijloace, precum topor, otravă, glonț, putân avea caracterul unor acte de cruzime numai acelea care depășesc limita celor de mai sus indiferent de ecoul faptei în rândul cetățenilor.
Noțiunea de cruzimi comportă două aspecte:
Un aspect intrinsec actului de ucidere, care constă în folosirea de procedee inumane și inutile de chinuire a victimei înainte de a muri.
Un aspect extrinsec actului de ucidere, care constă în rezonanța socială a actului, în faptul că inspiră oroare și groază persoanelor care iau cunoștință de el și de metodele utilizate.
Ferocitatea sau sadismul: au caracter de acte sadice de ucidere acelea care folosesc metode cauzatoare de suferințe prelungite și de maximă intensitate, realizând astfel, alături de rezultatul constând în suprimarea vieții victimei, și un al doilea rezultat, constând în chinuirea ei fizică sau morală.
Metode crude de ucidere: stropirea victimei cu benzină, după care i s-a dat foc; biciuirea victimei cu sârmă împletită; aplicarea de multiple lovituri cu un corp tăios și un timp îndelungat astfel încât să se provoace suferințe prelungite; aplicarea de lovituri care zdrobesc globii oculari ai victimei.
Sentimentul de oroare: mijloacele sadice folosite de făptuitor în săvârșirea omorului provoacă implicit și sentimentul de oroare pentru cei din jur, sentimentul de groază. Elementul subiectiv al ororii se obține și din împrejurări străine suferinței ca atare a victimei. Acest sentiment se relevă și din săvârșirea actului de violență sub ochii copiilor victimei ai părinților ei sau ai altei persoane aflate în strânsă afectivitate cu victima, când chinurile acesteia sunt amplificate de prezența lor, iar actul provoacă groază celor de față.
Nu se poate reține agravanta prevăzută de lege dacă inculpatul nu a urmărit să provoace o moarte lentă, ci i-a aplicat loviturile una după alta, acestea succedându-se aproape simultan, moartea survenind imediat. Datorită faptului că agravanta are în vedere modul sau mijloacele de comitere a infracțiunii, circumstanța are caracter real și se va răsfrânge asupra tuturor participanților care au cunoscut sau prevăzut această împrejurare.
S-a reținut în fapt: "În jurul orei 23, victima se întorcea de la serviciu, iar pentru a ajunge acasă, parcurgea o parte din drum pe jos, pe un drum comunal între localitățile GB și AB, zonă care era pustie și neluminată la acea oră. La o distanță de circa 400 m de intersecția drumului comunal cu DJ 15 A (Teaca Bistriței) și la aprox. 2,5 km de intrarea în satul AB, CI s-a întâlnit cu inculpații care se aflau în zonă pentru a-și lua caii lăsați pe pășunea din apropiere. CI le-a reproșat inculpaților că lasă caii pe terenurile oamenilor, iar aceștia au reacționat și enervându-se au sărit asupra victimei și i-au aplicat lovituri cu obiectele de metal pe care le aveau asupra lor. La început victima a fost lovită de VCV care i-a aplicat o lovitură cu levierul în cap, aceasta petrecându-se lângă o tufă din marginea drumului. Victima a încercat să fugă, astfel că inculpatul VCV a lovit-o din nou cu levierul, peste picioare, situație în care aceasta a căzut în marginea drumului mai jos de acea tufă. În timp ce victima era căzută jos, aceasta a fost lovită în continuare, circa 3 minute, peste tot corpul cu levierul de către inculpatul VCV și cu țeava de metal de inculpatul VD. Loviturile erau extrem de violente și puternice încât corpul victimei sărea în sus de la pământ "de parcă ar fi vrut să se ridice", potrivit declarației unui martor căruia inculpatul VD i-a povestit despre comiterea faptei.
Inculpații au cauzat astfel victimei o multitudine de plăgi și fracturi la nivelul craniului, fracturi deschise ale oaselor gambei și alte leziuni tanatogeneratoare produse prin lovire activă, care au adus-o în stare de inconștiență. Potrivit susținerilor inculpatului VD, menționate în declarația de la urmărirea penală, de furie, a înțepat victima cu țeava în zona picioarelor și în abdomen. Din declarațiile inculpaților date în faza de urmărire penală rezultă că aceștia au lovit-o și după ce a ajuns în stare de inconștiență, de teamă să nu se ridice. Ulterior au plecat de la locul faptei, abandonând victima în acel loc pustiu, pe timp de noapte și au plecat la domiciliu, lăsând-o să strige după ajutor. Ne aflăm în prezența omorului deosebit de grav comis prin cruzimi deoarece inculpații au provocat victimei suferințe prelungite în timp (din declarațiile martorilor au fost cel puțin 3 minute), loviturile erau extrem de violente și puternice, reflectând oroare celor din jur, victima a murit în chinuri prelungite.
Circumstanța va putea fi reținută în privința persoanei juridice, dacă, raportat la subiectul activ material al faptei, acesta comite infracțiunea în condițiile participației penale, și a cunoscut sau a prevăzut că fapta va fi comisă într-o asemenea modalitate. Dacă acțiunea de ucidere se realizează prin actele convergente ale mai multor făptuitori, actele acestora nu se fracționează în raport de ficare făptuitor, ci se iau în considerare în ansamblu. Astfel trei inculpați care au aplicat victimei, fiecare, lovituri repetate cu diferite obiecte, cu picioarele și pumnii, cauzându-i multiple leziuni, fracturi și suferințe prelungite, au fost condamnați pentru infracțiunea de omor deosebit de grav comis prin cruzimi.
2.5.2. Asupra a două sau mai multor persoane
Agravanta este conturată de pluralitatea de victime, fapta având ca urmare moartea a cel puțin două persoane, adică existența a cel putin două victime. Omorul asupra a două sau mai multor persoane se poate comite fie printr-o singură acțiune sau comisiune (ex. aruncarea unei grenade asupra unui grup de persoane, făptuitorul pune otravă în mâncarea mai multor persoane) fie prin acțiuni diferite, dar cu aceeași ocazie(ex: cum ar fi uciderea a două sau mai multe persoane prin mai multe focuri de armă). Agravanta reținută are caracter real și se aplică tuturor participanților, bineînțeles în măsura în care a fost cunoscută sau prevazută de către ei. Pentru existența agravantei trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: actul de ucidere să vizeze două sau mai multe persoane; unitatea de împrejurări; intenția de a ucide două sau mai multe persoane.
Agravanta sporește periculozitatea socială a faptei și îl caracterizează pe făptuitor ca fiind deosebit de periculos. Potrivit unei opinii, moartea a două sau mai multor persoane trebuie să fie rezultatul unei singure acțiuni, constând, de exemplu, în punerea de otravă în mâncarea destinată mai multor persoane, urmată de moartea a cel puțin două dintre acestea. Într-o opinie contrară, rezultatul cerut de lege poate să se producă și prin acțiuni diferite, însă în aceeași împrejurare, cum ar fi, de exemplu, atunci când, prin mai multe focuri de armă, făptuitorul ucide două sau mai multe persoane aflate într-un anumit loc. În literatura de specialitate, au existat anumite discuții cu privire la aceste două aspecte: dacă moartea a două sau mai multor persoane trebuie să fie rezultatul unei singure acțiuni sau dacă rezultatul cerut de lege poate să se producă și din acțiuni diferite, dar în aceeași împrejurare. Consider că este vorba despre omor deosebit de grav săvârșit asupra a două sau mai multor persoane în ambele cazuri.
În practică s-a reținut ca omor deosebit de grav comis asupra a două sau mai multe persoane, fapta inculpatului care „a început să îl lovească pe N.N. cu pumnii și picioarele până când acesta a căzut și și-a pierdut cunoștința. Inculpatul s-a dus în bucătărie, de unde a revenit cu o toporișcă, cu care a lovit victima în zona capului până când aceasta a decedat, iar apoi a lovit-o pe victima F.E. cu pumnii în zona feței până când aceasta a căzut și a sugrumat-o cu un cablu coaxial. Întrucât inculpatul a ucis cu aceeași ocazie victimele N.N. și F.E., soția sa, cele două omoruri întrunesc elementele constitutive ale unei infracțiuni unice de omor deosebit de grav, săvârșit asupra două persoane, prevăzută în Art. 174 alin. (1) raportat la Art. 175 alin. (1) lit. c) și Art. 176 alin. (1) lit. b) C. pen.”.
Împrejurarea că mijloacele folosite pentru uciderea victimelor au fost diferite, N.N. fiind omorât prin lovire cu un corp tăietor despicător, iar F.E. prin sugrumare, este lipsită de relevanță, esențial fiind faptul că victimele au fost omorâte de inculpat cu aceeași ocazie și în aceleași împrejurări, adică în locuința lui N.N. Uciderea a două persoane, în aceeași împrejurare, întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni unice de omor deosebit de grav, prevăzut în Art. 176 alin. (1) lit. b) C.pen. referitor la omorul săvârșit asupra a două sau mai multor persoane, chiar dacă făptuitorul a folosit pentru uciderea acestora mijloace diferite, o atare împrejurare fiind lipsită de relevanță sub aspectul încadrării în prevederile Art. 176 alin. (1) lit. b) C. pen.
În practică s-a reținut ca omor comis asupra a două sau mai multor persoane fapta inculpatului care găsind-o pe soția sa în locuința vecinului, într-o situație de vădită intimitate, a ucis pe loc, cu lovituri aplicate asupra capului cu un băț pe bărbat, iar pe soția sa a ucis-o în curtea domiciliului lor, unde o adusese de la locuința primei victime. Din probele existente a mai rezultat că inculpatul a lovit ambele victime în aceeași împrejurare, la scurt timp una de cealaltă.
În legislația altor state, în cazul omorului săvârșit în circumstanța prevăzută de Art. 176 lit. b) C.penal, există concurs de infracțiuni urmat de tratamentul penal adecvat, Codul penal român în vigoare a creat pentru o astfel de situație o infracțiune complexă unică, atribuind faptelor caracterul juridic de infracțiune unică. Activitatea infracțională trebuie să fie îndreptată împotriva a două sau mai multe persoane și să aibă ca rezultat decesul a cel puțin două dintre acestea, în aceeași împrejurare ori cu aceeași ocazie. Din punct de vedere al laturii subiective analizate, pentru încadrarea faptei prevăzute în Art. 176 lit. b) C. penal, se cere ca autorul să acționeze cu intenție față de fiecare persoană în parte, chiar dacă intenția este directă pentru una din victime, iar pentru cealaltă/celelalte indirectă.
Se cere îndeplinită această condiție pentru fiecare victimă, indiferent că o victimă e ucisă cu intenție directă și altele cu intenție indirectă, dacă cerința intenției este îndeplinită numai în raport cu una din victime, iar uciderea celorlalte persoane s-a produs din culpa făptuitorului, se aplică concursul de infracțiuni, deci nu suntem în prezența infracțiunii unice de la Art. 176 lit. b C. penal. Această circumstanță este reală și se aplică participanților în măsura în care acestia au cunoscut-o în momentul comiterii infracțiunii. Există circumstanța ori de câte ori activitatea de ucidere cu intenție a avut ca rezultat urmărit sau conștient, moartea a cel puțin două persoane, adică să existe subiecți pasivi multipli.
Această pluralitate de victime conferă omorului o gravitate sporită si îl caracterizează pe autor ca deosebit de periculos. Infracțiunea se consumă dacă se produce efectiv moartea a cel puțin două persoane, dacă activitatea de ucidere îndreptată împotriva a două sau mai multor persoane rămâne fără rezultatul cerut de lege, în sensul că nu se produce moartea nici uneia dintre acele persoane, va exista tentativă la această infracțiune.
Spre exemplu ,,aflând că nu a promovat examenul de bacalaureat fiindcă nu a luat notă de trecere la Educație fizică și Geografie, A decide să se răzbune pe profesorii care i-au stricat viitorul (B,C). După ce a luat din dulapul tatălui său arma de vânătoare, A se îndreaptă către liceul unde predau cei doi profesori. Găsindu-i în cancelarie, A trage, iar glonțul are o traiectorie bizară îl nimerește și pe D. B este transportat la spital. B și C supraviețuiesc, dar D decedează ".
Dacă în urma activității făptuitorului moare o singură persoană, autorul răspunde pentru infracțiunea de tentativă la omor simplu, calificat sau deosebit de grav, depinde, în concurs cu infracțiunea care s-a consumat, adică cea de omor simplu, calificat sau deosebit de grav, depinde de caz. Precum am discutat, omorul în acestă circumstanță se poate comite atât cu intenție directă cât și intenție indirectă, fără a interveni o altă modalitate a vinovăției.
Cu privire la intenție, considerăm că este nevoie de o aprofundare mai mare, pentru că pentru aplicarea agravantei, făptuitorul trebuie să aibă reprezentarea consecințelor constînd în suprimarea vieții a două sau mai multor persoane, să urmărească sau să accepte un asemenea rezultat în împrejurările în care acționează. De aceea dacă făptuitorul demonstrează intenția directă de a ucide o singură persoană, folosind mijloace care pun în pericol viața mai multor persoane, ca rezultat potențial, în raport cu care acționează cu intenția indirectă.
Pentru stabilirea intenției de omor deosebit de grav, constând în uciderea a două sau mai multor persoane, se impune deci să se procedeze la o analiză amănunțită asupra mijloacelor folosite de făptuitor pentru a ucide, cât și asupra circumstanțelor și împrejurărilor cauzei susceptibile de a oferi indicații asupra finalității actului. Numai în situația în care se ajunge la concluzia că făptuitorul a acționat astfel încât rezultatul, constând în uciderea a două sau mai multor persoane a fost prevăzut și urmărit sau cel puțin acceptat, iar rezultatul respectiv s-a și produs ori, din motive independente de făptuitor, a rămas în fază de tentativă, se reține intenția pentru omor deosebit de grav.
Nu este necesar ca inculpatul să aibă de la început intenția de a ucide două sau mai multe persoane, ci este suficient ca intenția respectivă să survină ulterior și să ve releve în modul de săvârșire ulterioară a faptelor, spre exemplu dacă inculpatul aplică victimei mai multe lovituri de cuțit, iar ulterior, când altă persoană îi cere socoteală pentru fapta săvârșită, se aplică și acesteia două lovituri de cuțit, răspunderea se formulează în baza agravantei de omor asupra a două sau mai multor persoane, nefiind necesar ca ambele acte de ucidere să fie rezulatul unei rezoluții unice anticipate, ci numai ca inculpatul să dea dovadă, în cadrul împrejurării în care acționează, de intenția de a ucide două sau mai multe persoane.
