.infractiuni Contra Ordinii Si Disciplinei Militare

INFRACȚIUNI CONTRA ORDINII ȘI DISCIPLINEI MILITARE

INFRACȚIUNEA- INSTITUȚIE FUNDAMENTALĂ A DREPTULUI PENAL

A: Aspecte generale ale infracțiunii

Instituțiile fundamentale ale dreptului penal sunt : infracțiune, răspunderea penală și pedeapsa. Caracterizarea -ca fundamentale- a acestor instituții este justificată de împrejurarea că toate normele dreptului penal, indiferent dacă aparțin părții generale sau speciale a acestuia, se bazează pe ele ori gravitează în jurul lor.

Între cele trei instituții sus menționate există o strânsă legătură și condiționare, în sensul că instituția infracțiunii determină existența și funcționarea celorlalte două. Fără infracțiune nu poate exista răspundere penală și fără răspundere penală nu se poate concepe aplicarea unei pedepse. Săvârșirea oricărei infracțiuni atrage, pentru cel care a comis-o, o pedeapsă, pedeapsă implică, din partea persoanei care o suportă, răspunderea sa penală pentru fapta săvârșită.

Codul penal dă expresie acestei reacții în articolul 17 alin. 2, în care se arată că „infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale ”. În ipoteza în care datorită unor cauze determinate prevăzute de lege ( legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică sau morală ) caracterul penal al faptei săvârșite este înlăturat, nu există nici răspundere penală și, desigur, nici pedeapsă.

De subliniat că, totuși, din cele trei instituții fundamentale, cea a infracțiunii este mai importantă pentru că , așa cum s-a subliniat în doctrina penală , ea constituie „ piatra de temelie ”a oricărui sistem de drept penal , deoarece reglementările sale se răsfrâng asupra tuturor normelor incriminatoare din acel sistem de drept penal.

Infracțiunea , ca instituție fundamentală , presupune , prin urmare , un ansamblu de norme penale prin care se reglementează , în general , condițiile de existență și trăsăturile caracteristice comune tuturor infracțiunilor descrise în legea penală , și nu în special, adică prin perspectiva diferitelor infracțiuni , ca de exemplu: furt , omor , tâlhărie , fals ,etc. ¹)

Codul penal , în capitolul I din Titlul II al Părții generale prevede reglementări care privesc infracțiunea în aspectele ei generale . Aceste reglementări au ca principal obiect stabilirea prin norme de drept a trăsăturilor esențiale ale infracțiunii .

Înainte de a trece la examinarea reglementărilor din Codul Penal este necesar să prezentăm câteva considerații generale asupra infracțiunii privită din punct de vedere material , social-politic și juridic.

1)Constantin Bulai , op. cit. , pag. 114

Privită din punct de vedere material, infracțiunea este o activitate omenească îndreptată împotriva regulilor de conviețuire socială, este activitate antisocială ,neconvenabilă pentru relațiile sociale.

Unele dintre aceste activități antisociale reprezintă un pericol social mai mic , altele un pericol social mai mare. Acestea din urmă sunt considerate și apreciate ca activitate infracțională . Astfel , trecerea de partea dușmanului, spionajul, omorul, calomnia, delapidarea etc. sunt fapte deosebit de periculoase. Unele din acestea se comit prin violență, altele prin fraudă, iar altele sunt producătoare de grave prejudecăți materiale.

Într-o formă sau alta, astfel de activități, astfel de fapte sunt neconvenabile pentru societate , sunt antisociale, prin materialitatea lor prin urmările lor.

Privită din punct de vedere al cauzelor care au determinat apariția sa, infracțiunea este un fenomen social-istoric . Este un fenomen social , fiindcă se produce numai în societate , în viață de relațiile sociale. Infracțiunea este o încălcare a unor norme de conduită , norme care apar și sunt posibile numai în societate , în relațiile sociale. In același timp infracțiunea este un fenomen istoric, fiindcă a apărut într-un anumit moment al dezvotării societății , anume, atunci când s-au ivit cauze și condiții social-politice care au determinat și favorizat apariția ei. Infracțiunea constituie , uneori, un fel de protest individual împotriva condițiilor de viață , un semn al inadaptării la acele condiții sociale .

Odată cu schimbarea și dispariția acestor cauze și condiții, și fenomenul infracțional, ca fenomen frecvent, se schimbă și chiar dispare.

Cu privire la acest fenomen antisocial, se emit reguli de drept, reguli garantate în executarea lor de către stat. Prin astfel de reguli de drept, fenomenul antisocial este proclamat infracțiune și sancționat cu pedeapsă. Din acest moment, fenomenul antisocial primește o nouă apreciere, o apreciere din partea statului și, prin aceasta devine un fenomen juridic sau o faptă juridică, adică un fapt generator de o anumită obligație , aceea de răspundere penală.

Atâta timp cât un fenomen antisocial nu e cuprins în sfera de acțiune a normelor de drept, el rămâne un fenomen antisocial și reprobat de societate, dar nu este încă o infracțiune în sens juridic. Din momentul în care un asemenea fenomen este reglementat prin norme de drept, el devine un fenomen juridic, devine o faptă juridică. Ea trece de pe planul social-material pe planul social-juridic, primind o nouă caracterizare, aceea de infracțiune. Fapta fiind incriminată prin lege ca infracțiune, ca un fenomen juridic, toți cetățenii și toate organele de stat trebuie să o considere și să o aprecieze așa cum este considerată și apreciată de lege, adică ca o infracțiune, ca un fenomen juridic, care implică anumite consecințe juridice, anumite răspunderi.

Normele privitoare la infracțiune sunt numeroase, unele se referă la noțiunea de infracțiune privită în trăsăturile ei esențiale, altele la formele infracțiunii, etc.

Ele alcătuiesc, în acest sens, reglementarea unei adevărate instituții juridice, instituția juridică a infracțiunii. ¹)

1) Ion Oancea, prof. univ., colaborator extern :„Explicații teoretice ale Codului Penal Român”

partea generală vol I , titlul II , cap. I , op. cit. pag. 100

B: Definiția și trăsăturile esențiale ale infracțiunii:

În viața socială se pot săvârși fapte ( acțiuni , inacțiuni ) neconvenabile care vatămă sau pun în pericol interesele membrilor societății, fie că aceste interese aparțin tuturor, adică colectivității în ansamblu, fie că ele aparțin numai unora dintre ei.1) Toate aceste fapte întrucât tulbură ordinea socială, sunt antisociale, însă ele nu pot fi caracterizate ca infracțiuni decât în măsura în care sunt incriminate prin legea penală și sancționate cu o pedeapsă.

Pornindu-se de la caracteristica sus-menționată, aceea de a fi o faptă incriminată de legea penală, infracțiunea -ca fenomen juridic- a fost uneori definită ca o violare a legii penale.

În legătură cu această definiție este de observat că legea penală nu stabilește în mod expres respectarea vieții altora, ci doar prevede o pedeapsă pentru infractor.

De asemenea, în loc de a defini infracțiunea ca o violare a legii penale, uneori, pentru definirea infracțiunii, se recurge în mod exclusiv, la cealaltă caracteristică a ei -pedeapsa- spunându-se că infracțiunea este o faptă pedepsită de legea penală.

Considerarea infracțiunii ca fenomen juridic, făcându-se abstracție de caracterul său social, conduce în mod necesar la o definiție formală a infracțiunii, pentru că aceasta reflectă, în mod exclusiv , înfățișarea juridică a faptei penale ( incriminarea și pedeapsa ) , iar nu conținutul său real ( o atingere adusă unor valori sociale ocrotite de lege ).

În contrast cu definițiile formale ale infracțiunii, Codul Penal Român în vigoare, pornind de la caracterul social al faptelor penale , dă o definiție materială în care , fără a se omite aspectul juridic , accentul este pus pe pericolul social al infracțiunii , adică pe aptitudinea unei conduite umane de a vătăma sau de apune în pericol valori esențiale pentru normala desfășurare a vieții sociale.

În Codul Penal noțiunea de infracțiune în general a căpătat, în cuprinsul unei norme juridice ( articolul 17 ), o formulare precisă în care se reflectă aspectele material, social, uman, moral și juridic al conținutului infracțiunii.

Dispoziția din articolul 17 prevede că este infracțiune „fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală”.

În conținutul noțiunii de infracțiune în general găsim, deci, trei „trăsături esențiale” , trei esențe comune tuturor infracțiunilor și anume :

o faptă care prezintă „pericol social” ( aspectul material-social ) ;

o faptă săvârșită cu „vinovăție” ( aspectul uman-moral ) ;

o faptă prevăzută de legea penală ( aspectul juridic-formal ).

Prezența fiecăreia dintre aceste trăsături și deci a tuturor laolaltă este necesară pentru existența infracțiunii, fiecare din ele fiind expresia unui principiu general, respectiv :

principiul că fără prezența unui pericol social nu există infracțiune și nici răspundere penală ;

1) Vintilă Dongoroz , Drept penal, 1939, pag. 194.

principiul că nu există infracțiune fără vinovăție și deci nu există răspundere penală obiectivă;

principiul că nu există infracțiune și nici răspundere penală dacă fapta nu este incriminată de lege .1)

Trăsăturile esențiale nu trebuie confundate cu elementele esențiale (constitutive) ale fiecărei infracțiuni în particular.

Trăsăturile esențiale sunt calități, însușiri care caracterizează infracțiunea în genere și deci, orice infracțiune aparte ; ele nu intră în conținutul diferitelor fapte care constituie infracțiuni , își găsesc însă reflectarea în acest conținut și pun în lumină caracterul lui penal; dimpotrivă , elementele constitutive intră ca părți componente în conținutul fiecărei infracțiuni privită în special și particularizează astfel fapta prevăzută de legea penală.

Când unei fapte prevăzute de legea penală îi lipsește o trăsătură esențială ea pierde caracterul penal și nu poate constitui o infracțiune; dimpotrivă , când faptei îi lipsește un element constitutiv al unei anumite infracțiuni, acea faptă poate constitui eventual o altă infracțiune, păstrând astfel caracterul penal ( ex.: în loc de omor , de ucidere în culpă ; în loc de tâlhărie, furt; în loc de ultraj, insultă ).

I. Fapta să prezinte un pericol social.

Nu orice faptă a omului , chiar atunci când ar avea un caracter neconvenabil, poate constitui juridic o faptă ilicită, ci numai atunci când legea îl sancționează cu o constrângere juridică. În acest caz spunem că fapta prezintă un pericol social. Infracțiunile sunt fapte care prezintă pericol social încât împotriva lor constrângerea juridică trebuie să constea într-o sancțiune penală. Iată de ce , în dispoziția din articolul 17 Codul penal, s-a prevăzut , ca o trăsătură esențială a infracțiunii, pericolul social pe care îl prezintă fapta. Conținutul acestei trăsături esențiale a infracțiunii este precizat de articolul 18 Cod penal astfel: „ Fapta care prezintă pericol social în înțelesul legii penale este orice acțiune sau inacțiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile arătate în articolul 1 și pentru sancționarea căreia legea a prevăzut că este necesară aplicarea unei pedepse ” .

Potrivit acestei reguli de drept , elementele care servesc la constatarea că fapta prezintă pericol social sunt :

o acțiune sau inacțiune

care generează un pericol de ordin social , adică de natură să aducă atingere valorilor sociale arătate în articolul 1

pentru sancționarea căreia este necesar să se prevadă o pedeapsă.

1)Vintilă Dongoroz , în Explicații teoretice ale Codului penal român, vol. I , pag. 13

II. Fapta să fie săvârșită cu vinovăție.

Un act , o activitate , o manifestare pentru a fi faptă relevantă pentru legea penală , nu este suficient ca ea să fi fost material săvârșită de un om , ci mai

trebuie să poată fi atribuită acestuia , adică să fie a lui , să fi fost voită de el.

Ceea ce leagă un act , o activitate etc de autorul ei material este voința acestuia ; voința nu este privită însă ca existența , ca producătoare de consecințe penale , decât atunci când s-a manifestat libeericol social.

Nu orice faptă a omului , chiar atunci când ar avea un caracter neconvenabil, poate constitui juridic o faptă ilicită, ci numai atunci când legea îl sancționează cu o constrângere juridică. În acest caz spunem că fapta prezintă un pericol social. Infracțiunile sunt fapte care prezintă pericol social încât împotriva lor constrângerea juridică trebuie să constea într-o sancțiune penală. Iată de ce , în dispoziția din articolul 17 Codul penal, s-a prevăzut , ca o trăsătură esențială a infracțiunii, pericolul social pe care îl prezintă fapta. Conținutul acestei trăsături esențiale a infracțiunii este precizat de articolul 18 Cod penal astfel: „ Fapta care prezintă pericol social în înțelesul legii penale este orice acțiune sau inacțiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile arătate în articolul 1 și pentru sancționarea căreia legea a prevăzut că este necesară aplicarea unei pedepse ” .

Potrivit acestei reguli de drept , elementele care servesc la constatarea că fapta prezintă pericol social sunt :

o acțiune sau inacțiune

care generează un pericol de ordin social , adică de natură să aducă atingere valorilor sociale arătate în articolul 1

pentru sancționarea căreia este necesar să se prevadă o pedeapsă.

1)Vintilă Dongoroz , în Explicații teoretice ale Codului penal român, vol. I , pag. 13

II. Fapta să fie săvârșită cu vinovăție.

Un act , o activitate , o manifestare pentru a fi faptă relevantă pentru legea penală , nu este suficient ca ea să fi fost material săvârșită de un om , ci mai

trebuie să poată fi atribuită acestuia , adică să fie a lui , să fi fost voită de el.

Ceea ce leagă un act , o activitate etc de autorul ei material este voința acestuia ; voința nu este privită însă ca existența , ca producătoare de consecințe penale , decât atunci când s-a manifestat liber , iar manifestarea liberă nu este posibilă fără o manifestare de conștiință . Așadar , fapta susceptibilă de a constitui o infracțiune în sensul legii penale, trebuie să fie săvârșită cu voință și conștiință , adică cu vinovăție. Omul , spre deosebire de animale , desfășoară activități care sunt inițiate și dinamizate de voința lui, voință care , la rândul ei , este dirijată și luminată de conștiința acestuia. Omul își propune anumite scopuri și desfășoară activități pentru realizarea lor. Aceasta explică de ce „fapta” în sensul legii penale nu poate fi decât fapta voită și conștientă. De aceea una din cele trei trăsături ale infracțiunii, potrivit dispoziției din articolul 17 Codul penal , este vinovăția. Această trăsătură esențială privește aspectul subiectiv al infracțiunii , iar fără vinovăție nu poate exista infracțiune.

Conform articolul 19 : „Vinovăție există când fapta care prezintă pericol social este săvârșită cu intenție sau din culpă”.

Fapta este săvârșită cu intenție când infractorul :

prevede rezultatul faptei sale , urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte;

prevede rezultatul faptei sale și deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui.

Fapta este săvârșită din culpă când infractorul :

prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce;

nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuie și putea să-l prevadă.

Fapta constând într-o acțiune săvârșită din culpă constituie infracțiune numai atunci când în lege se prevede în mod expres aceasta.

Fapta constând într-o inacțiune constituie infracțiune, fie că este săvârșită cu intenție, fie din culpă, afară de cazul când legea sancționează numai săvârșirea ei cu intenție.

III. Fapta să fie prevăzută de legea penală

O faptă nu poate caracterizarea juridică de infracțiune dacă nu este prevăzută de legea penală, dacă nu este incriminată prin lege. Legal incriminată , este , acea faptă căreia i s-a atribuit pe cale de lege caracterul de faptă penală, de infracțiune .

Fapta este incriminată de lege atunci când aceasta sub sancțiunea unei pedepse. Sancționarea cu pedeapsă înseamnă recunoașterea că fapta prezintă un pericol social, pentru combaterea căruia sunt necesare sancțiunile penale. De aceea , în dispoziția din articolul 17 s-a prevăzut că trăsătura esențială a infracțiunii este cerința ca fapta să fie prevăzută de legea penală.

Prin aceasta , Codul penal accentuează în mod deosebit principiul incriminării legalității. Prevederea în legea penală a faptelor care constituie infracțiuni( articolul 2 Codul penal ) dă posibilitatea cetățenilor să cunoască care

fapte sunt incriminate și sancționate , și deci oprite, așa încât atunci când aceste fapte sunt totuși săvârșite, făptuitorul nu va putea să se plângă de sancțiunea ce i se aplică , fiindcă a știut că fapta este incriminată și sancționată.1)

Incriminând unele fapte – de exemplu omorul(articolul 174 cod penal), furtul(articolul 208 Codul penal), ultrajul(articolul 239 Cod penal) etc., legea penală descrie in abstracto conținutul fiecăreia, prin indicarea atât a activității materiale ce le caracterizează , a rezultatului pe care ele trebuie să-l producă, cât și a unor cerințe indispensabile pentru considerarea lor ca infracțiuni. Atâta vreme cât legea este respectată, infracțiunea își păstrează acest caracter formal și ipotetic , dar când prevederile sale sunt încălcate , ieșim din sfera ilicitului abstract pentru a ne afla în fața unei infracțiuni concrete. 2)

Dar, pentru ca în asemenea situații să se poată constata dacă într-adevăr s-a comis o infracțiune , este necesar ca organele de urmărire penală și instanțele de judecată să procedeze la o dublă verificare: să verifice mai întâi, dacă fapta concretă săvârșită corespunde descrierii pe care norma incriminatoare o face infracțiunii abstracte și apoi să verifice dacă acea faptă prezintă și trăsăturile esențiale caracteristice conceptului general de infracțiune, astfel cum sunt formulate în definiția cuprinsă în articolul 17 Cod penal, întrucât, s-ar putea ca fapta săvârșită, deși corespunzătoare, în materialitatea ei , descrierii din norma de incriminare, să nu prezinte pericol social ori să nu fi fost comisă cu vinovăție. Definiția legală a infracțiunii constituie astfel un instrument deosebit de util pentru practicienii dreptului care , raportând faptele concrete săvârșite la conceptul legal de infracțiune, vor fi în măsură să stabilească dacă acestea au sau nu caracter infracțional.

Definiția legală a infracțiunii are și alte semnificații pentru dreptul penal. Acestea reflectă unele principii fundamentale ale dreptului penal cum sunt: principiul legalității incriminării și principiul răspunderii subiective.

