Infractiuni Contra Persoanei
Tema:Dreptul penal
INTRODUCERE
CAPITOLUL I. INTRODUCERE ÎN PARTEA SPECIALĂ A DREPTULUI PENAL
Dreptul penal: Concept și conținut
Definiția, obiectul și caracteristicile părții speciale a dreptului penal
CAPITOLUL II. INFRACȚIUNI CONTRA PERSOANEI
2.2. Infracțiuni contra vieții
2.2. Infracțiuni contra integrității corporale sau sănătății
CAPITOLUL III. INFRACȚIUNI CONTRA PATRIMONIULUI
3.1. Furtul și tâlhăria. Trăsături generale ale infracțiunilor contra patrimoniului
3.2. Cauzarea de pagube materiale prin înșelăciune sau abuz de încredere
CONCLUZII
SURSE BIBLIOGRAFICE
INTRODUCERE
CAPITOLUL I. INTRODUCERE ÎN PARTEA SPECIALĂ A DREPTULUI PENAL
Dreptul penal: Concept și conținut
Dreptul penal reprezintă instrumentul prin care se apără cele mai importante valori sociale împotriva faptelor periculoase.
Republica Moldova, suveranitatea, independența, unitatea și indivizibilitatea statului, persoana, drepturile și libertățile acesteia, proprietatea precum și întreaga ordine de drept sunt valorile sociale importante pe care le apără legea penală.
Denumirea de Drept penal este folosită în două accepțiuni:
1. Ramură specifică a dreptului, ce reunește sistemul normelor juridice penale;
2. Știință – ramură distinctă a științelor juridice care studiază aceste norme.
În literatura de specialitate, dreptul penal este definit ca o ramură a sistemului de drept, alcătuit din totalitatea normelor juridice legiferate de puterea legislativă, care stabilesc ce fapte constituie infracțiuni, condițiile răspunderii penale, sancțiunile și alte măsuri ce urmează a fi aplicate sau luate de către instanțele de judecată persoanelor care au săvârșit infracțiuni, în scopul apărării celor mai importante valori sociale ale statului de drept.
Caracteristicile Dreptului penal în Republica Moldova:
Dreptul penal este o ramură de drept distinctă, care face parte din sistemul dreptului românesc, alături de alte ramuri de drept – dreptul constituțional, dreptul administrativ, dreptul civil etc.;
Dreptul penal are o autonomie în raport cu celelate ramuri de drept, deoarece reglementează un domeniu distinct de relații sociale – cele care privesc reacția socială împotriva infracțiunilor;
Dreptul penal are o structură unitară, întrucât dispozițiile sale, fie din partea generală sau specială, au un caracter unitar, se completează reciproc și nu ar putea exista unele fără celelalte;
Dreptul penal este format dintr-o totalitate de norme juridice care au un conținut normativ și care reglementează o anumită sferă de relații sociale, totalitatea normelor jurice penale alcătuind conținutul normativ al legii penale;
Normele dreprului penal stabilesc faptele considerate infracțiuni, condițiile de tragere la răspundere penală, precum și sancțiunile ce trebuie aplicate sau luate în cazul încălcării lor;
Normele juridice penale se aplică în scopul ocrotirii statului de drept, a ordinii de drept din Republica Moldova împotriva faptelor socialmente periculoase.
Obiectul Drepului penal
1. După unii autori, obiectul dreptului penal îl constituie relațiile de represiune penală, care se stabilesc după săvârșrea infracțiunii, între stat și infractor, prin care statul are dreptul și obligația să tragă la răspundere penală pe infractor, iar infractorul are obligațiasă suporte pedeapsa.
Definiția a fost criticată pentru că reduce obiectul dreptului penal doar la relații de conflict, de represiune penală, nu ține seama de rolul preventiv al dreptului penal.
2. După alți autori, obiectul dreptului penal cuprinde relațiile de apărare socială, relații ce se nasc din momentul intrării în vigoare a legii penale. Legea penală îndeplinind funcția de recomandareși pretindere a unei anumite conduite din partea membrilor societății față de normele jurice penale.
Astfel între stat și membrii săi sub aspect penal se nasc două tipuri de rapoarte jurice penale:
1. Raport juridic de conformare – obligația penală instituită este respectată de destinatarii legii penale;
2. Raport juridic de conflict – obligația cuprinsă în norma penală este nesocotită, săvârșindu-se fapte prin care se pune în pericol sau se vatămă valorile sociale, făptuitorul fiind obligat să suporte sancțiunea prevăzută de norma penală încălcată.
Scopul Dreptului Penal
Scopul dreptului penal este determinat de necesitatea apărării valorilor sociale și a ordinii de drept împotriva criminalității și de combaterea acesteia.
Art.1 din Codul penal prevede că scopul legii penale este de a apăra Republica Moldova, suveranitatea, independența, unitatea și indivizibilitatea statului, persoana, drepturile și libertățile acesteia, proprietatea precum și întreaga ordine de drept. Această enumerare limitativă urmărește să menționeze cele mai importante valori ce pot fi periclitate prin săvârșirea unor infracțiuni.
Alături de celelate ramuri de drept, dreptul penal prin mijloacele sale specifice asigură protecția ordinii de drept prin complexul său de măsuri și reglementări juridice. În același timp problema infracționalității apare nu doar pe plan intern ci și pe plan internațional ce justifică măsurile de reacție socială, politica penală pe care fiecare stat trebuie să o stabilească pentru prevenirea și combaterea fenomenului infracțional.
În acest context scopul dreptului penal este de a apăra societatea, în ansamblu, membrii săi, în particular, împotriva oricăror fapte antisociale ce cad sub incidența legii penale.
Subramurile Dreptului Penal
După structura și diviziunea codului Penal, dreptul penal se împarte în două părți:
1. Partea Generală a dreptului penal (corespunzătoare normelor din Partea generală a Codului penal) – cuprinde regulile cu caracter general ce sunt aplicabile părții speciale: dispoziții cu privire la aplicarea legii penale, reglementări referitoare la infracțiune și infractor, la sistemul sancțiunilor de drept penal și criteriile de aplicare a acestora, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei etc.
2. Partea Specială a dreptului penal (corespunzătoare normelor din Partea specială a Codului Penal și a legilor speciale) cuprinde norme de incriminare care stabilesc conținutul concret al fiecărei infracțiuni și sancțiunile corespunzătoare pentru acestea. Această sistematizare în partea generală și partea specială, nu diminuează cu nimic unitatea dreptului penal, între cele două părți existând o strânsă legatura.
Definiția, obiectul și caracteristicile părții speciale a dreptului penal
Dreptul penal, este un sistem structurat în două părți legate între ele cu interdependență: Partea Generală și Partea Specială.
Noțiunea de drept penal poate fi prezentată sub trei aspecte ca:
1) ramură de drept;
2) ramură a științei dreptului;
3) disciplină de studiu juridică.
Astfel, Partea Specială a dreptului penal ca Parte a ramurii de drept constituie totalitatea normelor penale care determină atît semnele obiective și subiective ce califică fapta prejudiciabilă drept infracțiune concretă, cît și cercul în care sunt incluse faptele ce pot fi recuoscute infracțiuni, precum și stabilesc categoriile și mărimile pedepselor aplicabile persoanelor care comit astfel de fapte.
Sub aspectul de ramură a științei dreptului Partea Specială a dreptului penal reprezintă ansamblul teoriilor, concepțiilor, ideilor despre Partea Specială ca parte a ramurii de drept, privită în complexitate și dinamism.
În aspectul de parte a disciplinii de studiu Partea Specială easte privită ca un ciclu de lecții, prelegeri, expus într-un limbaj adecvat exigențelor didactice, în cadrul cărora sunt studiate cele mai importante soluții teoretice privind Partea Specială a dreptului penal ca ramură de drept.
Conclizia este că, obiect de studiu atît a științei dreptului penal precum și a disciplinei de studiu îl constituie partea specială ca ramură de drept.
Toate aceste aspecte se află într-o corelație organică și indisolubilă astfel, încît conținutul normelor din Partea Specială a dreptului penal în vigoare la un moment dat este legat de realizările Părții Speciale a științei dreptului penal; la rîndul lor realizările Părții Speciale a științei dreptului penal sunt mai multe sau mai puține în funcție de gradul de eficiență a procesului educațional-universitar și postuniversitar-în materie de Parte Specială a dreptului penal.
Vorbind despre importanța Părții Speciale a dreptului penal ca ramură de drept se indică că, normele penale speciale de rînd cu cele generale exercită nu doar sarcina dc apărare a ordinii de drept împotriva infracțiunilor, ci și funcția de garantare a respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor în domeniul înfăptuirii justiției penale. Acest rol al ramurii dreptului penal este mai proeminent anume în Partea Specială, parte care, reflectînd interesele primordiale ale persoanei, societății și statului, stabilește actele de ilicit penal prin carc sunt încălcate aceste interese, precum și pedepsele aplicabile celor care au săvîrșit asemenea acte. Pedepsele aplicate persoanelor vinovate și prevăzute în sancțiunile normelor penale speciale corespund caracterului și gradului prejudiciabil al infracțiunilor descrise în aceleași norme, sunt necesare finalmente și suficiente în vederea restabilirii echității sociale, nu cauzează suferințe fizice și nu înjosesc demnitatea persoanei celor care execută pedepsele.
În alt context incriminînd genocidul, ecocidul, propaganda războiului, clonarea și alte fapte infracționale de același gen, normele din Partea Specială a dreptului penal protejează pacea și securitatea omenirii, adică acele valori sociale fundamentale, a căror existență depinde de perpetuarea (a face să dureze veșnic) civilizației umane.Prevăzînd faptele orientate împotriva atributelor prioritare ale persoanei, stabilind pedepse de maximă severitate pentru făptuitorii unor asemenea fapte, normele penale speciale ocrotesc viața, sănătatea, libertatea, cinstea , demnitatea, inviolabilitatea și libertatea sexuală, precum și drepturile constituționale ale cetățenilor, adică valorile sociale declarate esențiale într-un stat democratic și de drept, în care libera dezvoltare a personalității umane este garantată. Prevăzînd răspunderea penală pentru furt, jaf, tîlhărie, șantaj, escrocherie, ocuparea bunurilor imobile străine, și alte infracțiuni contra patrimoniului, normele cuprinse în Partea Specială a dreptului penal apără proprietatea și posesia de fapt asupra averii mobiliare și imobliare,considerate drept factori de bază a economiei naționale. În acelați context normele penale speciale prevăd și sancționează în raport cu gravitatea lor fabricarea sau punerea în circulație a banilor falși sau a titlurilor de valoare false, spălarea banilor, limitarea concurenței libere, contrabada și alte fapte de același gen, prin aceasta răspund necesităților economice ale statului. La fel normele penale care formează Partea Specială a dreptului penal protejează împotriva infracțiunilor mediului înconjurător, sănătatea publică și conviețuirea socială, suveranitatea, independența și integritatea teritorială a RM, precum și alte valori sociale, fundamentale care constituie ordinea de drept. Reieșind din cele expuse, se consideră că Partea Specială a dreptului penal cu plenitudine își justifică importanța și semnificația sa aplicativă.
În contextul importanței sale Partea Specială a științei dreptului penal reprezintă un instrument plurifuncțional care permite:
analiza eficacității normelor penale speciale în funcție de soluțiile practicii judiciare în materie în scopul sesizării eventualelor devieri de la principiul legalității;
fundamentarea concepției legislației penale nou adoptate, precum și necesității modificării sau abrogării unor norme penale speciale;
investigarea în plan comparat a incriminărilor autohtone și străine, în scopul identificării unor căi de inspirație nouă în contextul prevenirii și combaterii actului de ilicit penal;
asigurarea unui echilibru între stabilirea legislației penale și perfecționarea cadrului reglementar penal în raport cu evoluția relațiilor sociale;
elaborarea de recomandări de lege ferenda adresate legiuitorului în vederea concepereii celor mai bune soluții de politică penală, ce pot fi aplicate problemelor de fond și de formă pe care le ridică fenomenul infracționalității.
Cit privește importanța Părții Speciale a dreptului penal ca parte a disciplinei de studiu juridice în planul formării profesionale continuie, aceasta este remarcabilă din două perspective: una proximă – de acumulare a cunoștințelor penale speciale, și alta mai îndepărtată – de însușire a deprinderilor de a propune îmbunătățiri permanente ale normelor penale speciale, pe baza concluziilor rezultate din investigarea lor științifică, atît sub aspect treoretic cît și practic. Cei care vor fi antrenați în viitor la înfăptuirea actului de justiție penală trebuie să învețe nu doar a înțelege și a aplica corect norma penală specială, dar și a-i descoperi imperfecțiunile, confruntînd în permanență soluțiile practice cu voința legiuitorului, căreia normele penale speciale sunt chemate să-i dea expresie.
