. Infractiuni Contra Intereselor Publice Savarsite de Functionari Publici Si Alti Functionari
CUPRINS
INTRODUCERE
Creșterea rolului administrației publice în evoluția societății moderne românești determină o cunoaștere profundă a acesteia pentru ca pe baza acestor cunoștințe să fie posibilă organizarea rațională și funcționarea eficientă a acesteia.
Administrația publică reprezintă puterea executivă a statului, desfășurând activități prin care este organizată executarea și se execută în concret legea. S-a subliniat că administrația publică nu este altceva decât activitatea unor colective organizate de oameni care desfășoară această activitate pentru satisfacerea unor interese publice generale în raport cu alți oameni.
Oricât de perfectă ar fi organizarea unui organism social și oricât de bune legi și decizii ar fi, rămâne doar o simplă schemă, fără viabilitate, dacă nu există oameni competenți, activi și devotați binelui public, care să fie însărcinați cu punerea în executare a acestor legi.
Responsabilitățile care le sunt atribuite celor care realizează administrația publică, și anume funcționarii publici, impun o analiză a problematicii și din perspectiva unei alte ramuri de drept, dreptul penal.
Dreptul penal este un regulator deosebit de important nu numai al vieții publice ci și al comportamentului și atitudinilor individuale. Definește valorile importante pentru comunitate, asigurând protecția valorilor fundamentale ale acelei comunități.
Prin reglementările legislației penale se poate citi care este condiția morală a societății, care este sistemul de valori pe care este edificat statul. Se mai poate observa și locul pe care îl ocupă omul în stat și drepturile care i se cuvin.
Motivul alegerii temei a fost reprezentat de actualitatea acesteia și de faptul că există puține demersuri în cercetarea problematicii în cauză.
Prin lucrarea de față vreau să atrag atenția asupra gravității faptelor săvârșite chiar de către cei care au obligația primordială de a respecta legea, de a-și îndeplini în mod corect și eficient atribuțiile, de a avea o atitudine responsabilă pentru asigurarea bunului mers al autorităților și instituțiilor publice în care lucrează, de a apăra și gestiona cu grijă și corectitudine patrimoniul de care acestea dispun.
În anumite împrejurări care constau, fie în nivelul înalt la care se află funcționarii publici care săvârșesc asemenea fapte, fie într-o participație multiplă care uneori îmbracă forma criminalității organizate ori a pagubelor efective pricinuite proprietății publice, aceste infracțiuni pot afecta în mod foarte grav starea de legalitate, de echilibru și de stabilitate economică și socială a statului.
Situându-se la granița dintre dreptul administrativ și dreptul penal, lucrarea de față își propune cercetarea problematicii din perspectiva celor două ramuri de drept.
Pentru o tratare cât mai completă a temei, am considerat necesar punerea în discuție a mai multor aspecte, aspecte care sunt discutate pe cuprinsul a trei capitole teoretice și a unuia aplicativ.
Astfel, în primul capitol, am prezentat funcția și funcționarul public din perspectiva dreptului administrativ, vorbind aici despre problemele care interesează în vederea realizării analizei infracțiunilor săvârșite de aceștia.
În capitolul al doilea, am prezentat infracțiunea ca instituție fundamentală a dreptului penal și aspecte esențiale pentru demersul inițiat.
Capitolul trei cuprinde delimitarea infracțiunilor care aduc atingere unor activități de interes public sau altor activități reglementate de lege precum și o analiză amănunțită a acestora.
Ultimul capitol materializează partea de teorie a lucrării prin prezentarea unor spețe cu privire la infracțiunile contra intereselor publice săvârșite de funcționari publici și alți funcționari și prezintă o concluzie asupra acestora.
În elaborarea prezentei lucrări am studiat doctrina românească dar și cea străină în materie precum și reglementările legislative în vigoare.
CAPITOLUL I
FUNCȚIA PUBLICĂ ȘI FUNCȚIONARUL PUBLIC
CONSIDERAȚII GENERALE
Considerații generale asupra noțiunii de funcție publică
Noțiunea de funcție publică reprezintă o noțiune fundamentală a dreptului public în general, a dreptului administrativ în particular, strâns legată de noțiunea de organ, autoritate, activitate administrativă.
Funcția publică și funcționarul public sunt instituții juridice ale dreptului public, în general, și ale dreptului administrativ, în particular, care s-au conturat ca atare într-o continuă dispută între doctrină, jurisprudență și reglementare.
Potrivit Legii nr. 188/1999 cu modificările și completările ulterioare, „funcția publică reprezintă ansmblul atribuțiilor și responsabilităților, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administrația centrală și locală.”
Doctrinarii interbelici oferă o serie de definiții pentru funcția publică, dintre care am ales să o prezentăm pe cea a prof. Paul Negulescu după cum urmează: „funcția publică reprezintă complexul de puteri și competențe, organizat de lege pentru satisfacerea unui interes general, în vederea ocupării, în chip temporar, de un titular sau de mai mulți, persoană fizică, care, exercitând puterea în limitele competenței, urmărește realizarea scopului pentru care a fost realizată funcțiunea.”
În doctrina actuală, funcția publică a fost privită și ca instituție complexă, aflată la granița dintre dreptul administrativ și dreptul muncii și reprezintă situația juridică a persoanei fizice învestite legal cu atribuții în realizarea competenței unei autorități sau instituții publice. Situația juridică respectivă constă în ansamblul drepturilor și obligațiilor care formează conținutul raportului juridic complex dintre persoana fizică respectivă și organul care a învestit-o cu funcția publică.
Natura juridică a funcției publice
În ceea ce privește natura juridică a funcției publice s-au dezvoltat două poziții fundamentale diferite.
Pe de o parte, poate fi identificată teoria situației contractuale, prin care s-a încercat definirea funcției publice, fie prin intermediul unor instituții ale dreptului civil, în speță contractul de mandat (autorii germani), fie prin intermediul unor instituții ale dreptului administrativ, în speță contractul administrativ (autorii francezi).
Pe de altă parte, este vorba despre teoria statutului legal, susținută de marii specialiști francezi, funcția de stat fiind privită ca un statut legal, deoarece actul său de instituire este întotdeauna un act de autoritate iar cel care exercită funcția, exercită autoritatea statală și nu drepturile izvorâte dintr-o situație contractuală.
În doctrina postbelică s-au fundamentat de asemenea două teze opuse cu privire la natura juridică a funcției publice.
Pe de o parte, autorii de drept civil, în special, de drept al muncii, au susținut teza unicității izvorului raportului juridic de muncă, opinie care a permis desprinderea următoarelor consecințe: contractul individual de muncă este unicul temei al raportului juridic de muncă; regimul administrativ se poate manifesta doar până în momentul încheierii contractului de muncă; răspunderea funcționarilor este identică, cu răspunderea oricărei persoane încadrate în muncă; raportul de funcție este un raport de muncă iar normele care îl reglementează sunt norme ale dreptului muncii.
Pe de altă parte, orientarea inițială a autorilor de drept administrativ și a unor autori de dreptul muncii s-a axat pe ideea dublului raport juridic al funcționarului public care apărea atât ca subiect al unui raport de serviciu, cât și ca subiect al unui raport de muncă.
În ceea ce privește raportul de serviciu este necesară stabilirea naturii sale juridice.
În opinia specialiștilor în dreptul muncii, raportul de serviciu este tot o formă a raportului juridic de muncă și nu un raport de drept administrativ.
Dintr-o asemenea perspectivă, funcționarii publici sunt priviți ca agenți ai autorităților (instituțiilor) publice care concură la realizarea puterii publice și de aceea, sunt supuși, cu preponderență, regulilor speciale de drept administrativ.
Calitatea de funcționar public izvorăște din actul de numire în funcție, care este un act de drept administrativ și nu de dreptul muncii.
În baza actului de numire în funcție ia naștere un raport de serviciu care este un raport de drept public având ca obiect realizarea puterii publice.
În concluzie, raportul de serviciu este un raport contractual de drept administrativ, și nu de dreptul muncii, deși cele două raporturi prezintă și unele trăsături comune.
Acest punct de vedere a fost îmbrățișat și de actualul legiuitor care definește expres raporturile de serviciu, ca fiind acele raporturi care „se nasc și se exercită pe baza actului administrativ de numire, emis în condițiile legii” cu precizarea că: „exercitarea raporturilor de serviciu se realizează pe perioadă nedeterminată” și, doar prin excepție de la această prevedere, „funcțiile publice pot fi ocupate pe perioadă determinată, în condițiile expres prevăzute de lege”.
Ulterior, cele două categorii de raporturi au fost privite ca formând o unitate dialectică indestructibilă, ce ducea la un raport de sine stătător – raportul de funcție.
De regulă, autorii de drept administrativ au susținut ideea caracterului legal al funcției publice, actul de numire în funcție fiind un act unilateral de voință,de drept public și nicidecum un contract de drept comun. Funcționarul public se găsește într-o situație legală ceea ce presupune ca trăsăturile acesteia să fie stabilite de lege iar atribuțiile care îi sunt încredințate sunt de ordin general, stabilite de lege, nu în interesul funcționarului, ci în interesul serviciului public. Legea organizează funcția cu atribuțiile stabilite pentru aceasta și oricare persoană, care întrunește condițiile legii, poate aspira la accesul și exercitarea funcției respective. Situația juridică a funcționarului public este așadar statutară.
Cu alte cuvinte, situația juridică a funcționarilor publici trebuie socotită o situație juridică obiectivă, ca urmare, raportul dintre funcționar și funcția publică este un raport juridic obiectiv. Funcționarul public care îndeplinește atribuțiile ce-i sunt stabilite, exercită o putere legală și nu un drept subiectiv.
Prin urmare, constituirea posturilor și delimitarea exactă a atribuțiilor acestora, se arată în doctrina actuală, trebuie să aibă un caracter legal. Pe cale de consecință, atribuțiile specifice funcțiilor administrative nu pot face obiectul unor tranzacții între părți și nici al unor contracte. De asemenea, ele nu pot fi modificate sau desființate decât tot prin lege sau un act normativ adoptat în baza legii fără a fi necesară obținerea consimțământului din partea titularului funcției.
Constituționalitatea funcției publice
Bazele constituționale ale funcției publice se regăsesc, în principal, în conținutul art. 16 alin. 3 și art. 73 alin. 3 lit. j) din Constituția României.
Astfel, art. 16 alin. 3 din Constituția României consacră principiul potrivit căruia: „Funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condițiile legii, de persoanele care au cetățenia română și domiciliul în țară. Statul român garantează egalitatea de șanse între femei și bărbați pentru ocuparea acestor funcții și demnități.”
Două modificări esențiale au intervenit față de dispoziția inițială.
În primul rând, a fost eliminată condiția de a avea numai cetățenia română pentru ocuparea unei demnități sau funcții publice, deoarece în spiritul reglementărilor europene, nu era justificată interdicția ocupării acestor funcții de către cetățenii români care au și altă cetățenie, de regulă, a țărilor din zona civilizației europene.
În al doilea rând, s-a prevăzut garanția egalității dintre femei și bărbați în ocuparea unei asemenea funcții, garanție ce corespunde unui curent de idei caracteristic dezvoltării democrațiilor contemporane și prezintă semnificația unei discriminări pozitive, în favoarea femeilor, peări pozitive, în favoarea femeilor, pentru a dobândi un rol mai important în viața publică a țării.
O altă dispoziție constituțională în materie se regăsește în art. 73 alin. 3 în care se enumeră domeniile în care se reglementează prin lege organică, statutul funcționarilor publici, putând fi identificat la lit. j). Deoarece la același articol, la lit. p) se menționează și „regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele și protecția socială” ca materie a legii organice , rezultă că legiuitorul constituant a urmărit să consacre un regim statutar, pentru funcționarii publici și un regim contractual, pentru ceilalți salariați.
Aceste principii constituționale exprimă adevărul că funcția publică are un fundament obiectiv în toate elementele sale, deoarece învestirea în funcție se realizează în conformitate cu dispozițiile legii iar conținutul său este de asemenea reglementat prin lege.
Trăsăturile funcției publice
Trăsăturile fundamentale care caracterizează funcțiile publice sunt următoarele:
Sunt create pentru relizarea puterii publice, a atribuțiilor stabilite prin lege instituțiilor publice administrative;
Au caracter permanent și o funcționare continuă în scopul satisfacerii unui interes general, în mod continuu și neintermitent, cât timp există competența pe care funcția publică o realizează;
Reprezintă un complex de atribuții și puteri care fac parte din sfera de competență a unei persoane administrative (instituție publică, regie autonomă);
Sunt create prin lege, prin act de putere, deci unilateral și nu contractual. În același timp, funcțiile publice pot fi modificate sau poate fi schimbat conținutul lor, în mod unilateral, prin lege sau prin act subsecvent, fără acordul celor care le exercită;
Sunt organizate pentru a satisface interesele generale, publice, și nu interese personale;
Au un anumit grad de specializare, o competență determinată de lege, în cadrul căreia urmăresc satisfacerea unui anumit interes general;
Pot exista și în afara sistemului organelor administrației publice (Stabilimentele de utilitate publică).
Principiile care stau la baza exercitării funcției publice sunt:
legalitate, imparțialitate și obiectivitate;
transparență;
eficiență și eficacitate;
responsabilitate, în conformitate cu prevederile legale;
orientare către cetățean;
stabilitate în exercitarea funcției publice;
subordonrea ierarhică.
Funcția publică, concepută ca un complex de drepturi și obligații își găsește concretizarea în momentul în care o persoană fizică exercită anumite puteri în limitele funcției.
Persoanele fizice sunt titularii funcției publice și ele reprezintă instrumentele de a voi și a acționa ale autorităților sau funcțiunilor.
Considerații generale asupra funcționarului public
1.2.1. Noțiunea de funcționar public. Definiție și trăsături
Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici cu modificările și completările ulterioare, definește funcționarul public ca reprezentând „persoana numită într-o funcție publică”, cu precizarea că „totalitatea funcționarilor publici din autoritățile și instituțiile publice din administrația publică centrală și locală constituie corpul funcționarilor publici”.
Doctrina actuală dă mai multe definiții funcționarului public. Antonie Iorgovan, în lucrarea sa „Tratat de drept administrativ” din 2001, definește funcționarul public ca fiind „persoana fizică învestită în mod legal, prin actul de voință unilaterală al unei autorități publice sau al cetățenilor, cu sarcina îndeplinirii pe un timp limitat sau nedeterminat a unei funcții publice, în vederea realizării competenței organului din structura căreia face parte funcția respectivă”. În aceeași notă, Valentin Prisăcaru privește funcționarul public ca fiind „acea persoană fizică, care, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege, a fost învestită prin numire într-o funcție publică, pentru a desfășura, contra unui salariu, o activitate continuă și ritmică. Pe timpul cât deține o funcție publică, persoana fizică are anumite drepturi și îi revin anumite obligații.”
Din definiția legală dată funcționarului public, se pot desprinde următoarele trăsături caractersitice:
Funcționarul public este o persoană fizică desemnată în funcție conform legii sau actelor juridice emise pe baza legii;
Este învestit în mod legal în funcție printr-un act de voință unilaterală, urmat de depunerea jurământului prevăzut de lege;
Funcționarul public exercită o funcție cu caracter permanent;
Îndeplinește atribuțiile funcției în scopul realizării competenței autorității publice din care face parte acea funcție.
Funcționarul public este legat de administrație printr-un statut legal, în care sunt prevăzute atribuțiile, drepturile și obligațiile, deci, situația funcționarului public este statutară. Situația juridică a funcționarilor publici trebuie socotită o situație juridică obiectivă, ca urmare, raportul dintre funcționar și funcția publică este un raport juridic obiectiv. Funcționarul public care îndeplinește atribuțiile ce-i sunt stabilite, exercită o putere legală și nu un drept subiectiv.
Prin Legea 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, modificată ulterior prin Legea 161/2003, se recunoaște și existența altor categorii de funcționari publici în afara celor supuși reglementărilor sale. Astfel, potrivit legii, „pot beneficia de statute speciale, funcționarii publici care își desfășoară activitatea în cadrul următoarelor servicii publice:
structurile de specialitate ale Parlamentului României;
structurile de specialitate ale Administrației Prezidențiale;
structurile de specialitate ale Consiliului Legislativ;
serviciile diplomatice și consulare, autoritatea vamală;
poliția și alte structuri ale Ministerului de Interne;
alte servicii publice stabilite prin lege.”
Legea prevede expres (art. 6) categoriile de personal cărora nu li se aplică dispozițiile sale și anume:
personalului salariat din aparatul propriu al autorităților și instituțiilor publice care desfășoară activități de secretariat, administrative, protocol, gospodărire, întreținere-reparații și de deservire, precum și a altor categorii de personal care nu exercită prerogative de putere publică;
personalului salariat încadrat, pe baza încrederii personale, la cabinetul demnitarului;
corpului magistraților;
cadrelor didactice;
persoanelor numite sau alese în funcții de demnitate publică.
Ultima categorie evocată a fost apreciată de doctrina actuală, ca firească, deoarece aceste persoane sunt supuse jocului politic, și deci sunt selectate după criterii exclusiv politice, fără a se supune regulilor privind stabilitatea, ocuparea prin concurs, etc.
Totuși, modul exhaustiv de redactare a textului a fost criticat, datorită lipsei de distincție între demnitarii centrali și cei locali, existând riscul includerii în categoria de demnitar a unor situații care presupun numai un statut de funcționar public.
1.2.2. Categorii de funcții publice și de funcționari publici
Un prim criteriu de clasificare al funcțiilor publice este reprezentat de nivelul studiilor necesare ocupării funcțiilor publice, rezultând trei clase:
Clasa I, cuprinde funcțiile publice pentru a căror ocupare se cer studii superioare de lungă durată absolvite cu diplomă de licență sau echivalentă;
Clasa a II-a, cuprinde funcțiile publice pentru a căror ocupare se cer studii superioare de scurtă durată, absolvite cu diplomă;
Clasa a III-a, cuprinde funcțiile publice pentru a căror ocupare se cer studii medii liceale, absolvite cu diplomă.
Potrivit art. 8 din Legea 188/1999, funcțiile publice se împart în:
– Funcții publice de stat: sunt funcțiile publice stabilite și avizate, potrivit legii, în cadrul ministerelor, organelor de specialitate ale administrației publice centrale, precum și în cadrul autorităților administrative autonome.
– Funcții publice teritoriale: sunt funcțiile publice stabilite și avizate, potrivit legii, în cadrul instituției prefectului, serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale.
– Funcții publice locale: sunt funcțiile publice stabilite și avizate, potrivit legii, în cadrul aparatului propriu al autorităților administrației publice locale și al instituțiilor publice subordonate acestora.
O a doua clasificare a funcțiilor publice are în vedere nivelul atribuțiilor titularului funcției publice, rezultând următoarele categorii:
Funcții publice corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici;
Funcții publice corespunzătoare categoriei funcționari publici de conducere;
Funcții publice corespunzătoare categoriei funcționari publici de execuție;
Cea de a treia clasificare împarte funcțiile publice în funcții publice generale și funcții publice specifice.
Funcțiile publice generale reprezintă ansamblul atribuțiilor și responsabilităților cu caracter general și comun pentru toate autoritățile și instituțiile publice necesare realizării competențelor generale.
Funcțiile publice specifice reprezintă ansamblul atribuțiilor și responsabilităților cu caracter specific unor autorități și instituții publice, necesare realizării competențelor lor specifice.
Categorii de funcționari publici
Potrivit art. 11 alin. 1 din Legea nr. 188/1999, funcționarii publici sunt: debutanți sau definitivi.
Pot fi numiți funcționari publici debutanți persoanele care au promovat concursul pentru ocuparea unei funcții publice și nu îndeplinesc condițiile prevăzute de lege pentru ocuparea unei funcții publice definitive.
Pot fi numiți funcționari publici definitivi următorii:
funcționarii publici debutanți, care au efectuat perioada de stagiu prevăzută de lege și au obținut rezultat corespunzător la evaluare;
persoanele care intră în corpul funcționarilor publici prin concurs și care au vechime corespunzătoare funcției publice de minimum 12 luni, 8 luni și, respectiv, 6 luni, în funcție de nivelul studiilor absolvite;
persoanele care au promovat programe de formare și perfecționare în administrația publică.
Din examinarea cuprinsului articolelor 12, 13 și 14 din aceeași lege, rezultă trei categorii de funcționari publici, și anume:
categoria înalților funcționari publici;
categoria funcționarilor publici de conducere;
categoria funcționarilor publici de execuție.
Doctrina română de specialitatea are mai multe clasificări pentru funcționarii publici.
O clasificare este cea care îi împarte pe funcționarii publici în trei categorii: de decizie, de pregătire a deciziilor și de execuție.
O altă clasificare stabilește două grupuri de funcționari publici și anume funcționari numiți și funcționari aleși, conform criteriului desemnării lor.
Într-o clasificare, funcționarii publici se divid în două categorii: funcționarii de drept și funcționarii de fapt. Această clasificare are în vedere criteriul legalității învestirii lor. Funcționarii de drept sunt socotiți aceia care au fost învestiți în mod legal cu exercitarea funcției publice, adică respectând toate cerințele legale. Funcționarii de fapt sunt considerați aceia care nu au fost învestiți legal în funcție deoarece nu s-au respectat condițiile cerute de lege. Spre exemplu, dacă o persoană este numită într-o funcție publică fără să îndeplinească cerințele de studii și vechime, aceasta este doar un funcționar de fapt, pentru că numirea a fost făcută cu înălcarea dispozițiilor legale.
1.2.3. Drepturile și obligațiile funcționarilor publici
În doctrina de drept public se fac referiri la o deontologie a funcționarilor publici privită ca ansamblul atribuțiilor, obligațiilor morale și juridice ale acestora, necesare pentru îndeplinirea misiunilor ce incumbă funcțiilor lor, considerate ca îndatoriri în slujba societății, în scopul înfăptuirii raționale, eficiente, operative și legale a administrației publice și a satisfacerii drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor fizice și juridice.
În ansamblul lor, drepturile și obligațiile constituie suportul legal al autorității și prestigiului funcționarului public, fiind asigurate și garantate de stat prin mijloace juridice, de natură materială, civilă, administrativă și chiar penală.
Drepturile și obligațiile funcționarilor publici pot fi împarțite, într-o opinie, în două mari categorii, și anume: drepturi și obligații cu caracter general, pe care le au toți funcționarii publici și drepturi și obligații speciale, pe care le au numai anumite categorii de funcționari publici.
Cea mai des întâlnită delimitare din doctrina actuală românească este, însă, între drepturi și obligații care privesc situația personală a funcționarului (salarizare, concediu, protecție socială), pe de o parte, și drepturi și îndatoriri specifice funcției publice deținute, indiferent de titular, pe de altă parte.
În privința drepturilor decurgând din funcție, se impun o serie de precizări cu caracter general-valabil în orice sector al administrației publice.
În primul rând, exercitarea acestor drepturi se face în limitele competenței legale ce revine autorității din care face parte funcționarul public.
În al doilea rând, funcționarul, exercitând un drept legal conferit, cealaltă parte a raportului juridic de funcție trebuie să urmeze, ca titular al obligației, o conduită conformă interesului juridic ocrotit, în caz contrar, suportând consecințele nerespectării legii.
În al treilea rând, față de lege și de alte reglementări, respectivele drepturi au un caracter obiectiv, decurgând din norme și aparținând funcției și nu funcționarului.
Cu alte cuvinte, aceste drepturi, ca de altfel și obligațiile unui funcționar public, sunt determinate pe cale generală, impersonală și imperativă și au un caracter obiectiv, adică sunt „legate” de funcția publică în cauză și nu de funcționarul public, ele fiind aceleași pentru orice persoană care deține aceeași funcție.
Drepturile și obligațiile funcționarilor publici sunt reglementate în Capitolul V din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici cu modificările și completările ulterioare.
Drepturile funcționarilor publici
Statul trebuie să asigure funcționarilor publici anumite drepturi care să-i determine să fie cât mai atașați și devotați serviciului public.
În literatura noastră de specialitate interbelică s-a subliniat că drepturile funcționarilor publici sunt drepturi obiective ca și întreaga lor situație juridică. Aceste drepturi sunt determinate de stat pe cale generală, impersonală și unilaterală pentru toți funcționarii publici.
În continure vom prezenta drepturile funcționarilor publici.
A. Vom începe prin prezentarea unei categorii de drepturi de factură politică, inerente condiției de cetățean, enumerate în Statut nu pentru că ar fi specifice personalului din administrație, ci pentru faptul că s-a dorit evidențierea apartenenței lor și la această categorie profesională, cu excepțiile prevăzute de statutele speciale pentru militari, polițiști etc.
Dreptul la opinie al funcționarilor publici este garantat.
Această dispoziție legală particularizează art. 29 referitor la libertatea conștiinței și art. 30 din Constituție referitor la libertatea de exprimare, legiuitorul constituant român garantând atât liberatatea de a avea o anumită opinie, cât și libertatea de a exprima această opinie.
În doctrina occidentală se susține că exercițiul acestui drept trebuie circumstanțiat după cum funcționarul se află în timpul serviciului sau în afara orelor de serviciu.
Astfel, în doctrina actuală s-a apreciat că funcționarul, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, este obligat să se abțină de la exprimarea sau manifestarea convingerilor sale politice, iar în afara serviciului, deși legea nu interzice expres, ar trebui să existe o conduită de rezervă și măsură, în exprimarea ideilor politice.
Pentru a asigura totuși o protecție juridică completă a funcționarilor față de posibile discriminări rezultate din exercitarea dreptului la opinie, s-a prevăzut interzicerea oricărei discriminări între funcționarii publici pe criterii politice, sindicale, religioase, etnice, de sex, stare materială, origine socială sau de orice altă natură, privită în doctrina recentă, ca un principiu de exercitare a drepturilor funcționarilor publici.
Enumerarea criteriului politic, ca prim criteriu care elimină orice discriminare, a fost criticată în doctrină, considerându-se că este consacrată astfel o recunoaștere, în mod voalat și indirect, a dreptului funcționarilor publici de a face politică, drept specific statelor cu democrație consolidată, dar prematur a fi introdus în legislația românească actuală.
În orice caz, important este ca exercitarea acestui drept să nu influențeze obiectivitatea și imparțialitatea funcționarului public în raport cu publicul și cu modalitatea de rezolvare a lucrărilor pe care le efectuează în exercitarea funcției.
Libertatea de opinie este inviolabilă, dar libertatea de manifestare a opiniilor este limitată, susținea un alt autor, chiar înainte de adoptarea Statutului.
Această limită este variabilă în raport cu natura funcțiilor și cu gradul de răspundere al funcționarilor. Obligația de a se reține în manifestarea opiniilor este mai strictă însă pentru funcționarii superiori.
Ulterior dispoziției statutare mai sus menționate, prin Legea nr. 161/2003, a fost adăugat un nou articol, art. 28, potrivit căruia: „Funcționarul public are dreptul de a fi informat cu privire la deciziile care se iau în aplicarea prezentului statut și care îl vizează în mod direct.”
Dreptul la asociere sindicală, profesională și dreptul la grevă.
Dreptul de asociere sindicală este garantat funcționarilor publici, cu excepția celor care sunt numiți în categoria înalților funcționari publici, funcționarilor publici de conducere și altor categorii de funcționari publici cărora le este interzis acest drept prin statute speciale.
Consacrarea dreptului de asociere sindicală a funcționarilor publici este o aplicare a art. 40 din Constituția României care prevede că „Cetățenii se pot asocia liberi în partide politice, în sindicate, în patronate și în alte forme de asociere.”
Dreptul de asociere sindicală a funcționarilor urmează dreptul comun în materie, care este Legea nr. 54/2003 cu privire la sindicate.
Funcționarii publici, cu excepția celor mai sus menționați, pot, în mod liber, să înființeze organizații sindicale, să adere la ele și să exercite orice mandat în cadrul acestora. Desigur, activitatea sindicală este limitată de caracterul profesional al sindicalismului, fiind ilicit ceea ce se cheamă „sindicalism politic”.
Funcționarii publici se pot asocia în organizații profesionale sau în alte organizații având ca scop reprezentarea intereselor proprii, promovarea pregătirii profesionale și protejarea statutului lor. Spre deosebire de sindicate, organizațiile profesionale nu pot desemna reprezentanți ai funcționarilor publici în comisiile paritare.
Fiind vorba de un drept, exercitarea nu este obligatorie, putând exista autorități și instituții în care să nu existe organizații sindicale sau să existe funcționari publici care să nu facă parte din ele.
Funcționarilor publici le este recunoscut dreptul la grevă, în condițiile legii, cu respectarea principiului continuității și celerității serviciului public.
Forma lapidară a legii în varianta sa inițială a fost completată, se arată în doctrina recentă, cu o dimensiune esențială a regimului juridic al grevei în serviciul public și anume, obligația funcționarilor de a respecta principiul continuității și celerității serviciului public. Spre deosebire de continuitate, celeritatea nu se regăsește între caracteristicile tradiționale ale serviciului public, ea reprezentând o trăsătură a procedurii civile, constituind un element de noutate.
În esență, dreptul la grevă reprezintă un drept fundamental al salariaților, consacrat de Constituție pentru apărarea intereselor profesionale, economice și sociale ale acestora.
Nimic nu oprește ca statute speciale să nu recunoască un asemenea drept, din anumite considerente ce țin de regulă de necesitatea asigurării continuității unui serviciu public, consacrat expres în varianta actuală a Statutului, după cum se poate constata.
Astfel, legea specială în materia soluționării conflictelor de muncă, Legea nr. 168/1999, indică o serie de servicii publice în care declanșarea grevei nu se poate face decât cu menținerea a cel puțin unei treimi din activitatea normală. În orice caz, fiind vorba despre raporturi de serviciu și nu de muncă, funcționarii publici fiind numiți într-o funcție publică și încadrați în muncă, un autor propune două soluții: fie se elimină din Statut prevederea referitoare la dreptul la grevă, fie legea specială în materie va reglementa expres condițiile în care funcționarii publici pot organiza greve, precum și modul de soluționare a conflictelor de serviciu, care au dus la declanșarea grevei.
În doctrina actuală s-a exprimat și opinia potrivit căreia, nu ar fi trebuit recunoscut dreptul la grevă pentru funcționarii publici, deoarece acesta este incompatibil cu scopul funcției publice, realizarea unui interes general, și cu caracterul acesteia de continuitate, funcția trebuind să se exercite fără întreruperile inerente acțiunilor greviste.
B. Drepturi ce privesc situația personală a funcționarilor publici
Dreptul la salariu al funcționarilor publici.
Conform textului art. 31 din Legea nr. 188/1999, pentru activitatea desfășurată funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din : a) salariul de bază; b) sporul pentru vechime în muncă; c) suplimentul postului; d) suplimentul gradului. Funcționarii publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii. Salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici.
Unul din cele mai importante drepturi acordate funcționarului public, ca de altfel oricărei persoane care desfășoară o activitate utilă pentru societate, este salariul acestuia, privit, în esență, în cea mai limpede și sintetică definiție, ca prețul muncii prestate exprimat de regulă, în bani.
În doctrina actuală, utilizarea termenului de „salariu” pentru a defini contraprestația activității desfășurată de funcționarii publici, același termen cu cel utilizat în legislația muncii, a fost criticată, datorită diferențelor de regim juridic existente. Spre deosebire de salariați, care își negociază salariul cu patronul, în cazul funcționarului public acesta nu poate fi negociat, el fiind stabilit de lege, după cum, de altfel, se prevede expres.
În plus, constant, dreptul funcției publice a admis că salariul cuvenit funcționarului public cuprinde o parte constantă (venitul de bază) și o parte variabilă (sporuri, suplimente etc).
Dreptul la durata normală a timpului de lucru.
În strânsă legătură cu dreptul la salariu este reglementat și dreptul la durata normală a timpului de lucru, care este de 8 ore pe zi și de 40 ore pe săptămână, cu precizarea posibilității desfășurării unor ore suplimentare, limitate la 360 pe an, plătite cu un spor de 100% din salariul de bază, dar numai pentru funcționarii publici de execuție. Prin această prevedere, legiuitorul a preluat soluția tradițională regăsită în majoritatea statelor occidentale, adaptată, de altfel, normei constituționale, prin care este consacrată expres, o durată normală a zilei de lucru, în medie, de cel mult 8 ore.
Dreptul la protecție socială.
Funcționarii publici au dreptul, în condițiile legii, la concediu de odihnă, la concedii medicale și la alte concedii. Funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.
Textul legal prevăzând expres cele trei categorii de concediu, rezultă pentru autoritatea sau instituția publică unde funcționarul public își desfășoară activitatea ca o obligație corelativă de a le acorda, în condițiile legislației speciale în materie. Potrivit legii, „în perioada concediilor de boală, a concediilor de maternitate și a celor pentru creșterea și îngrijirea copiilor, raporturile de serviciu nu pot înceta și nu pot fi modificate decât din inițiativa funcționarului public în cauză.”
Autoritățile și instituțiile publice au obligația să asigure funcționarilor publici, condiții normale de muncă și igienă, de natură să le ocrotească sănătatea și integritatea fizică și psihică. Elementele esențiale ale acestui drept vizează: asigurarea condițiilor normale de muncă și igienă, care să ocrotească sănătatea, integritatea fizică și psihică a persoanei; asistența medicală gratuită în instituțiile sanitare publice; ajutoare în cazul accidentelor de muncă sau a bolilor profesionale.
Funcționarii publici beneficiază de asistență medicală, proteze și medicamente în condițiile legii. O asemenea dispoziție expresă se încadrează în dreptul la ocrotirea sănătății, drept fundamental consacrat în Constituție, drept receptat din reglementările internaționale în domeniu. În doctrina actuală s-a făcut propunerea ca acest text legal să includă atât pe soția casnică, cât și pe copiii minori aflați în îngrijirea funcționarului public.
Funcționarii publici beneficiază de pensii precum și de celelalte drepturi de asigurări sociale de stat, potrivit legii. Legea aplicabilă și funcționarilor publici este Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale. Pensia reprezintă remunerația cuvenită funcționarului public la încetarea atribuțiilor sale, ca urmare a retragerii din activitate.
De asemenea, Statutul reglementează obligația autorității sau instituției publice de a-l despăgubi pe funcționarul public în situația în care acesta a suferit, din culpa autorității sau a instituției publice, un prejudiciu material, în timpul îndeplinirii atribuțiilor.
Față de această dispoziție legală, ce poate fi aplicată numai cu îndeplinirea cumulativă a unor condiții expres prevăzute (să existe un prejudiciu produs din culpa autorității sau instituției publice, iar acesta să se fi produs în timpul îndeplinirii sarcinilor de serviciu), în doctrina actuală s-a apreciat că, pe viitor, ar putea fi avută în vedere, și posibilitatea acordării unor despăgubiri morale, în consonanță cu dispozițiile Legii contenciosului administrativ, care consacră expres un astfel de drept.
Dreptul la protecție din partea legii.