De asemenea, definiția generală de infracțiune are un rol primordial în delimitarea sferei ilicitului penal de ilicitul extrapenal și servește drept ghid legiuitorul însuși în elaborarea de noi norme de drept penal prin care se incriminează anumite fapte ca infracțiuni, precum și-n scoaterea de sub incidența legii penale a acelor fapte care nu mai prezintă pericol social.3)

1) Ion Oancea, profesor universitar, colaborator extern : „Explicații teoretice ale Codului Penal român”, titlul II, capitolul I, pagina 107

2) George Antoniu, „Reflecții asupra conceptului de infracțiune”, în Studii și cugetări juridice numărul 2 din 1980, pagina 143-154

3) Profesor universitar doctor Vasile Dobrinoiu „Drept Penal, partea generală”, Editura Europa Nova București –1997, op. cit. pag.102

REFERINȚE ISTORICE. INCRIMINAREA ÎN DECURSUL TIMPULUI A UNOR MANIFESTĂRI CONTRA ORDINII ȘI DISCIPLINEI MILITARE

Disciplina și respectarea strictă a ordinelor comandanților și șefilor militari a constituit întotdeauna cerințe esențiale ale organizării oricărei armate, considerându-se că numai printr-o disciplină fermă se întărește și se menține capacitatea de luptă a armatei.

Majoritatea regulilor specifice vieții militare urmăreau să asigure întărirea disciplinei militare prin toate mijloacele, inclusiv prin sancționarea cu cele mai aspre pedepse a faptelor de lașitate, dezertare, nesupunere la ordinele comandanților, etc.

Legile române prevedeau pedeapsa cu moartea pentru lașitate în timpul luptei sau pentru neexecutarea ordinelor comandantului. Dacă o unitate întreagă ar fi încercat să fugă din fața inamicului i se aplica pedeapsa decimării (era executat câte un soldat la fiecare zece soldați, iar ofițerii erau toți decapitați).

În Evul mediu actele de dezordine săvârșite de ofițeri se soluționau prin duel, însă soldaților de rând li se aplicau pedepse foarte aspre, inumane, pentru orice abatere de la disciplină.

În Franța, spre sfârșitul Evului mediu, regulile ostășești cutumiare sunt înlocuite cu ordonanțe regale care prevedeau amănunțit norme de sancționare a faptelor contra disciplinei militare. Cele mai frecvente pedepse care se aplicau erau : închisoarea, munca la galere și pedeapsa cu moartea.1)

După Revoluția franceză din 1789 încep să apară legi penale specifice pentru viața militară, este incriminată dezertarea și atunci când este comisă de ofițeri; este adoptat primul Cod penal pentru timp de război (1793) și care cuprindea un număr de 50 articole, iar pedepsele cele mai frecvent aplicate erau cele cu moartea sau punerea în lanțuri. De asemenea, au fost înființate tribunale militare permanente (1796).

În Țările Române au existat, multă vreme, reguli tradiționale după care erau pedepsite faptele de indisciplină militară. De regulă, asemenea fapte erau judecate, după caz, de căpitani, ispravnici, vornici, pârcălabi sau hatmani, care, pe lângă atribuții administrative, aveau și funcții militare, precum și de judecată.

În Moldova și Muntenia jurisdicția militară era dată în competența marelui hatman al țării care judeca singur pe ostașii care încălcau regulile disciplinei militare. După reorganizarea armatelor în Muntenia și Moldova, potrivit Tratatului de la Adrianopol (1829), judecarea militarilor se făcea pe baza Codului rus de justiție militară din 1812.

Mai târziu, în Regulamentul organic au fost incluse și norme privind viața ostășească. După unirea Principatelor Române se va aplica și în Moldova dispozițiile din Condica penală ostășească elaborată în Muntenia, în timpul domniei lui Barbu Știrbei(1852).

1) Dragoș Cojocaru, Infracțiuni contra capacității de apărare, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1975, pag. 10-11

Prin acest act normativ se încerca să se dea o reglementare proprie infracțiunilor militare, în conformitate cu tradițiile poporului nostru. În această legiuire, insubordonarea era pedepsită și în cazurile în care era săvârșită din neglijență ori lenevie.

Simpla intenție de a dezerta ori nedenunțarea celui care avea o astfel de intenție se pedepseau cu 25 lovituri cu bățul. De asemenea, mai erau incriminate: lovirea și ofensa superiorului; fapta comandantului de a nu se îngriji de oamenii din subordinea sa și altele.

Aceste reglementări s-au aplicat până-n anul 1873 când a fost adoptat Codul Justiției Militare (o copie fidelă a Codului francez de justiție militară din 1857). Acesta a fost în vigoare, cu mici modificări până-n anul 1937, când a fost adoptat un nou Cod al justiției militare. Acesta din urmă a fost republicat în anul 1948 și menținut în vigoare până la 1 ianuarie 1969, când a intrat în vigoare noul Cod penal.1)

Prin Codul Penal din 1969 legiuitorul a renunțat la sistemul anterior care admitea funcționarea paralelă a Codului penal cu Codul justiției militare, cuprinzând în dispozițiile din partea speciala a celui dintâi și fapte care în legislația anterioară fuseseră incriminate prin legi speciale (Codul Justiției Militare).2)

Ca urmare, în Codul penal a fost introdus un grup distinct de infracțiuni denumite contra capacității de apărare (Titlul X), sistematizate în cadrul a trei capitole distincte, și anume :

– infracțiuni contra ordinii și disciplinei militare , infracțiuni pe câmpul de luptă și infracțiuni specifice aviației și marinei militare, prevăzute în articolele 331-347 Cod penal. În literatura juridică acestea sunt cunoscute sub denumirea de „ infracțiuni militare”, deoarece se pot săvârși numai de militari și-n plus lezează numai valori sociale specifice ale armatei, componente ale capacității de apărare a țării ca valoare socială fundamentală;

– infracțiuni săvârșite de militari sau civili, prevăzute în articolele 348-352 Cod penal;

– infracțiuni săvârșite numai de civili, prevăzute în articolele 353-354 Cod penal;

Cu mențiunea că ultimele două subcategorii de infracțiuni vizează acele valori sociale speciale care se referă la obligativitatea îndeplinirii unor îndatorii în legătură cu armata și cu serviciul militar.

1) Dragoș Cojocaru, op. cit., pag, 13-18; Dumitru Popescu, Privire istorică asupra justiției militare din România, Editura Utilitară, București, 1977, pag. 45-98.

2) Iosif Fodor și colectivul, Explicații teoretice ale Codului penal român, Editura Academiei Române, București, 1971, vol. IV, pag. 761-763

ORDINEA ȘI DISCIPLINA MILITARĂ

Considerații generale

Apărarea patriei este obligația fiecărui cetățean al României, indiferent de naționalitate, convingeri politice sau religioase . În calitatea sa de apărător al patriei , militarul este dator să aplice în întreaga sa activitate legile țării și prevederile actelor normative specifice armatei.

Această datorie este legitimată prin jurământul militar pe care îl depune fiecare cetățean chemat să îndeplinească serviciul militar .

Prin termenul „militar” se înțelege cadru militar în activitate , cadru militar în retragere sau în rezervă, pe timpul cât poartă uniforma militară sau este concentrat( mobilizat ); militar în termen; militar în termen redus, militar angajat pe bază de contract în activitate sau când este concentrat; student sau elev al instituțiilor militare de învățământ ( cu excepția elevilor, colegiilor militare liceale ).

Regulamentul de ordine interioară în unitate stabilește îndatoririle militarilor și cerințele care stau la baza relațiilor între militari.

Atribuțiile militarilor cu diferite funcții și cele ale compartimentelor care nu au fost menționate în prezentul Regulament se stabilesc prin acte normative specifice ( ordin de zi pe unitate ), în baza cărora comandanții își pot elabora regulamente proprii de ordine interioară.

Prin termenul „compartiment” se înțelege direcție, secție, birou sau altă structură organizatorică cu același domeniu de activitate.1)

Regulamentul de ordine interioară în unitate se aplică în toate structurile Academiei României, iar respectarea prevederilor acestuia este obligatorie.

Noțiune în ceea ce constă ordinea și disciplina militară

Disciplina militară este cel mai important factor al capacității de luptă a unei armate . Ea definește subordonarea, asigură autoritatea și este obligatorie pentru toți militarii, fără deosebire grad sau funcție.

Disciplina militară constă în respectarea și executarea cu strictețe și întocmai de către militari de toate gradele, a regulilor stabilite prin legile în vigoare și regulamentele militare . la temelia disciplinei militare ferme stau devotamentul nemărginit față de cauza și interesele de stat ale României, hotărârea fiecărui militar de a lupta-la nevoie, până la sacrificiul suprem, pentru apărarea cuceririlor revoluționare ale poporului, a ordinii de drept, a hotarelor patriei, a suveranității , independenței și integrității statului nostru, a păcii.

1) „Regulamentul de ordine interioară în unitate” de col. Viorel Constantinescu, București 2000, pag. 7.

Disciplina militară presupune o subordonare completă și se bazează pe recunoașterea conștientă de către fiecare militar, a necesității îndeplinirii îndatoririlor sale militare și pe simțul răspunderii personale față de obligația ce-i revine de a se preocupa, permanent, de ridicarea pregătirii sale militare și de specialitate și de întărirea capacității de luptă a armatei.

Scopul ordinii și disciplinei militare.

Disciplina militară obligă pe fiecare militar:

să-și însușească temeinic toate cunoștințele militare necesare îndeplinirii îndatoririlor sale;

să respecte, cu strictețe, prevederile legale și jurământul militar și să execute , întocmai și la timp, prevederile regulamentelor și instrucțiunilor militare, precum și ordinele și dispozițiile primite;

să suporte cu tărie toate greutățile și privațiunile serviciului militar, iar pentru îndeplinirea îndatoririlor ce-i revin, la nevoie, să nu-și cruțe nici chiar viața;

să păstreze cu strictețe secretul;

să stimeze pe comandanți (șefi) și superiori;

să dea salutul militar și să respecte regulile de politețe;

să aibă o conduită demnă în unitate și în afara acesteia, potrivit prevederilor regulamentare, tradițiilor ostășești și regulilor de conviețuire socială;

în toate ocaziile să fie echipat și regulamentar și să aibă o ținută corectă;

să fie sobru și exigent cu sine însuși, să oprească pe cei din jurul lui de la încălcarea ordinii de drept și a celei militare și să contribuie activ la apărarea prestigiului armatei și a demnității cetățenilor;

să fie cinstit , sincer și drept;

să păstreze cu grijă bunurile din trezoreria armatei și ale poporului și să ia atitudine fermă împotriva risipei , abuzurilor și a încălcării ordinelor și dispozițiilor privind folosirea și întreținerea lor ;

să cunoască modul de funcționare și de întrebuințare a armamentului și tehnicii din înzestrare și să le mențină în permanent în stare de funcționare;

să-și dea concursul în orice împrejurare s-ar afla , la menținerea ordinii de drept și disciplinei militare;

Prin ce se caracterizează disciplina militară?

Formarea și dezvoltarea la militari a unor înalte calități morale – politice și de luptă, precum și a deprinderilor necesare îndeplinirii îndatoririlor ce le revin;

Menținerea ordinii regulamentare în unități, subunități și formațiuni , precum și desfășurarea tuturor activităților militarilor în strictă conformitate cu prevederile legilor, regulamentelor, instrucțiunilor și ordinelor;

Exigența comandanților față de subordonați și folosirea justă măsurilor de convingere și constrângere;

Exemplu personal dat de comandanți și superiori;

Încălcarea jurământului militar , trădarea de patrie , trecerea de partea inamicului, dezvăluirea secretului, aducerea de prejudicii capacității de apărare a patriei, constituie infracțiunile cele mai grave față de și popor și sunt pedepsite prin lege cu toată asprimea.1)

1) Regulamentul Disciplinei Militare, Editura Militară, București 1973.

INFRACȚIUNI CONTRA ORDINII ȘI DISCIPLINEI MILITARE

Absența nejustificată

I. Aspecte generale

a) Concept și caracterizare.

Absența nejustificată este fapta militarului în teren sau concentrat, până la gradul de sergent inclusiv, care absentează fără justificare de la unitate sau de la serviciu un interval de timp mai mare de 24 de ore, dar nu mai mult de 3 zile.

Capacitatea de apărare a țării , fiind scopul și rațiunea forțelor armate, nu ar putea fi asigurată, dacă nu s-ar baza pe un regim de ordine și disciplină caracterizat prin respectarea strictă de către militari a programului unității sau a serviciilor, din care fac parte , program întocmit pe baza legilor și regulamentelor militare.

Una din îndatoririle principale ale militarilor este, fără îndoială, prezența acestora la timp și permanent în unitățile și formațiunile cărora le aparțin.

În caz de absența, în funcție de durata cât se prelungește lipsa militarului, infracțiunea de absența nejustificată (când lipsa militarului depășește 24 de ore , dar este mai mică de 3 zile ) sau de infracțiunea de dezertare (când lipsa militarului oricare ar fi gradul său , depășește 3 zile ).

În sistematizarea părții speciale a Codului penal , infracțiunea de absență nejustificată este înscrisă în fruntea grupului de infracțiuni îndreptate contra ordinii și disciplinei militare, în articolul 331.
Incriminarea faptei de absență nejustificată de la unitate sau de la serviciu a militarilor până la gradul de sergent pornește, așadar, de la realitatea că lipsa de la program , care în sfera altor activități sociale nu ar constitui decât o încălcare de ordin disciplinar, prezintă -în raport cu specificul instituției armatei-un grad de pericol social mult mai mare , ceea ce face necesară combaterea unei asemenea conduite în mod mai riguros , prin recurgerea la mijloacele dreptului penal.

Obiectul juridic al infracțiunii

Obiectul juridic generic al ocrotirii penale îl formează relațiile sociale, a căror formare și dezvoltare depinde de realizarea capacității de apărare a țării. Ocrotirea acestui ansamblu de relații sociale implică deci apărarea valorii sociale necesară asigurării lor , adică, capacitatea de apărare a țării.

Obiectul juridic specific. Prin incriminarea faptei de absență nejustificată este ocrotit direct grupul restrâns de relații, a căror formare și normală desfășurare sunt asigurate prin prezența militarului la unitatea din care face parte, deci – prin respectarea ordinii și disciplinei militare.

Garantarea ordinii și disciplinei militare asigură potențialul capacității de apărare a fiecărei unități necesar ocrotirii grupului de relații sociale care constituie obiectul juridic specific al acestei ocrotiri.

Obiectul material al infracțiunii. Absența nejustificată, constituind o atingere adusă ordinii și disciplinei ( valoare imaterială ), nu au în cele mai numeroase cazuri obiect material. Cu toate acestea , dacă prin săvârșirea faptei se cauzează unității sau serviciului și o daună materială , bunul asupra căruia se repercutează dauna ( paguba ) trebuie considerat ca fiind obiectul material al infracțiunii. (exemplu: un sergent cu atribuții de primire și conservare a materialelor inflamabile sau ușor perisabile, folosite în activitatea unității, nu recepționează aceste materiale sosite în timpul lipsei sale nejustificate, împrejurare care a dus la degradarea acestora ).

Subiecții infracțiunii

Subiect activ nemijlocit, adică autor, poate fi numai militarul în termen sau concentrat , cu gradul până la sergent inclusiv.

Această dublă condiție – făptuitorul să fie militar și să aibă un anumit grad- certifică subiectul activ nemijlocit la infracțiunea de absență nejustificată (infracțiunea proprie).

Legiuitorul a considerat că absența nejustificată de la unitate sau de la serviciu în timp de pace a altor militari decât cei în termen sau concentrați și până la gradul de sergent nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, constituind doar o abatere disciplinară.

Dacă fapta este săvârșită de mai mulți militari cu gradul până la sergent inclusiv, fiecare dintre aceștia va răspunde pentru fapta sa, în calitate de autor, chiar dacă acțiunea lor a fost concertată, existând o înțelegere privitoare la comiterea infracțiunii ( infracțiuni conexe ).

Așadar, absența nejustificată este o infracțiune cu subiect activ unic ( în persoana proprie ).

Participațiunea nu este posibilă , deci în forma de coautorat, dar este posibilă sub forma unor contribuții mijlocite, din partea unor alte persoane cu rol instigatori sau complici ( subiecți activi mijlociți ).

Nu este necesar ca acești participanți să îndeplinească anumite cerințe ( calități ), instigatorii sau complicii putând fi militari de același grad ori de alte grade sau chiar civili. Prin urmare, pentru subiecți activi mijlociți nu este necesară vreo calificare.

Deci Subiect pasiv. Fapta de absentare nejustificată atinge (periclitează ) nemijlocit activitatea unității din care face parte militarul în termen sau concentrat ,astfel că subiect pasiv al infracțiunii este respectiva unitate militară.

Locul și timpul săvârșirii infracțiunii

Pentru unele incriminări , locul și timpul reprezintă doar termeni care ajută la stabilirea configurației faptei comise și la corecta individualizare a sancțiunii ce urmează a fi aplicată. La alte incriminări, însă în conținutul juridic (legal) al infracțiunii sunt prevăzute cerințe referitoare la locul sau timpul săvârșirii faptei, de realizarea cărora depinde existența infracțiunii.

Locul. Absența nejustificată a militarului până la gradul de sergent trebuie să se producă de la unitatea sau serviciul din care acesta face parte. Cerința legală folosește termeni de unitate și serviciu , care implică totdeauna ideea de spațiu. Așadar, referirea la „unitate” sau „serviciu” înseamnă referirea la locul unde se găsește locul permanent( cazarma, fortificația, nava militară, etc. ) sau temporar al acestora și unde militarul execută în fapt( efectiv ) serviciul militar ( de exemplu, zona în care se desfășoară exercițiile programate cu ocazia unui cantonament sau a unei tabere ). Cerința legală este îndeplinită și în cazul absentării militarului de la unitățile sau serviciile auxiliare, ori de la unitățile sau serviciile la care a fost trimis în misiune , fie că acestea sunt în aceeași localitate , fie că sunt în altă localitate( de exemplu, absența unui militar în termen ,șofer, trimis pe un transport de efecte militare la altă unitate care ajunge la destinație cu o întârziere nejustificată de 2 zile ).

Timpul. Cerința referitoare la timp este susceptibilă de o dublă accepție : pe de o parte , ca scurgere (trecere) obiectivă a timpului în funcție de aceasta stabilindu-se durata lipsei militarului de la unitate sau serviciu. Dacă absența durează mai mult de 24 de ore , dar nu mai mult de 3 zile, fapta militarului constituie infracțiunea de absență nejustificată; în această primă accepție condiția referitoare la timp este o condiție în conținutul juridic de bază (forma tipică a faptei); pe de altă parte , există o a doua accepție pe care entitatea timp o poate avea și anume sub aspect politico-militar –adică starea de pace sau război- ,în contextul căreia este comisă fapta de absență nejustificată. Atunci când lipsa militarului se produce în timp de război, circumstanța legată de timp îi dă o gravitate sporită de care legea penală a ținut seama, prevăzând-o ca modalitate agravată a infracțiunii de absență nejustificată.

