Infractiuni Contra Familiei
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I. Considerații generale privind infracțiunile contra familiei
I. 1. Noțiunea de infracțiune
I. 2. Noțiunea de familie
Etimologia cuvântului familie
Noțiunea sociologică a familiei
Noțiunea juridică a familiei
I. 3. Aspecte comune privind infracțiunile contra familiei
Condițiile prealabile
Conținutul constitutiv
Forme. Modalități. Sancțiune
Aspecte procesuale
CAPITOLUL II. Bigamia
II. 1. Conținutul legal
II. 2. Condițiile prealabile
Obiectul infracțiunii
Subiecții infracțiunii
II. 3. Conținutul constitutiv
Latura obiectivă
Latura subiectivă
II. 4. Forme. Modalități. Sancțiune
II. 5. Cauză de nepedepsire
CAPITOLUL III. Abandonul de familie
III. 1. Conținutul legal
III. 2. Condițiile prealabile
Obiectul infracțiunii
Subiecții infracțiunii
III. 3. Conținutul constitutiv
Latura obiectivă
Latura subiectivă
III. 4. Forme. Sancțiune
III. 5. Aspecte procesuale
III. 6. Suspendarea condiționată a executării pedepsei
CAPITOLUL IV. Relele tratamente aplicate minorului
IV. 1. Conținutul legal
IV. 2. Condițiile prealabile
Obiectul infracțiunii
Subiecții infracțiunii
IV. 3. Conținutul constitutiv
Latura obiectivă
Latura subiectivă
IV. 4. Forme. Modalități. Sancțiune
IV. 5. Aspecte procesuale
CAPITOLUL V. Nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului
V. 1. Conținutul legal
V. 2. Condițiile prealabile
Obiectul infracțiunii
Subiecții infracțiunii
V. 3. Conținutul constitutiv
Latura obiectivă
. Latura subiectivă
V. 4. Forme. Sancțiune.
V. 5. Aspecte procesuale
CAPITOLUL VI. Practica judiciară
VI. 1. Bigamia
VI. 2. Abandonul de familie
VI. 3. Relele tratamente aplicate minorului
VI. 4. Nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Prezenta lucrare structurată în șase capitole își propune să analizeze dintr-o perspectivă generală infracțiunile care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială.
Prin tratarea cât mai completă a temei „ Infracțiuni contra familiei” am considerat necesar să oferim unele explicații teoretice, înlesnind interpretarea și aplicarea corectă a dreptului, contribuind la nivelul de cultură și cunoștințe juridice.
În primul capitol, intitulat „Considerații generale privind infracțiunile contra familiei”, realizăm o scurtă prezentare a noțiunii de infracțiune, a noțiunii sociologice și juridice a familiei cât și aspecte comune privind infracțiunile contra familiei.
Infracțiunea , în sensul ei cel mai larg reprezintă un act de conduită exterioară al omului, care din cauza vătămării unei anumite valori sociale este supus sancțiunii penale. Noțiunea de infracțiune desemnează fapta descrisă, prevăzută de legea penală cu elementele sale componente și care definește o anumită infracțiune.
Din cele mai vechi timpuri oamenii și-au reglementat relațiile dintre sexe, dintre adulți si copii, dintre rude, astfel familia reprezintă una dintre cele mai vechi forme de asociere umană, o instituție stabilă cu roluri fundamentale pentru individ și societate.
Din perspectivă sociologică, familia poate fi definită ca un grup social constituit pe baza relațiilor de căsătorie și rudenie, membrii grupului împărtășind sentimente, aspirații și valori comune. Astfel, familia este un grup primar în care predomină relațiile directe, informale, nemediate. Calitatea de grup primar nu semnifică absența normelor și reglementărilor. Dimpotrivă, familia este unul dintre grupurile primare cu cea mai mare încărcătură normativă.
Din perspectivă juridică, familia este un grup de persoane între care s-a instituit un set de drepturi și obligații, reglementat prin norme legale. Aceste norme se referă la modul de încheiere a căsătoriei, stabilirea paternității, drepturile și obligațiile soțiilor, relațiile dintre părinți și copii, modul de transmitere a moștenirii. Astfel, familia este un grup formal, reglementat prin legi și alte acte normative.
În următoarele 4 capitole sunt prezentate infracțiunile care aduc atingere relațiilor de conviețuire socială care privesc familia și-anume: bigamia, abandonul de familie, relele tratamente aplicate minorului și nerepectarea măsurilor privind încredințarea minorului.
Infracțiunea de bigamie potrivit art. 303 alin. 1 Cod penal este o infracțiune contra familiei, care constă în încheierea unei noi căsătorii de către o persoană căsătorită, iar potrivit alin. 2, în fapta persoanei necăsătorite care se căsătorește cu o persoană pe care o știe căsătorită.
Abandonul de familie este fapta persoanei care, având obligația legală de întreținere față de o altă persoană, o alungă sau o lasă fără ajutor, expunând-o unor suferințe materiale sau morale, sau care, cu rea-credință, nu-și îndeplinește obligația legală de întreținere ori nu plătește timp de două luni pensia de întreținere stabilită pe cale judecătorească. Săvârșirea acestei fapte în oricare din variantele sale afectează relațiile de familie.
Astfel de fapte sunt contrarii celui mai elementar sentiment de solidaritate și ajutor reciproc ce-și datorează membrii familiei între ei. Pericolul social pe care îl reprezintă abandonul de familie aduce atingere instituției familiei care este considerată ca o valoare socială primordială în societatea românească. Pentru aceste considerente, această infracțiune a fost incriminată și sancționată de legea penală. Așa cum este prevăzut în Codul familiei obligația de întreținere există între soț și soție, părinți și copii, cel care adoptă și cel adoptat, bunicii și nepoții, frați și surori și alte persoane prevăzute de lege ( foștii soți a căror căsătorie a fost desfăcută prin divorț sau desființată, soțul care a contribuit la întreținerea copilului celuilalt soț etc., în asemenea cazuri fiind prevăzute condițiile în care există o asemenea responsabilitate).
Infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului constă în punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului, de către părinți sau de către orice persoană căreia minorul i-a fost încredințat spre creștere și educare.
O altă infracțiune care aduce prejudicii familiei este nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului. Infracțiunea constă în reținerea de către un părinte a copilului său minor, fără consimțământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredințat minorul potrivit legii. Pentru existența infracțiunii de nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului prevăzut în art. 307 Cod penal, se cere preexistența unei situații, aceea ca un copil să fie încredințat unuia din părinți sau unei anumite persoane, prin hotărâre judecătorească.
Ultimul capitol, intitulat „Practica judiciară” prezintă cazuri concrete în materie penală, soluționate de instanțele de judecată, în ceea ce privește infracțiunile contra familiei.
CAPITOLUL I. Considerații generale privind
infracțiunile contra familiei
Oamenii, ființe raționale și sociabile nu pot trăi izolați. În mod natural, pentru a putea face față vicisitudinilor vieții, ei s-au unit, la început, în mici grupuri care aveau la bază familia.
În decursul istoriei, pe baza unor criterii etnice, rasiale, religioase sau de altă natură, grupurile sociale s-au dezvoltat, formându-se astfel structuri sociale bine definite. În cadrul acestor structuri, oamenii conviețuiesc în baza unor relații care se formează și se dezvoltă, în funcție de interesele personale și colective ale acestora. Colectivitățile umane, mai mari sau mai mici, au creat structuri organizatorice, care în baza unor pecepte morale, religioase, economice sau politice, asigură buna desfășurare a vieții și activității oamenilor care le alcătuiesc.
În mod normal, fără nici o constrângere, conviețuirea socială se bazează pe buna înțelegere între oameni, pe spiritul de întrajutorare „la bine și la rău”, pe sentimente nobile cum ar fi dragostea, prietenia sau buna vecinătate.
„Conviețuirea socială” nu este însă un concept abstract, care se raportează numai la comportamentul corespunzător sau nercorespunzător al oamenilor în societate. „Conviețuirea socială” trebuie să privească și respectul ce trebuie să-l acorde oamenii față de atributele fundamentale care țin de persoana fizică, față de patrimoniul public sau privat sau în legătură cu alte valori existente în societate, familia, sănătatea publică, exercitarea liberă a cultelor religioase, etc.
Concepută ca formă de comunitate umană, familia este, poate, cea mai trainică dintre ele. Fiind caracteristică pentru toate treptele de dezvoltare istorică și având o mare stabilitate ca structură socială, ea ocupă un loc aparte în raport cu toate celelalte forme de comunitate.
Familia este o formă complexă de relații biologice, sociale, materiale și spirituale între oamenii legați prin căsătorie, sânge sau adopție. Fiind un fenomen social, se dezvoltă o dată cu dezvoltarea societății și se modifică în raport de aceasta.
Relația familie-societate este reciprocă și e greu de afirmat că unul dintre acești termeni ar fi tributar celuilalt.
Dacă familia conferă societății valori de solidaritate umană, de sens al existenței, de perpetuare a unor concepții, mentalități sau interese materiale, societatea la rândul său este datoare să asigure familiei protecție, condiții de perpetuare și dezvoltare care să-i permită să-și realizeze plenar funcțiile.
Din această necesitate a apărut conceptul de politică familială.
Politica familială reunește, în principiu, un ansamblu mai mult sau mai puțin coerent de măsuri și programe, un cadru legislativ adecvat și are ca obiect modul în care aceste măsuri structurează condițiile de existență ale familiilor.
Motivațiile politicilor familiale sunt variate, ca și gradele de elaborare a unor astfel de politici. Ele variază de la simpla mentalitate referitoare la familie care se reflectă în atitudinea statului față de aceasta, până la elaborarea unei politici științifice vizând promovarea și ocrotirea familiei, care presupune o serie de măsuri complexe privind îndeseobi securitatea și sănătatea familiei.
Astfel, politica familială are următoarele atribuții:
trebuie să aibă în vedere prevenția și ameliorarea aspectelor negative imediate în viața de familie, dar să permită și o abordare pozitivă, de inovare și de atingere a unor obiective de perspectivă;
susținerea familiilor care nu pot câștiga venitul minim stabilit ca prag oficial al sărăciei contribuie la ridicarea nivelului de trai al acestor familii fără a le scoate însă din statutul de sărăcie;
simpla creștere a cheltuielilor sociale, fără a crește eficiența utilizării lor nu este o soluție (bineînțeles, nici reducerea lor);
strategia veniturilor (redistribuirea) ameliorează temporar situația familiilor cu dificultăți materiale, dar poate avea consecințe negative asupra stimulării economice.
Prin urmare, reforma protecției sociale a familiei trebuie să aibă în vedere:
restructurarea bugetară;
strategia instituțională (eventual crearea unui organism unic de coordonare a protecției familiei în diferite domenii – un departament în MMSS), eliminarea paralelismului și a golurilor în funcționarea instituțiilor implicate în protecția familiei;
cadrul juridic legislativ(condamnarea juridică a violenței în familie, reglementarea statutului femeii și a muncii casnice, intervenția judecătorilor în caz de abuz sexual sau neglijare parentală, alternative eficiente la instituționalizare).
Având în vedere rolul societănterese materiale, societatea la rândul său este datoare să asigure familiei protecție, condiții de perpetuare și dezvoltare care să-i permită să-și realizeze plenar funcțiile.
Din această necesitate a apărut conceptul de politică familială.
Politica familială reunește, în principiu, un ansamblu mai mult sau mai puțin coerent de măsuri și programe, un cadru legislativ adecvat și are ca obiect modul în care aceste măsuri structurează condițiile de existență ale familiilor.
Motivațiile politicilor familiale sunt variate, ca și gradele de elaborare a unor astfel de politici. Ele variază de la simpla mentalitate referitoare la familie care se reflectă în atitudinea statului față de aceasta, până la elaborarea unei politici științifice vizând promovarea și ocrotirea familiei, care presupune o serie de măsuri complexe privind îndeseobi securitatea și sănătatea familiei.
Astfel, politica familială are următoarele atribuții:
trebuie să aibă în vedere prevenția și ameliorarea aspectelor negative imediate în viața de familie, dar să permită și o abordare pozitivă, de inovare și de atingere a unor obiective de perspectivă;
susținerea familiilor care nu pot câștiga venitul minim stabilit ca prag oficial al sărăciei contribuie la ridicarea nivelului de trai al acestor familii fără a le scoate însă din statutul de sărăcie;
simpla creștere a cheltuielilor sociale, fără a crește eficiența utilizării lor nu este o soluție (bineînțeles, nici reducerea lor);
strategia veniturilor (redistribuirea) ameliorează temporar situația familiilor cu dificultăți materiale, dar poate avea consecințe negative asupra stimulării economice.
Prin urmare, reforma protecției sociale a familiei trebuie să aibă în vedere:
restructurarea bugetară;
strategia instituțională (eventual crearea unui organism unic de coordonare a protecției familiei în diferite domenii – un departament în MMSS), eliminarea paralelismului și a golurilor în funcționarea instituțiilor implicate în protecția familiei;
cadrul juridic legislativ(condamnarea juridică a violenței în familie, reglementarea statutului femeii și a muncii casnice, intervenția judecătorilor în caz de abuz sexual sau neglijare parentală, alternative eficiente la instituționalizare).
Având în vedere rolul societății în ceea ce privește adoptarea măsurilor pentru ocrotirea familiei, legiuitorul a înțeles că trebuie să adopte o serie de norme juridice care, prin respectarea lor, să asigure familiei un cadru liniștit în evoluția sa socială, nerespectarea acestora având drept consecință sancționarea celui care le încalcă.
Așa fiind, în capitolul I al Titlului IX din partea specială a Codului penal actual sunt prevăzute dispozițiile privind „Infracțiuni contra familiei”. Infracțiunile contra familiei alcătuiesc deci, un subgrup aparte în cadrul infracțiunilor care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială.
Alcătuirea unui subgrup aparte privitor la infracțiunile contra familiei s-a făcut după criteriul obiectului juridic special al ocrotirii penale, adică după fasciculul relațiilor sociale care privesc familia, considerată ca fiind valoarea socială specială apărată de legea penală.
Cadrul infracțiunilor contra familiei este format din infracțiunile care aduc atingere relațiilor de conviețuire socială care privesc familia. Cu alte cuvinte, grupul infracțiunilor contra familiei este alcătuit din acele infracțiuni care sunt îndreptate în principal contra relațiilor care privesc familia ( bigamia, abandonul de familie etc).
Infracțiunile care sunt îndreptate în principal contra altor valori sociale și numai în secundar contra familiei nu intră în cadrul infracțiunilor contra familiei (avort, incest etc.).
Faptele care formează cadrul infracțiunilor contra familei în Codul penal sunt:
Bigamia – art. 303 Cod penal;
Abandonul de familie – art. 305 Cod penal;
Relele tratamente aplicate minorului – art. 306 Cod penal;
Nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului – art. 307 Cod penal.
În Codul penal, nu s-a făcut o subdiviziune a acestor infracțiuni, adică o împărțire în categorii deosebite (secțiuni), în funcție de aspectele speciale care privesc familia. În mod implicit însă, există o oarecare sistematizare, rezultând în ordinea și succesiunea incriminărilor. De exemplu, infracțiunile de bigamie aduc atingere relațiilor de familie privind căsătoria. Iar infracțiunile de abandon de familie, relele tratamente aplicate minorului și nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului aduc atingere relațiilor de familie privind îndatoririle și drepturile dintre soți sau dintre părinți și copii.
I. 1. Noțiunea de infracțiune
Principiile răspunderii penale sunt cuprinse în cadrul penal. Actul acesta normativ, înscrie în economia sa noțiunea de infracțiune.
Noțiunea de infracțiune, în sensul ei cel mai larg, reprezintă „un act de conduită exterioară a omului care, din cauza vătămării unei anumite valori sociale, este supusă sancțiunii penale”.
Denumirea de „Infracțiune” provine din substantivul latinesc „infractio-onis”, care înseamnă „spargere”, „frângere”, echivalentul în franceză fiind „Infraction”.
În sens restrâns, noțiunea de „infracțiune” desemnează fapta descrisă, prevăzută de legea penală cu elementele sale componente și care definește o anumită infracțiune.