Statutul funcționarilor publici mai enunță dreptul acestora de a beneficia în exercitarea atribuțiilor lor de protecția legii, cu precizarea expresă a obligației autorității sau instituției publice de a asigura protecție funcționarului public împotriva amenințărilor, violențelor, faptelor de ultraj cărora le-ar putea fi victimă în exercitarea funcției publice sau în legătură cu aceasta. Pentru garantarea acestui drept, autoritatea sau instituția publică va solicita sprijinul organelor abilitate, potrivit legii (art. 41).
Un asemenea drept se regăsește în toate sistemele naționale ale funcției publice, inclusiv în dreptul comunitar, fiind vorba despre un drept fundamental al funcționarilor publici, avut în vedere și de legislația penală ce incriminează o serie de fapte reprezentând infracțiuni.
Obligațiile funcționarilor publici
După cum în mod constant se susține în doctrină, în realitatea juridică nu există drepturi și obligații independente unele de altele. Fiecărui drept îi corespunde o obligație corelativă și fiecare obligație naște, la rândul său, un drept. Din această perspectivă, drepturilor funcționarilor publici le corespund anumite îndatoriri care decurg din Statutul acestora.
Obligațiile funcționarilor publici sunt cuprinse în Secțiunea a 2-a a Capitolului V din Legea nr. 188/1999.
Se distinge astfel în doctrină între îndatoriri legate de îndeplinirea funcției și îndatoriri legate de viața privată a funcționarilor publici, legiuitorul rezumându-se însă doar la prima categorie, a îndatoririlor de serviciu.
Atribuțiile funcționarilor publici sunt cuprinse în legile speciale și regulamentele de organizare și funcționare care privesc unele categorii de funcționari publici și, bineînțeles, în Statutele proprii, acolo unde există.
Statutul funcționarilor publici reglementează aceste îndatoriri, încercând să constituie un cadru general în materie.
În ce privește enumerarea efectivă a îndatoririlor funcționarilor publici, vom reține următoarele precizări făcute de legiuitor.
Obligația de îndeplinire a sarcinilor.
Funcționarii publici au obligația să-și îndeplinească cu profesionalism, imparțialitate și în conformitate cu legea, obligațiile de serviciu și să se abțină de la orice faptă care ar putea aduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului corpului funcționarilor publici.
Din modul în care este formulată această îndatorire rezultă valențele sale profesionale și morale cărora funcționarul public trebuie să se conformeze și exprimă, de fapt, comandamentele esențiale ale funcției public. Interesul general care a determinat crearea funcției publice nu ar putea fi realizat decât numai dacă titularul funcției publice își exercită toate atribuțiile care îi revin în așa fel încât să nu aducă, atât sub forma sa comisivă (acțiuni), cât și sub cea omisivă (inacțiuni) prejudicii autorității sau instituției publice la care funcționarul își desfășoară activitatea, altor persoane fizice și juridice și corpului funcționarilor publici.
Este, totuși, de precizat că noțiunea de „prejudiciu” nu trebuie înțeleasă numai în accepțiunea sa materială (de pagubă), ci și în sens de „prejudiciu moral”, de atingere adusă persoanelor fizice, prestigiului autorității sau instituției publice în cauză și corpului funcționarilor publici.
O normă distinctă cuprinsă în Statut privește pe funcționarii publici de conducere care sunt obligați să sprijine propunerile și inițiativele motivate ale personalului din subordine în vederea îmbunătățirii activității autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea.
2. Obligația de exprimare rezervată.
Funcționarii publici au obligația ca, în exercitarea atribuțiilor ce le revin, să se abțină de la exprimarea sau manifestarea publică a convingerilor și preferințelor lor politice, să nu favorizeze vreun partid politic și să nu participe la activități politice în timpul programului de lucru. Funcționarilor publici le este interzis să facă parte din organele de conducere ale partidelor politice (art. 44).
Este vorba de o obligație care trebuie obligatoriu coroborată cu dreptul la opinie garantat funcționarilor publici, cu respectarea obligației de rezervă.
Față de formularea inițială a acestei îndatoriri a funcționarilor publici, varianta actuală aduce o serie de circumstanțieri, interzicându-le expres să intre în structurile de conducere ale partidelor politice.
De altfel, în titlul IV al Legii nr. 161/2003, consacrat conflictului de interese și regimului incompatibilităților în exercitarea demnităților publice și funcțiilor publice, la art. 98 este prevăzut expres dreptul la asociere politică al funcționarilor publici, cu interdicția statutară mai sus menționată.
În plus, este stabilită interdicția pentru înalții funcționari publici de a fi membri ai vreunui partid politic, sub sancțiunea destituirii din funcția publică.
3. Obligația de a se subordona superiorului ierarhic.
Obligația firească a funcționarului public de a se conforma dispzițiilor superiorilor ierarhici decurge din raporturile de subordonare. Dar funcționarul are dreptul de a refuza, în scris și motivat, îndeplinirea acestora, dacă le consideră ilegale.
4. Obligația de discreție profesională.
Funcționarii publici au obligația să păstreze secretul de stat, secretul de serviciu, precum și confidențialitatea în legătură cu faptele, informațiile sau documentele de care iau cunoștință în exercitarea funcției publice, în condițiile legii, cu excepția informațiilor de interes public.
Sintagma „secret de serviciu” evocă actele și faptele prevăzute expres de o normă generală sau cu caracter intern, a cărei încălcare atrage sancțiuni penale sau disciplinare iar prin intermediul obligației de confidențialitate se satisfac atât interesele statului, cât și ale cetățeanului.
Legea se referă la două categorii de secrete, obligația de a păstra informațiile care reprezintă unul din cele două tipuri de secrete urmând a fi realizată cu respectarea legislației speciale în materie, referitoare la liberul acces la informațiile de interes public.
5. Obligația de dezinteresare.
Funcționarilor publici le este interzis să solicite sau să accepte, direct sau indirect, pentru ei sau pentru alții, în considerarea funcțiilor lor publice, daruri sau alte avantaje. Funcționarului public îi este interzis să aibă în legătură cu serviciul său anumite beneficii de natură să-i compromită independența.
La numirea într-o funcție publică, precum și la încetarea raportului de serviciu, funcționarii publici sunt obligați să prezinte, în condițiile legii, conducătorului autorității sau instituției publice, declarația de avere. Declarația de avere se actualizează anual, potrivit legii. O asemenea obligație este prevăzută de regulă, în legislația occidentală referitoare la funcția publică.
6. Obligația de perfecționare profesională.
Perfecționarea pregătirii profesionale a funcționarilor publici reprezintă atât un drept cât și o obligație.
Legea consacră un regim juridic complex privitor la perfecționarea pregătirii profesionale care atrage drepturi și obligații, atât pentru funcționarul în cauză, cât și pentru autoritatea sau instituția publică, în care acesta își desfășoară activitatea.
Institutul Național de Administrație reprezintă o instituție postacademică ce funcționează sub patronajul primului-ministru și în subordinea Ministerului Administrației și Internelor. Cu misiunea de a elabora și a asigura aplicarea în practică a strategiei Guvernului privind formarea continuă și perfecționarea întregului personal din administrația publică centrală și locală, Institutul organizează trei forme de pregătire și anume: cursuri postuniversitare de 2 ani, de un an și de scurtă durată.
Funcționarii publici care urmează programe de formare specializată în administrația publică, cu o durată mai mare de 90 de zile, organizate de Institutul Național de Administrație sau de alte instituții similare din străinătate, finanțate din bugetul local sau de stat, sunt obligați să se angajeze în scris că vor lucra în administrația publică, cel puțin 5 ani de la terminarea programelor.
7. Obligația de respectare a regimului juridic al conflictului de interese și incompatibilităților.
Situațiile care privesc conflictul de interese sau incompatibilitățile funcției publice apar ulterior, în timpul deținerii și executării funcției publice. Este și motivul pentru care Statutul funcționarilor publici o prevăd ca obligație a funcționarului public de a se conforma întocmai regimului juridic al conflictului de interese și incompatibilităților.
Prin incompatibilitate se înțelege „imposibilitatea legală ca un funcționar public să exercite anumite funcțiuni, mandate sau profesiuni.”
Conflictul de interese este definit de art. 70 al Legii nr. 161/2003 ca fiind „situația în care cel ce exercită o demnitate sau o funcție publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor care îi revin.” Conflictul de interese privește toate categoriile de funcționari publici, precum și funcțiile de demnitate publică din sfera celor trei puteri ale statului, anume prevăzute în art. 69 al Legii.
Răspunderea funcționarilor publici
Organizarea vieții în societate presupune respectarea de către toți membrii ei a unor reguli de conduită. Încălcarea acestor reguli atrage după sine răspunderea socială a celui vinovat. În funcție de natura normelor încălcate, răspunderea corelativă va fi morală, politică, juridică, etc.
Răspunderea juridică reprezintă o formă a răspunderii sociale, particularizată prin faptul că intervine în urma încălcării normelor de drept. Elementul esențial în antrenarea acestei răspunderi este săvârșirea unui fapt ilicit, a unei conduite contrare reglementărilor legale.
În consecință, putem defini răspunderea juridică drept acea formă a răspunderii sociale constând în complexul drepturilor și obligațiilor conexe care, potrivit legii, se nasc ca urmare a producerii unor fapte ilicite și care constituie cadrul în care se realizează sancțiunile juridice menite să asigure restabilirea ordinii de drept.
După cum doctrina de drept public subliniază, și în domeniul științei dreptului se conturează distincția dintre noțiunile de răspundere și responsabilitate, distincție ce își are originea în tezele filosofice cu privire la delimitarea fenomenului răspunderii sociale de cel al responsabilității sociale.
Această delimitare se evidențiază în ce privește dreptul administrativ sub mai multe aspecte.
În primul rând, dreptul administrativ analizează responsabilitatea și respectiv, răspunderea autorităților administrației publice.
În al doilea rând, dreptul administrativ analizează aceste fenomene în legătură cu funcționarii publici.
În al treilea rând, dreptul administrativ se preocupă de cercetarea responsabilității cetățenilor față de normele juridice, respectiv a răspunderii acestora în cazul încălcării lor.
Răspunderea juridică „intervine pe terenul răului înfăptuit”, adică în urma săvârșirii unei abateri. Specific abaterilor săvârșite de funcționarii publici este faptul că ele pot interveni în timpul exercitării funcției, în legătură cu exercitarea acesteia sau, pur și simplu, prin abaterea de la anumite norme care nu au o legătură directă, nemijlocită cu funcția, dar care pun sub semnul întrebării prestigiul funcționarului public.
În doctrina interbelică, răspunderea statului și a funcționarilor săi era privită ca una din formele de manifestare a responsabilității în dreptul administrativ. Se pornea de la teza că activitatea administrației poate fi de multe ori o cauză de daune pentru particularii care vin în contact cu ea, ceea ce atrăgea intervenția unei răspunderi materiale a acestora, alături de cea disciplinară, atrasă de încălcarea unor norme de comportament profesional, de ordine și disciplină dintr-un serviciu public.
Regimul juridic al funcției publice include și problema răspunderii acestuia, a cărui menire este reprimarea greșelilor comise de agenții publici, aspect care reprezintă doar unul din scopurile răspunderii.
Prin intermediul răspunderii se realizează atât scopul preventiv, cât și cel sancționator, cărora ar trebui să li se adauge potrivit doctrinei actuale, și cel educativ.
Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, cu modificările și completările ulterioare, reglementează în Capitolul VIII, Sancțiunile disciplinare și răspunderea funcționarilor publici.
Formularea acestui titlu a fost criticată în doctrina actuală ca fiind lipsită de precizie, mai indicată fiind o denumire cu cele două sintagme în forma inversată, adică „răspunderea și sancțiunile disciplinare aplicabile funcționarilor publici” sau și mai riguros, numai „răspunderea funcționarilor publici.”
Potrivit legii, încălcarea de către funcționarii publici, cu vinovăție, a îndatoririlor de serviciu atrage răspunderea disciplinară, contravențională, civilă sau penală, după caz.
Spre deosebire de celelalte statute (coduri) ale funcționarilor publici existente din anul 1923 în România, se constată că actuala reglementare introduce elementul de vinovăție pentru încălcarea îndatoririlor de serviciu și reglementează și alte forme de răspundere, în afara celei specifice dreptului administrativ.
Astfel, după cum se poate observa, legea stabilește patru forme de răspundere aplicabile funcționarilor publici.
Aceste forme nu se exclud între ele, se arată în doctrina recentă, ele putând fi aplicate concomitent dacă fapta comisă întrunește în același timp, condițiile unor forme diferite de răspundere juridică.
Funcționarul public poate deci să fie sancționat cu sancțiuni specifice fiecărei forme de răspundere. Ceea ce, principial este interzis, nu reprezintă decât aplicarea a două sancțiuni de aceeași natură juridică pentru aceeași faptă.
Răspunderea civilă
Expresia „răspundere civilă” are în vedere o răspundere pentru pagubele cauzate. Aceasta este însă o instituție a dreptului administrativ, atunci când paguba a fost cauzată printr-un act administrativ declarat ilegal de către instanța de contencios administrativ, fiind vorba de o răspundere administrativ-patrimonială, specifică dreptului administrativ.
Poate fi identificată însă și ca o instituție a dreptului civil, atunci când paguba a fost produsă printr-o faptă plasată în afara atribuțiilor de serviciu, un delict civil ori printr-o infracțiune, fiind vorba de latura civilă în procesul penal. Exercitarea funcțiilor în cadrul organelor administrației publice poate produce daune materiale și morale persoanelor fizice și juridice în raport cu care intervine activitatea acestor organe.
Aceasta se poate întâmpla și în cazul exercitării în condiții legale a funcției publice, dar se poate întâmpla și atunci când funcția publică a fost îndeplinită defectuos sau nu a fost îndeplinită.
În primul caz, producerea unor pagube materiale terților prin exercitarea funcției publice dă dreptul acestora la despăgubiri în condițiile stabilite de lege. Desigur, în acest caz, despăgubirea este suportată de administrația publică, funcționarilor administrației publice care exercită respectivele funcții neputându-li-se imputa prejudiciile produse, deoarece ei au îndeplinit funcțiile în modul prescris de lege.
În cel de-al doilea caz, când funcția este realizată în mod defectuos, sau nu este deloc realizată și prin aceasta se produc pagube materiale sau morale terților, responsabilitatea civilă trebuie să revină funcționarilor administrației publice, dar și organelor din care fac parte și pentru care lucrează. Organele administrației publice răspund solidar cu funcționarii lor pentru realizarea defectuoasă sau nerealizarea funcției publice atunci când prin aceasta se cauzează prejudicii terților.
Temeiul răspunderii organelor administrației publice pentru pagubele cauzate de funcționarii lor stă în culpa acestor organe de a nu fi ales pe cele mai bune persoane capabile să exercite funcția publică – culpa in eligendo – și culpa de a nu fi supravegheat îndeajuns activitatea acestora – culpa in vigilendo – astfel încât realizarea funcției publice să se fi desfășurat normal fără să producă pagubă terților.
Potrivit Statutului, răspunderea civilă a funcționarului public se angajează:
a) pentru pagubele produse cu vinovăție patrimoniului autorității sau instituției publice în care funcționează;
b) pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit;
c) pentru daunele plătite de autoritatea sau instituția publică, în calitate de comitent, unor terțe persoane, în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
În ce privește modul de reparare a pagubelor aduse autorității sau instituției publice, în primele două situații, aceasta se va dispune prin emiterea de către conducătorul autorității sau instituției publice a unui ordin sau a unei dispoziții de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei sau, după caz, prin asumarea unui angajament de plată, iar, în a treia situație, pe baza unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
1.3.2. Răspunderea disciplinară
Încălcarea cu vinovăție de către funcționarii publici a îndatoririlor corespunzătoare funcției publice pe care o dețin și a normelor de conduită profesională și civică prevăzute de lege constituie abatere disciplinară și atrage răspunderea disciplinară a acestora.
Răspunderea disciplinară reprezintă un ansamblu de norme care reglementează actele și faptele (acțiunile și inacțiunile) săvârșite de funcționarul public în exercitarea atribuțiilor sale sau în legătură cu acestea, sancțiunile care se aplică și normele procedurale corespunzătoare.
În doctrina actuală au fost identificate următoarele trăsături ale răspunderii disciplinare:
este o răspundere de drept public;
intervine numai în cazul săvârșirii unei abateri disciplinare calificată ca atare prin norme ale dreptului public, deci în cadrul unor raporturi de drept public;
subiectul activ este un funcționar public, iar subiectul pasiv este autoritatea sau instituția publică la care acesta este încadrat;
procedura de constatare, aplicare și contestare a sancțiunilor disciplinare sunt supuse unor norme speciale;
abaterile și sancțiunile disciplinare sunt prevăzute prin norme cu putere de lege sau, în baza acestora, prin statute speciale.
Constituie abateri disciplinare următoarele fapte:
a) întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor;
b) neglijență repetată în rezolvarea lucrărilor;
c) absențe nemotivate de la serviciu;
d) nerespectarea în mod repetat a programului de lucru;
e) intervențiile sau stăruințele pentru soluționarea unor cereri în afara cadrului legal;
f) nerespectarea secretului profesional sau a confidențialității lucrărilor cu acest caracter;
g) manifestări care aduc atingere prestigiului autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea;
h) desfășurarea, în timpul programului de lucru, a unor activități cu caracter politic;
i) refuzul de a îndeplini atribuțiile de serviciu;
j) încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri, incompatibilități, conflicte de interese și interdicții stabilite prin lege pentru funcționarii publici;
k) stabilirea de către funcționarii publici de execuție de relații directe cu pretenții în vederea soluționării cererilor acestora.
Abaterea disciplinară a fost definită în doctrina actuală ca reprezentând fapta săvârșită cu vinovăție de către funcționarul public prin care acesta încalcă obligațiile ce-i revin din raportul de funcție publică sau în legătură cu acesta și care afectează statutul său socio-profesional și moral.
Într-o altă opinie, abaterea disciplinară a fost definită ca „abaterea săvârșită general, de la îndatoririle de serviciu, din culpa funcționarului și care nu constituie infracțiune, fiind sancționată, de regulă, de către organele administrative, iar nu de către instanțele judecătorești.
În orice caz, abaterea disciplinară este întotdeauna o faptă concretă, care trebuie analizată sub toate elementele care-i constituie conținutul : subiect, obiect, latură obiectivă, latură subiectivă, sancțiune, iar normele juridice care o definesc trebuie să determine, cu rigoarea necesară, toate aceste elemente.
Faptul că legiuitorul a optat pentru o enumerare exhaustivă a abaterilor disciplinare demonstrează, potrivit doctrinei, preocuparea de a asigura stabilitatea în serviciu a funcționarului public.
Sunt indicate astfel de legiuitor, fapte care privesc nerespectarea programului de activitate, modul de îndeplinire a sarcinilor de serviciu, comportamentul profesional al funcționarului public precum și încălcarea anumitor obligații ale funcționarilor publici, cărora legiuitorul le-a rezervat un regim special.
În doctrina actuală, s-a suținut, pe de-o parte, că această enumerare limitativă prezintă un pas înainte față de alte reglementări, dar, pe de altă parte, unele abateri disciplinare sunt definite sumar, iar altele ridică unele probleme, putând determina greutăți în înțelegerea și aplicarea concretă a sancțiunii.
Sancțiunile disciplinare sunt :
a) mustrarea scrisă;
b) diminuarea drepturilor salariale cu 5-20% pe o perioadă de până la 3 luni;
c) suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau, după caz, de promovare în funcția publică pe o perioadă de la 1 la 3 ani;
d) trecerea într-o funcție publică inferioară pe o perioadă de până la un an, cu diminuarea corespunzătoare a salariului;
e) destituirea din funcția publică.
Într-un articol distinct, Statutul reglementează, în detaliu, procedura de constituire în cadrul autorităților sau al instituțiilor publice a comisiilor de disciplină. Acestea sunt structuri competente să cerceteze faptele sesizate ca abateri disciplinare și să propună sancțiunea aplicabilă funcționarilor publici din autoritățile sau instituțiile publice respective.
Fiind o propunere, comisia de disciplină va întocmi un act pregătitor, pe baza căruia, cel în drept, conducătorul compartimentului ori al serviciului public, după caz, va emite ordinul sau dispoziția (acte administrative de autoritate) de aplicare a sancțiunii disciplinare.
În facerea legii, s-a apreciat în doctrină, nu poate fi exclusă nici situația ca, în urma cercetării, să fie propusă nesancționarea celui care a săvârșit abaterea disciplinară, după cum și conducătorul instituției sau al autorității poate aplica o sancțiune mai ușoară sau mai severă decât cea propusă de comisia de disciplină, situație în care, însă, sancționarea diferită trebuie motivată.
Potrivit legii, funcționarul public nemulțumit de sancțiunea aplicată se poate adresa instanței de contencios administrativ, solicitând anularea sau modificarea, după caz, a ordinului sau a dispoziției de sancționare.
Această prevedere a fost privită în doctrina consacrată funcției publice ca prezentând o semnificație deosebită, deoarece tranșează, cu claritate, deosebirea de regim juridic dintre salariat și funcționarul public, demonstrând apartenența acestei instituții la ramura dreptului public.
Față de prevederile Statutului, în doctrină s-a apreciat că, în absența altor dispoziții procedurale speciale, aceste litigii urmează să fie soluționate de către instanța judecătorească potrivit Legii contenciosului administrativ. Există însă o derogare de la procedura comună, Statutul adăugând la soluțiile pe care le poate pronunța instanța de judecată și pe aceea a modificării ordinului sau dispoziției de sancționare.
Această dispoziție a fost considerată neconstituțională, deoarece modificarea actului administrativ de sancționare ar echivala cu o imixtiune a puterii judecătorești în sfera de competență a administrației publice.
Este adevărat că instanța judecătorească trebuie să verifice legalitatea actului de sancționare, inclusiv în ce privește individualizarea sancțiunii, astfel încât să existe o anumită proporționalitate între sancțiunea aplicată și gravitatea faptei săvârșite, însă nu poate ea însăși să aplice o sancțiune disciplinară unui funcționar aparținând administrației publice.
Dacă instanța judecătorească apreciază că actul de sancționare este nelegal, ea va dispune anularea actului și poate, cel mult, să indice sancțiunea cea mai severă care ar putea fi aplicată funcționarului public, dar nu mai aspră decât cea inițial dispusă.
Sancțiunile disciplinare se radiază după cum urmează: în termen de 6 luni de la aplicare, mustrarea scrisă; în termen de un an de la expirarea termenului pentru care au fost aplicate, celelalte sancțiuni disciplinare cu excepția destitiurii din funcția publică; în termen de 7 ani de la aplicare, destituirea din funcția publică. În primele două cazuri, radierea se constată prin act administrativ al conducătorului autorității sau instituției publice.
Radierea de drept a sancțiunilor disciplinare reprezintă un principiu al regimului juridic aplicabil răspunderii disciplinare a funcționarilor publici.
1.3.3. Răspunderea contravențională
Răspunderea contravențională a funcționarilor publici se angajează în cazul în care aceștia au săvârșit o contravenție în timpul și în legătură cu sarcinile de serviciu.
Referitor la această prevedere legală, în doctrină s-a subliniat că este vorba despre o răspundere administrativ-contravențională, având în vedere acele fapte ce constituie contravenții, în cadrul răspunderii administrative a funcționarilor publici, săvârșite în timpul și în legătură cu atribuțiile de serviciu, diferite de cele săvârșite în afara activității profesionale, asemeni oricărui cetățean, care implică o răspundere contravențională potrivit dreptului comun în materie.
Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției și de aplicare a sancțiunii, funcționarul public se poate adresa cu plângere la judecătoria în a cărei circumscripție își are sediul autoritatea sau instituția publică în care este numit funcționarul public sancționat.
Această dispoziție nu are în vedere termenul în care poate fi atacat procesul verbal de constatare a contravenției și de aplicare a sancțiunii și nici faptul că dispozițiilor din Statut le este aplicabil dreptul comun în materia răspunderii contravenționale.
Potrivit reglementărilor în vigoare, contravenția constituie fapta săvârșită cu vinovăție, stabilită și sancționată ca atare în lege, ordonanță, prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, orașului, municipiului sau al sectorului municipiului București, a consiliului județean ori a Consiliului General al Municipiului București.
Față de regimul de drept comun în materia răspunderii administrativ-contravenționale prin care a fost stabilită competența judecătoriei în a cărei circumscripție a fost săvârșită contravenția, de a soluționa plângerea contravenientului, Statutul prevede expres competența judecătoriei în a cărei circumscripție își are sediul autoritatea sau instituția publică în care este numit funcționarul public sancționat, de a soluționa plângerea acestuia, care poate să nu fie cea de la locul săvârșirii contravenției.
Deoarece dreptul comun al contravențiilor stabilește și calea de atac a recursului la secția de contencios administrativ a tribunalului, se poate interpreta că acesta poate fi exercitat și de către funcționarii publici.
1.3.4. Răspunderea penală
Răspunderea penală intervine pentru infracțiunile săvârșite în timpul serviciului sau în legătură cu atribuțiile funcției publice pe care o ocupă.
Este de menționat că funcționarul public poate să apară atât ca subiect activ, ca autor al infracțiunii, cât și ca subiect pasiv în infracțiunile săvârșite de alții împotriva sa.
Infracțiunile care pot fi săvârșite de funcționarii publici în exercitarea funcției sau în legătură cu atribuțiile de serviciu sunt prevăzute în Codul penal, dar unele pot fi prevăzute și în legi speciale.
Astfel, în Codul penal există un capitol distinct, intitulat „Infracțiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul”, unde sunt definite infracțiunile de : abuz în serviciu sub cele 4 forme (contra intereselor persoanelor, contra intereselor publice, prin îngrădirea unor drepturi și în forma calificată), neglijența în serviciu, purtarea abuzivă, primirea de foloase necuvenite, luarea și darea de mită și traficul de influență.
Pe planul dreptului penal, noțiunea de funcționar public are o sferă mai largă de cuprindere decât în alte ramuri ale dreptului, fiind definită ca „persoana care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu în serviciul unei unități din cele prevăzute în art. 145 din Codul penal.” În noțiunea de funcționar public intră și orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice.
Prin urmare, în înțelesul dreptului penal nu are relevanță titlul însărcinării sau modalitatea învestirii (alegere, numire, repartizare). În unele cazuri, calitatea de funcționar public constituie o agravantă a infracțiunii ( de ex. – sustragerea de înscrisuri).
Prin legi speciale se pot institui și unele prevederi specifice, derogatorii de la legea generală, cu privire la răspuderea penală a funcționarilor publici. Astfel în Statutul funcționarilor publici se prevede că în cazul în care s-a pus în mișcare acțiunea penală pentru săvârșirea unei infracțiuni, conducătorul autorității sau instituției publice are obligația să ia măsura de suspendare a funcționarului public din funcția publică pe care o deține.
În considerarea prezumției de nevinovăție, se consideră că ar fi fost mai potrivit ca, în această fază, măsura suspendării din funcție să fie numai facultativă, urmând să aibă caracter obligatoriu numai dacă s-a dispus măsura arestării preventive, când vinovăția funcționarului public se bazează pe probe mai consistente.
Dacă se dispune scoaterea de sub urmărire penală ori încetarea urmăririi penale, precum și în cazul în care instanța judecătorească dispune achitarea sau încetarea procesului penal, suspendarea din funcția publică încetează, iar funcționarul public respectiv va fi reintegrat în funcția publică deținută anterior și îi vor fi achitate drepturile salariate aferente perioadei de suspendare.
În situația în care nu sunt întrunite condițiile pentru angajarea răspunderii penale, iar fapta funcționarului public poate fi considerată abatere disciplinară, va fi sesizată comisia de disciplină competentă.
Regimului răspunderii penale consacrat de dreptul comun, i se adaugă instituția suspendării funcționarului public, care va fi dispusă de conducătorul autorității sau instituției publice, în mod obligatoriu, dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de Statut.
Deosebirea dintre abaterea disciplinară și infracțiune
În unele situații, faptele ce constituie infracțiuni comise de funcționarii publici sunt aproape identice cu cele ce constituie abateri disciplinare.
Se poate spune că, în general, abaterea disciplinară se deosebește de infracțiunea penală, în primul rând, prin gradul de pericol social mai redus pe care îl prezintă, gradul de pericol social rezultă din împrejurările obiective și subiective în care s-a comis fapta, din urmările pe care aceasta poate să le aibă, din repetarea ei frecventă și sistematică, din reaua credință a comitentului, din mobilul faptei, etc.
În al doilea rând, această deosebire se evidențiază prin unele caractere privitoare la regimul juridic, în care se cuprinde și calificarea pe care norma juridică o dă unei anumite fapte. Trecerea de la răspunderea discplinară la una penală și invers este în funcție de necesitatea întăririi discplinei și legalității și de nivelul conștiinței funcționarilor la un moment dat, pe care le apreciază norma juridică, calificând o anumită faptă ca infracțiune penală sau lăsând să fie sancționată pe cale disciplinară. Un alt caracter important privitor la regimul juridic este că, pe când infracțiunile penale sunt expres prevăzute, cu toate elementele lor, de normele juridice, care indică și sancțiunea respectivă, abaterile disciplinare sunt prezentate de multe ori „exempli gratia”, ca și sancțiunea ce trebuie aplicată.
CAPITOLUL II
NOȚIUNEA ȘI TRĂSĂTURILE ESENȚIALE ALE INFRACȚIUNII
2.1. Caracterizarea generală a infracțiunii
În cadrul raporturilor de conviețuire socială, unii membri ai societății săvârșesc- în anumite condiții și din diverse motive-fapte care sunt socialmente neconvenabile, periculoase și dăunătoare, față de care societatea reacționează prin diverse măsuri de apărare,în scopul conservării și promovării valorilor și intereselor care îi asigură existența și dezvoltarea.
Față de asemenea fapte, în evoluția sa și în contextul experienței social-istorice acumulate, societatea și-a cristalizat un ansamblu de măsuri de reacție adecvate, a căror natură și tărie depind de consecințele pe care acestea le determină sau pe care le-ar putea produce asupra societății și a membrilor săi. Față de abaterile de la normele morale, societatea, colectivitățile umane intervin prin ceea ce se numește îndeobște sancțiunea oprobiului sau disprețului public; față de alte fapte, cu consecințe negative asupra relațiilor și valorilor sociale apărate prin anumite norme juridice, intervenția reparatoare a societății se realizează prin sancțiuni disciplinare (mustrare, desfacerea contractului de muncă, etc.) sau administrative (avertisment, amendă).
Experiența social-umană a dovedit că atunci când pericolul social al faptei este mai mare, sancțiunile menționate mai sus nu sunt suficiente pentru a proteja anumite valori și interese. Bunăoară, dacă o faptă de omor ar fi sancționată cu amendă contravențională, o asemenea sancțiune nu ar fi în măsură să determine descurajarea celor care sunt tentați să săvârșească asemenea fapte, creându-se astfel o stare de nesiguranță socială ce ar tulbura grav relațiile interumane. Dacă fapta de trădare ar fi pedepsită prin asemenea sancțiuni, pericolul dezagregării statului ori al aservirii lui față de diverse interese străine ar deveni un fapt real, întrucât o asemenea măsură nu ar fi de natură să determine o atitudine de reținere în săvârșirea faptei iar suportarea sancțiunii ar fi compensată prin obținerea, de către făptuitor, a unor avantaje absolut mai mari față de „suferința” pe care i-ar provoca-o sancțiunea menționată. De aceea, societatea și-a construit, de-a lungul evoluției sale, un sistem de măsuri de combatere a faptelor antisociale grave, care au ca atribut esențial asigurarea unei asemenea proporții între pericolul social al faptei și consecințele ce vor fi suportate de către făptuitor, astfel încât pedeapsa aplicată să determine o descurajare, o reținere conștientă de la săvârșirea acesteia. Aceste fapte, a căror săvârșire a fost interzisă în mod expres și concret prin lege, sub sancțiunea unei pedepse aspre, denumită pedeapsă penală, reprezintă ceea ce, în legislația noastră, denumim infracțiuni.
Termenul de infracțiune (lat. Infractio-distrugere) este denumirea rezervată exclusiv încălcărilor de lege cu caracter penal, el aste echivalent cu conceptul de faptă penală, ilicit penal.
Teoria generală a infracțiunii are ca obiect de studiu caracteristicile și condițiile în prezența cărora se poate afirma că o faptă constituie infracțiune și atrage, în consecință, o sancțiune penală. Trebuie subliniat însă faptul că există o serie de caracteristici comune tuturor infracțiunilor, prin care acestea se deosebesc de alte forme ale ilicitului juridic, după cum există și trăsături specifice fiecărei infracțiuni, prin care aceasta se delimitează față de alte fapte de aceeași categorie. Analiza trăsăturilor comune fiecărei infracțiuni formează obiectul de studiu al teoriei generale a infracțiunii, în vreme ce analiza de detaliu a elementelor specifice fiecărei infracțiuni ține de domeniul părții speciale a dreptului penal.
Infracțiunea este privită sub trei aspecte. În primul rând infracțiunea are un aspect material, obiectiv, ea fiind rezultatul activității conștiente a unei persoane prin care se încalcă anumite reguli de conduită și conviețuire ce se statornicesc între membrii unei societăți, producându-se astfel urmări ce se răsfrâng asupra societății și modificând realitatea înconjurătoare.
Încălcarea regulilor de conduită protejate prin normele dreptului penal reprezintă o activitate neconvenabilă pentru societate care trebuie să se apere împotriva unor astfel de manifestări negative, prin cele mai adecvate mijloace între care și aplicarea unor sancțiuni de drept penal.
În art. 17 alin. 1, Codul Penal arată că infracțiunea este o faptă prevăzută de legea penală. Prin urmare, fapta reprezintă substanța materială a infracțiunii.
Prin faptă se înțelege în primul rând o activitate, o manifestare susceptibilă prin natura sau urmările sale de a cădea sub percepțiunea simțurilor noastre. În sens penal, fapta nu poate fi reprezentată de un simplu gând sau orice alte procese psihice fără manifestări exterioare, fiindcă acestea nu sunt perceptibile simțurilor noastre.
Deci, în sens penal, prin faptă se înțelege „actul material de executare ca activitate sau manifestare externă, împreună cu urmarea sau rezultatul său, adică împreună cu modificarea sau consecințele pe care le-a produs sau le-a putut produce în lumea externă”. Cu alte cuvinte, în acest înțeles, noțiunea de faptă se referă la partea externă, obiectivă a infracțiunii, la faptul material extrinsec (corpus delicti) care cuprinde atât acțiunea cât și inacțiunea.
Atunci când fapta materială a omului a fost comisă și prin ea s-a vătămat sau s-a pus în pericol o valoare socială ocrotită prin normele dreptului penal, ea devine infracțiune.
Infracțiunea are și un aspect social, este chiar un fenomen social „fiindcă ea este condiționată în apariția și existența ei de existența socială și de normele de conduită socială”. Ea este o faptă a omului, care se produce în societate și se răsfrânge negativ asupra ei. Reprezintă un act de conduită care exprimă atitudinea făptuitorului față de regulile de conviețuire stabilite prin lege, reflectându-se negativ în sfera relațiilor sociale prin tulburarea bunei desfășurări a acestora. Prin încălcarea normelor de conduită infracțiunea capătă semnificația de faptă ilicită și antisocială. Infracțiunea este un fenomen social prin geneza și natura sa dar și un fenomen antisocial prin consecințele pe care le determină.