II. Structura și conținutul juridic al infracțiunii

Structura infracțiunii de absență nejustificată și, prin urmare, conținutul său juridic sunt formate dintr-o situație premisă și un conținut constitutiv.

A. Situația premisei . Ca orice faptă penală, absența nejustificată se săvârșește în ambiția unor anumite relații de ordin social (uman) și natural (fizic),în contextul cărora respectiva faptă capătă trăsături proprii, ce o deosebesc de fapte de aceeași natură sau chiar de aceeași specie (tip).

Sunt însă infracțiuni între acestea fiind și absența nejustificată la care este necesar să fie satisfăcute anumite condiții(cerințe) care nu aparțin activității prin care se realizează fapta incriminată, ele reprezentând realități preexistente săvârșirii acelei fapte.

În cazul infracțiunii de absență nejustificată, situația premisă constă în apartenența făptuitorului ca militar în termen sau concentrat la o anumită unitate militară sau un anumit serviciu militar. Situația premisă include în conținutul său calitatea făptuitorului ca militar.

Aceste realități preexistente au semnificația de premisă, fiindcă în lipsa lor comiterea infracțiunii nu poate fi concepută.

Sintetic , situația premisă constă deci din preexistența raportului de serviciu militar. Este necesar să fie : un militar în termen sau concentrat, având gradul până la sergent inclusiv, care efectuează serviciul militar într-o unitate sau serviciu. Cel care satisface serviciul militar sau este concentrat capătă calitatea de militar din momentul prezentării sale la unitate sau serviciu și o păstrează până în momentul când este trecut în rezervă (lăsat la vatră), deci liberat de sarcinile serviciului militar.

Neprezentarea la încorporare sau concentrare nu constituie infracțiunea de absență nejustificată, ci o altă infracțiune , prevăzută în articolul 354 Cod penal (neprezentarea la încorporare sau concentrare).

Cuvintele „unitate” sau „serviciu” nu trebuie interpretate într-un mod restrictiv ; dimpotrivă, prin unitate trebuie să se înțeleagă în general, orice formațiune militară, indiferent de numărul militarilor care o alcătuiesc și indiferent de caracterul permanent sau temporar al formațiunii din care face parte militarul , iar prin serviciu -al cărui înțeles nu este diferit de cel din vorbirea obișnuită- se înțelege activitatea având un anumit specific realizată de militari ce fac parte din acest serviciu (de exemplu: diferitele servicii din cadrul tribunalelor militare, cum sunt grefa , serviciul executării, etc.).

B. Conținutul constitutiv al infracțiunii cuprinde –ca orice faptă incriminată- o latură obiectivă și una subiectivă . Acest conținut este prevăzut în

alineatul 1 al articolului 331 Cod penal : „absența nejustificată de la unitate sau serviciu , care a depășit 24 de ore ,dar nu mai mult de 3 zile, a militarului, în termen sau concentrat, până la gradul de sergent inclusiv, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 1 an”.

Latura obiectivă a infracțiunii de absență nejustificată este alcătuită din elementul material și urmarea imediată , precum și legătura existentă între acestea .

a) Elementul material constă în absentarea (lipsa) militarului de la unitate sau serviciu . Elementul material al faptei îl constituie deci, neîndeplinirea de către un militar a obligației (îndatoririi) de a fi prezent la unitate sau serviciu. În raport cu elementul material , absența nejustificată este așadar, o infracțiune omisivă , întrucât prin săvârșirea faptei , obligația de a face ceva (prezența regulată la unitate), reclamată de legile militare nu este dusă la îndeplinire.

Absența militarului se produce fie prin prealabila părăsire a unității sau serviciului urmată de neîntoarcere (omisiune prin comisiune), fie prin neprezentarea acestuia (omisiune simplă), atunci când militarul s-a aflat justificat în afara unității, dar nu s-a prezentat (înapoiat) la timpul cuvenit.

b)Cerințe esențiale. În conținutul constitutiv al faptei de absență nejustificată sunt cuprinse trei cerințe cuprind elementul material al faptei. Prima cerință este referitoare la calitatea făptuitorului, cea de-a doua la durata absenței militarului, iar ce-a de a treia privește caracterul nejustificat la absenței.

Absența trebuie să fie imputată unui militar în termen sau concentrat. Această cerință este răsfrângerea în conținutul infracțiunii a calității subiectului activ nemijlocit (autor).

Pentru a constitui elementul material al infracțiunii absența militarului de la unitate sau serviciu trebuie să dureze un anumit timp, și anume, trebuie să depășească 24 ore, dar să nu dureze mai mult de trei zile.

Termenul, fiind de drept substanțial, trebuie calculat pe zile pline. Prin urmare, lipsa militarului va constitui elementul material al faptei numai după îndeplinirea efectivă a celor 24 ore și până la împlinirea efectivă a trei zile, indiferent dacă cea de-a treia zi este o sărbătoare legală sau zi obișnuită de lucru.

A treia cerință esențială este referitoare la caracterul nejustificat (fără drept) al absenței. Absența este nejustificată, adică lipsită de temei sau îndreptățire numai dacă depășește 24 ore.

Sunt situații când ud militar, fiind în executarea unui ordin, nu se poate prezenta la unitate în termenul stabilit de șeful său, datorită unor împrejurări neprevăzute, care au sporit dificultățile aflate în calea executării ordinului primit; în acest caz, lipsa militarului nu va fi nejustificată, deoarece executarea ordinului nu era obiectiv posibilă în termenul inițial stabilit, datorită greutăților survenite.

Absența militarului se mai poate datora primirii unor ordine succesive de la șefii săi; ultimul ordin revocând pe cele anterioare, absența va fi justificată.

Absența de asemenea este justificată atunci când s-a produs în vreo împrejurare care înlătură caracterul penal al faptei (constrângere fizică, caz fortuit, stare de necesitate).

c)Urmarea imediată. Obiectiv, săvârșirea elementului material trebuie să producă urmarea imediată, avută în vedere de legiuitor. Absența nejustificată a militarului până la un anumit grad de la unitate sau serviciu, când depășește 24 de ore are ca urmare imediată crearea unei stări de pericol, decurgând din nesocotirea ordinii și disciplinei de către cei cărora le revenea, ca o îndatorire fundamentală, respectarea lor.

Urmarea imediată se produce atunci când lipsa militarului a depășit 24 de ore. Întoarcerea militarului nu influențează asupra producerii urmării.

d)Legătura de cauzalitate. De vreme ce urmarea imediată constă într-o stare și nu într-un rezultat, legătura dintre elementul material (omisiune prin acțiune sau inacțiune), care constituie cauza și urmarea imediată, care este efectul acestei cauze, este implicit dovedită prin săvârșirea elementului material. Nu este necesar deci să se facă în mor separat dovada legăturii de cauzalitate, aceasta rezultând din materialitatea faptei.

Latura subiectivă. Elementul subiectiv este realizat numai dacă autorul, sub raportul atitudinii sale subiective a săvârșit cu vinovăție elementul material al infracțiunii.

Elementul subiectiv este compus din voința liberă (neconstrânsă) de a săvârși acțiunea sau inacțiunea prin care se produce absența de la unitate sau serviciu și din reprezentarea (cunoașterea) urmărilor acțiunii (inacțiunii) sau prin lipsa de reprezentare a acestor urmări, deși militarul trebuia și putea să le prevadă (articolul 19 Cod penal). Infracțiunea de absență nejustificată săvârșindu-se prin inacțiune, elementul subiectiv poate îmbrăca atât forma intenției cât și forma culpei (articolul 19 aliniatul ultim Cod penal).

Forma ne vinovăție intenția poate fi atât directă, cât și indirectă căci este de ajuns ca subiectul activ să fi acceptat producerea urmărilor (de exemplu: fără să fi avut încuviințarea prealabilă, un soldat pleacă acasă spre a-și vedea rudele. Lipsa sa prelungindu-se peste 24 ore, fapta va fi comisă cu vinovăție, pentru că militarul, dorind să-și vadă rudele a prevăzut că acest lucru este realizabil numai prin absența sa de la unitate sau de la serviciu și a acceptat aceste urmări ).

În cazul formei de vinovăție a culpei, aceasta va exista ori de câte ori făptuitorul ar fi putut prevedea că, prin conduita sa, s-ar putea produce absența nejustificată și deși trebuia și putea să prevadă, totuși nu a prevăzut (de exemplu: un militar dorind să se întoarcă la timp din învoire se urcă din neatenție într-un tren care circula în direcția opusă în care se afla unitatea și, datorită acestei împrejurări, înapoierea sa are loc cu două zile întârziere).

C. Forme, modalități, sancțiuni

I. Formele infracțiunii

a) Actele preparatorii, efectuate în vederea săvârșirii faptei de absență nejustificată, nu sunt incriminate de legea penală. Aceste acte capătă totuși relevanță penală atunci când, prin natura lor constituie o faptă prevăzută de legea penală (de exemplu: extragerea unei foi de drum, necesară deplasării militarului, reprezintă un act preparatoriu al faptei de absență nejustificată, dar –în același timp- și un furt; sustragerea va primi această din urmă încadrare).

De asemenea, actele preparatorii cad sub incidența legii penale atunci când absența nejustificată a fost săvârșită în urma unor înlesniri sau ajutoare obținute de autor din partea altor persoane; contribuțiile acestor persoane devin acte de complicitate la fapta comisă (participație) .

b) Tentativa . Asemenea tuturor infracțiunilor de omisiune , tot astfel și la infracțiunea de absență nejustificată tentativa nu este incriminată, iar în fapt săvârșirea acesteia nici nu este posibil. Într-adevăr , este de neconceput o executare care nu și-a produs efectul sau o executare întreruptă; plecarea militarului din unitate și înapoierea sa înainte sau după împlinirea termenului de 24 ore nu echivalează cu un început de executare , deoarece -în prima situație- întreruperea absenței s-a făcut când fapta nu constituia o încălcare a legii penale; deci este exclusă posibilitatea tentativei , iar în cea de-a doua situație fapta este consumată , deci există mai mult decât o tentativă.

c) Consumare. Fapta de absență nejustificată se consumă imediat după momentul când s-au împlinit 24 ore de când militarul lipsește fără justificare de la unitate sau serviciu. Până la împlinirea acestui termen , fapta rămâne în afara (dreptului) sferei dreptului penal, dar, de îndată ce s-au împlinit cele 24 ore , lipsa militarului devine infracțiune. Absență nejustificată este deci o infracțiune de consumare momentană , însă , odată atins momentul comutativ, în mod frecvent infracțiunea cunoaște forme continue , căci absența, elementul material al faptei se prelungește în timp.

d) Epuizarea. După depășirea momentului consumării, dacă absența se prelungește, fapta capătă caracterul de infracțiune continuă. Urmările care se produc prin continuarea activității infracționale sunt de ordin cantitativ(o amplificare a urmării imediate , realizată odată cu consumarea faptei) , iar alteori chiar de ordin calitativ(prin apariția altor urmări care , dacă sunt incriminate ca fapte distincte , se vor afla în concurs cu infracțiunea de absență nejustificată , iar dacă nu sunt prevăzute de legea penală , vor fi ținute în seamă la determinarea gradului de pericol social al faptei săvârșite).

Epuizarea are loc în momentul în care încetează absența de la unitate sau de la serviciu.

În cazul unor absențe succesive, săvârșite chiar la scurte intervale de timp de către un militar , acestea trebuie considerate distincte concurente, impuse regulilor concursului de infracțiuni și nu ca o infracțiune continuată, fiindcă activități materiale succesive nu pot fi considerate ca fiind săvârșite în baza aceleiași rezoluții infracționale( articolul 41 , alineatul 2, Cod penal ).

II. Modalitățile infracțiunii

Conținutul dispoziției incriminatoare a unei fapte stabilește de regulă configurația acelei fapte , pe care o interzice , în forma sa tipică(simplă), prevăzând ce condiții trebuie îndeplinite pentru ca fapta să fie considerată săvârșită .

Uneori , determinat de anumite particularități, pe care le poate prezenta dispoziția incriminatoare , se prevăd una sau mai multe modalități (echivalente) ale formei simple (tipice) a infracțiunii , realizarea uneia sau a mai multora dintre aceste modalități având aceeași consecință : comiterea faptei o singură dată .

a) Modalități normative. Infracțiunea de absență nejustificată are o singură modalitate normativă pentru forma simplă și , de asemenea, tot o singură modalitate normativă pentru formă (varianta) agravată , prevăzută în alineatul 3 articolul 331 Cod penal.

Modalitatea normativă simplă(fapta tipică) este înfăptuită prin omisiune(care poate fi uneori săvârșită în urma unei omisiuni).

Modalitatea normativă agravată are , ca element de circumstanțiere (condiție adăugată la conținutul juridic al faptei simple), două cerințe: una pozitivă , și anume împrejurarea că lipsa nejustificată este săvârșită în timp de război , și a doua negativă, în sensul că nu se mai cere ca militarul să fie în termen sau concentrat, fiind suficientă calitatea de militar.

Codul penal prevede în articolul 331 alineatul 3 : „În timp de război , absența nejustificată a oricărui militar de la unitate sau serviciu , care a depășit 4 ore , dar nu mai mult de 24 ore, se pedepsește cu închisoarea de la un an la 5ani”.

Legiuitorul a apreciat că împrejurarea care privește momentul politico-militar (timpul de război) când fapta este comisă constituie o cauză de agravare care sporește gradul de pericol social pe care îl prezintă infracțiunea de absență nejustificată.

În împrejurările excepționale ocazionate de ducerea unui război, ordinea și disciplina se cer a fi respectate cu și mai mare rigurozitate, în faptele de încălcare a acestora sub forma lipsei militarului de la unitate sau serviciu sunt cu mult mai primejdioase pentru buna activitate a unității respective.

Pentru modalitatea legal agravată, cercul subiecților activi nemijlociți (autori) nu mai este limitat la militari până la gradul de sergent inclusiv, și se întinde asupra tuturor militarilor, oricare ar fi gradul acestora.

Cât privește durata lipsei, aceasta este stabilită de la 4 ore la 24 de ore, deci lipsa nejustificată de la unitate sau serviciu, săvârșită în timp de război, a cărei durată depășește 4 ore, dar nu este mai mare de 24 ore, constituie pentru orice militar fapta penală de absență nejustificată.

c)Modalități faptice sunt modalitățile concrete prin care este realizată infracțiunea de absență nejustificată. Așadar, deși normativ este prevăzută o singură modalitate de comitere a faptei, săvârșirea acesteia poate fi precedată de comportări deosebite : plecarea de la unitate, prelungirea abuzivă a unei însărcinări, simularea unei boli a cărei îngrijire depășește concediul etc., care constituie modalități de fapt ale infracțiunii.

Fiecare modalitate de fapt își a specificul și particularitățile sale, determinate de comportarea făptuitorului, de felul de execuție, precum și de ambianța realităților în care fapta a fost săvârșită. Este necesar ca aceste împrejurări să fie cercetate în scopul unei cunoașteri complete și corecte a faptei și a gradului de pericol social pe care acesta îl prezintă.

O justă evaluare trebuie să țină seama de procedeul folosit de făptuitor, de timpul cât s-a prelungit absența, de momentul când aceasta s-a produs (de exemplu, lipsa este mai gravă, dacă are loc în timpul unor aplicații, decât lipsa săvârșită de la programul obișnuit al formațiunii militare), de motivul care a determinat pe militar să absenteze, de gradul și funcția acestuia, dacă a săvârșit fapta în participațiune sau singur.

III. Sancțiuni

Infracțiunea de absență nejustificată în forma simplă (modalitate tipică) este sancționată cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la un an (articolul 331 aliniatul 1 Cod penal).

Modalitatea agravată, prevăzută de dispoziția de aliniatul 3 al articolului 331, este sancționată cu pedeapsa închisorii de la un an la 5 ani. În acest caz, dacă pedeapsa aplicată de instanță este mai mare de 2 ani, se poate aplica și pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi.

Pedepsele până la 2 ani, aplicate militarilor în termen, se execută într-o unitate disciplinară. Executarea pedepsei în unitățile militare disciplinare se face și pentru condamnările rămase definitive la o dată când militarul trebuia să fie trecut în rezervă sau care erau parțial executate.

– Aspecte procesuale. Pentru infracțiunea de absență nejustificată acțiunea penală se pune în mișcare și se exercită de către procurorul militar numai cu încuviințarea comandantului unității (articolul 337, Cod penal și articolul 226 Cod procesul penal).

Urmărirea penală se efectuează de către comandantul unității militare, din care face parte militarul în termen sau concentrat. Actele de cercetare penală pot fi efectuate și de ofițerii anume determinați de către comandanții unităților militare (articolul 208 Cod procesual penal).

Judecarea cauzei este de competența tribunalului militar (articolul 26 Cod procesual penal). Dacă fapta de absență ne justificată este săvârșită în timp de război de către un ofițer superior, competent a soluționa cauza în primă instanță este tribunalul militar teritorial (articolul 21, litera a, Cod procesual penal ).

DEZERTAREA

1. Aspecte generale

Concept și caracterizare.

Dezertarea este fapta militarului de orice grad care absentează de la unitate sau serviciu un interval de timp ce depășește 3 zile.

Deși este o denumire proprie, totuși, prin conținutul său juridic, infracțiunea de dezertare constituie o variantă agravată a infracțiunii de absență nejustificată.

Elementul de circumstanțiere și, în același timp, principala diferență dintre cele două infracțiuni este limita peste care se prelungește lipsa militarului, la dezertare absența acestuia depășind 3 zile.

Dezertarea este însă infracțiunea preeminentă în cadrul faptelor de absență nejustificată de la unitate sau serviciu prin gradul mai ridicat de pericol social ce îl prezintă și prin sfera mai largă a subiecților activi, în care sunt cuprinși de astă dată toți militarii.

După cum s-a arătat, în explicațiunile privind analiza conceptului infracțiunii de absență nejustificată, atunci când a prevăzut incriminarea faptelor de absență de la unitate sau serviciu, dar legiuitorul a avut în vedere necesitatea asigurării respectului obligației militarilor de a fi prezenți la datorie. Într-adevăr, activitatea unităților și serviciilor militare nu se poate realiza decât prin prezența regulată și la timp a tuturor militarilor care aparțin unei unități sau care sunt afectați unui serviciu. Îndeplinirea acestei necesități este condiția și, în același timp, chezășia bunei instruiri și pregătiri militare, iar sub un alt aspect – condiția care asigură întreaga capacitate de apărare a respectivei formațiuni militare.