Infracțiunea este unicul temei al răspunderii penale, al obligării făptuitorului la suportarea pedepsei. Conform Codului penal, legea penală apără, împotriva infracțiunilor, statul român, suveranitatea, proprietatea, persoana și drepturile acesteia, precum și întreaga ordine de drept.
Conceptul de infracțiune în știința dreptului penal este folosit sub mai multe accepțiuni.
Într-o accepțiune, infracțiunea este o faptă a omului prin care se înfrânge o normă imperativă, se aduce atingere unei anumite valori sociale și pentru cel care a săvârșit o astfel de faptă urmează să suporte o pedeapsă. Această faptă devine infracțiune numai dacă îndeplinește condițiile prevăzute de norma de incriminare pentru a fi calificată astfel.
Într-o altă accepțiune conceptual de infracțiune desemnează fapta descrisă prevăzută de legea penală cu elementele sale componente și care definește o anumită infracțiune. Este accepțiunea pe care o are în vedere legiuitorul care observând faptele periculoase pentru valorile sociale esențiale ale societății, le interzice sub sancțiuni specifice pentru a preveni săvârșirea lor în viitor. În această accepțiune, infracțiunea se regăsește în partea specială a Codului penal, și-anume în legi penale speciale sau în legi nepenale cu dispoziții penale.
În sfârșit, conceptul de infracțiune este examinat ca instituție fundamentală a dreptului penal care alături de alte două instituții totfundamentale, răspunderea penală și sancțiunile de drept penal, formează structura dreptului penal, „pilonii” dreptului penal.
Instituția infracțiunii, în această accepțiune a fost considerată în doctrina penală, pe bună dreptate, ca „piatra de temelie” a oricărui sistem de drept penal.
Având în vedere importanța deosebită a instituției infracțiunii în cadrul dreptului penal, legiuitorul a definit pentru prima dată noțiunea generală de infracțiune prin trăsăturile ei esențiale. Potrivit art. 17 Cod penal „infracțiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală”.
Prin definirea noțiunii generale de infracțiune, legiuitorul nostru pune în evidență aspectele materiale, umane, sociale, moral-politice și juridice ale acesteia, conferind conceptului general de infracțiune un caracter realist – stiințific și se stabilește regula de drept, potrivit căreia orice faptă care va fi incriminată trebuie să întrunească trăsăturile caracteristice care o deosebesc de alte fapte (contravenții, abateri) care pot fi combătute prin alte mijloace nepenale.
Noțiunea generală de infracțiune dată în codul penal reprezintă importanța sub un întreit aspect:
o regulă de drept de care însuși legiuitorul se folosește în stabilirea faptelor care urmează să fie trecute în legea penală (după vinovăție, grad de pericol social) ca infracțiuni, ca și pentru scoaterea din sfera ilicitului penal a acelor fapte care nu mai sunt periculoase ori nu se mai săvârșesc;
servește la delimitarea infracțiunilor de alte fapte extra penale;
Infracțiunile sunt săvârșite printr-o anumită desfășurare în timp și în spațiu, denumită activitate infracțională.
Infracțiunea este formată din mai multe etape, faze și fiecare cu semnificații juridice proprii, atât obiective, cât și subiective exprimând trăsăturile esențiale și comune oricărei infracțiuni; trăsături prin care aceasta se distinge de faptele neîncriminate, precum și de faptele de pericol social prevăzute de alte norme juridice decât cele penale.
Conform Codului penal, art. 1, numai legea prevede care faptă constituie infracțiuni, pedepse ce se aplică infracțiunior și măsurilor ce se pot lua în cazul săvârșirii acestor fapte. Simpla declarare prin lege a unor fapte ca infracțiuni și săvârșirea lor cu vinovăție nu este suficientă pentru ca răspunderea penală să devină posibilă față de făptuitor. Mai este nevoie ca faptele săvârșite să includă atât pericolul social, cât și importanța materială a infracțiunii.
Conform Codului penal, nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege și prin conținutul ei concret, fiind lipsită în mod văzut de importanță, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.
I. 2. Noțiunea de familie
Familia ca fenomen social este o formă de relații sociale dintre oamenii legați între ei prin căsătorie sau rudenie. Din familie fac parte soții, părinții și copii, precum și uneori, alte persoane între care există relații de rudenie. Și soții singuri, fără copii, formează o familie.
Etimologia cuvântului familie
Familia, ca nucleu social bazat pe căsătorie, a avut de-a lungul timpului sensuri diferite. Se pare că etimologia cuvântului „familie” este cuvântul latinesc „famulus”, care semnifică rob casnic în perioada de început a societății sclavagiste române, și din care s-a format „familia,-ae”.
Cuvântul familie în limba română se păstrează din latina vulgară, limbă care era folosită de administrația română în relațiile cu locuitorii vechii Dacii.
Noțiunea sociologică a familiei
Familia este o valoare socială primordială, nu numai în România, ci ea privește în mod deosebit, toate statele lumii, drept pentru care în legislația fiecărei țări sunt prevăzute norme care sancționează încălcarea îndatoririlor familiale.
Preocupări privind viața socială au existat din cele mai vechi timpuri, gânditorii interesându-se de organizarea și funcționarea societații, de locul și rolul omului în diversele forme de asociere umană. Unele dintre aceste probleme se regăsesc într-o formă sau alta și în interogațiile omului simplu cu privire la fenomenele socio-umane.
În orice societate, familia reprezintă factorul primordial al socializării și integrării sociale a descendenților, cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute trebuințele membrilor săi.
În sens sociologic, familia, ca formă specifică de comunitate umană, desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie, care se caracterizează prin comunitate de viață, interese și întrajutorare. În zilele noastre familia este considerată o unitate sociologică și psihologică și se caracterizează prin raporturi de rudenie între persoanele ce o alcătuiesc.
Individul trebuie să-și limiteze interesele și dorințele sale în măsura în care i-o cere interesul colectiv, iar pentru ca toți membrii societății să-și poată conforma conduita și activitatea lor echilibrului social, este nevoie de prescripții normative și coercitive, care să stabilească limitele libertății individuale, iar dacă acestea nu vor fi respectate ele vor atrage măsuri coercitive. Această putere normativă și coercitivă de care este nevoie constituie, în esență, dreptul adică legea.
Importanța familiei în societate o regăsim și în definiția pe care sociologii o dau acesteia. Astfel, familia reprezintă grupul social fundamental, care asigură menținerea continuității biologice a societății prin procreere, îngrijirea și educarea copiilor, precum și menținerea continuității culturale prin transmiterea către descendenți ai limbii, obiceiurilor, modelelor de conduită.
Din această definiție, rezultă că familia îndeplinește funcții fundamentale în raport cu individul și cu societatea. În această optică, accentual se pune ansamblul și pe natura relațiilor manifestate în grup, ca și pe latura dinamică funcțională care conferă specificitatea familiei, în raport cu alte forme de comunitate.
Familia a fost elementul de bază al oricărei societăți umane. Dacă nu în ordine obiectivă, cel puțin subiectiv, familia este prima societate a fiecărui om.
Familia biologică din părinți și copiii necăsătoriți, deci din două generații formează nucleul familiei și familia extinsă se referă la soțul, soția, copiii necăsătoriți, cei căsătoriți, bunicii și nepoții, fiind astfel compusă din patru generații.
„Familia fără copii constituie un menaj sau un cuplu”.
Sociologii fac distincție între familia simplă sau nucleară, formată din părinți și copiii lor necăsătoriți și familia extinsă sau largă, formată și din alte persoane.
Relațiile de familie au caracter de complexitate, caracter pe care nu-l găsim la alte categorii de relații sociale. Avându-se în vedere un anumit aspect al relațiilor de familie, s-a afirmat că familia este o realitate biologică creată prin uniunea dintre bărbat și femeie. Uniunea despre care vorbim se realizează prin intermediul instituției numită căsătorie. După cum rezultă în mod logic, familia începe prin a fi formată din soți, însă familia tipică este formată din părinți și copii. Mediul familial conține reguli de comportare, obiceiuri, valori ce organizează viața de zi cu zi a familiei.
În perioada de început a orânduirii sclavagiste, noțiunea de familie avea un alt înțeles decât îl are în contemporaneitate acest cuvânt. Astfel, familia reprezenta un grup de persoane care includeau toți membrii care se aflau în puterea unei singure persoane.
Familia a apărut în perioada destrămării orânduirii gentilice, ca o necesitate economică. Dată fiind creșterea numărului de persoane, în viața tribului au apărut situații de nemulțumire, de încercare de îndestulare a unor anumite persoane care aveau un rol mai mare în viața tribală. Astfel, conducătorii vânătorilor, conducătorii cetelor care atacau alte triburi își opreau o parte mai mare din pradă și din cele ce agoniseau ceilalți membrii ai tribului.
Persoanele care se găseau sub influența directă a acestor căpetenii aveau și ele o poziție privilegiată. A apărut astfel necesitatea de protejare a membrilor din cadrul unui trib, prin unirea mai multor indivizi pe diferite criterii. Criteriul care s-a dovedit cel mai viabil a fost cel al filiației după mamă.
În matriarhat filiația a cunoscut o influență crescândă, organizându-se nuclee de familie. Trebuie precizat că noțiunea de familie de la acea dată nu avea caracteristicile familiei din sclavagism, cu atât mai mult, diferențele sunt notabile cu cât se urca pe scara dezvoltării societății omenești, și se trece prin etapele de dezvoltare ale civilizației umane.
„Familia reprezintă un produs al sistemului social; ea se dezvoltă pe măsură ce se dezvoltă societatea și trebuie să se modifice în raport de transformările din societate, de unde și dispariția unei anumite forme de organizare a familiei de îndată ce sunt înlăturate ralațiile de producție pe care ea se întemeiază”.
„Dacă întreaga dezvoltare a umanității este indisolubilă legată de afirmarea și adâncirea formelor de colectivitate umană, atunci familia este una din verigile sociale cele mai vechi și mai stabile, ceea ce ne face să afirmăm că istoria societății este totodată și istoria evoluției familiei, a formelor, funcțiilor și rolului pe care le exercită în societate”.
Evoluția familiei din fazele incipiente ale vieții gentilice la familia din perioda sclaviei se produce cerută fiind de apariția unor nevoi sociale și a unei noi poziții ale stăpânilor de sclavi.
În condițiile economice din perioada sclaviei patriarhale (dezvoltarea rudimentară a uneltelor, etc.) producția cerea încordarea disciplinată a tuturor forțelor pentru asigurarea recoltei de care depindea viața familiei. Cel care conducea activitatea familiei era pater și astfel se explica puterile lui excepționale”.
A început astfel o eră nouă, care avea să aducă omenirii o civilizație, care pe lângă cruzimile pe care omul modern nu le poate înțelege și accepta, a uimit în trecut și uimește și astăzi prin realizările ei grandioase și multe fără egal în lumea contemporană.
Fiind un fenomen social, se dezvoltă odată cu dezvoltarea societății și se modifică în raport cu aceasta.
Familia este o unitate sociologică și psihologică, oferind prin existența ei identitate socială. Este nucleul primar al organizării umane, în jurul căreia se realizează, în mic, funcțiile societății. Se reproduce astfel specia umană, se depun eforturi pentru asigurarea hranei membrilor ei, se realizează funcția de educare și de integrare în societate a membrilor ei, realizându-se continuarea moral-spirituală a societății. Mediul familial conține reguli de comportare, obiceiuri, tradiții, valori ce organizează viața de zi cu zi a familiei, ce formează membrii săi ca indivizi în particular, în intimitatea familiei și în societate.
Semnificația universală a familiei ca celulă bazală a oricărui sistem social este susținută de necesitatea satisfacerii funcțiilor sale specifice, care nu pot fi transferate nici unei alte unități sociale: sexuale, reproductivă, educațional-socializatoare, iar mai recent emoțional-terapeutică.
Familia constituie principalul nucleu prin care se perpetuează specia umană.
Familia este prima societate a fiecărui om, dând copilului primele noțiuni de conduită morală, imprimându-i acestuia principii ce constituie fundamentul, baza pe care apoi se clădește personalitatea omului matur, creator la rândul său de familie.
„Educația începe în familie și are o nuanță afectiv-emoțională, având la bază și față de familie”.
De asemenea, familia asigură realizarea funcției social-educative prin educația estetică, pentru aprecierea corectă a frumosului din natură sau creat de mâna omului. De aici, respectul față de om, față de realizările lui, față de calitatea mediului înconjurător.
Noțiunea juridică a familiei
Familia se realizează prin căsătorie. În dicționare și pentru majoritatea persoanelor mature, căsătoria este uniunea legală, liber consimțită între un bărbat și o femeie pentru întemeierea unei familii.
Oratorul francez Portalis afirmă vorbind despe familie că soții, prin căsătorie, formează o societate încheiată în scopul perpetuării speciei umane, a ducerii traiului și destinului lor în comun.
Renumitul avocat și teoretician Matei Cantacuzino, teoretizând despre căsătorie afirmă că aceasta privită în sine ca act relativ la starea persoanei și independent de raporturile matrimoniale dintre soți, constituie un contract deoarece există acordul de voință dintre părți, contract care creează părților obligații și le dă dreptul la acțiuni.
Contractul, care este relativ, referitor la starea persoanelor, situație care interesează societatea, organizarea ei socială, prin care legătura privitoare la starea persoanelor se încheie, este un contract solemn, iar solemnitatea lui constă nu numai în acordul scris, ci și prin participarea unui agent al autorității, pentru a întări, prin prezența lui, voința părților.
Actul căsătoriei este un act juridic bilateral, pe care viitori soți îl încheie în forma solemnă, în fața autorității de stat, reprezentată de ofițerul stării civile, rol pe care îl îndeplinește primarul localității în care viitorii soți vor face declarația de unire, de locuitorul acestuia, sau de o persoană împuternicită de primar.
Asupra instituției juridice a căsătoriei și aceea a contractului s-au scris numeroase studii, din care rezultă că deși actul juridic prin care se încheie căsătoria nu poate fi considerat un contract, totuși între cele două instituții juridice există anumite asemănări, concretizate în: căsătoria este un act juridic bilateral, așa cum poate fi, de cele mai multe ori, și contractul; încheierea căsătoriei este liberă, în înțeles contractual ca orice persoană are libertatea de a se căsători sau nu; viitorii soți sunt egali, în înțeles contractual ca aceștia consimt la căsătorie în condiții de egalitate juridică și nu de subordonare a unuia față de celălalt.
Actul juridic prin care se încheie căsătoria se deosebește de contract prin aceea că în cazul contractului, fiecare parte urmărește un scop diferit de al celeilalte părți, pe când în cazul căsătoriei, ambii soți urmăresc un scop comun, consimțământul viitorilor soți nu are aceeași valoare cu acordul de voință al părților, contractul poate fi susceptibil de modalități (termen, condiție, sarcină), pe când căsătoria nu poate fi afectată de nici una dintre acestea; contractul, fiind stabilit prin voința părților poate înceta prin acordul lor de voință pe când căsătoria nu poate lua sfârșit prin acordul de voință al soților, decât numai dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 38 alin. 2 din Codul familiei; în cazul contractului, dacă o parte nu-și execută obligațiile, cealaltă parte poate să solicite, după caz, rezoluțiunea sau rezilierea.
Dimpotrivă, căsătoria nu poate fi desfăcută decât pe cale judecătorească și numai dacă sunt îndeplinite condițiile stabilite de lege; contractul este prin excelență, un act juridic prin reprezentare. Căsătoria nu se poate încheia prin reprezentarea viitorilor soți, ea fiind un act juridic personal.
Din punct de vedere juridic însă, termenul de căsătorie are mai multe înțelesuri conforme cu relația sociologică în care se găsesc soții față de celelalte persoane din societate și față de regimul juridic al bunurilor celor ce alcătuiesc familia, regim juridic stabilit prin norme legale.
În terminologia juridică, cuvântul căsătorie, este folosit în sensurile următoare: în înțelesul de act juridic, pe care viitorii soți îl încheie în conformitate cu cerințele legii; în înțelesul de celebrare a căsătoriei, adică de oficiere care are loc cu ocazia încheierii actului juridic al căsătoriei; în înțelesul de stare juridică de căsătorie, adică de statut legal al soților, anume prevăzut în Codul familiei; și în înțelesul de instituție juridică, adică de totalitate a normelor legale care reglementează căsătoria.