Sistemul părții speciale ca ramură de drept . Partea Specială a dreptului penal integrează în plan sistemic anumite grupuri de norme penale speciale. În sistematizarea normelor din Partea Specială a dreptului penal este folosit criteriul obiectului juridic, sau în alți termeni, al valorii sociale și a relațiilor sociale aferente, protejate prin normele deja menționate și implicit vătamate prin comiterea faptelor incriminate.
La rîndul său sistemul Părții Speciale a științei dreptului penal este alcătuit din totalitatea de cunoștințe despre normele penale speciale, din concepțiile și ideile elaborate pe parcursul timpului prin investigarea normelor care prevăd și sancționează faptele considerate infracțiuni. Aceste cunoștințe, concepții, idei sunt dependente între ele și formează un sistem care crează ordinea în domeniul de gîndire teoretică a Părții Speciale a dreptului penal reglementînd clasificarea materilului în acest domeniu al științei. Dacă Partea Specială a ramurii de drept penal este în același timp și parte specială a Codulu Penal, atunci sistemul Părții Speciale a științei dreptului penal poate fi și altfel.De exemplu infracțiunile contra vieții și sănătății persoanei, care conform Părții Speciale a Codului penal al RM pot fi împărțite în trei subgrupe: infracțiunile atentează la viața persoanei, infracțiuni care atentează la viața și sănătatea persoanei și infracțiuni
care pun în pericol viața și sănătatea persoanei (accidentele rutiere, neglijența). Sistematizarea mai poate continua în cadrul acestor subgrupuri. De exemplu infracțiunile care atentează la viața persoanei pot fi clasificate în: omoruri și alte infracțiuni contra vieții persoanei; infracțiuni intenționate și infracțiuni săvîrșite contra vieții persoanei din imprudență etc…In așa mod sistemul Părții Speciale a științei dreptului penal este un sistem mai elaborat, mai concret, mai detaliat, mai aproape de necesitățile practicii dreptului penal în raport cu sistemul Părții Speciale a ramurii dreptului penal.
Unii autori ruși definesc noțiunea de Parte Specială a dreptului penal ca totalitate a normelor juridico-penale, care stabilesc cercul și semnele juridice ale faptelor periculoase pentru persoană, societate sau stat, recunoscute infracțiuni, precum și pedepsele concrete aplicabilc pentru comiterea acestora, (autori Juravlev, Nuamov, Niculin, A.L Rarog-sub redacția Ciuceaev. Moscova 2004), nefăcîndu-se în special careva deosebire în funcție de domeniul de aplicare (ramură de drept, ramură a științei sau disciplină de studiu)
Unii autori români, precum ar fi Alexandru Boroi București 2006 definesc partea specială a dreptului penal ca parte care cuprinde ansamblul normelor penale prin care se stabilesc faptele de pericol social considerate ca infracțiuni, precum și pedepsele aplicabile celor vinovați de comiterea lor.
CAPITOLUL II. INFRACȚIUNI CONTRA PERSOANEI
2.1. Infracțiuni contra vieții
În dreptul nostru penal ocrotirea persoanei este justificată de unicitatea fiecărei ființe umane și de capacitatea ei creatoare. Așezarea în cadrul părții speciale a acestui titlu imediat după infracțiunile contra siguranței naționale este expresia grijii pe care legiuitorul o manifestă față de persoana umană.
Titlul al doilea din Codul penal partea specială este dedicat ocrotirii persoanei cu toate atributele acesteia: viață, integritate corporală, sănătate, libertate, libertate sexuală și demnitate.
Infracțiunile din această categorie sunt structurate în patru subdiviziuni după cum urmează:
Infracțiuni contra vieții, integrității corporale și sănătății:
Omuciderea;
Lovirea și vătămarea integrității corporale sau a sănătății;
Avortul.
b) Infracțiuni contra libertății persoanei;
c) Infracțiuni privitoare la viața sexuală;
d) Infracțiuni contra demnității.
Obiectul juridic comun al acestor infracțiuni îl constituie relațiile sociale privitoare la drepturile fundamentale ale persoanei umane: dreptul la viață, dreptul la integritate corporală și sănătate, libertate, demnitate. Toate aceste drepturi care caracterizează persoana sunt absolute indispensabile oricărui om din societatea noastră și fiecare este ținut să le respecte.
Obiectul material subzistă la acele infracțiuni în care activitatea interzisă de lege se exercită asupra corpului persoanei (omor, vătămare corporală, etc.). La unele dintre infracțiunile care aduc atingere libertății sau la infracțiunile contra demnității, nu avem obiect material.
Subiectul activ al acestor infracțiuni nu este circumstanțiat de lege, ele putând fi comise de regulă de orice persoană. Uneori însă legea pretinde o anumită calitate subiectului activ: soț sau rudă apropiată la una din variantele omorului calificat, de mamă la infracțiunea de pruncucidere, etc.
Latura obiectivă. Din punct de vedere al elementului material, aceste infracțiuni sunt infracțiuni comisive, adică făptuitorul săvârșește ceea ce legea îi interzice, dar ele se pot comite atât prin acțiune cât și prin inacțiune/omisiune.
Latura subiectivă. Cele mai multe din infracțiunile contra persoanei se comit cu intenție directă sau indirectă, însă există și infracțiuni care se săvârșesc din culpă ori cu preterintenție. Uneori legea pretinde ca latura subiectivă să cuprindă și un anumit scop sau un anumit mobil (de exemplu: omorul săvârșit pentru a înlesni sau a scunde săvârșirea unei alte infracțiuni, omorul comis din interes material).
Tentativa este posibilă la infracțiunile intenționate și uneori este pedepsită.
Regimul sancționator. Prezentând în general un grad ridicat de pericol social, sunt prevăzute pedepse substanțiale pentru aceste fapte, plecând de la detenția pe viață și închisoarea de la 15 al 25 de ani și până la amendă.
Infracțiuni contra vieții (omuciderea)
Aspecte generale
Este o subdiviziune care cuprinde infracțiuni grupate după obiectul juridic special comun și anume dreptul la viață al persoanei. Dreptul la viață nu este doar o valoare individuală, ci este mai ales o valoare socială, existența fiecărei ființe umane influențând în mod direct însăși colectivitatea. Tocmai de aceea, pentru că viața este privită mai ales ca o relație socială n-ar putea fi incriminată și pedepsită încercarea de sinucidere, ea neaducând atingere vreunei relații sociale: persoana nu poate stabili relații cu ea însăși.
Nu e relevant dacă este vorba de viața unei persoane tinere sau vârstnice, a uneia sănătoase sau bolnave, legea ocrotind în mod egal viața oricărui om. Chiar și atunci când persoana își dă acordul pentru a-i fi suprimată viața, fapta va constitui infracțiunea de omor și va fi pedepsită. În legislația noastră nu este permisă eutanasia, deși alte legislații (de ex. cea olandeză) o reglementează.
Obiectul juridic al acestor infracțiuni îl constituie dreptul la viață al persoanei, întrucât societatea este datoare să ocrotească viața ființei umane, considerată valoare supremă pentru însăși colectivitatea din care fiecare face parte.
Obiectul material al infracțiunii este corpul persoanei în viață. Controverse există în legătură cu momentul de la care se consideră că începe viața omului. Unele opinii susțin că nu se poate stabili în mod general un anumit moment la care începe viața, dar această opinie nu a fost îmbrățișată de specialiști.
Subiect activ al acestor infracțiuni poate fi orice persoană, dar în anumite cazuri legea pretinde ca subiectul activ să aibă o anumită calitate (de ex. soț sau rudă apropiată, mama unui copil nou-născut, etc.)
Latura obiectivă. De regulă infracțiunile contra vieții se pot săvârși prin acțiune, dar este posibilă și săvârșirea prin inacțiune. Aceste infracțiuni sunt infracțiuni de rezultat și ca atare trebuie stabilit raportul de cauzalitate între acțiunea desfășurată de făptuitor și rezultatul produs.
Latura subiectivă. Elementul subiectiv al acestor infracțiuni este format din intenție, directă sau indirectă și într-un singur caz (cel al infracțiunii de ucidere din culpă), forma de vinovăție este culpa, simplă sau cu previziune.
Tentativa este posibilă la toate faptele din această grupă cu excepția infracțiunii deucidere din culpă, dar este pedepsită numai în cazul omorului simplu, calificat și deosebit de grav.
Regimul sancționator este sever, ajungând până la detenția pe viață sau închisoare de la 15 la 25 de ani.
Omorul (art. 174)
Noțiune. Infracțiunea constă în fapta persoanei care cu intenție ucide o altă persoană.
Obiectul juridic special al infracțiunii îl constituie relațiile sociale privitoare la dreptul la viață al persoanei.
Obiect material al faptei îl reprezintă corpul persoanei în viață. Dacă persoana nu era în viață la momentul săvârșirii faptei, încadrarea juridică a faptei este aceea de profanare de morminte și nu omor.
Subiect activ al infracțiunii poate fi orice persoană, iar participația penală este posibilă sub toate formele sale. În practică s-a decis că există coautorat la omor chiar dacă numai acțiunea unuia dintre făptuitorii care loveau victima cu obiecte apte să ucidă a dus la rezultatul letal, din moment ce toți au acționat simultan cu aceeași intenție de a ucide.
Latura obiectivă. Elementul material al faptei constă în acțiunea de ucidere, termen care desemnează atât acțiunea cât și rezultatul acesteia. Uciderea înseamnă suprimarea vieții persoanei. Fapta se poate săvârși prin acțiune, dar și prin inacțiune (nehrănirea unui copil sau a unei persoane neputincioase, neadministrarea unui medicament vital unui bolnav). Modalitățile faptice prin care se poate săvârși fapta sunt numeroase: împușcare, înjunghiere, otrăvire, electrocutare, sugrumare, etc. și se pot comite prin unul sau mai multe acte materiale. Mijloacele cu care se poate comite fapta trebuie să fie apte să servească la producerea rezultatului care este moartea victimei.
Latura subiectivă. Infracțiunea de omor se comite cu intenție în ambele ei modalități: directă șiindirectă. Intenția de a ucide rezultă din datele exterioare ale faptei comise și anume: modul în care s-a săvârșit fapta, obiectul folosit, zona anatomică vizată, intensitatea și forța loviturilor, etc.
Tentativa este posibilă și pedepsită de lege. Ori de câte ori rezultatul periculos (moartea victimei) nu se produce deoarece activitatea de ucidere a fost întreruptă sau deși a fost dusă până la capăt nu și-a produs efectul, fapta va fi încadrată drept tentativă la infracțiunea de omor.
Regimul sancționator este sever, prevăzându-se ca limite de pedeapsă 10 și respectiv 20 de ani.
Sunt aplicabile și pedepse complementare.
Omorul calificat (art. 175)
Noțiune: Prin omor calificat vom înțelege fapta de a ucide o altă persoană în vreuna din împrejurările enumerate de legiuitor la articolul 175 din Codul penal. Aceste împrejurări care au caracterul unor elemente circumstanțiale de agravare sunt:
cu premeditare;
din interes material;
asupra sotului sau asupra unei rude apropiate;
profitând de starea de neputinta a victimei de a se apara;
prin mijloace ce pun în pericol viata mai multor persoane;
în legatura cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei;
pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la urmarire sau arestare, ori de la executarea unei pedepse;
pentru a înlesni sau ascunde savârsirea altei infractiuni;
în public.
Întrucât omorul calificat se deosebește de omorul simplu doar prin aceste împrejurări, în cele ce urmează ne vom referi doar la conținutul acestora din urmă împrejurări.
Omorul săvârșit cu premeditare. A mai fost denumit și omor cu sânge rece sau asasinat. Săvârșirea faptei cu premeditare presupune că hotărârea de a săvârși infracțiunea este anterioară executării ei, iar în acest interval de timp dintre luarea rezoluției infracționale și punerea în executare, făptuitorul desfășoară activități pregătitoare. Pentru ca această împrejurare ce conferă caracter calificat omorul să producă efecte în privința încadrării juridice trebuie așadar îndeplinite următoarele condiții:
Între momentul luarii hotarârii infracționale și executarea hotărârii să treacă un interval de timp, iar în acest interval de timp autorul să chibzuiască și să reflecteze asupra faptei și modalităților de săvârșire;
În acest interval de timp faptuitorul să fi desfășurat acte de pregătire concretizate în alegerea armei, a locului unde va săvârși fapta, căutarea de complici, pândirea ori atragerea în cursă a victimei.
Dacă oricare din aceste două condiții nu este îndeplinită, încadrarea juridică a faptei va fi în articolul 174, omor simplu și nu omor calificat.