Al treilea aspect sub care este privită infracțiunea este aspectul juridic. Cu privire la acest fenomen antisocial, statul emite reguli de drept și garantează respectarea lor. În urma reglementării ca infracțiune decurg o serie de efecte juridice, dintre care cel mai semnificativ este instituirea răspunderii penale. Prin aceasta, infracțiunea devine și o categorie juridică și în același timp obiectul de studiu al unei științe sociale, dreptul penal.
Infracțiunea există ca fenomen juridic tocmai pentru că, în prealabil și în esență, este un fenomen social. Fapta socială periculoasă pentru societate devine fenomen juridic prin actul incriminării, adică prin decizia societății- exprimată de organul său legiuitor – de a o proclama ca infracțiune, căreia i se aplică o pedeapsă.
2.1.1. Conceptul de infracțiune în știința dreptului penal
În știința dreptului penal, conceptul de infracțiune are mai multe sensuri.
Într-un prim sens, el definește fapta concretă săvârșită de o persoană care atrage aplicarea unei sancțiuni penale. În acest sens spunem că o persoană a comis o infracțiune de omor, de furt, de tâlhărie, etc.
Într-un al doilea sens, conceptul de infracțiune definește fapta descrisă în legea penală. Faptele descrise de legea penală sunt cele socialmente periculoase care s-au petrecut în realitatea obiectivă cândva, iar pentru combaterea lor, legiuitorul le-a descris în normele penale.
Descrierea în legea penală a unor fapte petrecute spre a fi pedepsite dacă se vor mai repeta poartă numele de „incriminare” sau calificare și este atributul legiuitorului, adică a organului competent să elaborze norme de drept.
O faptă devine periculoasă numai dacă reprezintă un atac de o anumită gravitate împotriva valorilor fundamentale ale societății.
În acest sens al conceptului de infracțiune, întâlnim un prim grad de abstractizare, de generalizare, căci legiuitorul creează noțiunile diferitelor infracțiuni prin reținerea aspectelor comune și specifice ale faptelor diverse ce se săvârșesc în realitatea socială.
În cel de-al treilea sens este desemnată infracțiunea ca instituție fundamentală a dreptului penal. În jurul infracțiunii ca instituție fundamentală a dreptului penl gravitează alte două instituții fundamentale și anume răspunderea penală și sancțiunile de drept penal. Dar infracțiunea rămâne totuși „vioara întâi”, deoarece dacă nu se comite o infracțiune nu există răspundere penală și nu pot fi aplicate nici sancțiunile de drept penal.
Între accepțiunile conceptului de infracțiune nu se poate pune semnul de egalitate, ele fiind o reflectare a unghiului diferit de abordare a gradului mai restrâns ori mai întins de generalizare.
2.1.2. Definiția infracțiunii
În teoria dreptului penal s-a discutat faptul dacă infracțiunea ca fenomen social și juridic trebuie să fie definită printr-o normă în partea generală a Codului Penal. În opinia unor autori occidentali, Codul Penal nu trebuie să dea o definiție generală infracțiunii, acest lucru reprezentând o chestiune ce privește în exclusivitate știința dreptului penal.
Potrivit unui alt punct de vedere, în doctrină s-a subliniat că dreptul penal și practica penală au nevoie de noțiunea generală de infracțiune, fiindcă această noțiune exprimă trăsăturile esențiale și comune ale tuturor infracțiunilor.
De-a lungul timpului, doctrina a dat mai multe definiții infracțiunii. Amintim aici pe cele date de prof. V. Dongoroz și prof. I. Tanoviceanu: „infracțiunea este o acțiune sau o inacțiune pe care legea o sancționează cu o pedeapsă”; „acțiunea sau inacțiunea care fiind socotită daloasă ori culpoasă, legiuitorul a sancționat-o penalicește”.
Tot prof. Dongoroz, observă că pentru a exista o infracțiune este necesar ca acțiunea sau inacțiunea ilicită să fie supusă unei sancțiuni penale, deoarece numai așa se deosebește ilicitul penal de cel civil.
Actualele definiții moderne date infracțiunii nu se îndepărtează de la definițiile date de iluștrii penaliști citați mai sus. Astfel, francezul Jean Larguier definește infracțiunea ca fiind un act sau o omitere interzisă de lege, sub amenințarea unei pedepse. Prof. V. Dobrinoiu definește și el infracțiunea ca fiind o faptă interzisă de legea penală sub sancțiunea pedepsei.
Toate aceste definiții exprimă, în fond, condițiile ce trebuiesc îndeplinite pentru ca o faptă să fie calificată și sancționată ca infracțiune.
Ca fenomen ce se petrece în realitatea socială, infracțiunea îmbracă aspectele de a fi: material, reprezentând o manifestare exterioară a individului; uman, deoarece este o activitate omenească; social, căci se îndreaptă împotriva relațiilor sociale; moral-politic, reprezentând atitudinea morală și politică a făptuitorului față de valorile sociale; juridic, deoarece reprezintă o încălcare a unei norme juridice penale.
În ceea ce privește definirea legală a infracțiunii, trebuie precizat ca numeroase coduri penale europene nu conțin o definiție a acestui concept, fiind considerată ca aparținând mai mult doctrinei sarcina elaborării ei. Așa cum s-a subliniat și în doctrina de specialitate de la noi, soluția neprevederii unei definiții a infracțiunii în codul penal are avantajul de a lăsa deschisă calea evoluției doctrinei penale în privința diferitelor modele pe baza cărora poate fi definită infracțiunea. Soluția contrară poate conduce la „înghețarea” demersurilor în materie ale literaturii juridice, care va rezista cu greutate tentației de a se cantona în formularea aleasă de legiuitor.
În reglementarea din actualul Cod Penal, infracțiunea este privită sub aspectul trăsăturilor sale generale ca o categorie juridică, ca o instituție fundamentală a dreptului penal. Astfel, ea este definită prin trăsăturile ei materiale și obiective dar și prin trăsăturile juridice formale.
Potrivit art. 17 alin. 1 C. Pen., „infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, care prezintă pericol social și este săvârșită cu vinovăție”.
Noțiunea generală de infracțiune dată de Codul Penal prezintă importanță sub întreit aspect:
Reprezintă o regulă de drept (principiul legalității incriminării și pedepsei) de care însuși legiuitorul se folosește în stabilirea faptelor care urmează să fie trecute în legea penală ca infracțiuni;
Servește la delimitarea infracțiunilor de alte fapte extrapenale;
Pentru practician reprezintă un ghid de care se folosește în cadrul activității de aplicare a legii penale observând îndeplinirea (regăsirea) în fapta săvârșită a trăsăturilor esențiale ale infracțiunii ori lipsa acestora cu consecința neconsiderării faptei respective ca infracțiune.
În legătură cu definiția generală a infracțiunii se impun câteva precizări. Mai întâi este de observat că infracțiunea este o faptă a omului. Aceasta înseamnă că „dincolo de fapta omului nu poate exista infracțiune”.
Deci orice alte energii, neaparținând omului și care produc urmări vătămătoare unor relații sociale ocrotite de normele penale, nu constituie infracțiune. Astfel, mușcaătura unui șarpe veninos care ucide un om nu poate constitui infracțiune, după cum nici distrugerile pe care le produce o alunecare de teren sau un trăsnet, nu constituie infracțiune.
În al doilea rând, infracțiunea reprezintă o anumită acțiune sau inacțiune a omului prin care se încalcă normele penale. Deci, infracțiunea fiind o faptă, înseamnă că ea are o existență reală, obiectivă care poate fi percepută și constatată. Prin urmare tot ce nu ține de o faptă (acțiune-inacțiune) nu poate constitui infarcțiune.
În al treilea rând, infracțiunea fiind o faptă a omului, ea reprezintă o faptă săvârșită cu voință și conștiință. Deci, fapta care nu are un corespondent în voința și conștiința omului, nu îi aparține și deci nu poate fi considerată infracțiune. Bunăoară, cel ce alunecă pe gheață și distruge vitrina din sticlă a unui magazin, sau în cădere lovește o altă persoană ce se află în preajma sa, care căzând la rândul său, suferă o vătămare corporală, nu săvârșește o infracțiune.
2.2. Trăsăturile esențiale ale infracțiunii
Din definția legală, rezultă trăsăturile esențiale ale infracțiunii, care trebuie înțelese ca determinări sau condiții sine qua non, a căror existență cumulativă și intercondiționare plasează o anumită faptă în sfera ilicitului penal.
Doctrina noastră caracterizează infracțiunea prin prisma a trei trăsături fundamentale: prevederea în legea penală, prezența pericolului social și vinovăția.
Chestiunea numărului de trăsături esențiale ale infracțiunii este abordată diferit în legislația penală europeană și în doctrină.
Astfel, sunt mai multe modele în privința numărului de trăsături esențiale de care s-au folosit legiuitorii codurilor penale europene.
Potrivit unui model, infracțiunea ar avea numai două trăsături esențiale și anume: este o faptă prevăzută de legea penală și este o faptă săvârșită cu vinovăție. Susținătorii acestui model consideră că aceste două trăsături sunt suficiente pentru a demarca ilicitul penal de cel extrapenal.
Potrivit unui alt model, infracțiunea trebuie să fie desemnată prin trei trăsături fundamentale și anume: tipicitatea, antijuridicitatea și vinovăția. În fine, potrivit altui model infracțiunea are patru trăsături fundamentale: tipicitatea, prevederea în legea penală, antijuridicitatea și vinovăția.
După cum se poate observa, în plan european apar ca trăsături distincte ale infracțiunii, față de cele existente în legislația noastră „tipicitatea” și „antijuridicitatea”.
Pe de altă parte, indiferent de modelul adoptat în orice legislație penală, din rândul trăsăturilor două nu lipsesc: infracțiunea este o faptă prevăzută de legea penală și infracțiunea este o faptă sîvârșită cu vinovăție.
Aceste două trăsături esențiale ale oricărei infracțiuni nu trebuie confundate cu „elementele constitutive ale unei infracțiuni”. Așa cum s-a subliniat în literatura noastră juridică, trăsăturile fundamentale sunt calități, însușiri care caracterizează infracțiunea în general și deci orice infracțiune în parte; ele nu intră în conținutul diferitelor fapte care constituie infracțiuni, își găsesc reflectarea în acest conținut și pun în lumină caracterul lui penal, dimpotrivă elementele constitutive intră ca părți componente în conținutul fiecărei infracțiuni privite în special și particularizează astfel, fapta prevăzută de legea penală.
2.2.1. Infracțiunea, faptă prevăzută de legea penală
Această trăsătură derivă din aplicarea principiului legalității incriminării și pedepsei, care la rândul său își are izvorul în Constituție. Astfel, în conformitate cu art. 73 alin. 3 lit. h, infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora se stabilesc numai prin lege organică.
O faptă se consideră a fi prevăzută de legea penală atunci când o dispoziție din această lege descrie în ce condiții acea faptă (acțiune/inacțiune) este socotită ca fiind susceptibilă de a fi considerată infracțiune.
O faptă prevăzută de legea penală nu este prin ea însăși infracțiune, însă ea poate deveni infracțiune dacă se corelează și cu cealaltă trăsătură esențială și anume să fie săvârșită cu vinovăție. Deci, Codul Penal în partea specială nu cuprinde infracțiuni ci doar fapte care pot deveni infracțiuni dacă sunt săvârșite în condițiile prevăzute de lege.
Caracterul ilicit al faptei rezultă din incriminarea ei în legea penală. Incriminarea nu este același lucru cu infracțiunea, ci ea constituie numai posibilitatea legală, ca în anumite condiții, fapta prevăzută de legea penală să fie considerată infracțiune.
Cerința ca fapta să fie prevăzută de legea penală pentru a putea fi considerată infracțiune are un caracter obiectiv, trebuind să fie îndeplinită în mod real, nu numai în conștiința făptuitorului. Dacă o faptă este ilicită doar în conștiința autorului, aceasta nu poate fi infracțiune; cel care acționează cu convingerea că fapta comisă este prevăzută de legea penală, dar în realitate fapta sa nu este incriminată, comite o faptă putativă, adică o falsă infracțiune. În asemenea situații, acțiunea sau inacțiunea făptuitorului nu atrage răspundere penală, deoarece lipsesc condițiile cerute de lege pentru ca fapta să fie infracțiune.
Stabilirea prin lege a faptelor periculoase pentru societate duce la neacceptarea așa-numitei incriminări prin analogie, care permite considerarea unei fapte ca infracțiune, prin asemănarea ei cu o altă faptă prevăzută de legea penală.
La alin.2 al art. 17 C. Pen., se prevede că „infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”, statuându-se, astfel, principiul că nimeni nu poate fi tras la răspundere penală dacă fapta sa nu întrunește trăsăturile unei infracțiuni (nullum crimen, nulla poena sine lege).
Prevederea faptei în lege și sancționarea ei, este esențială pentru existența infracțiunii. Ea este expresia voinței legiuitorului care evaluând pericolul social al faptei precum și necesitatea prevenirii și combaterii ei pentru apărarea valorilor sociale pe care respectiva faptă o vatămă sau o pune în pericol, descrie fapta în lege și o interzice sub acțiunea pedepsei.
O consecință a prevederii faptei în legea penală ar fi și aceea că un judecător penal nu poate creea incriminări noi sau pedepse. Incriminările le poate face numai legiuitorul.
În sfărșit, o altă consecință a prevederii faptei în legea penală constă în supunerea acesteia principiului neretroactivității legii penale.
Prevederea faptei în legea penală reprezintă o garanție a drepturilor individuale ale persoanei contra arbitrariului autorităților judiciare.
2.2.2. Infracțiunea, faptă care prezintă pericol social
După cum am văzut, infracțiunea este o faptă prevăzută de legea penală care prezintă pericol social și este săvârșită cu vinovăție. Deci, infracțiunile, oricare ar fi ele, sunt fapte socialmente periculoase, care se deosebesc de toate celelalte fapte care prezintă și ele un anumit grad de pericol social.
În concepția legiuitorului penal român se consideră că prezintă pericol social „…orice acțiune sau inacțiune care aduce atingere uneia dintre valorile arătate în art. 1 și pentru sancționarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse”(art. 18 C. Pen.). În această accepțiune a legiuitorului, „pericolul social” al faptei se referă la „nocivitatea socială a acțiunii sau inacțiunii în sens obiectiv, avându-se în vedere că acțiunea sau inacțiunea aduce atingere valorilor sociale prevăzute în art. 1 C. Pen indiferent de poziția psihică a făptuitorului și de fapta produsă”.
Spre deosebire de pericolul social al faptei prevăzut de art. 18, respectiv pericolul de natură obiectivă, pericolul social al faptei ca trăsătură esențială a infracțiunii, înmănunchează atât elementele obiective cât și cele subiective, deoarece fapta periculoasă este săvârșită cu vinovăție. Datorită faptului că pericolul social este invocat de legiuitor atât în art. 17 dar și în art. 18, în doctrină se face diferența între pericolul social ca trăsătură esențială a infracțiunii și pericolul social caracteristic infracțiunii.
Pericolul social al unei fapte este dat de primejdia pe care fapta respectivă o creează pentru societate. De regulă, legiuitorul incriminează ca infracțiuni acele fapte care au un grad de periol social ridicat și pentru combaterea cărora este necesară, așa cum se prevede în art. 18 C. Pen., aplicarea unei pedepse. Deci, incriminând anumite fapte ca infracțiuni, legiuitorul a avut în vedere încă de la început gradul lor de pericol social suficient de ridicat pentru a le acorda o semnificație penală (grad de pericol generic).
Dar gradul de pericol social suficient de ridicat al faptelor care prin voința legiuitorului capătă semnificație penală, este și el diferit în raport de însemnătatea valorii sociale prejudiciate, menționată în art. 1 C. Pen.(de ex. faptele îndreptate contra patrimoniului au o încărcătură de pericol social mai mică decât faptele îndreptate contra vieții persoanei). Această diferențiere a pericolului social generic al diferitelor infracțiuni este exprimată de legiuitor în limitele de pedeapsă (minim și maxim prevăzute de legea penală pentru fiecare infracțiune în parte).
Spre deosebire de pericolul social generic avut în vedere de legiuitor atunci când s-a ocupat de incriminarea unor fapte ca infracțiuni, instanțele de judecată în opera de individualizare a pedepsei ce o aplică pentru infracțiunea săvârșită, fac o evaluare concretă a gradului de pericol social în fiecare cauză ce o au spre soluționare.
Există, însă, situații în care, deși analizată în abstract, prin prisma acestei cerințe, se constată că o anumită faptă are un pericol social de nivelul infracțiunii, totuși analiza ei în concret denotă un pericol social care, datorită unor împrejurări specifice, proprii acelei fapte sau persoanei care a săvârșit-o, nu ar justifica folosirea constrângerii penale.
O asemenea situație este reglementată de art. 18¹ C. Pen., care are în vedere unele împrejurări și condiții ce fac ca o anumită faptă, prevăzută de legea penală să nu aibă pericolul social de nivelul infracțiunii și deci, să nu fie sancționată ca atare. Pentru aceasta, fapta trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
să aducă o atingere minimă uneia dintre valorile apărate de lege;
să fie, prin conțiunutul ei concret, în mod vădit lipsită de importanță.
Aceste condiții vor fi analizate în corelație cu un ansamblu de criterii sau împrejurări concrete prevăzute de textul menționat, care asigură evaluarea și cuantificarea gradului de pericol social al faptei, impunând ca, la stabilirea, în concret, a gradului de pericol social, să se țină seama de:
modul și mijloacele de săvârșire a faptei;
scopul urmărit de făptuitor;
împrejurările în care fapta a fost comisă;
urmarea care s-a produs sau care s-ar fi putut produce;
persoana și conduita făptuitorului.
În cazul în care o anumită faptă prevăzută de legea penală îndeplinește condițiile și criteriile prevăzute de art. 18¹ C. Pen., procurorul (în faza urmăririi penale) sau instanța (în faza judecății) va aplica o măsură cu caracter administrativ.
2.2.3. Infracțiunea, faptă săvârșită cu vinovăție
Întregul edificiu al dreptului penal român se fundamentează pe principiul răspunderii subiective, astfel că nu este suficient să se constate o încălcare în sens material a dispoziției legale penale – mai exact comiterea unei fapte prevăzute de legea penlă – ci, pentru a se putea angaja răspunderea penală, trebuie în plus constatat că persoana în cauză avea reprezentarea faptei sale și ar fi putut avea o conduită conformă cu cerințele legale.
Pentru ca o faptă să fie considerată infracțiune, nu este suficient ca ea să fie prevăzută în legea penală și să se producă în realitatea obiectivă, mai este necesar ca ea să fie săvârșită cu vinovăție. Acest lucru presupune ca fapta săvârșită să-i fie imputabilă făptuitorului. Dacă fapta nu este săvârșită cu vinovăție, înseamnă că ea nu va constitui infracțiune, chiar dacă este prevăzută de legea penală și lezează sau pune în pericol anumite valori sociale ocrotite prin normele dreptului penal.
2.2.3.1. Despre vinovăție
Potrivit opiniei dominante în literatura noastră juridică, vinovăția are în componența sa doi factori: unul intelectiv și altul volitiv, cu alte cuvinte un factor de conștiință și altul de voință.
Factorul intelectiv se manifestă prin aceea că în conștiința făptuitorului apare ideea de a săvârși infracțiunea și în același timp tot în conștiință apare și reprezentarea urmărilor ei. Deci, factorul intelectiv cuprinde cunoașterea caracterului socialmente periculos al acțiunii sau omisiunii și prevederea urmărilor periculoase pentru societate.
Conștiința deliberează asupra săvârșirii faptei și asupra tuturor motivelor care pot determina luarea unei hotărâri și tot conștiința decide dacă fapta asupra căreia s-a purtat deliberarea urmează a fi săvârșită.
Odată terminat procesul psihic de luare a unei hotărâri se produce o trecerea de la manifestarea de conștiință la manifestarea de voință.
Voința dirijată de conștiință, mobilizează și dinamizează energiile necesare în vederea și pentru punerea în executare a hotărârii luate.
Deci, factorul volitiv include în conținutul său voința de a înfăptui fapta respectivă precum și dorința producerii în realitatea a urmărilor socialmente periculoase sau în cazul nedorinței acceptarea lor în mod conștient.
În literatura juridică s-a exprimat și punctul de vedere potrivit căruia întregul conținut al vinovăției ar fi acoperit numai de procesele intelective ale făptuitorului. Conform acestei opinii voința făptuitorului nu are nici un raport cu efectele acțiunii sau omisiunii socialmente periculoase, factorul volitiv limitându-se numia la voința făptuitorului de a comite fapta.
Contrar acestui punct de vedere, s-a susținut că factorul volitiv nu poate fi negat din componența vinovăției, deoarece „factorul volitiv ca element component al conținutului vinovăției constă în voința de a vătăma relațiile sociale prin săvârșirea faptei concepute și de dorința sau numai acceptarea urmărilor prevăzute”.
În contextul celor mai sus prezentate se consideră că „vinovăția este atitudinea psihică a persoanei care, săvârșind cu voință neconstrânsă o faptă ce prezintă pericol social, a avut, în momentul executării, reprezentarea faptei și a urmărilor socialmente periculoase ale acesteia sau, deși nu a avut reprezentarea faptei și a urmărilor, a avut posibilitatea reală, subiectivă a acestei reprezentări”.
După cum se știe, vinovăția privește latura subiectivă a oricărei infracțiuni. Deci, în conținutul constitutiv al fiecărei infracțiuni la elementul obiectiv al faptei prevăzută de legea penală în dispoziția din partea specială se alătură ca o componentă esențială latura subiectivă a cărei reglementare este prevăzută în dispozițiile părții generale.
Deci, orice infracțiune atunci când este săvârșită, trebuie să aibă și un element subiectiv. Noțiunea de element subiectiv desemnează, potrivit unui punct de vedere unanim acceptat în doctrina noastră, atitudinea psihică a făptuitorului față de fapta comisă și față de urmările acesteia , atitudine care trebuie să existe pentru ca infracțiunea să subziste în forma de vinovăție (intenție, culpă, praeterintenție) cerută de lege. În noțiunea de vinovăție este inclus și elementul subiectiv, adică forma de vinovăție cerută de lege pentru existența unei infracțiuni determinate.
Uneori, în dispozițiile din partea specială a Codului Penal, se menționează urmărirea de către făptuitor a unui scop.
Scopul prevăzut de normele penale incriminatorii nu indică totdeauna o cerință a laturii subiective ci, în anumite cazuri, indică o cerință a laturii obiective a infracțiunii. De aceea se atenționează „că dispozițiile din partea specială în care se menționează urmărirea unui scop, trebuie să fie examinate cu multă atenție, fiindcă termenul de scop are și în legea penală ca și în vorbirea curentă diferite accepțiuni”.
2.2.3.2. Formele vinovăției
Codul penal formulează formele vinovăției prin dispozițiile art. 19 alin. 1 potrivit căruia „fapta prevăzută de legea penală care prezintă pericol social este săvârșită cu vinovăție când este comisă cu intenție, din culpă sau cu intenție depășită”. Pentru existența unei infracțiuni, fapta prevăzută de legea penală trebuie să fie însoțită sub aspect subiectiv de una din cele trei forme ale vinovăției. Dacă fapta prevăzută de legea penală nu a fost comisă cu una dintre cele trei forme ale vonovăției, înseamnă că ea nu va putea constitui infracțiune (de ex., fapta a fost comisă de o persoană iresponsabilă). Prin urmare, incidența factorului volitiv trebuie să însoțească întotdeauna săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală pentru a exista vinovăție.
Așadar, vinovăția, potrivit art. 19 alin. 1 C. pen., în toate formele ei, privește fapta în întregul ei (acțiune sau inacțiune și urmări) și se stabilește prin raportarea manifestării de conștiință la urmările acțiunii sau inacțiunii.
Intenția
Intenția constituie forma fundamentală, generală și originară a vinovăției: ea reprezintă totodată regula sub care se înfățișează vinovăția, deoarece majoritatea infracțiunilor se comit, de regulă, cu intenție și numai în mod excepțional din culpă sau cu praeterintenție.
Potrivit art. 19 alin. 1 punctul 1 lit. a C. pen., acționează cu intenție infractorul care „prevede rezultatul faptei sale urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte”. Această modalitate a intenției este cunoscută în dreptul penal sub denumirea de intenție directă.
Intenția directă se caracterizează prin faptul că rezultatul socialmente periculos este prevăzut și urmărit de către infractor în momentul în care săvârșește fapta de pericol social prevăzută de legea penală.
Rezultă din cele de mai sus că, atunci când rezultatul acțiunii sau inacțiunii a fost prevăzut de făptuitor și el săvârșește în mod voit acea faptă spunem că el a acționat cu intenție directă, deoarece a urmărit producerea acelui rezultat.
De ex., un casier, sustrage zilnic din încasările făcute, iar banii astfel procurați îi cheltuie achiziționând diferite bunuri. În acest exemplu, infractorul a comis infracțiunea de delapidare cu intenție directă.
În conformitate cu art. 19 alin. 1 punctul 1 lit. b există intenție și atunci când infractorul „prevede rezultatul faptei sale, și deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui”. Această modalitate a intenției este cunoscută în dreptul penal sub denumirea de intenție indirectă sau eventuală.
Caracteristic acestei modalități a intenției este faptul că, deși infractorul prevede rezultatul faptei sale el nu urmărește producerea lui, ci numai acceptă posibilitatea producerii lui. Din aceste caracteristici ale intenției indirecte rezultă că aceasta poate surveni numai în cazul acțiunilor sau inacțiunilor susceptibile de a produce mai multe rezultate, în astfel de cazuri, infractorul urmărește producerea unui anumit rezultat, dar prevede ca posibile și celelalte rezultate și totuși săvârșește fapta acceptând posibilitatea producerii și a altui rezultat neurmărit de el în mod concret.
Așadar, există intenție indirectă atunci când infractorul a prevăzut ca posibilă producerea unui alt rezultat decât cel urmărit de el și totuși nu s-a abținut de la efectuarea acțiunii sau inacțiunii respective iar acel rezultat s-a produs.
În legătură cu modalitatea indirectă a intenției trebuie să observăm că rezultatul prevăzut trebuie să fie întotdeauna o consecință a acțiunii sau inacțiunii subiectului însă aceasta (acțiunea/inacțiunea) trebuie să fie aptă să producă rezultatul. Dacă acțiunea subiectului nu are aptitudinea de a provoca rezultatul prevăzut și acceptat, fapta nu va constitui infracțiune. Astfel, acela care îndeamnă o persoană care nu știe să înoate să meargă la mare și să facă baie în mare prevăzând și acceptând posibilitatea ca victima să se înece (rezultat care s-a produs) nu va putea să fie tras la răspundere pentru participare la omucidere, deoarece acțiunea sa n-avea aptitudine de a provoca rezultatul prevăzut și acceptat.
Rezultă față de cele mai sus expuse că, intenția în dreptul penal nu este decât un proces psihic de reprezentare în mintea infractorului a rezultatului considerat de legea penală ca ilicit și acceptarea acestui rezultat ca finalitate a unei acțiuni voite de el.
Voința (libertatea de a face un act), nu trebuie confundată cu intenția, aceasta din urmă referindu-se la consecințele pe care le-a avut în vedere făptuitorul când a săvârșit fapta prevăzută de legea penală. Orice faptă prevăzută de legea penală săvârșită cu intenție devine o faptă săvârșită cu voință. Intenția presupune întotdeauna voință și conștiință, adică facultatea psihică a unei persoane de a-și da seama dinainte de săvârșirea faptei prevăzute de legea penală de urmările periculoase pe care aceasta le va produce.
Intenția nu se confundă nici cu discernământul, acesta reprezentând acea aptitudine psihică naturală a unei persoane de a-și da seama de consecințele faptelor sale. Intenția (directă sau indirectă) nu este în funcție de voință ci în funcție de reprezentare, care este un proces mental. Din moment ce infractorul a putut, a trebuit și s-a dovedit că a avut reprezentarea rezultatului ilicit, nu contează dacă el a voit sau nu acel rezultat, fiind suficient că a voit actul a cărui finalitate a conceput-o, pentru ca să existe intenție. De ex., o persoană pune explozibil într-un bar pentru a se răzbuna pe proprietar și îl detonează la o oră la care în interior se aflau numeroși clienți. Persoana în cauză a conceput clar finalitatea actului său că pe lângă distrugerile materiale pot muri și oameni și totuși detonează încărcătura explozivă. Nu se poate susține în acest caz că moartea acelor oameni nu a fost intenționată și că ar fi datorată culpei făptuitorului.
Intenția ca element subiectiv are influență și asupra pedepsei Astfel, faptele prevăzute de legea penală săvârșite cu intenție sunt pedepsite de legiuitor cu pedepse mai aspre decât faptele prevăzute de legea penală săvârșite din culpă. De ex., omorul simplu săvârșit cu intenție se pedepsește cu detențiune severă de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi, în timp ce omorul din culpă în formă simplă se pedepsește cu închisoarea strictă de la un an la 5 ani.
Menționăm că intenția se deosebește de mobilul ori scopul infracțiunii. Astfel, intenția se referă la consecințele faptei săvârșite, mobilul reprezintă rațiunea pentru care infractorul a avut acea intenție iar scopul reprezintă finalitatea pentru care s-a comis infracțiunea.
Culpa (nonvoința rezultatului produs)
Există intenție ori de câte ori făptuitorul, voind să săvârșească un act ilicit, voiește și producerea rezultatului său ilicit. În practică este posibil ca o persoană să voiască să săvârșească un anumit act, dar nu și consecința sa ilicită care poate să apară.
De ex., membrii unei echipe de fotbal, după câștigarea ultimei partide de fotbal ce a dus la obținerea titlului de campioană, se reped la marginea terenului și, de bucurie, îl apucă pe antrenor și îl aruncă în sus de mai multe ori. Cu ocazia ultimei aruncări, în euforia generală, nu se mai realizează prinderea din aer a antrenorului și acesta, izbindu-se de pământ, se lovește grav la coloana vertebrală, rămânând paralizat. În această situație, vătămându-se grav integritatea corporală și sănătatea antrenorului, se pune și problema tragerii la răspundere penală a celor vinovați. Dar care va fi forma vinovăției în baza căreia vor răspunde cei vinovați? A existat intenția jucătorilor de a vătăma grav integritatea corporală și sănătatea antrenorului lor? Evident că nu! Membrii echipei au dorit să săvârșească acel act ca un simbol al victoriei lor, fiind de altfel un gest tradițional în astfel de ocazii. Dar voind acel act (aruncarea în sus a antrenorului) membrii au voit și urmarea produsă (vătămarea gravă a integrității corporale și sănătății antrenorului)? Evident că nu!
Rezultatul ilicit care s-a produs, putea să nu se producă dacă membrii echipei manifestau o mai mare prudență în legătură cu actul săvârșit. Într-o astfel de situație, rezultatul vătămător produs, se impută membrilor echipei sub forma culpei.
Culpa nu este o formă de proces psihic inferioară ori atenuantă a intenției, ci constituie o formă specifică de legătură psihică a autorului cu fapta.
Potrivit art. 19 pct. 2 C. pen., o faptă este săvârșită din culpă atunci când infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce sau nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-1 prevadă.
Culpa, la rândul ei, are două modalități, culpa cu prevedere sau ușurința și culpa simplă sau neglijența.
Culpa cu prevedere (ușurința)-din dispozițiile art. 19 alin. 1, punctul 2 lit. a rezultă că pentru existența culpei cu prevedere (ușurință) trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
Infractorul să fi prevăzut rezultatul faptelor sale.
Aceasta înseamnă că în momentul comiterii infracțiunii subiectul (infractorul) a avut reprezentarea faptei sale și deci a rezultatului socialmente periculos. Sub aceste aspect, al prevederii rezultatului socialmente periculos, se poate observa o apropiere între forma de vinovăție intenție și forma de vinovăție culpă sub modalitatea ușurință.
Infractorul să fi socotit fără temei că acel rezultat nu se va produce.
Așadar, făptuitorul, deși a prevăzut că acțiunea sau inacțiunea sa este de natură să producă și alt rezultat decât cel urmărit de el, totuși a apreciat că, în cazul său, față de împrejurările în care se efectuează acțiunea sau inacțiunea sa, acel rezultat nu se va produce.
Aprecierea fiind greșită, rezultatul s-a produs. Este cazul unui conducător de autovehicul care, circulând cu viteză excesivă, socotește că având îndemânare în conducere, iar autoturismul o bună stare tehnică nu va produce un accident de circulație și totuși acesta se produce, soldându-se cu vătămarea gravă a integrității corporale a unei persoane. În acest exemplu, conducătorul autoturismului a avut în vedere anumite temeiuri pe care s-a bazat că nu se va produce rezultatul ilicit (îndemânarea în conducere și starea tehnică bună a autoturismului), dar acestea s-au dovedit a fi insuficiente și rezultatul totuși s-a produs. Când făptuitorul nu a avut nici un temei care să-1 facă să creadă că rezultatul nu se va produce, ci s-a bizuit pe jocul întâmplării, atunci vinovăția nu mai îmbracă forma culpei, modalitatea ușurință, ci forma intenției, modalitatea intenție indirectă.
Infractorul să nu fi urmărit producerea rezultatului precizat.
Acest lucru presupune că făptuitorul a realizat acțiunea sau inacțiunea în vederea producerii altui rezultat. Sub acest aspect modalitatea culpă cu prevedere (ușurință) se aseamănă cu modalitatea intenție indirectă, fiindcă în ambele situații făptuitorul prevede rezultatul dar nu urmărește producerea lui.
Culpa simplă (greșeală), art. 19 alin. 1 punctul 2 lit. b C. pen.
Există culpă simplă (greșeală) atunci când infractorul nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă. Pentru existența acestei modalități a culpei se cer a fi îndeplinite următoarele condiții:
Infractorul să nu prevadă rezultatul ilicit al faptei sale.
Potrivit acestei condiții, infractorul care a efectuat acțiunea sau inacțiunea datorită căreia s-a produs rezultatul, nu a avut loc reprezentarea acelui rezultat.
Infractorul trebuia și putea să prevadă rezultatul care s-a produs.
Neprevederea rezultatului apare ca o greșeală a infractorului. Rezultatul era previzibil; orice om normal și atent ar fi trebuit să-1 prevadă așa încât, infractorul, dacă ar fi lucrat cu atenția cuvenită, cu grija necesară, dacă ar fi făcut tot ce trebuia pentru a cunoaște exact urmările posibile ale acțiunii sau inacțiunii sale, în circumstanțele în care o efectua, atunci ar fi putut prevedea că acel rezultat se putea produce. De ex., un gestionar primește marfă, în speță un vagon cu saci de ciment, care este descărcat pe o rampă. Deoarece descărcarea cimentului a durat până după ora de program, gestionarul nu a mai luat măsura introducerii sacilor cu ciment în magazie, lăsându-i afară sub cerul liber, pe rampă, urmând să-i introducă a doua zi. În timpul nopții a căzut o ploaie puternică, care a depreciat o mare cantitate de ciment, producându-se astfel o importantă pagubă unității la care lucra gestionarul.