Accepțiunea de căsătorie, astfel cum este prezentată în normele Codului familiei se referă la statutul persoanelor căsătorite și la actul juridic al căsătoriei.
Astfel, prevederile art. 25-36 din Codul familiei reglementează raporturile patrimoniale și personale dintre soți, în timp ce art. 16-17 din Codul familiei se referă la actul juridic de încheiere a căsătoriei. Profesorul I.P.Filipescu definește căsătoria ca fiind „unirea liber consimțită dintre bărbat și femeie, încheiată în concordanță cu dispozițiile legale, în scopul întemeierii unei familii și reglementată de normele imperative ale legii”. În doctrina juridică, de regulă, sunt menționate trei funcții ale familiei: aceea de perpetuare a speciei, aceea economică și aceea educativă. Aceste funcții nu sunt însă proprii familiei, deși se includ în familie. Fiecare din aceste funcții poate exista independent de familiei în înțelesul Codului familiei.
Astfel, funcția de perpetuare a speciei se poate realiza cu voința părților, sau împotriva voinței lor, dar în afara căsătoriei, funcția economică este proprie individului care, căsătorit sau nu, își raportează activitatea la această funcție. Funcția educativă se poate realiza, mai bine,mai puțin bine, sau deloc, de unul dintre părinți dar și de către persoane fizice sau juridice care au în încredințare minorul spre creștere si educare.
Recunoaștem că cele trei funcții ale familiei au rolul lor bine stabilit în cadrul familiei, dar realizarea lor optimă ține de acel „animus” care leagă cei doi parteneri de viață, fără de care, cele trei funcții rămân simple deziderate.
Cele două sensuri ale noțiunii de familie, de regulă, se suprapun dar, există în realitate și situații în care nu apare această corespodență. De exemplu în cazul desfacerii căsătoriei prin divorț, relațiile în fapt, în sens sociologic încetează între soți nemaiexistând comunitate de viață și interese.
Cu toate acestea, unele drepturi și obligații rămân valabile deci, relațiile de familie, în sens juridic continuă să existe. Acestea din urmă se referă la administrarea bunurilor comune, menținerea numelui, întreținerea copiilor, la creșterea și educarea lor. Trebuie să se facă distincție între raporturile faptice, sociologice de familie și raporturile juridice, cu atât mai mult cu cât, viața demonstrează că oamenii se asociază și în uniuni consensuale (concubinaje) ale căror consecințe sunt evitate juridic de cele mai multe ori.
Juridic sau sociologic, familia implică următoarele tipuri de relații:
între soți, ca efect al căsătoriei;
dintre descendenți (frați-surori);
dintre alte persoane care fac parte din familie (bunici- nepoți, socrii-gineri);
Sociologul trebuie să cunoască reglementările juridice ale relațiilor de familie, să țină cont de ele în studiile sale, dar să pătrundă dincolo de normele juridice pentru a surprinde viața de familie în întreaga ei complexitate.
De regulă, există o suprapunere între noțiunea sociologică și cea juridică de familie. Există însă și abateri de la această corespondență. De exemplu:
în cazul desfacerii căsătoriei, relațiile de fapt, în sens sociologic, încetează între soți. Cu toate acestea, unele drepturi și obligații (adică relații de familie, în accepțiunea juridică) subzistă, cum ar fi cele privind întreținerea, numele sau bunurile comune care au fost împărțite cu ocazia desfacerii căsătoriei;
în situația luării unei măsuri de protecție specială a copilului, încetează relațiile de fapt dintre copil și părinți, nu însă și unele relații juridice (cum ar fi unele raporturi de ordin personal nepatrimonial sau chiar de ordin patrimonial);
în alte cazuri se remarcă existența raporturilor juridice de familie și în afara graniței sociologice a acesteia. Astfel:
dacă frații se căsătoresc, întemeindu-și fiecare propria familie, ei continuă să fie legați prin raporturi juridice de familie (de exemplu: obligația de întreținere) deși aparțin unor familii diferite, în înțeles sociologic;
raporturile care se stabilesc între concubini nu sunt și raporturile juridice de familie, întrucât concubinajul se plasează în afara hotarelor proteguite de lege;
în cazul familie din afara căsătoriei, părintele și copilul pot să nu locuiască împreună, să nu aparțină aceleași familii, în sens sociologic, însă sunt legați prin raporturi juridice de familie.
În evoluția socială și-au făcut apariția diverse modele familiale. Astfel, pe lângă familia clasică, formată din tată, mamă și copii, întemeiată pe căsătorie, întâlnim și „familia monoparentală” compusă din mama necăsătorită și copii săi, precum și „uniunea familială” alcătuită din tată, mamă și copiii lor, care nu are la bază căsătoria.
Din cele ce preced, putem trage concluzia că este necesară distingerea între raporturile faptice, sociologice de familie și raporturile juridice de familie, existența unora neînsemnând, automat, și prezența celorlalte.
O altă concluzie este aceea că relațiile de familie reprezintă raporturi juridice care izvorăsc din căsătorie, rudenie și adopție, precum și altele asimilate relațiilor de familie.
Potrivit Codului familiei, familia desemnează fie pe soți, fie pe aceștia și copii lor, fie pe toți cei care se găsesc în relațiile de familie care izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopție și relațiile asimilate, sub anumite aspecte, cu cele de familie. Aceasta este noțiunea de drept comun a familiei.
Există însă și noțiuni speciale, în diferite domenii care formează obiectul reglementării unor legi speciale. De exemplu:
Legea nr. 114/1996, în art. 17, prevede că din aceeași familie fac parte soții, copii lor (minori și majori), precum și părinții soților care locuiesc și gospodăresc împreună;
Legea nr. 18/1991, în art. 8 alin. 4, stabilește că prin familie se înțeleg soții și copii necăsătoriți, dacă gospodăresc împreună cu părinții;
Codul civil și Legea nr. 319/1944 stabilesc o sferă largă a moștenitorilor legali, care cuprinde pe descendenți, ascendenți, rudele în linie colaterală până la gradul patru inclusiv și soțul supraviețuitor;
Legea nr. 416/2001, în art. 2 alin. 1-3, prevede că termenul „familie” desemnează soțul și soția sau soțul, soția și copii lor necăsătoriți, care locuiesc și gospodăresc împreună. Este asimilată termenului familie și situația persoanei necăsătorite care locuiește împreună cu copiii aflați în întreținerea sa. De asemenea, se asimilează termenului „familie” bărbatul și femeia necăsătoriți, cu copiii lor și ai fiecăruia dintre ei, care locuiesc și gospodăresc împreună.
Codul penal, stabilește pentru infracțiunea de abandon de familie, că relațiile de familie cuprind pe toți cei între care există obligația legală de întreținere.
I. 3. Aspecte comune privind infracțiunile contra familiei
Familia a constituit și va constitui în istoria omenirii unul dintre cei mai importanți factori pentru formare și dezvoltarea personalității umane. Familia are un rol important în societate și tocmai de aceea, în toate legislațiile din țările lumii contemporane, aceasta este ocrotită prin diverse norme morale sau juridice. În România se acordă o atenție deosebită ocrotirii familiei și relațiilor sociale ce se stabilesc între membrii acesteia, pe de o parte și între aceștia și instituțiile existente în stat pe de altă parte.
Condițiile prealabile
Obiectul infracțiunilor contra familiei
Infracțiunile contra familiei sunt caracterizate prin accea că au același obiect juridic special, și-anume ansamblul relațiilor de conviețuire socială care privesc apărarea familiei împotriva încălcării principiului monogamiei, a obligației de întreținere între membrii aceleiași familii, a dreptului minorului la o creștere și educare corespunzătoare și a drepturilor părinților de a avea contact cu copii lor. Legiuitorul român a reunit în anul 1968, odată cu adoptarea Codului penal, în cadrul aceluiași Titlu, dar în capitole separate, toate faptele incriminate ca infracțiuni și care au acest obiect juridic generic, conviețuirea socială.
Este vorba despre relațiile privind conviețuirea socială particularizate prin aceea că privesc un aspect al conviețuirii sociale, și-anume familia.
Oricare dintre infracțiunile contra familiei: bigamie, abandon de familie, rele tratamente aplicate minorului și nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului, este îndreptată contra fasciculului de relații de conviețuire socială, de apărarea cărora depind existența și întărirea familiei ca instituție și valoare socială. Mai mult, infracțiunile contra familiei aduc atingere drepturilor izvorâte din relațiile de familie, cum sunt: dreptul la întreținere, la educație, pregătire profesională, la sănătatea lor fizică etc.
Cum relațiile de conviețuire socială amintite, prezintă o deosebită importanță și cum de buna desfășurare și dezvoltare a acestor relații de familie depind viața, sănătatea și drepturile membrilor din familie, acestea trebuie ocrotite în mod real.
Apărarea relațiilor de familie se face prin măsuri cu caracter civil, în ipoteza încălcării lor cu caracter civil (puterea abuzivă sau neglijența gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte etc.) și pe de altă parte, prin incriminarea faptelor care implică pericol social pentru familie și prin prevederea pedepselor corespunzătoare gradului de pericol social al acestor fapte.
Infracțiunile contra familiei au mai multe aspecte comune. În primul rând, toate au ca obiect juridic comun relațiile privind familia. În al doilea rând, aceste infracțiuni au și alte aspecte comune, cum sunt unele care privesc subiecții, conținutul, regimul sancționator.
Obiectul juridic generic al infracțiunilor contra familiei îl constituie relațiile sociale a căror normală formare și desfășurare implică respectarea regulilor de conviețuire socială, relațiile care se referă la caracterul monogam al familiei, în cazul bigamiei, relațiile care implică îndeplinirea obligației legale de întreținere față de cel îndreptățit la întreținere, în cazul abandonului de familie, cele care implică grija pentru dezvoltarea psihică, intelectuală și morală a minorului, în cazul relelor tratamente aplicate minorului și nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului.
Obiectul material se regăsește numai în cazul infracțiunilor de abandon de familie (bunul de care a fost lezată persoana îndreptățită la întreținere), relele tratamente aplicate minorului (corpul minorului cu toate atributele sale fizice, intelectuale sau morale), nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului (persoana fizică a minorului). Infracțiunea de bigamie nu are obiect material.
. Subiecții infracțiunilor contra familiei
În privința subiecților infracțiunilor contra familiei există, de asemenea, unele aspecte comune. Astfel, in general, subiectul activ nemijlocit,autor al acestor infracțiuni este o persoană calificată, o persoană care are o anumită calitate: persoană căsătorită în cazul bigamiei, persoană care are obligația legală de întreținere față de o altă persoană în cazul abandonul de familie, părinte sau persoană căreia i-a fost încredințat un minor spre creștere și educare în cazul relelor tratamente aplicate minorului și în cazul nerespectării măsurilor privind încredințarea minorului.
De regulă, infracțiunile contra familiei sunt săvârșite de aceia care au îndatoriri față de familie dar în unele cazuri la săvârșirea infracțiunii contra familiei pot participa, ca instigatori sau complici și persoane care nu au o anumită calitate determinată de relațiile de familie.
Coautoratul nu este posibil, deoarece obligațiile instituite de către legiuitor, obligații de a face ori de a nu face, au caracter strict personal.
Subiectul pasiv principal este statul, ca titular al valorii sociale – familia – pusă în pericol prin săvârșirea faptei incriminate, iar subiectul pasiv secundar al infracțiunilor contra familiei este o persoană care are o calitate specială, anume aceea de soț, soție, părinte, copil minor. Și în această privință cercul subiecților pasivi ai infracțiunilor contra familiei este restrâns. Este vorba de persoane care au în cadrul familiei anumite drepturi și care sunt încălcate prin fapta infracțională.
Participația penală este posibilă sub forma instigării și complicității.
Conținutul constitutiv
În ceea ce privește conținutul contra familiei, la toate acestea există o anumită situație premisă privind existența unui raport juridic anterior săvârșirii infracțiunii.
Astfel, la infracțiunile de bigamie, abandon de familie, situația premisă constă în preexistența unei căsătorii privind pe subiecții infracțiunilor sau pe unul dintre ei; la infracțiunea de relele tratamente aplicate minorului și nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului, situația premisă constă în preexistența unei obligații de creștere și educare a minorului care rezultă dintr-o hotărâre judecătorească.
Latura obiectivă
În privința laturii obiective există aspecte comune propriu-zise. Elementul material al laturii obiective poate consta într-o acțiune sau într-o inacțiune.
Acțiunile sunt cele mai frecvente, constând în încheierea unei noi căsătorii în cazul bigamiei, părăsirea sau alungarea în cazul abandonului de familie, luarea de noi măsuri sau aplicarea de tratamente care pun în primejdie gravă dezvoltarea minorului în cazul relelor tratamente aplicate minorului și reținerea de către părinte a copilului său minor ori împiedicarea părinților să aibă legături personale cu minorul în cazul infracțiunii de nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului.
Inacțiunea este consacrată pentru abandonul de familie și constă în lăsarea fără ajutor, neîmplinirea obligației de întreținere prevăzută de lege, respectiv neplata timp de două luni a pensiei de întreținere stabilită pe cale judecătorească.
Urmarea imediată, constă la aceste infracțiuni în crearea unei stări de pericol, fie pentru existența căsătoriei, pentru fundamentul ei moral (bigamiei), fie pentru întreținerea unor persoane (abandonul de familie) ori pentru creșterea sau educarea unui minor (relele tratamente aplicate minorului, nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului).
Raportul de cauzalitate rezultă din săvârșirea faptei și trebuie dovedită și cercetată de către instanțele de judecată.
Latura subiectivă presupune vinovăția sub forma intenției, care poate fi directă sau indirectă. Intenția este necesară chiar și atunci când infracțiunea de abandon de familie se săvârșește în modalitatea omisivă, deoarece, cu rea-credință, făptuitorul nu își îndeplinește obligațiile de întreținere prevăzute de lege ori stabilite pe cale judecătorească.
Latura subiectivă a acestor infracțiuni nu include vreun motiv sau un scop special.
Forme. Modalități. Sancțiune
Deși, în cazul acestor infracțiuni, actele preparatorii și tentativa sunt posibile, legea nu le pedepsește.
Consumarea infracțiunilor contra familiei are loc în momentul când fapta este realizată, moment în care se produce și urmarea socialmente periculoasă.
Infracțiunile contra familiei sunt sancționate cu pedeapsa închisorii. Limitele acesteia variază de la o infracțiune la alta, în funcție de gradul de pericol social al faptei, astfel în cazul bigamiei, sancționarea constă în închisoare de la 1 la 5 ani, pentru fapta din alin. 1 și închisoare de la 6 luni la 3 ani, pentru fapta din alin. 2, în cazul abandonului de familie de la 6 luni la 3 ani, între 3 și 15 ani în cazul relelor tratamente aplicate minorului.
În unele cazuri, legiuitorul a prevăzut amenda ca alternativă a pedepsei închisorii. Așa cum este și în cazul infracțiunii de nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului, unde sancțiunea constă în închisoare de la o luna la 3 luni sau amendă.
Legiuitorul a prevăzut și unele cauze speciale de nepedepsire la infracțiunea de bigamie. Astfel, potrivit art. 303 alin. 3 Cod penal, faptele prevăzute în acest articol nu se sancționează dacă prima sau cea de-a doua căsătorie este declarată nulă pentru alt motiv decât bigamia.
Aspecte procesuale
Există unele trăsături comune ale infracțiunilor contra familiei și în privința unor aspecte procesuale. Astfel, la majoritatea infracțiunilor contra familiei, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu pentru infracțiunile de bigamie și rele tratamente aplicate minorului.
Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul infracțiunilor de abandon de familie și de nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului. În aceste două situații, împăcarea părților înlătură răspunderea penală.
Urmărirea penală se face de organele de cercetare penală, iar judecata în primă instanță este de competența judecătoriei.
CAPITOLUL II Bigamia
II. 1. Conținutul legal
Căsătoria are, după cum se știe, un caracter monogam în România. Ea se întemeiază pe alința dintre un bărbat și o femeie.
Consacrând acest principiu, art. 5 din Codul familiei prevede că: „este oprit a se căsători bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită”. Acest principiu fundamental al căsătoriei, consacrat de art. 5 din Codul familiei există în toate legislațiile altor țări, decurgând în mod firesc din forma monogamă a căsătoriei, și-anume dragostea reciprocă dintre soți.