Legiuitorul a făcut însă deosebire între absența militarilor în termen sau concentrați până la gradul de sergent și absența celorlalți militari, fapta acestora din urmă necăpătând caracter penal decât în timp de război(articolul 331 , alineatul 3 Cod penal)sau când depășește limita de trei zile(articolul 332 Cod penal).

Când este prelungită, absența nejustificată aduce o atingere mai gravă ordinii și disciplinei, care trebuie să fie observată de fiecare unitate sau serviciu militar și aceasta –oricare ar fi categoria și gradul militarului. Această faptă mai gravă constituie infracțiunea de dezertare. Pericolul social al faptei de dezertare își găsește deci aceleași surse , ca și fapta de absență nejustificată și anume : slăbirea disciplinei manifestată de militar , tulburarea ordinii în activitatea unității și, ca un corolar , diminuarea capacității de apărare a unității; la infracțiunea de dezertare , acest pericol este cu mult sporit.

În clasificarea de grup a infracțiunilor contra ordinii și disciplinei militare, dezertarea reprezintă nerespectarea obligațiunii militarului de a fi prezent la unitatea sau serviciul său.

Această nerespectare imprimă faptei caracterul de infracțiune omisivă. Fapta de dezertare este incriminată prin dispozițiile articolului 332 Cod penal, care sunt aplicabile militarilor din toate armele ,inclusiv marina și aviația. Dispoziția din alineatul 1 prevede săvârșirea faptei în timp de pace ,iar dispoziția din alineatul 2 prevede agravanta legală a comiterii dezertării în timp de război.1)

II. Obiectul juridic al infracțiunii

a) Obiectul juridic generic este comun tuturor infracțiunilor contra capacității de acaparare a României și constă în ocrotirea ansamblului de relații sociale a căror formare , desfășurare și dezvoltare sunt asigurate de existența unei reale și eficiente capacității de apărare a țării.

b) Obiectul juridic special îl constituie grupul de relații sociale a căror desfășurare convenabilă implică respectarea ordinii și disciplinei în unitățile și serviciile militare prin prezența fiecărui militar în unitatea sau serviciul de care aparține. Absență nejustificată , care depășește 3 zile periclitând ordinea și disciplina și, pe cale de consecință , capacitatea de apărare a unității sau serviciului respectiv , pune implicit în pericol relațiile sociale ocrotite.

Este posibil însă ca fapta de dezertare să aducă în același timp atingere ordinii și disciplinei militare și prin altă încălcare decât absența militarului de la unitatea sau de la serviciul său ; de pildă , plecarea nejustificată a militarului este însoțită de călcarea consemnului (articolul 333 Cod penal), caz în care se vor aplica regulile concursului de infracțiuni, obiectul juridic rămânând același.

III. Obiectul material al infracțiunii.

Fapta de dezertare creând o stare periculoasă nu are în mod obișnuit un obiect material. În cazul când, datorită lipsei militarului , unitatea suferă o pagubă , obiectul asupra căruia se repercutează paguba (prin degradarea sau distrugerea sa) va forma obiectul material al infracțiunii .

IV. Subiecții infracțiunii.

a) Subiect activ nemijlocit (autor) al infracțiunii de dezertare nu poate fi decât un militar indiferent de categoria acestuia și de gradul pe care îl are .

Sunt militari cei care îndeplinesc serviciul militar în termen , elevii școlilor militare sau ai institutelor militare de învățământ superior , cadrele militare ale armatei, precum și cei care sunt concentrați sau mobilizați.

Subiectul activ nemijlocit(autor) este , prin urmare , un subiect calificat, el trebuind să aibă calitatea de militar.

Participațiunea este posibilă sub forma instigării și a complicității; instigator sau complice poate fi oricare persoană (subiect activ mijlocit necalificat).

Participațiunea sub forma coautoratului nu este posibilă , dezertarea fiind , ca și absența nejustificată , o infracțiune cu subiect activ unic .

b) Subiect pasiv este unitatea sau serviciul din care face parte militarul dezertor .

V. Locul și timpul săvârșirii infracțiunii.

Săvârșirea infracțiunii de dezertare implică prin natura sa o anumită situare în spațiu și timp.

Astfel , absența militarului trebuie să fie raportată la un anumit loc , și anume locul unde se află unitatea sau serviciul. De asemenea, absența presupune – din punct de vedere al timpului- un punct de plecare determinat de trecerea unui interval de timp mai mare de 3 zile. Factorul timp este de natură să imprime faptei un grad de pericol social diferit , după cum este vorba de săvârșirea acesteia în timp de pace sau în timp de război.

2.Structura și conținutul juridic al infracțiunii de dezertare

Conținutul juridic al infracțiunii de dezertare este alcătuit dintr-o situație premisă care prevede săvârșirea faptei și un conținut constitutiv care este realizat integral de autorul faptei .

I. Situația premisă constă dintr-o realitate preexistentă săvârșirii faptei , realitate în lipsa căreia dezertarea nu ar fi posibilă.

Ca situație premisă , se cere să existe un raport de serviciu militar , în termenul căruia autorul faptei face parte dintr-o unitate sau serviciu militar.

Este indiferent ce grad are militarul; situația premisă este realizată față de oricare persoană , care face parte din armată și are calitatea de militar.

II. Conținutul constitutiv al infracțiunii este format, ca orice infracțiune, dintr-o latură obiectivă și o latură subiectivă. Acest conținut este prevăzut în dispoziția din alineatul 1 al articolului 332 Cod penal și anume : „absența nejustificată de al unitate sau serviciu , care depășește 3 zile , a oricărui militar, se pedepsește cu închisoare de la 1 la 7 ani”.

A: Latura obiectivă este alcătuită din elementul material , urmarea imediată și legătura de cauzalitate dintre elementul material și urmarea imediată.1)

a)Elementul material. Manifestarea fizică , care constituie elementul material al faptei de dezertare , se concretizează în absență nejustificată a militarului de la unitate sau de la serviciu pe o durată mai mare de 3 zile .

Absența nejustificată de la unitate sau de la serviciu poate fi săvârșită fie prin acțiune , atunci când militarul părăsește sau pleacă de la unitate sau serviciu fără motiv just și fără permisiunea necesară, fie prin inacțiune , atunci când militarul învoit , delegat, detașat, etc. nu se prezintă la unitate sau serviciu după expirarea termenului pentru care a fost învoit, delegat, detașat etc.. Indiferent dacă se realizează prin acțiune sau inacțiune, absența nejustificată de la serviciu sau unitate trebuie să fie mai mare de 3 zile .

1) V. Dongoroz, S. Kahane , ș.a., op. cit. vol. IV pag. 778.

Nu săvârșește infracțiunea de dezertare militarul care evadează în timpul cât se găsește reținut sau arestat preventiv și nici militarul condamnat care evadează din penitenciar , chiar dacă absența sa depășește termenul stabilit de articolul 332 alineatul 1 Cod penal, deoarece, în asemenea condiții , se aduce atingere numai relațiilor sociale referitoare la înfăptuirea justiției , iar nu și celor referitoare la ordinea și disciplina militară , fapta constituie numai infracțiunea de evadare.1)

Potrivit unei alte opinii , dacă militarul care lipsește mai mult de 3 zile se găsea în executarea unei sancțiuni penale într-o închisoare militară , răspunderea sa penală se stabilește atât pentru infracțiunea de evadare, cât și pentru infracțiunea de dezertare.2)

Particularitățile elementului material (specific , modul și mijloacele de realizare, cerințe) sunt similare sau foarte asemănătoare cu particularitățile elementului material al infracțiunii de absență nejustificată . Există deosebire numai în ceea ce privește cerințele esențiale, referitoare la calitatea făptuitorului, care la dezertare poate fi orice militar, și la timpul cât se prelungește absența militarului, în cazul dezertării lipsa trebuind să fie mai mare de 3 zile.

Dacă starea de dezertare se prelungește de-a lungul mai multor luni , durata absenței nejustificate va fi calculată pe zile pline.

Prinderea militarului de către autorități echivalează cu sfârșitul activității infracționale, deci a stării de dezertare, chiar dacă aducerea dezertorului la unitate se face la o dată ulterioară. Tot astfel trebuie considerată prezentarea de bună voie în fața autorităților, altele decât unitatea sa, din acest moment încetând starea de dezertare pentru respectivul militar.

Elementul material este îndeplinit, de asemenea atunci când un militar care execută în unitate o sancțiune disciplinară sau care execută o pedeapsă penală până la 2 ani într-o unitate militară disciplinară(în această categorie intrând numai militari în termen), se sustrage de la executare , absentând nejustificat mai mult de 3 zile.

Într-adevăr, în aceste din urmă două situații, deși militarul se află în executarea unor sancțiuni (disciplinare , penale), totuși, întrucât executarea se face în cadrul unităților militare, absența sa nejustificată încalcă ordinea și disciplina militară ce se cuvine a fi în permanență respectare de toți militarii, deci și de aceia care execută sancțiuni disciplinare sau penale în condițiile arătate mai sus.

b)Urmarea imediată se produce în momentul în care se realizează elementul material prin absența militarului, care a depășit durata de 3 zile.

Urmarea imediată constă în starea de pericol accentuat pe care o produce lipsa nejustificată și prelungită a militarului de la unitate sau serviciu.

c)Raportul de cauzalitate. Urmarea imediată fiind inerentă materialității faptei (absența nejustificată care a depășit 3 zile), legătura de la cauză la efect între elementul material și urmarea imediată nu are nevoie de a fi în mod special

1)Octavian Loghin și Tudorel Toader , „Drept penal român” , Casa de editură și presă „șansa” S.R.L. , București 1994 , op. cit. pag. 583.

2)A se vedea D. Cojocaru , op. cit. pag. 49.

dovedită.

B: Latura subiectivă.

La săvârșirea cu voință liberă a conduitei interzise, făptuitorul trebuie să manifeste o atitudine psihică vinovată.

Dezertarea fiind o infracțiune de inacțiune (omisivă) formele de vinovăție pasibile sunt atât intenția (directă sau indirectă), cât și culpa(simplă sau cu previziune).

Intenția caracterizează atitudinea subiectivă a făptuitorului în special atunci când elementul material se realizează printr-o acțiune (omisiune prin acțiune), în timp ce culpa este de regulă reținută atunci când fapta de dezertare este săvârșită printr-o simplă inacțiune(omisiune).

Scopul urmărit de făptuitor nu condiționează existența vinovăției, și deci a elementului subiectiv, poate servi însă ca element de individualizare a pedepsei.

În privința scopului urmărit de făptuitor , dezertarea se deosebește de absența nejustificată prin aceea că, la comiterea acesteia din urmă , militarul are intenția să se înapoieze la unitate sau serviciu ; pe când la dezertare, făptuitorul urmărește a se sustrage pe timp nelimitat de la serviciul militar.

Motivele comiterii faptei de dezertare pot fi extrem de variate ; când pot fi cunoscute, de ele se va ține seama la stabilirea gravității faptei și la aplicarea pedepsei.

3.Forme, modalități, sancțiuni

Formele infracțiunii:

a) Infracțiunea de dezertare, fiind săvârșită prin omisiunea de a fi prezent la unitate sau serviciu, nu este susceptibilă de o desfășurare cu forme imperfecte. De aceea , ca și la absența nejustificată, și la dezertare nu se poate vorbi de acte preparatorii sau de tentativă. Totuși , în cazul în care dezertarea se realizează printr-o acțiune (părăsirea unității, trecerea peste frontieră etc.), această acțiune poate fi susceptibilă de acte de pregătire. Aceste acte capătă caracter penal la fel ca-n situațiile arătate la infracțiunea de absență nejustificată .

b) Consumare. Momentul consumativ al faptei de dezertare este atins atunci când absența militarului de la unitate sau serviciu a depășit 3 zile. Dacă absența nejustificată nu a depășit 3 zile (de exemplu militarul a fost prins după a doua zi de absență sau s-a întors de bunăvoie în cea de-a treia zi), fapta va constitui infracțiunea de absență nejustificată și nu tentativa la infracțiunea de dezertare.

c) Epuizare. La infracțiunea de dezertare absența făptuitorului continuându-se în majoritatea cazurilor și după ce fapta s-a consumat, fapta capătă caracterul de infracțiune continuă și este deci susceptibilă și de faza epuizării.

Prelungirea absenței care formează elementul material al dezertării produce o amplificare a urmării imediate (inițiale), dar nu modifică caracterul de unitate al infracțiunii. Dacă însă , în timpul continuării, se produc și alte urmări care constituie prin ele însele o altă faptă penală, atunci va exista concurs de infracțiuni.

Fapta este epuizată când absența, care constituie elementul material al faptei , în sfârșit, fie prin predarea făptuitorului, fie prin prinderea și aducerea lui la unitate.

II. Modalitățile infracțiunii

Dispozițiile care incriminează dezertarea prevăd o modalitate simplă (tipică) în alineatul 1 al articolului 332 și o modalitate agravată în alineatul 2 al aceluiași articol.

a)Modalități normative. Modalitatea simplă există atunci când fapta este comisă în timp de pace; potrivit dispoziției din alineatul 1, absența militarului trebuie să depășească 3 zile.

Modalitatea agravată conține 2 elemente de circumstanțiere, prevăzute în alineatul 2 , și anume fapta să fie comisă în timp de război , iar absența militarului să fi depășit 24 ore. Circumstanța agravantă a timpului de război se explică prin aceea că fapta prezintă în acest caz un pericol social cu mult mai mare.

Scurtarea termenului de la 3 zile la 24 ore marchează de asemenea prezența unui grad de pericol social sporit , al modalității agravate.

Când dezertarea s-a consumat în timp de pace, dar s-a continuat după declanșarea războiului , fapta va fi încadrată în modalitatea agravată. La fel când dezertarea , săvârșită în timpul războiului, s-a continuat după încheierea păcii.

b)Modalități faptice. Modalitățile normative, atât cea simplă, cât și cea agravată, sunt susceptibile de diferite modalități, determinate de comiterea faptei.

Aceste modalități privind faptele concrete particularizează faptic elementele sau cerințele din norma incriminatoare, imprimându-le nuanțe și deosebiri care fac ca faptele concrete să se diferențieze unele de altele.

Modalitățile faptice sunt determinate, așadar, de împrejurări concrete, care pun în lumină gradul de pericol social al faptei și periculozitatea făptuitorului, cum ar fi de exemplu: locul, durata dezertării, modul și mijloacele folosite în executarea infracțiunii, funcția și gradul făptuitorului, mobilul și scopul urmărit etc.

III. Sancțiuni.

Infracțiunea de dezertare în forma simplă(săvârșită în timp de pace) se pedepsește cu închisoare de la 1 al 7 ani.

La stabilirea pedepsei se vor avea în vedere criteriile generale de individualizare arătate în articolul 72 Cod penal.

În cazul circumstanțelor atenuante( de exemplu, întoarcerea de bună voie după o absență de scurtă durată), pedeapsa va coborî sub minimul de 1 an până la minimul general, iar în cazul circumstanțelor agravante se va aplica o pedeapsă până la maximul special; iar dacă acesta ar fi socotit ca neîndestulător, se va putea adăuga un spor până la 2 ani și 4 luni.

În caz de concurs între cauzele de agravare și de atenuare, pedeapsa se stabilește după criteriile fixate de articolul 80 alineatul 1. În caz de concurs între circumstanțele agravante și atenuante, coborârea pedepsei sub minimul special nu este obligatorie(articolul 80 alineatul 2).

Fapta se dezertare săvârșită în timp de război (modalitatea normativă agravată) se pedepsește cu închisoare de la 3 la 12 ani.

Dacă există circumstanțe atenuante, pedeapsa se coboară sub 3 ani, dar nu mai jos de 3 luni(articolul 76 litera c); dacă există circumstanțe agravante, pedeapsa aplicată va urca până la maximul special, iar dacă acesta este neîndestulător, se poate adăuga un spor de până la 3 ani (articolul 78).

În ipoteza existenței unui concurs între cauzele de agravare și cele de atenuare se vor aplica dispozițiunile din articolul 80 Cod penal.

Dacă pedeapsa pronunțată pentru fapta simplă sau aceea egal agravată este mai mare de doi ani, în afară de pedeapsa principală se poate aplica și pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi de la 1 la 10 ani și degradarea.

În cazurile în care, față de gravitatea faptei, pedeapsa principală aplicată este de cel puțin 5 ani și până la cel mult 10 ani, pentru dezertarea săvârșită cu intenție se poate pronunța, pe lângă pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, și pedeapsa complementară a degradării militare(articolul 53, punctul 2, litera 8; articolul 67, alineatul 2).

Pedeapsa complementară a degradării militare se aplică obligatoriu atunci când pedeapsa principală este închisoarea mai mare de 10 ani (articolul 67 alineatul 1).

Degradarea militară se aplică atât militarilor din forțele permanente ale armatei, cât și militarilor rezerviști.

4. Aspecte procesuale.

Acțiunea penală se pune în mișcare și se exercită de către procuror, însă punerea în mișcare a acțiunii penale se poate face numai la sesizarea comandantului(articolul 337 Cod penal și articolul 226 Cod procesual penal).

Refuzul comandantului de a sesiza organul de urmărire penală pentru săvârșirea faptei de dezertare de către un militar subordonat este susceptibil de a fi atacat la comandantul unității superioare și, în mod succesiv, până la ministrul Forțelor Armate.

Cercetarea penală se efectuează personal de comandant, de ofițerii anume desemnați de către comandantul unității sau de procurorul militar(articolul 208, litera a; articolul 209, alineatul 3 Cod procesual penal).

Competent a judeca cauza în primă instanță este, după caz, tribunalul militar de mare unitate sau tribunalul militar teritorial(articolul 26 punctul 1și articolul 28 punctul 1 Cod procesual penal).

În cazul în care dezertarea este comisă de un militar (ofițer) de grad superior, instanța competentă a judeca fapta în prima instanță este tribunalul militar teritorial.1)

1) Vintilă Dongoroz, Victor Roșca ș.a. „Explicații teoretice ale Codului penal Român”, pag. 783

CĂLCAREA DE CONSEMN

1.Aspecte generale.

I. Concept și caracterizare

Călcarea de consemn este fapta militarului care încalcă regulile serviciului de gardă, de pază, de însoțire sau de securitate. Călcarea de consemn, din punctul de vedere al legii penale, este și fapta de părăsire a comenzii sau a ori cărui alt post de către un militar.

a) În organizarea unităților și formațiunilor militare funcționează servicii speciale, a căror sarcină(misiune) este aceea de a asigura paza unor obiective militare (de exemplu: paza și apărarea sediului unității), a transportului militar, când ar fi necesară paza acestuia, a militarilor arestați, sau pentru a asigura escorta și securitatea, în cazurile în care persoane sau situații anumite justifică luarea unor măsuri de escortare și securitate.