Premeditarea este o circumstanță personală, astfel încât ea nu se va transmite participanților dacă aceștia au contribuit spontan la comiterea faptei. În doctrină s-a arătat că omorul comis cu premeditare și scuza provocării pot să coexiste.
Omorul săvârșit din interes material. Caracterul mai grav al faptei săvârșite în asemenea condiții rezultă din pericolul pe care îl reprezintă comiterea la asemenea acțiuni sub imperiul unui mobil reprobabil, josnic și egoist. În doctrină și în practică s-a arătat că interesul material constă într-un folos, avantaj sau beneficiu de natură patrimonială. Nu are importanță sub aspectul încadrării juridice a faptei dacă aceste interes a fost realizat sau nu. Această circumstanță are caracter personal și nu se răsfrânge asupra participanților decât în măsura în care au acționat și ei cu aceeași motivație.
Omorul săvârșit asupra soțului sau asupra unei rude apropiate. Agravarea pedepsei pentru fapta săvârșită în această împrejurare este justificată de calitățile pe care le au atât victima cât și autorul precum și de faptul că între persoanele aflate în astfel de situații trebuie să existe relații speciale, apropiate, de sprijin și afecțiune reciprocă.
Omorul săvârșit profitând de starea de neputință a victimei de a se apăra. Starea de neputință a victimei poate fi de natură fizică sau psihică și se poate datora unor cauze diverse: somn, stare de ebrietate ori intoxicație cu stupefiante, vârstă fragedă sau dimpotrivă foarte înaintată, boală, infirmitate, etc.
Omorul săvârșit prin mijloace ce pun în pericol viața mai multor persoane. Această agravantă are în vedere mijloacele prin care făptuitorul alege să comită fapta și care periclitează nu numai viața victimei, ci și a altor persoane: bombe, mijloace explozive, arme de foc, etc. Făptuitorul știe că mijlocul ales de elpentru uciderea victimei pune în pericol și alte persoane, dar totuși se folosește de el cu riscul de a cauza moartea mai multor oameni. Nu trebuie ca fapta să fi cauzat moartea mai multor persoane deoarece în această situație fapta va fi încadrată ca omor deosebit de grav.
Omorul săvârșit în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei. Pentru a se reține această agravantă este necesar ca fapta să se fi comis în legăturăcu îndatoririle publice ori de serviciu ale victimei. Făptuitorul acționează sub impulsul nemulțumirii juste sau injuste față de modul în care victima și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu sau publice în raport cu el. nu se aplică această agravantă atunci când victima își depășește atribuțiile de serviciu și acționează ea însăși abuziv
Omorul săvârșit pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la urmărire sau arestare, ori de la executarea unei pedepse. De această dată, scopul omorului este sustragerea făptuitorului sau a altuia de la urmărirea penală, arestare sau de la executarea unei pedepse, iar prezența acestui scop imprimă faptei un conținut mai grav. Circumstanța este personală, dar se va răsfrânge asupra participanților dacă și ei au acționat cu același scop.
Omorul săvârșit pentru a înlesni sau ascunde săvârșirea altei infracțiuni. Scopul special al acestei forme agravate de omor este înlesnirea săvârșirii de către făptuitor sau de altul a unei infracțiuni, ori ascunderea altei infracțiuni. Nu are importanță pentru reținerea agravantei dacă acest scop special s-a realizat sau nu, determinantă fiind împrejurarea că făptuitorul a acționat cu acest scop. De asemenea nu prezintă importanță dacă făptuitorul însuși urmează să participe la comiterea altei infracțiuni ori dacă ascunderea săvârșirii altei infracțiuni se referă la o infracțiune comisă de el însuși sau de altă persoană.
Omorul săvârșit în public. Împrejurarea care agravează omorul este săvârșirea acestuia în public, așa cum se definește această noțiune în art. 125 din Codul penal. Astfel omorul se consideră comis în public când se săvârșește:
Într-un loc care prin natura sau destinatia lui este întotdeauna accesibil publicului, chiar dacă nu e prezentă nici o persoană;
În orice alt loc accesibil publicului daca sunt de fata doua sau mai multe personae;
Într-un loc neaccesibil publicului, cu intentia însa ca fapta sa fie vazuta sau auzită și dacă acest rezultat s-a produs față de două sau mai multe personae;
Într-o adunare sau reuniune de persoane, cu exceptia acelor reuniuni care pot fi considerate că au caracter de familie, datorită relațiilor dintre persoanele participante.
Prin orice mijloace cu privire la care faptuitorul si-a dat seama ca fapta ar putea ajunge la cunoștința publicului.
Regimul sancționator. Omorul calificat se pedepsește cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi.
Pruncuciderea (art. 177)
Noțiune. Fapta constă în uciderea de către mama aflată într-o stare psihofiziologică determinată de naștere, a copilului său nou-născut.
Obiectul juridic special al infracțiunii îl reprezintă relațiile sociale privitoare la dreptul la viață al copilului nou-născut.
Obiect material al infracțiunii este corpul copilului nou-născut. Un copil este considerat nou născut atâta timp cât pe trupul său se mențin semnele nașterii recente și anume: vernix caseosa, resturile cordonului ombilical, etc. Nu are importanță dacă acel copil este din afara căsătoriei sau născut în cadrul căsătoriei. El trebuie să se fi născut viu dar nu și viabil.
Subiect activ al infracțiunii este mama copilului. Persoanele care instigă sau ajută mama să comită pruncuciderea vor răspunde pentru instigare, respectiv complicitate la omor calificat deoarece legea noastră instituie numai în favoarea mamei aflată într-o stare de tulburare psihofiziologică, un tratament penal mai blând. Subiect pasiv al infracțiunii este copilul nou-născut.
Latura obiectivă. Elementul material constă în acțiunea de ucidere îndreptată împotriva copilului nou-născut. Uciderea poate avea loc prin acțiune (sugrumare, sufocare, înecare, lovire, etc.) sau prin inacțiune ( lăsare fără îngrijiri, nehrănire, etc.). Uciderea săvârșită în timpul nașterii asupra fătului va fi considerată avort și nu pruncucidere. Activitatea de ucidere trebuie să aibă loc imediat după naștere, adică după expulzarea copilului. Atunci când uciderea copilului are loc după ce acesta nu mai are calitatea de nou-născut, fapta va fi încadrată ca omor calificat. Activitatea de ucidere trebuie să aibă ca rezultat moartea nou-născutului, iar între ele trebuie să existe legătură de cauzalitate.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenție directă sau indirectă. Specific laturii subiective este că mama acționează sub imperiul unor tulburări de natură psihopatologică, anormale cauzate de diferiți factori nocivi: febra puerperală, psihozele maniaco-depresive, schizofrenia.
Tentativa nu se pedepsește.
Regimul sancționator. Pedeapsa pentru această infracțiune este mai blândă, limitele fiind 2 și respectiv 7 ani.
Uciderea din culpă (art. 178)
Noțiune. Infracțiunea constă în uciderea unei persoane din culpă și a mai fost denumită și omor prin neglijență.
Obiectul juridic special și obiectul material sunt aceleași ca și în cazul omorului.
Subiect activ al infracțiunii poate fi orice persoană. Dacă făptuitorul are o anumită calitate, de exemplu cea de conducător al unui vehicul cu tracțiune mecanică, fapta este mai gravă. Participația penală este posibilă numai sub forma participației improprii.
Latura obiectivă. La fel ca și omorul, uciderea din culpă se realizează printr-o activitate de ucidere, care poate consta dintr-o acțiune sau dintr-o inacțiune. Această activitate trebuie să aibă drept rezultat moartea unei persoane, iar între ele trebuie să existe legătură de cauzalitate. Chiar dacă și victima însăși a contribuit la cauzarea propriei morți, această împrejurare nu exclude răspunderea penală a autorului, decât dacă culpa victimei are caracter exclusiv.
Latura subiectivă. Forma de vinovăție cu care se săvârșește infracțiunea este culpa sub ambeleei forme: culpa cu previziune (ușurința) și culpa simplă (neglijența).
Tentativa nu este posibilă, iar infracțiunea se consumă în momentul morții victimei.
Regimul sancționator. Uciderea din culpă în forma simplă, descrisă la alineatul 1, se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani.
Forme agravate. Uciderea din culpă este mai gravă și se pedepsește mai sever în următoarele împrejurări:
2.2. Infracțiuni contra integrității corporale sau sănătății
Aceste infracțiuni se regăsesc în secțiunea a doua a primului capitol din titlul II consacrat infracțiunilor contra persoanei, și cuprinde articolele 180 – 185.
Obiectul juridic comun al acestor infracțiuni îl constituie relațiile sociale privitoare la dreptul oricărei persoane la integritate corporală și sănătate. La fel ca și dreptul la viață, acest drept este ocrotit de legislația penală împotriva atingerilor aduse de alte persoane.
Obiectul material este corpul persoanei în viață, alta decât făptuitorul.
Subiect activ al acestor infracțiuni poate fi orice persoană. Uneori, legea cere subiectului activ o anumită calitate: membru de familie, persoană care exercită o profesie sau meserie. Participația penală este posibilă sub toate formele.
Latura obiectivă constă în acțiuni de lovire sau vătămare a integrității corporale sau a sănătății. Nu este exclusă săvârșirea faptelor și prin inacțiune. Aceste fapte sunt infracțiuni de rezultat, adică trebuie să se producă efectiv vătămarea integrității corporale sau a sănătății. Între actul de lovire sau vătămare trebuie să existe legătură de cauzalitate.
Latura subiectivă. Faptele se pot comite cu intenție, directă sau indirectă, preterintenție sau culpă.
Tentativa este posibilă dar nu se pedepsește decât la forma agravată a vătămării corporale grave (art. 182 alineatul 3). Consumarea faptelor are loc în momentul producerii rezultatului cerut de lege.
Regimul sancționator variază între amendă și închisoare de la o lună până la 15 ani. În această grupă există infracțiuni care se pedepsesc numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar retragerea plângerii sau împăcarea părților duce la înlăturarea răspunderii penale.
Lovirea sau alte violențe (art. 180)
Noțiune. În forma simplă descrisă la alineatul 1, infracțiunea constă în lovirea sau orice alte acte violente care provoacă unei persoane suferințe fizice. Alineatul al 2-lea cuprinde o formă agravată, caracterizată prin loviri sau acte de violență care au produs o vătămare care necesită pentru vindecare cel mult 20 de zile de îngrijiri medicale. Prin Legea 197/2000, acest text legal a fost modificat și s- a introdus pentru fiecare din cele două alineate, câte o variantă specială pentru situațiile în care faptele se săvârșesc asupra membrilor familiei (alineatele 11 și 21). S-au urmărit astfel prevenirea și reprimarea violenței în familie.
Obiectul juridic special și obiectul material sunt identice cu obiectul juridic comun și obiectul material al tuturor infracțiunilor din această secțiune.
Subiect activ al infracțiunii poate fi orice persoană. Participația este posibilă. Dacă făptuitorul este un funcționar și săvârșește fapta în exercițiul atribuțiilor de serviciu, în sarcina sa va fi reținută infracțiunea de purtare abuzivă (art. 250) și nu cea de lovire sau alte violențe. La alineatele 11 și 21 , atât subiectul activ cât și cel pasiv sunt membri ai familiei. Articolul 1491 definește noțiunea de membru de familie și anume soțul sau ruda apropiată, dacă aceasta din urmă locuiește și gospodărește împreună cu făptuitorul.
Latura obiectivă. Elementul material îl reprezintă acțiunea de lovire sau orice alt act violent. Mijloacele de comitere a faptei sunt foarte diverse. Lovirea sau actul de violență se poate datora propriei energii a făptuitorului (izbire, pălmuire, îmbrâncire, înțepare, tragere de păr, etc.), sau altei energii (asmuțirea unui animal care doboară victima). Acțiunea se poate efectua direct asupra victimei sau indirect se trage scaunul pe care aceasta doreste sa se aseze).
Lovirea sau actul de violență trebuie să producă victimei suferințe fizice. Dacă acel act a produs doar suferințe psihice sau morale, fapta nu va constitui această infracțiune, ci eventual insultă.
Latura subiectivă. Infracțiunea se săvârșește numai cu intenție directă sau indirectă. Lovirea sau actul violent din culpă nu constituie infracțiune. Lovirea săvârșită cu consimțământul persoanei nu este infracțiune. De asemenea nu va constitui infracțiune lovirea sau vătămarea produsă în cadrul unor activități îngăduite de lege: intervenții chirurgicale, tratamente medicale, jocuri sportive (fotbal, box, etc.), cu condiția să se fi respecta limitele normale ale unei asemenea activități și regulamentele referitoare la acestea.