2.5.3. De către o persoană care a mai săvârșit un omor
Agravanta în acest caz constă în aceea că făptuitorul a mai comis anterior un omor, deci legea nu prevede să fi omorât mai multe persoane cu aceeași ocazie. Această agravantă există atunci când omorul este săvârșit de o persoană, subiect activ calificat, care anterior a mai comis un omor, indiferent dacă pentru omorul comis anterior autorul fusese condamnat definitv sau dacă executase ori nu pedeapsa. Nu intră în conținutul noțiunii de „alt omor sau omor comis anterior” următoarele infracțiuni: uciderea din culpă, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte, violul care a avut ca urmare moartea victimei, pruncuciderea, oricare asemenea fapte care au avut ca urmare moartea victimei, dar nu sunt incluse în categoria infracțiunii de omor.
Circumstanța agravantă se referă la un antecedent al făptuitorului- adică săvârșirea anterioară a altui omor, împrejurare care demonstrează persistența autorului în ceea ce privește săvârșirea faptei și îl caracterizează ca deosebit de periculos.
Prin „omor”, în cazul Art. 176 lit. c) C. pen., se înțelege numai fapta prevăzută în Codul penal cu această denumire, adică de către o persoană care a mai săvârșit un omor. Unii autori consideră că omorul săvârșit anterior ar trebui să fie un omor care s-a consumat, alti autori consideră că nu ar fi neapărat necesar ca omorul anterior să fie un omor consumat, antecedentul făptuitorului putând fi și o tentativă de omor.
Acest punct de vedere a fost împărtășit și în practica judiciară, care motiva că legiuitorul, caracterizând antecedentul făptuitorului, se referă la săvârșirea anterioară a altui omor, deci a unei infracțiuni de omor; prin „săvârșirea unei infracțiuni” se înțelege comiterea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepsește ca infracțiune consumată sau tentativă, precum și participarea la comiterea acestora ca autor, instigator sau complice. Se susține că, din punctul de vedere al periculozității sociale a făptuitorului, nu există deosebiri esențiale între cel ce comite o tentativă de omor, moartea persoanei neproducându-se datorită unor împrejurări independente de voința acestuia și cel ce săvârșește un omor consumat, din moment ce, în ambele cazuri, săvârșirea unui nou omor denotă o acceași gravă lipsă de respect față de viața omului.
Aplicarea agravantei implică un omor anterior care să nu fie fost săvârșit într-o împrejurare care înlatură caracterul penal al faptei, ca de exemplu, în legitimă apărare, deoarce, în caz contrar, nu se poate vorbi de omor, în sensul dispozitiilor Art. 174 C. pen. Nu ne interesează dacă pentru omorul săvârșit anterior, făptuitorul a beneficiat sau nu de vreo cauză care atenuează o pedeapsă, este irelevant acest lucru, important este ca acea infracțiune să fi fost consumată. Dacă totuși făptuitorul a beneficiat de o astfel de cauză, instanța de judecată competentă va reține acest lucru la stabilirea pedepsei pentru omorul deovebit de grav comis de către făptuitor. Este irelevant dacă făptuirorul a fost sau nu reabilitat pentru omorul săvârșit anterior, dacă acest omor a fost amnistiat, ori dacă, în ceea ce îl privește, a intervenit sau nu prescripția extinctivă.
Incriminând omorul deosebit de grav, legiuitorul a avut în vedere un antecedent al făptuitorului, și anume, săvârșirea anterioară a altui omor și acest antecedent există, caracterizându-l ca deosebit de periculos, indiferent dacă a intervenit sau nu reabilitarea, amnistia ori prescripția, cu atât mai mult cu cât aceste împrejurări înlătură numai răspunderea penală sau consecințele condamnării, nu și fapta în realitatea ei.
Dacă omorurile săvârșite constituie o pluralitate de infracțiuni sub forma concursului sau a recidivei, se aplică, după caz, și dispozițiile referitoare la concursul de infracțiuni sau la recidivă. Concursul de infracțiuni există atunci când aceeași persoană a săvârșit mai multe infracțiuni prin acțiuni diferite sau prin aceeași acțiune sau inacțiune, mai înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele. Recidiva este o cauză de agravare a pedepsei și presupune cel puțin două infracțiuni intenționate săvârșite de aceeași persoană, din care una se comite după condamnarea definitivă pentru cea dintâi. Recidiva poate fi și internațională, când unul dintre termenii ei constă într-o condamnare pronunțată de către o instanță străină.
Dacă pentru omorul sau omorurile săvârșite anterior, făptuitorul a fost condamnat definitiv, ultima faptă de omor se încadrează în dispozițiile Art. 176 lit. c) C. pen., aplicându-se totodată și dispozițiile referitoare la recidivă, iar dacă, neexistând o hotărâre definitivă de condamnare, toate aceste omoruri se judecă deodată, primul este sancționat, ca omor unic, în raport cu condițiile în care s-a săvârșit, fiecare dintre celelalte încadrându-se în dispozițiile Art. 176 lit. c) C. pen., cu aplicarea, în final, și a dispozițiilor referitoare la concursul de infracțiuni. Profesorul V. Dongoroz și colaboratorii săi susțin că nu sunt aplicabile regulile recidivei și ale concursului de infracțiuni în raport cu omorul anterior, deoarece legiuitorul a efectuat din aceste împrejurări un element circumstanțial al omorului; ca urmare, în aceste cazuri se aplică pedeapsa prevăzută pentru omorul deosebit de grav și nu aceea care ar fi rezultat din aplicarea dispozițiilor privitoare la concursul de infracțiuni sau recidivă.
Tentativa la forma agravantă a unei infracțiuni presupune existența, în momentul întreruperii executării ori rămânerii acesteia fără rezultat, a împrejurării care constituie circumstanța agravantă, în cazul omorului deosebit de grav, există tentativă atunci când o persoană, care a mai săvârșit un omor, începe executarea unui alt omor, executare care este însă întreruptă sau rămasă fără rezultat, datorită unor împrejurări independente de voința ei. Există tentativă la o infracțiune atunci când s-a pus în executare săvârșirea unei infracțiuni, executare care a fost întreruptă sau nu și-a produs efectul.
Tentativă există și când consumarea infracțiunii nu a fost posibilă datorită insuficienței sau defectuozității mijloacelor folosite, ori datorită împrejurării că în timpul când s-au săvârșit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află. Această circumstanță agravantă este o circumstanță personală, deci ea nu poate fi transmisă participanților, este o agravantă ce poate fi aplicată doar autorului. Participanții vor răspunde pentru omor deosebit de grav săvârșit de către o persoană care a mai săvârșit anterior un omor, numai dacă și ei dețin antecedentul cerut de lege autorului, cerut de lege pentru ca infracțiunea să poată fi încadrată în Art. 176 lit. c) C.pen.
2.5.4. Pentru a comite sau a ascunde săvârșirea unei tâlhării sau piraterii
Circumstanța agravantă constă în acest caz în faptele deosebit de grave pe care făptuitorul urmărește să le comită sau să le ascundă prin săvârșirea unui omor. Există această infracțiune ori de câte ori făptuitorul comite un omor pentru a-și crea condițiile favorabile săvârșirii unei tâlhării sau piraterii în paguba avutului public sau particular. Tâlhăria este furtul săvârșit prin întrebuințare de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea.
Pirateria reprezintă jefuirea prin acte de violență săvârșite în scopuri personale, de echipajul sau pasagerii unei nave împotriva persoanelor sau bunurilor care se găsesc pe acea navă ori împotriva altei nave, dacă navele se află în marea liberă sau într-un loc care nu este supus jurisdicției nici unui stat. Nu are nici o relevanță pentru existența agravantei dacă scopul acelor infracțiuni s-a realizat sau nu, ci să existe ca și fapte prevăzute și sancționate de legea penală română. În situația în care acele infracțiuni se consumă atunci ne aflăm în prezența unui concurs de infracțiuni.
Fapta inculpatului care, intrând în locuința victimei cu consimțământul acesteia și profitând de un moment în care victima nu era de față, i-a sustras o sumă de bani și, fiind surprinsă de victimă, a agresat-o în scopul păstrării sumei de bani, iar pentru a ascunde săvârșirea infracțiunii de tâlhărie a ucis-o, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de omor deosebit de grav prevăzută în Art. 176 alin. (1) lit. d) C. pen. referitor la omorul săvârșit pentru a ascunde comiterea unei tâlhării și elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie prevăzută în Art. 221 alin. (21) lit. c) C. pen., aflate în concurs real.
Uciderea victimei în aceste condiții nu întrunește și elementele constitutive ale omorului calificat comis din interes material. Inculpatul a săvârșit omorul fără a avea reprezentarea foloaselor materiale pe care le-ar dobândi în urma morții victimei, fără a avea convingerea că interesul său material ar fi satisfăcut pe cale legală sau că lucrurile victimei îi vor reveni de drept și, în consecință, prevederile Art. 175 alin. (1) lit. b) C. pen. nu sunt incidente, modalitatea concretă de săvârșire a omorului de către inculpată, în sensul că luarea și punerea în executare a hotărârii infracționale de a ucide victima nu a fost determinată de un interes material, deoarece aceasta avea o ocupație în câștigarea mijloacelor de existență, locuia într-o casă la a cărei dobândire a contribuit prin vânzarea altor case, așa încât uciderea victimei a avut loc ca urmare a unei rezoluții infracționale spontane, determinată de discuțiile contradictorii cu victima, care a surprins-o după sustragerea banilor și, în scopul păstrării lor, inculpata a agresat-o și a lăsat-o în stare de inconștiență, iar în scopul ascunderii tâlhăriei lor, a incendiat corpul victimei, inculpata acționând cu intenție directă.
Astfel spus, inculpata nu a săvârșit omorul având convingerea că interesul său material ar fi satisfăcut pe cale legală sau că lucrurile victimei îi vor reveni de drept, respectiv fără a avea reprezentarea foloaselor materiale ce le-ar dobândi în urma morții acesteia, deoarece inculpata nu o cunoștea pe victimă și nu avea nicio legătură de rudenie cu aceasta, hotărârea de ucidere survenind pe fondul discuțiilor avute, ca urmare a surprinderii sale de către victimă după sustragerea banilor, exercitând violențe asupra acesteia, în scopul păstrării lor. Așadar, fapta inculpatei de a ucide victima, în condițiile mai sus arătate, întrunește atât obiectiv, cât și subiectiv și material conținutul infracțiunii de omor deosebit de grav comis pentru a ascunde comiterea unei tâlhării.
Circumstanța prezentată mai sus se aseamănă cu aceea care caracterizează omorul calificat prevăzut de Art. 175 lit. h) C. pen., dar se deosebește de aceasta prin faptul că, scopul omorului nu mai este înlesnirea sau ascunderea unei infracțiuni oricare ar fi aceasta, ci practic săvârșirea sau ascunderea unei tâlhării sau piraterii; deosebirea este una aparentă deoarece noțiunea de săvârșire include și pe cea de înlesnire.
Justificarea acestei deosebiri de încadrare juridică constă în aceea că atât tâlhăria cât și pirateria sunt infracțiuni care prezintă o maximă gravitate. Bineînțeles se reține și periculozitatea infractorului, predispus spre fapte de mare violență. Un omor se va încadra la Art. 176 lit. d) mereu când se va stabili că făptuitorul a suprimat viața unei persoane cu intenție, pentru a-și crea condiții cât mai prielnice săvârșirii sau ascunderii unei tâlhări sau piraterii. Este necesar ca activitatea făptuitorului să fie de asemenea natură și violențe să fie exercitate în așa mod, încât să exprime legătura lor, din punct de vedere material și subiectiv, cu scopul ce se cere realizat.
În practica judiciară s-a reținut ca omor deosebit de grav, potrivit Art. 176, lit. d), C. pen., inculpatul care a observat cu un anumit prilej că victima poartă la gât o punguliță, s-a dus într-o seară la domiciliul acesteia pentru a o jefui și a strâns-o de gât; văzând că victima nu a decedat, a pus mâna pe un topor, care era rezemat de sobă, și l-a apăsat cu tăișul pe gâtul ei până când a ucis-o; căutând apoi în punguliță, inculpatul a găsit numai o iconiță, pe care nu a luat-o.
Din aceste împrejurări prezentate mai sus reținem că omorul săvârșit a creat condițiile favorabile jefuirii acelei victime, dar și că inculpatul a avut intenția realizării acelui scop, urmărindu-l prin săvârșirea acelui omor. Dacă inculpatul sustrăgea acel bun sau dacă existau bunuri pe care să le poată sustrage, răspunderea se antrena atât pentru omorul deosebit de grav cât și pentru infracțiunea de tâlhărie sau piraterie. Se reține infracțiunea de omor deosebit de grav săvârșit pentru a comite sau a ascunde săvârșirea unei tălhării sau piraterii, deoarece legiuitorul cere doar să existe sau să fie urmărit acel scop nu să se producă și rezultatul urmărit.
Există infracțiunea prevăzută de Art. 176 lit d) C. pen. în concurs cu infracțiunea de tâlhărie atunci când autorul lovește victima cu o bucată de lemn în cap, provocându-i moartea, după care i-a sustras din buzunar o sumă de bani. Datorită faptului că atât tâhăria cât și pirateria sunt infracțiuni care prezintă un grad ridicat de periculozitate, scopul urmărit de făptuitor face ca omorul săvârșit să depășească atât omorul simplu cât și omorul calificat. Infracțiunea trebuie încadrată atât în dispozițiile Art. 175 lit. f) C. pen., cât și în dispozițiile Art. 176 lit. d) C. pen., atunci când inculpatul care, surprins de victimă (paznic de noapte) în timp ce fura o cantitate de lucernă, i-a aplicat acesteia o lovitură de furcă, cauzându-i leziuni în urma cărora ea a decedat.
Este necesar ca activitatea făptuitorului și violențele să fie exercitate în așa fel, încât să fie evidentă legătura lor, atât din punct de vedere material cât și subiectiv, cu scopul ce se cere a fi realizat. În practică s-a reținut ca fiind omor deosebit de grav în concurs cu infracțiunea de tâlhărie fapta inculpaților care au lovit cu o bâtă o persoana de vârstă înaintată, în zona toracelui și în alte părți ale corpului, părăsind-o pe câmp, într-o noapte geroasă de iarnă, după ce i-au luat haina.
Într-o speță, în timp ce inculpații căutau bunuri în cămașa victimei, aceasta, imobilizată fiind cu un căluș și legată cu o cămașă peste gură, se zbătea în așa fel încât inculpații și-au dat seama, potrivit propriilor lor declarații, că are greutăți de respirație; deși au discutat în sensul să dezlege victima la gură, deoarece ar putea muri, nu au făcut-o, grăbindu-se să plece. Așadar poziția lor subiectivă în momentul săvârșirii faptei se caracterizează prin intenție sub forma acceptării posibilității producerii rezultatului celui mai grav, și nu prin intenție depășită, cum greșit s-a reținut cu ocazia judecății în fond și în recurs.