Încălcarea interdicției legale constituie o faptă care tulbură în mod grav relațiile privind conviețuirea socială din cadrul familiei, legiuitorul incriminat, sub denumirea „Bigamia”. Încălcarea acestui principiu duce atât la sancțiuni de drept penal, cât și la sancțiuni de drept civil ducând la nulitatea căsătoriei nou încheiate.
Potrivit art. 303 alin. 1 Cod penal, infracțiunea constă în încheierea unei noi căsătorii de către o persoană căsătorită, iar potrivit alin. 2, în fapta persoanei necăsătorite care se căsătorește cu o persoană pe care o știe căsătorită.
Infracțiunea a fost reglementată prin art. 443 din Codul penal de la 1936 și face obiectul art. 376 din Codul penal 2009.
II. 2. Condițiile prealabile
Obiectul infracțiunii
Obiectul juridic al infracțiunii îl constituie relațiile sociale referitoare la familie și a căror existență și dezvoltare implică respectarea caracterului monogam al căsătoriei.
Obiectul material
Infracțiunea nu are obiect material, deoarece fapta se săvârșește prin încheierea unui act juridic, respectiv printr-o acțiune care nu operează asupra unui lucru.
. Subiecții infracțiunii
Subiectul activ al infracțiunii prevăzut în art. 303 Cod penal poate fi doar o persoană (bărbat sau femeie) responsabilă penal și care are calitate de persoană căsătorită. Această calitate trebuie să existe în momentul încheierii noii căsătorii. În cazul în care căsătoria anterioară este deja nulă (mai înainte de încheierea celei de-a doua căsătorii) din alte motive decât bigamia, persoanele implicate în săvârșirea faptei nu vor răspunde penal. Infracțiunea de bigamie subzistă chiar dacă soții din prima căsătorie sunt despărțiți în fapt, indiferent de perioada de despărțire.
Întrucât căsătoria constă în alianța dintre un bărbat și o femie, infracțiunea de bigamie nu poate fi săvârșită fără concursul a două persoane de sex opus.
Infracțiunea se săvârșește în coautorat atunci când ambii soți sunt bigami, adică fiecare are calitatea de persoană căsătorită. Dacă numai una dintre persoane este căsătorită, aceasta va răspunde pentru infracțiunea de bigamie în calitate de autor, iar persoana necăsătorită răspunde pentru acceași infracțiune în calitate de complice concomitent, numai în ipoteza în care a cunoscut că cealaltă persoană este căsătorită.
Știința persoanei că se căsătorește cu o pesoană căsătorită trebuie dovedită, deoarece există prezumția de bună credință a acesteia. În cazul în care persoana care se căsătorește nu știe că subiectul e deja căsătorit, acesta nu va răspunde penal, lipsind vinovăția sub forma intenției, datorită erorii de fapt în care s-a aflat.
Participația penală este posibilă sub toate formele.
Instigator sau complice mijlocit poate fi orice persoană.
Încheierea unei căsătorii presupune și intervenția delegatului de stare civilă, care dă valabilitate actului prin care se încheie căsătoria. Delegatul de stare civilă care a cunoscut, în momentul încheierii căsătoriei, că una din părți este căsătorită, răspunde în calitate de complice concomitent la infracțiunea de bigamie.
Subiect pasiv al infracțiunii de bigamie este soțul autorului infracțiunii și-anume soțul persoanei care încheie o nouă căsătorie.
II. 3. Conținutul constitutiv
Latura obiectivă
Elementul material al infracțiunii de bigamie constă într-o acțiune de încheiere a unei noi căsătorii, în condițiile în care ambii subiecți sau numai unul dintre ei, au calitatea
de persoană căsătorită.
În baza art. 303 din Codul penal nu se dau explicații, dar se subînțelege faptul că două persoane de sex opus se pot căsători dacă întrunesc condițiile prevăzute în Codul familiei. Noua căsătorie trebuie să se concretizeze într-un act de căsătorie întocmit în mod valabil, respectiv de către delegatul de stare civilă, în urma luării consimțământului viitorilor soți, care semnează, împreună cu el, actul pe care acesta l-a întocmit în registrul de stare civilă.
Cerința esențială pentru a exista infracțiunea de bigamie, este aceea, ca în momentul încheierii noii căsătorii să existe o căsătorie anterioară valabilă.
Infracțiunea de bigamie există și în cazul în care făptuitorul era căsătorit, însă soții trăiau despărțiți în fapt, de mai mult timp.
Puncte de vedere contradictorii au fost exprimate în legătură cu răspunderea penală a persoanei care, deși căsătorită, declară delegatului de stare civilă că nu există impedimente legale la încheierea căsătoriei și astfel, încheie o nouă căsătorie. Declarația persoanei căsătorite făcută delegatului de stare civilă că nu mai există nicio piedică legală la încheierea căsătoriei nu realizează conținutul infracțiunii de fals în declarații, deoarece face parte din acțiunea de încheiere a căsătoriei. În argumentarea acestei opinii, se arată că acțiunea de încheiere a unei noi căsătorii de către o persoană căsătorită implică, în mod necesar, ascunderea existenței căsătoriei anterioare și deci efectuarea unei declarații necorespunzătoare adevărului. În aceste condiții, fapta de a face declarații necorespunzătoare adevărului s-ar absorbi, în mod natural, în conținutul laturii obiective a infracțiunii de bigamie. Argumentarea, deși interesantă, nu este în afara oricăror obiecțiuni. Absorbția naturală presupune o unitate pe care fapta o realizează de la sine, prin natura lucrurilor, independent de orice reglementare juridică: de exemplu, omorul, prin natura lucrurilor, absoarbe în mod necesar, inevitabil, fapta de vătămare corporală. Declarația necorespunzătoare adevărului, în situația pe care o analizăm, produce consecințe, realizând elementul material al infracțiunii de bigamie, numai pentru că legea stabilește obligația ca, în prealabil, să se dea o declarație că nu există impedimente legale la încheierea căsătoriei. Așa fiind, este discutabil dacă poate fi vorba de o absorbție naturală.
În art. 303 alin. 2 Cod penal nu se încriminează o infracțiune de sine stătătoare, ci se prevede numai un mod de pedepsire mai blând al complicelui nemijlocit la infracțiune, respectiv a persoanei cu care soțul bigam încheie căsătoria. Legiuitorul, în acest text, a înțeles sa creeze un regim special de sancționare pentru un anumit complice la infracțiunea de bigamie, căruia nu i se aplică sancțiunea prevăzută de lege pentru autor.
În literatura juridică au apărut controverse în ceea ce privește existența unui concurs de infracțiuni (fals în declarații și bigamie), însă nu poate fi reținut concursul între cele două infracțiuni deoarece bigamia prevăzută în art. 303 Cod penal, nu ar putea fi săvârșită, în mod natural, decât în baza declarațiilor false făcute în fața delegatului de stare civilă.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru normala desfășurare a raporturilor de familie și pentru asigurarea caracterului monogam al familiei, concretizată prin schimbarea ilicită a situației anterioare, prin suprapunerea peste căsătoria anterioară a unei noi căsătorii, fapt care afectează relațiile sociale ocrotite.
Legătura de cauzalitate. Aceasta este implicită, încât acțiunea de încheiere a unei noi căsătorii de către o persoană căsătorită presupune implicit și constatarea legăturii de cauzalitate. În cazul în care căsătoria anterioară este anulată dintr-o altă cauză decât bigamia, nu va exista legătura de cauzalitate și nici infracțiunea de bigamie.
Legea nu cere condiții speciale de loc sau timp pentru existența infracțiunii.
Latura subiectivă se caracterizează prin intenție, care poate fi directă sau indirectă, în ceea ce privește pe participant, atunci când acesta este o persoană necăsătorită, se cere ca să cunoască în momentul închieierii căsătoriei, împrejurarea că cealaltă persoană este căsătorită.
Această formă de vinovăție se cere și complicelui nemijlocit.
II. 4. Forme. Modalități. Sancțiune
Deși infracțiunea de bigamie este susceptibilă atât de acte preparatorii, cât și de tentativă, aceste forme imperfecte de infracțiune nu se pedepsesc, așadar tentativa nu se pedepsește.
Consumarea infracțiunii are loc în momentul încheierii noii căsătorii, când noul act de căsătorie a fost întocmit de către delegatul stării civile și semnat de către acesta și cele două persoane între care a intervenit căsătoria.
Infracțiunea de bigamie nu este o infracțiune continuă, deoarece acțiunea care se realizează, încheierea unei noi căsătorii, nu presupune o prelungire în timp. Așadar infracțiunea se consumă instantaneu, până când noua căsătorie va fi declarată nulă pe baza unei hotărâri judecătorești.
Infracțiunea nu are decât o singură modalitate normativă. Bigamia poate avea însă multiple modalități faptice, cum ar fi de exemplu din prima căsătorie făptuitorul are copii sau are obligații de întreținere a unor persoane; făptuitorul a indus în eroare pe complice.
Sancțiunea constă în închisoare de la 1 la 5 ani, când ambii subiecți activi ai infracțiunii au calitatea de bigami, pentru fapta din alin. 1 și închisoare de la 6 luni la 3 ani, pentru fapta din alin. 2, când unul dintre subiecții infracțiunii este o persoană necăsătorită care „cu știință” se căsătorește cu o persoană căsătorită.
Sancțiunea este mai ușoară în cazul alin. 2, deoarece participantul necăsătorit, deși contribuie nemijlocit la săvârșirea faptei, nu încalcă vreo obligație legală privind relațiile de familie. Acesta nu este bigam, iar fapta sa nu constituie o modalitate atenuantă a infracțiunii de bigamie.
Potrivit alin. 3 al art. 303 Cod penal, fapta de bigamie nu se sancționează dacă prima sau cea de-a doua căsătorie este declarată nulă pentru alt motiv decât bigamia.
În caz de bigamie, instanța pronunțând condamnarea inculpatului, trebuie să constate nulitatea căsătoriei încheiate ulterior și să restabilească situația anterioară primei căsătorii.
II. 5. Cauză de nepedepsire
Potrivit art. 303 alin. 3, faptele prevăzute în aliniatele precedente nu se sancționează dacă prima sau cea de-a doua căsătorie este declarată nulă pentru alt motiv decât bigamia.
Potrivit Codului familiei, pot exista situații când fie prima căsătorie, fie cea de-a doua, se declară nulă pentru alt motiv decât bigamia, cum ar fi de exemplu, pentru lipsa consimțământului. În asemenea situații dacă se desface prima căsătorie, rămâne valabilă cea de-a doua, iar starea de bigamie nu mai există. La fel, dacă se desființează cea de a doua căsătorie, rămâne valabilă prima, neexistând nici de data aceasta, infracțiunea de bigamie.
CAPITOLUL III Abandonul de familie
III. 1. Conținutul legal
Relațiile de familie se bazează pe reguli și principii bine închegate, pornindu-se de la împrejurarea că familia are la bază căsătoria liber consimțită între soți. Aceste reguli și principii, ce sunt în favoarea tuturor membrilor familiei, sunt în mare măsură respectate și îndeplinite de bună voie de către componenții familiei. Există, însă, și situații când, pentru reglementarea acestor relații, intervin normele dreptului penal.
Una din aceste situații o reprezintă și infracțiunea de abandon de familie, această faptă fiind incriminată și sancționată de lege prin art. 305 Cod penal. Abandonul de familie este fapta persoanei care, având obligația legală de întreținere față de o altă persoană o părăsește, o alungă sau o lasă fără ajutor, expunând-o unor suferințe materiale sau morale, sau care, cu rea-credință, nu-și îndeplinește obligația legală de întreținere ori nu plătește timp de două luni pensia de întreținere stabilită pe cale judecătorească.
Săvârșirea acestei fapte în oricare din variantele sale afectează relațiile de familie. Astfel de fapte sunt contrarii celui mai elementar sentiment de solidaritate și ajutor reciproc ce-și datorează membrii familiei intre ei.
Pericolul social pe care îl reprezintă abandonul de familie aduce atingere instituției familiei care este considerată ca o valoare socială primordială în societatea românească. Astfel de fapte sunt contrarii sentimentului elementar de solidaritate și ajutor reciproc ce-și datorează membrii familiei între ei. Pentru aceste considerente, această infracțiune a fost incriminată și sancționată de legea penală.
Potrivit art. 305 alin. 1 Cod penal, infracțiunea de abandon de familie constă în săvârșirea persoanei care are obligația legală de întreținere, față de cel îndreptățit la întreținere, a uneia din următoarele fapte:
a) părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându-l la suferințe fizice sau morale;
b) neîndeplinirea, cu rea-credință, a obligației de întreținere prevăzută de lege;
c) „neplata, cu rea-credință, timp de două luni, a pensiei de întreținere stabilită pe cale judecătorească, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă”.
Infracțiunea a fost reglementată prin art. 454 din Codul penal de la 1936 și face obiectul art. 378 din Codul penal 2009.
Infracțiunea de abandon de familie, așa cum rezultă din textul de incriminare, este o infracțiune cu conținuturi alternative, dintre care cel prevăzut la lit. a prezintă, la rândul său, alte trei modalități alternative de realizare. Această diversificare a posibilităților de realizare a abandonului de familie are ca efect autonomizarea fiecărui conținut, care, în felul acesta, caracterizează singur existența infracțiunii. Rezultă că acest delict constituie o faptă ce are o pluralitate de conținuturi alternative. Aceste conținuturi alternative exprimă formele diferite în care se poate prezenta, cu gradul de pericol social specific unei infracțiuni, încălcarea obligației de întreținere în raporturile dintre membrii familiei.
III. 2. Condițiile prealabile
Obiectul infracțiunii
Obiectul juridic este alcătuit din valorile sociale ocrotite de legea penală și care sunt lezate prin acțiunile sau inacțiunile infracționale. El rezultă din însăși normele de incriminare, reprezentând criteriul principal de sistematizare a acestora și de considerare a faptei ca întrunind elementele constitutive ale unei anumite infracțiuni.
Atunci când ne referim la obiectul juridic specific al infracțiunii de abandon de familie, avem în vedere acele relații de familie concrete, clare și determinate, cu trimitere la solidaritatea materială și morală care trebuie să existe între membrii de familie, împotriva acelor manifestări prin care se lezează aceste relații. Ca orice faptă penală, infracțiunea de abandon de familie se săvârșeste în ambianța unor anumite realități, în contextul cărora fapta capătă trăsături proprii. Prin urmare, pentru existența abandonului de familie este necesar să fie îndeplinite anumite condiții care nu aparțin activității (acțiunii sau inacțiunii) prin care se realizează fapta incriminată. Aceste condiții reprezintă realități preexistente săvârșirii infracțiunii de abandon de familie.
În cazul infracțiunii cercetate, situația premisă constă în „existența unor relații de familie din care să rezulte obligația de întreținere pentru o persoană care, în baza acelorași relații de familie, este îndreptățită la întreținere.” Altfel spus, este necesar pentru existența infracțiunii să existe un anumit raport juridic impus de lege sau stabilit pe cale judecătorească între unii membrii ai familiei, privind obligația la întreținere. Tocmai acest raport juridic, între cel obligat la întreținere și cel îndrituit la întreținere, constituie situația premisă a infracțiunii de abandon de familie.
În ceea ce privește obiectul juridic al infracțiunii de abandon de familie, acesta constă în relațiile sociale referitoare la familie, care implică împlinirea obligației legale de întreținere față de cel îndreptățit la aceasta. Obligația de întreținere are caracter concret, fiind acea obligație impusă de lege unei persoane de a furniza alteia mijloace de trai. Această obligație este în principiu un efect al rudeniei și al căsătoriei.
Legea stabilește însă obligația de întreținere și între persoane care nu sunt rude între ele. În cazul infracțiunii de abandon de familie nu este vorba de un sprijin moral și material general și abstract, ci de sprijinul concret, constând în furnizarea mijloacelor de întreținere membrului sau membrilor familiei care-l necesită. Acest sprijin, înscris ca obligație legală în cadrul Codului familiei, deși are, obiectiv, o expresie materială, constituie și un sprijin moral, pentru că împiedică suferințetele morale pe care lipsa mijloacelor de întreținere le poate pricinui.