Tentativa nu se pedepsește. Fapta se consumă în momentul în care s-a produs urmarea prevăzută de lege: suferința fizică. Dacă în aceeași împrejurare făptuitorul aplică victimei mai multe lovituri care fiecare în parte produc suferințe fizice vom avea o singură infracțiune. Atunci când însă sunt lovite în aceeași împrejurare mai multe victime vom avea pluralitate de infracțiuni. Este posibilă și săvârșirea infracțiunii în formă continuată, spre exemplu făptuitorul lovește aceeași persoană la diferite intervale de timp dar în realizarea aceleiași rezoluții infracționale.
Regimul sancționator. Forma simplă a infracțiunii din alineatul 1 se pedepsește cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă, iar forma agravată din alineatul al 2-lea, cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Fapta descrisă în alineatul 1, dar săvârșită asupra membrilor familiei (alin 11) se sancționează cu închisoare de la 6 luni la un an sau amendă, iar cea descrisă la alineatul 2, dar săvârșită asupra membrilor familiei ( alin. 21) cu închisoare de la unu la 2 ani sau amendă.
Aspecte procesuale. Acțiunea penală pentru faptele de la alineatele 1 și 2 se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Retragerea plângerii ori împăcarea părților înlătură răspunderea penală.
Pentru variantele care pedepsesc lovirile sau violențele săvârșite contra unui membru al familiei, acțiunea penală se pune în mișcare și din oficiu. Chiar dacă acțiunea penală este pusă în mișcare din oficiu, legea permite împăcarea părților care înlătură de asemenea răspunderea penală.
Vătămarea corporală (art. 181)
Noțiune. Infracțiunea constă în fapta prin care s-a cauzat integrității corporale sau sănătății o vătămare care necesită pentru vindecare cel mult 60 de zile de îngrijiri medicale. Deosebirea față de infracțiunea precedentă este dată de numărul mai mare de zile de îngrijiri medicale: cel puțin 21 și cel mult 60. De aceea, cu excepția rezultatului mai grav, structura și conținutul juridic al infracțiunii de vătămare corporală este asemănător cu cel al infracțiunii de lovire sau alte violențe. În alineatul 11 este descrisă o formă agravată a infracțiunii care se referă la fapta săvârșită asupra unui membru al familiei.
Obiectul juridic special și obiectul material sunt aceleași cu cele comune întregului grup de infracțiuni.
Subiect activ al infracțiunii poate fi orice persoană, iar participația penală este posibilă sub toate formele sale.
Latura obiectivă. Elementul material constă într-o faptă care pricinuiește o vătămare, iar fapta poate fi o acțiune violentă (lovire, îmbrâncire, tăiere), o acțiune neviolentă (punerea de substanțe toxice în băutură sau în mâncare) sau o inacțiune.
Urmarea acțiunii sau inacțiunii trebuie să fie o vătămare care necesită pentru vindecare cel puțin 21 și cel mult 60 de zile de îngrijiri medicale. Numărul zilelor de îngrijiri medicale necesare este stabilit de medicul legist. Între acțiune și urmarea ei trebuie să existe legătură de cauzalitate.
Latura subiectivă. Vătămarea corporală se săvârșește cu intenție directă sau indirectă sau cu preterintenție.
Tentativa este posibilă dar legea nu o pedepsește. Infracțiunea se consumă în momentul când se produce vătămarea care necesită cel mult 60 de zile de îngrijiri medicale.
Regimul sancționator. Infracțiunea în forma simplă se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani, iar pentru forma agravată pedeapsa este închisoarea de la 1 la 5 ani.
Aspecte procesuale. Acțiunea penală pentru fapta de la alineatul 1 se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Retragerea plângerii ori împăcarea părților înlătură răspunderea penală.
Pentru varianta care pedepsește vătămarea corporală săvârșită contra unui membru al familiei, acțiunea penală se pune în mișcare și din oficiu. Chiar dacă acțiunea penală este pusă în mișcare din oficiu, legea permite împăcarea părților.
Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art. 183)
Noțiune. Infracțiunea reprezintă o formă agravată a faptelor prevăzute în articolele 180, 181 și 182 din Codul penal.
Obiectul juridic special, subiectul activ al infracțiunii și latura obiectivă prezintă caracteristici asemănătoare cu infracțiunile precedente și nu se mai impune analizarea lor.
Specific pentru această infracțiune este însă rezultatul care se produce și anume moartea victimei. Între faptă și rezultat trebuie să existe legătură de cauzalitate. Făptuitorului îi va fi imputată această infracțiune ori de câte ori acțiunii săvârșite de acesta i se vor adăuga și alți factori sau cauze anterioare, concomitente sau posterioare faptei.
Latura subiectivă. Infracțiunea se săvârșește cu preterintenție, adică lovirea sau vătămarea corporală se comite cu intenție, iar consecința mai gravă, moartea victimei se datorează culpei făptuitorului care nu prevede acest rezultat, deși trebuia și putea să-l prevadă. Dacă nu se poate reține nici o culpă în sarcina făptuitorului în legătură cu moartea victimei, atunci acesta va răspunde numai pentru infracțiunea de lovire sau alte violențe.
Tentativa nu este posibilă.
Regimul sancționator. Fapta se pedepsește cu închisoare de la 5 la 15 ani.
Vătămarea corporală din culpă (art. 184)
Noțiune. Toate faptele de vătămare corporală prevăzute în articolele 180 alin. 2, 181 și 182 săvârșite din culpă se pedepsesc. Faptele din art. 180 alin. 1 alin. 1/1 comise din culpă nu constituie infracțiuni.
Obiectul juridic special și subiectul activ al infracțiunii sunt asemănătoare cu cele de la articolele precedente.
Latura obiectivă. Forma tip sau simplă de la alineatele 1 și 2 constă în fapta prevăzută în art.180 alin. 2 care a pricinuit pentru vindecare mai mult de 10 zile de îngrijiri medicale; cea prevăzută în art. 181 și cea prevăzută în art. 182 alin. 1 și 2.
Forma specială este prevăzută în alineatele 3 și 4 ale art. 184 și constă în fapta din alineatul 1 sau 2 dar care este săvârșită ca urmare a încălcării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii, ori pentru îndeplinirea unei anumite activități.
Când aceste fapte sunt săvârșite de o persoană aflată în stare de ebrietate (alineatul 4/1), pedeapsa va fi mai gravă.
Latura subiectivă. Fapta se comite din culpă, în ambele ei forme: culpa cu previziune și culpa simplă.
Tentativa nu este posibilă.
Regimul sancționator. Pentru forma simplă de la alin. Pedeapsa este închisoarea de la o lună la 3 luni sau amenda. Pentru forma din alineatul 2 și cea din alineatul 3, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda. Forma din alineatul 4 se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani, iar dacă este vorba de o persoană aflată în stare de ebrietate, pedepsele sunt închisoarea de la la 3 ani (pentru fapta din alin. 3) sau de la 1 la 5 ani (pentru fapta din alin. 4).
Aspecte procesuale. Pentru faptele prevăzute în alineatele 1 și 3 acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar retragerea plângerii sau împăcarea părților înlătură răspunderea penală.
Avortul
Această secțiune cuprinde în articolul 185 o singură infracțiune intitulată „Provocarea ilegală a avortului”. În ianuarie 1990 toate faptele cuprinse în această secțiune au fost dezincriminate, pentru ca în 1996 să fie reincriminată provocarea ilegală a avortului, datorită consecințelor grave pe care le poate avea întreruperea cursului sarcinii efectuată de persoane fără calificare, sau în afara instituțiilor medicale de specialitate.
Provocarea ilegală a avortului (art. 185)
Noțiune. Problema dacă femeia are dreptul să hotărască asupra întreruperii cursului propriei sarcini a frământat legiuitorii din toate timpurile, iar cu ocazia reglementării acestei probleme s-a dat prioritate fie dreptului femeii de a decide dacă și când să aducă pe lume copii, fie dreptului copilului nenăscut de trăi. Fapta constă în întreruperea cursului sarcinii, prin orice mijloace, săvârșită în vreuna din următoarele împrejurări:
în afara institutiilor medicale sau cabinetelor medicale autorizate;
de catre o persoana care nu are calitatea de medic de specialitate;
daca vârsta sarcinii a depasit patrusprezece saptamâni.
Obiectul juridic special este format din relațiile sociale referitoare la viața, integritatea corporală și sănătatea femeii însărcinate, precum și cele referitoare la viața produsului de concepție.
Obiectul material al infracțiunii este corpul femeii în viață și fructul concepției sau fătul.
Subiectul activ al infracțiunii poate fi orice persoană, inclusiv un medic care nu arespecialitatea cerută de lege. Participația penală este posibilă sub toate formele. Infracțiunea este mai gravă atunci când este săvârșită de către medic.
Latura obiectivă. Elementul material constă în acțiunea de întrerupere a cursului sarcinii, săvârșită prin orice mijloace cu consimțământul femeii însărcinate. Modalitățile faptice de întrerupere a cursului sarcinii sunt variate și nu pot fi enumerate de legiuitor.
Pentru ca fapta să constituie infracțiune, ea trebuie să se comită în vreuna din următoarele împrejurări:
în afara institutiilor medicale sau cabinetelor medicale autorizate. S-a considerat de legiuitor că astfel de intervenții trebuie efectuate numai în instituții de specialitate, pentru a preîntâmpina complicațiile și pentru a se asigura igiena și asistența medicală necesară;
de catre o persoana care nu are calitatea de medic de specialitate. S-a apreciat de asemenea că nimeni altcineva decât medicul specialist ginecolog- obstretician nu are calificarea necesară pentru a întreprinde un astfel de act;
daca vârsta sarcinii a depasit patrusprezece saptamâni. În aceasta situație circumstanța are caracterul unei condiții temporale și se consideră că întreruperea cursului sarcinii după acest moment ar periclita inclusiv viața femeii însărcinate.
Forme agravate
Alineatul 2 al articolului 185 prevede ca fapta este mai grava daca se săvârșește în orice condițiifără consimțământul femeii însărcinate. Existența consimțământului se stabilește potrivit regulilor de drept civil, dreptul comun în materie.
Atunci când prin faptele descrise la alineatele 1 si 2 s-a cauzat femeii însărcinate vreo vătămare corporală gravă sau moartea. Fapta este mai gravă datorită urmărilor pe care le produce.
Latura subiectivă. Fapta se săvârșește cu intenție. Dacă se produce moartea sau vătămarea corporală gravă a femeii însărcinate, fapta se comite cu preterintenție.
Tentativa este posibilă și se pedepsește.
Regimul sancționator. Forma simplă de la alin. 1 se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.
Dacă avortul de comite fără consimțământul femeii însărcinate (alineatul 2), pedepsele prevăzute sunt închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi.
Când prin fapta săvârșită s-a cauzat femeii însărcinate vreo vătămare corporală gravă, pedepsele prevăzute sunt închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi, iar dacă se produce moartea femeii însărcinate, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi.
Cauze de nepedepsire. Legiuitorul a introdus în articolul 185 o serie de cauze de nepedepsire a medicului care intervine și întrerupe sarcina în anumite condiții. Deși legiuitorul nu mai precizează ca în alineatul 1 că medicul trebuie să fie de specialitate, credem totuși că în absența unei asemenea mențiuni, intervențiile ar putea fi efectuate de orice medic.
Potrivit alineatului al 6-lea, acțiunea de întrerupere a cursului sarcinii efectuată de medic nu se pedepsește atunci când are loc în următoarele circumstanțe:
Daca întreruperea cursului sarcinii este necesara pentru a salva viata, sănătatea sau integritatea corporală a femeii însărcinate de la un pericol grav și iminent care nu putea fi înlăturat altfel.
În cazul când vârsta sarcinii a depasit paisprezece saptamâni, dar întreruperea cursului sarcinii se impunea din motive terapeutice, potrivit dispozițiilor legale.
Când femeia însarcinata s-a aflat în imposibilitate de a-si exprima vointa, iar întreruperea cursului sarcinii se impunea din motive terapeutice potrivit dispozițiilor legale.
Infracțiuni contra libertății persoanei
Aspecte generale
Libertatea persoanei, considerată drept valoare fundamentală pentru ființa umană este ocrotită și în dreptul penal deoarece în lipsa libertății omul nu se poate realiza plenar. Însăși Constituția Republicii Moldova proclamă libertatea individuală și siguranța persoanei, așa după cum Declarația Universală a Drepturilor Omului instituie inviolabilitatea persoanei, a domiciliului, a corespondenței, reputației și onoarei. Codul penal incriminează în articolele 189-196.
Obiectul juridic comun tuturor infracțiunilor din acest capitol îl constituie dreptul la libertate. Acest drept este însă un drept complex, al cărui conținut este dat de toate aspectele care îl conturează: libertatea de fizică sau de mișcare, libertatea psihică, libertatea persoanei de a avea un domiciliu, libertatea de a comunica, libertatea muncii, libertatea vieții sale intime. Fiecare fascicul din acest drept complex, este ocrotit în mod distinct de infracțiunile existente în acest capitol.