Încadrarea faptei în dispozițiile Art. 176 lit d) C. pen. este însă compatibilă cu aplicarea celorlalte circumstanțe agravante ale omorului. Dacă făptuitorul, urmărind comiterea sau ascunderea unei tâlhării sau piraterii, săvârșește o tentativă de omor, există tentativă la omorul deosebit de grav prevăzut de Art. 176 lit. d) C. pen. Această tentativă intră în concurs cu tentativa sau infracțiunea consumată de tâlhărie sau piraterie, după cum executarea tâlhăriei sau a pirateriei a fost întreruptă sau dusă până la capăt.
Acea circumstanță agravantă prevăzută la Art. 176 lit d) C. pen., adică scopul săvârșirii omorului, deci latura subiectivă a infracțiunii, este o circumstanță de natură personală care nu se poate răsfrânge asupra participanților, în afară de cazul în care participanții au acționat cu același scop, circumstanța nu poate fi transmisă participanților de către autorul faptei. Omorul deosebit de grav prevăzut la Art. 176 lit. d) C. pen. se deosebește de tâlhăria prevăzută în Art. 211 alin. (3) C. pen prin aceea că, în cazul tâlhăriei, făptuitorul nu acționează cu intenția de a ucide, ci cu intenția de a săvârși furtul cu violență, moartea victimei fiind rezultatul imputabil al făptuitorului pe bază de praeterintenție.
În practica judiciară s-a reținut ca și omor deosebit de grav comis pentru a săvârși sau a ascunde săvârșirea unei tâlhării sau piraterii, situația în care X dorește să sustragă bunuri din casa lui Y și pătrunde în casa acestuia în timpul nopții, în timp ce victima dormea, însă Y se trezește, iar pentru ca X să-și poată finaliza actul de sustragere îl împușcă pe Y, care încerca să-și apere patrimoniul, iar Y moare, fapta lui X va fi un omor deosebit de grav comis pentru a înlesni o tâlhărie în concurs cu infracțiunea de tâlhărie în formă simplă. Împușcarea victimei arată atât că X a trecut de la comiterea unui furt la comiterea unei tâlhării, dar și faptul că X l-a ucis pe Y pentru a înlesni această tâlhărie. Agravanta se reține și atunci când agentul înpușcă victima pentru a păstra bunul furat sau pentru a-și sustrage scăparea, funcționând același raționament, cu diferanța că uciderea s-a realizat pentru a ascunde infracțiunea de tâlhărie.
2.5.5. Asupra unei femei gravide
Rațiunea calificării rezultă din împrejurarea că fapta prezintă un grad de pericol social similar cu cel al omorului comis asupra a două persoane și bineînțeles echivalând cu o pluralitate de victime, precum și din împrejurarea că printr-o astfel de faptă se aduce atingere relațiilor privitoare la protecția deosebită a mamei și copilului. Împrejurarea agravantă în acest caz constă în aceea că victima este nu numai mama ci și fătul, odată cu uciderea femeii gravide suprimându-se și produsul de concepție; pentru aplicarea agravantei nu are relevanță stadiul în care se afla sarcina.
Acțiunea de ucidere a unei femei gravide produce efecte adânci în viața socială, fiind privită ca o manifestare deosebit de periculoasă deoarece o asemenea faptă periculoasă cauzează în același timp moartea a două persoane și lezează respectul față de fenomenul creației ființei umane, și totodată are multiple consecințe negative atât la nivelul familiei cât și grupurilor sociale.
Pentru existența agravantei trebuie îndeplinite două condiții:
Victima să fi fost însărcinată în momentul în care a suferit agresiunea. Starea de graviditate a victimei reprezintă starea fiziologică ce se stabilește medical sau prin orice alte mijloace. Această stare de graviditate trebuie să fie reală, dacă făptuitorul săvârșește omorul convins fiind că victima este însărcinată, iar in realitate ea nu este atunci agravanta nu funcționează. În caz de eroare asupra identității persoanei, dacă victima ucisă este o altă femeie decât cea însărcinată, agravanta nu se aplică.
Făptuitorul să acționeze în cunoștință de starea de graviditate a victimei. Condiția cunoașterii stării de graviditate a victimei, presupune faptul că, făptuitorul trebuie să cunoască în momentul comiterii infracțiunii starea de graviditate a victimei fără vă fie nevoie de o contatare de ordin medical care să ateste faptul că acea femeie este însărcinată.
În practică s-a reținut ca infracțiune fapta inculpatului care a aplicat victimei mai multe lovituri de cuțit în regiunea gâtului, cauzându-i moartea, aceasta se încadrează în agravanta de calificare privind omorul unei femei gravide, deoarece s-a demonstrat că autorul era rudă cu victima și cunoștea faptul ca este însărcinată în luna a 7-a și bineînțeles sarcina era evidentă. Se reține agravanta deoarece infractorul a cunoscut existența stării de graviditate a victimei și bineînțeles se cunoaște că femeia gravidă se află, de regulă, în neputință de a se apăra, indiferent de vârsta sarcinii.
În practica judiciară s-a reținut tentativă la infracțiunea de omor deosebit de grav reglementat în Art. 176 lit. e) C. pen. fapta inculpatului care pe fondul unor neînțelegeri de concubinaj, inculpatul D.R. a înjunghiat-o, în mod repetat, pe concubina sa, numită A.A.N., cu scopul de a-i suprima viața, cunoscând că aceasta este însărcinată, iar din concluziile raportului de expertiză medico-legală, a rezultat că partea vătămată A.A.N. a prezentat leziuni traumatice care s-au putut produce prin lovire cu corp dur, înțepător și lovire cu sau de corp dur; leziunile traumatice au necesitat 50-55 de zile de îngrijiri medicale în condițiile unei evoluții favorabile și au pus în primejdie viața victimei.
Cunoașterea de către făptuitor a stării de graviditate a victimei se stabilește, în fiecare caz, în raport cu împrejurările concrete ale cauzei. Fătul reprezintă numai o speranță de viață și, ca urmare, nu se pretinde viabilitatea lui. Instanța a reținut că, în noaptea de 9 septembrie 2006, în loc public, inculpatul a aplicat multiple lovituri cu pumnii și cu picioarele victimei C.I.C., concubina sa, gravidă în luna a II- a de evoluție a sarcinii, provocând decesul acesteia. Fapta inculpatului a fost încadrată în infracțiunea prevăzută la Art. 174 și de omor deosebit de grav, infracțiune prevăzută în Art. 176 lit. e), C. pen.
Circumstanța agravantă nu se va reține în caz de aberratio ictus sau error in personam.
2.5.6. Asupra unui magistrat, polițist, jandarm ori militar, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora
Circumstanța care atribuie omorului caracter deosebit de grav se referă:
Victima infracțiunii trebuie să fie în mod obligatoriu un magistrat, polițist, jandarm sau militar.
Denumirea de magistrat este acordată de lege judecătorilor și procurorilor. Adică infracțiunea trebuie săvârșită asupra unui procuror sau judecător, respectiv subiectul pasiv sau victima trebuie să fie un magistrat. Polițist este acel funcționar care își exercită puterea cu sprijinul poliției. Jandarmul este definit în dicționarul explicativ al limbii române ca fiind un militar din cardul jandarmeriei.
Potrivit Art. 46 din Legea nr. 92 din 4 august 1992 pentru organizarea judecătorească, republicat „ Au calitatea de magistrat și fac parte din corpul magistraților judecătorii de la toate instanțele judecătorești, procurorii din cadrul parchetelor de pe lângă acestea, precum și magistrații-asistenți ai Curții Supreme de Justiție”. În ce privește calitățile de polițist, jandarm sau militar, acestea se stabilesc potrivit legilor și statutelor speciale.
Magistratul, polițistul, jandarmul sau militarul să fie ucis în timpul exercitării îndatoririlor de serviciu sau publice sau în legătură cu îndeplinirea acestora. Este considerat în timpul îndeplinirii îndatoririlor de serviciu su publice magistratul, polițistul, jandarmul sau militarul care se găsește în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, fie în cadrul programului sau orarului zilnic de serviciu, fie chiar în afara orarului de serviciu, când prin natura funcției respective acesta se găsea în îndeplinirea unor atribuții delegate ori se află în misiune.
Magistratul, polițistul, jandarmul sau militarul să se fi aflat în cadrul legal al atribuțiilor de serviciu sau publice pe care le îndeplinește. Dacă magistratul, polițistul, jandarmul sau militarul își încalcă atribuțiile de serviciu sau aceștia le exercită în mod abuziv, cadrul legal este depășit.
Cerința alternativă ca omorul să fie săvârșit în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale magistratului, ploțistului, jandarmului sau militarului se referă la ipoteza în care acesta nu se află în timpul îndeplinirii îndatoririlor de serviciu sau publice, ci în afara acestora, dar omorul este comis din cauza și ca o ripostă la faptele îndeplinite anterior de către victimă în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu sau publice. Precum am văzut circumstanța care atribuie omorului caracter deosebit de grav se referă la victima infracțiunii, care trebuie să fie un magistrat, polițist, jandarm sau militar. De exemplu, în practică s-a reținut agravanta atunci când omorul a fost săvârșit asupra unui polițist, de către inculpatul condamnat anterior pentru comiterea infracțiunii de ultraj asupra victimei, pe care, după liberarea din penitenciar, a amenințat-o că o va ucide din cauza acelei condamnări.
Rațiunea cuprinderii unei asemenea agravante în Codul penal decurge din calitatea subiectului pasiv de purtător al autorității de stat , fie că este procuror, judecător, polițist sau jandarm. După revoluție, mai ales, practica judiciară a înregistrat fapte grave îndreptate împotriva acestor funcționari ai statului- care se ocupă în principal, cu prevenirea și reprimarea infracțiunilor – comise de elemente antisociale, anarhice, care au sfidat ideea de lege și autoritatea de stat în România.
În privința omorului deosebit de grav comis asupra unui procuror, judecător, polițist, jandarm sau militar, este necesar ca făptuitorul să fi cunoscut calitatea specială a victimei, iar aceasta să nu își fi exercitat funcția abuziv. Omorul deosebit de grav comis asupra unui magistrat, polițist, jandarm sau militar absoarbe ultrajul.
2.5.7. De către un judecător sau procuror, polițist, jandarm sau militar în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora
Această împrejurare agravantă a fost introdu-să prin Legea nr. 278/2006 și se referă la calitatea specială a subiectului activ al infracțiunii de omor și anume: judecător, procuror, polițist, jandarm sau militar. Autorului i se cere să aibă o anumită calitate specială și, de aceea, coautoratul la acestă formă agravantă se va reține doar dacă toți coautorii au această calitate.
Pentru ca agravanta să aibă aplicabilitate trebuie să îndeplinească cumulativ două cerințe:
Subiectul activ al infracțiunii de omor să fie unul din acești funcționari: procuror, judecător, polițist, jandarm sau militar.
Subiectul activ al infracțiunii de omor (procurorul, judecătorul, polițistul, jandarmul sau militarul) trebuie să comită această infracțiune în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora.
Această formă agravantă se poate reține și în cazul în care, deși omorul nu este comis în timpul serviciului, acesta are legătură cu îndeplinirea atribuțiilor de serviciu.
În practică s-a reținut ca tentativă la omor săvârșit de către un militar în timpul îndatoririlor de serviciu, prin executarea unor manevre periculoase cu arma care au avut ca rezultat acționarea trăgaciului armei și declanșarea unor focuri de armă în direcția unui alt militar, cauzându-i plăgi împușcate, se încadrează în omorul deosebit de grav comis de către un militar în timpul îndatoririlor de serviciu.
Preluarea în mod simetric a acestei forme agravate generează serioase probleme de interpretare. Ne putem imagina ipoteza ca un judecător să ucidă o persoană pe care a judecat-o sau a condamnat-o. Pentru că legea nu distinge, se poate reține această formă de omor deosebit de grav și atunci când un judecător al unui alt litigiu civil ucide una din părți sau orice alt participant la proces.
Această formă de omor absoarbe infracțiunea de purtare abuzivă, comisă de același autor, în aceeași împrejurare. Ipoteza aceasta este simetric inversă cu situația în care omorul deosebit de grav absoarbe ultrajul comis de autor, respectiv omorul săvârșit asupra unui magistrat, polițist, jandarm ori asupra unui militar, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei. Bineînțeles este posibilă reținerea ambelor forme, atunci când atât autorul, cât și victima, sunt judecători sau procurori, polițiști, jandarmi sau militari, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora; spre exemplu, un polițist își ucide un coleg în timp ce amândoi se aflau în timpul serviciului. Fapta se poate comite atât cu inteție directă cât și cu intenție eventuală.
Pentru reținerea acestei circumstanțe se cere să existe o legătură între îndatoririle de serviciu sau publice ale acestora și activitatea infracțională de ucidere.
2.6. Aspecte procesuale
Acțiunea penală pentru infracțiunea de omor deosebit de grav se pune în miscare din oficiu. Urmărirea penală se efectuează de către procuror (art. 209 C. pr. pen.), iar judecarea faptei este competent în primă instanță Tribunalul județean (art. 27 pct. 1 lit. a C. pr. pen.). Celelalte reguli de competență și reguli de procedură sunt cele obișnuite. În cursul efectuării urmăririi penale se impune necesitatea constatării medico-legale. Cu ajutorul acestora se examinează, prin folosirea unor cunoștințe de specialitate, date sau situații de fapt care pot constitui probe. Totodată, aceste constatări ajută la o corectă încadrare juridică a infracțiunilor contra vieții, integrității corporale și sănătății persoanei.
Conform Art. 114 C. proc. pen. este obligatorie efectuarea unei constatări medico-legale în caz de moarte violentă, de moarte a cărei cauză nu se cunoaște ori este suspectă, sau când este necesară o examinare corporală asupra învinuitului ori persoanei vătămate, pentru a constata pe corpul acestora o existență a urmelor infracțiunii. În cazul constatării medico-legale, organul competent medico-legal – având la dispoziție cadavrul sau persoanele ce urmează a fi examinate – nu are, de regulă nevoie să ceară date de la organele de urmărire. După efectuarea constatării, se întocmește obligatoriu un raport medico-legal. Precum știm, organele de urmărire penală sau părțile nu pot interveni în cursul efectuării constatării medico-legale.
În cazul omorului deosebit de grav este obligatoriu, de asemenea, și expertiza psihiatrică, precum și atunci când organul de urmărire penală sau instanța de judecată are îndoieli asupra stării psihice a faptuitorului. Organele de urmărire penală vor dispune efectuarea acestei activități prin rezoluție motivată. Un asemenea act va cuprinde: numele expertului sau organului competent după lege să efectueze expertiza, obiectul acesteia, întrebările la care trebuie să răspundă expertul și termenul în care urmează a fi efectuată lucrarea. Expertiza psihiatrică obligatorie se efectuează în instituții sanitare de specialitate, în acest scop, procurorul dispune internarea învinuitului sau inculpatului pe timpul necesar. Această măsură este executorie și se aduce la îndeplinire, în caz de opunere, de organele de poliție.