În literatura juridică obiectul juridic special mai este definit ca fiind acele relații de conviețuire socială care privesc familia și care impun respectarea obligațiilor sau îndatoririlor de ajutor material și moral unei persoane din familie îndreptățită la aceasta.
Obiectul material
Cu privire la obiectul material al infracțiunii, în literatura de specialitate nu există un punct de vedere unitar. Astfel, unii autori sunt de părere că obiectul material al infracțiunii constă în bunurile de care este lipsită persoana căreia i se datorează ajutorul sau întreținerea (adăpost, hrană, îmbrăcăminte, pensie alimentară, etc.). Aceste bunuri formează obiectul material al infracțunii de abandon de familie, întrucât, prin lipsirea victimei de aceste bunuri i se cauzează suferințe fizice și morale.
Într-o altă opinie, se susține că infracțiunea de abandon de familie nu are obiect material. Acești autori, atunci când analizează acestă infracțiune, nu fac nici o referire la obiectul material, lăsând să se înțeleagă că se apropie mai mult de cea de-a doua opinie.
Această părere este împărtășită și de prof. Vintilă Dongoroz, prof. Vasile Dobrinoiu care consideră că această infracțiune este lipsită de obiect material.Acest punct de vedere nu poate fi însușit, deoarece, după cum argumenta prof. Vintilă Dongoroz, bunurile de care este lipsită persoana care este îndreptățită la întreținere formează obiectul material al acestui delict deoarece, prin lipsirea victimei de aceste bunuri i se cauzează persoanei vătămate suferințe fizice și morale. Pricinuirea acestor suferințe fizice sau morale reprezintă o altă cerință esențială a infracțiunii. Așa cum s-a statuat în practica judiciară, dacă nu s-au produs asemenea consecințe (de exemplu, copiii minori au rămas în grija tatălui care are venituri proprii și a altor doi copii majori, de asemenea cu venituri proprii) nu se poate reține infracțiunea prevăzută în art. 305 alin.1 lit. a.
Pornind de la împrejurarea că acțiunea sau inacțiunea descrisă în textul incriminator (de exemplu, acțiunea de părăsire, alungare sau lăsare fără ajutor; inacțiunea de neîndeplinire a obligației de întreținere; inacțiunea de neplată a pensiei de întreținere) se îndreaptă, în mod firesc, asupra unui lucru (persoana îndreptățită la întreținere), operând fizic asupra acestuia și expunându-l vătămării sau unei stări de pericol, apreciem că infracțiunea de abandon de familie are obiect material, el constând în bunul de care a fost lezată persoana îndreptățită fie la ajutor, fie la întreținere.
Subiecții infracțiunii
Prin subiectul infracțiunii se înțelege persoana care săvârșește sau participă la săvârșirea infracțiunii în calitate de autor, instigator sau complice. Totodată, categoriile de subiecți ai infracțiunii sunt subiectul activ și subiect pasiv al infracțiunii. Subiectul activ trebuie să fie persoană fizică și să îndeplinească cumulativ următoarele condiții: să aibă vârsta minimă cerută de lege ( peste 14 ani), să fie responsabil și să aibă libertate de hotărâre și acțiune (să fie stăpân pe acțiunile și deciziile sale, fără nici un fel de constrângeri exterioare). De asemenea, subiectul activ poate fi calificat (circumstanțiat), când autorul trebuie să aibă anumite calități cerute de lege în momentul săvârșirii faptei. Subiectul pasiv este persoana care suferă o vătămare de pe urma unei infracțiuni.
Subiect activ nemijlocit al acestei infracțiuni este calificat, acesta fiind persoana care are obligația legală de întreținere. Astfel, persoana care săvârșește infracțiunea de abandon de familie trebuie să aibă obligații materiale și morale față de persoana care necesită sprijinul său.
Conform art. 86 din Codul familiei, obligația de întreținere există între soț și soție, părinți și copii, cel care adoptă (adoptatorul) și cel adoptat (adoptatul), bunici și nepoți, străbunici și strănepoți, frați și surori, precum și între celelalte persoane prevăzute de lege. În ceea ce privește celelalte persoane care nu sunt cuprinse în enumerarea art. 86 Codul familiei, acestea sunt prevăzute în alte texte ale Codului familiei (art. 24 alin.1, art. 41 alin.2, art. 84 etc.). De exemplu, în cazul foștilor soți a căror căsătorie a fost desfăcută prin divorț, soțul divorțat are obligația de întreținere față de celălalt soț, numai dacă acesta se află în nevoie din cauza unei incapacități de muncă ivită înainte de căsătorie ori în timpul căsătoriei sau în termen de un an de la desfacerea căsătoriei. În această ultimă situație, obligația trebuie să fie consecința unei împrejurări în legătură cu căsătoria.
Uneori, obligația de întreținere are caracter reciproc. Aceasta înseamnă că cei între care aceste obligații sunt prescrise prin lege, pot avea oricare din calitatea de subiect activ sau pasiv al infracțiunii de abandon de familie, acest lucru stabilindu-se nu după poziția ocupată în raportul de familie, ci după condițiile de fapt care impun, în situația concretă, obligația de întreținere.
Potrivit art. 86 din Codul familiei, obligația de întreținere există între soț și soție, părinți și copii, cel care adoptă și cel adoptat, bunici și nepoți, străbunici și strănepoți, frați și surori, precum și între celelalte persoane prevăzute de lege. Există însă și cazuri când obligația de întreținere este unilaterală.
Participația penală este posibilă doar sub forma instigării și a complicității. Coautorul nu este posibil, întrucât obligația instituită prin norma de încriminare are caracter personal.
Subiect pasiv al acestei infracțiuni este calificat, și anume persoana îndreptățită la întreținere. În ipoteza în care este vorba de copil, acesta este subiectul pasiv, iar, în ipoteza în care soția a obținut pensie de întreținere, aceasta este subiectul pasiv al infracțiunii. În general, pentru ca o persoană să aibă dreptul la întreținere și, eventual, să devină subiect pasiv al infracțiunii, se cere o condiție (potrivit dreptului familiei), anume să se afle ,,în nevoie”, și aceasta să rezulte din incapacitatea de a munci și a avea un câștig din muncă.
Subiectul pasiv poate deveni subiect activ al abandonului de familie și invers (de exemplu, dacă părintele se îmbolnăvește grav, obligația de întreținere o au copiii, de la o anumită vârstă).
III. 3. Conținutul constitutiv
. Latura obiectivă
Elementul material este însuși actul de conduită interzis și constă fie într-o acțiune (comisiune) fie într-o inacțiune (omisiune), fiind diferit în raport de modalitatea de săvârșire a infracțiunii.
În cazul infracțiunii de abandon de familie, elementul material se realizează potrivit art. 305 alin. 1 lit. a) Cod penal, printr-o acțiune sau inacțiune, prevăzută în mod alternativ. Variantele elementului material sunt: acțiunea de părăsire ori de alungare sau de lăsare fără ajutor (art. 305 alin.1, lit.a); inacțiunea de neîndeplinire cu rea-credință a obligației de întreținere prevăzute de lege (art. 305 alin.1, lit.b); În varianta prevăzută de art. 365 , lit. c, Cod penal, abandonul de familie se realizează prin neplata , timp de 2 luni , a pensiei de întreținere stabilită pe cale judecătorească. Este vorba, așadar, tot de o inacțiune, constând însă, de data aceasta, în efectuarea plății de întreținere. Pentru existența elementului material al infracțiunii, este suficient să existe una dintre aceste variante.
În cazul primei modalități prevăzută de art. 305 lit.a Cod penal, elementul material constă în fapta de părăsire, alungare sau lăsarea fără ajutor a celui îndreptățit la întreținere, expunându-l la suferințe fizice sau morale. Pentru existența delictului în această modalitate, trebuie ca fapta să fie comisă prin vreuna din acțiunile-inacțiunile enumerate alternativ în text. De asemenea, prin fapta comisă, persoana vătămată să fie expusă la suferințe fizice sau morale (de pildă, lipsă de hrană, îmbrăcăminte, locuință).
Nu este obligatoriu ca aceste suferințe să fi intervenit în mod efectiv, dar trebuie să existe o mare probabilitate de realizare a lor.
Părăsirea este o acțiune de plecare, de îndepărtare de la domiciliu a persoanei obligate la întreținere și lăsarea persoanei îndreptățite la întreținere fără mijloacele necesare. Această modalitate a infracțiunii are în vedere mutarea făptuitorului în altă localitate sau să-și găsească alt domiciliu în aceeași localitate, lăsându-l pe cel îndreptățit la întreținere fără mijloacele de trai de care are nevoie, cu scopul de a se sustrage de la îndatoririle sale de întreținere.
Alungarea constă în acțiunea de izgonire, de îndepărtare de la locuința făptuitorului a celui îndreptățit la întreținere, făptuitorul folosind diverse mijloace, ca, de exemplu, prin constrângere morală sau fizică, în acest fel urmărind să se sustragă de la obligațiile stabilite.
Inacțiunea la care face referire art. 305 Cod penal constă în lăsarea fără ajutor a celui îndreptățit la întreținere. În acest caz, făptuitorul, are o atitudine de pasivitate, în sensul că nu părăsește domiciliul și nici nu-l îndepărtează de la domiciliu pe cel îndreptățit la întreținere, ci contunuă să stea împreună cu acesta, însă nu-i mai furnizează mijloacele necesare de trai.
Lăsărea fără ajutor înseamnă adoptarea unei atitudini de pasivitate, de inacțiune din partea făptuitorului. Chiar dacă cel îndreptățit la întreținere rămâne în locuința făptuitorului și nu primește ajutorul de care are nevoie din partea acestuia, infracțiunea constituie de asemenea abandon de familie.
Fiecare din aceste acțiuni este aptă de a caracteriza singură existența infracțiunii. Pentru realizarea laturii obiective în această variantă, nu este suficientă părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor a persoanei îndreptățită la întreținere. Pentru existența infracțiunii, este necesar ca părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor să-l expună pe cel îndreptățit la întreținere la suferințe fizice sau morale. Suferințele la care se referă textul art. 305 Cod penal pot deriva din lipsa sau insuficiența celor necesare traiului (locuință, îmbrăcăminte, hrană), din contractarea unor maladii sau din lipsa sau dificultatea de a obține îngrijiri medicale, din condiții neigienice de trai, din imposibilitatea de a urma o școală. Nu este necesar ca suferințele fizice sau morale să fi fost produse victimei în mod efectiv, fiind suficient să se fi creat numai posibilitatea producerii lor. Dacă cel îndreptățit la întreținere nu este expus la suferințe fizice sau morale, fapta nu constituie infracțiunea de abandon de familie prevăzută de art. 305 alin. 1 lit. a) Cod penal, așa cum s-a decis într-o cauză în care mama a părăsit domiciliul conjugal, iar copiii săi minori au rămas în grija tatălui, încadrat în muncă, și a doi copii majori cu venituri proprii.
Are dreptul la întreținere numai acela care se află în imposibilitatea de a-și câștiga exitența prin muncă din cauza incapacității sale de a munci sau care nu are alte venituri. În practica judiciară s-a decis că faptul de a avea un venit lunar în calitate de pensionar nu exonerează pe fiu de obligația legală de întreținere, dacă venitul este insuficient pentru acoperirea nevoilor celui aflat în incapacitatea de a munci.
În practica judiciară s-a hotărât că în cazul în care comisia pentru ocrotirea minorului a dispus încredințarea minorului unui leagăn pentru copii, obligând în același timp mama la plata unei contribuții nu constituie infracțiunea de abandon de familie.
În a doua formă (art. 305 lit. b Cod penal) abandonul de familie se realizează sub aspectul elementului material, prin neîndeplinirea cu rea credință a obligației de întreținere prevăzută de lege. Este vorba de persoanele care au, potrivit legii, obligația de întreținere, față de o altă persoană și care nu-și îndeplinesc această obligație, adică nu-i acordă ajutor material și moral. Întrucât legea impune obligația de întreținere, în anumite condiții, la determinarea laturii obiective a infracțiunii de abandon de familie în această formă, se va ține seama de aceste condiții, pe care instanța de judecată le va verifica în fiecare caz.
Deoarece legea nu impune obligația de întreținere în anumite condiții, la determinarea laturii obiective a infracțiunii de abandon de familie, în această modalitate, se ține seama de aceste condiții, pe care instanța de judecată le va verifica în fiecare caz. Atunci când obligația de întreținere există, aceasta are întotdeauna un caracter de continuitate, respectiv trebuie îndeplinită în fiecare moment. De aici rezultă că și neîndeplinirea obligației de întreținere va avea tot un caracter de continuitate, abandonul de familie în această formă fiind o infracțiune continuă.
Cea de a treia modalitate de realizare a elementului material al delictului prevăzută de art.305 lit.c Cod penal, cea mai frecventă, constă dintr-o inacțiune, respectiv neplata cu rea-credință timp de două luni a pensiei de întreținere, stabilită pe cale judecătorească. Pentru existența infracțiunii în această modalitate, trebuie îndeplinite două condiții cumulative, și anume: să fie vorba de o pensie de întreținere stabilită pe cale judecătorească și să nu se fi făcut plata acesteia timp de două luni.
O asemenea situație și obligație poate să apară în caz de divorț, când, pentru copii, unul din soți este obligat la plata unei pensii de întreținere, pensie lunară.
Prima condiție este îndeplinită dacă obligația de întreținere a fost dispusă de instanța de judecată printr-o hotărâre prin care s-a stabilit o pensie de întreținere.
A doua condiție este îndeplinită dacă cel obligat la plata pensiei de întreținere nu-și îndeplinește această obligație timp de două luni. Acest termen curge de la data când hotărârea prin care s-a stabilit pensia de întreținere este executorie sau de la data ultimei plăți. În literatura juridică s-a exprimat opinia că plata parțială a pensiei de întreținere echivalează cu neplata acesteia, deoarece, într-un asemenea caz, pensia plătită nu este cea stabilită de instanța de judecată.
În practica juridică s-a decis că nu există infracțiunea de abandon de familie dacă minorul a devenit major, iar pensia era fixată până la majoratul copilului. De asemenea, infracțiunea nu subzistă nici în cazul când, printr-o hotărâre civilă ulterioară, se stabilește că inculpatul nu este tatăl minorei, deoarece inculptul, nefiind rudă cu minorul, nu avea obligația legală de întreținere față de acesta, lipsind astfel calitatea cerută de lege pentru subiectul pasiv.
Neplata pensiei de întreținere stabilită pe cale judecatorească poate atrage răspunderea penală, chiar dacă minorul, îndreptățit la această pensie, realizează unele venituri proprii, însă neîndestulatoare pentru a-și asigura condițiile necesare de creștere, educare , învățământ și pregătire profesională. Instanța Supremă a decis, într-o cauză, că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de abandon de familie, întrucât inculpatul, din motive independente de voința sa, nu a avut posibilitatea materială să-și îndeplinească obligația de întreținere, nefiind încadrat în muncă și având încă patru copii minori, iar împrejurarea că acesta este apt de muncă nu echivalează cu stabilirea relei-credințe.
În practica judiciară, secția penală a Curții de apel Ploiesti a decis, prin sentința penală nr. 2.063 din 4 septembrie 2005, condamnarea inculpatul la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de abandon de familie prevăzut de art. 305 lit. c Cod penal. În fapt s-a stabilit că din rea-credință nu a plătit pensia de întreținere stabilită în folosul copilului său minor, prin sentința civilă nr. 12.102 din 5 noiembrie 2005 a aceleiași instanțe, începând cu luna septembrie 2005 și până la data judecării cauzei.
Tribunalul Prahova a menținut această soluție, respingând ca nefondat apelul declarat de inculpat, deși s-a făcut dovada achitării pensiei restante calculate cu ocazia judecării fondului.
S-a motivat că el nu poate beneficia de suspendarea condiționată a executării pedepsei în condițiile art. 305 alin. 4 Cod penal, întrucât nu a achitat la timp pensia stabilită de instanța civilă și nu ar fi plătit părții vătămate sumele datorate după pronunțarea sentinței atacate. Decizia a fost considerată neconstituțională, deoarece infracțiunea de abandon de familie, incriminată prin dispozițiile art. 305 lit. c. Cod penal, face parte din categoria infracțiunilor omisive.