Obiect material vom regăsi în cazul infracțiunii de sclavie unde omul este redus la condiția de obiect aflat în proprietatea cuiva sau la infracțiunea de violare a secretului corespondenței unde corespondența constituie obiect material al acestei infracțiuni.
Subiectul activ poate fi orice persoană, excepție făcând infracțiunea de violare a secretului corespondenței unde legea îi cere acestuia o anumită calitate. Participația penală este posibilă sub toate formele.
Latura obiectivă. Infracțiunile contra libertății sunt infracțiuni comisive și se pot comite atât prin acțiune cât și prin inacțiune. Urmarea imediată constă într-o atingere adusă dreptului la libertate al persoanei. Legătura de cauzalitate este evidentă și stabilirea ei nu comportă dificultăți.
Latura subiectivă. infracțiuni le contra libertății persoanei se săvârșesc cu intenție directă sau indirectă. Prin excepție, șantajul se poate săvârși numai cu intenție directă.
Tentativa este posibilă la toate infracțiunile, dar este pedepsită numai la lipsirea de libertate în mod ilegal. Consumarea faptelor are loc în momentul în care se produce urmarea periculoasă: încălcarea dreptului la libertate al persoanei.
Regimul sancționator. Aceste fapte sunt pedepsite cu închisoarea, sau cu închisoare alternativ cu amenda.
Aspecte procesuale. Pentru unele dintre infracțiuni cu grad mai scăzut de pericol social ori care aduc atingere libertății persoanei la viața intimă, este necesară plângerea prealabilă pentru punerea în mișcare a acțiunii penale ( violarea de domiciliu în forma simplă, amenințarea, violarea secretului corespondenței și violarea secretului profesional).
Lipsirea de libertate în mod ilegal (art. 189)
Noțiune. Infracțiunea constă, potrivit alineatului 1 care incriminează forma ei simplă, în fapta persoanei care fără a avea vreun temei legal, lipsește de libertate o altă persoană. Alineatele următoare (alin. 2-6) ale articolului 189 descriu formele calificate ale infracțiunii.
Obiectul juridic special îl constituie dreptul la libertate fizică al persoanei care nu trebuie să fie stingherită în posibilitatea de a se deplasa și acționa conform propriei sale voințe. La unele din formele calificate, pe lângă acest obiect juridic vom regăsi și valori sociale care interesează viața, integritatea fizică și sănătatea persoanei. În aceste cazuri, formele agravate vor avea și obiect material și anume corpul persoanei.
Subiectul activ al infracțiunii poate fi orice persoană. La unele din formele calificate, subiectul activ este multiplu (două sau mai multe persoane; persoane care fac parte dintr-un grup organizat). Participația penală este posibilă sub toate formele.
Latura obiectivă. Elementul material al faptei constă într-o acțiune sau inacțiune care are ca efect lipsirea persoanei de libertatea de mișcare: legarea, închiderea într-o încăpere, imobilizarea, neeliberarea ei după încetarea temeiului legal al reținerii sau arestării, împiedicarea persoanei de a se deplasa într-un anume loc, etc.
Latura subiectivă. Fapta se săvârșește cu intenție, directă sau indirectă.
Culpa, eroarea sau consimțământul victimei vor atrage inexistența infracțiunii.Este necesar ca persoana să fie conștientă de semnificația măsurii la care va fi supusă.
Tentativa este posibilă și este pedepsită. Potrivit alineatului al 8-lea, actele preparatorii constând în producerea sau procurarea mijloacelor, a instrumentelor sau luarea de măsuri în vederea comiterii faptei prevăzute în alineatul 4 sunt asimilate tentativei și pedepsite ca atare.
Prin natura ei, infracțiunea este continuă și se epuizează atunci când încetează lipsirea de libertate.
Amenințarea (art. 193)
Noțiune. Infracțiunea constă în amenințarea adresată unei persoane cu săvârșirea împotriva ei, a soțului sau unei rude apropiate, a unei infracțiuni sau fapte păgubitoare.
Obiectul juridic special al infracțiunii este format din relațiile sociale privitoare la dreptul persoanei la libertate morală. Nu există obiect material.
Subiectul activ poate fi orice persoană.
Latura obiectivă. Elementul material constă într-o acțiune de amenințare care trebuie să îndeplinească anumite condiții:
Sa aiba ca obiect savârsirea unei infractiuni sau a unei fapte păgubitoare nejustificate;
Actiunea de amenintare trebuie sa fie îndreptata împotriva persoanei amenințate, a soțului ei sau a unei rude apropiate;
Aceasta actiune sa fie de natura sa alarmeze victima, adica sa-i producă acesteia o temere reală;
Acțiunea de amenințare se poate realiza prin orice mijloace: oral, în scris, prin gesturi, prin comunicare directă sau indirectă. Atunci când acțiunea de amenințare este cuprinsă în conținutul vreunei alte infracțiuni, ea își va pierde individualitatea și va fi reținută doar cea din urmă infracțiune (tâlhărie, șantaj, nerespectarea hotărârilor judecătorești, etc.).
Urmarea imediată a faptei constă în starea de teamă, frică sau groază indusă victimei și între acțiune și urmarea imediată trebuie să existe legătură de cauzalitate.
Latura subiectivă. Fapta se săvârșește cu intenție directă sau indirectă.
Regimul sancționator. Legea pedepsește această infracțiune cu închisoare de la 3 luni la un an sau amendă, prevăzând și limita maximă a sancțiunii aplicate care nu poate depăși sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea care a format obiectul amenințării.
Aspecte procesuale. Acțiunea penală pentru infracțiunea de amenințare se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar retragerea plângerii sau împăcarea părților înlătură răspunderea penală.
Șantajul (art. 194)
Noțiune. Fapta în forma simplă din alineatul 1, constă în constrângerea unei persoane prin violență sau amenințare să dea, să facă, să nu facă, sau să sufere ceva, în scopul obținerii unui folos injust.
Obiectul juridic special este format în principal din relațiile sociale privitoare la libertatea persoanei și în secundar din relațiile sociale referitoare la patrimoniul acesteia. Dacă fapta se comite prin violență, corpul persoanei va fi obiectul material al infracțiunii.
Subiectul activ al infracțiunii poate fi orice persoană. Participația penală este posibilă.
Latura obiectivă. Elementul material constă în acțiunea de constrângere a unei persoane care poate fi săvârșită prin violență sau amenințare. Constrângerea exercitată asupra victimei urmărește să determine persoana să dea, să facă să nu facă sau să sufere ceva.
În practică au apărut dificultăți în legătură cu încadrarea juridică a faptelor în infracțiunea de șantaj sau tâlhărie și s-a arătat că la șantaj, între momentul realizării acțiunii de constrângere și cel al satisfacerii pretențiilor făptuitorului se interpune un anumit interval de timp. Tâlhăria presupune că victima este constrânsă să predea imediat banii, valorile sau bunurile aflate asupra sa, amenințarea sau violența fiind simultană cu remiterea de către victimă a bunului.
Latura subiectivă. Șantajul se săvârșește numai cu intenție directă, calificată prin scop, acesta fiind obținerea în mod injust a unui folos, pentru sine sau pentru altul.
Tentativa este posibilă, dar nu se pedepsește.
Forma calificată. Potrivit alineatului al 2-lea, fapta este mai gravă atunci când constrângerea constă în amenințarea divulgării unei fapte reale sau imaginare, compromițătoare pentru persoana amenințată, pentru soțul acesteia sau pentru o rudă apropiată.
Regimul sancționator. Șantajul se pedepsește în forma simplă cu închisoare de la 6 luni la 5 ani, iar forma calificată se sancționează cu închisoare de la 2 la 7 ani.
Infracțiuni privitoare la viața sexuală
Incriminarea faptelor din prezentul capitol se datorează gradului ridicat de pericol social pe care îl reprezintă atingerile aduse libertății sexuale și implicațiilor de natură morală, socială, religioasă și juridică specifice acestui gen de infracționalitate.
Infracțiunile cuprinse în această grupă se particularizează prin valorile sociale pe care le ocrotesc și anume libertatea sexuală, dar și asigurarea perpetuării speciei umane în condiții de sănătate biologică, socială și morală. Nu în ultimul rând trebuie menționată importanța ocrotirii minorilor împotriva oricăror forme de agresiune sexuală, cu atât mai mult cu cât urmările pe care asemenea fapte le pot avea asupra dezvoltării armonioase și sănătoase a acestora.
Legea nr. 140/1996, Legea nr. 197/2000, OUG nr. 89/2001, OUG nr. 89/2001, Legea nr. 61/2002, Legea nr. 143/2002 sunt actele normative prin care au fost modificate și completate dispozițiile Codului penal în material infracționalității sexuale, astfel încât prevederile acestuia să fie în concordanță cu conținutul Convenției Europene a Drepturilor Omului și cu interesul statului în asigurarea protecției minorilor contra infracțiunilor sexuale.
Prin OUG nr. 89/2001 a fost abrogat articolul 200 din Codul penal care incrimina relațiile sexuale între persoane de același sex (homosexualitatea neagresivă), fapt care este în concordanță cu legislația statelor europene, menținându-se în mod firesc în cadrul altor articole din această grupă incriminarea faptelor de homosexualitate agresivă și a celor săvârșite împotriva minorilor.
În prezent grupa infracțiunilor privind viața sexuală cuprinde următoarele fapte: violul, actul sexual cu un minor, seducția, perversiunea sexuală, corupția sexuală, incestul și hărțuirea sexuală.
Violul (art. 197)
Noțiune. În forma simplă prevăzută în alineatul 1, fapta constă în actul sexual de orice natură cu o altă persoană, prin constrângerea acesteia, sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-și exprima voința. Prin act sexual se înțelege atât raportul sexual între o persoană de sex bărbătesc și una de sex femeiesc, cât și actele sexuale între persoane același sex, dar care conduc la obținerea satisfacției sexuale prin folosirea organelor sexuale.
Obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale privitoare la viața sexuală a persoanei și libertatea acestor relații. Însăși denumirea infracțiunii aceea de viol sugerează noțiunea de constrângere dat fiind faptul că termenul viol provine din limba latină unde cuvântul „vis” înseamnă „a forța”.
Obiectul material al infracțiunii este corpul persoanei în viață. Dacă actul sexual are loc asupra unui cadavru, fapta va fi încadrată în dispozițiile articolului 319 din Codul penal, profanarea de cadavre.
Subiectul activ al infracțiunii poate fi orice persoană. Participația penală este posibilă sub forma coautoratului (opinie susținută de profesorul Matei Basarab), a instigării și a complicității. Uneori pluralitatea subiectului activ va constitui o circumstanță agravantă (săvârșirea faptei de două sau mai multe persoane împreună).
Latura obiectivă. Elementul material constă într-un act sexual de orice natură cu o persoană. Cerința legii presupune ca acesta să fie realizat fără consimțământul persoanei, adică prin constrângere (fizică sau morală) sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-și exprima voința. Nu interesează dacă starea de imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința se datorează acțiunii făptuitorului sau altor cauze (infirmitate, alienație mintală, stare de oboseală, stare de intoxicație cu droguri ori alcool). Rezistența victimei nu este esențială, ea prezentând importanță doar ca expresie a refuzului ei de a consimți la actul sexual. Urmarea imediată a infracțiunii constă într-o atingere adusă libertății sexuale a victimei.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenție directă. Dacă violul se săvârșește în varianta că făptuitorul profită de imposibilitatea victimei de a se apăra, el trebuie să fi cunoscut această stare de neputință a victimei și să fi profitat efectiv de ea.
Tentativa se pedepsește și nu poate avea decât forma neterminată (întreruptă). Se consideră tentativă exercitarea actelor de constrângere (violență fizică sau psihică), punerea victimei în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința în vederea întreținerii actului sexual, dar acesta din urmă nu are loc din motive independente de voința autorului. Fapta se consumă în momentul realizării actului sexual când se aduce atingere libertății sexuale a victimei.
CAPITOLUL III. INFRACȚIUNI CONTRA PATRIMONIULUI
3.1. Furtul și tâlhăria.Trăsături generale ale infracțiunilor contra patrimoniului
Trăsături generale ale infracțiunilor contra patrimoniului:
Furtul;
Furtul calificat;
Tâlhăria;
Abuzul de încredere;
Gestiunea frauduloasă;
Înșelăciunea;
Delapidarea;
Distrugerea;
Distrugerea calificată;
Distrugerea din culpă;
Tulburarea de posesie;
Tăinuirea.