Când este finalizată faza de urmărire penală, dosarul este trimis prin rechizitoriu instanței de judecată, trecând astfel în cea de a doua fază a procesului penal: faza de judecată. Competența de judecată în prima instanță o are tribunalul județean, având ca și căi de atac apelul la Curtea de Apel și recursul la Curtea Supremă de Justilie. Asistența juridică în faza de urmărire penală, este obligatorie. În cursul judecății, asistența juridică este obligatorie, dacă pedeapsa pentru această infracțiune este mai mare de cinci ani. Dacă învinuitul sau inculpatul nu și-a ales un apărător se iau măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu.
Punerea în mișcare a acțiunii penale în cazul omorul deosebit de grav poate fi îndeplinită doar dacă: există probe certe de vinovăție; să fie începută urmărirea penală în rem și în persona; persoana învinuitului să fie cunoscută cu datele de indentificare; învinuitul să răspundă din punct de vedere penal; să nu existe cazuri de nepedepsire.
2.7. Aspecte criminologice
O succintă trecere în revistă a datelor statistice privind evoluția criminalității a infracțiunilor contra vieții cu privire la perioada post-totalitară a României este suficientă pentru a ridica serioase semne de întrebare privind ocrotirea vieții în societatea actuală. Societatea românească plătește un tribut greu infracționalității care aduce atingere vieții, deoarece continuu, sunt curmate viețile a numeroase persoane. Precum se știe, violența este un indiciu asupra crizei unei societăți, o dovadă că ea nu mai oferă modele demne de urmat membrilor săi, ori nu mai reușește să-și impună valorile și să-și respecte normele.
Este normal ca numărul infracțiunilor să varieze de la un an la altul, dar concluzia care se poate trage este că numărul lor, din păcate, se menține aproape constant și la un nivel destul de ridicat. Din numărul infractorilor, majoritatea erau bărbați și într-o proporție foarte mică au fost femei în calitate de infractori, deci majoritatea infractorilor erau de gen masculin, dar bineînțeles această statictică a pus semne de întrebare psihiatrilor și organelor judiciare. Majoritatea infractorilor sunt cu pregătire medie sau fără pregătire școlară și foarte puțini cu studii superioare. Un număr mare de infracțiuni au fost săvârșite sub influența băuturilor alcoolice.
La săvârșirea infracțiunilor contra vieții persoanei, aceste cauze și condiții favorizate se prezintă în condiții extrem de diferite, ceea ce îngreunează, într-un fel tipizarea acestora și, ca atare, luarea măsurilor de prevenire și combaterea a acestor grave manifestări anti-sociale. Astfel că din constatările efectuate și din activitatea bazată pe urmărirea pe o perioadă mai îndelungată a fenomenului infracțional, a modului de săvârșire a infracțiunilor împotriva persoanei, în special al celor împotriva vieții, se poate trage concluzia că în această sferă a infracționalității, comportamentul deviat are drept cauză generală tocmai aceste deprinderi negative, transmise ereditar sau constituite într-un mediu social nesănătos, de aici concluzionăm că este foarte important mediul familial, respectiv familia în care crește sau trăiește o persoană sau un copil. Un copil crescând într-un mediul familial nociv, va avea repercursiuni grave atât asupra personalității copilului cât și asupra comportamentului. De aceea, de regulă, infractorii provin din familii adesea dezbinate.
Din totalitatea infracțiunilor săvârșite împotriva vieții, din modul de săvârșire, locul, timpul și datele personale ale infractorilor, se poate constata că deprinderile negative de comportament și impulsul criminal apar cel mai des la persoanele care au pregătire școlară și grad de cultură scăzut, la persoanele fără ocupație sau care întâmpină greutăți în integrarea socio-profesională, la consumatorii de alcool, cele care trăiesc într-un mediu social nesănătos, caracterizat prin relațiii morale, stări conflictuale sau prin întreținerea unei ideologii, contrare comportamentului moral al societății noastre. Bineînțeles și în astfel de cazuri există și excepții, persoane care deși au crescut într-un mediu familial nu prea adecvat pentru un copil, au progresat și nu au ajuns să fie infractori, dar bineînțeles de aceea există excepții ca să întărească regula.
Cu toate acestea, trebuie observat că aceste cauze, nu generează de la sine, în mod spontan, impulsul criminal și nu este nevoie întotdeauna de intervenția unei condiții favorabile, percepute ca atare, în procesul de formare și luare a rezoluției criminale, adică în momentul comiterii unei infracțiuni nu este întotdeauna necesar să existe anumite condiții favorabile comiterii infracțiunii.
Sunt cunoscute ca și condiții favorizante fenomenului de criminalitate: sentimentele de ură, dușmănie, dorința de răzbunare sau obținerea de avantaje materiale, născute în mod spontan, cu ocazia unor certuri sau încăierări sau sedimentate o perioadă mai mare de timp în mintea infractorului, adesea labil sub aspect psihic și rațional. Perioada de criză pe care o traversăm, reprezintă o importantă cauză a creșterii criminalității contra vieții în România încă cu anii 1990, bineînțeles referindu-ne la societatea actuală. Această situație a condus la o diminuare considerabilă a respectului față de lege și față de instituțiile însărcinate cu impunerea acesteia.
2.8. Aspecte criminalistice
În investigarea oricărei infracțiuni, organul de urmărire penală trebuie să respecte, alături de prevederile legale, o serie de reguli metodologice, atât cu caracter general, cât și particular, potrivit specificului fiecărei categorii de infracțiuni.
2.8.1. Particularitățile cercetării la fața locului în caz de omor
2.8.1.1. Cercetarea în faza statică
În această fază a cercetării, în primul rând se va începe cu luarea unor măsuri pregătitoare de către procurorul care conduce echipa de cercetare. Pregătirea vizează, completarea sau verificarea măsurilor inițiale luate de către organul de urmărire penală sosit primul la fața locului, activitate ce se circumscrie în cadrul primelor măsuri întreprinse în asemenea cazuri. Investigarea locului faptei, în ipoteza unei morți violente va cuprinde următoarele activități:
constatarea morții victimei: care va fi efectuată de către medicul legist, în prezența procurorului;
examinarea generală a locului faptei: pentru ca procurorul să-și formeze o imagine de ansamblu asupra câmpului infracțional;
obținerea unor date referitoare la victimă: bineînțeles și asupra faptei, persoanele care au cunoștință despre omor și autorul acestuia, interesând mai ales martorii oculari;
stabilirea eventualelor modificări: survenite la fața locului după săvârșirea omorului;
determinarea punctului din care va începe cercetarea: de regulă plecându-se de la victimă spre marginea locului faptei;
selecționarea martorilor asistenți: care vor participa la efectuarea cercetării locului faptei.
2.8.1.2 Cercetarea în faza dinamică
Investigarea locului faptei în faza dinamică este, după cum se cunoaște, cea mai complexă etapă, la ea participând toți membrii echipei. Cercetarea va începe de la cadavru, fiind examinat mai întâi corpul acestuia, precum și locul de sub cadavru după care se va continua cu porțiunea de teren din jurul victimei.
2.8.2. Examinarea cadavrului
Examinarea cadavrului este realizată de către medicul legist împreună cu procurorul criminalist, procurorul însărcinat cu ancheta, este o activitate evențială a cercetării la fața locului, cu o rezonanță deosebită în desfășurarea ulterioară a anchetei, în soluționarea cazului. Scopul examinării cadavrului este să se obțină cât mai multe date referitoare la:
cauza și natura morții, precum și anumite urme tipice luptei dintre victimă și agresor;
posibilitatea executării unor acțiuni de autolezare de către însăși victimă;
corespondența dintre locul în care a fost găsită victima și locul real al comiterii infracțiunii;
data și modul în care s-a săvârșit omorul, mijloacele, armele sau instrumentele întrebuințate.
Aceste informații ajută la găsirea răspunsului la întrebările evidente cu privire la faptă, printr-o cooperare între procurorul criminalist și medic.
2.8.3. Particularitățile cercetării omorului în funcție de mijloacele și procedeele folosite de făptuitor pentru suprimarea vieții victimei
2.8.3.1. Omorul săvârșit cu arme albe și corpuri contondente:
Omorurile săvârșite cu arme albe se clasifică în mai multe categorii:
obiecte înțepătoare;
tăioase;
obiecte despicătoare, sunt frecvent întâlnite în practica noastră judiciară. Identificarea armelor albe este relativă, determinarea caracteristicilor de grup ale obiectului vulnerant realizându-se după lungimea și adâncimea plăgii, care, însă, nu concordă totdeauna cu lungimea lamei. Diferențierea omuciderii de sinucidere este posibilă prin interpretarea modului în care se prezintă aceste leziuni. De regulă, sinucigașii preferă zona gâtului, a toracelui, arterele radiale sau venele de la încheietura mâinii.
2.8.3.2. Omorul săvârșit prin asfixii:
Moartea violentă săvârșită prin asfixie mecanică, cunoscută în practica medicală și sub denumirea de „anoxie acută de tip ventilator”, este o modalitate frecventă de omucidere, dar și de sinucidere.
2.8.3.3. Omorul săvârșit prin împușcare:
Reprezentă o modalitate de ucidere a unei persoane relativ rar întâlnită în practica anterioară. În prezent însă, asistăm la înmulțirea acestor fapte, iar cercetarea lor s-a dovedit a nu fi de cea mai bună calitate. Se vor cerceta, sub raport medico-legal și criminalistic, urmele principale ale tragerii (orificiul de intrare, canalul și orificiul de ieșire, dacă există), precum și urmele secundare (rupturile provocate de gaze, arsurile, tatuajul etc.)
2.8.3.4. Moartea prin otrăvire:
Investigarea acestei morți prin otrăvire va avea drept obiect stabilirea faptului dacă decesul s-a datorat sau nu intoxicării acute, tipului de substanță toxică și cantității care a pătruns în organism. Trebuie stabilite data intoxicării, forma de procurare și persoanele care au favorizat obținerea acesteia.
2.9. Sancțiuni
Infracțiunea de omor deosebit de grav se pedepsește cu detențiune pe viață sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi (Art. 176 VCP). Legea prevede pedeapsa cea mai gravă: detențiunea pe viață, alternativ însă cu pedeapsa închisorii de la 15 la 25 de ani. Art. 54 din VCP precizează că: "detențiunea pe viață se execută în penitenciare anume destinate pentru aceasta sau în secții speciale ale celorlalte penitenciare. Regimul executării detențiunii pe viață este reglementat în Legea pentru executarea pedepselor. Art. 57 precizează: „Executarea pedepsei închisorii se face, potrivit dispozițiilor legii privind executarea pedepselor, în locuri de deținere anume destinate. Femeile condamnate la pedeapsa închisorii execută această pedeapsă separat de condamnații bărbați.
Minorii condamnați la pedeapsa închisorii execută pedeapsa separat de condamnații majori sau în locuri de deținere speciale, asigurându-li-se posibilitatea de a continua învățământul general obligatoriu și de a dobândi o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile lor." Pedeapsa detențiunii pe viață nu se aplică persoanei care, la data pronunțării hotărârii de condamnare a împlinit vârsta de 60 de ani, în locul detențiunii pe viață se aplică pedeapsa închisorii pe timp de 25 de ani și pedeapsa complementară a interzicerii exercițiului unor drepturi pe durata maximă.
Instanța judecătorească are posibilitatea ca, în raport cu datele concrete ale fiecărei cauze să aleagă una din cele două pedepse. Conform Art. 72 VCP: "La stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile părții generale ale acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gravitatea faptei săvârșite, de persoana făptuitorului și de împrejurările care atenuează sau agravează pedeapsa (alin. 1). În situația în care pentru infracțiunea săvârșită legea prevede pedepse altenative, se ține seama de dispozițiile alineatului 1, atât pentru alegerea uneia dintre pedepsele alternative, cât și pentru proporționalizarea acesteia.
Tentativa: tentativa infracțiunii de omor deosebit de grav se va pedepsi potrivit Art. 21, alin. 2 din VCP care prevede că aceasta: „se sancționează cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului și jumătatea maximului prevăzute de lege pentru infracțiunea consumată, fără ca mimimul să fie mai mic decât minimul general al pedepsei. În cazul în care pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 25 de ani.
CAPITOLUL 3. PERSPECTIVA PSIHOLOGICĂ ÎN OMORUL DEOSEBIT DE GRAV
3.1. Particularități psihologice ale subiecților în omorul deosebit de grav. Diada: victimă-criminal
Referindu-ne la o serie de particularități ale subiecților implicați în omor, indiferent de încadrarea sa penală, atingem un tărâm ce s-a format ca și interacțiune între domeniul judiciar și psihologie. Acest tărâm, deși cunoaște o necesitate ridicată, este subdezvoltat la noi în țară comparativ cu Statele Unite sau alte țări dezvoltate. Necesitatea cimentării acestui domeniu de psihologie judiciară, căci aceasta este eticheta oferită, este evidentă întrucât, lăsând la o parte particularitățile de ordin penal referitoare la infracțiune, subiecții implicați, sunt indivizi ce, adesea fac dovada unei categorii specifice, împreună formând diada: victimă-criminal.
B.Medelsohn este cel care a introdus noțiunea de “cuplu penal”, susținând că aceasta ar reflecta diada “criminal-victimă”, subiecții aflându-se într-o relație de conflict și adversitate permanentă. S-au delimitat următoarele trăsături ale cuplului, și anume:
a. în faza preinfracțională elementele cuplului sunt fie indiferente, fie se atrag reciproc,
b. în faza postinfracțională cele două elemente ale cuplului penal ajung să se respingă reciproc, devenind elemente antagoniste.
În plan psiho-social, relația dintre infractor și victimă reliefează următoarele aspecte:
victima este cauza delictului (cazul unei infracțiuni comise de unul dintre soți când constată adulterul în flagrant delict);
victima este pretextul infracțiunii (cazul excrocheriilor);
victima este rezultatul unui consens între ea și delincvent (cazul sinuciderii în doi);
victima este rezultatul unei coincidențe (cazul în care infractorul pândind o persoană, lovește pe alta).