În această speță, gestionarul se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu, latura subiectivă constând în culpa simplă, modalitatea neglijență. Gestionarul, omițând să introducă cimentul în depozit sau să-1 acopere cu prelate, a produs un prejudiciu unității la care lucra, deși el nu a urmărit producerea unui asemenea rezultat prin fapta sa și nici nu a prevăzut că se va produce. Dar neprevederea rezultatului apare ca nejustificată lipsă de previziune, deoarece el trebuia și putea să prevadă că ar putea să plouă, acest lucru stând în puterea oricărui om normal și atent.
Prin primul element al culpei simple, neprevederea rezultatului, aceasta se deosebește de toate celelalte forme și modalități ale vinovăției (intenția directă, intenția indirectă, culpa cu previziune) fiindcă, la acestea din urmă, există prevederea rezultatului. Prin al doilea element „putea și trebuia sa prevadă", culpa se deosebește de cazul fortuit, unde făptuitorul nu poate să prevadă rezultatul.
În literatura juridică mai nouă s-a subliniat că „în ce privește culpa, aceasta este invariabil legată de acele acțiuni ilicite care prezintă o activitate de bază licită, o sferă a riscului admis, sferă care însă a fost nesocotită de făptuitor.
În concepția actuală a doctrinei vest-europene, culpa nu se mai identifică pur și simplu cu previzibilitatea rezultatului, ci pretinde în plus, încălcarea unei reguli sociale de prudență ori de diligență sau neobservarea unei reguli juridice substituite unei asemenea reguli sociale, evaluarea caracterului evitabil al rezultatului concret având loc din perspectiva acestor reguli.
În această concepție, pentru existența culpei trebuie să se constate că activitatea subiectului se înscrie într-o sferă a „riscului admis”, sferă ce a fost depășită însă de făptuitor, tocmai prin nerespectarea măsurilor de prevedere care se impuneau în situația dată. De ex., participarea la o vânătoare colectivă se desfășoară în baza unor reguli, deoarece această activitate prezintă o serie de riscuri, care practic sunt admise de toți participanții. Aceste riscuri sunt eliminate, prin respectarea regulilor impuse de practicarea vânătoarei.
Dar atunci când unul din participanții la vânătoare, care are cartuș pe țeava armei, se deplasează cu arma în mâna fără să-i pună piedica (să o asigure să nu se descarce accidental) se împiedică și cade, iar în cădere și impactul cu solul, arma se descarcă și rănește grav un coleg de vânătoare, suntem în prezența depășirii riscului admis în căzul vânătoarei, prin nerespectarea regulii de a asigura arma în mod corespunzător, lucru știut de orice vânător. Prin urmare participantul în cauză la vânătoare a comis o vătămare corporală gravă din culpă.
Atâta vreme cât activitatea desfășurată de subiect se menține în limitele riscului admis, acestuia nu i se poate imputa eventuala cauzare a rezultatului ilicit. Prin urmare, se arată în doctrină că, despre culpă se poate vorbi numai atunci când sunt depășite limitele riscului admis, când se creează un risc nepermis care are însă în centru o activitate de bază ilicită.
2.2.3.3. Aspecte de drept penal comparat
Prin dispozițiile art. 17 din C. pen. legiuitorul român dă o definiție generală infracțiunii prin sublinierea trăsăturilor sale esențiale. Spre deosebire de reglementarea existentă în această materie în Codul penal român, în codul penal francez, german, spaniol, și italian nu găsim o astfel de definiție dată infracțiunii. Mai mult, în aceste coduri, referindu-se la infracțiune, legiuitorul o denumește ca faptă fără a mai preciza că este o „faptă care prezintă pericol social" cum este în cazul Codului penal român.
Dispoziții asemănătoare cu cele cuprinse în art. 19 C. pen. român, referitoare la vinovăție, întâlnim și în codul penal francez, german, spaniol și italian.
Codul penal francez prevede că nu există infracțiune fără intenția de a o comite. Ca și în cazul legislației noastre, infracțiunile săvârșite din culpă (imprudență, neglijență sau punere în pericol deliberată a altei persoane) se pedepsesc numai când legea prevede. Codul penal german prevede că se pedepsește numai acțiunea intenționată dacă legea nu prevede explicit că se pedepsește și acțiunea din culpă.
Codul penal italian prevede că nimeni nu poate fi pedepsit pentru o acțiune sau inacțiune prevăzută de lege ca infracțiune dacă nu a comis-o cu știință și voință. Nimeni nu poate fi pedepsit pentru o faptă prevăzută de legea penală ca infracțiune dacă nu a comis-o cu intenție, în afară de cazul infracțiunii praeterintenționate sau culpoase, prevăzută în mod expres de lege. Potrivit codului penal italian, infracțiunea este intenționată când rezultatul dăunător sau periculos, care este urmarea acțiunii sau omisiunii de care legea face să depindă existența infracțiunii, este prevăzut și voit de agent, ca o consecință a propriei acțiuni sau omisiuni; infracțiunea este praeterintenționată când dintr-o acțiune sau omisiune derivă un rezultat mai grav decât cel voit de agent; infracțiunea este culpoasă când rezultatul, chiar dacă este prevăzut, nu este voit de agent și s-a produs din cauza neglijenței, imprudenței, nepriceperii, neîndemânării ori prin neobservarea legii, a regulamentelor, a ordinelor sau regulilor de disciplină.
Din reglementările prezentate, rezultă că legea penală franceză și germană, cu excepția celei italiene, nu dau o definiție intenției sau culpei cum procedează legiuitorul român ci stabilesc numai regula după care orice infracțiune se săvârșește numai cu intenție, iar din culpă numai când legea prevede explicit aceasta.
Spre deosebire de legea penală română, care face deosebire sub raportul vinovăției între faptele comisive și omisive, în legea penală franceză, germană și italiană nu întâlnim o asemenea deosebire. În cele trei legislații regula potrivit căreia constituie infracțiune numai faptele comise cu intenție iar din culpă numai când legea prevede în mod expres aceasta, este rezervată numai faptelor comisive.
Cu privire la faptele constând într-o inacțiune, în cele trei legislații funcționează o regulă specială și anume: acestea pot constitui infracțiuni fie că sunt comise cu intenție, fie din culpă, afară de cazul când legea sancționează săvârșirea lor cu intenție.
Legea penală italiană, spre deosebire de cea franceză și germană, definește, ca și legea română, ce se înțelege prin intenție și culpă. De remarcat că legea italiană nu definește și intenția indirectă (eventuală) care este acceptată de doctrina italiană. De asemenea, legea italiană definește numai culpa cu previziune (ușurința) dar nu definește culpa simplă ci numai o exemplifică (neglijență, imprudență, nepricepere, neobservarea legii, a regulamentelor etc).
2.3. Conținutul infracțiunii
Conținutul infracțiunii poate fi definit ca totalitatea condițiilor sau elementelor prevăzute de lege pentru ca fapta să constituie infracțiune. În acest sens, Codul de procedură penală folosește sintagma de elemente constitutive ale infracțiunii.
Altfel spus, pentru ca o faptă să constituie infracțiune, ea trebuie să îndeplinească toate condițiile și elementele prevăzute în dispoziția incriminatorie, adică să se săvârșească în asemenea împrejurări încât să satisfacă tiparul sau modelul legal abstract al infracțiunii, îndeplinind toate condițiile specificate în acest cadru, toate cerințele care determină conținutul incriminării.
Conținutul incriminării (sau al infracțiunii) este, deci, echivalent cu conținutul noțiunilor diferitelor infracțiuni și îndeplinește în procesul adoptării, interpretării și aplicării legii, funcția generală de determinare, cunoaștere și identificare a oricărei infracțiuni, constituind singura bază de caracterizare juridico-penală a unei fapte, fie în etapa calificării ei juridice (în cursul procesului legislativ), fie în etapa încadrării juridice a unor fapte concrete.
În doctrină se vorbește despre susceptibilitatea conținutului infracțiunii în două interpretări:
Conținutul constitutiv al infracțiunii, cuprinzând condițiile privitoare la faptă (la actul de conduită), adică la latura obiectivă (sau fizică) și latura subiectivă.
Conținutul juridic propriu-zis, acesta cuprinzând pe lângă conținutul constitutiv și condițiile privitoare la subiect, la subiecții infracțiunii, la locul și timpul desfășurării acesteia.
În teoria generală a infracțiunii se discută și despre existența unui conținut generic al infracțiunii. Spre deosebire de diferitele conținuturi incriminatorii individuale interesând partea specială a dreptului penal, conținutul generic al infracțiunii este studiat în cadrul părții generale a științei dreptului penal.
Conținutul generic al infracțiunii a fost definit ca fiind „o construcție logică ce însumează trăsăturile caracteristice comune ale tuturor conținuturilor specifice existente în sistemul legislației penale.
Noțiunea de infracțiune și aceea de conținut al infracțiunii nu sunt identice. Așa cum s-a subliniat în literatura juridică, în timp ce cu ajutorul trăsăturilor concrete care particularizează o infracțiune, deosebim o infracțiune de alta, cu ajutorul noțiunii de infracțiune deosebim o faptă incriminată de una neincriminată.
Cunoașterea conținutului generic al infracțiunii necesită cunoașterea structurii acesteia, a elementelor componente și a raporturilor dintre ele.
2.3.1. Structura conținutului infracțiunii
Prin structura conținutului infracțiunii se înțelege modul în care se organizează și configurează ca părți ale aceluiași ansamblu diferitele elemente componente ale conținutului infracțiunii.
Cunoașterea structurii este importantă atât pentru determinarea elementelor componente ale conținutului, cât și pentru cunoașterea diferitelor condiții sau elemente pentru existența infracțiunii, a relațiilor reciproce și a naturii și poziției acestora în raport cu actul de conduită.
Această înțelegere permite a se cunoaște care din elementele și condițiile prevăzute de norma penală incriminatoare sunt determinante pentru existența infracțiunii și deci esențiale și care accidentale sau circumstanțiale etc.
Ținând seama de condițiile pe care legiuitorul le prevede pentru existența infracțiunii, care sunt date ale realității și fără de care nu poate fi concepută infracțiunea, se consideră că infracțiunea are următorul conținut:
Actul de conduită al unei persoane înțeles sub ambele sensuri (obiectiv și subiectiv).
Valoarea socială și relațiile corespunzătoare acestei valori, împotriva cărora se îndreaptă actul de conduită și care constituie obiectul infracțiunii.
Subiecții actului de conduită, fie în persoana infractorului, fie în a celui vătămat prin infracțiune.
Locul și timpul săvârșirii infracțiunii. Această coordonată are însă o incidență restrânsă, strict legată de specificitatea unor comportamente criminale.
Prof. C. Mitrache de la Facultatea de Drept din București susține că obiectul și subiectul sunt elemente extrinseci conținutului infracțiunii, sunt factori, condiții preexistente oricărei infracțiuni săvârșite, dar admite că, nu trebuie neglijată nici un moment ideea că toate elementele sunt strâns legate între ele, într-o intercondiționare în configurarea infracțiunii și că studierea lor separată se face doar din considerente metodologice.
Nu este mai puțin adevărat că sunt autori care propun ca fiind necesar eliminarea din limbajul dreptului penal și al științei dreptului penal a expresiei „elemente constitutive ale infracțiunii.
În aprecierea dacă subiectul și obiectul infracțiunii fac parte din structura acesteia sau sunt din afara ei, trebuie plecat de la observația că elementele infracțiunii care alcătuiesc conținutul ei se află în anumite raporturi. Tocmai aceste raporturi de reciprocitate și respingere, de determinare reciprocă și de îndepărtare, demonstrează că, obiectul și subiectul infracțiunii formează unitatea ei dialectică, iar faptul că relațiile sociale ocrotite de legea penală și subiectul care se hotărăște să le violeze au o existență anterioară realizării materiale a infracțiunii, nu demonstrează câtuși de puțin că ele nu pot deveni mai târziu prin săvârșirea acțiunii-inacțiunii prevăzute de legea penală elemente componente ale acesteia. Prin urmare, având în vedere că subiectul infracțiunii se comportă alături de cele două laturi ale acesteia ca două părți constitutive ale aceluiași întreg indivizibil ce se află în asemenea raporturi dialectice de coeziune, omogenitate, dar și cu tendințe de particularizare și de manifestare variată, încât doar absența uneia dintre ele evidențiază inexistența infracțiunii înseși, apreciem că infracțiunea cuprinde 4 elemente constitutive: obiectul, latura obiectivă, subiectul și latura subiectivă.
Așa cum s-a stabilit în literatura de specialitate „fiecare conținut de infracțiune va avea cu necesitate un subiect activ (persoana fizică sau juridică care desfășoară acțiunea sau inacțiunea), va exista o acțiune (inacțiune) desfășurată de subiectul activ, va exista un obiect asupra căruia este îndreptată acțiunea (obiect material sau obiect juridic când acestea constau din relațiile sociale periclitate prin acțiunea/inacțiunea subiectului), va exista o formă de vinovăție.
2.3.2. Clasificarea conținuturilor de infracțiune
Clasificarea conținuturilor de infracțiune se poate face fie după criteriul structurii, fie al variantelor în care o etapă este incriminată, fie în funcție de formele infracțiunii.
După criteriul structurii distingem conținutul juridic, care cuprinde toate condițiile cerute de legea penală pentru existența unei infracțiuni, și conținutul constitutiv, care se referă numai la condițiile care determină conduita ilicită.
După criteriul variantelor în care poate fi incriminată o infracțiune, distingem conținuturi simple, când infracțiunea este prevăzută numai într-o singură variantă, și conținuturi complexe, când infracțiunea este reglementată în două sau mai multe variante sau aceeași infracțiune apare conturată sub două sau mai multe modalități.
În ipoteza unui conținut complex, alcătuit din variante independente ale aceleiași infracțiuni, deși conținuturile acestora sunt alternative, infracțiunea se poate realiza în oricare din alternativele sale; pluralitatea de variante, o dată realizată, nu reprezintă și o pluralitate de infracțiuni, ci o infracțiune unică (ca în cazul luării de mită, când acceptarea este urmată de primirea folosului necuvenit).
După criteriul formelor infracțiunii, se întâlnesc conținuturi trunchiate sau atipice, când norma incriminatoare determină condițiile de existență ale infracțiunii într-o formă atipică, cum este cazul tentativei, instigării sau complicității (ca forme ale executării infracțiunii sau modalității acesteia rezultând din participație).
2.3.3. Analiza structurii conținutului infracțiunii
2.3.3.1.Obiectul infracțiunii
Pentru apărarea valorilor sociale arătate în art. 1 C. pen., statul, prin organul legislativ, a reglementat prin lege organică numeroase relații sociale care se referă la conduita oamenilor față de aceste valori. Când o manifestare umană sub formă de acțiune-inacțiune aduce atingere unei relații sociale privitoare la o valoare socială care este ocrotită pe cale penală, fapta săvârșită capătă caracter infracțional, și dacă întrunește și celelalte condiții prevăzute de lege, ea va fi considerată infracțiune, având ca obiect relația socială respectivă. Ca atare, în cazul infracțiunii, vătămarea sau periclitarea relațiilor sociale printr-un act de conduită are loc în mod necesar, prin vătămarea sau periclitarea valorii sociale în jurul și datorită căreia există acele relații, tot așa după cum apărarea acelorași relații sociale împotriva aceluiași act de conduită, are loc prin apărarea valorii sociale respective. Aceasta demonstrează legătura, interdependența dintre valorile sociale fundamentale și relațiile sociale care le consacră existența, funcționalitatea.
Doctrina penală este unanimă în a considera obiectul infracțiunii ca fiind valoarea socială și relația socială formată în jurul și datorită acestei valori, care sunt vătămate, lezate sau puse în pericol prin săvârșirea faptei socialmente periculoase. Acesta este obiectul juridic al infracțiunii și el diferă în raport de categoria sau grupa de infracțiuni prevăzută în partea specială a Codului penal.
Obiectul infracțiunii și categoriile lui
Obiectul juridic
Obiectul juridic al unei infracțiuni constă într-o valoare socială lezată sau pusă în pericol prin săvârșirea unei acțiuni ilicite.
În doctrina dreptului penal se consideră de către majoritatea autorilor de lucrări de drept penal că, obiectul juridic al infracțiunii îl constituie relațiile sociale ocrotite prin normele dreptului penal cărora li se aduce atingere prin fapta infracțională. Așadar, nu există infracțiune care să nu fie îndreptată împotriva unor valori sociale ocrotite penalicește.
Deși nu întotdeauna normele de incriminare fac referire la obiectul infracțiunii, nu este de conceput o infracțiune fără obiect, căci, dacă n-ar exista o valoare socială lezată sau periclitată fapta n-ar prezenta pericol social. O infracțiune este considerată periculoasă pentru societate pentru că vatămă sau pune în pericol valori fundamentale pe care el le ocrotește prin edictarea normelor de drept penal incriminatoare.
Categorii ale obiectului infracțiunii. În doctrina penală sunt menționate mai multe categorii de obiecte ale infracțiunii. Astfel:
♦ Obiectul juridic general al infracțiunii-este format din totalitatea relațiilor sociale ocrotite prin normele dreptului penal, deoarece se consideră că în ultimă instanță orice infracțiune lezează societatea, ordinea de drept penal statornicită de legiuitor.
♦ Obiectul juridic generic sau de grup- obiectul juridic comun unui grup de infracțiuni, constituit dintr-un fascicul de nevoi sociale de aceeași natură vătămate sau puse în pericol de un grup de infracțiuni.
♦ Obiectul juridic special-este valoarea socială concretă căreia i se aduce atingere prin infracțiune. Această categorie de obiect servește la determinarea individualității unei infracțiuni în cadrul unui grup.
♦ Obiectul juridic complex-uneori, obiectul juridic al infracțiunii este complex,
atunci când prin fapta socialmente periculoasă sunt lezate deodată două sau mai
multe relații sociale, cea mai importantă dintre acestea dând natura acelei infracțiuni. Așa, de ex., la infracțiunea de tâlhărie, sunt vătămate, odată cu săvârșirea actului periculos, atât relația socială cu privire la proprietate (dreptul de proprietate) cât și cea referitoare la viața, integritatea corporală sau sănătatea persoanei fizice care a fost ucisă ori vătămată cu ocazia sustragerii bunurilor.
Obiectul material
Este de observat faptul că, uneori, valoarea socială ocrotită prin incriminarea unei fapte se poate exprima și printr-o entitate materială fizică, cum ar fi spre exemplu un lucru sau o persoană, iar fapta ilicită este îndreptată tocmai asupra acestora. Deci, obiectul material al unei infracțiuni îl constituie lucrul sau persoana asupra căreia se execută direct actul de conduită ilicită. Poate fi obiect material al infracțiunii omul, viu sau mort, un animal sau orice lucru neînsuflețit. La unele infracțiuni, obiectul material se identifică cu subiectul pasiv al infracțiunii, de ex. în cazul infracțiunii de omor.
Ar fi de menționat faptul că obiectul material al infracțiunii, nu constituie un element al acesteia ci, un factor preexistent care uneori reprezintă o condiție esențială pentru existența infracțiunii (de ex., obiectul material trebuie să fie un drog în legătură cu care se poate comite infracțiunea de trafic de droguri).
Sunt infracțiuni care nu au obiect material (ex. bigamia, calomnia, mărturia mincinoasă, asocierea în vederea comiterii de infracțiuni etc.) deoarece valoarea socială nu este susceptibilă de a fi încorporată într-o entitate materială.
Infracțiunile care au un obiect material fac parte din categoria infracțiunilor de rezultat, iar cele care nu au obiect material fac parte din categoria infracțiunilor de pericol sau de punere în primejdie.
Obiectul material al infracțiunii, nu trebuie confundat cu instrumentele folosite de făptuitor la comiterea infracțiunii (de ex. chei contrafăcute, clești, dispozitive de smulgerea butucurilor de la yale, scări din material textil, diamant pentru tăiat geamuri etc). Uneori obiectul material al infracțiunilor îl poate constitui și mijlocul prin care aceasta a fost comisă, de ex. uniforma de polițist purtată de infractor la săvârșirea infracțiunii. În această situație infractorului i se va reține și infracțiunea de port ilegal de uniformă.
Obiectul material al infracțiunii nu trebuie confundat nici cu lucrurile produse prin infracțiune (de ex. bancnote contrafăcute) dar nici cu bunurile dobândite prin infracțiune (de ex. banii sau bijuteriile sustrase dintr-un apartament).
Cunoașterea obiectului material este importantă din cel puțin două puncte de vedere. În primul rând, pentru că obiectul material, fiind expresia materială a valorii sociale ocrotite prin incriminare, ajută la determinarea obiectului juridic, de care este legată în mod hotărâtor încadrarea juridică a infracțiunii. În al doilea rând pentru că vătămarea produsă prin acțiunea sau inacțiunea incriminată se produce asupra obiectului material, iar natura și gravitatea acestei vătămări constituie un criteriu de individualizare a pedepsei.
2.3.3.2. Subiecții infracțiunii
a) Subiecți de drept penal și subiecți ai infracțiunii
O primă observație ce se impune ar fi aceea că trebuie făcută o delimitare între un subiect de drept penal și un subiect al infracțiunii. Când intră în vigoare, legea penală se adresează destinatarilor ei, deci tuturor membrilor societății, impunându-le sub sancțiune penală, o anumită conduită față de valorile sociale fundamentale ale societății și ocrotindu-i din punct de vedere penal ca titulari ai valorilor respective. Prin intrarea în vigoare a legii penale se creează raporturi juridice de drept penal între stat, împreună cu titularii valorilor ocrotite ca beneficiari ai ocrotirii juridice penale, și destinatarii legii penale ca titulari ai obligației de conformare. Deci, într-un fel sau altul, membrii societății sunt implicați în raporturile de drept penal, fie ca beneficiari ai legii penale, fie ca destinatari. Ca urmare a nașterii raportului juridic penal de conformare, membrii societății devin subiecți de drept penal.
În literatura juridică de specialitate s-a arătat că „prin subiect de drept penal se înțeleg persoanele fizice sau juridice implicate în raporturile juridice penale de conformare sau de conflict fie ca destinatari ai obligațiilor de conformare sau, după caz, ai obligației de a răspunde penal pentru nerespectarea acestor obligații, fie ca beneficiari ai ocrotirii juridice penale” .
Prin nerespectarea de către destinatarul legii penale a obligației de conformare și săvârșire a faptei interzise, ia naștere raportul juridic penal de conflict. Deci „persoanele implicate în săvârșirea unei infracțiuni, fie prin săvârșirea infracțiunii, fie prin suportarea consecințelor, a răului cauzat prin săvârșirea acesteia sunt subiecți ai infracțiunii”.
După cum se poate constata din cele două definiții, noțiunea de subiecți ai infracțiunii nu este identică cu aceea de subiecți de drept penal. După poziția pe care o au în cadrul raportului juridic penal de conflict se disting subiecți activi sau infractori și subiecți pasivi sau persoane vătămate.
b) Subiectul activ al infracțiunii
Subiect activ al infracțiunii este persoana care comite o infracțiune consumată dar și cea care comite o tentativă pedepsibilă sau participă la comiterea faptei în calitate de autor, instigator sau complice. Subiectul activ care săvârșește infracțiunea ori participă în orice mod la săvârșirea ei se mai numește și infractor. Denumirea de subiect activ al infracțiunii caracterizează atitudinea sa antilegală, care înfrânge dispozițiile legii și disciplina socială prin conduita sa periculoasă, care îl pune în conflict ireductibil cu societatea, fapt pentru care este supus răspunderii penale.
Subiectul activ al infracțiunii este o persoană fizică ce săvârșește o infracțiune și care este chemată la răspundere penală. Condițiile generale ce trebuie îndeplinite pentru ca o persoană fizică să fie subiect activ al unei infracțiuni sunt următoarele:
Vârsta minimă cerută de lege – Ținându-se seama de aptitudinea biopsihică a unei persoane de a fi conștientă de actele pe care le săvârșește, cât și de capacitatea de a-și stăpâni voința și dirija în mod conștient actele de conduită, în dreptul penal s-a pus problema de la ce vârstă o persoană poate fi subiect activ al unei infracțiuni și deci a răspunde din punct de vedere penal.
Problema este rezolvată în legislația noastră penală prin dispoziția art. 99 alin. 1 care prevede că „minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal”. Această prezumție legală are un caracter absolut, pe considerentul că până la 14 ani minorul nu are discernământ datorită insuficientei dezvoltări psiho-fizice, motiv pentru care nu-și poate da seama și nu poate fi stăpân pe faptele sale. De altfel, minoritatea făptuitorului (sub 14 ani) constituie o cauză care înlătură caracterul penal al faptei (art. 50 C. pen.).
Deoarece nici după vârsta de 14 ani dezvoltarea bio-psihică nu este aceeași la toți minorii în art. 99 alin. 2 s-a prevăzut că „minorul care are vârsta între 14 și 16 ani răspunde penal, numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ”.
Din punct de vedere juridic, prin discernământ se înțelege capacitatea persoanei de a-și da seama de caracterul socialmente periculos al faptei și de a-și manifesta conștient voința, capacitatea, raportat la fapta concretă săvârșită. Deci, pentru minorii între 14 și 16 ani legiuitorul a instituit o prezumție relativă, pentru ca aceștia să răspundă penal și anume să fi săvârșit fapta cu discernământ. Această prezumție relativă, permite să se dovedească în proces că minorul, deși are vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani, a săvârșit fapta cu discernământ.
Conform art. 99 alin. 3, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal potrivit legii. Și această prezumție este relativă, deoarece în proces se poate dovedi contrariul, anume că a săvârșit fapta fără discernământ.
2. Responsabilitatea – Condiția responsabilității nu este prevăzută în mod expres de lege, dar ea rezultă din dispoziția art. 48 C. pen. care stabilește regula că fapta prevăzută de legea penală săvârșită de o persoană iresponsabilă nu constituie infracțiune.
În doctrina penală, responsabilitatea a fost definită ca fiind aptitudinea unei persoane de a-și da seama de faptele sale (acțiuni sau inacțiuni de rezonanța-semnificația – socială a acestora precum și de a-și putea determina și dirija în mod conștient voința în raport de aceste fapte).
Starea de responsabilitate a unei persoane presupune că aceasta posedă însușirile psihice (inteligență, rațiune) care o fac capabilă să înțeleagă caracterul socialmente periculos al acțiunilor pe care le săvârșește și să fie stăpână pe acestea, adică să fie capabilă să se abțină de la săvârșirea acțiunilor interzise sau să efectueze acțiunile ordonate de lege.
Deci responsabilitatea se apreciază prin prisma a doi factori: unul intelectiv, ce constă în capacitatea persoanei de a-și da seama de acțiunile sau inacțiunile sale, de semnificația lor socială și de urmările acestora și unul volitiv, constând în aptitudinea aceleiași persoane de a fi stăpână pe faptele sale, în sensul de a le putea dirija în mod conștient. Ambii factori sunt necesari în stabilirea responsabilității. Dacă lipsește factorul inlelectiv, fapta nu mai constituie infracțiune, deoarece intervine iresponsabilitatea pe motivul că lipsește vinovăția. Dacă lipsește factorul volitiv, înseamnă că a intervenit constrângerea și fapta nu constituie infracțiune. Deci, nu poate fi subiect al infracțiunii persoana care, deși își dă seama de caracterul socialmente periculos al faptei sale, nu are capacitatea de a se abține de la săvârșirea ei datorită unor impulsuri cărora nu le poate rezista (de ex. un toxicoman care sparge o farmacie pentru a-și procura stupefiante pentru consumul propriu).
În lipsa responsabilității, persoana fizică nu poate fi subiect activ al infracțiunii dar păstrează calitatea de subiect de drept penal și împotriva ei se pot lua măsuri de siguranță, atunci când ea prezintă o stare de pericol ce trebuie înlăturată. De ex., în cazul toxicomanului care sparge farmacia pentru a-și procura drogurile pentru consum, acesta nu răspunde penal, lipsind factorul volitiv (dacă se stabilește prin expertiză), dar împotriva lui se poate lua o măsură de siguranță cum ar fi cea a obligării la tratament medical, conform art. 113 C. pen..
Responsabilitatea nu trebuie confundată cu răspunderea penală. Ea este o categorie psihologică în timp ce răspunderea penală este o categorie juridică.
Libertatea de voință și acțiune – Pentru ca o persoană să fie subiect activ al infracțiunii și să răspundă penal pentru fapta săvârșită, este necesar ca pe lângă cele două condiții să o îndeplinească și pe a treia, și anume posibilitatea de a decide liber și neconstrâns asupra săvârșirii acțiunii. De aceea, dacă făptuitorul a săvârșit fapta ca urmare a unei constrângeri fizice căreia nu i-a putut rezista sau din cauza unei constrângeri morale, aceasta nu i se poate imputa și deci fapta neconstituind infracțiune, nu poate fi tras la răspundere penală.
Condiții speciale pentru existența subiectului activ al infracțiunii
Pentru săvârșirea unor infracțiuni, legiuitorul cere ca subiectul activ să îndeplinească o anumită calitate. De exemplu, infracțiunea de dezertare prevăzută de art. 332 C. pen., nu poate fi săvârșită de orice persoană, ci numai de o persoană care are calitatea de militar, care absentează nejustificat de la unitate sau serviciu o perioadă mai mare de trei zile.
Tot așa, nu poate săvârși infracțiunea de delapidare decât o persoană care are calitatea de funcționar care gestionează sau administrează bunuri, bani sau alte valori. Calitatea de cetățean român sau persoană fără cetățenie care domiciliază în România ori cea de străin aflat în serviciul statului român, trebuie să o aibă subiectul care săvârșește infracțiunea de trădare prevăzută de art. 155 C. pen..
Infracțiunile pentru a căror existență se cere ca subiectul activ să aibă o anumită calitate se numesc infracțiuni proprii. Subiectul trebuie să aibă calitatea cerută de lege în momentul săvârșirii infracțiunii. Calitatea cerută de lege pentru subiectul activ, în cazul unor anumite infracțiuni devine astfel un element constitutiv fie a infracțiunii respective, fie al formei calificate a unei infracțiuni. Subiectul activ al infracțiunii proprii poartă denumirea de subiect activ calificat, propriu sau necircumstanțiat.
c) Subiectul pasiv al infracțiunii
În literatura juridică s-a arătat că „se numește subiect pasiv al infracțiunii sau persoană vătămată, acea persoană fizică sau juridică, titulară a valorii sociale împotriva căreia s-a îndreptat infracțiunea, care suferă răul cauzat prin săvârșirea infracțiunii”.
În plan general, subiect pasiv poate fi orice persoană fizică sau juridică care a suferit răul produs prin infracțiune. În unele situații, răul produs prin infracțiune se poate extinde chiar și asupra altei persoane decât aceea care a fost lezată nemijlocit prin aceasta. Această persoană, în limbajul dreptului este cunoscută sub numele de persoană dăunată prin infracțiune, sau subiect pasiv de drept civil.
Prin urmare, subiectul pasiv al infracțiunii sau persoana vătămată, nu trebuie confundat cu subiectul pasiv de drept civil sau persoana dăunată. De cele mai multe ori, subiectul pasiv al infracțiunii este și persoana dăunată cum ar fi spre exemplu în cazul infracțiunii de furt, tâlhărie, înșelăciune, distrugere etc. dar sunt situații când aceste calități nu se suprapun. De ex. în cazul săvârșirii unei infracțiuni de ucidere din culpă, subiectul pasiv al infracțiunii este persoana decedată, iar persoană dăunată pot fi spre exemplu copiii decedatului care erau întreținuți de către acesta și care pot pretinde despăgubiri civile, în baza dispozițiilor din Codul civil.
De la regula generală că orice persoană poate fi subiect pasiv al infracțiunii, totuși sunt și excepții, când pentru existența unor infracțiuni este necesar ca subiectul pasiv să aibă o anumită calitate. De exemplu, pentru existența infracțiunii de ultraj este necesar ca subiectul pasiv să aibă calitatea de funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat; sau pentru existența infracțiunii de seducție, promisiunile de căsătorie trebuie făcute unei persoane de sex feminin care nu a îndeplinit vârsta de 16 ani.
Dacă subiectul pasiv nu avea calitatea cerută de lege în momentul săvârșirii infracțiunii, fapta nu va constitui acea infracțiune.
De regulă, o infracțiune se constituie cu un singur obiect pasiv, dar sunt și infracțiuni care sunt condiționate de existența mai multor subiecți pasivi. Prin astfel de infracțiuni se aduce atingere unei pluralități de persoane. De ex., omorul este calificat în împrejurarea că este comis asupra a două sau mai multe persoane; uciderea din culpă se pedepsește mai sever dacă s-a săvârșit asupra a două sau mai multe persoane.
Conținutul constitutiv al infracțiunii
2.3.4.1. Latura obiectivă a infracțiunii
Așa cum s-a arătat în literatura de specialitate, prin latura obiectivă a conținutului constitutiv al unei infracțiuni se înțelege totalitatea condițiilor cerute de norma de incriminare privitoare la actul de conduită pentru existența infracțiunii. La orice infracțiune latura obiectivă cuprinde următoarele elemente: a) un element material; b) urmarea imediată; c) legătura de cauzalitate dintre acțiunea sau inacțiunea ce constituie elementul material; d) urmarea imediată. Pe lângă aceste elemente, pentru existența unor infracțiuni, latura obiectivă mai cuprinde și una sau mai multe condiții-cerințe atașate elementului material și absolut necesare pentru ca fapta săvârșită să poată constitui elementul material al infracțiunii.
a) Elementul material
Este componenta principală a laturii obiective a infracțiunii și constă în actul material săvârșit, actul de conduită uman interzis de legea penală. El poate să apară fie sub forma acțiunii, fie sub cea a inacțiunii.
În norma de incriminare, elementul material este desemnat printr-un cuvânt, printr-o expresie ce arată acțiunea sau inacțiunea interzisă, este așa-numitul verbum regens (de ex.: luare – art. 254 C. pen.; face afirmații mincinoase – art. 260 C. pen.).
Acțiunea, în sensul laturii obiective a unei infracțiuni, constă într-o intervenție activă a infractorului, într-o activitate periculoasă, prohibită de legea penală.
Inacțiunea sau abstențiunea, cum i se mai spune, se caracterizează printr-o atitudine pasivă din partea infractorului, în sensul că legea îl obligă să desfășoare o anumită activitate, iar el se abține s-o îndeplinească. Dacă prima categorie de incriminări răspunde necesității de a se interzice prin lege anumite manifestări periculoase pentru valorile sociale ocrotite de legea penală (omor, furt, delapidare etc., prin incriminarea faptelor de omisiune se dă expresie necesității de a obliga pe cetățeni la o anumită comportare în societate. Ca atare, pentru ca inacțiunea să poată fi reținută drept element material al unei infracțiuni, trebuie neapărat să existe o îndatorire legală ca persoana respectivă să nu rămână în pasivitate, pentru a împiedica alte energii să producă urmări dăunătoare în societate. Fără o atare îndatorire, abstențiunea poate fi un act reprobabil din punct de vedere moral, nu însă și penal. Așa, bunăoară, la infracțiunea de abandon de familie, prevăzută de art. 305 lit. b C. pen., elementul material este evidențiat de neplata cu rea-credință a obligației de întreținere prevăzute de lege.