În legislația noastră penală, proprietatea se bucură de protecție egală, indiferent de titularul ei. Prin patrimoniu se înțelege complexul de drepturi și obligații privind entități care sunt susceptibile de a fi evaluate economic. Noțiunea de patrimoniu are un conținut mai amplu decât cea de proprietate deoarece include și orice situație care prezintă chiar numai o aparență de drept.
În incriminările care ocrotesc patrimoniul, legea penală vizează acțiunea ilicită a făptuitorului, iar nu poziția juridică a victimei, aceasta nefiind ținută să-și dovedească dreptul de proprietate asupra bunului sustras, însușit ori distrus sau vreun alt drept. De aceea uneori legea penală pedepsește pe însuși proprietar când acesta prin acțiunea sa schimbă starea de fapt a unui bun al său în dauna intereselor legitime ale unei alte persoane.
Obiectul juridic comun acestor infracțiuni este format din relațiile sociale de ordin patrimonial a căror formare, desfășurare și dezvoltare sunt asigurate prin ocrotirea patrimoniului.
Subiectul activ al infracțiunilor contra patrimoniului poate fi orice persoană, la fel și subiectul pasiv, aici excepție făcând delapidarea unde subiectul pasiv este o persoană juridică. Faptele se pot săvârși în participație.
Latura obiectivă. Sub aspectul acțiunilor ilicite prin care se pot comite infracțiunile contra patrimoniului, acestea pot fi acțiuni de sustragere, de fraudă și de samavolnicie. Vom avea corelativ incriminate în acest capitol, fapte de sustragere: 208, 211, 212, 221, 2151 fapte de fraudă: 213, 214, 215, 216 și în fine, fapte de samavolnicie: 217, 218, 219, 220.
Cele mai multe infracțiuni contra patrimoniului se comit prin acțiune, cu o singură excepție: nepredarea bunului găsit la infracțiunea de însușire a bunului găsit.
Latura subiectivă. De regulă, infracțiunile contra patrimoniului se comit cu intenție (directă sau indirectă). Singura excepție o constituie distrugerea care se poate comite și din culpă. Uneori, latura subiectivă este întregită de prezența unui scop sau a unei anumite poziții psihice „cu rea credință”.
Infracțiunea constă în fapta oricărei persoane care fără drept ia un bun mobil ce se află în stăpânirea altei persoane pentru a-l trece în propria sa stăpânire.
Obiectul juridic special este format din relațiile sociale de ordin patrimonial care presupun menținerea situației de fapt a unui bun mobil în sfera patrimonială a unei persoane.
Obiect material este bunul mobil asupra căruia s-a efectuat acțiunea de sustragere. Pentru a fi obiect material al infracțiunii de furt, bunul trebuie să fie corporal, adică are o anumită valoare economică. Legea asimilează unui bun mobil înscrisurile și energia care are valoare economică (electrică, termică, atomică), precum și impulsurile electromagnetice telefonice. Mai constituie obiect material al furtului orice vehicul sustras în scopul folosirii pe nedrept.
Subiectul activ al infracțiunii poate fi orice persoană, indiferent dacă are sau nu vreun drept de proprietate asupra bunului. Legea prevede în alin. 3 că fapta constituie furt chiar dacă bunul aparține în întregime sau în parte făptuitorului, dar în momentul săvârșirii bunul se afla în posesia sau detenția legitimă a altei persoane.
Subiectul pasiv al infracțiunii poate fi orice persoană cu condiția ca aceasta să aibă bunul în posesie sau detenție. Posesia și detenția presupun ambele o stăpânire de fapt asupra bunului, dar în timp de detentorul îl deține pentru altul sau în numele altuia, posesorul îl stăpânește ca și cum i-ar aparține. De aceea nu se consideră furt, neaflându-se în posesia sau detenția legitimă a unei persoane bunurile nimănui, bunurile abandonate sau părăsite ori bunurile pierdute.
Participația la furtul simplu se poate prezenta sub forma instigării sau complicității anterioare, deoarece legea sancționează ca furt calificat sustragerea comisă de două sau mai multe persoane împreună, adică în calitate de coautori sau autor ajutat de complici concomitenți.
Latura obiectivă. Elementul material al infracțiunii constă în acțiunea de luare a unui bun mobil din posesia sau detenția altei persoane. Luarea înseamnă scoaterea bunului din sfera de stăpânire a acelei persoane și se poate realiza prin orice mijloace: apucare, dosire, înhățare, deviere, consumare, etc.
Cerințele esențiale ale elementului material sunt:
Bunul să fie un bun mobil;
El să se afle în posesia sau detenția altei persoane;
Luarea sa în stăpânire să se facă fără consimțământul celui deposedat.
Urmarea imediată constă în deposedarea care avea posesia sau detenția bunului.
Legătura de cauzalitate apare în mod firesc între acțiunea de luare care formează elementul material și urmare a imediată.
Latura subiectivă. Elementul subiectiv presupune aproape întotdeauna intenția directă, dar pe lângă aceasta, legea mai pretinde și prezența unui anumit scop și anume acela al însușirii pe nedrept. Intenția este așadar calificată prin scop. Nu este necesar ca această condiție a scopului să se realizeze în fapt, fiind suficient că făptuitorul doar a urmărit acest scop.
În situații mai rare, furtul se poate comite și cu intenție indirectă, spre exemplu când făptuitorul sustrage o haină, iar în buzunarul acesteia el găsește și alte bunuri. Față de acestea din urmă, făptuitorul acționează cu intenție indirectă. La alineatul 4, scopul sustragerii este acela al folosirii pe nedrept al vehiculului.
Tentativa se pedepsește. Furtul se consumă în momentul în care acțiunea de luare a fost dusă până la capăt și subiectul pasiv a fost deposedat prin schimbarea situației de fapt a bunului.
Pentru a stabili momentul consumării în doctrină s-au propus mai multe teorii: teoria aprehensiunii (când s-a pus mâna pe bun), teoria amoțiunii (a fost deplasat bunul din locul în care se află), teoria ilațiunii (bunul a fost dus în altă parte sau ascuns) și în fine teoria acceptată și împărtășită atât de practică dar și de doctrină, aceea a apropriațiunii (momentul în care bunul a trecut în stăpânirea de fapt a făptuitorului, indiferent cât a durat aceasta).
Uneori furtul poate îmbrăca forma infracțiunii continue (furtul de energie electrică), sau forma infracțiunii continuate, elementul material prelungindu-se după momentul consumării.
Modalități normative. Forma simplă este descrisă în alineatul 1 al art. 208.
Alineatul 2 asimilează furtului și sustragerea de energie și înscrisuri. Alineatul 3 sancționează furtul unui bun care aparține în întregime sau în parte făptuitorului, iar alineatul 4 incriminează furtul unui vehicul în scopul folosirii pe nedrept.
Regimul sancționator. Pedeapsa prevăzută de lege pentru furt este închisoarea de la 1 la 12 ani.
Furtul calificat (art. 209)
Furtul calificat este o variantă a infracțiunii de furt pe care legea o consideră ca prezentând un grad mai ridicat de pericol social. Ceea ce caracterizează furtul calificat este că acesta se comite în anumite împrejurări care constituie elemente circumstanțiale. Acestea nu fac parte din elementele esențiale ale furtului, ci sunt valorizate de legiuitor în așa fel încât săvârșirea furtului în astfel de circumstanțe va atrage încadrarea juridică a faptei în dispozițiile art. 209.
Furtul este calificat dacă se săvârșește în următoarele împrejurări:
Alineatul 1, pedeapsa fiind închisoarea de la 3 la 15 ani:
De două sau mai multe persoane împreună. Există această împrejurare agravantă dacă furtul de comite de doi sau mai mulți participanți din care cel puțin unul este autor, ori mai mulți autori sau complici concomitenți.
De o persoană având asupra sa o armă sau o substanță narcotică Noțiunea de armă este cea prevăzută în art. 151 alineatul 1 din codul penal, nu și obiectele devenite arme prin folosire. Substanțele narcotică sunt cele care provoacă artificial adormirea unei persoane, ele acționând imediat și profund.
De către o persoană mascată, deghizată sau travestită. Agravanta constă în procedeul utilizat de făptuitor care împiedică recunoașterea lui, având și efect intimidant asupra victimei.
Asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a-și exprima voința sau de a se apăra. De această dată fapta este considerată mai gravă deoarece făptuitorul profită de imposibilitatea persoanei de a se apăra ori de a-și exprima voința. Situația în care se află victima poate proveni din somn, stare de ebrietate avansată, leșin, maladie psihică, vârstă, etc.
Într-un loc public.Înțelesul noțiunii de „loc public” în care se comite fapta este cel dat de art. 152 din Codul penal, fiind însă discutabil dacă s-ar putea admite și sensul de la lit. „e”: „prin orice mijloace cu privire la care făptuitorul și-a dat seama că fapta ar putea ajunge la cunoștința publicului”. De fapt, legiuitorul a înțeles să agraveze pedeapsa pentru asemenea fapte întrucât locurile publice prezintă anumite facilități de care profită autorii sustragerilor.
Într-un mijloc de transport în comun. Este vorba de acele mijloace cu care se transportă deodată mai multe persoane: autobuze, autocare, troleibuze, tramvaie, etc. nu și taximetre în care sunt transportate de regulă persoane care se cunosc între ele.
În timpul nopții. Agravanta este justificată de împrejurarea că pe timpul nopții oamenii și bunurile acestora sunt mai puțin apărați. Se consideră noapte intervalul de timp de când întunericul a luat locul luminii și până în clipa în care lumina va lua locul întunericului. Astfel, amurgul nu este noapte, nefiind încă instalat întunericul, dar zorile de zi fac parte din noapte deoarece lumina nu a luat încă locul întunericului. Se va avea de fiecare dată în vedere, pentru stabilirea împrejurării că furtul a fost comis pe timp de noapte, criteriul real în raport cu luna, anotimpul, ziua, condițiile atmosferice, poziția topografică a localității.
În timpul unei calamități. Calamitatea este o stare de fapt prilejuită de un eveniment neașteptat, inevitabil, stare păgubitoare ori periculoasă pentru o colectivitate sau grup de persoane ( spre exemplu, starea provocată de un cutremur, inundație, incendiu de mari proporții, înzăpeziri, secetă, epidemii, etc.).
Prin efracție, escaladare, sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase. Împrejurările agravante privesc modul sau mijloacele de săvârșire a furtului și se referă la violarea încuietorilor, a îngrădirilor. Efracția presupune distrugerea, forțarea încuietorilor, a sistemelor de închidere. Escaladarea presupune ocolirea unui obstacol care află între făptuitor și bunul, vizat: saltul peste un gard, săparea unui șanț pe sub gard, etc. Atât efracția cât și escaladarea trebuie să se realizeze în scopul sustragerii bunului, iar nu pentru părăsirea locului faptei. În practică se reține doar infracțiunea de furt calificat nu și cea de violare de domiciliu în situația în care făptuitorul pătrunde prin efracție sau escaladare într-o locuință sau dependință acesteia, întrucât violarea de domiciliu este absorbită în infracțiunea de furt calificat. Dacă pătrunderea în locuință se face fără efracție ori escaladare, se vor reține în concurs atât furtul simplu cât și violarea de domiciliu. Cheia adevărată este cheia reală dar folosită nejustificat, pe când cheia mincinoasă este o copie sau un șperaclu ori o cheie universală.
Alineatul 2, pedeapsa fiind aceeași ca la alin. 1:
Asupra unui bun care face parte din patrimoniul cultural național Obiectul material al furtului îl reprezintă un bun care face parte din patrimoniul cultural, declarat astfel în condițiile legii și având așadar o valoare deosebită. Asupra unui act care servește pentru dovedirea stării civile, pentru legitimare sau identificare
Deoarece aceste acte sunt foarte căutate de infractori, ele sunt și ocrotite în mod special de legiuitor. Acte care servesc la dovedirea stării civile sunt: certificatul de naștere, cel de căsătorie, copiile lor notariale, extrase de naștere sau actele similare pentru cei născuți în străinătate. Acte care servesc la legitimare sau identificare sunt: cartea sau buletinul de identitate, pașaportul, legitimația de serviciu, de student, etc.
Tâlhăria (art. 211)
Noțiune. Infracțiunea constă în fapta persoanei care pentru săvârșirea furtului, păstrarea bunului furat ori pentru înlăturarea urmelor furtului sau a pericolului de a fi prins, recurge la violențe, amenințări, sau constrângeri contra altei persoane. În această infracțiune sunt conjugate două acțiuni: acțiunea de bază este cea de sustragere a unui bun, îndreptată împotriva patrimoniului și o acțiune secundară sau adiacentă, constând în folosirea violenței, amenințării sau altei forme de constrângere. Cele două acțiuni sunt unite din punct de vedere subiectiv, astfel încât tâlhăria este o infracțiune complexă, formând o unitate infracțională legală.