Aceste diferite servicii își desfășoară întreaga activitate în conformitate cu dispozițiile regulamentare speciale1) care stabilesc amănunțit modul de organizare și funcționare, precum și îndatoririle militarilor ce le compun.

Militarii aflați în servicii de gardă, de pază, de însoțire sau de securitate sunt considerați misiune și au datoria, cât timp se găsesc în executarea acesteia, să îndeplinească cu strictețe îndatoririle cu caracter general și permanent , stabilite de prevederile guvernamentale, cât și de îndatoririle speciale, stabilite prin ordinele primite de la șefi, ordine care imprimă o notă specifică (particulară) misiunii încredințate.

Prin urmare, misiunea este adusă la îndeplinire numai atunci când militarii din respectivele servicii execută întocmai atât obligațiile generale, cu caracter permanent, ce sunt prevăzute în regulament , cât și cele particulare, trasate de șefi, obligații cunoscute în armată sub denumirea de consemn general și consemn particular.

b) Nerespectarea cu atenție și întocmai al consemnului general sau a celui particular este de natură să pericliteze asigurarea pazei și apărării necesare; această situație poate expune unitatea sau formațiunea necesară la consecințe din cele mai grave, ceea ce justifică incriminarea și sancționarea de legea penală a unor atare conduite din partea militarului aflat în vreunul din serviciile mai sus menționate.

Dacă la infracțiunile de absență nejustificată și dezertare raportul de serviciu militar este nesocotit prin lipsa nejustificată a militarului de la unitate sau serviciu, la călcarea de consemn raportul de serviciu militar este nesocotit sub aspectul neîndeplinirii unor îndatoriri (obligații) specifice unuia dintre serviciile care asigură paza și apărarea necesare obiectivelor și operațiilor interesând capacitatea de apărare a țării.

1) Dispozițiuni prevăzute de Regulamente serviciului de garnizoană și de gardă al Forțelor Armate, București, editura Militară, M.F.A. 1965

La toate aceste fapte este incriminată atitudinea omisivă a militarului față de ceea ce legea îi impune : să fie prezent locul unde efectuează serviciul militar (absența nejustificată, dezertarea), să execute întocmai obligațiile specifice misiunii încredințate în serviciile de pază și apărare a unității (călcarea de consemn).

c) Nu orice nerespectare a îndatoririlor care revin, în general, militarilor constituie o călcare de consemn, ci numai nerespectarea obligațiilor referitoare la serviciul de gardă, de pază, de însoțire sau de securitate, îndatoriri circumscrise deci la executarea acestor servicii.

Din punctul de vedere al materialității lor, faptele de călcare de consemn sunt foarte variate; cu toată diversitatea pe care o prezintă (explicabilă prin faptul că fiecare serviciu, având îndatoriri specifice, și faptele de încălcare vor avea un anumit specific, care le diferențiază), aceste fapte își găsesc, totuși, încadrarea în aceeași dispoziție incriminatoare, deoarece există un element de omogenitate și anume, fiecare dintre aceste fapte reprezintă încălcarea unui consemn (general sau particular) și aduce atingere ordinii și disciplinei militare.

Este asimilată faptei de călcare de consemn părăsirea comenzii sau oricărui alt post de către militar, deoarece acela care deține comanda sau se găsește în post execută o misiune, având deci un consemn, de care este dator să țină seama, executându-l astfel cum a fost dat.

Părăsirea comenzii sau a postului, fiind o variantă a călării de consemn, aduce implicit atingere ordinii și disciplinei militare și este explicabil ca fapta să fie incriminată prin dispozițiile privitoare la infracțiunile privind ordinea și disciplina militară.

În aliniatul 3 al articolului 333 este prevăzută o formă agravată a infracțiunii și anume : călcarea consemnului de către santinela aflată în serviciu de gardă sau de pază pe lângă depozitele de armament, muniții sau alte materiale explozive ,la frontieră și în alte posturi de un deosebit interes militar sau de stat ori dacă fapta ar fi putut avea urmări grave.

Ca și la alte infracțiuni din această categorie și în cazul călcării de consemn (în articolul 333 aliniatul 4 Cod penal) se prevede o formă agravată care privește săvârșirea faptelor arătate mai sus în timp de război.

II. Obiectul juridic al infracțiunii

a) Obiectul juridic generic al ocrotirii instituite prin incriminarea faptei de călcare de consemn îl formează relațiile sociale a căror existență și dezvoltare sunt asigurate prin buna organizare și funcționare a unităților și serviciilor militare, prin care se realizează valoarea socială a capacității de apărare a țării.

b) Obiectul juridic social al ocrotirii asigurate prin incriminar3ea faptei de călcare de consemn îl formează grupul de relații sociale a căror normală formare și desfășurare sunt condiționate de existența și menținerea ordinii și disciplinei militare. Acest grup restrâns de relații sociale își găsesc o convenabilă dezvoltare numai dacă regulile statornicite pentru serviciile de gardă, pază, însoțire sau securitate sunt îndeplinite întocmai, iar militarii nu părăsesc comanda sau postul încredințat.

Prin incriminarea faptelor care constituie atingeri ale acestor reguli se asigură disciplină și odinea militară și -în ultimă analiză- capacitatea de apărare a țării.

Dacă fapta săvârșită aduce adiacent atingeri diferite în cadrul aceleiași valori sociale (de exemplu , militarul care calcă consemnul și insultă superiorul prin aceeași faptă) sau în cadrul unei alte valori sociale (de exemplu, militarul care înlesnește evadarea, unui deținut, călcând consemnul), existând mai multe urmări periculoase, produse prin comiterea aceleași fapte, va exista un concurs de infracțiuni.

Deci, obiectul juridic special al infracțiunii este constituit din relațiile sociale referitoare la ordinea și disciplina militară, relații a căror normală dezvoltare este asigurată numai prin respectarea de către militar a regulilor desfășurării serviciului de gardă, de pază, de însoțire sau securitate.1)

III. Obiectul material al infracțiunii.

Observațiunile făcute la infracțiunile de absență nejustificată și dezertare își au aplicațiune și călcarea de consemn, care de regulă nu are un obiect material. Cu toate acestea , în fapt nu este exclusă posibilitatea ca sancțiunea de călcare de consemn să se răsfrângă asupra unui lucru care devine obiectul material al infracțiunii(de exemplu: unul asupra căruia se efectuează serviciul de pază, bun care a suferit degradări din cauza nerespectării consemnului).

IV. Subiecții infracțiunii.

a) Subiect activ. Infracțiunea de călcare de consemn are ca subiect activ nemijlocit (autor) pe militarul care face parte din serviciul de gardă, de pază, de însoțire sau de securitate, sau pe militarul care are comanda sau orice alt post, militari care și-au încălcat misiunea (obligațiile) ce le revine.

Subiectul activ nemijlocit este deci calificat, trebuind să îndeplinească pe lângă calitatea de militar și cerința de a face parte dintr-unul din serviciile arătate ori să aibă comanda sau oricare alt post.

Participațiunea este posibilă sub forma complicității sau a instigării nu și sub forma coautoratului, deoarece fapta nu poate avea decât un singur subiect nemijlocit(infracțiune cu subiect activ unic).

Chiar și în cazul în care misiunea încredințată este aceeași pentru mai mulți militari, iar între ei a existat o înțelegere, răspunderea pentru încălcarea consemnului va fi pentru fiecare ca autor al faptei, întrucât obligațiunea este personală pentru fiecare dintre ei.2) Se va ține însă seama de conexitatea cu faptele celorlalți militari.

b) Subiect pasiv este unitatea din care face parte militarul care a încălcat consemnul.

1). Gheorghe Nistoreanu, Alexandru Boroi, ș.a. „Drept Penal Special”, editura Europa Nova, București-1999, pag.633

2). D. Cojocaru, op. cit., pag. 56.

V. Locul și timpul comiterii faptei

Infracțiunea de călcare consemnului nu se poate săvârși decât în locul și în timpul cât militarul se află sub incidența consensului.

Uneori, factorii lor și timpul circumstanțiază legal fapta de călcare de consemn, agravând-o. Astfel, din punct de vedere al locului, constituie o circumstanță agravantă a faptei, când călcarea de consemn este comisă de o santinelă aflată în serviciu pe lângă un depozit de armament, de muniții sau de materiale explozive, ori de santinela de la post de frontieră, ori în alte posturi de un deosebit interes militar sau de stat (aliniatul 3, articolul333).

2. Structura și conținutul juridic al infracțiunii

În structura infracțiunii de călcare de consemn intră -ca părți componente-

o situație premisă și un conținut constitutiv, amândouă alcătuind conținutul juridic al faptei.

I. Situația premisă

Realitatea preexistentă, care face posibilă comiterea infracțiunii, este apartenența militarului la un serviciu de gardă, de pază, de însoțire sau de securitate, sau aflarea militarului într-un post de comandă sau orice alt post.

Condiția prealabilă și indispensabilă este deci ca autorul faptei să fie un militar care execută o misiune intr-unul din serviciile menționate sau care deține o comandă, ori i s-a încredințat un post oarecare.

Pentru existența situației premisă nu are importanță dacă militarul este însărcinat cu serviciul de gardă, de pază, de însoțire sau de securitate, pe timp ne determinat sau numai temporar, ori dacă deține comanda în mod permanent sau în mod provizoriu. De asemene, un importă pentru existența situației premisă numărul militarilor afectați unui serviciu sau cât de mare este formațiunea militară de sub comandă.

În privință postului nu există nici o restricție, din redactarea textului reieșind explicit că poate fi oricare post în cadrul organizării armatei.

II. Conținutul constitutiv al infracțiunii este alcătuit din fapta incriminată, adică latura obiectivă, și, în raport cu acesta, din atitudinea subiectivă a autorului, adică latura subiectivă.

Acest conținut este prevăzut în dispozițiile din aliniatul 1 și 2 al articolului 333 Cod penal : „Călcarea regulilor serviciului de gardă, de pază, de însoțire sau de securitate, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an. Cu aceeași pedeapsă se sancționează și părăsirea comenzii sau oricărui alt post de către militar.”

În aliniatul 1 este prevăzută varianta tip a infracțiunii de călcare a consemnului, iar în aliniatul 2 varianta asimilată.

A. latura obiectivă este formată din elementul material, urmarea imediată și legătura de cauzalitate dintre elementul material și urmarea imediată.

a) elementul material constă, în cazul variantei tip, din nerespectarea (călcarea ) de către militarul din serviciul de gardă, de pază, de însoțire sau securitate a regulilor stabilite pentru executarea acestor servicii.

Acest element material se înfăptuiește fie printr-o comportare comisivă, acțiune (de exemplu, fiind în misiune militarul dintr-un serviciu de pază își descarcă arma; militarul care divulgă parola etc.), fie printr-o atitudine omisivă, inacțiune (militarul manifestă o atitudine pasivă, de exemplu nu acționează în caz de incendiu sau atac întreprins asupra obiectivului păzit, adoarme în timpul executării misiunii, lasă ca persoane străine să se apropie de obiectivul unde efectuează paza deși acest lucru fusese interzis prin consemnul particular pe care îl primise etc.).

Pentru varianta asimilată din aliniatul 2 elementul material constă în acțiunea de părăsire a comenzi sau a postului. Este suficient ca militarul să părăsească comanda sau postul încredințat. Pentru existența elementului material nu importă la ce interval s-a produs părăsirea postului și cât timp a durat aceasta. Contează, așadar, acțiunea de părăsire și nu cât lipsește militarul . se realizează o astfel de modalitate a elementului material, de exemplu, de către militarul care, având sub comandă o grupă de militari, după executarea unei misiuni, și-a întrerupt deplasarea spre unitate, a părăsit pe militari și a mers acasă să-și viziteze familia; militarul era obligat să urmeze cu strictețe itinerarul stabilit și nu avea voie să se abată de la consemnul primit și anume, acela de a nu pune în pericol subunitatea pe care o comandă.1)

b) Cerințe esențiale. Pentru realizarea elementului material trebuie să fie îndeplinite două cerințe esențiale, și anume:

autorul acțiunii sau inacțiunii de călcare a îndatoririi să fie un militar însărcinat cu serviciul de gardă, de pază, etc., sau un militar având un post de comandă sau aflat în orice alt post;

iar a doua cerință este ca acțiunea sau inacțiunea de încălcare a misiunii să privească un consemn.

Aceste cerințe reprezintă reflectarea situației permisă în conținutul constitutiv al infracțiunii. S-a arătat că nu orice nesocotire a obligațiilor care -de regulă – revin unui militar este o călcare de consemn, și doar a obligațiilor derivând din consemnul general sau particular.

Obligațiile derivând din consemnul general sau particular, variind în funcție de serviciul executat, este firesc ca elementul material să varieze la rândul său, fiind foarte diferit la fapta de călcare de consemn.

c) Urmarea imediată. Acțiunea sau inacțiunea, prin care militarul din serviciile de pază și apărare încalcă consemnul primit în vederea executării misiunii sale, are ca urmare imediată producerea unei stări de pericol, constând în aceea că unitatea este lipsită de pază și apărarea necesară, care se realizează în condiții nesatisfăcătoare datorită încălcării obligațiilor specifice serviciului respectiv.

1) Dragoș Cojocaru, „Probleme din practică judiciară a instanțelor militare”, RRD , nr. 7/1971, pag. 98

Urmarea imediată se produce în momentul când este comisă acțiunea sau inacțiunea care constituie elementul material al faptei, adică atunci când militarul a călcat consemnul general sau particular, când a părăsit comanda sau postul.

d) Legătura de cauzalitate. Urmarea imediată constând dintr-o stare inerentă săvârșirii faptei, legătura dintre elementul material și urmarea imediată este implicit dovedită prin însuși faptul comiterii elementului material al infracțiunii.

B. Lectura subiectivă constă în atitudinea psihică pe care trebuie să o aibă autorul în raport cu fapta săvârșită.

Elementul subiectiv trebuie verificat sub dublu aspect : dacă a existat voința neconstrânsă de a săvârși acțiunea sau inacțiunea care constituie elementul material al faptei(aspectul volițional); dacă a existat prevederea urmărilor acțiunii sau inacțiunii, ori dacă această prevedere a urmărilor, deși a lipsit, totuși, în condițiile concrete, puteau și trebuiau să fie prevăzute.

Formele de vinovăție la infracțiunea de călcare de consemn sunt intenția (directă sau indirectă), pentru fapta constând într-o acțiune(comisiune), și intenția (directă sau indirectă ) ori culpa (simplă sau cu previziune), atunci când fapta constă într-o inacțiune(omisiune).

Fapta constând într-o acțiune(comisiune),săvârșită din culpă, nu constituie infracțiune, deoarece norma legală nu prevede explicit posibilitatea comiterii din culpă a faptei de călcare de consemn, materializată în acte comisive.

Mobilul sau scopul nu circumstanțiază legal fapta, dar la evaluarea periculozității sociale a făptuitorului stabilirea mobilului sau scopului urmărit are o mare însemnătate.

3. Forme , modalități , sancțiuni.

I. Formele infracțiunii

a) Actele preparatorii nu au relevanță penală, nefiind incriminate. Chiar dacă ar fi înfăptuite, aceste acte nu vor atrage pedepsirea făptuitorului, întrucât nu constituie o formă a infracțiunii de călcare de consemn.

Totuși, atunci când călcarea de consemn a fost comisă, actele de pregătire pot dezvălui mobilul care a determinat pe militar să execute infracțiunea(mobilul și scopul urmărit influențează atitudinea psihică în mod hotărâtor, iar cunoașterea acestora contribuie la justa încadrare a faptei și corecta individualizare a pedepsei).

De asemenea, actele pregătitoare, efectuate de alte persoane decât autorul, conduc la stabilirea eventualei participațiuni prin contribuții anterioare, care au

determinat pe autor sau l-au ajutat la săvârșirea faptei (instigatori sau complici la infracțiunea de călcare de consemn).

Când actele preparatorii formează elementul material al unei alte infracțiuni, ele vor fi urmărite și pedepsite potrivit dispozițiilor care incriminează respectiva faptă.

b) Tentativa. Practic nu este posibilă tentativa de călcare de consemn varianta tip, care este o infracțiune omisivă(neîndeplinirea unor obligații determinate, impuse de legile militare); de vreme ce tentativa nu este posibilă, căci nerespectarea obligațiilor privind serviciile de pază și apărarea echivalează cu consemnarea faptei, apare de înțeles faptul că tentativa nu a făcut obiectul incriminării, dispoziția legală neprevăzând-o ca formă a infracțiunii.

La varianta asimilată a părăsirii postului, tentativa este posibilă, dar legea nu o incriminează.

c) Consumare. Infracțiunea de călcare de consemn varianta tip se consumă în momentul în care militarul, prin comportarea sa comisivă sau omisivă, încalcă consemnul general sau special, iar varianta asimilată – în momentul când militarul părăsește comanda sau postul ce-l avea.

Dacă militarul încalcă obligațiuni multiple derivând din consemnul general sau particular, răspunderea sa va fi pentru săvârșirea unei singure infracțiuni. Împrejurarea că a nesocotit mai multe obligațiuni se cuvine să fie avută în vedere însă la individualizarea pedepsei.1)

d) Epuizare. Uneori, acțiunea și , în mod frecvent, inacțiunea, prin care este realizat elementul material al faptei, se pot prelungi în timp după consumarea faptei care imprimă acesteia caracterul de infracțiune continuă(de exemplu, militarul care adoarme în post, comite o călcare de consemn în momentul când a adormit; dacă însă lipsa de veghe durează mai mult timp, fapta capătă o formă continuă). Prin repetare pe baza aceleiași rezoluții, fapta poate de asemenea căpăta caracterul de infracțiune continuată (de exemplu, santinela îngăduie în mod repetat unui prieten să pătrundă într-un depozit în care accesul era interzis prin consemn).

În situațiile de prelungire în timp, infracțiunea se epuizează în momentul în care acțiunea sau omisiunea au încetat.

II. Modalități. S-a explicat mai sus că infracțiunea de călcare de consemn are două variante, una tip și alta asimilată.

a) Modalități normative. Fiecare variantă prezintă normativ o modalitate simplă privind faptele comise în timp de pace, și o altă modalitate agravată (referitoare la faptele săvârșite în timp de război).