Așa cum rezultă din cele de mai sus, fiecare faptă ce formează elementul material al infracțiunii conține în ea o notă caracteristică ce o deosebește de alte activități prevăzute în conținutul normei juridice penale de incriminare.
La unele infracțiuni, elementul material poate consta într-un singur act, la altele în mai multe. Desigur, marea majoritate a infracțiunilor, din punct de vedere al elementului material, se săvârșesc printr-o singură acțiune periculoasă.
b) Urmarea imediată
Urmarea imediată a oricărei infracțiuni constă în rezultatul pe care îl produce acțiunea sau inacțiunea făptuitorului care se materializează în schimbarea ce se produce în realitatea obiectivă.
Faptul că orice infracțiune trebuie să producă un anumit rezultat, se deduce din chiar conceptul noțiunii de vinovăție ca trăsătură esențială a infracțiunii, deoarece vinovăția făptuitorului trebuie întotdeauna raportată la un anumit rezultat.
Așa cum s-a arătat în doctrină, urmarea imediată se poate materializa fie într-un rezultat, fie într-o stare de pericol ce se creează pentru valorile sociale protejate de legea penală. Urmarea imediată nu trebuie identificată numai cu producerea unui rezultat material deoarece aceasta se poate materializa și într-o stare de pericol. Atunci când pentru consumarea unei infracțiuni legea cere producerea unui anumit rezultat, ne aflăm în prezența așa numitelor infracțiuni de rezultat. Spre exemplu, infracțiunea de omor există doar atunci când se produce un rezultat și anume moartea victimei.
Dacă la infracțiunile de rezultat făptuitorul realizează acțiunea tipică, ce constituie elementul material al infracțiunii și rezultatul nu se produce, atunci ne găsim în fața tentativei la acea infracțiune. De exemplu, autorul trage cu o armă în victimă, dar aceasta nu moare. În această situație ne aflăm în fața unei tentative de omor.
Sunt o serie de infracțiuni care se consumă fără producerea unui rezultat vătămător palpabil. Este vorba de așa numitele infracțiuni formale, de atitudine sau de pericol. Cu toate că legea nu condiționează existența lor de producerea unui anumit rezultat concret, aceasta nu înseamnă că prin săvârșirea lor nu s-ar produce o urmare socialmente periculoasă. Această urmare există și ea constă în starea de pericol ce se creează prin săvârșirea faptei pentru valoarea socială ocrotită de norma penală.
Prin urmare, starea de pericol constă într-o stare contrară celei existente anterior săvârșirii infracțiunii. În cazul infracțiunilor formale, de atitudine sau de pericol, urmarea imediată nu trebuie dovedită deoarece starea de pericol se produce în mod automat, prin însăși săvârșirea faptei, așa încât prevăzându-se fapta se prevede implicit și urmarea imediată a acesteia. De exemplu, în cazul unor infracțiuni contra siguranței circulației pe căile ferate cum ar fi: neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă, neîndeplinirea cu știință a îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă, părăsirea postului și prezența în stare de ebrietate, nu se cere ca fapta să fi produs un anumit rezultat, fiindcă legiuitorul a considerat că este suficientă doar starea de pericol care se produce prin săvârșirea faptei pentru ca aceasta să fîe considerată infracțiune consumată. Dacă în cazul infracțiunilor menționate mai sus s-au produs și anumite rezultate menționate de legiuitor în alineatele următoare, atunci infracțiunea de pericol se transformă în infracțiune de rezultat cu consecința agravării conținutului tip al infracțiunii și deci, aplicarea unor pedepse mai aspre.
Urmarea imediată ca subelement al laturii obiective a infracțiunii nu trebuie confundată eu consecințele subsecvente ale acesteia. Astfel, urmarea imediată este o componentă a laturii obiective a infracțiunii de care depinde existența acesteia, pe când consecințele subsecvente constituie un element circumstanțial în conținutul agravat al unor infracțiuni, de exemplu, pagube importanta aduse economiei naționale, dezastru, consecințe deosebite etc., fie o simplă circumstanță.
c) Raportul de cauzalitate
După cum am văzut, și raportul de cauzalitate constituie o componentă a laturii obiective a infracțiunii. Raportul de cauzalitate presupune în dreptul penal, necesitatea de a se dovedi că în cazul săvârșirii unei infracțiunii există o legătură cauzală între acțiunea sau inacțiunea făptuitorului și rezultatul material cerut de norma incriminatoare.
Nu se poate concepe faptul că există vreo infracțiune care să nu aibă un rezultat ilicit, adică să nu producă o urmare socialmente neconvenabilă, constând în vătămarea sau punerea în pericol a unor valori sociale ocrotite prin normele dreptului penal.
Infracțiunile formale se caracterizează prin aceea că urmarea imediată este inerentă acțiunii sau inacțiunii, inseparabilă de aceasta, motiv pentru care în cazul lor raportul de cauzalitate este prezumat (ex. în cazul infracțiunii de calomnie).
Situația se schimbă în cazul infracțiunilor de rezultat (de ex. infracțiunea de omor). În astfel de infracțiuni, rezultatul ilicit nu mai este inerent acțiunii, ci apare ca o entitate distinctă, separată cronologic și logic de acțiune, motiv pentru care raportul de cauzalitate nu mai poate fi prezumat, ci trebuie dovedit – atât sub aspect obiectiv (ex. post) cât și sub aspect subiectiv (ex. ante) – ceea ce înseamnă că nici elementul subiectiv nu mai poate fi prezumat, ci trebuie demonstrat.
Astfel, în multe cazuri, atunci când fapta infracțională este comisă printr-o singură acțiune sau în acțiune, prin care s-a urmărit producerea unui anumit rezultat, stabilirea raportului de cauzalitate nu prezintă dificultăți în a se stabili că între acțiunea ilicită și rezultatul produs, există o legătură cauzală. De ex. X urmărește să-l ucidă pe Y și pentru aceasta îl împușcă cu o armă de foc. În acest caz, antecedența cauzală constă în împușcare iar rezultatul este moartea victimei. În acest exemplu sunt întrunite toate cerințele obiective și subiective ale conținutului constitutiv al infracțiunii de omor intenționat.
Elementele raportului de cauzalitate sunt: cauza – formată din acțiunea – inacțiunea conștientă a persoanei și efectul – concretizat în urmările ce s-au produs prin activitatea infracțională desfășurată.
Pentru a desprinde multiplele aspecte ale raportului de cauzalitate, se impune să analizăm caracteristicile cauzei, adică ale acțiunii-inacțiunii și modul cum acestea determină producerea efectului.
În primul rând, trebuie precizat că fenomenul cauză, adică acțiunea-inacțiunea, este acela care determină, produce fenomenul efect. Cauza – acțiunea-inacțiunea este fenomenul determinant, hotărâtor pentru apariția efectului. Drept consecință, efectul se datorează cauzei, este produs de aceasta, astfel că dacă n-ar fi acțiunea-inacțiunea socialmente periculoasă, n-ar mai apărea nici fenomenul efect – urmarea dăunătoare pentru societate.
În al doilea rând, acțiune-inacțiunea cauză premerge rezultatul, efectul, iar acesta urmează cauzei. Cu toate că acțiunea-inacțiunea cauză premerge efectul, nu întotdeauna ea este apropiată de acesta.
În al treilea rând, acțiunea-inacțiunea cauză produce cu necesitate fenomenul efect.
Problema răspunderii penale în cazul existenței raportului de cauzalitate se pune numai în cazul în care urmările produse sunt o consecință logică necesară a acțiunilor sau inacțiunilor conștiente ale persoanei fizice. Urmările întâmplătoare se plasează în afara sferei de reglementare a dreptului penal.
Efectul este al doilea element al raportului de cauzalitate în dreptul penal.
Efectul este produs de acțiunea-inacțiunea cauză. Dacă n-ar exista acțiunea-inacțiunea cauză, n-ar putea să existe nici efectul.
Efectul păstrează caracteristicile fenomenului care îl determină, ale acțiunii-inacțiunii voluntare, conștiente. Așa spre exemplu, la infracțiunea de omor, produsă în urma unei acțiuni conștiente, efectul constă în luarea dreptului la viață al victimei.
2.3.4.2. Latura subiectivă a infracțiunii
Prin latura subiectivă a infracțiunii se înțelege atitudinea psihică a infractorului, formată din stări intelective (atitudinea conștiinței, scop), stări afective și volitive (motive, mobiluri), atitudine psihică ce precede și însoțește fapta infracțională și urmările ei.
Spre deosebire de latura obiectivă a infracțiunii, care se materializează într-un act exterior de execuție, latura subiectivă exprimă elementul subiectiv, poziția psihică a subiectului infracțiunii în raport cu activitatea materială desfășurată de el.
Pentru existența unei infracțiuni nu este suficient să se constate că în realitatea obiectivă s-a comis o faptă socialmente periculoasă, prevăzută de legea penală, ci mai trebuie să se stabilească că acea faptă a fost comisă de către subiect, cu voință și conștiință. Cu alte cuvinte, între fapta săvârșită și persoană, trebuie să existe o legătură din care să rezulte că acea faptă socialmente periculoasă îi este imputabilă acesteia. Dacă, într-un caz concret se stabilește că fapta nu a fost săvârșită cu conștiință și voință de către autor, înseamnă că acea faptă nu îi poate fi imputată acestuia, deoarece lipsește legătura internă dintre persoană și faptă. De ex., un acar de la C.F.R. este constrâns să nu schimbe un macaz în urma cărui fapt se ciocnesc două trenuri.
Structura laturii subiective
În literatura de specialitate s-a subliniat că în structura laturii subiective a infracțiunii intră totdeauna ca element component, elementul subiectiv, la care sunt atașate uneori una sau mai multe condiții, cerințe esențiale necesare pentru completarea laturii subiective a anumitor infracțiuni. Deci, în structura laturii subiective intră: elementul subiectiv (vinovăția) iar la unele infracțiuni se mai adaugă mobilul și scopul.
Prin elementul subiectiv se înțelege atitudinea psihică a persoanei care a săvârșit o faptă, față de faptă și urmările acesteia, atitudine exprimată în vinovăția cerută de lege pentru existența acelei infracțiuni. Vinovăția ca parte componentă a laturii subiective există atunci când fapta prevăzută de legea penală este săvârșită cu intenție sau din culpă.
Vinovăția reprezintă și o trăsătură esențială a unei infracțiuni, motiv pentru care ea nu trebuie confundată cu vinovăția ca element al conținutului unei infracțiuni. Această distincție este necesară pentru că existența vinovăției ca trăsătură esențială, nu presupune întotdeauna și existența vinovăției ca element al conținutului infracțiunii. Aceasta înseamnă că poate exista vinovăție ca trăsătură esențială a infracțiunii, fără să existe vinovăție ca element subiectiv al infracțiunii. De ex., în cazul săvârșirii unei fapte din culpă se realizează vinovăția ca trăsătură esențială a infracțiunii, dar poate lipsi elementul subiectiv, dacă legiuitorul incriminează acea faptă numai dacă este săvârșită cu intenție.
Mobilul infracțiunii
Doctrina noastră de drept penal definește mobilul infracțiunii ca fiind motivul, impulsul interior care determină hotărârea infracțională și deci implicit comiterea infracțiunii.
Mobilul reprezintă tocmai geneza, procesul psihic care precede și impulsionează pe subiect să se hotărască a comite o anumită infracțiune concretă. Acest proces psihic, sau latura emotivă cum i se mai spune, se manifestă sub forma unor sentimente ori pasiuni sau a unor resentimente, vicii etc. și care, în general, se referă la: ură, teamă, invidie, egoism, furie, gelozie, răzbunare, cupiditate, milă etc.. Mobilul nu poate lipsi de la nici o infracțiune intenționată, deoarece nu poate exista acțiune conștientă a persoanei fizice la baza căreia să nu stea un anumit mobil. De principiu, mobilul nu face parte din conținutul infracțiunii, decât numai dacă nu este cerut expres de lege. Spre exemplu, abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi. Indiferent dacă este sau nu cerut, el trebuie stabilit de organele judiciare, întrucât ajută la calificarea unor fapte ca infracțiuni, dar mai ales la individualizarea pedepsei.
Scopul infracțiunii
Pe lângă mobil, doctrina și legislația penală se referă și la scop, ca parte componentă a laturii subiective a infracțiunii. Scopul este reprezentarea pe plan mintal a rezultatului ce va apărea în urma săvârșirii faptei penale, rezultat urmărit de către infractor. Scopul poate fi mai îndepărtat sau final, mai apropiat sau nemijlocit. Așa spre exemplu, într-un caz de omor scopul apropiat este luarea dreptului la viață al victimei, iar cel îndepărtat poate fi moștenirea unei averi lăsate de cel ucis sau, în caz de delapidare, scopul apropiat este însușirea unor bunuri sau sume de bani, iar cel îndepărtat, cumpărarea unui autoturism sau a unei case etc.
Uneori legea penală prevede scopul în care a acționat autorul, caz în care el trebuie stabilit obligatoriu de către organele judiciare. Așa bunăoară, la infracțiunea de furt, prevăzută de art. 208 C. pen., se prevede că infractorul a sustras bunul în scopul de a și-l însuși pe nedrept. Spre exemplu, dacă o persoană a sustras bunurile unei alte persoane nu în scopul însușirii ci pentru a o determina să-i restituie o datorie mai veche, fapta nu va fi infracțiune de furt deoarece lipsește scopul prevăzut ca element constitutiv în conținutul infracțiunii.
La alte infracțiuni, scopul constituie numai un element circumstanțial propriu unei variante agravate a infracțiunii. De exemplu, infracțiunea de vătămare corporală este mai gravă (art. 182 alin. 3 C. pen.), „când fapta a fost săvârșită în scopul producerii consecințelor”.
CAPITOLUL III
INFRACȚIUNI CONTRA INTERESELOR PUBLICE SĂVÂRȘITE DE FUNCȚIONARII PUBLICI SAU ALȚI FUNCȚIONARI
3.1. Noțiuni și cararcterizare generală
Încălcarea îndatoririlor de serviciu de către funcționari publici sau alți funcționari, sau a îndatoririlor în legătură cu serviciul, reprezintă manifestări socialmente periculoase care aduc atingere relațiilor sociale menite să asigure buna desfășurare a activității instituțiilor publice, a altor unități sau persoane juridice de interes public.
Aceste infracțiuni se caracterizează prin aceea că obiectul lor juridic special de grup îl formează relațiile sociale privitoare la asigurarea bunului mers al serviciului precum și la conștiinciozitatea și corectitudinea de care funcționarii publici sau alți funcționari ai instituțiilor publice trebuie să dea dovadă la îndeplinirea serviciului.
Din această grupă fac parte, în primul rând, infracțiunile de serviciu propriu-zise săvârșite de către funcționarii publici sau alți funcționari, în cadrul și cu ocazia serviciului. În această grupă au fost incluse infracțiuni care sunt săvârșite de către funcționari publici sau alți funcționari în legătură cu serviciul acestora.
Infracțiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul, prezente în Titlul VI din partea specială a Codului Penal, au fost denumite „Infracțiuni care aduc atingere unor activități de interes public sau altor activități reglementate de lege” în Legea nr. l40/14 noiembrie 1996 – Legea pentru modificarea și completarea Codului Penal, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 289 din 14 noiembrie 1996.
Obiectul juridic general al acestor infracțiuni îl constituie relațiile sociale menite să asigure buna și normala activitate a autorităților publice, a instituțiilor publice sau a altor persoane juridice de interes public.
Obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale cărora li se aduce atingere directă prin activitatea făptuitorului.
Spre exemplu, infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, infracțiunea de luare de mită și infracțiunea de trafic de influență, au ca obiect generic comun – buna și normala desfășurare a activităților autorităților publice, a instituțiilor publice sau a altor persoane juridice de interes public. Obiectul lor juridic special diferă, însă, de la infracțiune la infracțiune; astfel, la abuzul în serviciu, obiectul juridic special este format din relațiile sociale ale căror normală desfășurare este condiționată de o riguroasă respectare de către orice funcționar public a ordinii și disciplinei la locul de muncă.
La infracțiunea de luare de mită, obiectul juridic special îl reprezintă acele relații sociale pentru a căror naștere, desfășurare și dezvoltare este necesară îndeplinirea loială și corectă, de către orice funcționar a obligațiilor de serviciu.
La infracțiunea de trafic de influență, obiectul juridic special îl constituie acele relații sociale care,în interesul îndeplinirii sarcinilor de serviciu în cadrul activităților publice, trebuie să se întemeieze pe respectarea neabătută, de către orice persoană, a creditului moral, prestigiului social, reputației, probității- atribute ce trebuie să caracterizeze orice funcționar.
Obiectul material al infracțiunii îl constituie bunurile sau lucrurile în legătură cu care, sau asupra cărora, se săvârșește infracțiunea. Nu toate infracțiunile de serviciu, sau în legătură cu serviciul, au un obiect material, ci numai acelea la care acțiunea făptuitorului se îndreaptă împotriva unor bunuri sau lucruri. Spre exemplu, la infracțiunea de purtare abuzivă, obiectul material îl constituie integritatea și sănătatea persoanei.
3.1.1. Subiectul infracțiunilor
Subiectul activ – nemijlocit (autor) al infracțiunilor care aduc atingere unor activități de interes public sau altor activități reglementate de lege, este persoana care săvârșește în mod nemijlocit, fapta prevăzută de legea penală.
La infracțiunile care aduc atingere unor activități de interes public sau altor activități reglementate de lege, subiectul activ este calificat, adică o persoană care are o anumită calitate, aceea de funcționar public sau alt funcționar.
Autor-coautor nu poate fi decât acela care, înfăptuind un act de executare nemijlocită, întrunește totodată în persoana sa calitatea cerută de lege și anume aceea de funcționar public sau alt funcționar.
Autorul sau coautorul trebuie să aibă calitatea necesară (de funcționar public sau alt funcționar) în momentul comiterii infracțiunii.
Dobândirea, ulterior comiterii faptei, a calității de funcționar public sau alt funcționar, nu acordă făptuitorului calitatea de autor al infracțiunii, după cum nici pierderea acestei calități nu schimbă situația.
Potrivit dispozițiilor cuprinse în art. 147 C. pen., prin funcționar public se înțelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unități dintre cele la care se referă art. 145 C. pen. (prin termenul „public” se înțelege tot ceea ce privește autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum și bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public).
Potrivit alin. 2 al art. 147 C. pen., prin „funcționar” mai sus citat, precum și orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în alin. 1 al aceluiași articol din Codul Penal, se înțelege persoana menționată la alin. 1.
Așadar, rezultă că o persoană poate avea calitatea de funcționar, din punct de vedere al dreptului penal, numai în situația când exercită o însărcinare în serviciul unor instituții publice, instituții sau altor persoane de interes public, cu alte cuvinte, dacă este salariat.
În principiu, calitatea de funcționar public sau alt funcționar se dobândește în baza unui raport juridic de muncă, ce ia naștere în condițiile prevăzute de Codul Muncii și a Legii nr. l/1970; dar calitatea de funcționar, în sensul dreptului penal, se poate dobândi și în temeiul unui raport de serviciu, care rămâne în afara raportului juridic de muncă, noțiuni care nu sunt identice, după cum am arătat în primul capitol al acestei lucrări.
Prin urmare, în sensul art. 147 C. pen., calitatea de funcționar impune cu necesitate existența unui raport juridic de muncă, concretizat prin încheierea unui contract individual de muncă, sau chiar independent de un asemenea contract, în virtutea exercitării reale a atribuțiilor unei funcții.
Din punct de vedere al duratei exercitării funcției – permanent sau pe durată determinată – aceasta nu are relevanță din punct de vedere al dreptului penal.
Încadrarea (de altfel, cele mai frecvente cazuri) se realizează pe durată nedeterminată, în baza contractului individual de muncă (art. 70, alin. 1 C. pen.), iar cel încadrat poate ocupa cele mai variate funcții, în raport cu pregătirea profesională, cum ar fi: economist, inginer, conducător auto, gestionar, etc.
Sunt, de asemenea, și cazuri când are loc o încadrare pe durată determinată, spre exemplu: sezonierii, cei încadrați în posturile unor titulari care lipsesc temporar de la serviciu și cărora instituția este obligată să le păstreze postul.
Din expresia „cu orice titlu” folosită în textul legal, rezultă că este suficient ca subiectul activ al infracțiunii să exercite o însărcinare în serviciul unei instituții publice, instituții sau în serviciul unei alte persoane juridice, onorată sau neretribuită.
Prin precizarea „indiferent cum a fost învestită” (alegere, numire, concurs), legiuitorul a vrut să sublinieze că nu are relevanță validitatea contractului individual de muncă, fiind suficientă exercitarea, în fapt, a atribuțiilor funcției pentru ca făptuitorul să săvârșească o infracțiune de serviciu (cu condiția să fie întrunite cumulativ și celelalte cerințe impuse de art. 17 C. pen.).
Practica juridică a considerat, în mod constant, că are calitatea de funcționar și poate fi subiect al unei infracțiuni de serviciu, acela care, fără a fi angajatul unei instituții, îndeplinește în fapt, cu consimțământul conducerii instituției, atribuțiile unei funcții, în care este angajată o altă persoană.
Funcționarii nelegali instituiți, adică încadrați prin rspectarea condițiilor de studiu etc., răspund în calitate de funcționari, în cazul în care se comit infracțiuni de serviciu în perioada în care și-au desfășurat activitatea.
Prezența în Codul Penal a categoriei de alți funcționari alături de termenul „funcționar public” sprijină împărțirea, din punctual de vedere al legii penale, a salariaților în două grupe distincte și anume: una a salariaților funcționari și alta a salariaților nefuncționari, împărțire care impune diferențierea tratamentului penal după calitatea salariaților.
Noțiunea de „funcționar” are, în dreptul penal, un înțeles diferit de cel din dreptul administrativ și cel din dreptul muncii.
Între noțiunea de funcționar din dreptul administrativ și cea din dreptul penal, deosebirea esențială privește modalitatea învestirii.
În dreptul penal sunt considerați funcționari și persoanele fără învestitură, adică funcționarii „de fapt” sau nelegal învestiți.
Potrivit dreptului administrativ, funcționarul public trebuie să facă parte din efectivul de funcționari al organului administrativ respectiv și să fie învestiți în mod legal, cu îndeplinirea funcției pe care o exercită, funcționarul public fiind remunerat pentru munca pe care o depune în cadrul organului din care face parte.
Au calitatea de funcționar, în sensul dreptului muncii, numai acele persoane care-și desfășoară activitatea în temeiul unui contract individual de muncă, legal încheiat.
Atribuirea unei accepțiuni mai largi noțiunii de „funcționar” în dreptul penal este determinată, pe de o parte de necesitatea de a spori răspunderea angajaților în îndeplinirea obligațiilor de serviciu, iar pe de altă parte, de exigențele tot mai ridicate de ocrotire a bunurilor publice.
Infracțiunile care aduc atingere unor activități de interes public sau altor activități reglementate de lege sunt susceptibile de a fi săvârșite sub forma participației penale (coautor, instigare, complicitate).
Subiectul pasiv al infracțiunilor care aduc atingerea unor activități de interes public, sau altor activități reglementate de lege, este reprezentat de instituția publică, autoritatea publică sau orice altă persoană juridică de interes public prejudiciate prin infracțiune, iar în unele situații și persoane fizice, în cazul infracțiunii de abuz în serviciu contra persoanelor (art. 246 C. pen.), abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi (art. 247 C. pen.), neglijența în serviciu (art. 249 C. pen.) și altele.
3.1.2. Latura obiectivă
Infracțiunile care aduc atingere unor activități de interes public sau altor activități reglementate de lege se comit prin săvârșirea unor fapte concrete dintre cele mai diferite.
Elementul material este componenta fundamentală a infracțiunii și constituie fapta (acțiunea sau inacțiunea) în sens restrâns sau activitatea prin care se aduce atingere relațiilor sociale ocrotite de legea penală. Aceasta se poate realiza prin două modalități și anume: printr-o acțiune sau printr-o inacțiune (omisiune).
Prin acțiune se înțelege comiterea unei activități nepermise de lege, printr-o conduită licită.
Spre exemplu, prin infracțiunea de „purtare abuzivă” prevăzută de art. 250 C. pen., funcționarul folosește expresii jignitoare sau săvârșește loviri față de o altă persoană, în timpul exercițiului atribuțiilor de serviciu.
Conduita ilicită a funcționarului constă în încălcarea normelor legale și morale care prevăd o atitudine, o comportare corectă și civilizată în serviciu.
La infracțiunea de „luare de mită” prevăzută de art. 254 C. pen., acțiunea ilicită constă în pretinderea, primirea de bani sau alte foloase necuvenite, de către un funcționar, în scopul îndeplinirii sau neîndeplinirii obligațiilor de serviciu. Această activitate ilicită contravine obligațiilor de serviciu după care funcționarii trebuie să fie cinstiți și corecți.
Inacțiunea (omisiunea) constă în omiterea sau neîndeplinirea unor activități – acțiuni – impuse de lege și devine faptă infracțională prin neexecutarea dispoziției legale.
Formele în care se pot realiza acțiunile sau inacțiunile care sunt infracțiuni și care aduc atingere unor activități de interes public sau altor activități reglementate de lege sunt dintre cele mai diverse.
Oricare ar fi forma pe care o îmbracă acțiunea sau inacțiunea prevăzute de lege, prin săvârșirea ei, ea trebuie să aducă atingerea relațiilor sociale care privesc activitatea unor instituții publice sau altor persoane juridice de interes public.
Din analiza conținutului legal al fiecărei infracțiuni prin care se aduce atingerea relațiilor sociale care privesc activitatea de interes public sau alte activități reglementate de lege, se observă că prin săvârșirea oricăreia din activitățile incriminate sunt încălcate obligațiile de serviciu de către funcționarul public sau alt funcționar.
Unele îndatoriri de serviciu sunt prevăzute și în regulamentele de ordine interioară, în instrucțiuni sau ordine etc.
Încălcarea, cu vinovăție, de către funcționari publici sau alți funcționari a acestor obligații de serviciu atrage după sine, fie răspunderea materială, disciplinară, administrativă, fie penală.
Urmarea socialmente periculoasă este un element important al laturii obiective a infracțiunii.Orice infracțiune care aduce atingere unor activități de interes public sau altor activități reglementate de lege, însoțită în unele cazuri și de o vătămare a interesului legal al unei persoane, prin care se produce o pagubă pentru avutul public, o tulburare însemnată a bunului mers al activității unui organ sau al unei instituții de stat, ori a unei unități la care se referă art. 145 C. pen., sunt infracțiuni de rezultat.
Infracțiunile de rezultat au, deci, urmări curente și prin dovedirea lor are loc tragerea la răspundere penală a făptuitorului. Spre exemplu: abuzul în serviciu (art. 246,247,248 C. pen.), neglijența în serviciu (art.249 C. pen.), purtarea abuzivă (art. 250 C. pen.).
Alte infracțiuni aduc atingerea unor activități de interes public sau altor activități reglementate de lege, sub aspectul infracțiunii de pericol, în sensul că pentru existența lor legea nu cere producerea unor urmări determinate. Spre exemplu: luarea de mită (art. 254 C. pen.).
Între fapta de încălcare a obligațiilor de serviciu de către un funcționar public sau de către un alt funcționar și urmarea socialmente periculoasă, trebuie să existe o legătură de cauzalitate. Lipsa legăturii de cauzalitate conduce la inexistența infracțiunii.
3.1.3. Latura subiectivă
Componentă de bază a laturii subiective, vinovăția constă în atitudinea conștientă a infractorului față de urmările grave ale faptei sale și în voința de a săvârși acea faptă.
Vinovăția este singurul temei al răspunderii juridice și se prezintă sub două forme: intenția sau culpa.
Cele mai multe infracțiuni care aduc atingere unor activități de interes public sau altor activități reglementate de lege, se comit cu intenție.
Fapta este săvârșită:
-din ușurință, când infractorul prevede rezultatul activității sale, dar nu-1 acceptă, socotind, fără temei, că el nu se produce;
-din imprudență, când infractorul nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia să-l prevadă.
Obligația de prevedere a rezultatului faptei la infracțiunile care aduc atingere unor activități de interes public sau altor activități reglementate de lege este strâns legată de obligația generală a funcționarilor publici sau a altor funcționari de a cunoaște și respecta îndatoririle de serviciu ce le revin și de a le îndeplini în mod corect.
Posibilitatea de a prevedea rezultatul faptei la infracțiunile care aduc atingere unor activități de interes public sau altor activități reglementate de lege, săvârșite din culpă, se apreciază de instanță în mod concret, ținându-se seama de condițiile în care se aduc la îndeplinire obligațiile de serviciu individuale (psihice, intelectuale) ale funcționarului, de pregătirea și calificarea profesională.
În aprecierea culpei apare important să se examineze și unele elemente subiective, cum ar fi gradul de atenție și de prudență, ori experiența la locul de muncă.
În anumite situații, imposibilitatea prevederii rezultatului faptei se poate datora insuficientei pregătiri profesionale sau lipsei de calificare a funcționarului.
Uneori existența infracțiunilor care aduc atingere unor activități de interes public sau altor activități reglementate de lege, este condiționată sub raportul laturii subiective, de un anumit scop, de exemplu: fapta de a primi, de a oferi ori de a da unui funcționar bani sau alte foloase, constituie infracțiune de dare de mită numai dacă promisiunea, oferta, etc. s-a făcut în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini sau a întârzia un act privitor la îndatoririle de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri.
3.2. Forme, modalități și sancțiuni
Majoritatea infracțiunilor care aduc atingere unor activități de interes public sau altor activități reglementate de lege, se săvârșesc prin fapte comisive (acțiuni).
Determinarea momentului consumării infracțiunii este esențială pentru stabilirea aplicării legii penale în timp și spațiu, pentru calificarea juridică a faptei ca și pentru sancționarea făptuitorului.
Astfel, la infracțiunile al căror rezultat constă într-o stare de pericol, aceasta se consumă în momentul executării integrale a faptei, în timp ce la infracțiunile de rezultat, ce constau într-o vătămare materială, aceasta se consumă odată cu producerea acestor vătămări.
Modalitățile în care se săvârșesc infracțiunile care aduc atingere unor activități de interes public sau altor activități reglementate de lege, sunt indicate în dispozițiile incriminatoare din Codul Penal.
Pedepsele prevăzute sunt determinante, având un minim și un maxim, iar pentru unele dintre ele se prevăd și pedepse alternative (art. 249 C. pen. – neglijența în serviciu, art. 250 C. pen. – purtare abuzivă).
Ca pedepse alăturate, Codul Penal prevede pedepse complementare (art. 248, art. 254-interzicerea unor drepturi).
Individualizarea pedepsei se face în raport cu criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen., în funcție de gradul de pericol al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Față de persoanele care au săvârșit infracțiuni care aduc atingere unor activități de interes public sau altor activități reglementate de lege, se pot lua și măsuri de siguranță care au drept scop înlăturarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii de noi fapte ilicite.
O măsură de siguranță aplicabilă infracțiunilor care aduc atingere unor activități de interes public sau altor activități reglementate de lege, este confiscarea specială (a banilor, valorilor sau altor bunuri care au făcut obiectul luării de mită, dării de mită, traficului de influență, primirii de foloase necuvenite).
3.2.1. Delimitarea infracțiunilor contra intereselor publice săvârșite de funcționarii publici și alți funcționari
Criteriul general de diferențiere al infracțiunilor care aduc atingere unor activități de interes public sau altor activități reglementate de lege, de simplele abateri disciplinare, îl constituie gradul de pericol social al faptei.
Abaterea disciplinară potrivit art. 100 din Codul Muncii este: „încălcarea cu vinovăție de cel încadrat în muncă – indiferent de funcția sau postul pe care-l ocupă – a obligațiilor sale, inclusiv a normelor de comportare, constituie abatere disciplinară care se sancționează după caz, potrivit legii”.
Abaterea disciplinară antrenează răspunderea disciplinară și aplicarea unei sancțiuni corespunzătoare, prevăzută de Codul Muncii (art. 100, lit.a-f).
Pentru ca o faptă să fie calificată infracțiune care aduce atingere unor activități de interes public sau altor activități reglementate de lege, este necesar ca încălcarea de către un funcționar public sau alt funcționar a obligațiilor de serviciu să prezinte un grad de pericol ridicat, atât sub raportul vinovăției, cât și sub aspectul împrejurărilor concrete în care a fost săvârșită (modul și mijloacele folosite, scopul urmărit, urmarea socialmente periculoasă care s-a produs sau care s-ar fi putut produce).
Infracțiunile care aduc atingere unor activități de interes public sau altor activități reglementate de lege sunt cele mai grave forme de încălcare a obligațiunilor de serviciu care aduc atingere relațiilor sociale menite să asigure buna desfășurare a activității instituțiilor publice sau altor personae juridice de interes public.
Comiterea unor astfel de fapte ilicite atrage după sine răspunderea penală și aplicarea, în condițiile legii, a pedepselor prevăzute de Codul Penal.
3.3. Analiza infracțiunilor contra intereselor publice săvârșite de funcționarii publici sau alți funcționari
3.3.1. Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor (Art. 246 C. pen.)
Noțiune și caracterizare
În accepțiunea generală a termenului, prin „abuz în serviciu” se înțelege acea conduită ilegală, incorectă, a unui funcționar public sau altui funcționar, care constă în încălcarea intenționată, cu bună știință a obligațiunilor de serviciu, fie prin neîndeplinirea lor, fie prin îndeplinirea lor abuzivă în timpul sau cu ocazia exercitării serviciului. Așadar, infracțiunea constă în „fapta funcționarului public, care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei persoane” (art. 246 C. pen.).
Obiectul infracțiunii
Obiectul juridic generic al abuzului în serviciu contra intereselor persoanelor îl constituie relațiile sociale ocrotite de legea penală privitoare la asigurarea bunului mers al serviciului din cadrul instituțiilor publice sau a altor persoane juridice de interes public.
Obiectul juridic special vizează acele relații de serviciu a căror desfășurare normală necesită respectarea de către orice funcționar public sau alt funcționar a tuturor obligațiilor ce-i revin potrivit legii, a contractului individual de muncă și a contractului colectiv.
Infracțiunea are un caracter subsidiar, în sensul că, fapta săvârșită de către un funcționar public sau de un alt funcționar se încadrează în dispozițiile art. 246 C. pen. numai dacă acest abuz nu are o incriminare distinctă în Codul Penal sau într-o lege specială. De exemplu, fapta poate constitui infracțiunea de purtare abuzivă conform art. 250 C. pen., cercetare abuzivă conform art. 266 alin. 2 C. pen., etc.