Obiectul juridic special este complex, la fel ca și conținutul infracțiunii și este format din relațiile referitoare la patrimoniul unei persoane (obiect juridic special principal) și relațiile sociale legate de ocrotirea persoanei și anume libertatea, integritatea corporală, sănătatea, viața, onoarea acesteia (obiect juridic special secundar).
Obiectul material al infracțiunii trebuie privit atât în raport cu acțiunea principală, cât și cu acțiunea secundară. În ceea ce privește acțiunea principală obiectul material este bunul mobil sustras, iar în ceea ce privește acțiunea secundară, obiectul material este corpul persoanei. Este posibil ca în ceea ce privește acțiunea secundară să nu existe obiect material, dacă aceasta constă în amenințare.
Subiectul activ poate fi orice persoană. Pluralitatea subiectului activ va atrage agravarea faptei, la fel ca la infracțiunea de furt calificat. Subiect pasiv este persoana față de care se comite tâlhăria, adică persoana ale cărei bunuri au fost sustrase, dar și persoana față de care s-a exercitate constrângerea. Uneori în practică, există un subiect pasiv al acțiunii principale și un subiect pasiv al acțiunii secundare.
Latura obiectivă. Elementul material așa cum am arătat constă într-o acțiune principală de furt și una secundară sau adiacentă de exercitare a violențelor, de amenințare sau de folosire a constrângerii. Ceea ce este specific acestei fapte e că de regulă, luarea bunului ia forma remiterii silite făcută de către victimă.
Legea nu pretinde ca cele două acțiuni care compun elementul material să se succeadă imediat ori să fie concomitente. Este posibil ca făptuitorul să folosească constrângerea pentru a păstra bunul furat ori pentru a-și asigura scăparea, astfel că acțiunea adiacentă se comite la un oarecare interval de timp de la consumarea sustragerii.
Acțiunea principală, furtul, constă în luarea bunului mobil din detenția sau posesia altuia. Analiza acestei acțiuni s-a făcut cu ocazia examinării elementului material al infracțiunii de furt și nu mai revenim asupra lui.
Acțiunea secundară, constrângerea, servește ca mijloc pentru săvârșirea furtului, păstrarea bunului furat, înlăturarea urmelor infracțiunii sau scăparea făptuitorului. Ea se poate realiza prin întrebuințarea de violențe, amenințări, prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra (folosirea unor substanțe narcotice sau a altora care pot provoca inconștiență, imobilizarea persoanei, punerea unui căluș în gură, etc.)
Esențial este ca acțiunea adiacentă, de exercitare a violenței, amenințării ori a altei constrângeri să se comită împotriva persoanei, dar nu este exclus ca anumite forme de violență față de lucruri să constituie amenințări adresate persoanei. Aceste mijloace de constrângere trebuie efectiv folosite pentru ca fapta să constituie tâlhărie. Chiar și în cazul tentativei de tâlhărie, trebuie să se consume acțiunea adiacentă de constrângere, iar acțiunea principală (sustragerea) rămâne în faza de tentativă.
Cerințele esențiale ale elementului material-acțiunea principală sunt cele deja analizate la furt, iar cele ale acțiunii secundare se referă la condiția ca ea să fi servit ca mijloc pentru săvârșirea furtului, păstrarea bunului furat, înlăturareaurmelor ori asigurarea scăpării. Aceste acțiuni de constrângere trebuie să se realizeze ori imediat după consumarea furtului, sau în timpul săvârșirii acestuia. Urmarea imediată constă în producerea unei pagube în patrimoniul unei persoane și vătămarea adusă libertății, integrității corporale ori sănătății acelei persoane.
Latura subiectivă. Fapta se săvârșește cu intenție directă. Se regăsesc aici și anumite cerințe esențiale: acțiunea principală de sustragere trebuie să se comită în scopul însușirii pe nedrept, iar acțiunea secundară se săvârșește în scopul realizării furtului, a păstrării bunului furat, asigurarea scăpării sau înlăturarea urmelor infracțiunii.
Tentativa se pedepsește și există atunci când acțiunea principală (furtul) a fost întreruptă ori nu și-a produs efectul, cu condiția ca până atunci să se fi efectuat acțiunea adiacentă.
Regimul sancționator. În forma simplă, descrisă la alin. 1 al art. 211, tâlhăria se pedepsește cu închisoare de la 3 la 18 ani.
3.2. Cauzarea de pagube materiale prin înșelăciune sau abuz de încredere
Înșelăciunea constă în fapta persoanei care, pentru a obține un folos material injust, induce în eroare o altă persoană prin amăgire, cauzându-i astfel o pagubă materială.
Obiectul juridic special este format din relațiile sociale cu caracter patrimonial care presupun un minim de bună credință.
Obiectul material al infracțiunii poate fi un bun mobil sau imobil, după cum poate fi un înscris cu valoare patrimonială.
Subiectul active poate fi orice persoană.
Subiectul pasiv este persoana păgubită prin acțiunea de inducere în eroare. Uneori persoana indusă în eroare nu este aceeași cu persoana păgubită. De exemplu, făptuitorul îi spune copilului rămas singur acasă că a fost trimis de părinții acestuia să ia o sumă de bani pentrua achiziționa un anumit obiect. Inducerea în eroare se comite asupra copilului, dar paguba constând în suma de bani remisă făptuitorului este suportată de părinte. În astfel de cazuri avem un subiect pasiv primar (cel păgubit) și un subiect pasiv subsidiar (cel indus în eroare).
Participația penală este posibilă sub toate formele.
Latura obiectivă. Elementul material al înșelăciunii constă în acțiunea de inducere în eroare, amăgirea victimei. Inducerea în eroare trebuie să se realizeze prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate. Mijloacele cu ajutorul cărora făptuitorul induce în eroare victima sunt foarte variate în practică, unele dintre ele relevând imaginația și ingeniozitatea infractorilor. Cerința esențială a elementului material este ca în urma acțiunii de inducere în eroare să se fi produs o pagubă.
Latura subiectivă. Înșelăciunea se comite cu intenție directă calificată prin scop deoarece legea pretinde ca făptuitorul să fi acționat cu un anumit scop: obținerea unui folos material injust pentru sine sau pentru altul. Nu interesează dacă făptuitorul a obținut sau acel folos.
Tentativa este posibilă și este pedepsită de lege. Există tentativă ori de câte ori s-a realizat inducerea în eroare dar nu s-a produs paguba. Spre exemplu comite tentativă la înșelăciune acela care se prezintă drept delegatul unei societăți comerciale și încarcă de la un depozit en-gros marfă, dar gestionarul observă că actele prezentate sunt falsificate și oprește încărcarea camionului.
Regimul sancționator. Pedeapsa prevăzută de lege pentru forma simplă este închisoarea de la 6 luni la 12 ani.
Forme și modalități. Alineatul 3 al art. 215 din C.penal descrie o variantă specială a infracțiunii de înșelăciune constând în inducerea sau menținerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârșită în așa fel încât fără această eroare cel înșelat nu ar fi încheiat sau executat contractul. În practica judiciară s-a decis că simpla neexecutare a unei obligații asumate prin contract nu constituie înșelăciune dacă făptuitorul nu a uzat de mijloace amăgitoare pentru a determina victima să încheie contractul.
Alineatele 2, 4 și 5 descriu formele calificate ale înșelăciunii, iar elementele circumstanțiale de agravare sunt următoarele:
Alineatul 2: înșelăciunea se săvârșește prin folosirea de nume sau calități mincinoase ori alte mijloace frauduloase. Folosirea numelor mincinoase constă în utilizarea de nume care în realitate nu aparțin făptuitorului; folosirea de calități mincinoase presupune atribuirea de titluri, funcții pe care autorul nu le deține. În fine mijloacele frauduloase sunt orice mijloace apte să inducă în eroare: pachete de hârtie albă tăiată la dimensiunea unor bancnote reale, dar care au doar deasupra o bancnotă reală; inele confecționate din material galben despre care făptuitorul pretinde că sunt din aur, etc. dacă mijloacele frauduloase constituie prin ele însele o altă infracțiune, se vor aplica regulile concursului de infracțiuni (bancnote falsificate, acte false, etc.).
Alineatul 4 descrie varianta agravată potrivit căreia emiterea unui cec asupra unei institutii de credit sau unei persoane știind că pentru valorificarea lui nu există provizia necesară, retragerea total sau în parte a proviziei dupa emiterea cecului, precum și fapta de a interzice trasului sa plateasca înainte de expirarea termenului de prezentare, constituie de asemenea înșelăciune, cu condiția ca fapta să se comită în scopul arătat la alin. 1 (obținerea unui folos material injust pentru sine sau pentru altul) și să producă o pagubă.
Atât fapta din alineatul 2 cât și cea din alineatul 4 se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 15 ani.
Alineatul 5 descrie varianta agravată în care înșelăciunea a produs consecințe deosebit de grave, înțelesul expresiei de consecințe deosebit de grave fiind acela din art. 146 din C.penal. Această formă se pedepsește cu închisoare de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi
Delapidarea (art. 215/1)
Noțiune. Infracțiunea constă în fapta funcționarului cu atribuții de gestiune sau administrare de a sustrage bunuri din avutul pe care îl gestionează.
Obiectul juridic special este complex, fiind format în principal din relațiile sociale de ordin patrimonial, iar în subsidiar din relațiile sociale care privesc buna desfășurare a raporturilor de serviciu.
Obiectul material al infracțiunii constă în valorile sau bunurile asupra cărora se comite infracțiunea de sustragere. Ele pot fi bunuri mobile, cu existență materială și valoare economică.
Subiectul activ al infracțiunii nu poate fi decât un funcționar cu atribuții de gestionare sau administrare, deci este vorba de un subiect activ calificat. Activitatea de gestiune presupune ca atribuții principale de serviciu, primirea, păstrarea și eliberarea de bunuri aflate în administrarea, folosința ori deținerea unei unități publice sau altei persoane juridice. Administrarea presupune un complex de acte de dispoziție ce privesc operații asupra bunurilor care aparțin acelei unități: planificare, aprovizionare, desfacere, repartizare, plăți, etc. Participația penală este posibilă sub toate formele. Actele de sustragere comise de o persoană fără a avea calitatea de gestionar/administrator, pentru a-l ajuta pe autor, vor fi încadrate drept acte de complicitate.
Latura obiectivă. Elementul material al infracțiunii de delapidare constă în una din cele trei acțiuni de sustragere:
Însusire (luare, înstrainare). Se realizeaza prin luarea bunului din posesia sau detenția unității și trecerea lui în stăpânirea infractorului.
Folosire (întrebuintarea bunului sustras). Presupune scoaterea temporară a bunului din gestiunea unității și întrebuințarea lui în interesul făptuitorului.
Traficare (specularea bunului pentru obținerea unui profit – închiriere, gajare, etc.). bunul este de asemenea scos temporar din gestiunea unității și utilizat de făptuitor în scopuri speculative: vânzarea pe credit în schimbul unui folos personal.
Nu interesează dacă sustragerea s-a comis în interesul făptuitorului ori pentru altul.
Urmarea imediată a oricăreia din acțiunile care formează elementul material constă în scoaterea bunului din sfera patrimonială a unității. Trebuie să existe legătură de cauzalitate între acțiunea incriminată și urmarea imediată.
Latura subiectivă. Infracțiunea se săvârșește cu intenția directă sau indirectă.
Tentativa se pedepsește. Consumarea infracțiunii are loc în momentul în care s-a realizat însușirea bunului sau când acesta a fost folosit ori traficat.
Forme agravate. Delapidarea este mai gravă atunci când produce consecințe deosebit de grave, așa cum sunt ele descrise în art. 146 din C.penal.
Regimul sancționator. Forma simplă a delapidării se pedepsește cu închisoare de la 1 la 15 ani, iar forma agravată cu închisoare de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.
Distrugerea (art. 217, 218, 219)
Noțiune. În dreptul nostru penal distrugerea este incriminată încă de la primele legiuiri, iar în prezent este incriminată sub următoarele forme: Distrugerea forma tip (simplă și cu agravantele ei) – art. 217. Distrugerea calificată – art. 218. Distrugerea din culpă – art. 219.
Distrugerea constă în fapta persoanei care distruge, degradează sau aduce în stare de neîntrebuințare un bun aparținând altuia ori împiedică luarea măsurilor de conservare sau salvare a unui asemenea bun, respectiv înlătură măsurile luate. Incriminarea acestei fapte asigură protecția bunului, privită din perspectiva stării materiale a acestuia.
Obiectul juridic special este format din relațiile sociale patrimoniale care privesc securitatea existenței materiale și a stării de fapt a bunurilor.