Ca urmare, în raport cu modalitatea normativă expusă, latura obiectivă se realizează la momentul împlinirii celor două luni și durează pe toată perioada cât persoana îndreptățită este limitată de pensia de întreținere stabilită prin hotărârea judecătorească de către instanța civilă. De aceea, când făptuitorul pune el însuși capăt actelor omisive, îndeplinindu-și obligația civilă, ciclul infracțional se întrerupe, autonomizând fapta pe data pronunțării sentinței de către instanța de fond, prin care s-a dispus condamnarea în temeiul art. 305 lit. c Cod penal.
În această situație, eventualele acte de omisiune a plății pensiei de întreținere constatate după data pronunțării acesteia din urmă, constituie o altă infracțiune, autonomă, pentru care se impune declanșarea unei urmăriri penale separate, nefiind îndeplinite condițiile extinderii procesului penal după regulile înscrise sub art. 335-336 Cod procesual penal.
Pe de altă parte, cum legea penală este de strictă interpretare, în raport cu prevederile art. 305 alin. 4 Cod penal, dacă se stabilește că inculpatul trimis în judecată este vinovat, instanțele sunt obligate să pronunțe o pedeapsă cu suspendarea condiționată a executării ori de câte ori acesta își achită obligația în cursul procesului și nu intervine împăcarea părților, chiar dacă nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 81 Cod penal.
Ori, în raport cu textele de lege expuse și considerațiile făcute pe marginea acestora, rezultă că tribunalul ca instanță de apel a încălcat dispozițiile art. 317 Cod procedura penală, el fiind competent să verifice legalitatea și temeinicia sentinței atacate în raport cu prejudiciul produs de inculpat, prin activitatea infracțională desfășurată până la pronunțarea acesteia, neputându-se investi cu acte materiale pretins a fi comise după această dată și care intră în compunerea altei infracțiuni autonome, supusă regulilor de sesizare arătate în prevederile art. 279 alin. 3 lit. b și următoarele Cod procedură penală.
În continuare, față de conținutul art. 305 alin. 3 Cod penal, indiferent că a constatat că recurentul persistă în săvârșirea infracțiunilor de același gen, întrucât în cursul procesului el a achitat pensia restantă ce a format obiectul material al faptei dedusă judecății, tribunalul era obligat să admită apelul declarat și pe fond, pentru că părțile nu s-au împăcat, să dispună suspendarea condiționată a executării pedepsei de 6 luni închisoare. Neprocedând astfel, rezultă că hotărârea adoptată este contrară legii în sensul art. 385 indice 9 alin. 1 pct. 17 indice 1 Cod procedură penală, impunându-se casarea acesteia în latura penală și înlăturarea ilegalității expuse.
Este discutabilă în doctrină soluția în cazul în care făptuitorul fiind obligat la pensie de întreținere în beneficiul mai multor persoane, nu le plătește cu rea-credință timp de două luni. În acest caz, unii dintre autorii literaturii juridice sunt de părere că există o pluralitate de acțiuni de abandon de familie, iar în cazul altora că există doar o unitate de infracțiune.
În literatura de specialitate s-a exprimat opinia că abandonul de familie prevăzut de art. 305 alin. 1 lit. c Cod penal este o infracțiune momentană, deoarece obligația de a plăti pensia de întreținere fiind cu termen, infracțiunea se consumă la data expirării acestui termen. În altă opinie, se consideră că și în această formă abandonul de familie este o infracțiune continuă, deoarece, deși există un termen pentru plata pensiei, abținerea de la obligația de a plăti are totuși caracter continuu. În aceste condiții, activitatea infracțională nu se încheie la expirarea termenului de două luni, ci continuă până în momentul efectuării plății sau condamnării făptuitorului, când abandonul de familie se epuizează și infracțiunea se autonomizează.
În ceea ce privește situația în care făptuitorul este obligat la plata pensiei de întreținere în beneficial mai multor persoane, în literatura de specialitate s-au exprimat opinii diferite. Într-o primă opinie, se susține că se va reține o pluritate de infracțiuni de abandon de familie, iar într-o altă opinie, se consideră că fapta inculpatului va constitui o singură infracțiune de abandon de familie, chiar dacă există mai multe hotărâri de obligare la pensie de întreținere în favoarea mai multor persoane.
Locul săvârșirii infracțiunii este acela unde domiciliază beneficiarul pensiei de întreținere și unde trebuie plătită pensia.
Urmarea imediată în cazul acestui delict constă în lipsirea de întreținere la care are dreptul o persoană în raport cu care subiectul activ era obligat să acorde această întreținere. Lipsirea de mijloace de întreținere, după cum s-a mai arătat, înseamnă lipsirea de mijloace de sprijin moral (lipsirea de locuință, alimente, medicamente, îmbrăcăminte, asistență etc.). Această situație se concretizează într-o situație care produce suferințe fizice ori morale. Urmarea imediată există și în cazul în care asemenea consecințe pot, în mod obiectiv să se producă (de exemplu, victima este în situația de a putea fi evacuată din casă, a consumat alimentele etc.).
În practica judiciară s-a decis că în cazul condamnării inculpatului pentru infracțiunea de abandon de familie nu se poate dispune și obligarea la plata pensiei restante, întrucât această faptă nu este producătoare de pagube materiale directe.
Într-o speță, incupatul fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de abandon de familie și obligat la plata sumei de un million de lei despăgubiri reprezentând pensie de întreținere restantă. Infracțiunea de abandon de familie face parte din categoria infracțiunilor contra familiei, nefiind o faptă producătoare de pagube materiale directe. Obligarea la despăgubiri în procesul penal constituie o dublă plată astfel că recursul a fost admis, înlăturându-se obligarea incupatului la despăgubiri.
Legătura de cauzalitate. Legătura de cauzalitate, nereglementată expres în legea penală, este unul din elementele laturii obiective ale infracțiunii, care constă în legătura dintre faptă (acțiune-inacțiune) și rezultatul sau urmarea imediată. Raportul cauzal dintre acțiune-inacțiune și consecințele periculoase este un raport obiectiv, de la cauză la efect, o relație de determinare și este uneori ușor de stabilit. Urmarea imediată este determinată în mod direct de faptă, între ele existând un raport de cauzalitate. Dacă starea de lipsă a mijloacelor de întreținere materială sau morală se datorează altor cauze, cum ar fi refuzul de a le primi de la cel ce este obligat a le oferi sau a dispariției fără urmă a celui care avea dreptul la întreținere, urmată de ajungerea sa în stare de nevoie, în astfel de cazuri legătura de cauzalitate nu există, implicit nu există nici elementul material al delictului.
Latura subiectivă
Sub acest aspect, delictul de abandon de familie se săvârșește cu intenție, care poate fi directă sau indirectă. Din textul incriminator rezultă și unele deosebiri între cele trei forme ale delictului.
În acest sens, în ceea ce privește prima modalitate normativă – părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor – există intenție, fie directă, fie indirectă.
În formele prevăzute de art. 305 alin.1 lit. b) și c) Cod penal, legiuitorul folosește expresia „cu rea-credință” pentru caracterizarea poziției psihice a făptuitorului. Expresia „cu rea-credință” semnifică, în opinia unor autori, intenția autorului ca fiind o intenție directă, iar după alți autori semnifică posibilitatea făptuitorului de a îndeplini respectiva obligație de întreținere. Ultima soluție este promovată și de Instanța Supremă, care a decis că nu săvârșește infracțiunea de abandon de familie cel care, din lipsa mijloacelor materiale, este împiedicat să plătească pensia de întreținere, nefiind de rea-credință, cum ar fi în situația în care cel obligat la întreținere este șomer, mai are o persoană în întreținere, a achitat o parte din pensie, iar unul dintre cei doi copii a fost cea mai mare parte din perioadă respectivă in îngrijirea sa exclusivă.
În cazul celorlalte două modalități normative, sub aspect subiectiv, ne aflăm în prezența unei omisiuni cu rea-credință. În practica judiciară s-a susținut că infracțiunea de abandon de familie există și în cazul în care făptuitorul, obligat la plata pensiei de întreținere, deși apt de muncă, refuză cu intenție să presteze o activitate eficientă pentru a dobândi venituri din care să achite obligația de întreținere, ori, susținând că este șomer, refuză să plătească pensia de întreținere, deși primește în continuare ajutor de șomaj.
Tot în practica judiciară s-a statuat că împrejurarea că inculpatul este apt de muncă nu echivalează cu stabilirea relei-credințe, element al infracțiunii de abandon de familie, dacă a prezentat documente din care rezultă că nu are venituri și că este înscris la Oficiul de Muncă și Protecție Socială, fără a beneficia de ajutor de șomaj.
Nu este realizat conținutul delictului de abandon de familie nici în situația in care neplata pensiei de întreținere, stabilită pe cale judecătorească este urmarea stării de arestare (în altă cauză) a celui obligat la întreținere ori este militar în termen, internat în spital etc., deoarece aceasta exclude condiția impusă de textul incriminator ca neplata să fie urmarea relei-credințe. De asemenea, nu există rea-credință atunci când cel obligat la plata pensiei de întreținere, deși nu a plătit-o, aceasta s-a datorat faptului că incuplatul a mandatat unitatea unde lucra ca inginer să-i rețină de pe statul de plată pensia de întreținere și să o remită părții vătămate, dar unitatea nu a executat mandatul, incuplatul neavând cunoștință despre această omisiune; nu există rea-credință nici în situația în care, stabilirea pe cale judecătorească a unei contribuții de 20% din venitul lunar al inculpatului, adică a unei creanțe incerte atât pentru aceasta, cât și pentru partea vătămată, a avut drept urmare refuzul sistematic al părții vătămate de a primi sumele trimise de inculpat, cu motivarea că suma este incorect stabilită.
Într-un alt caz, nu se realizează conținutul infracțiunii de abandon de familie în situația în care neplata pensiei de întreținere stabilită pe cale judecătorească este urmarea stării de arestare (în altă cauză) a celui obligat la întreținere, ori este student sau militar în termen, deoarece aceasta exclude condiția impusă de textul incriminator ca neplata să fie urmarea relei-credințe. De asemenea, nu există rea-credință atunci când cel obligat la plata pensiei de întreținere, deși nu a plătit-o, a locuit în perioada respectivă împreună cu mama copilului și acesta, îngrijindu-se de minor si furnizându-i cele necesare traiului.
III. 4. Forme. Sancțiune
În cazul infracțiunii prevăzute de art. 305 Cod penal, tentativa nu este pedepsită, deși este posibilă în modalitatea comisivă a elementului material.
Consumarea infracțiunii are loc în momentul în care este săvârșită una din acțiunile descrise în norma de încriminare.
Abandonul de familie, prevăzută în art. 305 alin.1 lit.a) Cod penal, infracțiunea se consumă în momentul în care cel îndreptățit la întreținere este părăsit, alungat sau lăsat fără ajutor, iar în modalitățile de la lit. b) si c), în primul moment de pasivitate al infractorului și se epuizează atunci când se pune capăt infracțiunii, fie prin îndeplinirea din nou a obligației legale de întreținere ori prin plata din nou a pensiei de întreținere, fie prin condamnarea făptuitorului. Sub acest aspect, în practica judiciară s-a decis că infracțiunea de abandon de familie prevăzută de art. 305 alin. 1 lit. c) Cod penal, constituie o infracțiune continuă, data săvârșirii acesteia în raport cu care se stabilește incidența legilor de grațiere este cea a epuizării infracțiunii constând fie din plata pensiei de întreținere, fie în condamnarea inculpatului printr-o hotărâre în prima instanță.
Infracțiunea de abandon de familie se consumă în momentul când s-au împlinit 2 luni de când făptuitorul nu a plătit, cu rea-credință, pensia de întreținere; acest moment se prelungește în timp până la încetarea voluntară a refuzului de plată sau până la pronunțarea unei hotărâri de condamnare.
Stabilirea momentului epuizării este important, fiindcă, în raport cu acest moment, urmează a se aprecia incidența unui eventual act de clemență. În acest sens, s-a decis că, din moment ce activitatea caracteristică infracțiunii prevăzute de art. 305 lit. c) Cod penal a fost întreruptă în luna iulie 1989, de când inculpatului i s-a reținut din salariu, lunar, suma datorată cu titlu de pensie de întreținere, se impune concluzia că, în mod corect, prima instanță a făcut în cauză aplicarea art. 2 din Decretul – lege nr. 3 din 4 ianuarie 1990 și a încetat procesul penal, ca efect al amnistiției acordate prin acest decret.
Dimpotrivă, dacă, mai înaite de judecarea cauzei de fond, a fost adoptat un act legislativ de aminstiție, iar inculpatul nu a reluat anterior plata pensiei de întreținere, el nu beneficiază de amnistiție, deoarece infracțiunea nu s-a epuizat înainte de adoptarea acesteia, iar judecata trebuie să continue. Însă, dacă actul de clemență este adoptat ulterior hotărârii de condamnare, activitatea până atunci fiind considerată ca a luat sfârșit, la pronunțarea hotărârii judecătorești, inculpatul beneficiază de clemență, dar neplata ulterioară a pensiei constituie, în cest caz, o noua infracțiune.
Infracțiunea de abandon de familie, fiind o infracțiune continuă, dacă consumarea ei se prelungește și după apariția legii noi, se va aplica legea nouă pentru întreaga infracțiune. Săvârșirea acestei infracțiuni se epuizează odată cu pronunțarea hotărârii de condamnare. În cazul în care, după această dată, inculpatul refuză în continuare să plătească pensia de întreținere datorată, începe săvârșirea unei noi infracțiuni.
Sancțiunea constă în închisoare de la 6 luni la 2 ani sau amendă pentru faptele prevăzute la lit. a) și b), sau cu închisoare de la unu la 3 ani sau amendă, pentru faptele prevăzute la lit. c).
Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar împăcarea părților înlătură răspunderea penală. Dacă părțile nu s-au împăcat dar, în cursul judecății, inculpatul își îndeplinește obligațiile, instanța, în cazul când stabilește vinovăția, pronunță împotriva inculpatului o condamnare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei. Revocarea suspendării condiționate nu are loc în cazul când, în cursul termenului de încercare, condamnatul săvârșește din nou infracțiunea de abandon de familie.
III. 5. Aspecte procesuale
Potrivit art. 305 alin. 2 Cod penal, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar împăcarea părților înlătură răspunderea penală. (alin. 3.) Plângerea prealabilă este privită ca o dublă manifestare de voință a persoanei vătămate și anume, în primul rând ca o încunoștiințare a organelor judiciare și în al doilea rând ca o expresie de voință, ca infracțiunea să fie urmărită. Instituția plângerii prealabile, spre deosebire de celelalte instituții ce țin de desfășurarea procesului penal, are pe lângă reglementare procesual penală și o reglementare în Codul penal, motiv pentru care are o natură juridică mixtă, fiind o cauză de pedepsibilitate și procedibilitate.
Numai persoana vătămată este titularul plângerii penale, acest lucru rezultând și din dispozițiile art. 131 Cod penal, potrivit căruia în cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală.
Aceste reglementări fac ca dreptul de a introduce plângerea să aibă un caracter personal determinat, indivizibil și netransmisibil, raportat la caracterul infracțiunilor pentru care Codul penal prevede că este necesară o astfel de plângere.
Dacă cel condamnat pentru săvârșirea unei infracțiuni de abandon de familie cu o pedeapsă față de care s-a dispus suspendarea, potrivit art. 305 alin. 4 Cod penal, săvârșește din nou, în cursul termenului de încercare, o infracțiune de abandon de familie, iar în cursul judecății acestei din urmă infracțiuni își îndeplinește obligația și achită pensia restantă, instanța va pronunța și pentru această faptă o pedeapsă cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, fără să poată revoca suspendarea acordată pentru condamnarea anterioară.
Dacă inculpatul nu-și îndeplinește în timpul judecății obligațiile, instanța are totuși posibilitatea să dispună, în măsura în care sunt întrunite toate condițiile generale, suspendarea condiționată a executării pedepsei, de data aceasta numai în temeiul textelor de lege din partea generală a codului penal.