Cercetările întreprinse până în prezent au arătat faptul că în numeroase cazuri victima joacă un rol mai mult sau mai puțin activ în săvârșirea infracțiunii, de unde și o parte din responsabilitate ce cade asupra ei. Hans von Hentig sublinia în lucrarea sa “Criminalul și victima sa” (1948) că relațiile interpersonale dintre elemente cuplului infractor-victimă converg către o formă de influențare în care victima constituie elementul care îl “formează pe infractor”. Comportamentul infracțional propriu-zis este considerat a fi determinat de personalitatea victimei, de unde se poate interpreta faptul că fie într-o manieră directă, fie indirectă și victima poartă o parte din responsabilitate în desfășurarea acțiunii infracționale. Toate aceste aspecte l-au determinat pe H.von Hentig să introducă noțiunea de “victimă activantă” prin care înțelege rolul victimei în declanșarea mecanismelor latente ale infractorilor.
Contribuția pe care victima o poate avea la săvârșirea infracțiunii relevă o importanță decisivă în calificarea juridică a unei anumite fapte. Astfel, dacă au fost depășite limitele legitimei apărări, „rolurile” jucate de cei doi adesea se inversează, agresorul inițial poate intra în final în rolul de victimă. Se consideră că adesea modul în care reacționează victima, structura ei psihologică poate oferi “informații” valoroase cu privire la trăsăturile psihice și comportamentale ale infractorului.
Actului agresional asupra victimei determină de cele mai multe ori pe lângă trauma fizică și o traumă psihologică care se poate manifesta prin mai multe forme, dintre care enumerăm:
stare de șoc prelungită;
izolare socială;
frică exacerbată sau depresie;
tulburări de personalitate;
depresie și suicid
complex de vinovăție;
stres posttraumatic (adesea experimentat);
paranoia etc.
Studiile efectuate asupra populației generale, invocă faptul că efectele actului agresional se manifestă cel mai adesea sub forma panicii și a fricii, a suspiciunii și precauției, prin refuzul de a ajuta alte persoane sau victimele unor infracțiuni de loviri și alte violențe ori tentative de omor de teama de a nu fi sancționați de către organele de cercetare sau de urmărire penală în cazul unui ajutor, necorespunzător.
3.1.1. Particularități ale subiectului activ
3.1.2. Particularități ale subiectului pasiv
3.2. Construirea cazului în omorul deosebit de grav.
3.2.1. Procesele psihologice implicate în ansamblarea logică a cazului
3.2.2. Talent și abilitate. Caracteristici ale organelor de urmărire penală
CAPITOLUL 4. OMORUL DEOSEBIT DE GRAV ÎN VIZIUNEA NOULUI COD PENAL
NCP a renunțaț la distincția omor calificat-omor deosebit de grav, reglementând numai omorul calificat. NCP nu reunește în cadrul Art. 189 toate circumstanțele agravante speciale prevăzute de VCP în Art. 175 și 176 fiind păstrate numai acele circumstanțe care pot justifica aplicarea pedepsei detențiunii pe viață.
Infracțiuni contra vieții potrivit Noului Cod Penal.
Omorul
Omorul este infracțiunea ce constă în suprimarea cu intenție a vieții unei persoane. NCP a păstrat reglementarea din vechiul Cod penal, inclusiv sub aspectul limitelor de pedeapsă. Potrivit NCP, nu va mai constitui omor calificat, ci omor simplu, asumând absența vreunei circumstanțe agravante ( Art. 189 NCP):
omorul comis în public, deoarece este la fel de periculos infractorul care omoară în public și cel care ucide într-un spațiu privat;
omorul comis profitând de starea de neputință a victimei de a se apăra: cu privire la acestă circumstanță la individualizarea pedepsei va fi reținută circumstanța agravantă generală prev. de Art. 77 lit. e) NCP.
omorul comis prin mijloace care pun în pericol viața mai multor persoane în cazul căruia se va reține circumstanța agravantă generală prevăzută de Art. 77 lit. c) NCP.
omorul comis asupra unui membru de familie va constitui infracțiunea de violență în familie prev. de Art. 188 NCP.
omorul comis de către un judecător, procuror, polițist, jandarm sau militar, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora, fapta care constituia anterior intrării NCP în vigoare, omor deosebit de grav.
Omorul calificat
Omorul săvârșit în vreauna din următoarele împrejurări:
cu premeditare;
din interes material;
pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere penală sau de la executarea unei pedepse;
pentru a înlesni sau a ascunde săvârșirea altei infracțiuni;
de către o persoană care a mai comis anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor;
asupra a două sau mai multor persoane;
asupra unei femei gravide;
prin cruzimi.
Uciderea la cererea victimei
Este o infracțiune ce constă în uciderea săvârșită la cererea serioasă, conștientă și repetată a victimei care suferea de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă atestată medical, cauzatoare de suferințe permanente și greu de suportat de către victimă.
Determinarea sau înlesnirea sinuciderii
Este infracțiunea ce constă în fapta de a determina sau de a înlesni sinuciderea unei persoane, dacă sinuciderea a avut loc.
Uciderea din culpă
Constă în săvârșirea oricărei acțiuni sau inacțiuni prin care este suprimată, din culpă, viața unei persoane.
Omorul deosebit de grav în NCP
Unele circumstanțe agravante ale infracțiunii de omor deosebit de grav, în noul Cod penal s-au reunit într-o singură infracțiune, respectiv omorul calificat. Există circumstanțe care s-au păstrat la infracțiunea de omor calificat, iar altele nu. Circumstanțele care nu sunt reglementate la omorul calificat, sunt incluve în alte categorii de infracțiuni
Conform Noului Cod Penal, nu mai există noțiunea de omor deosebit de grav astfel cum era reglementat în Vechiul Cod Penal la Art. 176, anumite împrejurări fiind dezincriminate, în timp ce altele sunt reglementate la omorul calificat. Atât în Vechiul Cod Penal la Art. 174, cât și în noul cod penal la Art. 188, omorul este pedepsit în același mod. Vechiul cod penal în Art. 176, reglementa omorul deosebit de grav, enumerând înprejurările care făceau ca omorul să fie deosebit de grav și anume:
prin cruzimi;
asupra a două sau mai multor persoane;
de către o persoană care a mai săvârșit un omor;
pentru a săvârși sau ascunde săvârșirea unei tâlhari sau piraterii;
asupra unei femei gravide;
asupra unui magistrat, politist, jandarm ori asupra unui militar, în timpul sau în lătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora;
de către un magistrat, polițist, jandarm sau militar, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora.
În Noul Cod Penal, intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014, există doar omorul calificat, reglementat în Art. 189, dar acesta există în alte împrejurări decât cele din codul anterior, fiind reglementate unele agravante reglementate de VCP în omorul deosebit de grav, omorul calificat având conform NCP următoarele agravante :
cu premeditare;
din interes material;
pentru a se sustrage sau a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere penală sau de la executarea unei pedepse;
pentru a înlesni sau a ascunde săvârșirea altei infracțiuni;
de către o persoană care a mai comis anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor;
asupra a două sau mai multor persoane;
asupra unei femei gravide;
prin cruzimi.
Agravante care nu mai sunt reglementate de NCP
În NCP, nu mai există omorul deosebit de grav, numai unele agravante fiind reținute ca omor calificat, restul fiind dezincriminate, devenind astfel un omor simplu sau fiind încadrate în alt articol ca altă infracțiune, dar cu același conținut.
Prin urmare, nu mai este considerat omor deosebit de grav:
omorul săvârșit pentru a săvârși sau a ascunde săvârșirea unei tâlhării sau piraterii;
asupra unui magistrat, polițist, jandarm sau militar în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora;
de către un magistrat, polițist, jandarm sau militar în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora. Chiar dacă aceste circumstanțe nu mai sunt menținute la omorul deosebit de grav, ele au fost încadrate la alte infracțiuni.
Omorul săvârșit asupra unui polițist sau jandarm, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții este încadrată ca infracțiune de ultraj, potrivit Art. 257 Alin. 3 și este sancționat cu pedeapsa prevăzută la omorul simplu, ale cărei limite se majorează cu jumătate. Prin urmare, persoanele care au săvârșit această infracțiune sub imperiul vechii legi, i se recalculează pedeapsa potrivit legii noi ca fiind ultraj.
Confrom NCP este reglementat ultrajul judiciar care incriminează omorul asupra unui judecător sau procuror aflat în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu, pedeapsa fiind cea aplicată la omorul simplu, ale cărei limite sunt majorate cu jumătate. Infracțiunea de ultraj este definită ca fiind amenințarea săvârșită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă, lovirea sau alte violențe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte ori omorul săvârșite împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime.
Săvârșirea unei infracțiuni împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat ori asupra bunurilor acestuia, în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime. Cu aceeași pedeapsă se sancționează aceste innfracțiuni dacă privesc un membru de familie al funcționarului public. Faptele comise asupra unui polițist sau jandarm, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune, ale cărei limite se majorează cu jumătate.
Omorul săvârșit de către un magistrat, polițist, jandarm sau militar, reglementat de VCP ca agravantă la omorul deosebit de grav, în NCP fapta constituie omor simplu în concurs cu purtarea abuzivă sau cercetarea abuzivă. Întrebuințarea de expresii jignitoare față de o persoană de către cel aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu se pedepsește cu închisoare de la o lună la 6 luni sau cu amendă. Amenințarea ori lovirea sau alte violențe săvârșite în condițiile alin. (1) se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime.
omorul săvârșit pentru a săvârșii sau a ascunde săvârșirea unei tâlhării sau piraterii nu mai este reglementat sub această denumire în NCP, acestă agravantă trecând la omorul simplu deoarece dispoziția Art. 189 alin. (1) lit. d) este generală incluzând și această agravantă.
4.2.2. Agravante care sunt reglementate și conform NCP doar că la infracțiunea de omor calificat:
4.2.2.1. Omorul săvârșit de către o persoană care a mai comis anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor [ Art. 189 alin. 1) lit. e) NCP].
Prin infracțiune de omor comisă anterior se înțelege orice faptă de ucidere a unei persoane, săvârșită cu intenție, fie directă, fie indirectă, cu excepția infracțiunilor prevăzute la Art. 190, respectiv Art. 200 din NCP.
Cu privire la această agravantă, făptuitorul trebuie să mai fi comis anterior o infracțiue de omor, omor calificat, ultraj judiciar – în forma în care absoarbe omorul, respectiv o infracțiune de omor, omor calificat sau omor deosebit de grav, potrivit VCP, în forma tentativei sau ca infracțiune consumată, fie ca autor, fie ca instigator sau complice. Spre deosebire de omorul săvârșit asupra a două sau mai multe persoane, în cazul acestei agravante faptele de omor sunt comise în împrejurări diferite, nu în aceeași împrejurare.
În doctrină s-a apreciat că nu are importanță că dacă pentru primul omor a intervenit o cauză de înlăturare a răspunderii penale; considerăm că acestă opinie este desuetă având în vedere că în istoria legislației penale române nu a fost reținută vreo lege de amnistie sau grațiere care să vizeze infracțiunile de omor în plus, răspunderea penală pentru infracțiunea de omor este imprescriptibilă (chiar și pentru faptele comise înainte de declararea ca imprescriptibilă a răspunderii penale pentru infracțiunea de omor nu poate fi reținută o aemenea opinie având în vedere jurisprudența Curții Europene potrivit căreia după împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale orice constatare a vinovăției unei persoane contravine exigenței prevăzute de art. 6 paragraf 2, referitor la prezumția de nevinovăție). Este necesar ca în privința omorului anterior să nu existe o cauză justificativă sau de neimputabilitate care să aibă ca efect înlăturarea caracterului penal al infracțiunii.
Nu se poate reține acestă agravantă dacă pentru infracțiunea anterioară s-a dispus reabilitarea judecătorească, deoarece, spre deosebire de VCP, NCP face referire la o infracțiune de omor, iar nu la un omor, privit ca fapt material. Este o circumstanță personală, care nu se răsfrânge asupra celorlalți participanți; va putea fi reținută și cu privire la participanți dacă și aceștia se află în situația de a fi săvârșită anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor.
4.2.2.2. Omorul săvârșit asupra a două sau mai multor persoane [ Art. 189 alin. 1) lit. f) NCP].
Este necesar ca acțiunea comisă să fie îndreptată împotriva a două sau mai multor persoane și să aibaă ca rezultat decesul a cel puțin două dintre ele, în aceeași împrejurare ori cu aceeași ocazie, indiferent dacă aceasta se realizează printr-o unică acțiune sau inacțiune, ori prin acțiuni sau inacțiuni diferite.
4.2.2.3. Omorul săvârșit asupra unei femei gravide [ Art. 189 alin. 1) lit. g) NCP].
Trebuie să existe o sarcină indiferent de natura sau vârsta acesteia, iar infractorul să fi știut de aceasta; dacă infractorul nu cunoaște starea de graviditate a victimei nu se va putea reține această agravantă, ci omorul simplu sau după caz, omorul calificat; cu toate că se va reține această agravantă dacă făptuitorul trebuia să știe sau știa de starea de graviditate.
4.2.2.4. Omorul săvârșit prin cruzimi [ Art. 189 alin. 1) lit. h) NCP].
Prin cruzimi se înțelege utilizarea unor mijloace și procedee feroce care depășesc în intensitate pe cele proprii acțiunii de a ucide și care cauzează victimei mari suferințe, prelungite în timp, determinând oroare și revoltă în psihicul celor care iau cunoștință de faptă .
Această agravantă este reglementată ca circumstanță agravantă la omorul calificat, modificare adusă de NCP.
CAPITOLUL 5. INFRACȚIUNI ASIMILATE INFRACȚIUNII DE OMOR DEOSEBIT DE GRAV
Omorul deosebit de grav, ca și variantă simplă a omorului este o faptă cu complexitate naturală în care se absorb toate infracțiunile săvârșite asupre persoanei fizice (loviri, vătămări corporale). Aceste loviri și vătămări corporale, când sunt săvârșite cu intenția de a ucide, întră în conținutul constitutiv al infracțiunii de omor deosebit de grav. Însă, când sunt săvârșite doar cu intenția de a vătăma, capătă existență de sine stătătoare, fiind cuprinse în art. 180 – 182 VCP.
5.1. Loviri sau vătămări cauzatoare de moarte:
Pentru o corectă calificare a faptelor trebuie să se țină seama dacă infractorul a săvârșit fapta cu intenția de a ucide, dar din împrejurări independente de voința sa nu s-a produs rezultatul mortal, fapta urmează a fi încadrată ca tentativă de omor deosebit de grav. Dar dacă infractorul nu a avut intenția de a ucide, ci intenția de a lovi sau vătăma, dar rezultatul mortal al faptei sale nu a fost prevăzut, deși putea fi prevăzut, fapta va fi încadrată ca loviri cauzatoare de moarte. Dacă dimpotrivă, rezultatul mortal nu a fost prevăzut și nici nu putea fi prevăzut, fapta nu putea fi încadrată decât în concordanță cu intenția cu care infractorul a acționat. Omorul deosebit de grav se deosebește, deci, de lovirile cauzatoare de moarte prin latura sa subiectivă.