Obiectul material poate fi orice bun mobil sau imobil. Lucrurile lipsite de valoare economică nu pot fi obiect al infracțiunii. Bunul trebuie să fie al altuia, iar în variantele agravate ale alin. 2-4 din art. 217, bunul poate fi și al făptuitorului.
Subiectul activ poate fi orice persoană, alta decât proprietarul bunului. La alin. 2-4 ale art. 217 subiect activ poate fi chiar și proprietarul bunului, aici fiind incriminată în mod excepțional și distrugerea bunului propriu.
Participația penală este posibilă sub toate formele.
Subiect pasiv este persoana al cărei bun a fost distrus, sau persoana care avea un anumit drept asupra bunului (de ex. banca în favoarea căreia este gajat sau ipotecat un bun).
Latura obiectivă. Elementul material constă în una din următoarele acțiuni:
Distrugere (presupune nimicirea, desfiintarea completa a bunului);
Degradare (consta în stricarea partiala a bunului)
Aducere în stare de neîntrebuintare ( bunul nu mai poate fi folosit conform cu destinația sa, starea de neîntrebuințare poate fi totală sau parțială, permanentă sau temporară);
Împiedicarea luarii masurilor de conservare sau de salvare a unui bun (aceste măsuri trebuie să fie unele serioase și eficiente);
Înlaturarea masurilor de salvare sau conservare luate;
Cerința esențială a elementului material presupune ca bunul să aparțină altei persoane, dar la varianta agravată (art. 217 alin. 2, 3,4 și art. 219 alin. 1,3 poate fi și al făptuitorului).
Urmarea imediată constă în schimbarea în rău a situației de fapt a bunului, față de starea pe care o avea înaintea comiterii infracțiunii.
Latura subiectivă. Fapta se poate comite cu intenția și din culpă, dar această formă de vinovăție se întâlnește numai la variantele agravate sau calificate.
Tentativa se pedepsește. Desigur, se poate vorbi de tentativă numai în cazul faptei săvârșite cu intenție.
Regimul sancționator. Forma simplă a infracțiunii de distrugere, prevăzută în alin. 1 al art. 217 se pedepsește cu închisoare de la o lună la 3 ani sau cu amendă.
Aspecte procesuale. Pentru forma tip, simplă din alineatul 1, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Forme agravate și calificate.
Art. 217 alineatele 2-4 descrie forme agravate ale distrugerii care se săvârșește:
Asupra unui bun cu o deosebita valoare artistica, stiintifica, istorica, arhivistică sau altă asemenea valoare. Pedeapsa este închisoarea de la 1 la 10 ani.
Asupra unei conducte petroliere sau de gaze, cablu de înalta tensiune, echipamente sau instalații de telecomunicații sau pentru difuzarea programelor de radio și televiziune ori a sistemelor de alimentare cu apă și a conductelor magistrale de alimentare cu apă. Pedeapsa este închisoarea de la 1 la 10 ani.
Prin incendiere, explozie, sau orice alt asemenea mijloc si daca rezultă pericol public. Pedeapsa este închisoarea de la 3 la 15 ani. Art. 218 alin. 1-2 incriminează distrugerea calificată, elementele circumstanțiale de agravare constând în:
Producerea unor consecinte deosebit de grave în cazul oricareia din faptele descrise la art. 217.
Producerea unui dezastru. Potrivit alin. 2 al art. 218, dezastrul constă în distrugerea sau degradarea unor mijloace de transport în comun, de mărfuri sau persoane ori a unor instalații sau lucrări și care a avut ca urmare moartea sau vătămarea gravă a integrității corporale ori a sănătății mai multor persoane.
Forma calificată din art. 218 se pedepsește cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi.
Art. 219 alin. 1-4 incriminează distrugerea din culpă săvârșită în următoarele condiții:
Asupra unui bun care apartine faptuitorului, daca fapta este săvârșită prin incendiere, explozie, sau orice alt asemenea mijloc și dacă rezultă pericol public. Pedeapsa este închisoarea de la o lună la 2 ani sau cu amendă.
Asupra unei conducte petroliere sau de gaze, cablu de înalta tensiune, echipamente sau instalații de telecomunicații sau pentru difuzarea programelor de radio și televiziune ori a sistemelor de alimentare cu apă și a conductelor magistrale de alimentare cu apă. Pedeapsa este închisoarea de la o lună la 2 ani sau cu amendă.
Asupra unui bun care apartine faptuitorului, în cazul în care a avut consecințe deosebit de grave (pedeapsa este închisoarea de la 1 la 6 ani), sau dacă a avut ca urmare un dezastru (pedeapsa este închisoarea de la 3 la 12 ani).
Când dezastrul ori consecintele deosebit de grave s-au produs caurmare părăsirii postului sau a săvârșirii oricărei alte fapte de către personalul de conducere a unui mijloc de transport în comun ori de către personalul care asigură direct securitatea unor asemenea transporturi. În această variantă, subiectul activ este calificat deoarece el nu poate fi decât o persoană care are calitatea cerută de lege. Pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani.
BIBLIOGRAFIE
Alexandru Boroi, Drept penal. Partea specială, conform Noului Cod penal. Editura C.H.Beck, București, 2011;
Alexandru Boroi, Infracțiuni contra vieții, Editura All Beck, București, 1999;
Ana Pârvu, Infracțiunile de șantaj și tâlhărie. Analiză comparativă, în Revista de Drept Penal, nr. 3/2006;
Avram Filipaș, Infracțiuni contra înfăptuirii justiției, Editura Academiei, București, 2000;
C. Ionescu, Clasificarea și analiza tipologică a regimurilor politice contemporane, în Revista de drept public, nr. 1/2005;
Constantin Butiuc, Instituții de drept penal, vol. II, București, Editura Lumina Lex, 2003;
Constantin Duvac, Infracțiunile contra patrimoniului din perspectiva noului Cod penal și a Codului penal în vigoare, în Revista de Drept Penal, nr. 1/2013;
Constantin Duvac, Infracțiunile contra persoanei din perspectiva noului Cod penal și a Codului penal în vigoare, în Revista de Drept Penal, nr. 4/2012;
Constantin Duvac, Infracțiunile privind autoritatea și frontiera de stat din perspectiva noului Cod penal și a Codului penal în vigoare, în Revista de Drept Penal, nr. 2/2013;
Costică Bulai și George Antoniu, Practica judiciară penală, vol. III, Editura Academiei, București, 1992;
Daniel Soare, Unele discuții privind latura obiectivă a infracțiunii de purtare abuzivă, în Revista de Drept Penal, nr. 4/2011;
Dobrinoiu, Drept penal. Partea specială, Editura Lumina Lex, București, 2000;
Dorin Ciuncan, Bancruta frauduloasă, în Revista de Drept Penal nr. 3/2000;
Elisabeta Boțian, Mobilul și scopul în dreptul penal, Editura Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 2011;
Eugen Stoina, Declarații de martor. Jurământ, Revista de Drept Penal, nr. 1/2000;
Eugen Stoina, Subiectul pasiv al infracțiunii de ultraj, în Revista de Drept Penal, nr. 3/2000;
Florin Radu, Răzbunarea pentru ajutorul dat justiției, în Revista de Drept Penal, nr. 2/2013;
G. Marcov, Criterii de delimitare a formei agravate de forma simplă a infracțiunii de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice, în Revista Română de Drept, nr. 10/2001;
Gavril Paraschiv și Daniel Ștefan Paraschiv, Ultrajul judiciar în noul Cod penal, în Revista de Drept Penal, nr. 2/2013;
George Antoniu, Noul Cod penal. Reflecții asupra infracțiunilor contra persoanei, în Revista de Drept Penal, nr. 4/2013;
George Antoniu, Observații cu privire la anteproiectul unui al doilea nou Cod penal, în Revista de Drept Penal, nr. 1/2008;
George Antoniu, Revista de Drept Penal. Studii și practică judiciară 1994-2006, Editura Hamangiu, București, 2006;
George Antoniu, Tâlhăria, unitate sau pluralitate de infracțiuni, Revista de Drept Penal, nr. 4/2006;
George Antoniu, Vinovăția penală, Editura Academiei Române, București, 2005;
Gheorghe Ivan, Bancruta, o infracțiune specifică mediului de afaceri, în Revista de Drept Penal, nr. 2/2010 Lars Klander, Antihacker, Ed. All Educational, București, 1999;
Gheorghe Ivan, Infracțiunea de furt calificat comisă asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a-și exprima voința sau de a se apăra, în Dreptul, nr. 2/2002;
Gheorghe Voinea, Abuz de încredere, gestiune frauduloasă. Prezentare comparativă, în Dreptul nr. 2/2002.
Gheorghiță Mateuț, Drept penal special. Sinteză de teorie și practică judiciară. Vol. I, Editura Lumina Lex, București, 2002;
Ioan Dobrinescu, Infracțiuni contra vieții persoanei, Editura Academiei Române, București, 1987, V. Dobrinoiu, Drept penal. Partea specială, Editura Lumina Lex, București, 2000;
Ioan Gârbuleț, Traficul de persoane, proxenetismul, lipsirea de libertate și înșelăciunea, în Revista de Drept Penal, nr. 1/2011;
Ioana Vasiu și Lucian Vasiu, Afaceri electronice. Aspecte legale, tehnice și manageriale. Editura Albastră, Cluj-Napoca, 2007;
Ioana Vasiu, Drept penal; Partea specială Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2001;
Ion Ifrim, Reflecții asupra infracțiunii de violare a secretului corespondenței, în Revista de Drept Penal, nr. 1/2011;
L. Sabău, Protecția penală a dreptului la respectarea vieții private, în Revista de Drept Penal, nr. 2/2002;
M. A. Hotca, Codul penal. Comentarii și explicații, Editura C.H.Beck, București, 2007;
Marcov, Criterii de delimitare a formei agravate de forma simplă a infracțiunii de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice, în Revista Română de Drept, nr. 10/2001;
Maria Oprea, Noua reglementare a infracțiunii de inducere în eroare a organelor judiciare, în Revista de Drept Penal, nr. 2/2013;
Matei Basarab și colaboratorii, Codul penal comentat, vol. I și II, Editura Hamangiu, București, 2008;
Matei Basarab, Drept penal, partea generală. Editura Lumina Lex, București, 2007;
Nicolae Conea, Eliodor Tanislav, Petru Hilipică, Infracțiuni contra siguranței circulației pe căile ferate, Revista de Drept Penal, nr. 3/2007;
Nicolae Conea, Reflecții asupra infracțiunii de prostituție, în Revista de Drept Penal, nr. 4/1996;
Octavian Loghin și Tudorel Toader, Drept penal român. Partea specială, Casa de Presă și Editură Șansa SRL, București, 2004;
Octavian Loghin și Tudorel Toader, Drept penal român. Partea specială, Casa de editură și presă ȘANSA, București, 2001,
Octavian Loghin și Tudorel Toader, Drept penal român. Partea specială, Casa de Presă și Editură Șansa SRL, București, 2004;
Ștefan Daneș, „Combaterea prin mijloace de drept penal, a unor fapte de parazitism social”, în Revista Română de Drept, nr. 11/2002;
Ștefan Daneș, „Combaterea prin mijloace de drept penal, a unor fapte de parazitism social”, în Revista Română de Drept, nr. 11/2002;
T.C.Medeanu, Neglijență în serviciu. Notar public, în Revista de Drept Penal nr. 1/2007;
Tudorel Toader și colaboratorii, Noul Cod penal. Comentarii pe articole, Editura Hamangiu, București, 2014;
Tudorel Toader, Drept penal român. Partea specială, Editura Hamangiu, București, 2007;
Tudorel Toader, Folosirea clandestină a unui post telefonic, în Revista de Drept Penal, nr. 1/2003;
V. Dobrinoiu și W. Brânză, Considerații privind infracțiunea de hărțuire sexuală, în Revista de Drept penal, nr. 4/2002;
V. Pașca, În legătură cu problema dacă poate constitui vătămare corporală gravă pierderea unui organ a cărui funcționare încetase anterior loviturilor, în Dreptul, nr. 2-3/2001;
Valerică Dabu și Remus Borza, Traficul de influență în noul Cod penal, în Revista de Drept Penal nr. 2/2011;
Valerică Dabu și T. B. Enoiu, Înșelăciune cu privire la calitatea mărfurilor. Falsificarea de alimente sau alte produse. Deosebiri, în Revista de Drept Penal, nr. 1/2001;
Vasile Dobrinoiu, Infracțiunea de comunicare de informații false, în RDP nr. 1/2003;
Versavia Brutaru, Sorin Corlățeanu, Abuzul de încredere, Revista de Drept Penal, nr. 3/2007;
Vintilă Dongoroz și colaboratorii, Explicații teoretice ale Codului penal român, vol. I-IV, Editura Academiei R.S.R., București, 2001.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Infractiuni Contra Persoanei (ID: 116716)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.