Noul Cod penal preia dispozițiile din Codul penal în vigoare (art. 228) cu unele modificări. Pentru toate cele trei ipoteze de săvărșire se prevede o singură pedeapsă: închisoarea strictă de la unu la 3 ani sau zile amendă, nu un regim diferențiat; potrivit alin 5, suspendarea condiționată a executării pedespei, se aplică numai în cazul primei condamnări a făptuitorului pentru abandon de familie, chiar dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 95.
III. 6. Suspendarea condiționată a executării pedepsei
Potrivit art. 305 alin.4 Cod penal, dacă părțile nu s-au împăcat, dar în cursul judecății inculpatul își indeplinește obligațiile, instanța, în cazul când stabilește vinovăției, pronunță împotriva incuplatului o condamnare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, chiar dacă nu sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 81. Din acest motiv, în cazul suspendării condiționate a executării pedepsei aplicate pentru săvârșirea infracțiunii de abandon de familie, temeiul juridic îl constituie art. 305 alin. 4 Cod penal, iar nu cel al art. 81, întrucât regimul revocării suspendării prevăzut în primul text este diferit de cel prevăzut în ultimul text. În ceea ce privește îndeplinirea obligațiilor de plată a pensiei de întreținere de inculpat în timpul judecării, cu consecințele decurgând din art. 305 alin.4 Cod penal, instanța de judecată are un rol activ, potrivit art. 4 Cod procedură penală, cerință care se consideră îndeplinită dacă s-au acordat cinci termene de judecată, însă inculpatul, deși s-a angajat să plătească pensia restantă, nu s-a mai prezentat la proces și nici nu și-a achitat obligația.
Conform art.305 alin.5, dispozițiile privind suspendarea condiționată a executării pedepsei în cazul infracțiunii de abandon de familie se aplică numai în cazul primei condamnări a făptuitorului pentru acest delict. Astfel, potrivit art. 305 alin. 5 Cod penal, revocarea suspendării condiționate nu are loc decât în cazul când, în cursul termenului de încercare, condamnatul săvârșește din nou o infracțiune de abandon de familie. Prin urmare, în materie de abandon de familie, suspendarea condiționată a executării pedepsei poate fi revocată numai într-un singur caz și anume atunci când condamnatul săvârșește, în cursul termenului de revocare, din nou infracțiunea de abandon de familie. Săvârșirea în cursul acestui termen a oricărei alte infracțiuni nu atrage revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei. Se poate constata încă o dată preocuparea legiuitorului că prin lăsarea în libertate a condamnatului, să fie asigurată îndeplinirea obligației de întreținere față de cel ce care se află în nevoie.
Întrucât textul nu face nici o diferențiere, referindu-se numai la săvârșirea din nou a infracțiunii de abandon de familie această infracțiune nouă poate fi săvârșită în oricare dintre formele prevăzute în art. 305 Cod penal, fie împotriva aceeași persoane, fie împotriva unei alte persoane față de care condamnatul are obligația legală de întreținere.
Existența unui act de amnistiție poate înlătura răspunderea penală a făptuitorului. Dacă actul de amnistie a intervenit anterior pronunțării hotărârii de condamnare, inculpatul nu va beneficia de acesta.
CAPITOLUL IV. Relele tratamente aplicate minorului
IV. 1. Conținutul legal
Din nefericire, fiecare societate se confruntă cu fenomenul infracțional care, cel puțin în ultimul timp, manifestă o accentuată tendință de creștere, ce determină intensificarea sentimentului de nesiguranță resimțit în general de către indivizi dar, mai ales, de către cei care prezintă un mai mare risc victimal sau un grad mai mare de vulnerabilitate victimală și-anume copii.
Complet dependenți de adulți și având personalitatea în formare și dezvoltare, cu caracter încă instabil, copiii pot fi ușor ținta unor conduite agresive și rele tratamente din partea adultului, concretizate în diverse manifestări care au efecte nefavorabile asupra dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a copiiilor.
Minorul face parte din categoria persoanelor cu o vulnerabilitate crescută, datorită particularităților psihocomportamentale și de vârstă specifice: lipsiți aproape complet de posibilități fizice și psihice de apărare, capacitate redusă de anticipare a unor acte compotamentale proprii sau ale altora, în special ale adulților, capacitate redusă de înțelegere a efectelor, a consecințelor unor acțiuni proprii sau ale altor persoane, imposibilitatea lor de a discerne între intențiile bune și rele ale altor persoane, nivelul înalt de susceptibilitate și al credulității, sinceritatea și puritatea sentimentelor, gândurilor și intențiilor lor, etc. Datorită acestor caracteristici, ei pot fi ușor antrenați în acțiuni victimizante pentru ei, pot fi manevrați, mințiți, determinați să comită acte ale căror consecințe sunt negative pentru ei.
Din păcate, în cadrul familiei se regăsesc multe infracțiuni care pun în primejdie copilul, de exemplu: relele tratamente aplicate minorului.
Potrivit art. 306 Cod penal, infracțiunea constă în punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului, de către părinți sau de către orice persoană căreia minorul i-a fost încredințat spre creștere și educare.
Infracțiunea a fost reglementată prin art. 445 din Codul penal de la 1936 și face obiectul art. 197 din Codul penal 2009.
Drepturile și obligațiile acestor factori responsabili de ocrotirea minorului sunt reglementate prin numeroase norme juridice din dreptul familiei, civil, administrativ și penal. Desigur că normele specifice dreptului penal intervin numai atunci când celelalte categorii de norme nu și-au produs efectele, precum și atunci când asupra minorului – în calitatea sa de subiect pasiv al unei fapte prevăzute de legea penală – se îndreaptă activitatea ilicită a infractorului (care poate fi o rudă apropiată sau orice altă persoană).
Activitățile care pun în pericol viața, integritatea corporală, sănătatea, libertatea și alte atribute ale minorului sunt extrem de numeroase și diversificate.
Aproape că nu există o zi în care prin mijloace mass-media să nu fie prezentate cazuri, uneori deosebit de grave, în care minorii s-au aflat în situații de victime ale unor acțiuni abuzive săvârșite asupra lor. Tocmai de aceea în Codul penal, art. 306, a fost incriminată și fapta de rele tratamente aplicate minorului.
Comportarea violentă față de minor atinge grav stabilitatea și relațiile vieții de familie. Desigur, sarcina de creștere și educare a minorului nu este ușoară și nici nu se poate face exclusiv cu mijloace pline de blândețe și duioșie. Se ivesc situații când părintele sau persoana însărcinată cu creșterea și educarea minorului, trebuie să dovedească în interesul educării minorului exigență și chiar severitate. Aceștia pot, când este necesar, să aplice anumite măsuri, așa numitul drept de corecție, dar numai cu respectarea unei limite precise: să nu primejduiască sănătatea, dezvoltarea fizică și intelectuală sau morală a minorului. Tot ce depășește aceste limite devine faptă periculoasă pentru minor și trebuie sancționată.
Unele fapte sunt sancționate pe cale civilă, ca de exemplu, prin decăderea din drepturile părintești, potrivit art. 109 Codul familie.
IV. 2. Condițiile prealabile
Obiectul infracțiunii
Obiectul juridic al infracțiunii constă în relațiile sociale referitoare la familie, a căror existență și dezvoltare este condiționată de comportarea umană din partea părinților sau a educatorilor față de minor pentru a nu prejudicia dezvoltarea fizică, intelectuală și morală a acestuia.
Violența împotriva copiilor se rescrie într-un model de viață familială marcată de relații tensionate, agresive, care alimentează stresul părinților abuzatori.
Desigur, legea permite părinților sau persoanei căreia i-a fost încredințat un minor spre creștere și educare să recurgă, în unele situații, la luare unor măsuri severe în folosul minorului, dar numai cu respectarea unor anumite limite, pentru a nu dăuna sănătății sau dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului.
Obiectul material constă în corpul minorului cu toate atributele sale fizice, intelectuale sau morale, dar numai când măsurile sau tratamentele aplicate privesc nemijlocit corpul acestuia.
Subiecții infracțiunii
Subiectul activ este calificat și poate fi numai un părinte sau persoana căreia minorul i-a fost încredințat spre creștere și educare. Încredințarea minorului poate avea loc în mod temporar și periodic. Neîndeplinirea acestei condiții determină calificarea faptei în categoria infracțiunilor contra persoanei, constituind de exemplu, infracțiunea de lovire sau alte violențe potrivit art. 180 Cod penal, vătămarea corporală potrivit art. 181. Cod penal, etc.
Potrivit dispozițiilor din Codul familiei (art. 97-141) ocrotirea copilului minor se realizează în mod firesc de către părinții săi și această ocrotire trebuie să privească interesele copilului. Prin dispozițiile din art. 306 Cod penal, obligația de ocrotire a minorului este extinsă și asupra altor persoane cărora minorii le-au fost încredințați pentru creștere și educare, încredințare care poate fi permanentă sau temporară.
Cei mai mulți dintre părinții care își supun copii la rele tratamente, au un mariaj instabil sau au fost ei înșiși supuși unor tratamente similare de către proprii lor părinți ori au fost în mare măsură neglijați emoțional de către aceștia. În trecutul unor asemenea părinți, adesea lipsesc protecția, dragostea parentală și în schimb sunt prezente respingerea și indiferența.
Participația penală este posibilă sub forma instigării și a complicității. Instigator sau complice poate fi orice persoană.
În cazul coautoratului, subiecții activi ai infracțiunii trebuie să aibă calitatea cerută de legiuitor prin dispoziția art. 306 Cod penal, iar instigatori sau complici poate fi orice persoană.
În situația când făptuitorul nu are calitatea cerută de textul incriminator, acesta va răspunde pentru comiterea unei infracțiuni contra persoanei. În acceași situație se află și părintele care a decăzut din drepturile părintești.
Subiect pasiv este minorul supus relelor tratamente și a cărui dezvoltare fizică, intelectuală sau morală este pusă în primejdie gravă.
Prin minor se înțelege persoana care n-a împlinit încă 18 ani.
IV. 3. Conținutul constitutiv
Latura obiectivă
Elementul material al infracțiunii se realizează prin măsuri sau tratamente de orice fel care pun în primejdie gravă dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a minorului.
Fapta se poate realiza prin acte comisive cum ar fi: loviri sau violențe de orice fel sau fie prin acte omisive cum ar fi de exempu: neasigurarea hranei, a îmbrăcămintei, a condițiilor corespunzătoare de locuit etc. Violența poate fi și de natură psihică, de exemplu: certarea continuă cu sau fără motiv, injuriile frecvente, comportamentele imorale etc. După cum se observă, deși este o infracțiune comisivă, infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului se poate săvârși și prin acte omisive (comisiune prin omisiune).
Indiferent dacă constau în acte comisive sau acte omisive, măsurile sau tratamentele trebuie să aibă un caracter rău, adică să pună în primejdie gravă dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a minorului. Această cerință este esențială în cazul elementului material.
Deoarece este vorba de o activitate care pune în primejdie gravă dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a minorului, aplicarea unei corecții izolate, întâmplătoare, determinată de o greșeală a minorului și care nu-i pune în primejdie gravă dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală, fapta nu constituie infracțiune, ci o încălcare de drept civil sancționată ca atare.
Această cerință esențială prevăzută în textul art. 306 Cod penal, trebuie să existe în momentul săvârșirii faptei și, în aprecierea acestei cerințe trebuie să se țină seama că infracțiunea, în mod normal, se realizează prin acte repetate săvârșite de către făptuitor prin care se creează o primejdie gravă pentru minor. De altfel, legiuitorul folosește sintagma de „ măsuri sau tratamente de orice fel”. Uneori aceste măsuri sau tratamente se iau din dorința de a corecta unele greșeli ale minorului, de a-l determina pe minor la o modificare a conduitei. Este vorba de ceea ce, în termeni uzuali se numesc măsuri de corecție. Aceste măsuri, însă nu trebuie exagerate iar cel care le aplică trebuie să fie conștient de faptul că pune în pericol viața minorului.
Astfel, în practica judiciară s-a decis că fapta educatorului de a lovi cu un băț pe minorul internat în casa copilului ca urmare a unei abateri comise de acesta și de a-i produce o leziune pentru a cărei vindecare au fost necesare trei săptămâni de îngrijiri medicale nu constituie infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului, ci infracțiunea de vătămare corporală.
În unele cazuri foarte des întâlnite în practica judiciară românească asemenea măsuri sau tratamente sunt adevărate manifestări de ostilitate la adresa minorului, motivate numai de resentimente și nicidecum din dorința de a-i corecta pe această cale comportarea.
Instanța de judecată va stabili, în fiecare caz, dacă cerința legii este sau nu îndeplinită. Întrucât infracțiunea presupune numai punerea în primejdie gravă a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului, dacă fapta are ca urmare o vătămare a integrității corporale sau a sănătății, se aplică regulile referitoare la concursul de infracțiuni, așa cum s-a decis în practica judiciară. Această infracțiune intră în concurs cu cea de lipsire de libertate în mod ilegal.
Instanța Supremă a decis că actele de rele tratamente aplicate minorului săvârșite prin lovire și acte de cruzime asupra fiului constituie infracțiunea de omor deosebit de grav.
Urmarea imediată constă în punerea în primejdie gravă a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului.
Dacă fapta are ca urmare o vătămare a integrității corporale sau a sănătății, se aplică regulile referitoare la concursul de infracțiuni.
Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.
Legătura de cauzalitate trebuie să existe între relele tratamente aplicate minorului și starea de pericol gravă creată pentru dezvoltarea sa fizică, intelectuală sau morală. Dacă această stare de pericol provine din alte cauze decât aplicarea de rele tratamente nu va exista infracțiune.
Latura subiectivă presupune vinovăția făptuitorului sub forma intenției, care poate fi directă sau indirectă.
Eventualul motiv sau scop se va lua în considerare la individualizarea judiciară a pedepsei.
IV. 4. Forme. Modalități. Sancțiune
Deși atât actele preparatorii, cât și tentativa sunt posibile, ele nu se pedepsesc.
Consumarea infracțiunii are loc atunci când, datorită măsurilor sau tratamentelor de orice fel aplicate de părinte sau de orice persoană căreia minorul i-a fost încredințat spre creștere și educare, s-a produs o stare de pericol grav pentru dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a minorului.
Infracțiunea poate avea o formă continuată de săvârșire, atunci când măsurile sau tratamentele se repetă, în baza aceleiași rezoluții infracționale. Într-o asemenea situație, infracțiunea se epuizează atunci când încetează măsurile luate sau tratamentele aplicate minorului..
Legea nu prevede decât o singură modalitate simplă de săvârșire, în textul incriminator, însă acesteia poate să-i corespundă o varitate de modalități agravate.
Într-o opinie se susține că uneori însă măsurile sau tratamentele au o anumită durată de timp, ele aplicându-se cu regularitate și în mod sistematic. Se poate intâmpla ca fiecare tratament în parte, fiecare faptă, luată separat, să nu poată primejdui în mod grav dezvoltarea minorului, dar toate împreună, prin adiționarea lor, prin cumularea efectelor lor asupra fizicului sau psihicului minorului, să fie de natură a produce acest rezultat. Într-o asemenea situație, nu ne găsim în fața unei infracțiuni continuate căci fiecare acțiune în parte nu poate realiza conținutul infracțiunii de rele tratamente, situație în care există o unitate infracțională de tipul infracțiunilor de obicei.
Într-o altă opinie se susține că într-adevăr, infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului se consumă de îndată ce s-a produs starea de pericol grav pentru dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a minorului datorită tratamentului aplicat, presupunând însă prin însuși conținutul ei mai multe acte materiale, așa încât acestea nu conferă un caracter continuat. Însăși interpretarea literară „rele tratamente” conduce la ideea că pentru a se reține infracțiunea un singur act este insuficient, iar mai multe acte nu reprezintă o formă calificată (continuată).
Sancțiunea constă în închisoare de la 3 la 15 ani și interzicerea unor drepturi. De regulă pedeapsa principală este însoțită de pedeapsa complimentară a interzicerii drepturilor părintești sau a dreptului de a fi tutore ( art. 64 Cod penal).
IV. 5. Aspecte procesuale
Acțiunea penală în cazul acestei infracțiuni se pune în mișcare din oficiu. Urmărirea penală o efectuează organele de poliție, iar judecata în primă instanță revine judecătoriei.