Dacă în cazul omorului, făptuitorul acționează cu intenție – directă sau indirectă – de a ucide, în cazul lovirilor sau vătămărilor cauzatoare de moarte el acționează cu intenția de a lovi sau vătăma integritatea corporală sau sănătatea victimei, moartea acesteia find un rezultat care depășește intenția sa. Deci, infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este o infracțiune praeterintenționată, care presupune atât intenție – în ceea ce privește fapta sa de lovire sau vătămare corporală – cât și culpă – în ceea ce privește moartea victimei. Pentru încadrarea juridică corectă a unei fapte de omor deosebit de grav sau loviri ori vătămări cauzatoare de moarte, de cea mai mare însemnătate este determinarea poziției psihice cu care a acționat făptuitorul, respectiv intenția avută de către autor în momentul comiterii infracțiunii.
Astfel că, dacă făptuitorul a acționat cu intenția, directă sau indirectă de a ucide, fapta constituie infracțiune de omor. Dacă, dimpotrivă, făptuitorul a acționat cu intentia de a lovi sau vătăma integritatea corporală a victimei, moartea acesteia depășind intenția sa, fapta constituie infracțiune de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Numai o analiză amănunțită a ansamblului datelor cauzei este de natură să scoată în evidență poziția subiectivă reală a infractorului. Ea trebuie să releve acele aspecte particulare de natură să demonstreze că infractorul și-a reprezentat rezultatul cel mai grav și 1-a acceptat, în caz contrar fapta se încadrează în infracțiune praeterintenționată.
Inculpatul care, în momentul în care victima îl prinde pe la spate și î1 imobilizează, îi aplică acestuia o lovitură de briceag încât îi secționează artera humerală și-i provoacă moartea, răspunde pentru infracțiunea de loviri și vătămări cauzatoare de moarte și nu pentru infracțiunea de omor deosebit de grav, deoarece lovirea cu briceagul a fost făcută de inculpat în mod evident cu intenția de a se desprinde din strânsoare, el neavând nici un moment reprezentarea morții ca rezultat al acțiunii sale.
Fapta inculpatului de a aplica victimei, pe o durată mare de timp, cu intensitate deosebită, repetate lovituri pe întreaga suprafață a corpului folosindu-se de o bâtă și de o coadă de târnăcop și de a pârăsi apoi victima, pe timp rece, noaptea, determinându-i astfel moartea după cinci ore, în chinuri mari, intrunește elementele infracțiunii de la art. 176 lit. a, și nu cele de la loviri cauzatoare de moarte. Stabilindu-se în mod corect starea de fapt, instanțele au încadrat în mod greșit fapta în infracțiunea de la Art. 183 care se săvârșește cu praeterintenție, spre deosebire de omorul deosebit de grav care se comite numai cu intenție fie ea directă fie indirectă.
Pentru a se stabili intenția se are în vedere, printre altele, obiectul folosit, zona spre care au fost îndreptate actele de violență, intensitatea acestora, precum și gravitatea leziunilor cauzate. In speța prezentată, inculpatul, persoană mult mai făcută decât victima, a aplicat victimei care avea o talie medie și sănătate precară, multiple lovituri timp de aproximativ jumătate de oră, în diferite zone ale corpului, folosind obiecte contondente, apte fiecare de a ucide. Intensitatea acestor lovituri a fost deosebită din raportul medico-legal de autopsie, rezultând că pe corpul victimei au fost identificate 21 semne de violență, cele mai multe de gravitate extremă. Împrejurările că după săvârșirea violențelor inculpatul a părăsit victima pe timp de noapte, și la o temperatură scăzută, într-un loc în care nu se afla nici o persoană prin apropiere, care să-i poată da ajutor, evidențiază, de asemenea, intenția de a-i cauza moartea prin chinuri.
5.2. Provocare ilegală a avortului:
Infracțiunea de omor deosebit de grav asupra unei femei gravide prezintă aspecte aparent asemănătoare cu infracțiunea de provocare ilegală a avortului, care a avut ca urmare moartea femeii însărcinate. Amândouă infracțiuni au același obiect material și anume, corpul femeii însărcinate și produsul concepției, prin săvârșirea acestei fapte aducându-se, în ambele cazuri, o dublă atingere vieții umane. Deosebirea esențială între aceste infracțiuni este forma de vinovăție a autorului. Astfel, în cazul omorului săvârșit asupra unei femei gravide, făptuitorul acționează cu intenție directă sau indirectă asupra mamei și cu intenție indirectă în privința fătului, deoarece, cunoscând existența acestei stări fiziologice a victimei, autorul prevede rezultatul faptei sale, nu-1 urmărește, dar acceptă posibilitatea distrugerii fructului concepției. În unele situații, intenția directă poate exista atât față de mamă, cât și față de făt.
Cu privire la avortul care a avut ca urmare moartea femeii însărcinate rezultatul mai grav este imputat autorului sub forma culpei. Făptuitorul acționează cu intenție directă în ceea ce privește suprimarea existenței fătului, dar se află în culpă față de femeia însărcinată. Astfel, omorul comis asupra unei femei gravide, este o infracțiune intenționată, spre deosebire de cea de avort care a avut ca urmare moartea femeii însărcinate, care este praeterintenționată.
În cazul omorului asupra unei femei însărcinate, acțiunea făptuitorului se îndreaptă în principal asupra mamei, pe când în cazul celeilate infracțiuni se acționează direct asupra fructului concepției și în subsidiar, ca urmare a manoperelor avortive, se produce și moartea femeii însărcinate. În legătură cu aceste două infracțiuni se observă și faptul că legiuitorul a folosit doi termeni diferiți pentru a descrie aceeași situație de fapt. Este vorba de "femei gravide" (art. 176, lit. e) și "femei însărcinate" în cealaltă infracțiune.
CAPITOLUL 6. STUDIU DE CAZ. OMOR DEOSEBIT DE GRAV COMIS PRIN CRUZIMI
RECHIZITORIU
Anul 2013 luna 06 ziua 14
Pentru a cunoaște conținutul concret al studiului nostru de caz
EXPUN URMĂTOARELE:
În fapt
Victima Mate Mariana, în vârstă de 40 de ani, a fost căsătorită cu numitul Iuhas Marinel iar din relația lor au rezultat trei copii, respectiv Iuhas Alin-Florin, de 19 ani, Iuhas Ionuț-Cristian, de 18 ani, și Iuhas Elian-Dacian, de 13 ani. După divorțul de soțul ei în anul 2008, victima s-a mutat cu cei trei copii în comuna Derna, sat Derna, nr. 7, județul Bihor. Victima era muncitoare la o fabrică de încălțăminte din Oradea aparținând SC Yelowstone SRL și își creștea și întreținea singură copii. În cursul investigațiilor s-a stabilit că victima întreținea o relație de concubinaj cu inculpatul Pop Adrian din luna octombrie 2012 iar în data de 22 decembrie 2012 acesta s-a mutat în locuința victimei.
După numai două zile, însă, pe fondul unei discuții banale, inculpatul a bătut-o pe victimă, lovind-o cu palmele peste față. Întrucât copiii victimei îl deranjau, în data de 30 ianuarie 2013 inculpatul s-a mutat înapoi în locuința sa din comuna Vârciorog, însă în ziua de vineri, 26 aprilie 2013, inculpatul a revenit în locuința victimei.
Din nou, după doar câteva zile de locuit împreună, inculpatul s-a manifestat agresiv, de această dată ucigând-o însă pe concubina sa Mate Mariana. În intervalul de doar câteva zile de la sfârșitul lunii aprilie 2013 în care au locuit împreună, inculpatul i-a cerut victimei să înceteze relația cu un fost prieten și chiar i-a înlocuit cartela telefonică pentru a nu mai putea fi contactată, interzicându-i apoi să mai apeleze pe cineva pentru a nu i se afla noul număr de telefon. Din acest motiv, așa cum vom arăta în continuare, victima nu i-a dat nici chiar fiului ei Elian telefonul mobil pentru a-și suna tatăl pentru a merge la priveghiul bunicii. În ziua de luni, 29 aprilie 2013, a decedat bunica paternă a copiilor victimei, care locuia în satul învecinat Tria, astfel că în cele două seri care au urmat s-a organizat datina priveghiului.
În cursul zilei de marți, 30 aprilie 2013, victima Mate Mariana a plecat de dimineață la serviciu și a revenit acasă în jurul orei 17:30, când inculpatul revenise și el de la muncă. Inculpatul și victima au consumat apoi împreună un flacon de 2 litri de bere, dar niciunul dintre ei nu a ajuns în stare de ebrietate. În cursul serii, în jurul orelor 19:30- 20:00, minorul fiul mai mic al victimei, Iuhas Elian-Dacian, a rugat-o pe mama sa să îi dea telefonul pentru a-și suna un prieten care îi împrumute o bicicletă cu care să meargă la priveghiul bunicii sale. Întrucât nu vroia să se afle noul ei număr de telefon, victima nu i-a dat fiului ei telefonul mobil, pentru a nu-l enerva pe inculpat.
În aceste condiții, minorul i-a cerut inculpatului telefonul mobil și, după ce a vorbit cu amicul său care i-a zis că nu îi poate împrumuta bicicleta, minorul l-a sunat pe tatăl său pentru a-i cere să vină să trimită pe cineva după el. Inculpatul a auzit ca minorul discută cu tatăl său și, enervându-se, a întrebat-o pe victimă de ce copii ei vorbesc cu tatăl lor. Pentru a evita un conflict, victima s-a dus în grădină, la toaletă, pentru a fuma, luând cu ea un pachet de țigări și telefonul mobil. Inculpatul a urmat-o însă și, după ce victima a ieșit de la WC, a început să o lovească de mai multe ori cu o tavă de metal în cap, după care a prins-o de gât și trântind-o la pământ, victima a căzut în șezut, cu spatele la gardul de lemn, lângă porumb. Apoi inculpatul a luat din apropiere un bolțar din beton cu greutatea de 30 de kg, la ridicat deasupra victimei căzute la pământ și a aruncat bolțarul asupra victimei. Inculpatul a ridicat din nou bolțarul și a aruncat astfel bolțarul asupra victimei de cel puțin 5-6 ori.
Inițial, victima a încercat să se apere, ridicând picioarele și brațele. În momentul în care inculpatul a urmat-o pe victimă, în grădină a venit și fiul ei mic Elian, care a asistat la întreaga agresiune de la doar 2 metri distanță și care, în încercarea de a-l opri pe inculpat, a aruncat în acesta cu pietre, fără niciun rezultat însă. În timp ce era căzută la pământ și zdrobită cu bolțarul, victima l-a văzut pe fiul ei Elian și i-a cerut ajutorul, timp în care inculpatul continuându-și atacul dezlănțuit a ucis-o. Minorul Elian a fugit în stradă și a strigat după ajutorul vecinilor, timp în care inculpatul, plin de sânge pe mâini și haine a ieșit în stradă și s-a îndreptat pe jos spre ieșirea din comună, cu intenția de a merge la locuința sa din comuna Vârgiorig. Alertați de vecini, polițiștii s-au deplasat imediat în zonă și l-au prins pe inculpat. La fața locului s-a deplasat de îndată o echipă compusă din procuror criminalist, polițiști judiciari și criminaliști. Cu ocazia cercetării la fața locului, s-a identificat cadavrul vitimei, s-a ridicat arma crimei și alte obiecte aflate la fața locului.
În timpul cercetării, au fost audiați: Oros Elena, Burlău Alin- Florin, Iuhas Elian-Dacian, Iuhas Ionuț Cristian.
Inculpatul Pop Adrian a recunoscut săvârșirea infracțiunii, astfel inculpatul a declarat că în seara de marți, 30 aprilie 2013, după ce l-a auzit pe minorul Elian vorbind la telefon cu tatăl său, i-a cerut explicații victimei, care însă a plecat în grădină. El a urmat-o însă și, nervos fiind, a împins-o și, după ce victima a căzut lângă gard, a ridicat un bolțar de beton și a lovit-o cu el de mai multe ori. Victima a încercat să se apere, dar el a continuat să o lovească până când nu a mai mișcat. Inculpatul precizează că l-a văzut pe minorul Elian la doar 2,3 metrii de el în timpul uciderii mamei sale, dar nu a încetat agresiunea. Inculpatul a declarat că nu era sub infleunța băuturilor alcoolice când a comis omorul, lucru constatat și cu ocazia primelor investigații.
În drept
Fapta incupatului Pop Adrian, care în seara zilei de marți, 30 aprilie 2013, în timp ce se afla în locuința victimei Mate Mariana i-a aplicat acesteia mai multe lovituri cu un bolțar de ciment în greutate de 30 de kg la nivelul capului, brațelor și membrelor inferioare cauzându-i o distrucție masivă a craniului victimei și alte leziuni corporale grave, lovind victima cu ferocitate, de mai multe ori și ucigând-o prin zdrobire în prezența fiului minor al victimei, Iuhas Elian Dacian, în vârstă de 13 ani, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de omor deosebit de grav prev. de Art. 174-176 lit. a) din VCP. Unele considerații privind încadrarea juridică a faptei ca fiind omor deosebit de grav prin cruzimi.
Având în vedere modul în care inculpatul a executat acțiunea de ucidere a unei femei, lovind-o sistematic și repetat peste tot corpul, cu diferite corpuri contondente, zdrobind apoi victima cu un bolțar din beton în greutate de 30 de kg, toate acestea sub privirile fiului de doar 13 ani al victimei, care a decedat cerându-i ajutor băiatului ei, rezultă că actele de violență extremă ale inculpatului au caracterul unor "cruzimi". În literatura juridică s-a arătat că actele de cruzimi comise de făptuitor cu prilejul omorului provoacă implicit și un sentiment de oroare celor din jur, ori de groază însoțită de o puternică reprobare a josniciei și a lipsei de omenie infractorului.
În ceea ce privește cerința ca suferințele victimei să fie prelungite, se impune o evaluare a acestei cerințe raportat la modul de comitere a faptei, neputându-se accepta ca delimitarea unor acte de altele ca fiind cruzimi să nu să se facă strict temporal. O ucidere prin zdrobirea membrelor, a feței și a craniului, prin proiectări multiple ale unui bolțar cu greutatea de 30 de kg, toate acestea sub privirile îngrozite ale copilului de 13 ani al victimei, ambii, mamă și fiu, fiind cuprinși în groaza violenței atacului și de durerea extremă, fizică și psihică, a imposibilității apărării și iminenței decesului mamei, nu pot fi caracterizate într-o analiză obiectivă decât ca fiind acte de cruzimi. În susținerea argumentării că nu este necesar ca suferințele să fie atât de întinse în timp încât orice discuție pe această temă să fie inutilă, facem trimitere și la practica judiciară mai recentă.