Atât varianta tip, cât și cea asimilată, au și o a doua modalitate normativă agravată, privind călcarea de consemn, săvârșită de către o santinelă aflată în serviciul de gardă sau de pază, pe lângă anumite obiective sau posturi de un deosebit interes militar sau de stat, precum și călcarea de consemn care a avut urmări grave. Deci conform articolului 333 alineatul 3 : „Călcarea consemnului

de către santinela aflată în serviciul de gardă sau de pază pe lângă depozitele de armament, muniții sau materiale explozive, la frontieră ori în alte posturi de un deosebit interes militar sau de stat, ori dacă fapta ar fi putut avea urmări grave, se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani”. Această modalitate normativă agravată își găsește justificarea în interesul militar deosebit pe care îl au obiectivele unde se execută serviciul de gardă sau de pază.

1). V. Dongoroz, S. Kahane , ș.a., op. cit. vol. IV, pag. 791.

Călcarea de consemn săvârșită de santinela ce execută serviciul de gardă sau de pază la depozitele de armament, de muniții sau de materiale explozive este desigur mult mai periculoasă decât dacă aceeași faptă ar fi săvârșită la un obiectiv militar mai puțin important.

De altfel, enumerarea din textul de lege nu epuizează locurile care prin importanța lor fac ca fapta de călcare de consemn să fie încadrată în modalitatea agravată, în această modalitate încadrându-se orice călcare de consemn privind orice serviciu de pază la frontieră sau în vreun alt post de un deosebit interes militar sau de stat, ori indiferent de importanța obiectivului, dacă fapta ar fi putut avea urmări grave.

Așadar modalitatea agravată poate privi posturi de un deosebit interes fie militar, fie pentru stat (de exemplu, paza unor obiective industriale de o mare importanță pentru o ramură economică, efectuată de militari din serviciul de pază sau de gardă).

În ceea ce privește urmările grave, este suficient pentru încadrarea agravată ca urmările să fi fost posibile, legea ne cerând efectiva lor producere.

În evaluarea urmărilor grave posibile se vor avea în vedere atât urmările imediate cât și consecințele care ar fi fost ulterior posibile.

Aprecierea caracterului grav al urmărilor posibile aparține organelor penale chemate a soluționa cauza.

În sfârșit, în aliniatul 4,după cum s-a arătat mai sus, este prevăzută agravanta determinată de comiterea faptei simple sau agravate (din aliniat 3) în timp de război.

b) Modalități faptice. Ca și în dispozițiile care prevăd modalitățile simple, și în dispoziția privitoare la modalitatea agravată sunt incluse situații alternative (echivalente); realizarea în concret a uneia sau a mai multora dintre aceste situații reprezintă modalitățile faptice ale infracțiunii.

În raport cu împrejurările concrete, modalitățile de fapt se deosebesc în primul rând prin conținutul activității infracționale (exemplu, încălcări diferite ale unor obligații diferite, toate privind însă consemnul), apoi prin particularitățile factorilor exteriori (timpul și locul săvârșirii, calitatea militarului, urmările subsecvente ale faptei, etc.), care modifică gradul de pericol al faptei în sensul măririi sau micșorării acestuia.

Cunoașterea diferitelor modalități faptice are importanță și în evaluarea stării de periculozitate a făptuitorului (în special cu privire la forma de vinovăție, la mobilul și scopul urmărit, precum și la eventuala participațiune). Constatarea modalităților de fapt este deci indispensabilă pentru justa soluționare a cauzei.

III. Sancțiuni

Infracțiunea de călcare de consemn, săvârșită în una din modalitățile simple ale celor două variante arătate în primele două aliniate ale articolului 333 Cod penal, este pedepsită cu închisoare de la 3 luni la un an.

Pentru modalitatea agravată din aliniatul 3 pedeapsa este închisoarea de la un an la 5 ani.

Dacă fapta de călcare de consemn (simplă sau agravată) săvârșită în timp de război, pedeapsa este de la 3 la 12 ani. Între fapta simplă și fapta real agravată, săvârșită în timp de război, nu s-a mai făcut deosebire sub raportul sancțiunii, deoarece limitele pedepsei fiind suficient distanțate, instanța are posibilitatea să facă o justă aplicare a sancțiunii în raport cu specificul faptei.

La stabilirea și aplicarea pedepselor, se va ține seama de criteriile generale de individualizare prinse în articolul 72.

Potrivit dispozițiilor din articolul 65 și 67 Cod penal, instanța va aplica, când va fi cazul, ca pedepse complementare, interzicerea unor drepturi și degradarea militară.

4. Aspecte personale

Urmărirea penală și judecarea faptei de călcare de consemn se fac în aceeași condiții ca și infracțiunea de dezertare.

Așa dar, acțiunea penală este pusă în mișcare și exercitată d către procurorul militar la sesizarea comandantului unității. Fără această sesizare, nu poate fi declanșată urmărirea penală și nici nu se face trimiterea în judecată a unui militar care a comis o călcare de consemn.

Actele de urmărire sunt efectuate fie de ofițerii cu atribuții speciale de a face cercetarea, desemnați de comandantul unității militare, fie de comandantul personal (articol 208 Cod procesual penal), sau de către procurorul militar (articol 209, aliniatul 3, Cod procesual penal).

Competent a soluționa cauza este Tribunalul militar de mare unitate.

INSUBORDONAREA

1. Aspecte generale

I. Concept și caracterizare

Insubordonarea este fapta militarului care refuză executarea unui ordin privitor la îndatoririle deserviciu.

Regulile care stabilesc ordinea și disciplina în armată impun tuturor militarilor datoria de a executa în condiții optime ordinele primite de la șefi, când acestea au legătură cu obligațiile de serviciu militar. Sunt asimilate cu ordinele primite de la șefi obligațiile cu caracter general, cum sunt: depunerea jurământului, primirea armei, a uniformei militare, etc.; aceste îndatoriri nu sunt impuse printr-un ordin al șefului, dar revin militarilor în temeiul legilor și regulamentelor militare.

A executa un ordin în condiții optime înseamnă a-l aduce la îndeplinire întocmai și la timp, astfel cum acest ordin a fost dat.

Pregătirea unei armate și, în primul rând, respectarea ordinii și disciplinei de către militarii care o alcătuiesc, își găsește oglindirea în felul cum sunt executate ordinele șefilor de către militarii în subordine.

Prin fapta de refuz de executare a ordinului dat de către șef, militarul subordonat nesocotește ierarhia statornicită în unitățile și formațiunile militare, ierarhie întemeiată pe raportul de supunere fată de șef ale cărui dispoziții subordonații sunt datori să le execute necondiționat.

Insubordonarea atrage așa dar ordinea și disciplina militară, iar aspectul său adeseori anarhic se răsfrânge negativ și asupra capacități de apărare a unității sau formațiunii căreia aparține militarul subordonat.

Atitudinea militarului care nu execută (refuză) o activitate de serviciu ce era obligat să execute evidențiază deci pericolul social al faptei de insubordonare.

Având această conduită, militarul subordonat desconsideră autoritatea și prestigiul șefului său slăbind ordinea absolut trebuitoare desfășurării în condiții normale a programului unității. Totodată, un asemenea militar dovedește că îi lipsește spiritul de disciplină necesar în armată.

În clasificarea de grup a infracțiunilor contra ordinii și disciplinei militare, insubordonarea constituie o încălcare a raportului de serviciu militar care în esență constă în nerespectarea îndatoririlor de serviciu, astfel cum sunt stabilite prin ordinele șefilor și legile militare.

Insubordonarea se deosebește de călcarea de consemn prin faptul că sfera obligațiunilor susceptibile de a fi încălcate este mai mare la infracțiunea de insubordonare , aceste obligațiuni privind serviciul în general ,pe când la călcarea de consemn nerespectarea îndatoririlor militare este limitată la obligațiunile specifice serviciilor de pază și apărare.

Deci ori de câte ori militarul va încălca regulile serviciului de gardă, de pază, de însoțire sau securitate, va comite infracțiunea de călcare de consemn; dacă militarul refuză însă executarea ordinelor care sunt date în legătură cu serviciul militar, în general, va săvârși infracțiunea de insubordonare.

În sistematizarea părții speciale a Codului penal, insubordonarea este prevăzută în grupul infracțiunilor contra bunurilor și disciplinei militare (articolul 334, Cod penal). Astfel în articolul 334, Cod penal este incriminată infracțiunea de insubordonare care constă în refuzul de a executa un ordin cu privire la îndatoririle de serviciu.

In aliniatul 2 al acestui articol este reglementată o formă agravată a infracțiunii, caracterizată prin împrejurarea că fapta este săvârșită de un ofițer, de un militar angajat, de doi sau mai mulți militari împreună ori în fața trupei adunate sau dacă fapta are urmări grave.

O a doua modalitate agravată a infracțiunii, prevăzută (în aliniatul 3 al articolului 334 Cod penal se referă la situația când faptele arătate mai sus în aliniatul 1 și 2 ) sunt săvârșite în timp de război.

II. Obiectul juridic al infracțiunii

a) Obiectul juridic generic prin incriminarea faptei de insubordonare – ca și în cazul celorlalte infracțiuni contra capacității de apărare a țării – sunt ocrotite toate relațiile sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare ar fi grav periclitate fără o reală și eficientă capacitate de apărare a țării. Ocrotirea acestui ansamblu de relații implică însă asigurarea ordinii și disciplinei în armată și deci capacitatea de apărare a țării.

Întrucât toate infracțiunile împotriva ordinii și disciplinei militare au obiectul juridic comun, explicațiile date la infracțiunile de absență nejustificată, dezertare, călcare de consemn având aplicațiune și la insubordonare.

b) Obiectul juridic special al infracțiunii de insubordonare îl constituie relațiile sociale a căror formare și desfășurare în mod convenabil sunt asigurate prin menținerea ordinii și disciplinei militare, manifestată sub aspectul executării prompte și întocmai a ordinelor date de șef cu privire la îndatoririle de serviciu. Ocrotirea acestor relații sociale nu ar fi posibile fără apărarea -prin mijloacele dreptului penal- a ordinii și disciplinei militare împotriva manifestărilor de insubordonare constând în refuzul de executare a ordinelor referitoare la serviciu.

III. Obiectul material al infracțiunii

Ca și celelalte infracțiuni analizate în paginile precedente, tot astfel și la fapta de insubordonare, de obicei nu există un obiect material. Aceasta nu înseamnă că, în raport cu circumstanțele concrete material asupra căreia să se răsfrângă urmările convenabile ale acțiunii făptuitorului.

IV. Subiecții infracțiunii

Subiectul activ nemijlocit (autor) al faptei de insubordonare este militarul care refuză executarea unui ordin privitor la îndatoririle de serviciu.

Dacă militarul este ofițer, maistru militar sau subofițer, aceste calități constituie o circumstanță agravată legală(alineatul 2 al articolului 334 Cod penal).

Participarea este posibilă numai sub forma contribuțiilor mijlocite din partea unor persoane necalificate (civil sau militar), cu rol de instigatori sau complice.

Asemănător altor infracțiuni contra ordinii și disciplinei militare, și la insubordonare nu este cu putință coautorul, obligațiunea de a executa ordinele șefilor și superiorilor fiind personal(infracțiune cu subiect activ nemijlocit unic, propriu). În cazul infracțiunii săvârșită în înțelegere de mai mulți militari, fiecare va fi autor al faptei sale, iar ceilalți militari, care de asemenea n-au executat ordinul, vor fi complici morali la această faptă.

Dacă însă ordinul are caracter colectiv(adresat unei formații sau unități), vor fi coautori acei care refuză împreună executarea ordinului.

În acest caz, fapta fiind săvârșită de doi sau mai mulți militari împreună, această împrejurare va constitui o circumstanță agravantă legală potrivit dispoziției din alineatul 2 al articolului 334 Cod penal.

Dacă între participanți sunt ofițeri, subofițerii sau maiștri militari, există o singură infracțiune, însoțită de mai multe împrejurări agravante, care vor fi ținute în seamă la individualizarea pedepsei.

V. Locul și timpul săvârșirii infracțiunii. Conținutul juridic de bază(modalitatea simplă, tipică) a faptei de insubordonare nu prevede cerințe referitoare la timp sau loc, de care să depindă existența infracțiunii.

Anumite condiții privind locul și timpul săvârșirii sunt prevăzute în conținutul modalității agravante; aceste condiții constituie cerințe esențiale pentru existența faptei agravate.

Astfel, privitor la loc, fapta de insubordonare se încadrează în modalitatea normativ agravată, dacă săvârșirea acesteia a avut loc în fața trupei adunate(articolul 334 alineatul 2). Din punctul de vedere al timpului, dacă fapta este comisă în timp de război, atunci se va încadra în dispoziția din alineatul 3 al articolului 334 Cod penal, care prevede modalitatea agravată a faptei săvârșite în timp de război.

2. Structura și conținutul juridic al infracțiunii.

Structura infracțiunii de insubordonare cuprinde o situație premisă și un conținut constitutiv.

I. Situația premisă. Pentru realizarea faptei de insubordonare , trebuie să preexiste un raport de serviciu militar, având ca subiect pe făptuitor, și un ordin privind îndatoririle de serviciu, dat de șeful în subordonarea căruia se găsește făptuitorul.

În mod firesc, darea unui ordin de serviciu presupune un raport de subordonare militară care este, de altfel, de esență organizării armate.

În raport de serviciu, militarii sunt șefi sau subordonați; șeful și subordonatul sunt cei doi subiecți ai raportului militar de serviciu special, care prilejuiește darea unui ordin.

a) Sunt șefi de armată militarii ce dețin o funcție de comandă sau militarii de un grad superior, care – potrivit Regulamentului serviciului interior – le conferă calitatea de șefi față de alți militari, chiar dacă aceștia nu le sunt subordonați pe linie de serviciu.

Potrivit dispozițiilor regulamentare, șefii sunt îndreptățiți să dea ordin și să supravegheze executarea acestora.

Precumpănitor în stabilirea calității de șef este criteriul funcției, astfel că militarul care deține o funcție de comandă este șef, chiar dacă are același grad sau un grad mai mic decât militarii subordonați lor.

Pentru existența situației premisă rămâne lipsit de importanță faptul dacă șeful deține comanda în mod permanent sau temporar, ori numai în legătură cu o misiune anumită.

Subordonații sunt militari obligați să execute fără obiecțiuni și la timp ordinele primite de la șefi.

Ordine pot da și militarii care nu sunt șefi(nu îndeplinesc o funcție de comandă și nu au un grad superior care să le confere calitatea de șef în condițiile arătate de Regulamentul serviciului interior), dar care – având un grad superior – sunt îndreptățiți să ceară militarilor de grad inferior să respecte disciplina militară , ordinea publică, portul regulamentar al uniformei, regulile de politețe și dare a salutului militar.

Prin ordin se înțelege dispoziția imperativă (obligatorie), dată de un șef sau de un superior unui militar subordonat sau inferior în grad.

b) Cerințe. Ordinul șefului(superiorului) este necesar să fie dat cu privire la îndatoririle de serviciu; ocrotirea cu caracter penal se întinde numai asupra ordinelor care stabilesc obligații de serviciu.

Dispozițiile date în legătură cu activități exterioare obligațiilor de serviciu(exemplu: dispoziția unui comandant ca militarii în subordine să participe la un spectacol artistic sau la o întâlnire sportivă ) chiar dacă formal ar avea caracterul de ordin, nu constituie totuși situații premise ale faptei de insubordonare; o neexecutare a dispozițiilor de acest fel poate atrage eventual sancțiuni disciplinare, nu însă pedepse(sancțiuni penale).1)

O condiție subînțeleasă este ca ordinul în legătură cu îndatoririle de serviciu militar să fie legal, adică în conformitate cu normele care , reglementează în genere și în detaliu activitatea militară.

Un ordin vădit ilegal nu este propriu- zis un ordin, iar neexecutarea sa nu reprezintă o insubordonare; din contră executarea ordinului vădit ilegal atrage

răspunderea subordonatului, alături de șeful care a emis un asemenea ordin.

II. Conținutul constitutiv al infracțiunii. În compunerea conținutului constitutiv intră în materialitatea sa și atitudinea subiectivă vinovată a făptuitorului, acestea formând latura obiectivă și respectiv latura subiectivă a infracțiunii.

Conținutul constitutiv este prevăzut în dispoziția din alineatul 1 al articolului 334 Cod penal astfel: „Refuzul de a executa un ordin cu privire la îndatoririle de serviciu se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani.”

1)V.Dongoroz, S. Kahane, „Explicații teoretice ale codului penal român” , vol. IV pag 798.

A. Latura obiectivă este formată dintr-un element material, o urmare imediată și legătura de cauzalitate, ce unește primele două elemente.

a) Elementul material constă în refuzul militarului de a executa un ordin primit de la șef sau superior, ori derivând din obligațiile generale ale militarilor.

În forma cea mai evidentă, refuzul executării ordinului constă în acțiunea de opunere deschisă (categorică) a militarului de a executa ceea ce trebuie să execute în cadrul serviciului său. Este manifestarea activă, directă și fără echivoc a nesupunerii. Elementul material al insubordonării se realizează însă, adeseori, în ascuns (disimulat), sub aparența executării ordinului, militarul înțelegând să nu aducă la îndeplinire dispoziția primită. În acest caz, refuzul ia forma nerespectării ordinului, relevată de atitudinea făptuitorului după primirea ordinului, nerespectarea care constituie un refuz prin omisiunea de a executa. Elementul material se realizează deci prin atitudinea negativă a făptuitorului față de ordinul aparent acceptat. În literatura juridică există opinii diferite în legătură cu faptul dacă infracțiunea este săvârșită numai în acțiune sau atât prin acțiune, cât și prin inacțiune.1)

Așadar, refuzul se manifestă prin acțiuni ( atitudini de fățișă opunere ) sau prin inacțiuni ( subordonatul nu execută ordinul aparent acceptat ). Omisiunea executării poate fi simpla pasivitate (făptuitorul nu execută nimic) sau poate consta în acțiuni simulate (făptuitorul execută altceva decât se ordonase).

Între ordinul dat și neexecuatare este necesar să existe o corespondență (potrivire, congruență), în sensul că nu se poate vorbi de refuz decât atunci când ordinul dat trebuia și putea să fie executat.

O executare în timp util a unui ordin, chiar dacă a fost precedată de ezitări, nu conduce la existența elementului material al infracțiunii, ci eventual la o abatere, sancționată disciplinar. Tot astfel, neexecutarea unui ordin, care a fost ulterior retras sau care era imposibil de executat, nu constituie o faptă cu consecințe de ordin penal.

b) Cerințe esențiale. Pentru ca refuzul executării unui ordin se constituie elementul material al infracțiunii de insubordonare, trebuie ca acel ordin să fie privitor la îndatoririle de serviciu și să fie dat de un șef sau un superior ori să derive din obligațiile generale ale militarului. Aceste cerințe sunt reflectarea

situației premisă în conținutul constitutiv al infracțiunii.

c) Urmarea imediată și legătura de cauzalitate. Urmarea imediată a refuzului executării ordinului referitor la îndatoririle de serviciu constă în crearea unei stări de pericol prin nerespectarea raportului de subordonare, prin atingerea adusă ordinii și disciplinei militare.