De regulă, infracțiunea este lipsită de obiect material. Totuși, dacă încălcarea îndatoririlor de seviciu a fost săvârșită în legătură directă cu un anumit bun, infracțiunea are și un obiect material, constând în acel bun.
Subiectul infracțiuni
Autorul infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor este calificat în sensul că el poate fi numai un funcționar public sau alt funcționar, în accepțiunea prevederilor art. 147 alin. 1 și 2 C. pen. Aceasta deoarece, potrivit prevederilor art. 258 C. pen., dispozițiile art. 246-250 privitoare la funcționari publici se aplică și celorlalți funcționari. Subiectul infracțiunii trebuie să aibă calitatea menționată în momentul comiterii faptei. Infracțiunea poate fi comisă de mai mulți funcționari publici sau alți funcționari care pot participa în calitate de instigatori sau complici.
Subiectul pasiv general este statul iar subiectul pasiv special poate fi orice persoană fizică ale cărui interese legale au fost vătămate prin fapta abuzivă a funcționarului public sau altui funcționar.
Conținutul constitutiv
Latura subiectivă constă în intenția directă sau indirectă care rezultă din cerința expresă a legii ca fapta să fie comisă „cu știință”. Latura subiectivă nu include vreun scop special sau mobil dar existența lor va servi la individualizarea pedepsei.
Latura obiectivă a infracțiunii se caracterizează prin următoarele trăsături:
a) fapta abuzivă a funcționarului se poate realiza alternativ, în formă comisivă, care constă în neîndeplinirea unui act sau îndeplinirea în mod defectuos a unui act.
b) fapta (omisivă sau comisivă) abuzivă să se săvârșească în exercițiul atribuțiilor de serviciu ale funcționarului public sau altui funcționar, adică în cadrul sau în timpul sau cu ocazia exercitării serviciului.
c) fapta abuzivă să cauzeze ca rezultat specific o vătămare a intereselor legale ale unei persoane.
Vătămarea intereselor legale ale unei persoane poate să constea în împiedicarea sau îngrădirea exercițiului ori folosirea unui interes legal. Este deci o încălcare, lezare sau prejudiciu moral, fizic sau material aduse intereselor legale ale unei persoane – inclusiv paguba materială cauzată persoanei.
Tentativa nu se pedepsește iar infracțiunea de abuz în serviciu, fiind o infracțiune instantanee, se consumă în momentul producerii unei vătămări. Urmarea imediată este reprezentată de vătămarea produsă persoanei.
Între fapta (acțiune sau inacțiune) abuzivă și vătămarea cauzată intereselor legale ale unei persoane trebuie să existe raport de cauzalitate. Raportul de cauzalitate se stabilește, în concret, prin cercetarea faptei, în materialitatea ei, avându-se în vedere situația de serviciu a făptuitorului.
În practica judiciară s-a considerat că întrunește elementele infracțiunii, fapta inculpatului, șef de serviciu la poliția rutieră, de a refuza restituirea permisului de conducere către partea vătămată, deși cunoștea existența unei hotărâri judecătorești definitive în acest sens, lipsind, prin aceasta, partea vătămată de posibilitatea folosirii autoturismului propriu. De asemenea, mai întrunesc elementele infracțiunii- fapta unui conducător auto de a folosi, fără drept, autocamionul ce-i fusese încredințat de o societate comercială al cărei salariat era, în virtutea raportului juridic de muncă, în vederea îndeplinirii sarcinilor de serviciu, cu consecința producerii unor pagube prin uzură și consum de combustibil, fapta ospătarului de a încărca nota de consumație.
Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor poate intra în concurs cu alte infracțiuni. Astfel, de exemplu, această infracțiune intră în concurs cu infracțiunea de creare de plusuri în gestiune prin mijloace frauduloase sau cu infracțiunea de delapidare atunci când valorile obținute de gestionar ca urmare a practicării supraprețului, sunt însușite de către acesta.
Sancțiuni
Infracțiunea prevăzută în art. 246 C. pen. se săvârșește atât prin acte comisive, cât și prin acte omisive, se pedepsește numai infracțiunea consumată, nu și tentativa.
Pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani. Dacă faptele prevăzute au avut consecințe deosebit de grave, se pedepsește cu închisoare de la 5 ani la 15 ani și interzicerea unor drepturi.
3.3.2. Abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi (Art. 247 C. pen.)
Noțiune și caracterizare
Această infracțiune constă în „ îngrădirea de către un funcționar public a folosinței sau exercițiului drepturilor vreunui cetățean sau crearea pentru aceasta a unor situații de inferioritate pe temeiul de naționalitate, rasă, sex sau religie.” Noi reglementări penale au mai introdus pe lângă aceste temeiuri: convingeri politice, orientare sexuală, dizabilități fizice sau infectarea cu HIV/SIDA.
Această formă de abuz în serviciu este incriminată în scopul ocrotirii penale a principiului constituțional al egalității în drepturi a tuturor cetățenilor români fără privilegii și fără discriminări.
Obiectul infracțiunii
Obiectul juridic generic al abuzului în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, este același ca și la infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și anume, buna și normala desfășurare a activității din instituțiile publice sau a altor persoane juridice de interes public.
Obiectul juridic al infracțiunii prevăzute în art. 247 C. pen. privește, deci, apărarea egalității în drepturi a tuturor cetățenilor țării.
Subiectul infracțiunii
Subiectul activ nemijlocit (autor) este calificat, el poate fi numai un funcționar public sau un alt funcționar (în sensul definit de art. 147 și 148 C. pen.). O astfel de calitate este cerută de lege numai pentru autorul infracțiunii.
Subiectul pasiv este persoana căreia i s-a îngrădit folosința sau exercițiul drepturilor pe temeiul prevăzut de textul incriminator, putând fi un cetățean român, un cetățean străin sau o persoană fără cetățenie.
Conținutul constitutiv
Conținutul infracțiunii vizează relațiile sociale privitoare la bunul mers al activității instituțiilor publice sau altor persoane juridice de interes public.
Latura obiectivă se înfățișează în două modalități:
a) prin îngrădirea folosinței sau exercițiului drepturilor vreunui cetățean;
b) prin crearea unei situații de inferioritate a cetățenilor pe un astfel de temei.
Îngrădirea folosinței drepturilor unui cetățean implică împiedicarea unei persoane în capacitatea sa de folosință; ea rezidă în orice activitate prin care un cetățean este lipsit de posibilitatea de a-și valorifica drepturile prin săvârșirea de acte juridice.
A doua modalitate prin care se poate realiza elementul material al infracțiunii prevăzute în art. 247 C. pen. constă în crearea pentru un cetățean a unor situații de inferioritate pe temei de naționalitate, sex sau religie, precum și celelalte temeiuri noi introduse.
Urmarea constă în lezarea unui drept al unui cetățean prin restrângerea folosinței sau exercițiului moral al acelui drept ori prin crearea unei situații de inferioritate reală a cetățeanului pe temei de naționalitate, rasă, sex, etc.
Între fapta funcționarului public sau altui funcționar de îngrădire a folosinței sau exercițiului dreptului unui cetățean și de creere pentru acesta a unor situații de inferioritate, pe temei de naționalitate, rasă, sex, religie, etc. și urmare, trebuie să existe un raport de cauzalitate.
Latura subiectivă constă în intenția directă și mobilul special al săvârșirii faptei de a îngrădi folosința sau exercițiul dreptului unui cetățean sau de a crea pentru acesta unele situații de inferioritate pe temei de naționalitate, rasă, sex, religie, etc.
Vinovăția faptului constă în intenție; stabilirea mobilului este o cerință esențială pentru existența vinovăției făptașului.
Tentativa nu se pedepsește iar infracțiunea se consumă în momentul în care acțiunea (îngrădirea folosinței sau exercițiului drepturilor unui cetățean) a fost dusă până la capăt și s-a produs urmarea imediată (lezarea unui drept, ș.a.).
Sancțiuni
Pedeapsa pentru infracțiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi este închisoarea de la 6 luni la 5 ani. Dacă faptele prevăzute au avut consecințe deosebit de grave, se pedepsește cu închisoare de la 5 ani la 15 ani și interzicerea unor drepturi.
Când fapta se comite de „alți funcționari”, maximul pedepsei se reduce de drept cu o treime, în conformitate cu prevederile art. 258 C. pen.
3.3.3. Abuzul în serviciu contra intereselor publice (Art. 248 C. pen.)
Noțiune și caracterizare
O altă formă a abuzului în serviciu constă în „fapta funcționarului public, care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituții de stat ori al unei unități din cele la care se referă art. 145 C. pen. sau o pagubă patrimoniului acesteia.”
Abuzul în serviciu contra intereselor publice este astăzi una dintre ce1e mai frecvente infracțiuni de serviciu săvârșite de funcționarii publici sau alți funcționari cu ocazia exercitării atribuțiilor de serviciu.
Obiectul infracțiunii
Obiectul juridic generic îl constituie relațiile sociale privind normala desfășurare a activității instituțiilor publice sau a altor persoane juridice de interes public.
Obiectul juridic secundar constă în relațiile sociale cu caracter patrimonial sau, după caz, cele privind desfășurarea normală a activității organelor, instituțiilor de stat sau celorlalte unități la care se referă art. 145 C. pen. Prin incriminarea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice se urmărește să se asigure bunul mers al activității persoanelor juridice de drept public, la care se referă art. 145 C. pen. Dar și bunul mers al activității altor persoane juridice, decât cele la care se referă articolul menționat anterior, adică a persoanelor juridice de drept privat.
În situația în care fapta abuzivă produce o pagubă avutului public obiectul material al infracțiunii îl constituie bunurile care formează sau interesează avutul public.
Aceasta nu înseamnă că se schimbă natura juridică a faptei în sensul că ea determină o infracțiune contra avutului public, ci rămâne tot o infracțiune de serviciu.
Ca și abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor, abuzul în serviciu contra intereselor publice are caracter subsidiar, în raport cu alte infracțiuni al căror subiect este funcționarul public sau un alt funcționar, în sensul că fapta de exercitare abuzivă a îndatoririlor de serviciu, care a produs una din urmările prevăzute de art. 248 C. pen., se încadrează în dispozițiile acestui text de lege numai dacă nu are o incriminare distinctă în Codul Penal sau în vreo altă lege specială. De exemplu, fapta inculpatului care, în calitate de director economic, fără nicio aprobare legală, a scos din patrimonial societății unele valori, cărora le-a dat o destinație contraproductivă, cauzatoare de pagube în loc de profit, se încadrează în prevederile art. 265 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale.
Subiectul infracțiunii
Subiectul activ al infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice este calificat: un funcționar public sau alt funcționar în accepțiunea art. 147 și 148 C. pen..
Coautorii – instigatorii sau complicii, pot fi însă și necalificați.
Subiectul pasiv este de asemenea calificat: o instituție publică sau o altă persoană juridică de interes public. Deosebirea dintre proprietatea publică și proprietatea privată nu prezintă interes pentru calificarea faptei prevăzute de legea penală ca infracțiune de abuz în serviciu contra intereselor publice. Abuzul săvârșit de către un funcționar public prezintă un pericol social mai ridicat, datorită importanței activității persoanei juridice la care se referă art. 145 C. pen.
Conținutul constitutiv
Elementul material al laturii obiective a infracțiunii constă fie într-o acțiune – când făptuitorul îndeplinește defectuos, în alte condiții, modalități sau la alte termene decât cele reglementate de lege, un act ce intră în obligațiile sale de serviciu, fie dintr-o omisiune – adică făptuitorul nu îndeplinește un act care intră în obligațiile sale de serviciu.
Determinarea caracterului abuziv al conduitei funcționarului public sau a altui funcționar se face în funcție de cadrul legal al obligațiilor de serviciu ale acestuia.
Latura obiectivă prezintă trei aspecte:
a) fapta abuzivă se poate săvârși fie în formă omisivă, prin aceea că funcționarul „nu îndeplinește un act”, fie în formă comisivă (acțiune) prin aceea că „îl îndeplinește în mod defectuos”.
b) fapta să fie săvârșită în exercițiul atribuțiilor de serviciu ale funcționarului public sau altui funcționar.
c) fapta să cauzeze vreunul din rezultatele alternative expres prevăzute în textul incriminator și anume :
1) O tulburare însemnată bunului mers al unui organ al unei instituții de stat ori al unei alte unități din cele la care se referă art. 145 C. pen.. Aceasta presupune atingerea de o anumită gravitate sau proporție adusă ritmului de desfășurare normală a activității unei astfel de instituții.
Tulburarea bunului mers al activității instituției trebuie să fie reală, efectivă, determinată și constatabilă. Nu orice tulburare a bunului mers al unei instituții cauzată de conduita abuzivă prezintă însă caracter infracțional ci „numai o tulburare însemnată care se răsfrânge negativ asupra organizării juridice a activității instituției, putând consta în stânjeniri, împiedicări, îngreunări, întârzieri în desfășurarea activității unității respective.În această situație ne aflăm în prezența unei infracțiuni de pericol”.
Instanța de judecată, când reține o asemenea consecință trebuie să menționeze în concret în ce constă tulburarea însemnată a bunului mers al instituției.
2) A doua consecință sau urmare care poate interveni în cazul abuzului în serviciu constă în păgubirea avutului public.
În această situație, fapta dobândește caracterul unei infracțiuni al cărui rezultat constă într-o vătămare materială.
Pentru consumarea infracțiunii este suficientă producerea oricăruia dintre aceste rezultate; fapta prin care se cauzează ambele rezultate constituie o singură infracțiune, iar nu un concurs de infracțiuni; consecințele complexe ale faptei vor fi avute în vedere la individualizarea pedepsei.
Între conduita abuzivă a funcționarului public sau a altui funcționar și una din urmări trebuie să existe o legătură de cauzalitate.
Latura subiectivă constă în intenția directă sau indirectă, deci fapta se comite cu voința de a cauza o tulburare însemnată bunului mers al unei instituții publice sau persoane juridice de interes public sau o pagubă patrimoniului acestora, ori o vătămare importantă intereselor legale ale unei persoane.
Sancțiuni
Pedeapsa aplicată pentru infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice este închisoarea de la 6 luni la 5 ani. Dacă faptele prevăzute au avut consecințe deosebit de grave, se pedepsește cu închisoare de la 5 ani la 15 ani și interzicerea unor drepturi.
3.3.4. Neglijența în serviciu (Art. 249 C. pen.)
Noțiune și caracterizare
Infracțiunea de neglijență în serviciu prevăzută în art. 249 C. pen. constă în „încălcarea din culpă, de către un funcționar public, a unor îndatoriri de serviciu prin neîndeplinirea acestora sau prin îndeplinirea lor defectuoasă, dacă prin aceasta s-a cauzat o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituții de stat, ori al unei alte unități din cele la care se referă art. 145 C. pen. (autorități publice, instituții publice, instituții sau alte persoane juridice de interes public, serviciile de interes public), sau s-a produs o pagubă patrimoniului acesteia ori o vătămare importantă intereselor legale ale unei persoane”.
Neglijența în serviciu face parte din categoria celor mai frecvente infracțiuni de serviciu întâlnite în practica juridică în ultimii ani. Ea denotă o atitudine de nepăsare, dispreț și persiflare a unor funcționari publici față de nevoile și interesele instituțiilor publice, aceștia uitând că sunt în slujba cetățeanului și nu cetățeanul în slujba lor.
Tragerea la răspundere penală a celor vinovați de săvârșirea unor fapte de neglijență în serviciu, contribuie în ultimă instanță la educarea și ridicarea conștiinței profesionale ale funcționarilor publici, cât și a celorlalți funcționari.
Conținutul constitutiv
Obiectul juridic generic al infracțiunii de neglijență în serviciu îl constituie buna și normala desfășurare a activității instituțiilor publice, a bunei gospodăriri a avutului public, a respectării legalității și a intereselor legitime ale cetățeanului prin îndeplinirea corectă a obligațiilor de serviciu. Obiectul juridic secundar poate consta în relațiile sociale privind desfășurarea normală a activității unui organ sau al unei instituții de stat ori al unei alte unități din cele la care se referă art. 145 C. pen., în relațiile sociale cu caracter patrimonial sau în relațiile sociale privind interesele lagale ale unei persoane.
Obiectul material al infracțiunii există numai în cazul în care fapta s-a săvârșit ori s-a răsfrânt asupra unui bun sau valori materiale aparținând avutului public sau avutului particular al unei persoane, producându-i consecințe dăunătoare.
Latura obiectivă a infracțiunii se realizează printr-o acțiune (comisiune) de îndeplinire defectuoasă a unei sarcini de serviciu ori printr-o inacțiune (omisiune) constând în neîndeplinirea unei asemenea îndatoriri.
Îndeplinirea defectuoasă desemnează fapta comisă prin care sarcina de serviciu este înfăptuită de autor dar în alt mod sau contrar prevederilor legale.
Neîndeplinirea reprezintă omiterea, neefectuarea în total sau numai în parte a unui act care trebuie îndeplinit.
Formele concrete prin care se manifestă neglijența în serviciu sunt tot atât de variate ca și domeniile în care ea se poate săvârși.
În cazul în care neglijența în serviciu a avut drept consecință producerea unei pagube patrimoniului instituțiilor publice sau celorlalte unități din cele la care se referă art. 145 C. pen., este necesar pentru existența infracțiunii, ca bunurile asupra cărora se răsfrânge acțiunea sau omisiunea infracțională să aparțină instituției publice respective ori să lezeze interesele legale ale unei persoane.
În forma sa tipică prevăzută în alin. 1 art. 249 C. pen., neglijența în serviciu, pentru a constitui o infracțiune, trebuie să aibă ca urmare într-o primă variantă, o tulburare însemnată a bunului mers al unei instituții de stat (publice) sau persoane juridice de interes public, adică să aducă atingerea bunei funcționări a instituției încât activitatea normală să fie paralizată ori considerabil stânjenită.
Tulburarea care se produce instituției este apreciată de instanță în funcție de împrejurările concrete ale cauzei.
O altă urmare care poate surveni prin săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu, o constituie vătămarea importantă adusă intereselor legale ale unei persoane.
Se poate vorbi de un interes legal al unei persoane atunci când acel interes este ocrotit sau garantat printr-o dispoziție legală.
Vătămarea poate fi de natură materială – când interesul legal prejudiciat prin fapta de neglijență în serviciu privește o nevoie materială a unei persoane – ori morală – când interesul se referă la satisfacerea unei importante nevoi spirituale.
Neglijența în serviciu poate avea ca urmare și o pagubă produsă avutului public. În acest caz, prejudiciul pricinuit avutului public constituie element component al laturii obiective a infracțiunii.
În această variantă, neglijența în serviciu dobândește caracterul unei infracțiuni de daună. Stabilirea întinderii pagubei cauzate avatului public are mare importanță pentru determinarea naturii răspunderii juridice, administrative sau penale, precum și pentru individualizarea pedepsei.
Condamnarea pentru infracțiunea de neglijență în serviciu prin care s-a adus o pagubă avutului public atrage obligarea inculpatului și la repararea prejudiciului material cauzat avutului public.
Pentru a se reține infracțiunea de neglijență în serviciu este necesar să se stabilească o legătură de cauzalitate între acțiunea de încălcare a unei îndatoriri de serviciu de către un funcționar public sau alt funcționar și unul din rezultatele dăunătoare prevăzut de art. 249 C. pen..
În măsura în care se dovedește că acțiunea sau omisiunea funcționarului raportată la încălcarea unei îndatoriri de serviciu nu a avut efect hotărâtor pentru activitatea sau patrimoniul unor instituții publice ori pentru interesele legale ale unei persoane, fapta nu are caracter penal. O asemenea faptă poate atrage însă răspunderea disciplinară sau materială.
Sub raportul elementlui subiectiv, infracțiunea de neglijență în serviciu se săvârșește din culpă în modalitățile prevăzute în alin. 2 al art. 19 C. pen..
Stabilirea culpei făptuitorului se face avându-se în vedere particularitățile subiective ale acestuia în ceea ce privește vârsta, experiența profesională, nivelul de cultură, capacitatea intelectuală etc., dar în strânsa legătură cu exigențele îndatoririlor de serviciu.
Forme, modalități, sancțiuni
Neglijența în serviciu este o infracțiune de rezultate deoarece existența ei depinde de producerea unei urmări determinate – o tulburare însemnată a bunului mers al unui organ sau al unei instituții de stat ori al unei alte unități din cele la care se referă art. 145 C. pen. sau o pagubă patrimoniului acesteia ori o vătămare importantă intereselor legale ale unor persoane.
Neglijența în serviciu are caracter agravat atunci când a avut ca urmare o perturbare deosebit de gravă a unei activități de interes public.
Pedeapsa pentru această infracțiune este închisoarea de la o lună la 2 ani sau amendă. Forma agravată prevăzută în alin. 2 al art. 249 C. pen. se pedepsește cu închisoare de la 2 la 10 ani.
3.3.5. Purtarea abuzivă (Art.250 C. pen.)
Noțiune și caracterizare
Potrivit art. 250 C. pen., purtarea abuzivă constă în „întrebuințarea de expresii jignitoare față de o persoană, de către un funcționar în exercițiul atribuțiilor de serviciu…”, precum și în “loviri sau alte violențe săvârșite în aceleași condiții…”.
Obiectul infracțiunii
Obiectul juridic generic al faptei prevăzute în art. 250 C. pen. este același ca și la celelalte infracțiuni de serviciu cercetate anterior.
Obiectul juridic special îl constituie acele relații de serviciu care presupun o comportare corectă și cuviincioasă a funcționarului public sau a altui funcționar față de orice persoană, cu excluderea folosirii unor expresii jignitoare, ori a actelor de violență fizică. În forma sa simplă, din alin. 1, infracțiunea este lipsită de obiect material. În forma agravată, din alin. 2, obiectul material constă în corpul victimei față de care se exercită în mod nemijlocit actele de violență.
Subiectul infracțiunii
Subiectul activ (autorul) este calificat: un funcționar public sau un alt funcționar aflat în exercițiul atribuțiunilor de serviciu. Fapta poate fi săvârșită de mai mulți autori care au contribuit nemijlocit la comiterea purtării abuzive. La săvârșirea infracțiunii mai pot participa (în afară de autor sau coautor) și alți subiecți activi în calitate de instigatori sau complici, pentru care calitatea de funcționar public sau de alt funcționar nu este necesară.
Subiectul pasiv este necircumstanțiat de vreo calitate. Fapta se poate comite față de orice persoană căreia i s-au adresat expresii jignitoare sau care a suferit loviri ori alte violențe. În cazul în care victima actelor de purtare abuzivă are calitatea de funcționar care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat și se află în exercițiul funcției, actele de purtare abuzivă constituie infracțiunea de ultraj dacă bineînțeles sunt îndeplinite și celelalte cerințe cuprinse în art. 239 C. pen..
Conținutul constitutiv
Realizarea conținutului infracțiunii de purtare abuzivă necesită preexistența unui serviciu, având competența de a efectua acte în legătură cu care funcționarul comite infracțiunea.
Elementul material al laturii obiective a infracțiunii de purtare abuzivă, în cazul formei simple prevăzute de art. 250 alin. 1 C. pen., constă într-o faptă comisivă de întrebuințare de expresii jignitoare fața de o persoană.
Prin „întrebuințarea de expresii jignitoare” se înțelelge, în primul rând, utilizarea de insulte în înțelesul art. 250 alin.1 C. pen., adică orice atingere adusă onoarei ori reputației unei persoane prin cuvinte, gesturi sau alte mijloace ori prin expunerea la batjocură. În acest sens infracțiunea de insultă este absorbită în infracțiunea de purtare abuzivă.
Purtarea abuzivă se realizează nu numai prin insultă ci și prin întrebuințarea altor expresii de ocară sau umilitoare care atestă o desconsiderare de natură să afecteze demnitatea unei persoane.
Expresiile jignitoare utilizate de un funcționar public sau alt funcționar pot fi proliferate în scris, oral, prin gesturi, etc. Folosirea unor asemenea expresii se realizează fie nemijlocit în prezența subiectului pasiv al infracțiunii, fie mijlocit prin utilizarea telefonului, scrisorilor, desenelor, mijloace care prin natura lor sunt susceptibile de a realiza o legătură directă între făptuitor și persoana respectivă.
În cazul formei agravate prevăzute de art. 250 alin. 2 C. pen., elementul material al infracțiunii de purtare abuzivă constă într-o acțiune de lovire sau alte violențe, săvârșită de un funcționar public sau de un alt funcționar în exercițiul atribuțiilor de serviciu fața de o persoană.
Lovirile sau alte violențe trebuie să se fi produs efectiv și să fie dintre cele prevăzute în art. 180 C. pen. adică: loviri sau orice alte acte de violență cauzatoare de suferințe fizice sau care au pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile. Și de astă dată conținutul infracțiunii prevăzute de art. 180 C. pen. este absorbit în forma agravată a faptei de purtare abuzivă. Termenul de „violență”, în cazul acestei infracțiuni, are o sferă mai largă decât cel determinat prin dispozițiile cuprinse în art. 180, înțelegându-se și violențele comise asupra obiectelor aparținând persoanei.
Mijloacele și modul în care se săvârșesc lovirile sau violențele nu sunt cerințe esențiale pentru existența elementului material al faptei incriminate în art. 250 C. pen..
Dacă prin loviri sau alte violențe s-a pricinuit integrității corporale sau sănătății unei persoane vreo vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 60 de zile, există concurs de infracțiuni (art. 33 lit.b C. pen.) între fapta prevăzută în art. 250 alin. 2 C. pen. și cea prevăzută de art. 181 C. pen.. Regulile concursului de infracțiuni se aplică și atunci când prin fapta funcționarului public sau a altui funcționar s-a produs integrității corporale sau sănătății unei persoane o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai îndelungate de 60 de zile ori pierderea unui simț sau organ, încetarea funcționării acestuia, o infirmitate fizică sau psihică permanentă, sluțirea, avortul ori punerea în primejdie a vieții persoanei. În acest caz, concursul de infracțiuni există între fapta de purtare abuzivă prevăzută în art. 250 alin. 2 C. pen. și cea prevăzută de art. 182 C. pen..
Urmarea oricăreia dintre acțiunile care desemnează infracțiunea de purtare abuzivă constă în schimbarea situației de fapt anterioare, schimbare din care rezultă o stare de pericol pentru buna și normala funcționare a serviciului în cadrul căruia făptuitorul își desfășoară activitatea și, totodată, în atingerea adusă onoarei sau demnității unei persoane sau în suferința fizică ori vătămarea integrității corporale a acesteia.
Între fapta de purtare abuzivă și urmare, trebuie să existe o legătură de cauzalitate ca și la celelalte infracțiuni de serviciu. Forma agravată a infracțiunii există numai dacă lovirile sau alte violențe săvârșite de funcționarul public sau alt funcționar în exercițiul atribuțiilor de serviciu față de o persoană, au cauzat suferințe fizice sau vătămări care au necesitat pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile.
Sub raport subiectiv, purtarea abuzivă se săvârșește cu intenție directă sau indirectă. Făptuitorul, cu voință, întrebuințează expresii jignitoare ori săvârșește loviri sau alte violențe dându-și seama că acțiunea sa aduce atingere demnității unei persoane sau cauzează o vătămare (intenție directă). Intenția poate fi și indirectă când făptuitorul a prevăzut rezultatul faptei sale și, fără a-l urmări, a acceptat producerea lui.
Săvârșirea faptei din culpă nu este incriminată.
Mobilul sau scopul nu prezintă importanță pentru existența vinovăției și, deci, a infracțiunii, ci numai pentru individualizarea pedepsei.
Forme, modalități, sancțiuni
Infracțiunea de purtare abuzivă este o infracțiune care se realizează prin fapte comisive de întrebuințare de expresii jignitoare sau de loviri sau alte violențe față de o persoană. Ea se consumă în momentul în care s-au întrebuințat expresiile jignitoare ori s-a recurs la loviri sau alte violențe și s-a produs urmarea cerută de norma incriminatoare (de exemplu suferințe fizice, leziuni, vătămări).
În cazul repetării de către făptuitor a actelor abuzive, în baza aceleași rezoluții infracționale, fapta îmbracă forma infracțiunii continuate și se aplică dispozițiile art. 41 alin. 2 C. pen.. În astfel de situații, infracțiunea se consumă când s-a produs ultimul act de executare.
Purtarea abuzivă prezintă diferite modalități normative prevăzute de însuși textul incriminator (întrebuințarea de expresii jignitoare și recurgerea la loviri ori violențe față de o persoană).
Sancțiunea pentru varianta simplă a infracțiunii din alin. 1 este închisoarea de la 3 luni la 3 ani. Forma agravată, prevăzută în alin. 2 al aceluiași art. 250 C. pen. este sancționată cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.
În cazul în care fapta este săvârșită de „alt funcționar”, maximul pedepsei se reduce cu o treime (art. 258 alin. 2 C. pen.).
Asemănări și corelații cu alte infracțiuni
Acțiunile tipice care constituie alternativ elementul material al infracțiunii de purtare abuzivă determină unele asemănări cu acele infracțiuni al căror conținut este absorbit de infracțiunea de purtare abuzivă și anume insulta (art. 205 C. pen.) și cu lovirea sau alte violențe (art. 180 C. pen.).
Ori de câte ori lipsește una dintre condițiile care determină specificul purtării abuzive (de exemplu calitatea de funcționar a subiectului activ în exercițiul atribuțiilor de serviciu), fapta constituie, după caz, infracțiunea de insultă ori lovire sau alte violențe.
Când expresiile jignitoare sau actele de lovire ori violențele au adus atingere bunelor moravuri sau au produs scandal public, infracțiunea de purtare abuzivă se află în concurs cu infracțiunea de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice (art. 250 și art. 321 C. pen.), fiind aplicabile dispozițiile art. 33 lit. b C. pen..
3.3.6. Neglijența în păstrarea secretului de stat (Art. 252 C. pen.)
Noțiune și caracterizare
Neglijența în păstrarea secretului de stat este definită de art. 252 C. pen. ca fiind „neglijența care are drept urmare distrugerea, alterarea, pierderea ori sustragerea unui document ce constituie secret de stat precum și neglijența care a dat prilej altei persoane să afle un asemenea secret dacă fapta este de natură să aducă atingere intereselor statului”.
Importanța secretului de stat impune nu numai apărarea acestuia împotriva actelor de divulgare săvârșite cu intenție de către un funcționar public sau alt funcționar; ea necesită, totodată, prevenirea și sancționarea comportării neglijente a acestuia, comportare care are drept consecință distrugerea, alterarea, pierderea ori sustragerea unor documente ce constituie secret de stat sau care prilejuiește unor persoane neîndreptățite să ia cunoștință de conținutul unui secret de stat.
Obiectul infracțiunii
Obiectul juridic generic al infracțiunii de neglijență în păstrarea secretului de stat îl constituie relațiile sociale care asigură normala și buna desfășurare a activității organizațiilor. Obiectul juridic special al infracțiunii prevăzute în art. 252 C. pen. îl formează acele relații de serviciu care pentru normala lor constituire, desfășurare și dezvoltare au nevoie de stricta păstrare a secretelor de stat. Permanenta vigilență în păstrarea secretului de stat reprezintă o sarcină de o deosebită importanță pentru toți angajații.
Obiectul material constă în documentul distrus, alterat, pierdut sau sustras, în cazul în care comportarea neglijentă a făptuitorului a avut ca urmare distrugerea, alterarea, pierderea sau sustragerea unui document ce constituie secret de stat. Potrivit art. 150 alin. 1 C. pen., secrete de stat sunt documentele și datele care prezintă în mod vădit acest caracter, precum și cele declarate sau calificate astfel prin hotărâre a Guvernului.
Subiectul infracțiunii
Subiectul activ (autor) al infracțiunii prevăzute in art. 252 C. pen. este calificat: un funcționar public sau alt funcționar obligat să păstreze secretul de stat și în ale cărui atribuții de serviciu intră deținerea sau cunoașterea unor documente, date sau informații secrete.
Subiectul pasiv este instituția publică ale cărei interese au fost lezate ca urmare a negliienței în păstrarea secretului de stat.
Conținutul constitutiv
Realizarea conținutului infracțiunii de neglijență în păstrarea secretului de stat este condiționată de preexistența unei anumite situații: calitatea de secrete de stat a documentului, datelor sau informațiilor.
Elementul material al laturii obiective al infracțiunii constă într-o acțiune sau omisiune care atestă o comportare neglijentă în păstrarea documentelor sau datelor ce constituie secrete de stat.
O condiție esențială pentru ca fapta de neglijență în păstrarea secretului de stat să îmbrace caracter penal este ca ea să fie „de natură să aducă atingere intereselor statului”. O faptă de neglijență în păstrarea secretului de stat va a fi apreciată ca atare prin conținutul ei concret și prin împrejurările în care a fost săvârșită.
Urmarea constă în distrugerea, pierderea ori sustragerea unui document ce constituie secret de stat. Ea se poate concretiza, de asemenea într-o stare de pericol pentru interesele de stat, cauzată de aflarea efectivă de către o persoană neautorizată a unui secret de stat. Distrugerea constă în desființarea, nimicirea entității fizice a documentului. Alterarea constă în degradarea, chiar și numai parțială a documentului. Pierderea presupune întreruperea contactului material cu documentul, ieșirea acestuia din posesia celui îndreptățit. Sustragerea presupune un act de deposedare urmat de imposedarea făptuitorului cu respectivul document.
Urmările sunt expres enunțate în dispozițiile din art. 252 C. pen.. Dacă neglijența a condus la alte consecințe, fapta va putea constitui, eventual, o abatere disciplinară sau administrativă.
Pentru existența laturii obiective a infracțiunii trebuie ca între fapta de neglijență în păstrarea secretului de stat și urmare să fie o legătură de cauzalitate, expres prevăzută de textul legal prin cuvintele „are drept urmare”. Legătura de cauzalitate există chiar dacă neglijența în păstrarea secretului de stat a produs numai indirect distrugerea, alterarea, pierderea sau sustragerea unui document ce constituie secret de stat, ori a prilejuit unei terțe persoane să afle un secret de stat.
Forma de vinovăție este culpa. Imputarea culpei implică stabilirea faptului că funcționarul public sau alt funcționar a cunoscut sau a avut posibilitatea să cunoască rezultatele infracțiunii precum și a împrejurării că autorul și-a dat seama sau putea și trebuia să-și dea seama că fapta sa de neglijență în păstrarea secretului de stat este de natură să aducă atingere intereselor de stat.
Termenul de „neglijență” folosit în art. 252 C. pen. desemnează o conduită nesocotită, nepăsătoare, lipsită de grija necesară în păstrarea documentelor, datelor sau informațiilor care constituie secrete de stat.
Forme, modalități, sancțiuni
Neglijența în păstrarea secretului de stat se realizează printr-o acțiune sau omisiune. Fiind o infracțiune care, sub raport subiectiv, se comite din culpă, tentativa nu este posibilă.
Infracțiunea se consumă în momentul în care s-a produs distrugerea, alterarea, pierderea sau sustragerea documentului ori s-a creat ocazia aflării, fără drept, a datelor secrete de către o altă persoană, bineînțeles, dacă sunt realizate și celelalte condiții cerute de lege.