Instanța Supremă a reținut în mod tranșant că împrejurarea că decesul a survenit la scurt timp după agresiune este lipsită de semnificație, în condițiile în care fapta comisă denotă ferocitate deosebită din partea inculpatului, constituind un act nemilos care inspiră groază atât victimei cât și în conștiința oamenilor. Instanța a definit cruzimile ca fiind acea acțiune violentă comisă într-un mod neomenos, cu ferocitate, care inspiră oroare, groază, atât victimei, cât și persoanelor în a căror prezență se săvârșește. Oroarea și groaza uciderii mamei sale într-un mod atât de brutal, prin zdrobire, au lăsat traume psihice severe asupra minorului Iuhas Elian-Dacian, efectele psihice ale scenei trăite putând să fie resimțite acut în adolescență sau mai târziu. Deși imediat după moartea mamei sale minorul a suferit un șoc sever, așa cum rezultă din declarațiile martorilor, totuși în noaptea respectivă a putut fi audiat, însă imediat dorul de mama sa l-a făcut pe minor să ia parfumul mamei sale pentru a-i mai simți mirosul.
Probe și mijloace de probă
În cazul prezentat mai sus s-au folosit următoarele probe și mijloace de probă:
proces-verbal din data de 30 aprilie 2013 de consemnare a denunțului oral;
declarațiile martorei Oros Elena;
declarațiile martorului Burlău Alin-Florin;
proces-verbal de cercetare la fața locului din data de 1 mai 2013 și planșa foto;
concluzii medico-legale provizorii nr. 1209/III/177 din 1 mai 2013;
rezoluție de începere a urmăririi penale din data de 1 mai 2013;
declarația martorului Iuhas Elian-Dacian;
proces-verbal din 30 aprilie 2013 de depistare a inculpatului;
declarațiile învinuitului/inculpatului Pop Adrian;
ordonanță de reținere din 1 mai 2013;
ordonanță de punere în mișcare a acțiunii penale din 1 mai 2013;
referat cu propunere de arestare preventivă din 1 mai 2013;
încheiere de arestare preventivă nr. 33/1.05.2013 a Tribunalului Bihor;
mandat de arestare preventivă nr. 33/1.05.2013;
declarația martorei Pop Ana;
copie de pe cazierul judiciar;
împuternicire avocațială;
raport de constatare medico-legală nr. 1209/III/177 din 1 mai 2013;
raport de expertiză medico-legală psihiatrică nr. 1280/IV/161 din 8.05.2013;
declarațiile părților civile Iuhas Ionuț-Cristian și Iuhas Elian-Dacian;
ordonanță din 12.06.2013 de respingere a cererii de schimbare a încadrării juridice;
proces-verbal de prezentare a materialului de urmărire penală.
Aspecte procesuale
Prin rezoluția din data de 1 mai 2012, ora 00:30, s-a început urmărirea penală împotriva lui Pop Adrian pentru comiterea infracțiunii de omor deosebit de grav săvârșit prin cruzimi, iar după audierea învinuitului, acesta a fost reținut 24 de ore prin ordonanța din data de 1 mai 2013, ora 04:20, cu începere de la ora 21:30. Prin ordonanța din data de 1 mai 2013 a fost pusă în mișcare acțiunea penală iar în cursul dimineții, de la ora 04:30, acesta a fost reaudiat ca inculpat.
Prin încheierea nr. 33 din data de 1 mai 2013 a judecătorului de la Tribunalul Bihor s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului pe o perioadă de 30 de zile, din data de 1 mai 2013 până în data de 30 mai 2013, mandatul de arestare preventivă nr. 33/1.5.2013 fiind executat de îndată.
Ulterior, a fost prelungită măsura arestării preventive, dar încheierea nu a fost depusă la dosar iar dosarul de urmărire penală a rămas la instanță din data de 23 mai 2013 până în data de 12 iunie 2013, fiind depus la arhivă și restituit parchetului doar în urma demersurilor în acest sens.
Latura civilă
Doi dintre fiii victimei, Iuhas Ionuț-Cristian și Iuhas Elian-Dacian au declarat că se constituie parte civilă în cauză cu o sumă reprezentând daune materiale și morale, urmând ca pentru acesta din urmă, fiind minor, acțiunea civilă să fie susținută din oficiu și de către Ministerul Public.
În ceea ce-l privește pe fiul mai mare al victimei, Iuhas Alin-Florin, acesta neputând fi audiat întrucât a plecat la lucru în Slovacia, se va dispune citarea acestuia pentru a preciza dacă se constituie parte civilă. De asemenea, în același scop va fi citată și Vlasimir Maria, mama victimei.
Constatând că au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului și că umărirea penală este completă, existând probele necesare și legal administrate, în cauză se va dispune trimiterea în judecată a inculpatului, respectându-se prevederile Art. 262 pct. 1 lit. b) CPP.
În urma probelor administrate,
SE DISPUNE:
Trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului Pop Adrian, fără antecedente penale, pentru săvârșirea infracțiunii: de omor deosebit de grav comis prin cruzimi.
SENTINȚA PENALĂ
Ședință publică de la 22 Ianuarie 2014
Complet compus din:
Președinte: Raluca Cuc
Grefier: Simona Lupșe
Ministerul Public este reprezentat prin procuror Chirilă Mihai din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor.
Pe rol judecarea cauzei penale în primă instanță privind pe inculpatul Pop Adrian și pe parte civilă Iuhas Elian-Dacian, parte civilă Iuhas Ionuț-Cristian, parte civilă Iuhas Alin-Florin, parte civilă Vlasim Maria, având ca obiect omorul deosebit de grav (Art. 176 VCP). La apelul nominal făcut în ședință publică nu se prezintă nimeni. Procedura este completă prin necitarea părților. S-a făcut referatul cauzei învederându-se instanței că dezbaterea cauzei a avut loc la data de 15.01.2014 când părțile prezente au pus concluzii pe fond, care au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre, dată când s-a amânat pronunțarea hotărârii pentru astăzi.
Tribunalul
Deliberând
Constată că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor înregistrat la instanță la data de 18.06.2013 a fost trimis în judecată incupatul Pop Adrian pentru comiterea infracțiunii de omor deovebit de grav săvârșit prin cruzimi , constând în aceea că în seara zilei de marti, 30 aprilie 2013, în timp ce se afla în locuința victimei Mate Mariana, i-a aplicat acesteia mai multe lovituri cu un bolțar de ciment în greutate de 30 de kg la nivelul capului, brațelor și membrelor inferioare, cauzându-i o distrucție masivă a craniului victimei și alte leziuni corporale grave, lovind victima cu ferocitate, de mai multe ori și ucigand-o prin zdrobire în prezența fiului minor al victimei, Iuhas Elian-Dacian, în vârstă de 13 ani. Audiat fiind în fața instanței de judecată inculpatul recunoaște că a ucis-o pe victima Mate Mariana însă nu a avut nici un moment intenția de a curma viața victimei și de avemenea nu și-a pus problema nici un moment că acțiunile sale puteau duce la decesul victimei. Contestă încadrarea juridică și consideră că nu se face vinovat de infracțiunea de omor deovebit de grav de vreme ce nu a avut nici o clipă intenția de a omorî victima.
Față de toate circumstanțele și criteriile concrete și reale prezentate, instanța apreciază că se impune aplicarea unei pedepve egale cu maximul special.
PENTRU MOTIVELE MENȚINATE
ÎN NUMELE LEGII,
INSTANȚA HOTĂRĂȘTE
În baza Art. 174-176 lit a) CP, condamnă pe inculpatul Pop Adrian, fără antecedente penale, în prezent deținut în Penitenciarul Oradea la o pedeapsă de:
25 de ani închisoare, în regim de detenție, cu aplicarea Art. 71, 64 lit. a) teza II și lit. b) Cod Penal.
pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de Art. 64 Cod Penal pe o durată de 5 ani, după executarea pedepsei.
obligă pe inculpat la plata sumei de 500000 euro sau echivalentul în lei a acestei sume la cursul oficial al zilei în care ve va face plata cu titlu de daune morale în favoarea părții civile Iuhas Elian Dacian, aflat în prezent la Căminul Felix.
instanța obligă inculpatul la plata sumei de 10000 de euro sau echivalentul în lei a acestei sume la cursul oficial al zilei în care se va face plata cu titlu de daune materiale respectiv 120000 euro sau echivalentul în lei a acestei sume la cursul oficial al zilei în care se va face plata cu titlu de daune morale în favoarea fiecărei părți civile Iuhas Ionuț-Cristian, Iuhas Alin-Florin și Vlasim Maria toți cu domiciliul în comuna Derna, nr. 47, jud. Bihor.
dispune păstrarea și conservarea mijloacelor materiale de probă ridicate cu prilejul cercetării la fața locului, depuse în saci de hârtie sigilați cu autocolant MAI.
inculpatul este obligat să plătească suma de 3500 de lei cheltuieli judiciare în favoarea statului.
Cu apel în 10 zile de la pronunțare cu partea civilă Vlasim Maria și comunicare cu inculpatul arestat în Penitenciarul Oradea respectiv părțile lipsă Iuhas Elian, Iuhas Ionuț-Cristian și Iuhas Alin-Florin.
Pronunțată în ședință publică din 22.01.2014.
CONCLUZII
Infracțiunea de omor deosebit de grav reprezintă o variantă tip a omuciderii, care cuprinde toate formele agravante săvârșite în împrejurări care îi imprimă un grad și mai sporit de periculozitate și justifică aplicarea celei mai severe sancțiuni. Însăși denumirea infracțiunii confirmă caracterul excepțional al acesteia. Ceea ce caracterizează în principal acest subgrup îl constituie valorile sociale ocrotite care privesc exigența și securitatea fizică a persoanei.
Omorul deosebit de grav constă în fapta persoanei care săvârșește un omor în împrejurări considerate de lege ca fiind grave. Infracțiunea de omorul deosebit de grav presupune comiterea faptei în condițiile și împrejurările limitativ enumerate în conținutul art. 176 C.pen. Pericolul social deosebit al acestei infracțiuni este determinat de comportamentul inuman și revoltător al făptuitorului de natură să alarmeze societatea în cel mai înalt grad.
Trăsătura acestor infracțiuni este aceea că ele aduc atingere însăși ființei omului, atribut fundamental fără de care nu poate exista persoana și celelalte atribute ale acesteia. Această particularitate conferă infracțiunilor contra vieții persoanei un profil specific în cadrul fenomenului infracțional, atrage asupra lor atenția întregului grup social, sensibilizează totdeauna conștiința colectivă, opinia publică. Cum rezultă chiar din denumirea ce li s-a dat de lege, infracțiunile de acest fel au ca obiect juridic dreptul la viață al ființei umane.
Această infracțiune fiind o acțiune comisivă și o infracțiune materială condiționată de producerea unui rezultat, material distinct de acțiune în timp și determinat de aceasta, este susceptibilă de desfășurare în timp și, deci, de forme imperfecte, cum ar fi actele preparatorii sau tentativa.
Pregătirea infracțiunii de omor este incriminată de legea română dacă este comise chiar de autorul faptei; ele sunt absolvite chiar de fapta consumată; dacă actele de pregătire au fost efectuate de altă persoană decât autorul, ele ar putea avea caracterul unor acte de complicitate anterioară; dacă autorul după ce a făcut actul de pregătire la omor, nu a continuat, el nu va răspunde pentru nici o infracțiune.
Această infracțiune are caracter deosebit de grav dacă e comisă în vreuna din următoarele circumstanțe:
– prin cruzimi: se caracterizează prin aceea că făptuitorul întrebuințează în mod voit anumite metode și mijloace de chinuire a victimei, cauzându-i suferințe puternice, altele decât cele care însoțesc moartea violentă. Trebuie să rezulte din mijloacele de probă administrate că făptuitorul a întrebuințat metode inumane și inutile de chinuire a victimei înainte de deces, dar și faptul că infracțiunea comisă a inspirat oroare și groază celor care au luat cunoștință de procedeele folosite.
– asupra a două sau mai multor persoane: se poate comite fie printr-o singură acțiune sau comisiune fie prin acțiuni diferite, dar cu aceeași ocazie. Agravanta reținută are caracter real și se aplică tuturor participanților, bineînțeles în măsura în care a fost cunoscută sau prevazută de către ei. Pentru existența agravantei trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: actul de ucidere să vizeze două sau mai multe persoane; unitatea de împrejurări; intenția de a ucide două sau mai multe persoane.
– de către o persoană care a mai săvârșit un omor: circumstanța agravantă se referă la un antecedent al făptuitorului- adică săvârșirea anterioară a altui omor, împrejurare care demonstrează persistența autorului în ceea ce privește săvârșirea faptei și îl caracterizează ca deosebit de periculos. Aplicarea agravantei implică un omor anterior care să nu fie fost săvârșit într-o împrejurare care înlatură caracterul penal al faptei, ca de exemplu, în legitimă apărare, deoarce, în caz contrar, nu se poate vorbi de omor, în sensul dispozitiilor Art. 174 C. pen.
– pentru a comite sau a ascunde săvârșirea unei tâlhării sau piraterii: există această infracțiune ori de câte ori făptuitorul comite un omor pentru a-și crea condițiile favorabile săvârșirii unei tâlhării sau piraterii în paguba avutului public sau particular.
– asupra unei femei gravide: împrejurarea agravantă în acest caz constă în aceea că victima este nu numai mama ci și fătul, odată cu uciderea femeii gravide suprimându-se și produsul de concepție; pentru aplicarea agravantei nu are relevanță stadiul în care se afla sarcina.
– asupra unui magistrat, polițist, jandarm ori militar, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora: rațiunea cuprinderii unei asemenea agravante în Codul penal decurge din calitatea subiectului pasiv de purtător al autorității de stat , fie că este procuror, judecător, polițist sau jandarm.
– de către un judecător sau procuror, polițist, jandarm sau militar în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora: se referă la calitatea specială a subiectului activ al infracțiunii de omor și anume: judecător, procuror, polițist, jandarm sau militar.
Odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod Penal, infracțiunea de omor deosebit de grav nu mai este reglementată, doar unele circumstanțe agravante ale acestei infracțiuni au fost păstrate, fiind incluse la infracțiunea de omor calificat.