Urmarea imediată se realizează în momentul când refuzul ia locul executării, așadar, atunci când ordinul nu este executat sau când executarea este numai aparentă.

B. Latura subiectivă. Elementul subiectiv constă în manifestarea de voință și de conștiință a făptuitorului la săvârșirea materialității faptei.

1) O. Loghin, A. Filipaș, op. cit., pagina 342

Forme de vinovăție poate consta din intenția directă sau indirectă. Intenția este necesară chiar atunci când acțiunea comisivă de refuz se realizează printr-o omisiune, fiindcă în acest caz existentă unei comisiuni prin omisiune nu schimbă caracterul de infracțiune de comisiune al faptei. Așadar, săvârșirea unei insubordonări din culpă nu este posibilă.

O executare greșită a unui ordin nu constituie o insubordonare, deoarece fapta constând într-o acțiune săvârșită din culpă nu este infracțiune, căci legea nu prevede explicit culpa ca forma de vinovăție în cazul comisiunilor.

Dacă ordinul a fost parțial executat, răspunderea făptuitorului va exista în cazul că a acționat numai parțial cu intenție, ordinul trebuind să fie considerat ca neexecutat.

Existența elementului subiectiv nu depinde de scopul și mobilul făptuitorului. De acestea se va ține seama la individualizarea faptei.

3. Forme, modalități, sancțiuni.

I. Formele infracțiunii

a) Infracțiunea de insubordonare realizându-se prin comisiune, este principial susceptibilă de o desfășurare în timp și deci de acte preparatorii și de tentativă, dar acestea nu sunt incriminate de lege. În cazul când fapta de insubordonare a fost săvârșită, actele de pregătire efectuate de alte persoane decât autorul devin acte de complicitate anterioară.

b) Consumarea. Fapta se consumă în clipa în care s-a produs urmarea imediată, adică atunci când militarul a refuzat fățiș ordinul privitor la îndatoririle de serviciu sau executarea a fost numai simulată.

Dacă ordinul cuprinde activități de îndeplinit, infracțiunea de insubordonare se consumă de la refuzul executării primei activități.

Infracțiunea de subordonare consumată poate avea uneori consecințe care constituie prin ele însele infracțiuni (de exemplu, neexecutarea ordinului a provocat o explozie, ce a cauzat rănirea câtorva militari sau distrugerea unor bunuri).

Aceste infracțiuni (vătămare corporală, distrugere) intră în concura cu infracțiunea de insubordonare.

c) Epuizare. După consumare, urmarea imediată a infracțiunii de insubordonare poate dăinui în timp, fapta căpătând caracterul de insubordonare continuă (de exemplu, militarul care refuză primirea armei săvârșește fapta din momentul când trebuie să ia în primire arma; insubordonarea se prelungește însă cât timp dăinuește acest refuz de primire al armei).

Într-o astfel de situație, infracțiunea se epuizează în momentul în care a încetat refuzul sau în care acceptarea lui nu mai este posibilă.

II. Modalitățile infracțiunii.

a) Modalități normative. Infracțiunea de insubordonare are normativ o modalitate simplă (aliniatul 1 articolul 334 Cod penal), mai multe modalități agravate (aliniatul 2, articolul 334 Cod penal), și o modalitate agravantă comună tuturor celorlalte modalități, determinată de săvârșirea faptei din aliniatul 1 sau 2 în timp de război (aliniatul ultim, articolul 334).

Modalitățile normative agravante, prevăzute în dispoziția din aliniatul 2, sunt alternative, înfăptuirea unora sau mai multora dintre acestea având ca rezultat săvârșirea unei singure infracțiuni în circumstanțe reținute de lege ca agravante.

Aceste modalități sunt:

1) Fapta este săvârșită de un ofițer, de un maistru militar sau de un subofițer. Dispoziția legală a considerat pe drept cuvânt că funcția sau gradul autorului faptei sporește gravitatea infracțiunii. Când militarul este ofițer, maistru militar sau subofițer, datorită gradului sau funcției pe care o dețin în ierarhia militară, are în mod și mai riguros obligația de a executa ordinele superiorilor sau șefilor, el trebuie să fie un exemplu de disciplină și conștiinciozitate pentru militarii subordonați.

2) Fapta săvârșită dedoi sau mai mulți militari împreună: este evident că participarea a doi sau mai mulți militari împreună sporește pericolul social al faptei pe care au săvârșit-o. Această agravantă reprezintă o derogare de la dispoziția generală din articolul 75, care circumscrie – printre împrejurările ce constituie circumstanțe agravante – și săvârșirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună. Modalitatea agravată există numai dacă militarii săvârșesc apta împreună și nemijlocit; insubordonarea unui militar instigat sau ajutat moralmente de alt militar nu se încadrează în această modalitate agravată. În schimb dacă insubordonarea a fost executată de doi sau mai mulți militari împreună, militarul va răspunde penal pentru modalitatea agravată a faptei, chiar dacă ar exista vreo cauză de excludere sau înlăturare a răspunderii pentru ceilalți militari care au săvârșit împreună insubordonarea.

3) Fapta este săvârșită în fața unei trupe adunate: luptă prin trupa adunată se înțelege o formațiune, compusă din mai mulți militari. Prezența militarilor în formațiune adunată are loc fie cu ocazia desfășurării programului obișnuit al unității ( de exemplu, adunarea militarilor pentru apelul de dimineață sau apelul de seară ), fie în vederea primirii unui ordin ( de exemplu, șeful nemijlocit adună formațiunea spre a face cunoscut care este misiunea de îndeplinit ) sau în alte asemenea cazuri.

Dispoziția legală nu face nici o precizare asupra numărului minim de militari ce compun trupa adunată, dar el trebuie să fie suficient pentru a răspunde noțiunii de „trupă” indiferent de gradul acestora.

4) Fapta are urmări grave: la insubordonare, urmările grave trebuie să se producă efectiv.

În sfârșit, o ultimă modalitate agravată, comună celorlalte modalități, prevăzută în alineatul final al dispoziției incriminatoare, o constituie săvârșirea faptei în timp de război. Această agravantă se poate suprapune atât modalități simple din alineatul 1 (fapta fizică), cât și modalităților agravate alternative din alineatul 2 (fapta circumstanțială); există deci o agravare legală.

b) Modalități faptice. Infracțiunea de insubordonare este susceptibilă și de variate modalități faptice ,determinate de împrejurările și situațiile concrete în care a fost săvârșită fapta. De exemplu în raport cu poziția în oștire a militarului, cu importanța ordinului refuzat, cu modul in care s-a produs refuzul, cu scopul sau mobilul faptei, cu felul urmărilor și altelor. De aceste modalități de fapt trebuie să se țină seama la individualizarea pedepsei.

III. Sancțiuni. Infracțiunea de insubordonare este sancționată cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 2 ani.

Pentru modalităților agravate din aliniatul 2, sancțiunea este închisoarea de la unu la 5 ani. În timp de război, pedeapsa prevăzută de aliniatul 1 (modalitatea simplă) este închisoarea de la 2 la 7 ani, iar pentru fapta prevăzută în aliniatul 2 (modalitățile legal agravate) pedeapsa de la 3 la 12 ani. 1)

Pe baza criteriilor generale stabilite de dispoziția din articolul 72, instanța individualizează pedeapsa, pronunțând-o între limitele speciale prevăzute de dispoziția incriminatoare sau în afara acestor limite, când există cauza modificatoare.

Pedeapsa complementară a degradării militare se aplică în mod obligatoriu dacă pedeapsa principală aplicată este închisoarea mai mare de 10 ani și facultativ dacă pedeapsa principal aplicată este de cel puțin 5 ani și cel mult 10 ani.

4. Aspecte procesuale

Punerea în mișcare a acțiunii penale, urmărirea penală și judecarea faptei de insubordonare se face după aceleași reguli procesuale ca și în cazul infracțiunilor de dezertare, absență nejustificată sau călcare de consemn.

Când infracțiunea este săvârșită de doi sau mai mulți militari împreună, judecata în primă instanță are loc în același timp pentru toate faptele și pentru toți făptuitorii (articolul 32, Cod procesual penal).

1) Octavian Loghin și Tudorel Toader, „Drept penal român” partea specială, casa de editură și presă „Șansa”SRL București 1994, pag. 590

LOVIREA SAU INSULTA SUPERIORULUI

1. Aspecte generale

I. Concept și caracterizare . Lovirea superiorului este fapta militarului care lovește pe superiorul său sau pe șeful căruia este subordonat; iar insulta superiorului este fapta militarului care insultă pe superiorul sau pe șeful său.

Lovirea sau insulta sunt fapte ce pot fi săvârșite de orice persoană contra unei persoane; atunci însă când un militar lovește sau insultă pe superiorul său sau pe șeful său, aceste fapte constituie manifestări antisociale de un grad generic de pericol social mai ridicat, pericol care face necesară o incriminare specială și o sancționare mai severă.

Infracțiunea de lovire și de insultă între particulari sunt prevăzute în titlul II din partea specială a Codului penal referitor la ocrotirea persoanei în grupul infracțiunilor contra vieții, integrității corporale și sănătății persoanei (lovirea) și, respectiv, in grupul infracțiunilor care aduc atingere demnității (insulta).

Fapta de lovire sau insultă a superiorului este incriminată însă în grupul infracțiunilor contra capacității de apărare a țării.

Lovirea sau insulta superiorului este , așadar, o faptă mult mai gravă, care aduce atingere ordinii și disciplinei militare, creând o stare de pericol pentru capacitatea de apărare a țării. Această faptă nu constituie numai o violență sau atingere a demnității unei persoane, o simplă manifestare a lipsei de respect față de superiorul (șeful) său din partea inferiorului (subordonatului), ci o gravă abatere de la respectul ordinii și disciplinei militare. Acest din urmă aspect are preponderență și explică incriminarea faptei în grupul infracțiunilor săvârșite contra capacității de apărare a țării.

Pericolul social pe care îl prezintă faptele de lovire sau insultă a superiorului, incriminate în sub grupul infracțiunilor contra ordinii și disciplinei militare constă deci în urmările grave pe care aceste fapte le produc asupra raporturilor normale care trebuie să existe între inferiori și superiori între subordonați și șefi în unitățile și serviciile armatei, raporturi necesare pentru desfășurarea în bune condițiuni a activității de pregătire și întărire a capacității de apărare a țării.

Fapta de lovire a superiorului de către inferior sau a șefului de către subordonat este incriminată în articolul 335 alineatul 1 Cod penal.

Textul de lege prevede în alineatul 2 o formă agravată a infracțiunii, în cazul în care cel lovit se găsește în exercițiul atribuțiilor de serviciu.

Insulta superiorului de către inferior sau a șefului de către subordonat este incriminată în articolul 335 alineatul 3. Dacă toate faptele arătate mai sus sunt săvârșite în timp de război, există agravanta prevăzută de articolul 335 alineatul 4 Cod penal.

II. Obiectul juridic al infracțiunii.

a) Ca și la celelalte infracțiuni privitoare la capacitatea de apărare a țării, obiectul juridic generic al infracțiunii de lovire sau insultă a superiorului constă din ocrotirea relațiilor sociale a căror normală formare și desfășurare sunt asigurate prin pregătirea și întărirea capacității de apărare a țării.

b) Obiectul juridic special. Prin incriminarea faptelor de lovire și insultă sunt ocrotite nemijlocit relațiile sociale a căror existență și dezvoltare sunt asigurate prin menținerea ordinii și disciplinei militare, sub aspectul atitudinii respectuoase a inferiorului (subordonatului) fața de superior (sef).

In afara ocrotirii acestui principal grup de relații sociale , sunt ocrotite în același timp și grup de relații sociale secundare referitoare la securitatea fizică(loviri)și, respectiv, demnitatea persoanei (insulte), ce se cuvin apărate împotriva actelor de violență fizică sau de desconsiderare a demnității persoanei.

III. Obiectul material al infracțiunii. Pentru fapta de lovire, obiectul material îl constituie corpul superiorului(șefului), asupra căruia s-a efectuat acțiunea de lovire. La fapta de insultă în genere nu există un obiect material. S-ar putea însă ca insulta să se materializeze în acțiuni îndreptate asupra obiectelor subiectului pasiv, cu scopul de a-i diminua prestigiul(cum ar fi scuiparea superiorului, aruncarea în noroi a capelei superiorului, tăierea nasturilor mantalei acestuia, astfel încât să fie pus într-o situație ridicolă). Aceste obiecte, asupra cărora se răsfrânge acțiunea subiectului activ, vor forma obiectul material al infracțiunii.

IV. Subiecții infracțiunii.

a) Subiect activ nemijlocit(autor) al faptei de lovire sau insultă este militarul inferior în grad sau subordonat. Una din aceste calități este suficientă, iar dacă făptuitorul le are pe amândouă, aceasta nu influențează asupra unității infracțiunii.

Subiectul activ nemijlocit al faptelor de lovire sau insultă a superiorului este așadar un subiect calificat.

Participarea este posibilă sub forma complicității și a instigării.

b) Subiect pasiv este în principal unitatea militară a cărei ordine și disciplină au fost tulburate. Subiect secundar este militarul de un grad superior sau având funcția de șef(chiar dacă este de grad egal ori inferior în această din urmă situație), care a fost victimă a lovirii sau insultei.

Subiectul pasiv este, la rândul său, calificat prin una din cele două calității ce se cer îndeplinite(superior sau șef).

V. Locul și timpul săvârșirii infracțiunii. În conținutul juridic(de bază) al infracțiunilor de lovire sau insultă nu este prevăzută o cerință legală referitoare la locul unde s-au comis faptele.

Dacă cerințele privitoare la locul săvârșirii nu condiționează existența faptei penale, în schimb, cunoașterea acestui loc contribuie la aflarea gradului concret de pericol al faptei(de exemplu o lovire sau o insultă proferată la adresa superiorului intr-un loc unde este adunată trupa prezintă o mai mare gravitate decât dacă aceeași faptă ar fi comisă într-un loc unde nu se mai găsesc alte persoane).

Faptele de lovire sau insultă a superiorului în forma simplă(tipică) nu sunt condiționate de îndeplinirea vreunei cerințe privind timpul. Atunci când lovirea sau insulta sunt săvârșite în timp de război, această împrejurare conduce la o variantă agravată a infracțiunii.

La fapta de lovire a superiorului, factorul timp constituie o agravantă și în cazul când lovirea se săvârșește asupra superiorului sau șefului aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu.

De observat că subiectul activ trebuie să știe sau să-și fi putut dea seama că victima este șef sau superior, indiferent dacă acesta purta uniformă sau nu în momentul comiterii faptei asupra sa.1)

Dacă se dovedește că subiectul activ s-a aflat în eroare cu privire la calitatea de superior sau șef a subiectului pasiv, el nu va răspunde pentru infracțiunea prevăzută în articolul 335 Cod penal, dar va răspunde pentru infracțiunea de lovire sau insultă, deoarece pentru existența acestor infracțiuni nu se cere ca subiectul activ să aibă vreo calitate determinată.

2. Structura și conținutul juridic al infracțiunii.

Dat fiind că dispoziția legală incriminează două fapte diferite, în cele ce urmează sunt date explicații cu privire la conținutul al faptei de lovire, iar apoi la cel al faptei de insultă.

A. Structura infracțiunii de lovire este alcătuită din situația premisă și conținutul constitutiv.

I. Situația premisă . Lovirea superiorului presupune un raport de serviciu militar care pune față în față doi militari, pe militarul subordonat sau inferior și pe șeful sau superiorul său.

Fără realizarea acestei situații preexistente (subiecții infracțiunii să fie militari de grade diferite, iar cel lovit sa aibă –în raport cu autorul faptei –poziția de superior în grad sau șef) fapta nu va constitui o lovire a superiorului susceptibilă de încadrare în articolul 335 Cod penal, ci infracțiunea de lovire din articolul 180 Cod penal.

Dacă militarii sunt de același grad, iar prin funcție nici unul nu este șef față de celălalt, fapta de lovire se va încadra în articolul 180 , ca lovire simplă; aceeași soluție și pentru situația când un militar lovește un civil.

II. Conținutul constitutiv. Acesta este stabilit prin dispoziția din alineatul 1 al articolului 335 Cod penal: „Lovirea superiorului de către superior sau a șefului de către subordonat se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani”.

a)latura obiectivă a faptei de lovire a superiorului are un conținut asemănător cu latura obiectivă a faptei de lovire simplă, în ceea ce privește elementul material, modul de realizare a acestuia, mijloacele folosite.

În conținutul laturii obiective elementul material constă, așadar, în atingerea fizică a corpului militarului superior în grad sau șef, acțiune a cărei urmare imediată se caracterizează prin producerea unei suferințe fizice sau a unei vătămări ce necesită îngrijiri medicale până la 10 zile, iar prin aceasta – o serioasă atingere a ordinii și disciplinei militare.

1) Dragoș Cojocaru , pag 68.

b) În ceea ce privește latura subiectivă, pentru existența elementului subiectiv al faptei de lovire a superiorului, este nevoie ca făptuitorul să fi săvârșit cu voință acțiunea producătoare de suferințe fizice sau de vătămări și să fi lucrat cu intenție, directă sau indirectă , intenție care implică cunoașterea calității victimei și prevederea rezultatului acțiunilor sale, rezultat a cărui producere a urmărit-o sau a acceptat-o(articolul 19 punctul 1 Cod penal).

Este suficient ca subiectul activ să cunoască că cel lovit este militar superior sau șef, indiferent dacă purta sau nu haină militară în momentul săvârșirii lovirii.

Lovirea superiorului săvârșită din culpă nu constituie infracțiune, fiindcă în dispozițiile articolului 335 nu se prevede incriminarea lovirii superiorului din culpă, și nici dispoziția din alineatul 1 al articolului 184 Cod penal nu incriminează lovirile din culpă.

În cazul în care făptuitorul s-a aflat în eroare asupra calității victimei, fapta va constitui o lovire simplă(articolul 180 Cod penal) dacă făptuitorul a crezut că cel lovit este un militar de același grad sau funcție ori un civil ,sau o lovire a inferiorului prevăzută de articolul 336, dacă făptuitorul a crezut că subiectul pasiv este inferior în grad sau subordonat.