Art. 252 Cod Penal prevede două modalități normative în care poate fi săvârșită neglijența în păstrarea secretului de stat:
neglijența care are drept urmare distrugerea, alterarea, pierderea sau sustragerea unui document ce constituie secret de stat;
neglijența care a prilejuit altei persoane să afle un secret de stat.
Pedeapsa pentru această infracțiune este închisoarea de la 3 luni la 3 ani.
3.3.7. Luarea de mită (Art.254 C. pen.)
Noțiune și caracterizare
Infracțiunea de luare de mită este definită în dispozițiile din art. 254 C. pen. ca fiind „fapta funcționarului care, direct sau indirect, pretinde ori primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, sau a nu îndeplini, ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri”.
Obiectul infracțiunii
Obiectul juridic generic îl constituie buna și normala desfășurare a relațiilor de serviciu. Obiectul juridic special îl reprezintă relațiile sociale pentru a căror naștere, dezvoltare și desfășurare normală este necesară împlinirea corectă a îndatoririlor de serviciu (fără a condiționa realizarea vreunui act de dobândire a unui folos material) de către orice funcționar public sau alt funcționar. De regulă, în cazul acestei infracțiuni, obiectul material lipsește. În cazul în care, însă, actul, pentru a cărui îndeplinire făptuitorul a primit mită, privește un lucru, obiect material al infracțiunii va fi acest lucru. Așa, de exemplu, mărfurile pentru vânzarea cărora un gestionar primește mită de la cumpărători, constituie obiectul material al infracțiunii săvârșite. De asemenea, când folosul este primit pentru prestarea unei activități care intră în atribuțiile de serviciu ale făptuitorului.
Subiectul infracțiunii
Poate fi autor al infracțiunii numai un funcționar public sau un alt funcționar care, pentru bani sau alte materiale, își încalcă atribuțiile de serviciu. Subiectul activ este prin urmare calificat: un funcționar public sau alt funcționar în sensul dat acestor noțiuni de art. 147 și 148 C. pen.. Nu prezintă importanță faptul că funcționarul era angajat definitiv sau presta muncă în cadrul termenului de încercare, deoarece în această din urmă situație el are toate atribuțiile și îndatoririle de serviciu. Nu poate fi subiect activ al luării de mită, neavând calitatea de funcționar în sensul prevederilor art. 254 C. pen., angajatul, muncitor electrician, care primește foloase materiale pentru a nu-și îndeplini obligația generală prevăzută în contractul de muncă, de a asigura paza împotriva sustragerilor de la locul de muncă.
Calitatea de funcționar public sau alt funcționar, în ale cărui atribuții intră actul care a format obiectul tranzacției dintre mituitor și mituit, trebuie să existe în momentul pretinderii, primirii, acceptării sau nerefuzării foloaselor necuvenite.
La săvârșirea infracțiunii pot participa și alți subiecți activi în calitate de instigatori sau complici, pentru care calitatea de funcționar public sau alt funcționar nu este necesară. Mituitorul nu este participant la infracțiunea de luare de mită, deoarece acesta este autor al unei infracțiuni distincte, darea de mită, art. 255 C. pen.
Subiectul pasiv este organul, instituția de stat sau publică în serviciul căreia își desfășoară activitatea făptuitorul. Existența infracțiunii de luare de mită nu este condiționată de locul sau timpul săvârșirii faptei.
Conținutul constitutiv
Pentru realizarea conținutului infracțiunii de luare de mită este obligatorie preexistența unor condiții și anume: funcționarea unui serviciu în cadrul instituției publice care are competența îndeplinirii unor acte de natura celui care a ocazionat luarea de mită; actul solicitat de mituitor să intre în sfera îndatoririlor de serviciu ale făptuitorului.
Elementul material care desemnează activitatea ilicită, constând în acțiunea de luare, se realizează alternativ, în mai multe modalități.
Prima dintre acestea constă în pretinderea de bani sau alte foloase necuvenite. A pretinde ceva înseamnă a cere ceva, a formula o pretenție. Suntem în prezența unei acțiuni de solicitare, în mod direct sau indirect, de către un funcționar public sau alt funcționar de bani sau alte foloase care nu i se cuvin în scopul de a îndeplini, de a nu îndeplini, a întârzia îndeplinirea unui act privitor la funcția sa ori de a face un act contrar îndatoririlor de serviciu. Pretinderea trebuie să fie explicită, expresă, să aibă caracterul unei condiționări a îndeplinirii actului de serviciu și să fie de natură a determina pe mituitor să transmită suma sau foloasele pretinse.
Luarea de mită există și atunci când suma de bani pretinsă de funcționar nu i-a mai fost dată ulterior sau i-a fost dată într-un moment când făptuitorul pierduse calitatea de funcționar prin pensionare sau în orice alt mod.
Infracțiunea de luare de mită se consumă în cadrul acestei modalități în momentul perfectării înțelegerii dintre mituit și mituitor. În acest moment mituitul trebuie să aibă, în baza îndatoririlor sale de serviciu, posibilitatea satisfacerii promisiunii mituitorului, indiferent dacă ulterior se află în situația de a nu mai putea satisface cererea acestuia. Această cerință este de esența infracțiunii de luare de mită.
Dacă în momentul pretinderii banilor sau altor foloase necuvenite făptuitorul nu avea în nici un mod, potrivit atribuțiunilor de serviciu, posibilitatea și competența de a îndeplini promisiunea făcută mituitorului, însă a lăsat să se creadă că are o abilitate legală în acest sens, fapta nu poate primi calificarea de luare de mită, ci, eventual, de înșelăciune în paguba avutului personal sau trafic de influență.
Sunt situații când funcționarul, deși potrivit atribuțiilor sale de serviciu nu are posibilitatea satisfacerii nemijlocite și integrale a promisiunii făcute mituitorului, este totuși în măsură să satisfacă această cerere printr-un act de serviciu mijlocit dar indispensabil finalizării pretențiilor mituitorului. Și în acest caz, fapta de a solicita bani sau alte foloase pentru un asemenea act constituie infracțiunea de luare de mită.
Ce-a de-a doua modalitate prin care se realizează elementul material al luării de mită constă într-o acțiune de primire de către funcționar public sau alt funcționar de bani sau foloase care nu i se cuvin, în scopul săvârșirii unor acte ce intră în sfera atribuțiilor sale de serviciu. A primi ceva înseamnă a prelua ceva, a lua ceva în posesie. În acest caz, inițiativa aparține mituitorului iar primirea are ca situație premiză remiterea bunului. Există luare de mită și atunci când funcționarul a primit suma de bani în timpul îndeplinirii unui act privitor la funcția sa, pentru a-l efectua cu deosebită grijă.
Momentul consumării infracțiunii în această modalitate este cel al încasării sumelor de bani sau al primirii efective a foloaselor necuvenite. Pentru existența infracțiunii nu prezintă importanță juridică modalitatea încasării, respective, dacă mita s-a luat direct sau printr-un intermediar ori dacă funcționarul a îndeplinit sau nu actul în vederea căruia s-a obligat și a încasat banii sau a primit alt folos necuvenit.
Infracțiunea de luare de mită există chiar dacă, în fapt, banii au fost primiți după efectuarea actului. Poate săvârși infracțiunea de luare de mită numai funcționarul care primește anumite foloase pentru a-și încălca atribuțiile de serviciu, nu și cel care primește asemenea foloase pentru a comite acte ce intră în atribuțiile de serviciu ale altor funcționari.
A treia modalitate prin care se realizează elementul material al infracțiunii de luare de mită constă în acțiunea de acceptare a promisiunii de bani sau alte foloase necuvenite de către un funcționar public sau alt funcționar.
Acceptarea reprezintă acordul explicit al făptuitorului la oferta de mituire în scopul îndeplinirii, neîndeplinirii sau întârzierii efectuării unui act ce intră în atribuțiile sale de serviciu.
Sfera noțiunii de foloase este largă, incluzând orice avantaj de natură patrimonială. Banii sau foloasele trebuie să fie pretinse, primite, etc. cu titlu de contaechivalent al conduitei pe care făptuitorul se angajează să o aibă, adică pentru îndeplinirea, neîndeplinirea sau întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle de serviciu ori pentru efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri.
Fapta se consumă în momentul manifestării de către funcționar a consimțământului la promisiunea de mituire indiferent de faptul că oferta de mită s-a soldat sau nu cu darea efectivă a banilor sau a foloaselor.
Dacă, după ce a făcut actul privitor la funcția sa, inculpatul a primit mai multe foloase diferite de la acel care îi făcuse o asemenea promisiune nedeterminată, toate aceste foloase reprezintă obiectul material al infracțiunii astfel săvârșite.
Acceptarea promisiunii constituie element material al luării de mită, indiferent dacă acordul funcționarului la ofertă de mită se referă la un act legal sau ilegal.
A patra modalitate de înfăptuire a elementului material al infracțiunii prevăzute în art. 254 din Codul Penal constă într-o inacțiune: nerespingerea promisiunii de bază sau altor foloase necuvenite, făcută pentru efectuarea, neefectuarea sau întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în sfera îndatoririlor de serviciu ale autorului, ori a săvârșirii unui act contrar acestor îndatoriri.
A nu respinge oferta de mită înseamnă a accepta implicit (tacit) promisiunea de mituire. Nerespingerea promisiunii de mituire a fost pusă de legiuitor pe același plan cu acceptarea promisiunii pentru a-i obliga pe funcționari să aibă o atitudine categorică de refuz față de acele persoane care recurg la corupție.
Pentru întregirea laturii obiective a infracțiunii trebuie îndeplinite unele cerințe esențiale. Astfel, pretinderea, primirea, acceptarea sau nerespingerea trebuie să aibă drept obiect bani sau alte foloase necuvenite.
Prin expresia „alte foloase” din art. 254 C. pen. se înțelege orice profit sau avantaj (patrimonial sau nepatrimonial), cum ar fi, spre exemplu comisioane, prestarea de servicii, lucrări gratuite, promovarea în funcție, acordarea unui titlu, grad. Jurisprudența a decis că și un împrumut, atunci când a fost cerut sau primit de un funcționar în scopul îndeplinirii unui act privitor la funcția sa, constituie un folos ce nu i se cuvine.
O altă cerință esențială este ca banii sau foloasele pretinse, primite, acceptate ori nerespinse să fie necuvenite, adică să nu fie datorate funcționarului public sau altui funcționar în nici un mod legalin. Banii ori foloasele necuvenite reprezintă o retribuție, o răsplată a conduitei incorecte a făptuitorului care s-a angajat să îndeplinească sau nu un anumit act (determinat) privitor la îndatoririle sale de serviciu.
Ultima cerință esențială este aceea ca acțiunea de pretindere, primire sau acceptare, ori inacțiunea de a nu respinge oferta să fie anterioară îndeplinirii, neîndeplinirii ori întârzierii efectuării unui act determinat ce intră în sfera atribuțiilor de serviciu ale înfăptuitorului.
Pretinderea, primirea, acceptarea de bani sau foloase necuvenite sau respingerea acestora de către un funcționar public sau alt funcționar au ca urmare crearea unei stări de pericol de natură să aducă atingere activității normale a organizației publice sau de stat. Când elementul material constă în primirea mitei pretinsă de făptuitor, urmarea constă și într-un prejudiciu material adus persoanei constrânse să dea mită. Legătura de cauzalitate întregește latura obiectivă a infracțiunii. Ea se stabilește între activitatea de luare de mită și urmare, rezultând din materialitatea faptei ca și din împrejurările cauzei, raportate la atribuțiile de serviciu ale funcționarului. Existența legăturii de cauzalitate nu depinde de îndeplinirea efectivă a actului în considerarea căruia a fost luată mita.
Sub raportul vinovăției, mita se săvârșește cu intenție directă prin scopul urmărit de făptuitor, și anume obținerea unui avantaj material pentru a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle de serviciu sau pentru a face un act contrar acestor îndatoriri. Legea penală, condiționând comiterea faptei de un anumit scop, acesta trebuie să existe în momentul consumării infracțiunii. Scopul special rezultă din materialitatea faptei.
Conținutul agravat
Potrivit alin. 2, infracțiunea este mai gravă dacă fapta prevăzută în alin. 1, a fost săvârșită de un funcționar cu atribuții de control. Agravanta ia în considerare calitatea specială a făptuitorului care este un funcționar cu atribuții de control. Legiuitorul nu arată ce trebuie să se înțeleagă printr-o funcție cu atribuții de control, deși expresia este folosită și în cazul altor infracțiuni, de exemplu la omisiunea sesizării organelor judiciare, art. 263 alin. 2 C. pen. În literatura de specialitate se subliniază că atribuțiile de control se determină în mod concret, pentru fiecare caz în parte, în funcție de natura atribuțiilor de serviciu ale făptuitorului. Atribuțiile de control constituie o condiție a subiectului formei calificate a infracțiunii de luare de mită și presupun examinarea sau analiza permanentă ori periodică a unei activități sau situații, în vederea urmăririi evoluției acesteia sau luării de măsuri de remediere iar nu simpla constatare, surprindere sau înregistrare a unei realități. În acest sens, în practica judiciară s-a considerat că nu sunt îndeplinite elementele infracțiunii, în forma agravată, atunci .
Forme, modalități, sancțiuni
Luarea de mită fiind o infracțiune de acțiune, se săvârșește prin acte pozitive (pretindere, primire, acceptare) sau prin atitudini negative (nerespingerea promisiunii).
Tentativa nu este incriminată. Este o infracțiune instantanee, care se consumă în momentul când făptuitorul a pretins, primit, acceptat sau nu a respins o promisiune de bani sau foloase necuvenite în scopul de a îndeplini sau nu un act privitor la îndatoririle de serviciu. În situația în care banii sau alte foloase sunt remise în rate successive, fapta are caracterul de infracțiune continuuată.
Modalitățile normative în care se comite infracțiunea de luare de mită sunt indicate în art. 254 C. pen.: pretinderea, primirea, acceptarea ori nerespingerea promisiunii iar cele faptice sunt determinate de circumstanțele concrete ale faptei.
Pedeapsa pentru infracțiunea de luare de mită este închisoarea de la 3 la 12 ani.
3.3.8. Darea de mită(Art. 255 C. pen.)
Noțiune și caracterizare
Potrivit art. 255 C. pen., constituie infracțiune de dare de mită „promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în modurile și scopurile arătate în art. 254 C. pen.”.
Din definiția legală a infracțiunii rezultă ca darea de mită sau corupția activă este fapta aceluia care pentru a determina un funcționar public sau alt funcționar să îndeplinească, să nu îndeplinească sau să întârzie îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, ori să facă un act contrar acestor îndatoriri, îi promite, oferă sau dă, direct sau indirect, bani sau alte foloase care nu i se cuvin. Darea de mită este inclusă în grupul infracțiunilor care aduc atingere activității organizațiilor de stat, organizațiilor obștești sau altor activități reglementate de lege. Darea de mită este o infracțiune care se săvârșește în legătură cu serviciul. Ea constituie o manifestare antisocială care compromite autoritatea funcționarilor publici sau a altor funcționari. Incriminarea și sancționarea severă a acestei fapte are drept scop eradicarea din viața societății noastre a fenomenelor negative pe care le reprezintă corupția, favoritismul, obținerea ilicită de bani sau alte foloase materiale.
Obiectul infracțiunii
Obiectul juridic generic îl formează relațiile sociale privind buna și normala desfășurare a activității unităților. Obiectul juridic special îl constituie acele relații sociale pentru a căror normală formare, desfășurare și dezvoltare este necesară o comportare corectă, de reținere din partea oricărei persoane de a săvârși acte de corupere a funcționarilor sau altor salariați.
Relațiile sociale apărate prin dispozițiile din art. 255 C. pen. asigură loialitatea și incoruptibilitatea funcționarilor publici sau altor funcționari.
Obiectul material al dării de mită îl formează banii sau alte foloase care, după lege, nu i se cuvin funcționarului public sau altui funcționar.
Subiectul infracțiunii
Subiectul activ al infracțiunii de dare de mită poate fi orice persoană, el nefiind circumstanțiat de lege prin vreo calitate specială. La săvârșirea faptei pot participa mai multe persoane în calitate de coautori, complici sau instigatori.
Subiectul pasiv este instituția publică în al cărei serviciu își desfășoară activitatea funcționarul public sau alt funcționar căruia i se promite, i se oferă sau i se dă mită.
Conținutul constitutiv
O condiție prealabilă a realizării infracțiunii este existența unui serviciu organizat și care are competența de a efectua acte de natura acelora care permit săvârșirea dării de mită. Se cere, de asemenea, ca autorul să aibă posibilitatea sau obligația de a îndeplini actul solicitat de mituitor.
Elementul material al infracțiunii de dare de mită constă într-o acțiune de corupere care se realizează alternativ prin una din următoarele modalități: promisiunea, oferirea sau darea unei sume de bani sau alte avantaje în scopul îndeplinirii, neîndeplinirii sau întârzierii îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle de serviciu, ori în vederea comiterii unui act contrar acestor îndatoriri.
Promisiunea constă în obligația (făgăduiala) pe care o persoană și-o asumă de a remite în viitor ori într-un termen precis determinat, o sumă de bani sau alte foloase. Asigurarea poate fi dată direct de către mituitor sau printr-un intermediar, participant la darea de mită.
Oferirea se realizează printr-o activitate de înfățișare a avantajului material ce ar putea fi obținut de către funcționar public sau alt funcționar în cazul aducerii la îndeplinire a cererii mituitorului. Nu prezintă relevanță faptul că avantajul material a fost înfățișat de mituitor în întreaga sa dimensiune sau numai parțial, după cum este, indiferent dacă oferta s-a făcut direct ori indirect. Pentru existența infracțiunii de dare de mită se cere ca oferta banilor sau a altui folos material să fie adresată funcționarului public sau altui funcționar în legătură cu un act a cărui îndeplinire intră în atribuțiile sale de serviciu. Există dare de mită și atunci când mita a fost dată prin intermediar, deoarece, potrivit art. 255 C. pen., activitatea infracțională a autorului infracțiunii de dare de mită poate fi săvârșită direct sau indirect.
De asemenea, comiterea infracțiunii nu este condiționată de faptul că mituitorul a acționat din proprie inițiativă sau a fost determinat de altcineva deoarece dispozițiile cuprinse în art. 255 C. pen. nu fac această distincție.
Elementul material se realizează numai dacă oferta este serioasă și certă, făcută în împrejurări care indică neîndoielnic intenția de a corupe funcționarul care avea îndatorirea de serviciu de a îndeplini sau nu actul.
Darea de bani ori alte foloase ca element material al infracțiunii constă într-o acțiune ilicită de remitere a banilor sau a foloaselor materiale. Pentru existența infracțiunii este suficientă activitatea de transmitere a banilor, valorilor sau altor foloase, fără a fi necesară îndeplinirea actului pentru care s-a dat mita.
Este nerelevantă împrejurarea că mituirea nu a reușit, adică nu l-a determinat pe funcționar să ia mită pentru că în conformitate cu art. 255 C. pen., infracțiunea se consumă în momentul oferirii avantajului material.
Existența faptei de dare de mită reclamă îndeplinirea unor cerințe esențiale. Astfel, indiferent de modalitatea în care se săvârșește, pentru a se putea vorbi de dare de mită trebuie ca promisiunea, oferirea de dare să se fi comis anterior îndeplinirii sau neîndeplinirii de către făptuitor a actului în vederea căruia mituitorul a acționat. Din acest punct de vedere este irelevant faptul că promisiunea sau oferirea a fost ori nu urmată de acceptare sau dacă s-a realizat ori nu scopul urmărit. Esențial este ca să se fi promis, oferit sau dat bani ori alte foloase, situație care marchează consumarea dării de mită.
O altă cerință esențială este ca oferta, promisiunea sau darea să se facă unui funcționar sau altui funcționar competent care, potrivit atribuțiilor sale de serviciu are posibilitatea sau obligația de a îndeplini ori nu actul solicitat de mituitor. Dacă funcționarul sau alt funcționar este necompetent, fapta nu constituie infracțiune de dare de mită.
Prin întregirea laturii obiective a infracțiunii de dare de mită este necesar ca banii sau foloasele primite, oferite sau date să fie necuvenite, adică funcționarul să nu fie îndreptățit legal la ele, în scopul îndeplinirii, neîndeplinirii ori întârzierii îndeplinirii unui act determinat cu privire la îndatoririle sale de serviciu.
Banii sau foloasele pot fi promise, oferite ori date funcționarului public sau altui funcționar direct de către mituitor sau indirect, printr-un intermediar. Intermediarul acționează în locul și în interesul mituitorului, având reprezentarea faptului că înlesnește comiterea infracțiunii. Prin activitatea sa, intermediarul comite acte de complicitate. Când se dovedește că intermediarul a conceput infracțiunea și a determinat pe mituitor să săvârșească darea de mită prin intermediul său, el se face vinovat de instigare.
Activitatea de primire, oferire ori dare de bani sau alte foloase necuvenite are ca urmare producerea unei stări de pericol, concretizată în crearea posibilității unei îndepliniri incorecte sau a unei neîndepliniri a îndatoririlor de serviciu de către funcționar public sau alt funcționar. În acest fel survine și pericolul stânjenirii desfășurării în bune condiții a activității unei organizații de stat sau obștești.
Pentru ca acțiunea mituitorului să fie socotită cauza urmării menționate trebuie să se probeze că ea a creat în concret, prin corupție, posibilitatea încălcării îndatoririlor de serviciu de către un funcționar public sau alt funcționar. Raportul de cauzalitate există și atunci când mituitorul era îndreptățit să i se rezolve favorabil cererea pentru a cărei soluționare a promis, a oferit sau a dat mită. Determinarea raportului de cauzalitate depinde de stabilirea justeței sau injusteței folosului material dat, oferit sau promis de mituitor. Orice acțiune de promisiune, oferire sau dare de bani ori de alte foloase, săvârșită de mituitor pentru realizarea unui interes actual sau de perspectivă se reține drept cauză câtă vreme se dovedește că s-a întemeiat pe corupție.
Sub raport subiectiv, darea de mită se săvârșește numai cu intenția directă, calificată prin scopul coruperii funcționarului sau altui funcționar de a îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle de serviciu ale acestuia sau prin scopul coruperii, pentru efectuarea unui act contrar îndatoririlor de serviciu ale funcționarului public sau altui funcționar.
Intenția calificată a mituitorului rezultă din acțiunea de mituire și din împrejurări care atestă că mituirea era de natură să producă efectele juridice urmărite și dorite de mituitor. Scopul special urmărit de cel care dă mita este de a obține un serviciu în schimbul unei sume de bani sau a altui folos.
Forme, modalități, sancțiuni
Darea de mită este o infracțiune de acțiune și instantanee. Tentativa nu este incriminată. Infracțiunea se consumă în momentul când mituitorul promite, oferă sau dă bani ori alte foloase necuvenite unui funcționar public sau altui funcționar.
Modalitățile normative în care se poate consuma darea de mită sunt cele prevăzute în dispozițiile alin. 1 al art. 255 C. pen.: promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase necuvenite.
Pe lângă modalitățile normative, infracțiunea prezintă diferite modalități faptice determinate de împrejurările concrete în care s-a săvârșit. Diversitatea modalităților faptice se poate datora: calității celui care a primit mita, naturii și importanței scopului urmărit, acceptării sau refuzării ofertei, constrângerii mituitorului etc. De aceste circumstanțe se va ține seama la aprecierea pericolului social al infracțiunii și la individualizarea pedepsei.
Pentru darea de mită pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 5 ani. Dacă promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase necuvenite este făcută unui funcționar care să nu fie funcționar public, maximul pedepsei se reduce cu o treime conform dispozițiilor art. 258 alin. 2 C. pen.
Potrivit alin. 4 al art. 255 C. pen., banii, valorile sau orice alte bunuri care au format obiectul dării de mită sunt supuși confiscării, iar dacă valorile nu se găsesc, condamnatul urmează a fi obligat la plata echivalentului lor în bani.
Nepedepsirea mituitorului
Dispozițiile din art. 255 alin. 3 C. pen. prevăd că nu se pedepsește mituitorul dacă denunță fapta autorității mai înainte ca organul de urmărire să fie sesizat pentru acea infracțiune. Cauza nepedepsirii (impunitate) funcționează numai pentru mituitorul care se autodenunță, nu și pentru funcționarul care ia mită.
Denunțul adresat autorității este încunoștiințarea făcută de către cel care dă mită despre fapta săvârșită. Autodenunțul poate fi făcut în scris sau oralin. Indiferent de forma pe o îmbracă, esențial este ca denunțul să se fi făcut anterior oricărei alte sesizări a organului de urmărire pentru acea infracțiune. S-a socotit că din momentul în care organul de urmărire a fost sesizat pe altă cale în vreunul din modurile prevăzute în art. 221-227 C. pen., contribuția mituitorului care denunță ulterior fapta este irelevantă prin tardivitatea ei pentru desfășurarea procesului penal.Un denunț tardiv poate avea valoarea unei recunoașteri și poate servi, eventual, la individualizarea justă a pedepsei mituitorului. Autodenunțul poate fi făcut oricărei autorități, chiar dacă nu este competentă să efectueze urmărirea penală. În acest caz, autoritatea care a primit denunțul are obligația să încunoștiințeze de urgență organul de urmărire penală competentă (art. 227 Cod Procedură Penală).
Corelația cu alte infracțiuni
Infracțiunea de dare de mită are legătură cu infracțiunea de luare de mită. În sistemul Codului Penal actual, mituitorul este autorul unei infracțiuni de sine stătătoare și nu participă la infracțiunea luare de mită. Între cele două infracțiuni există asemănări determinate de scopul săvârșirii faptei, obiectul material și obiectul juridic. Sub raportul laturii subiective, ambele infracțiuni se comit cu intenție directă. În ambele cazuri se cere un anumit scop: îndeplinirea sau neîndeplinirea anumitor îndatoriri de serviciu.
Deosebirea principală privește calitatea subiectului activ al infracțiunii. La luarea de mită, făptuitorul nu poate fi decât un funcționar public sau alt funcționar. În cazul dării de mită, subiect activ poate fi orice persoană. Altă deosebire privește nepedepsirea mituitorului care se autodenunță mai înainte ca organul de urmărire penală să se fi sesizat în vreun mod pentru acea infracțiune, dispoziție de favoare care nu se aplică în cazul luării de mită.
3.3.9. Primirea de foloase necuvenite (Art. 256 C. pen.)
Noțiune și caracterizare
Infracțiunea de primire de foloase necuvenite constă, potrivit art. 256 C. pen., în „primirea de către un funcționar, direct sau indirect, de bani ori de alte foloase, după ce a îndeplinit un act în virtutea funcției sale și la care era obligat în temeiul acesteia…”.
Obiectul infracțiunii
Obiectul juridic special al faptei de primire de foloase necuvenite este format din relațiile sociale care asigură o corectă desfășurare a raporturilor de serviciu. Relațiile sociale de serviciu trebuie să se întemeieze pe o conduită exemplară a funcționarilor care efectuează diferite acte in virtutea funcțiilor cu excluderea oricăror foloase necuvenite.
Obiectul material, în cazul infracțiunii prevăzute de art. 256 C. pen., de regulă, lipsește. Când foloasele necuvenite constau în prestarea unor lucrări (reparații, instalații, construcții) bunurile asupra cărora se efectuează aceste lucrări devin obiect material al infracțiunii.
Subiecții infracțiunii
Subiectul activ al infracțiunii de primire de foloase necuvenite este calificat: el poate fi numai un funcționar public sau un alt funcționar. Fapta poate fi săvârșită de mai mulți autori ce au calitatea de funcționari publici sau alt funcționar, care contribuie nemijlocit la săvârșirea infracțiunii. Infracțiunea poate avea și alți subiecți activi pentru care calitatea de funcționar public sau alt funcționar nu este necesară (complicii și instigatorii).
Subiectul pasiv este unitatea în serviciul căreia se află făptuitorul vinovat de primirea folosului necuvenit.
Conținutul constitutiv
Și în cazul infracțiunii de primire de foloase necuvenite se cere preexistența unui serviciu care să funcționeze în cadrul unității publice și în cadrul căruia să se îndeplinească anumite acte sau servicii ce au ocazionat comiterea faptei. În cadrul acestui serviciu își desfășoară activitatea făptuitorul.
Elementul material al laturii obiective a infracțiunii constă într-o acțiune de primire de bani sau alte foloase necuvenite. În cazul infracțiunii prevăzute de art. 256 C. pen., banii sau alte foloase necuvenite se primesc posterior efectuării unui act de către făptuitor și fără a exista o înțelegere prealabilă îndeplinirii actului.
Primirea folosului necuvenit (bani, bunuri etc.) se poate realiza nemijlocit sau mijlocit, printr-un intermediar.
Pentru existența elementului material al infracțiunii nu prezintă importanță juridică faptul că actul de primire s-a datorat inițiativei celui care dă folosul.
Pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii de primire de foloase necuvenite trebuie să fie întrunite însă alte cerințe. Astfel, se cere ca actul să fie îndeplinit de făptuitor în virtutea funcției sale și la care este obligat în temeiul acesteia. Cerința se consideră îndeplinită dacă infractorul a săvârșit un act (a întocmit un înscris ori a efectuat o operație tehnico-materială etc.) care, potrivit legii, intră în competența funcției sale și pe care avea datoria să o îndeplinească. Dacă actul nu a fost îndeplinit în total sau în parte iar făptuitorul a primit banii, bunurile sau alte foloase, activitatea sa va trebui calificată drept luare de mită, iar nu primire de foloase necuvenite. Stabilirea îndeplinirii efective a actului prezintă importanță hotărâtoare pentru corecta încadrare juridică a faptei. De asemenea, dacă primirea banilor sau altor foloase este anterioară îndeplinirii actului determinat sau dacă a existat o înțelegere în acest sens ori s-a acceptat o promisiune, fapta constituie tot infracțiune de luare de mită.
O ultimă cerință necesară pentru existența infracțiunii este ca folosul primit să fie necuvenit, în sensul de a nu exista vreo îndreptățire legală pentru primrea banilor sau pentru dobândirea foloaselor. Folos necuvenit este și ceea ce s-a primit peste (în plus) ceea ce se datora potrivit dispozițiilor legale.
Legătura de cauzalitate rezultă din însăși materialitatea faptei de primire a foloaselor necuvenite.
Sub raport subiectiv infracțiunea prevăzută în art. 256 C. pen. se săvârșește cu intenție directă sau indirectă. Este necesară voința autorului de a primi folosul necuvenit, după ce a îndeplinit un act în virtutea funcției și la care era obligat în temeiul acesteia, la care se adaugă știința că banii sau foloasele primite nu i se cuvin.
Acordul psihic dintre făptuitor și victimă are loc posterior efectuării actului de către funcționar. Acest element diferențiază, din punct de vedere subiectiv, primirea de foloase necuvenite de luarea de mită.
Forme, modalități, sancțiuni
Fapta prevăzută și pedepsită prin dispozițiile cuprinse în art. 256 C. pen. este o infracțiune comisivă care se săvârșește prin acțiunea de primire a banilor sau a altor foloase. Infracțiunea se consumă în momentul primirii foloaselor necuvenite, ea având caracter instantaneu. Această infracțiune prezintă diferite modalități faptice, particularizate în raport cu natura și cuantumul folosului, primirea directă sau prin intermediar, la cererea funcționarului sau la inițiativa victimei etc. Toate aceste împrejurări prezintă utilitate pentru determinarea gradului de pericol social al faptei și individualizarea pedepsei care urmează să se aplice celor care se fac vinovați de săvârșirea unei asemenea fapte.
Pedeapsa pentru această infracțiune este închisoarea de la 6 luni la 5 ani. Dacă infracțiunea este săvârșită de un „alt funcționar” maximul pedepsei se reduce cu o treime.
În conformitate cu art. 256 C. pen., banii, valorile sau orice alte bunuri primite se confiscă. Dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani. Această măsură reprezintă, prin natura sa, o măsură de siguranță, o confiscare specială și ca atare ea trebuie pronunțată în instanță. Instanța noastră supremă a hotărât că nu se poate dispune confiscarea sumei care a format obiectul infracțiunii în cazul în care persoana de la care inculpatul a primit suma de bani a încunoștiințat organelle de poliție mao înainte de a da banii, dându-le posibilitatea de a înseria bancnotele găsite ulterior asupra inculpatului. Această sumă se va restitui persoanei care a dat-o autorului infracțiunii.
Corelația cu alte infracțiuni
Infracțiunea de primire de foloase necuvenite prezintă asemănări cu infracțiunea de luare de mită (art. 254 C. pen.) în ceea ce privește calitatea subiectului activ (funcționar public sau alt funcționar), obiectul juridic, obiectul material și vinovăția, ambele infracțiuni săvârșindu-se cu intenție. La nici una dintre fapte nu prezintă importanță juridică modul de primire a foloaselor necuvenite, ambele infracțiuni putându-se realiza prin primire directă ori printr-un intemiediar.
Elementul fundamental care deosebește sub raport obiectiv această faptă de infracțiunea de luare de mită este momentul consumării infracțiunii, în cazul primirii de foloase necuvenite. Banii, bunurile ori alte foloase se obțin posterior îndeplinirii actului de către funcționar și fără o înțelegere prealabilă efectuării acelui act. Luarea de mită presupune, dimpotrivă, existența unei înțelegeri prealabile între funcționar și cel care vrea să profite de serviciile sale. Acordul prealabil are loc anterior și în scopul îndeplinirii sau neîndeplinirii îndatoririlor de serviciu de către funcționar sau alt funcționar.
3.3.10. Traficul de influență (Art. 257 C. pen.)
Noțiune și caracterizare
Conform art. 257 alin. l C. pen., constituie iufracțiune de trafic de influență „primirea ori pretinderea de bani sau foloase, ori acceptarea de promisiuni de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârșită de către o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar sau alt funcționar, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu…”. Dispozițiile art. 256 alin. 2 C. pen. se aplică în mod corespunzător (art. 252 alin. 2 C. pen.).
Fapta reprezintă o manifestare antisocială. Interesul desfășurării normale a activității instituțiilor publice impune ca relațiile de serviciu să se întemeieze pe respectarea de către orice persoană a prestigiului social, a creditului moral de care trebuie să se bucure orice funcționar sau alt funcționar.
Traficul de influență face parte dintre infracțiunile în legătură cu serviciul și se poate săvârși de orice persoană.
Obiectul infracțiunii
Obiectul juridic generic al infracțiunii de trafic de influență este format din relațiile sociale care asigură normala desfășurare a activității instituțiilor publice.
Obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale a căror normală desfășurare implică reprimarea și combaterea faptelor acelor persoane care, speculând reala sau pretinsa lor influență pe lângă un funcționar public sau alt funcționar crează o stare de suspiciune în legătură cu corectitudinea funcționarilor, lăsând să se creadă că pot fi corupți și determinați să facă sau să nu facă acte ce intră sau nu în atribuțiile lor de serviciu.
Obiectul material, de regulă, lipsește. Când folosul primit de traficant constă în prestarea unui serviciu sau activități, cum ar fi repararea unui imobil, obiectul muncii prestate devine și obiect material al infracțiunii.