BIBLIOGRAFIE
[1] www.legalis.ro, acceat la data de: 3.02.2014;
Adrian- Milutin Truichici, Revista de drept penal, Anul XVII Nr. 4 Octombrie – Decembrie, București 2010;
Alexandru Boroi, Drept Penal. Partea specială, Editura C.H.Beck, București 2006;
Alexandru Boroi, Infracțiuni contra vieții, 1999, Editura All Beck;
Alexandru Boroi, Infracțiuni contra vieții, Editura Național, 1996;
Andeea Todan – Revista de Drept Penal nr. 2/1992;
Andrei Constantin, Revista de drept penal, Anul XIV Nr. 3 Iulie – Septembrie, București 2007;
Asociația Română de Științe Penale, Revista de drept penal, Anul XV Nr. 1 Ianuarie – Martie, București 2008;
Asociația Română de Științe Penale, Revista de drept penal, Anul XIII Nr. 4 Octombrie – Decembrie, București 2006;
Asociația Română de Științe Penale, Revista de Drept Penal, Anul XIX Nr. 1, Ianuarie – Martie 2012, București 2011;
Constituția României;
Criminalistica. Tactica și metodologia criminalistică, Editura ACTAMI, București 1995;
Culegere de practică judiciară în materie penală 2000, Drept Penal. Procesual Penal. Curtea de Apel București, Ed. Rosetti, București, 2002;
Dan Lupașcu, Luminița Livia Zglimbea, Nicula Alexandru, Viorica Costiniu, Iulian Dragomir, Cristian Jipa, Risantea Găgescu, Rodica-Aida Popa, Culegere de Practică Judiciară a Tribunalului București, 1994-1997. Drept penal. Drept procesual penal, Ed. All Beck;
Daniel Soare, Revista de Drept Penal, Anul XVII Nr. 3 Iulie – Septembrie, București 2010;
Emilian Stancu, Criminalistică, Editura Actami, București 1995;
Florin Doru Tohătan, Sergiu Bogdan, Doris Alina Șerban, Drept Penal. Partea specială. Caiet de seminar, Editura Universul Juridic, București 2010;
George Antoniu, Revista de drept penal, Anul XIII Nr. 1 Ianuarie – Martie, București 2005;
Gheorghe Ivan, Drept Penal Vol II. Partea Specială. Ed. Galati University Press, 2010;
Gheorghiță Meteuț, Drept Penal Special. Sinteză de Teorie și Practică Judiciară Vol I, Ed. Lumina Lex, 1999;
Ioana Vasiu, Facultatea de drept Dimitrie Cantemir, Cuj-Napoca, Drept Penal Român. Partea specială, Editura Argonaut, București 1996;
Ion Chipăilă, Cristina Popa, Gheorghe Ciolan, Drept penal. Partea specială, Ediția a doua, editura Sitech Craiova, 2010;
Iosif Ionescu(Asociația Română de Științe Penale), Revista de drept penal, Anul XII Nr. 3 Iulie – Septembrie, București 2005;
Iulian-Alexander Stoia, Caiete de drept penal. Criminal Law Writings, Editura C.H. Beck, București 2010;
Johanna Rinceanu, Revista de Drept Penal, Anul XVIII Nr. 1 Ianuarie – Martie, București 2010;
Lidia Barac, Constantele și variabilele dreptului penal. Partea specială. Praxis, Editura All Beck, 2001;
Mihail Udroiu, Drept Penal. Partea specială. Noul Cod Penal, Editura C.H.Beck, București 2014;
Mihail Udroiu, Fișe de Drept Penal. Partea specială, Editura Universul Juridic, București 2013;
Mihail Udroiu. Drept Penal. Partea Specială, Ed. C.H. Beck, București, 2011;
Narcis Giurgiu – "Drept penal general. Doctrină, legislație, jurisprudență", Editura Cantes, Iași, 2000;
Noul Cod Penal;
Romanian Association Of Penal Sciences, Revista de drept penal, Anul XVI Nr. 2 Aprilie – Iunie, București 2009;
Sergiu Bogdan, Drept penal. Partea specială., Ed. Universul Juridic, București, 2009;
Sorin Corlățeanu, Revista de Drept Penal, Anul XIV Nr. 4 Octombrie – Decembrie, București 2007;
Tudorel Toader, Drept Penal. Partea specială, Editura Hamangiu, București 2012;
Uniunea Juriștilor din România, Gheorghe. Nistoreanu, Vasile Dobrinoiu, Ioan Molnar Alexandru, Valerică Lazăr, Drept Penal. Partea specială, Editura Continent XXI, București 1995;
Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane și colaboratorii – "Explicații teoretice ale Codului Penal Român. Partea specială", vol. III, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1971;
Valentin Mirișan, Drept penal. Partea generală, Editura Universul Juridic, București 2011;
Valentin Mirișan, Drept Procesual Penal. Partea specială, Editura Universității din Oradea 2012;
Valentin Radu-Sultănescu, Norel Neagu, Alexandru Boroi, Drept Penal. Partea specială. Culegere de spețe pentru uzul studenților, Editura All Beck, București 2002;
Valentin-Cristian Ștefan, Revista de Drept Penal, Anul XII Nr. 4 Octombrie – Decembrie, București 2007;
Valerică Dabu, Petre Voinescu, Revista de Drept Penal, Anul XV Nr. 4 Octombrie – Decembrie, București 2008;
Vasile Dobrinoiu, Drept penal. Partea specială, Vol I, Teorie și Practică Judiciară, 2002, Ed. Lumina Lex, București;
Vasile Dobrinoiu, Norel Neagu, Tratat de Drept Penal. Partea specială, București 2011;
Vechiul Codul Penal;
Viorel Pașca, Revista de Drept Penal, Anul XIII Nr. 1 Ianuarie – Martie, București 2006;
Alexandru Boroi – Drept penal și drept penal procesual, Curs pentru examenul de licență Ed. a 2-a, Editura C.H.Beck, București, 2009;
Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai, Rodica Stănoiu – Explicații teoretice ale Codului penal roman, Partea generala, vol. I, Editura Academiei, Bucurețti, 1969;
Constantin Bulai – Curs de drept penal, Partea specială, vol. I, București, 1975;
Matei Basarab, Lucia Moldovan, Valer Stoian – Drept penal, partea specială, vol. I, Cluj-Napoca, 1985;
Emilian Stancu – Omuciderea cu intenție. Unele probleme de drept penal și criminalistică – rezumatul tezei de doctorat; coordonator științific prof. dr. Grigore Rîpeanu, București, 1978;
Vladimir Beliș – Medicina legală, Ed.Juridică, ed. a IV-a, București, 2003;
Bodea Radu, Drept Penal. Partea specială, Editura Hamangiu, București 2008;
Mihalache G., Compendiu de medicină legală pentru medici generaliști și stomatologi, Ed. Univ. din Oradea, Oradea 2010;
G. Antoniu, C. Bulai, G. Chivulescu – "Dicționar juridic penal", București, Ed.Șt. și Enciclopedică, 1986;
Culegere de practică judiciară a Tribunalului București, 1994-1997, Ed. All Beck;
I. Grigoraș, Examen teoretic al practicii Tribunalului Suprem în materia unor împrejurări care determină formele calificate sau deosebit de grave ale infracțiunii de omor, 1975;
http://legeaz.net/spete-penal-iccj-2012/decizia-498-2012, accesat la data de: 20.04.2014 ora 01:27;
http://www.dezvaluiri.ro/lex/iccjr/40794.shtml, accesat la data de: 5.05.2014 ora 22:00;
Emilian Stancu, Gabriel Ion Olteanu, Criminalistică, Editura Hyperion, București 1995;
T.Butoi și colab. – “Victimologie”, Pinguin Book Publishing House, București, 2004;
BIBLIOGRAFIE
[1] www.legalis.ro, acceat la data de: 3.02.2014;
Adrian- Milutin Truichici, Revista de drept penal, Anul XVII Nr. 4 Octombrie – Decembrie, București 2010;
Alexandru Boroi, Drept Penal. Partea specială, Editura C.H.Beck, București 2006;
Alexandru Boroi, Infracțiuni contra vieții, 1999, Editura All Beck;
Alexandru Boroi, Infracțiuni contra vieții, Editura Național, 1996;
Andeea Todan – Revista de Drept Penal nr. 2/1992;
Andrei Constantin, Revista de drept penal, Anul XIV Nr. 3 Iulie – Septembrie, București 2007;
Asociația Română de Științe Penale, Revista de drept penal, Anul XV Nr. 1 Ianuarie – Martie, București 2008;
Asociația Română de Științe Penale, Revista de drept penal, Anul XIII Nr. 4 Octombrie – Decembrie, București 2006;
Asociația Română de Științe Penale, Revista de Drept Penal, Anul XIX Nr. 1, Ianuarie – Martie 2012, București 2011;
Constituția României;
Criminalistica. Tactica și metodologia criminalistică, Editura ACTAMI, București 1995;
Culegere de practică judiciară în materie penală 2000, Drept Penal. Procesual Penal. Curtea de Apel București, Ed. Rosetti, București, 2002;
Dan Lupașcu, Luminița Livia Zglimbea, Nicula Alexandru, Viorica Costiniu, Iulian Dragomir, Cristian Jipa, Risantea Găgescu, Rodica-Aida Popa, Culegere de Practică Judiciară a Tribunalului București, 1994-1997. Drept penal. Drept procesual penal, Ed. All Beck;
Daniel Soare, Revista de Drept Penal, Anul XVII Nr. 3 Iulie – Septembrie, București 2010;
Emilian Stancu, Criminalistică, Editura Actami, București 1995;
Florin Doru Tohătan, Sergiu Bogdan, Doris Alina Șerban, Drept Penal. Partea specială. Caiet de seminar, Editura Universul Juridic, București 2010;
George Antoniu, Revista de drept penal, Anul XIII Nr. 1 Ianuarie – Martie, București 2005;
Gheorghe Ivan, Drept Penal Vol II. Partea Specială. Ed. Galati University Press, 2010;
Gheorghiță Meteuț, Drept Penal Special. Sinteză de Teorie și Practică Judiciară Vol I, Ed. Lumina Lex, 1999;
Ioana Vasiu, Facultatea de drept Dimitrie Cantemir, Cuj-Napoca, Drept Penal Român. Partea specială, Editura Argonaut, București 1996;
Ion Chipăilă, Cristina Popa, Gheorghe Ciolan, Drept penal. Partea specială, Ediția a doua, editura Sitech Craiova, 2010;
Iosif Ionescu(Asociația Română de Științe Penale), Revista de drept penal, Anul XII Nr. 3 Iulie – Septembrie, București 2005;
Iulian-Alexander Stoia, Caiete de drept penal. Criminal Law Writings, Editura C.H. Beck, București 2010;
Johanna Rinceanu, Revista de Drept Penal, Anul XVIII Nr. 1 Ianuarie – Martie, București 2010;
Lidia Barac, Constantele și variabilele dreptului penal. Partea specială. Praxis, Editura All Beck, 2001;
Mihail Udroiu, Drept Penal. Partea specială. Noul Cod Penal, Editura C.H.Beck, București 2014;
Mihail Udroiu, Fișe de Drept Penal. Partea specială, Editura Universul Juridic, București 2013;
Mihail Udroiu. Drept Penal. Partea Specială, Ed. C.H. Beck, București, 2011;
Narcis Giurgiu – "Drept penal general. Doctrină, legislație, jurisprudență", Editura Cantes, Iași, 2000;
Noul Cod Penal;
Romanian Association Of Penal Sciences, Revista de drept penal, Anul XVI Nr. 2 Aprilie – Iunie, București 2009;
Sergiu Bogdan, Drept penal. Partea specială., Ed. Universul Juridic, București, 2009;
Sorin Corlățeanu, Revista de Drept Penal, Anul XIV Nr. 4 Octombrie – Decembrie, București 2007;
Tudorel Toader, Drept Penal. Partea specială, Editura Hamangiu, București 2012;
Uniunea Juriștilor din România, Gheorghe. Nistoreanu, Vasile Dobrinoiu, Ioan Molnar Alexandru, Valerică Lazăr, Drept Penal. Partea specială, Editura Continent XXI, București 1995;
Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane și colaboratorii – "Explicații teoretice ale Codului Penal Român. Partea specială", vol. III, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1971;
Valentin Mirișan, Drept penal. Partea generală, Editura Universul Juridic, București 2011;
Valentin Mirișan, Drept Procesual Penal. Partea specială, Editura Universității din Oradea 2012;
Valentin Radu-Sultănescu, Norel Neagu, Alexandru Boroi, Drept Penal. Partea specială. Culegere de spețe pentru uzul studenților, Editura All Beck, București 2002;
Valentin-Cristian Ștefan, Revista de Drept Penal, Anul XII Nr. 4 Octombrie – Decembrie, București 2007;
Valerică Dabu, Petre Voinescu, Revista de Drept Penal, Anul XV Nr. 4 Octombrie – Decembrie, București 2008;
Vasile Dobrinoiu, Drept penal. Partea specială, Vol I, Teorie și Practică Judiciară, 2002, Ed. Lumina Lex, București;
Vasile Dobrinoiu, Norel Neagu, Tratat de Drept Penal. Partea specială, București 2011;
Vechiul Codul Penal;
Viorel Pașca, Revista de Drept Penal, Anul XIII Nr. 1 Ianuarie – Martie, București 2006;
Alexandru Boroi – Drept penal și drept penal procesual, Curs pentru examenul de licență Ed. a 2-a, Editura C.H.Beck, București, 2009;
Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai, Rodica Stănoiu – Explicații teoretice ale Codului penal roman, Partea generala, vol. I, Editura Academiei, Bucurețti, 1969;
Constantin Bulai – Curs de drept penal, Partea specială, vol. I, București, 1975;
Matei Basarab, Lucia Moldovan, Valer Stoian – Drept penal, partea specială, vol. I, Cluj-Napoca, 1985;
Emilian Stancu – Omuciderea cu intenție. Unele probleme de drept penal și criminalistică – rezumatul tezei de doctorat; coordonator științific prof. dr. Grigore Rîpeanu, București, 1978;
Vladimir Beliș – Medicina legală, Ed.Juridică, ed. a IV-a, București, 2003;
Bodea Radu, Drept Penal. Partea specială, Editura Hamangiu, București 2008;
Mihalache G., Compendiu de medicină legală pentru medici generaliști și stomatologi, Ed. Univ. din Oradea, Oradea 2010;
G. Antoniu, C. Bulai, G. Chivulescu – "Dicționar juridic penal", București, Ed.Șt. și Enciclopedică, 1986;
Culegere de practică judiciară a Tribunalului București, 1994-1997, Ed. All Beck;
I. Grigoraș, Examen teoretic al practicii Tribunalului Suprem în materia unor împrejurări care determină formele calificate sau deosebit de grave ale infracțiunii de omor, 1975;
http://legeaz.net/spete-penal-iccj-2012/decizia-498-2012, accesat la data de: 20.04.2014 ora 01:27;
http://www.dezvaluiri.ro/lex/iccjr/40794.shtml, accesat la data de: 5.05.2014 ora 22:00;
Emilian Stancu, Gabriel Ion Olteanu, Criminalistică, Editura Hyperion, București 1995;
T.Butoi și colab. – “Victimologie”, Pinguin Book Publishing House, București, 2004;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Infractiuni Contra Vietii (ID: 128196)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.