Lovirea superiorului săvârșită cu intenție sau din culpă, care a produs o vătămare a integrității corporale sau a sănătății, ce necesită îngrijiri medicale de cel mult 60 zile , sau vreo vătămare corporală gravă , va fi sancționată, după caz, potrivit dispozițiilor din articolul 181 , 182 sau 184 Cod penal, iar în caz că s-a cauzat moartea victimei, potrivit articolului 183 Cod penal, toate în concurs cu infracțiunea de lovire a superiorului.

B. Structura infracțiunii de insultă este alcătuită, de asemenea, dintr-o situație premisă și un conținut constitutiv.

I Situația premisă constă în același raport de serviciu militar ca și la fapta de lovire a superiorului. Trebuie deci și în cazul faptei de insultă a superiorului ca subiecții infracțiunii să fie militari, iar făptuitorul să fie de grad inferior sau subordonat militarului insultat.

Dacă făptuitorul este superior în grad, dar subordonat militarului insultat, această sin urmă împrejurare trebuie luată cu precădere la justa încadrare a faptei de insultă a superiorului.

II Conținutul constitutiv este stabilit prin dispoziția din alineatul 3 al articolului 335 Cod penal : „Insulta superiorului de către inferior sau a șefului de către subordonat se pedepsește cu închisoare de la 1 lună la 1 an.”

Noțiunea de atingere adusă onoarei are un conținut mai larg în cazul insultei adresate unui superior sau șef, așa încât la aprecierea caracterului ofensator trebuie avut în vedere respectul ce trebuie să fie acordat superiorului sau șefului de către cei subordonați sau inferiori în grad.

Pe de altă parte, termenul „insultă” în conținutul infracțiunii de insultă a superiorului are accepțiunea largă de orice atingere adusă onoarei superiorului sau șefului, atingere care implică o încălcare a disciplinei militare(insultă, amenințare, calomnie).

Amenințarea sau calomnia, deși sunt incriminate ca fapte de sine stătătoare se înregistrează însă în conținutul noțiunii de insultă ca modalități ale acesteia în cazul de insultă a superiorului.

Această lărgire a conținutului noțiunii de insultă se întemeiază pe caracterul special al infracțiunii contra ordinii și disciplinei militare, caracter care impune ca preluarea oricăror cuvinte jignitoare la adresa superiorului sau șefului să constituie o atingere adusă disciplinei militare.

Această extindere are loc chiar atunci când amenințarea sau cuvintele calomnioase nu ar întruni elementele infracțiunilor respective.

Extinderea nu constituie o încălcare a principiului legalității incriminărilor, fiindcă ea nu privește conținutul incriminării, ci interpretarea unui cuvânt folosit în cuprinsul textului incriminator.

Când amenințarea sau calomnia proferată la adresa superiorului sau a șefului întrunește elementele constitutive ale acestor infracțiuni, va exista concurs între infracțiunea de insultă a superiorului și infracțiunea de amenințare sau calomnie(articolul 33 litera b Cod penal).

Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru menținerea ordinii și disciplinei militare, stare de pericol provocată prin nesocotirea respectului cuvenit militarului superior în grad sau șef.

Urmarea imediată constând într-o stare inerentă faptei săvârșite, legătura de cauzalitate care întregește latura obiectivă a faptei este implicit dovedită prin săvârșirea elementului material.

Din punctul de vedere al laturii subiective, este necesar ca militarul să fi săvârșit cu voință acțiunea prin care a adus insultă superiorului și să fi prevăzut urmările faptei sale.

Forma de vinovăție este intenția fie directă fie indirectă. Fapta comisă din culpă nu are caracter penal.

În caz de eroare asupra gradului militarului insultat, dacă făptuitorul a crezut că acesta are un grad superior, dar în realitate era de grad inferior, fapta se va încadra în dispoziția din articolul 336 (insulta inferiorului); în același text se va încadra și insulta superiorului, când făptuitorul a crezut că subiectul pasiv este un subordonat sau inferior în grad(articolul 51 Cod penal).

Dacă ofensa este adresată unui militar de același grad sau unui civil, fapta săvârșită va constitui infracțiunea de insultă simplă prevăzută de articolul 205 Cod penal.

3. Forme, modalități, sancțiuni

I. Formele infracțiunii.

a) Forme imperfecte. În desfășurarea activităților infracționale care realizează faptele de lovire sau insultă nu sunt excluse actele pregătitoare; aceste acte premergătoare momentului când începe executarea acțiunii de lovire sau insultă a superiorului nu au caracter penal, deoarece nu sunt incriminate de lege.

Același lucru și cu privire la tentativă , posibilă atât la acțiunea de lovire cât și uneori la acțiunea de insultă (săvârșită în scris), dar care nu este incriminată de lege.

b) Consumarea. Fapta de insultă a superiorului se consumă în momentul în care o expresie ofensatoare a fost proferată la adresa sa prin cuvinte, gesturi sau alte mijloace, ofensă care a ajuns la cunoștința subiectului pasiv.

c) Epuizarea. De regulă, executarea acțiunilor de lovire și de insultă ia sfârșit chiar în momentul consumării faptei, iar urmarea imediată se produce în acest moment. Este posibil, însă, ca acțiunile să se prelungească sau să se producă amplificări ale urmărilor imediate, situații în care lovirea sau insulta capătă forme de infracțiune continuă sau continuată (de exemplu insulte realizate prin inscripții sau desene expuse un interval de timp mai îndelungat; loviri aplicate în mod repetat la mici intervale etc.).

II. Modalitățile infracțiunii. Deși dispoziția din alineatul 1 al articolului 335 Cod penal nu prevede modalitățile normative ale faptei simple de lovire sau insultă, aceste modalități există fiind arătate în dispozițiile care incriminează lovirea sau alte violențe(articolul 180 Cod penal) și insulta(articolul 205 Cod penal).

Lovirea superiorului în modalitatea simplă se comite fie prin acțiunea de lovire, fie prin orice acte de violență cauzatoare de suferințe fizice; tot o modalitate simplă a lovirii superiorului este și lovirea sau actele de violență cauzatoare de vătămări ce necesită îngrijiri medicale de cel mult 10 zile; această modalitate va atrage o pedeapsă mai aspră, corespunzător gradului de pericol al faptei săvârșite.

În dispoziția din alineatul 2 al articolului 335 Cod penal, este prevăzută modalitatea agravată a lovirii superiorului, determinată de împrejurarea că cel lovit se găsea în exercițiul atribuțiilor de serviciu.

Față de un militar aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu trebuie, datorită acestei împrejurări, să se păstreze o atitudine de neștirbit respect din partea militarilor subordonați sau inferiori în grad; altfel , exercițiul atribuțiilor ar fi serios stânjenit sau compromis.

Se consideră ca fiind în exercițiul serviciului militarul care execută activități în baza dispozițiilor regulamentare sau a ordinelor primite sau efectuează acte ce-i revin potrivit gradului sau funcției.

Insulta superiorului se poate săvârși prin acțiuni alternative prevăzute de dispoziția di articolul 205, toate constituind modalități normative de săvârșire a faptei simple (tipice). Aceste modalități sunt : atingerea adusă onoarei, atingerea adusă reputației, expunerea la batjocură, atribuirea de defecte, boală sau infirmitate.

În alineatul final al articolului 335 Cod penal este prevăzută modalitatea agravată comună faptelor de lovire sau insultă a superiorului, agravare care constă în împrejurarea că fapta este săvârșită în timp de război.

Atât infracțiunea de lovire a superiorului, cât și cea de insultă a superiorului, pot prezenta în concret diferite modalități faptice(exemplu modul săvârșirii, situația celor doi suspecți, mobilul sau scopul urmărit de făptuitor, rezonanța pe care a avut-o fapta și alte împrejurări).

III. Sancțiuni. Pedeapsa pentru fapta de lovire a superiorului ,prevăzută în dispoziția din alineatul 1 al articolului 335(modalitatea simplă) este închisoarea de la 3 luni la 2 ani.

Pentru modalitatea normativă agravată din alineatul 2 al articolului 335, pedeapsa este închisoarea de la 1 la 5 ani.

Pedeapsa pentru fapta de insultă a superiorului, prevăzută în alineatul 3 al articolului 335 este închisoarea de la o lună la 1 an.

Dacă faptele de lovire sau insultă sunt săvârșite în timp de război, maximul pedepselor de 2 an i, de 5 ani și ,respectiv, de 1 an, arătate mai sus, se sporește cu 2 ani (modalitatea normativă agravată din ultimul alineat al articolului 335 Cod penal).

Ca la orice altă infracțiune, la stabilirea și aplicarea pedepsei instanța este datoare să țină seama de criteriile generale, de individualizare arătate în articolul 72 Cod penal.

Pedeapsa până la 2 ani, aplicată militarilor în termen, se execută în unități militare disciplinare.

4.Aspecte procesuale.

Punerea în mișcare a acțiunii penale se face la sesizarea comandantului(articolul 337 Cod penal și articolul 226 alineatul 1 Cod procesual penal), iar luarea măsurilor preventive se dispune de către procurorul militar numai dacă există avizul prealabil al comandantului unității din care face parte autorul faptei( articolul 226 alineatul 3 Cod procesual penal).

Competența de a soluționa cauza în primă instanță aparțin fie tribunalului militar de mare unitate, fie tribunalului militar, în funcție de situația militară a făptuitorului.

LOVIREA SAU INSULTA INFERIORULUI

1. Aspecte generale.

I. Concept și caracterizare.

Lovirea inferiorului este fapta militarului superior în grad sau cu atribuții de șef care lovește pe inferiorul ori pe subordonatul său. Insulta inferiorului este fapta militarului superior în grad sau cu atribuții de șef care insultă pe inferiorul ori subordonatul său.

Dacă prestigiul superiorilor sau șefilor este asigurat prin atitudinea de respect pe care trebuie să o manifeste față de ei militarii inferiori în grad sau subordonați, aceasta nu înseamnă că cei dintâi au dreptul să desconsidere pe militarii inferiori în grad sau funcție, recurgând – în raporturile cu aceștia – la mijloace de înjosire cum sunt lovirile și insultele.

Lovirea sau insulta inferiorului este o manifestare care prezintă pericol social, aducând reală atingere ordinii și disciplinei militare.

Pericolul social al infracțiunii de lovire sau insultă a inferiorului constă, așadar, în încălcarea ordinii și disciplinei militare de către superior sau șef, care – prin desconsiderarea prevederilor regulamentare – manifestă o atitudine nepermisă, lăsând sentimentul de demnitate al inferiorului (subordonatului), și prin aceasta ordinea și disciplina militară.

Sub aspectul caracterizării, faptele de lovire sau insultă nu se deosebesc de lovirea sau insulta superiorului decât prin inversarea subiecților activi și pasivi ai infracțiunii.

Schimbarea poziției subiecților infracțiunii determină și o oarecare deosebire a sferei acțiunilor ce pot fi considerate insulte(de exemplu, întoarcerea spatelui, atunci când subordonatul este în fața șefului, poate constitui o insultă, dar aceeași atitudine a șefului nu va constitui o insultă a inferiorului).

II. Obiectul juridic al infracțiunii.

a) Obiectul juridic generic este același ca la toate infracțiunile îndreptate contra capacității de apărare a patriei.

b) Obiectul juridic special îl; formează ocrotirea relațiilor sociale a căror existență și normală desfășurare sunt asigurate prin menținerea și întărirea ordinii și disciplinei militare sub aspectul apărării inferiorului (subordonatului), împotriva eventualelor acte de lovire sau insultă săvârșite de către superiorul (șeful) acestuia.

III. Obiectul material al infracțiunii

La fapta de lovire a inferiorului, obiectul material este corpul subiectului pasiv; la fapta de insultă de cele mai multe ori nu există un obiect material; sunt însă situații când și la această faptă există obiect material.

IV. Subiecții infracțiunii

a) Subiectul activ nemijlocit (autor) poate fi numai militarul având un grad superior ori care deține funcția de șef, în raport cu militarul lovit sau insultat. Această cerință califică subiectul activ nemijlocit al infracțiunii.

b) Subiect pasiv este militarul inferior în grad sau subalternul lovit de superior sau șeful său. Subiectul pasiv este și el circumstanțiat prin această cerință.

V. Locul și timpul săvârșirii infracțiunii

Locul unde este comisă fapta nu condiționează existența infracțiunii, dar poate fi o împrejurare care să influențeze asupra gradului de pericol social pe care îl prezintă fapta (mărindu-l sau micșorându-l).

Timpul de asemenea nu condiționează existența infracțiunii; dar dacă fapta este comisă în timp de război și a fost determinată de o necesitate militară nu are caracter penal.

2. Situația și conținutul juridic al infracțiunii

I. Situația premisă.

Constă în raportul de serviciu preexistent între subiecții infracțiunii din punctul de vedere al ierarhiei militare, subiectul activ trebuind să fie șef sau superior al militarului lovit sau insultat. În lipsa acestui raport, nu este posibilă săvârșirea faptei de lovire sau insultă a inferiorului.

II. Conținutul constitutiv este prevăzut în dispoziția din articolul 336 Cod penal „Lovirea inferiorului ori subordonatului de către superior sau șef se pedepsește cu închisoare de la 1 lună la 1 an.

Insulta inferiorului ori subordonatului de către superior sau șef se pedepsește cu închisoare de la 1 lună la 6 luni .

Dispozițiile alineatelor 1 și 2 nu se aplică în timp de război, dacă faptele au fost determinate de o necesitate militară.”

Acest conținut este asemănător cu acela alo infracțiunii de lovire sau insultă a superiorului(articolul 335).

În cuprinsul articolului 336 nu se arată în ce constă necesitatea militară; pot servi însă ca exemplu situațiile arătate în dispoziția din articolul 512 din

Codul justiției militare de la 1937 cum ar fi : „Superiorul era apărat de răspundere pentru lovirea inferiorului în caz de raliere a militarilor fugari sau de necesitatea opririi jafului, devastării ori dezertării de pe frontul de luptă sau pentru a întâmpina dezordini grave, ori din necesitatea unei manevre urgente, de care depinde siguranța unei nave.”

În genere, trebuie să se considere ca necesitate militară situațiile când îndeplinirea unui ordin sau unei misiuni în condițiile deosebite ale războiului face uneori necesară luarea unor măsuri nepermise în condițiile normale de activitate a unității, concretizate în lovirea ori insulta militarilor inferiori(subordonați).

Dacă nu se constată o necesitate militară care să justifice conduita superiorului sau a șefului , atunci lovirea sau insulta inferiorului comisă în timp de război păstrează caracterul penal.

3. Forme , modalități, sancțiuni

I. Formele infracțiunii.

Fazele prin care trece activitatea infracțională sunt identice ca acelea examinate la lovirea sau insulta superiorului.

Consumarea faptei nu necesită trecerea unui interval de timp de la începerea executării(consumarea momentană). Faza epuizării este întâlnită în cazurile în care lovirea capătă forma continuată prin acte succesive de lovire la scurte intervale în temeiul aceleiași rezoluții, sau forma progresivă prin amplificarea urmării inițiale(imediate), ori cazuri în care insulta ia forma continuă(săvârșită prin scrieri sau desene expuse public).

II. Modalitățile infracțiunii.

Dispoziția legală nu prevede modalități normative ale faptelor de lovire sau insultă a inferiorului. Aceste modalități sunt însă indicate de dispozițiile din articolul 180(lovirea și alte violențe) și respectiv din articolul 205(insulta). Infracțiunea este susceptibilă, în concret, de variate modalități faptice (determinate de împrejurări).

III. Sancțiuni.

Lovirea inferiorului ori a subordonatului este sancționată cu pedeapsa închisorii de la 1 lună la 1 an (articolul 336 alineatul 1).

Insulta inferiorului sau subordonatului este sancționată cu pedeapsa închisorii de la 1 lună la 6 luni.

În cazul în care lovirile au avut ca urmare vătămări corporale grave sau moartea, se vor aplica regulile de la concursul de infracțiuni(articolul 34 și 36 Cod penal).

La fel atunci când insulta adresată inferiorului sau subalternului conține și elementele constitutive ale infracțiunii de calomnie sau amenințare(articolul 33 litera b Cod penal).

4. Explicații procesuale.

Începerea urmăririi penale și punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la sesizarea comandantului (articolul 337 Cod penal), iar luarea măsurii deținerii preventive numai cu avizul unității din care face parte făptuitorul (articolul 226 Cod procesual penal).

Organele competente a efectua urmărirea și a lua măsurile preventive sunt cele arătate la dezertare.

Competența judecării cauzei revine – după caz – tribunalului militar de mare unitate sau tribunalului militar teritorial(articolul 26 punctul 1 și articolul 28 punctul 1 Cod procesual penal).1)

1) Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane , ș. a. , „Explicații teoretice ale codului penal român” , vol IV , București 1972, pag. 816.

Bibliografie

1. Ion Oancea „Explicații teoretice ale Codului Penal Român” , partea generală.

2. Vintilă Dongoroz „Drept penal” 1939.

3. Vintilă Dongoroz „Explicații teoretice ale Codului Penal Român” , vol. I.

4. George Antoniu „Reflecții asupra conceptului de infracțiune” , în Studii și cercetări juridice nr.2 din 1980.

5. Prof. univ. dr. Vasile Dobrinoiu „Drept Penal” partea generală , Editura Europa – Nova, București – 1997.

6. Dragoș Cojocaru „Infracțiuni contra capacității de apărare” , Editura Științifică și Enciclopedică , București – 1975.

7. Dumitru Popescu „Privire istorică asupra justiției militare din România” , Editura Militară , București – 1977.

8.Iosif Fodor și colectivul „Explicații teoretice ale Codului Penal Român” , Editura Academiei Române , București , 1971, vol. I.

9. „Regulamentul de ordine interioară în unitate” de colonel Viorel Constantinescu , București , 1971 ,vol. IV.

10. „Regulamentul Disciplinei Militare” , Editura Militară , București , 1973

11. Victor Roșca , cercetător științific : „Explicații teoretice ale Codului Penal Român” , titlul X.

12. Octavian Loghin și Tudorel Toader „Drept Penal Român” , Casa de editură și presă „șansa” SRL , bucurești , 1994.

13. „Dispozițiuni prevăzute de Regulamentul serviciului de garnizoană și de gardă al Forțelor Armate” , București , Editura Militară , MFA , 1965.

14.Gheorghe Nistoreanu , Alexandru Boroi ș.a. : „Drept penal special” , Editura Europa – Nova , București – 1999.

15. Dragoș Cojocaru „Probleme din partea judiciară a instanțelor militare” , RRD nr. 7/1971.