Prin sancționarea aspră a celor care fac trafic de influență esta apărat prestigiul instituțiilor publice precum și reputația personalului acestora.
Subiectul infracțiunii
Subiectul activ este necircumstanțiat de vreo anume calitate. Autor al infracțiunii poate fi orice persoană care, potrivit art. 257 C. pen., „are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar public sau alt funcționar ”. Lasă să se creadă acest lucru persoanele care se prevalează de trecere pe lângă aceștia, invocând legături de rudenie, prietenie, încredere. Referindu-se la persoana care „are influență” asupra personalului sau altor salariați, textul art. 257 C. pen. vizează acele persoane care, în mod real, din motive bine determinate se bucură de încrederea sau prețuirea funcționarului public sau altui funcționar.
În afara autorului, la săvârșirea infracțiunii de trafic de influență pot contribui și alți subiecți activi care participă ca instigatori sau complici .
Uneori, autorul infracțiunii de trafic de influență, după ce pretinde un anumit folos pentru a determina pe un funcționar să facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu, primește folosul printr-o altă persoană. În acest caz, persoana care l-a ajutat la realizarea conținutului infracțiunii este complice.
Subiectul pasiv special este instituția în cadrul căreia își desfășoară activitatea funcționarul public sau alt funcționar.
Subiectul pasiv special este funcționarul public sau alt funcționar în ale cărui atribuții de serviciu intră efectuarea unui act pentru care este real interesată persoana căreia i se promite intervenția și asupra căreia fapta aruncă suspiciune.
Conținutul constitutiv
O condiție prealabilă pentru realizarea infracțiunii de trafic de influență este existența unui serviciu care funcționează în cadrul unității publice în a cărui competență intră efectuarea unor acte sau activități de natura acelora în legătură cu care se comite infracțiunea. În cadrul acestui serviciu își exercită atribuțiile de serviciu funcționarul asupra căruia traficantul are sau lasă să se creadă că are influență.
Infracțiunea de trafic de influență este o infracțiune cu conținuturi alternative; elementul material se realizează prin primirea ori pretinderea de bani ori foloase, ori prin acceptarea de promisiuni, daruri, direct sau indirect, în vederea determinării unui funcționar- pe lângă care subiectul are sau lasă să se creadă că are influență- să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu. Datorită interdependenței care există între aceste conținuturi alternative ale infracțiunii, faptele prin care se concretizează două sau chiar toate acțiunile (pretinderea, primirea, acceptarea) săvârșite de aceeași persoană, chiar la intervale de timp diferite, reprezintă, în ansamblu, o unitate infracțională naturală.
Pentru existența infracțiunii de trafic de influență nu este necesar ca inculpatul să indice nominal funcționarul pe lângă care pretinde că ar avea trecere, dacă din conținutul celor afirmate de el, se desprinde competența acelui funcționar de a dispune în legătură cu actul referitor la care se face trafic de influență. Cu alte cuvinte, această infracțiune există și atunci când autorul s-a prevalat de trecere pe lângă un funcționar public fără să-l nominalizeze, limitându-se să-l determine după calitatea oficială.
De asemenea, este irelevant faptul că funcționarului public sau altui funcționar, pe lângă care subiectul pretinde că are trecere, i s-a dat numele real sau unul fictiv.
Caracterul legitim sau nelegitim al interesului de care se leagă intervenția nu prezintă nici el importanță pentru existența infracțiunii de trafic de influență.
Actul de pretindere sau primire de bani sau alte foloase ori actul de acceptare de promisiuni, de daruri, trebuie să fie consecutiv promiterii intervenției, fiind indiferent faptul că s-a dat sau nu curs promisiunii ori că aceasta a fost ulterior retrasă. Dacă infracțiunea s-a săvârșit prin pretinderea unei sume de bani, urmată de primirea sumei pretinse în scopul arătat în art. 257 C. pen., dispozițiile art. 41 C. pen. referitoare la infracțiunea continuată, nu sunt aplicabile. Elementul material al acestei infracțiuni subzistă numai dacă acțiunea s-a desfășurat în vederea determinării funcționarului sau altui funcționar de a face ori a nu face un act ce intra în atribuțiile sale de serviciu. Nu este necesar să se încerce determinarea funcționarului public ori a altui funcționar fiind suficient ca acțiunea de traficare să se producă „pentru a determina” funcționarul la săvârșirea actului dorit. Nu interesează nici modalitatea concretă în care au tranzacționat subiectul activ și victima cu privire la determinarea funcționarului (prin îndrumare, convingere etc).
Urmarea infracțiunii constă în starea de pericol care se crează pentru spiritul de loialitate și pentru buna credință de care trebuie să dea dovadă orice persoană în raporturile cu funcționarii publici sau alți funcționari. O asemenea stare este de natură să submineze creditul moral și social de care se bucură funcționarii publici și alți funcționari.
Între acțiunea de trafic de influență și consecințele ei asupra bunului mers al activității organizației de stat sau obștești, trebuie să existe un raport de la cauză la efect. Acest raport există independent de împrejurarea că funcționarul public sau alt funcționar a știut sau nu că demnitatea și prestigiul său social au făcut obiectul unei mediațiuni ilicite.
Traficul de influență se săvârșește cu intenție directă sau indirectă. Făptuitorul are reprezentarea faptului că prevalându-se de influența pe care ar avea-o asupra unui funcționar public sau asupra altui funcționar și pretinzând foloase ori acceptând promisiuni în orice mod, face să se nască îndoieli în privința reputației și onestității funcționarului (în cazul intenției directe) sau acceptă (în cazul intenției indirecte) producerea unor asemenea consecințe.
Forme, modalități, sancțiuni
Traficul de influență este o infracțiune comisivă. Tentativa nu este pedepsită. Infracțiunea se consumă în momentul primirii ori pretinderii de bani sau alte foloase ori în momentul acceptării promisiunii unor astfel de foloase sau acceptării darurilor.
Pentru consumarea infracțiunii nu prezintă interes dacă intervenția pe lângă un funcționar public sau alt funcționar s-a produs ori nu și dacă actul ce intra în atribuțiile de serviciu ale respectivei persoane s-a efectuat sau nu.
Modalitățile normative sunt expres indicate în dispozițiile art. 257 C. pen.: primirea ori pretinderea foloaselor necuvenite sau acceptarea de promisiuni, de foloase necuvenite.
Pe lângă modalitățile normative, infracțiunea poate prezenta și modalități faptice diferențiate, în raport de împrejurările concrete ale producerii faptei.
Pedeapsa este închisoarea de la 2 la 10 ani.
Potrivit art. 257 alin. 2 C. pen., raportat la art. 256 alin. 2 C. pen., banii, valorile sau orice alte bunuri primite se confiscă iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat să plătească suma respectivă persoanei de la care a primit-o, deoarece o asemenea soluție nu are nici un suport legal, fiind stabilit că acești bani au fost plătiți inculpatului în vederea efectuțrii unei activități ilicite. Ca atare, această sumă nu poate constitui obiectul unor pretenții civile din partea persoanei care a plătit-o.
Faptul că persoana de la care s-a primit suma de bani în vederea intervenției a fost dezdăunată prin restituirea sumei de către infractor, nu înlătură obligația legală a acestuia de a plăti o sumă echivalentă celei primite ca preț al traficului efectuat.
Deosebiri între infracțiunea de trafic de influență și alte infracțiuni
Principalul element distinctiv dintre infracțiunea de trafic de influență prevăzută în art. 257 C. pen. și infracțiunea de luare de mită privește obiectul tranzacției ilicite: la mită, acesta constă în îndeplinirea, neîndeplinirea ori întârzierea de către funcționarul public sau alt funcționar a unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, iar la traficul de influență, în intervenția inculpatului pe lângă un funcționar pentru a-l determina să facă ori să nu făcă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu. Cele două infracțiuni se deosebesc și sub aspectul urmărilor prin faptul că, în vreme ce la luarea de mită suspiciunea asupra activității întreprinderii publice este directă, acreditându-se ideea că funcționarul este corupt, la traficul de influență este indirectă, lăsând să se creadă că funcționarul este influențabil ori coruptibil.
O deosebire importantă privește calitatea subiectului activ (autorului). La luarea de mită, autorul nu poate fi decât un funcționar public sau alt funcționar care face trafic cu atribuțiile sale de serviciu; la traficul de influență, autor poate fi orice persoană care face trafic cu influența presupusă sau reală pe care o are asupra unui funcționar public sau asupra altui funcționar.
Deosebirea dintre traficul de influență și înșelăciunea în dauna avutului personal (art. 215 C. pen.) rezidă în principal în obiectul juridic al infracțiunii. Traficul de influență este o infracțiune în legătură cu serviciul prin care se aduce atingere relațiilor sociale privind normala desfășurare a activității instituțiilor publice, relații sociale pe care le discreditează.
Înșelăciunea în dauna avutului personal este o infracțiune îndreptată împotriva patrimoniului. La înșelăciune, determinantă în captarea încrederii victimei este prezentarea ca adevărate a unor fapte și calități mincinoase. Pentru comiterea traficului de influență nu se cere ca făptuitorul să pretindă sau să simuleze calități mincinoase, fiind suficient ca acesta să se bucure de trecere, de influență reală sau presupusă, pe lângă un funcționar.
Existența infracțiunii de înșelăciune în dauna avutului personal este condiționată de producerea unei pagube în patrimoniul victimei, cerință esențială care, însă, nu trebuie să se realizeze în cazul infracțiunii de trafic de influență.
În unele situații, însă, infracțiunea de trafic de influență poate veni în concurs cu infracțiunea de înșelăciune și anume, când pentru săvârșirea acestei din urmă infracțiuni, traficul de influență constituie un mijloc (de exemplu, o persoană despre care se știe că are influență asupra unui funcționar public sau altui funcționar ori lasă să se creadă acest fapt, pretinzând că pentru a determina respectiva persoana trebuie să-i ofere ceva, cere celui interesat suma necesară după care se stabilește însă că ceea ce a pretins nu a fost decât un truc pentru obținerea unui profit injust).
CAPITOLUL IV
JURISPRUDENȚĂ ȘI PRACTICĂ JUDICIARĂ
4.1. Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor
S-a reținut de către instanță că inculpatul, în calitate de funcționar al băncii X, cu atribuții privind acordarea creditelor, a acordat două credite, în sumă de 100 milioane și de 70 milioane de lei în mod abuziv, cu încălcarea normelor de creditare instituite de bancă.
Inculpatul a fost condamnat pentru săvârșirea a două infracțiuni de abuz în serviciu în formă calificată prevăzute în art. 248¹, cu aplicarea art. 258 C. pen..
Apelul declarat de inculpat a fost admis și s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor în infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută în art. 248 C. pen.
Recursurile declarate de inculpat și de procuror, între altele cu privire la încadrarea juridică dată faptelor, sunt justificate.
Potrivit art. 145 C. pen., prin termenul „public” se înțelege tot ce privește autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum și bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public.
În raport cu aceste prevederi, banca X S.A. nu face parte din categoria persoanelor juridice de drept public, fiind o persoană juridică de drept privat, astfel încât activitatea abuzivă a inculpatului prin care s-a cauzat un prejudiciu însemnat și, prin aceasta, s-a adus o vătămare intereselor legitime ale acesteia realizează conținutul infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută în art. 246 C. pen., și nu al infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, cum greșit a reținut instanța de apel.
În consecință, recursurile au fost admise și s-a dispus condamnarea inculpatului conform art. 246 C. pen.
4.2. Abuz în serviciu contra intereselor publice
Instanța a reținut ca inculpatul, în calitate de pădurar, a permis unor persoane să taie arbori pe picior și să-și însușească materialul rezultat.
Inculpatul a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare prevăzută în art. 215¹ C. pen..
Apelul inculpatului a fost respins.
Recursul declarat de inculpat este fondat.
Infracțiunea de delapidare este specifică gestionarului. În lipsa unor reglementări mai recente, definiția gestionarului trebuie luată din art. 1 din Legea nr. 22/1969 care se referă la angajatul ce are ca atribuții principale de serviciu primirea, păstrarea și eliberarea de bunuri aflate în administrarea, folosința sau deținerea, chiar temporară, a unei societăți comerciale sau regii autonome.
Din fișa postului rezultă că inculpatul are ca atribuție principală de serviciu paza arborilor pe picior, și nu gestiunea sau administrarea acestora, el neputând elibera documente de exploatare și vânzare a masei lemnoase pe picior.
Regia autonomă a pădurilor fiind persoană juridică de interes public din cele prevăzute de art. 145 C. pen., inculpatul, angajat al acesteia, avea calitatea de funcționar public în sensul art. 147 alin. 1 C. pen.
În această calitate, prin îndeplinirea defectuoasă, cu știință, a îndatoririi de serviciu, cea de pază, el a produs o pagubă unității și a săvârșit, prin aceasta, infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută în art. 248 C. pen.
4.3. Neglijență în serviciu
Instanța a reținut că inculpata, angajată la Stația C.F.*****, avea ca atribuții de serviciu verificarea lunară a gestiunii stației, predarea zilnică a numerarului din încasări, întocmirea și înaintarea conturilor de gestiune și verificarea inopinată a caselor de bilete.
Inculpata a fost condamnată pentru săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu prevăzută în art. 249 alin. 1 C. pen.
Neîndeplinindu-și corespunzător aceste atribuții, mai ales prin neefectuarea verificărilor lunare la gestiunea casei de bilete, inculpata P.L. a înlesnit păgubirea părții civile de către casieri, inculpata G.L. care, în perioada 1998-1999, și-a însușit din gestiune contravaloarea unui mare număr de bilete de călătorie vândute, în sumă de 121.643.000 de lei; pentru a ascunde delapidarea, a falsificat situațiile lunare de gestiune pe menționata perioadă.
Ambele inculpate au fost obligate, solidar, la plata despăgubirilor.
Apelul declarat de inculpata P.L. a fost admis și s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei.
Inculpata a declarat recurs, susținând că fapta nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni, iar obligarea ei solidar cu inculpata G.L. la acoperirea prejudiciului este nejustificată, de vreme ce nu a beneficiat de banii delapidați de aceasta.
Recursul este nefondat.
Prin neglijența sa, inculpata a contribuit la crearea unui prejudiciu important, în sumă de peste o sută douăzeci de milioane de lei la valoarea anului 1999, deoarece, prin neîndeplinirea corespunzătoare a atribuțiilor sale de serviciu, a dat posibilitatea casierei să-și însușească banii, fapta sa prezentând pericolul social al unei infracțiuni.
Referitor la cea de-a doua critică, s-a constatat că în mod corect instanțele au obligat pe inculpate, solidar, la plata prejudiciului; câtă vreme paguba a fost produsă ca urmare a activității infracționale a ambelor inculpate, ele sunt ținute împreună să răspundă pentru repararea integrală a prejudiciului, potrivit regulii solidarității.
Pentru motivele menționate recursul a fost respins.
4.4. Luare de mită
Instanța a reținut că, în perioada 1996-1998, cei doi inculpați, inspectori în cadrul Oficiului Județean pentru Protecția Consumatorului, au pretins și au primit, în mod repetat, produse alimentare de la patronii unităților comerciale, pentru a nu le aplica sancțiuni contravenționale.
Inculpații au fost condamnați pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită prevăzută în art. 254 alin. 1 C. pen., sentința rămânând definitivă prin neapelare.
Recursul în anulare declarat în cauză, cu privire la încadrarea juridică a faptei, este fondat.
Potrivit art. 254 alin. 2 C. pen.,infracțiunea de luare de mită este agravată dacă este săvârșită de un funcționar cu atribuții de control.
Din datele cauzei, rezultă, cum de altfel a reținut și instanța, că inculpații au îndeplinit funcția de inspectori de specialitate în cadrul O.J.P.C., având atribuții de control în toate locurile de producție și comercializare a produselor și serviciilor, constatând contravențiile și aplicând amenzile prevăzute de lege.
Așadar, faptele inculpaților, funcționari cu atribuții de control, de a pretinde și de a primi foloase în scopul de a nu îndeplini acte privitoare la îndatoririle de serviciu constituie infracțiunea de luare de mită prevăzută în art. 254 alin. 2 C. pen.
În consecință, recursul în anulare a fost admis și inculpații au fost condamnați în baza textului de lege menționat.
4.5. Dare de mită
Prin sentința penală nr. 359 din 6 iulie 2005, Tribunalul Dolj a condamnat pe inculpatul M.C. pentru săvârșirea infracțiunii de deținere de echipamente în vederea falsificării instrumentelor de plată electronică prevăzută în art. 25 din Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic și a infracțiunii de dare de mită prevăzută în art. 255 alin. 1 C. pen.
În baza art. 118 lit. b) C. pen., a confiscat de la inculpat suma de 2000 de euro, iar în baza art. 118 lit. d) din același cod, dispozitivele electronice apte să servească la falsificarea instrumentelor de plată electronică.
Instanța a reținut că la 8 februarie 2005, inculpatul se afla la volanul unui autoturism, în care avea dispozitive de falsificare a instrumentelor de plată electronică; în urma unui control efectuat de polițiști, cunoscând că dispozitivele electronice găsite de aceștia în autoturism erau folosite la falsificarea cardurilor bancare, inculpatul a oferit polițiștilor suma de 2000 de euro pentru a-i restitui bunurile, a-l lăsa în libertate și a scăpa de răspunderea penală.
Prin decizia penală nr. 285 din 23 septembrie 2005, Curtea de Apel Craiova a admis apelul procurorului și a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei de dare de mită, din prevederile art. 255 alin. 1 C. pen. în prevedrile art. 255 alin. 1 C. pen. raportat la art. 7 alin.2 din Legea 78/2000.
Recursul declarat de procuror este fondat.
În ceea ce privește suma de 2000 de euro oferită de inculpat polițiștilor, sunt incidente prevederile art. 19 din Legea 78/2000 și nu ale art. 118 lit. b) C. pen., norma cuprinsă în legea specială avănd prioritate față de norma generală.
Recursul procurorului a fost admis și s-a dispus confiscarea sumei de bani în temeiul art. 19 din Legea nr. 78/2000, iar a dispozitivelor electronice, în temeiul art. 118 lit. e) C. pen.
4.6. Trafic de influență
S-a reținut de către instanță că, în luna martie 1998, după discuții repetate purtate, cu aceleași ocazii, cu persoane din două familii, inculpatul, în calitate de funcționar la ambasada unei țări, a pretins și apoi a primit, în aceeași zi, de la 13 membri ai acelor familii, suma de 640 milioane de lei vechi și alte bunuri, pentru a-i ajuta să obțină vize pentru ședere în străinătate, susținând că are influență asupra unor funcționari cu atribuții în acordarea vizelor de la ambasada țării respective.
Inculpatul a fost condamnat printre altele, pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență prevăzută în art. 257, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen.
Apelul inculpatului a fost admis, s-a înlăturat aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen., s-a redus pedeapsa aplicată inculpatului și s-a dispus suspendarea condiționată a executării acesteia.
Împotriva deciziei procurorul a declarat recurs, cu motivarea că pedeapsa aplicată este prea ușoară, iar suspendarea executării nu se justifică.
Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, a admis recursul, a casat decizia atacată și a menținut decizia primei instanțe.
În cauză s-a declarat recurs în anulare, cu motivarea, între altele, că infracțiunea de trafic de influență nu a fost săvârșita în formă continuată.
Recursul în anulare este fondat.
Din situația de fapt corect reținută de instanțe rezultă că inculpatul a săvârșit mai multe acte materiale, în unicul scop de a trafica presupusa sa influență asupra unor funcționari de la ambasadă, în favoarea celor două familii, cu aceeași promisiune de a le obține pașapoarte și vize de ședere temporară.
Discuțiile repetate avute de inculpat cu reprezentanți ai celor două familii, veniți la domiciliul său, urmate de primirea bunurilor și banilor de la cele 13 persoane, cu acealași prilej, acțiuni considerate de prima instanță, ca și cea de recurs, ca fiind componenete ale infracțiunii continuate de trafic de influență, nu au, în realitate, semnificația unor acțiuni autonome, în sensul prevederilor art. 41 alin. 2 C. pen.
Activitățile menționate ale inculpatului au urmărit un singur rezultat, având la bază o unică formă de vinovăție, scurtele întreruperi în desfășurarea activității infracționale, ocazionate de primele discuții, urmate de verificarea pașapoartelor de către inculpat și apoi de primirea foloaselor fiind determinate de natura infracțiunii, în condițiile speței; considerate în ansamblul lor, s-a constatat că aceste activități sunt legate între ele în mod natural, alcătuind o singură infracțiune și, ca atare, reprezintă o unitate naturală de infracțiune, iar nu o infracțiune continuată de trafic de influență.
În consecință, recursul în anulare a fost admis, au fost casate hotărârile atacate, s-a schimbat încadrarea juridică din prevederile art. 257 cu aplicarea art. 41 alin. 2 în cele ale art. 257 C. pen. și s-a dispus condamnarea inculpatului potrivit noii încadrări.
Analiza speței
Obiectul juridic generic al infracțiunii prezentate este format din relațiile sociale care asigură normala desfășurare a activității ambasadei.
Obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale a căror normală desfășurare s-a tulburat prin acțiunile de pretinsă influențare a unor funcționari din cadrul ambasadei.
Obiectul material al infracțiunii lipsește.
Subiectul activ din această speță este funcționarul din cadrul ambasadei care a pretins că are influență asupra funcționarilor cu atribuții în acordarea vizelor. Aceștia din urmă au calitatea de subiecți pasivi speciali. Subiect pasiv special este și ambasada, ca instituție în care își desfășoară activitatea funcționarii presupuși a fi influențați.
Situația premisă care intră în structura juridică a infracțiunii de trafic de influență este existența unui serviciu care funcționează în cadrul ambasadei în a cărui competență intră efectuarea unor acte sau activități de natura acelora de acordare a vizelor de ședere în străinătate.
Latura obiectivă – elementul material s-a realizat prin acțiunea de pretindere și primire de către inculpat de bani și alte bunuri pentru influențarea anumitor funcționari în vederea acordării unor vize de ședere în străinătate.
– urmarea infracțiunii constă în starea de pericol care s-a creat pentru spiritul de loialitate și pentru buna credință de care trebuie să dea dovadă orice persoană în raporturile cu funcționarii publici sau alți funcționari.
– raportul de cauzalitate există și el nu trebuie demonstrat ca urmare a faptului că infracțiunea de trafic de influență este o infracțiune de pericol.
Latura subiectivă – infracțiunea s-a săvârșit cu intenție directă .
– mobilul infracțiunii l-a constituit câștigul imediat obținut prin pretinderea și primirea banilor și a celorlalte bunuri.
– scopul este reprezentat de dorința inculpatului de îmbunătățire a nivelului său de trai prin acumularea necuvenită de capitaluri și bunuri.
Infracțiunea s-a consumat în momentul pretinderii și mai apoi primirii sumelor de bani și a celorlalte bunuri. Modalitatea prin care s-a săvârșit infracțiunea a fost aceea de pretindere și primire. Inculpatul a fost condamnat la 6 ani închisoare.
Concluzii
Încălcarea îndatoririlor de serviciu de către funcționari publici sau alți funcționari, sau a îndatoririlor în legătură cu serviciul, reprezintă manifestări socialmente periculoase care aduc atingere relațiilor sociale menite să asigure buna desfășurare a activității instituțiilor publice, a altor unități sau persoane juridice de interes public.
Infracțiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul fac parte din categoria celor mai frecvente infracțiuni întâlnite în practica judiciară din ultimii ani.
Frecvența ridicată cu care se săvârșesc aceste infracțiuni denotă o atitudine de nepăsare, dispreț și persiflare a unor funcționari publici față de nevoile și interesele instituțiilor publice, aceștia uitând că sunt în slujba cetățeanului și nu cetățeanul în slujba lor.
Incriminarea și sancționarea severă a infracțiunilor de serviciu are drept scop eradicarea din viața societății noastre a fenomenelor negative pe care le reprezintă corupția, favoritismul, obținerea ilicită de bani sau alte foloase materiale.
Tragerea la răspundere penală a celor vinovați de săvârșirea unor asemenea fapte, contribuie în ultimă instanță la educarea și ridicarea conștiinței profesionale ale funcționarilor publici, cât și a celorlalți funcționari.
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
Complexitatea și conținutul nou a numeroase probleme sociale reclamă inițierea unor demersuri de cercetare a acestora în scopul realizării unei stări de echilibru pe plan politic, social și economic al unui stat. Realizarea acestui echilibru poate duce la o apărare în condiții eficiente a persoanei, a drepturilor și libertăților acesteia, a siguranței statului și a societății, în general, împotriva infracțiunilor.
Aderarea la Uniunea Europeană, întinderea și profunzimea schimbărilor produse în plan economic și social, precum și noile realități juridice din România, a impus o reconsiderare a legislației penale și administrative.
Pe parcursul cercetării, am încercat să arăt importanța pe care activitatea funcționarilor publici o are în bunul mers al unei societăți și faptul că infracțiunile pe care aceștia le pot săvârși sunt infracțiuni care pot produce grave perturbări în activitatea instituțiilor publice în care aceștia își desfășoară activitatea, implicit a activității executive.
În cursul studierii problematicii funcționarului și a infracțiunilor săvârșite de acesta, am întâlnit o serie de neconcordanțe și neclarități.
Legea 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici este un act normativ care prezintă lacune. Deși, după intrarea în vigoare în 1999, a fost modificată și completată ulterior de mai multe ori prin mai multe legi, consider că aceasta trebuie revăzută. Sunt de părere că nu ar fi lipsită de interes regândirea soluției de tehnică legislativă, în sensul adoptării unui Cod al funcționarului public, care să cuprindă, într-un singur corp structurat în mai multe părți, statutul general, statutele speciale și codul deontologic al funcționarilor publici. În felul acesta, legislația ar avea o anumită unitate și coerență și s-ar evita reglementările prin care se derogă, într-un mod nepermis, de la elementele care dau identitate instituției funcționarului public.
Adaptarea legislației la nevoile practicii judiciare trebuie să fie un proces continuu și absolut necesar. De aceea consider că între Statutul funcționarilor publici, Codul penal și unele legi speciale trebuie să se realizeze o mai bună armonizare.
În acest sens, răspunderea penală a funcționarului public nu este tratată la un nivel corespunzător în Statutul funcționarilor publici. Consider că acest tip de răspundere are o importanță mai mare decât îi este atribuită și că trebuie să aibe prevederi exacte și în Codul deontologic.
De asemenea, sunt de părere că este necesară reformularea textelor care explică ce se înțelege prin termenii de „funcționar public” și „funcționar”. Datorită acestor formulări am întâlnit cele mai multe neconcordanțe în studiul problematicii. Reformularea trebuie făcută întrucât unele categorii de persoane (avocat, notar public, profesor, medic), deși nu desfășoară activități în sensul celor realizate de angajat într-o instituție sau organizație (ei fiind liber-profesioniști), au totuși o activitate de interes public și ar trebui să răspundă, în anumite condiții restrictive, ca și funcționarul public.
Există unele categorii de persoane pe care Legea 188/1999 nu le prezintă a fi funcționari publici. Ei sunt prezentați ca fiind funcționari publici cu statut special dar doctrina administrativă nu îi recunoaște ca funcționari publici. În dreptul penal, aceștia sunt considerați funcționari. În capitolul trei am arătat diferențele de percepție între dreptul penal și cel administrativ în această privință. Această neclaritate a ridicat probleme în stabilirea faptului dacă aceștia pot avea calitatea de subiect activ al infracțiunilor de serviciu. Vorbim aici despre medici, avocați, notari publici, cadre didactice, cadre militare. Având în vedere această neconcordanță, consider a fi necesară o clarificare a acestei situații de fapt și stabilirea de drept a statutului acestora.
Pe parcursul lucrării nu am făcut referiri la dispozițiile din noul Cod penal. Aceasta deoarece intrarea lui în vigoare a fost amănată în repetate rânduri iar noile prevederi sunt încă discutabile.
O ultimă propunere este aceea de a modifica atât Statutul funcționarilor publici cât și Codul penal ținându-se seama de obiectivele legislației Uniunii Europene, de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și de Rezoluțiile Consiliului Europei.
BIBLIOGRAFIE
I. Legislație
1. Constituția României, modificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003
2. Codul penal român
3. Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici modificată prin Legea 161/2003
4. Legea 554/2004, legea contenciosului administrativ publicată în M. Of. nr. 1154 din 07.12.2004
5. Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, publicată în M. Of., partea I, nr. 219 din 18.05.2000
6. Legea nr. 554/2001 privind liberul acces la informații de interes public publicată în M.Of., nr. 663, partea I, din data 23.10.2001
7. Legea nr.168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, publicată în M. Of. nr. 582 din 29.11.1999
8. Legea nr. 34/2003 legea sindicatelor, publicată în M. Of. Nr. 73 din 05.02.2003
9. Ordonanța de Urgență nr. 207 din 15 noiembrie 2000 privind modificarea și completarea Codului Penal și a Codului de Procedură Penală publicată în M. Of., partea I, nr. 294 din 22 noiembrie 2000
II. Doctrină străină
1. Bouloc, B., Stefani, G., Levasseur, G., Droit pénal général, treizieme édition, Dalloz, Paris, 1987
2. Decocq, A., Droit pénal général, 1971
3. Henri Robert, J., Droit pénal général, Paris, 1988
4. Larguier, J., Drept penal general, ediția a 17-a, 1999
5. Pradel, J., Droit pénal général, Paris, 1990
III. Doctrină românească
1. Alexandru, I., Popescu-Slăniceanu, I., Cărăușan, M., Enescu, C. I., Dincă, D., Drept administrativ, Ed. Economică, București, 2003
2. Antoniu, G., Reforma legislației penale, Ed. Academiei, București, 2003
3. Antoniu, G.,Vinovăția penală, Ed. Academiei, București, 1995
4. Bălan, E., Drept administrativ și procedură administrativă, Ed. Universitară, București, 2002
5. Boroi, A., Nistoreanu, G., Drept penal. Partea generală,ed. a IV-a, Ed. All Beck, București, 2004
6. Brezoianu, D., Drept administrativ. Partea specială, Ed. Universității Titu Maiorescu, București, 2002
7. Bulai, C., Drept penal român, partea generală, vol.I, Casa de Editură și Presă „Șansa” S.R.L., București, 1992
8. Chiș, I., Drept penal cu aplicabilitate în activitatea ofițerilor de administrație, Ed. Academiei Forțelor Terestre, Sibiu, 2005
9. Dima, T., Drept penal partea generală, vol. I, Ed. Lumina Lex, București, 2001
10. Dobrinoiu, V., Drept penal, partea generală,Ed. Lumina Lex, 2003
11. Dobrinoiu V. și colaboratori, Drept penal-partea generală, Ed. Europa Nova, București, 1997
12. Dongoroz, V., Explicații teoretice ale Codului penal român, vol. I, ed. a II-a, Academia Română, Institutul de cercetări juridice, Ed. All Beck, București , 2003
13. Giurgiu, L., Drept administrativ, note de curs, Ed. Sylvi, București, 1999
14. Iorgovan, A. Tratat de drept administrativ, vol.I, Ed. All Beck, București, 2005
15. Mitrache, C., Drept penal român. Partea generală, Casa de editură și presă Șansa S.R.L., București, 2001
16. Negulescu, P., Tratat de drept administrativ. Principii generale, vol. I, ed. a IV-a, Institutul de Arte Grafice „E. Marvin ”, București, 1934
17. Oancea, I., Drept penal-partea generală, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1971
18. Oroveanu, M., Tratat de drept administrativ, ediția a II-a revăzută și adăugită, Ed. Cerna, București,1998
19. Petrescu, R. N., Drept administrativ, ed. revăzută și adăugită, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 2001
20. Preda, M., Drept administrativ. Partea generală, ediție revăzută și actualizată, Ed. Lumina Lex, București, 2000
21. Prisăcaru, V., Tratat de drept administrativ român. Partea generală, ed. a III-a revăzută și adăugită, Ed. Lumina Lex, București, 2002
22. Streteanu, F., Drept penal. Partea generală, Ed Rosetti, București, 2003
23. Tanoviceanu, I., Curs de drept penal , vol. 1, București, 1912
24. Tarangul, E. D., Tratat de drept administrativ român, Ed. Glasul Bucovinei, Cernăuți, 1944
25. Ticameș, E. S., Drept administrativ și elemente de știința administrației, Ed. Sedcom Libris, București, 2003
26. Tofan, D. A., Drept administrativ, vol.I, Ed. All Beck, București, 2003
27. Trăilescu, M., Drept administrativ. Tratat elementar, Ed. All Beck, București, 2002
28. Vedinaș, V., Statutul funcționarilor publici, Ed. Nemira, București, 1998
29. Vedinaș, V., Legea nr. 188 din 8 dec. 1999 privind Statutul funcționarilor publici, comentată, ed. a II-a, revăzută și adăugită, Ed. Lumina Lex, București, 2002
30. Zaharia, T., Budeanu-Zaharia, O., Tratat de drept administrativ român, Ed. Junimea, Iași, 2001
IV. Studii și articole
1. Antoniu, G.,Trăsăturile distinctive ale intenției indirecte, Revista Română de Drept nr. 12/1974
► Reflecții asupra conceptului de infracțiune, S.C.J. nr. 21/1980
►Din nou despre conținutul infracțiunii, Revista Română de Drept nr. 5/1982
► Infracțiunea de omisiune, Revista Română de Drept nr. 6/1982
►Unele reflecții asupra vinovăției penale, Științe de drept românesc, nr. 1/1993
►Tipicitate și antijuridicitate, Revista de Drept Penal nr. 4/1997
2. Avrigeanu, T., Pericolul social al faptei(I), Revista de Drept Penal nr. 1/1998
3. Mircea, I.,Considerații despre conținutul vinovăției, Studia Universitaria Babeș-Bolyai, nr. 9/1970
► Despre elementele constitutive ale infracțiunii, Studia Universitaria Babeș-Bolyai, Jurisprudentia XXIX/1984
4. Mrejeru, T., Ilie, E., Condițiile pentru numirea în funcție și răspunderea juridică a funcționarilor publici, Juridica, Ed. All Beck, anul I, nr. 2/2000
5. Petrovici, S., Unele aspecte ale noțiunii de vinovăție, S.C.J. nr. 1/1958
6. Santai, I., Drepturile și obligațiile funcționarilor publici. Conținutul raportului de serviciu, Juridica, Ed. All Beck, anul I, nr. 11-12, 2000
7. Sârbulescu, B. A., Reflecții cu privire la culpa profesională ca formă a vinovăției, I, Revista de Drept Penal nr. 2/1995
8. Stoica, O. A., Premise filosofico-juridice ale teoriei unității și pluralității de infracțiuni, Studia Universitaria Babeș-Bolay, Cluj-Napoca, 1973
9. Spețe din Revista de Drept Penal, Studii și Practică Judiciară 1994-2006, Ed. Hamangiu, București, 2006
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Infractiuni Contra Intereselor Publice Savarsite de Functionari Publici Si Alti Functionari (ID: 125656)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.