CAPITOLUL V. Nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului
V. 1. Conținutul legal
Potrivit art. 307 alin. 1 Cod penal, infracțiunea constă în reținerea de către un părinte a copilului său minor, fără consimțământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredințat minorul potrivit legii, iar potrivit alin. 2, se arată că această infracțiune se comite de către persoana căreia i s-a încredințat minorul prin hotărâre judecătorească, spre creștere și educare, de a împiedica în mod repetat pe oricare dintre părinți să aibă legături personale cu minorul, în condițiile stabilite de părți sau de către organul competent.
Infracțiunea a fost reglementată prin art. 459 din Codul penal de la 1936 și face obiectul art. 379 din Codul penal 2009.
În mod natural orice persoană fizică, de la naștere și până la moarte, cunoaște în dezvoltarea sa mai multe stadii de formare și dezvoltare a capacităților sale psiho-fizice. Fiecare perioadă are importanță în viața omului, dar aceea a minorității impune o atenție deosebită. Persoana fizică aflată în starea de minoritate, din copilărie și până la vârsta maturizării, trebuie să fie îngrijită și ocrotită în primul rând de către societate și persoanele mature aflate în imediata ei apropiere, precum și de către orice altă persoană fizică ori juridică implicată în creșterea și educarea acestuia.
Codul familiei conține prevederi referitoare la încredințarea minorului unuia dintre părinți, în caz de divorț, precum și dispoziții referitoare la încredințarea acestuia unei terțe persoane, atunci când părinții nu-i pot asigura o creștere și educare corespunzătoare. Preocupat de a asigura o cât mai completă și eficientă ocrotire a minorului, legiutorul a prevăzut, că în caz de divorț, părintele divorțat căruia i-a fost încredințat copilul, exercită cu privire la acesta drepturile părintești prevăzute în art. 43 alin. 1 din Codul familiei, dar nu înseamnă că celălalt părinte își pierde exercițiul acestor drepturi. Acesta din urmă va fi lipsit, însă, de unele prerogative, printre care și aceea „de a ține copilul”.
Potrivit dispozițiilor art. 43 alin. 3 Codul familiei acesta păstrează dreptul de a avea legături personale cu copilul, precum și de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea lui profesională și are dreptul și de a contribui alături de celălalt părinte la întreținerea copilului minor și la administrarea bunurilor acestuia.
Condițiile în care minorul urmează să aibă legături cu celălalt părinte sau cu ambii părinți se stabilesc de către părți sau de organul competent, iar părintele sau persoana căreia minorul i-a fost încredințat spre creștere și educare are datoria să contribuie la menținerea și întărirea acestei legături. Prin urmare, fapta prin care un minor este îndepărtat în mod abuziv de un părinte sau de ambii părinți, fiind de natură să slăbească relațiile de familiei și să primejduiască creșterea și educarea minorului, este o faptă care prezintă pericol social și care este și trebuie sa fie incriminată.
Pentru existența infracțiunii de nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului prevăzut în art. 307 Cod penal, se cere preexistența unei situații, aceea ca un copil să fie încredințat unuia din părinți sau unei anumite persoane, prin hotărâre judecătorească. Situația premisă decurge așadar din luarea pe cale judecătorească a măsurii de încredințare a minorului, ca urmare a pronunțării unei hotărâri de divorț ori de decădere din drepturile părintești.
V. 2. Condițiile prealabile
Obiectul infracțiunii
Obiectul juridic ca și în cazul celorlalte infracțiuni din acest capitol constă în relațiile de conviețuire socială din cadrul familiei, care privesc creșterea și educarea copiilor și, îndeseobi, legătura pe care trebuie să o aibă aceștia cu părinții lor, atunci când aceștia sunt despărțiți.
V.2.1.2. Obiectul material
La obiectul material al infracțiunii de nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului, au apărut controverse datorită sintagmei „reținerea de către părinte a copilului minor, fără consimțământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredințat minorului potrivit legii”, prin care dacă acțiunea de „reținere” se desfășoară prin acțiuni asupra copilului, desigur că infracțiunea va avea obiect material.
Izolarea acestuia de părinți săi poate să se răsfrângă negativ asupra persoanei minorului.
Așadar, obiectul material al infracțiunii potrivit art. 307 alin. 1 Cod penal îl constituie persoana fizică a minorului.
Dacă fapta se săvârșește prin inacțiune, adică făptuitorul nu permite celuilalt părinte să-și ia copilul care a fost încredințat celuilalt părinte sau altei persoane, infracțiunea nu va avea obiect material.
Fapta prevăzută în art. 307 alin. 2 Cod penal nu are obiect material, pentru că, în fond, este vorba de nerespectarea unei hotărâri judecătorești. Aceasta se realizează prin acțiuni sau inacțiuni de „a împiedica” pe cel care are dreptul să întrețină legăturile cu copilul care nu i-a fost încredințat.
Subiecții infracțiunii
Subiect activ este calificat, prin calitatea de părinte a minorului sau de persoană căreia, prin hotărâre judecătorească, i-a fost încredințat minorul spre creștere și educare. Sub acest aspect, în practica judiciară, s-a decis că, în lipsa oricărei limitări în cuprinsul normei de încriminare, infracțiunea prevăzută în art. 307 alin. 2 Cod penal poate fi săvârșită de orice persoană, inclusiv părintele căruia i s-a încredințat, prin hotărâre judecătorească, minorul, spre creștere și educare.
Subiect activ al infracțiunii nu poate fi decât părintele care este căsătorit cu celălalt părinte al minorului, deoarecere infracțiunea prevăzută de art. 307 Cod penal face parte din categoria celor îndreptate împotriva relațiilor de familie, care presupune existența căsătoriei între părinți. În cadrul aceleiași opinii, se apreciază, că prevederile legale în discuție, nu sunt incidente în cazul părinților necăsătoriți, a celor care au conviețuit sau conviețuiesc în uniune liberă (concubinaj) din care s-a născut minorul. În cazul în care concubinul reține copilul împiedicându-l să se deplaseze și să-și vadă mama, fapta nu constituie infracțiunea de nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului, ci infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal.
Limitarea subiectului activ al infracțiunii la părintele căsătorit al minorului nu este justificată, ea apărând a fi potrivnică atât rațiunii, cât și literei legii.
Astfel, subiectul activ al infracțiunii prevăzut în art. 307 Cod penal, într-o variantă normativă, nu poate fi decât părintele minorului, legea nu a impus acestuia nici o altă cerință, cum ar fi aceea a statutului său de persoană căsătorită. Prin incriminarea infracțiunii sunt apărate atât interesele minorului cât și drepturile părinților acestuia, indiferent de statutul de căsătoriți al acestora.
Căsătoria stă la baza familiei, însă ea nu limitează și nu exclude relațiile extrinseci ei, dar indiscutabil specifice familiei.
Participația penală este posibilă sub forma instigării și a complicității, astfel instigatori sau complici poate fi orice persoană.
Subiect pasiv al infracțiunii, adică cel care suportă consecințele acesteia este, în primul rând minorul. Deși prin Legea 140 din 1996 din textul art. 307 Cod penal a fost eliminată cerința ca prin aceste fapte „creșterea și educarea copilului ar fi primejduită”, prin săvârșirea acestor fapte are de suferit copilul,chiar dacă un părinte sau altul îi oferă condiții materiale suficiente.
Desigur că subiect pasiv al infracțiunii este și părintele sau părinții minorului cărora nu li s-a încredințat minorul.
V. 3. Conținutul constitutiv
Latura obiectivă
Elementul material al laturii obiective se realizează printr-o acțiune în una din cele două modalități alternative prevăzute în art. 307 Cod penal.
Prima modalitate este prevăzută de art. 307 alin. 1 Cod penal și constă în reținerea copilului minor de către unul dintre părinți, fiind vorba despre un minor care a fost încredințat spre creștere și educare unuia dintre părinții sau unei alte persoane. În acest caz, minorul se află temporar la celălalt părinte, ca urmare a dreptului fiecărui părinte de a avea legături cu copilul său, și nu este lăsat să se întoarcă la părintele sau persoana căreia i-a fost încredințat potrivit legii. Reținerea minorului trebuie să se facă fără consimțământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredințat minorul. Nu va exista infracțiunea atunci când părintele sau persoana căreia i s-a încredințat minorul a consimțit ca acesta să fie reținut după expirarea intervalului de timp prevăzut prin hotărârea judecătorească. Reținerea nu trebuie confundată cu răpirea minorului. În practica judiciară s-a stabilit că infracțiunea prevăzută de art. 307 alin. 1 Cod penal este o infracțiune continuă și are un moment al epuizării.A decide altfel ar însemna, pe de o parte, să se nesocotească interesele minorului, apreciate ca atare prin hotărâre judecătorească, iar pe de altă parte, autoritatea și executarea acesteia să fie lăsate la aprecierea și latitudinea părintelui împotriva căruia a fost luată.
A doua modalitate este prevăzută de art. 307 alin. 2 Cod penal și constă în împiedicarea oricăruia dintre părinți de a avea legături cu minorul. Această modalitate are în vedere situația în care minorul a fost încredințat altei persoane, prin hotărâre judecătorească, iar aceasta îl împiedică pe oricare dintre părinți să aibă legături cu minorul, așa cum s-a reținut într-o cauză în care inculpata a refuzat în mod repetat să permită tatălui să comunice cu fiul său. În cazul desfacerii căsătoriei prin divorț, persoana căreia i s-a încredințat minorul poate fi și unul din părinți. În acest caz, minorul este împiedicat de părintele căruia i-a fost încredințat să aibă legături cu celălalt părinte. Este posibil ca până la soluționarea acțiunii de divorț, instanța de judecată să stabilească domiciliul minorului la unul dintre părinți. Condițiile în care minorul își păstrează legăturile cu părinții se stabilesc de părți sau de către organul competent. Ca urmare, și împiedicarea la care se referă textul trebuie să aibă loc în cadrul acestor condiții. Refuzul minorului de a lua contact cu tatăl său nu pune la adăpost de răspundere penală pe mama căreia i-a fost încredințat minorul, deoarece acest refuz poate fi un reflex al atitudinii mamei față de tatăl copilului.
Așadar pentru existența infracțiunii este necesar ca acțiunea de împiedicare a oricăruia dintre părinți de a avea legătură cu minorul să fie săvârșită în mod repetat, adică de mai multe ori (cerință esențială).
Urmarea imediată constă, în varianta primă, într-o stare de pericol pentru creșterea și educarea minorului care se află într-o stare care, de regulă, îl poate marca pe toată viața iar în varianta secundară, în punerea în pericol a legăturii dintre părinți si copii.
Legătura de cauzalitate. Între acțiunea incriminată și urmarea imediată trebuie să existe o legătură cauzală care, ca în cazul oricărei alte infracțiuni de pericol, rezultă din materialitatea faptei.
Latura subiectivă se caracterizează prin forma de vinovăție a intenției care poate fi directă sau indirectă.
Latura subiectivă a infracțiunii nu include vreun motiv sau scop special.
V. 4. Forme. Sancțiune
La această infracțiune sunt posibile atât actele pregătitoare cât și tentativa, dar acestea nu se pedepsesc.
Consumarea infracțiunii are loc în momentul când reținerea este efectivă și-anume când minorul nu este dat spre creștere și educare părintelui căruia i-a fost încredințat acesta și se epuizează în momentul când încetează fapta potrivit art 307 alin.1 Cod penal. Acest moment este de fapt un termen care a fost stabilit prin înțelegere între părți sau de instanță pe cale judecătorească.
În cazul prevăzut de alin. 2 al art. 307 Cod penal, actele de împiedicare a părintelui îndreptățit să-și vadă copilul pentru a-și exercita drepturile părintești ce-i revin, trebuie să se se repete și astfel, infracțiunea capătă un caracter continuat. Are însă și caracter de repetabilitate deoarece acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Sancțiunea constă, în ambele variante, în închisoare de la o lună la 3 luni sau amendă.
V. 5. Aspecte procesuale
Potrivit art. 307 alin. 3 Cod penal, acțiunea penală pentru infracțiunea de nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului, se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. În cazul acestei infracțiuni, sunt la mijloc interesele ce privesc familia, și-anume relațiile dintre părinți și copii, pentru ocrotirea cărora este bine ca tragerea la răspundere penală sa se lase la aprecierea persoanei vătămate.
CAPITOLUL VI. Practica judiciară
VI. 1. Bigamia
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj la data de 25.09.2006, reclamantul V. I a chemat în judecată pe pârâta C. F., solicitând instanței constatarea nulității absolute a căsătoriei încheiată cu pârâta și înregistrată în orașul Bumbești–Jiu. În fapt, a arătat că, la data de 03.03.2005, s–a căsătorit cu pârâta A. F. fără să cunoască faptul că aceasta era căsătorită cu C. M., conform certificatului de căsătorie nr. 1849/02.11.2002.
Reclamantul a mai arătat că pârâta i–a prezentat o sentință civilă de divorț nr. 9482/03.10.2003, pronunțată în dosarul nr. 8291/2003 având o grefă nereală, potrivit căreia sentința era definitivă și irevocabilă, pârâta neschimbându–și actele de stare civilă pe numele soțului, după căsătoria cu acesta.
A mai arătat că pârâta s–a împăcat cu soțul ei, conform deciziei nr. 67/21.01.2004, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. 47/2004.
În ședința publică din data de 23 noiembrie 2006, instanța din oficiu a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului Dolj și a reținut cauza spre soluționare.
Prin sentința civilă nr. 114 din 23.11.2006, Tribunalul Dolj a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Judecătoriei Craiova, având în vedere dispozițiile art. 1 pct. 1 C.prov.civ.
La termenul de azi, părțile prin apărători au invederat că nu mai au cereri de formulat, situație în care instanța a reținut cauza spre soluționare.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța constată următoarele :
Prin sentința civila nr. 212 din 03.10.2003 pronunțată de Judecătoria Craiova, s–a desfăcut căsătoria înregistrată în registrul stării civile al municipiului Craiova șa nr. 1849 din 02.11.2002, încheiată între C. M. Si C. F. și s–a dispus ca reclamanta să reia numele de familie purtat anterior căsătoriei.
Prin decizia civilă din 21.01.2004 pronunțată de Tribunalul Dolj, definitivă prin nerecurare și irevocabilă, a fost admis apelul formulat de C. M. Impotriva sentinței civile din 03.10.2003 pronunțată de Judecătoria Craiova și s–a stins acțiunea de divorț prin împăcarea soților.
La data de 03.03.2005, pârâta A. F. s–a căsătorit cu reclamantul V. I., căsătoria fiind înregistrată în registrul stării civile al orașului Bumbești–Jiu, județul Gorj.
Astfel, la data de 03.03.2005, data încheierii căsătoriei cu reclamantul, pârâta era căsătorită cu numitul C. M., întrucât acțiunea de divorț se stinsese prin împăcarea săților în fața Tribunalului Dolj, la data de 21.01.2004.
Potrivit art. 5 Codul civil, „este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită”, iar potrivit art. 19 Codul civil, este nulă căsătoria încheiată cu încălcarea dispozițiilor prevăzute la art. 5 Codul civil.
Nerespectarea dispozițiilor legale privind încheierea căsătoriei este sancționată cu nulitatea absolută.
Nulitatea prevăzută de art. 19 și art. 5 Codul civil are ca scop apărarea principiului monogamiei căsătoriei, astfel că cea de–a doua căsătorie este lovită de nulitate.
VI. 2. Abandonul de familie
Nerespectarea unor dispoziții legale privind procedura judecării cauzelor.
Prin decizia penală nr. 27/07.01.2000 a Curții de Apel Galați s-a admis recursul declarat de parchet, s-a casat decizia penala nr. 688/29.09.1999 pronunțată de Tribunalul Vrancea și sentința penală nr. 1210/21.05.1999 pronunțată de Judecătoria Focșani privind pe inculpatul T.V. și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, respectiv Judecătoria Focsani.
Inculpatul T.V. a fost trimis în judecată pentru comiterea infracțiunii de abandon de familie, prevăzută de art. 305 lit. c C.pen.
Instanța a reținut că inculpatul nu a plătit, cu rea credință, mai mult de două luni (din luna aprilie 1998 până în luna decembrie 1998), pensia de întreținere stabilită prin hotărâre judecătorească, pentru minorii M.I. și M.M.
În speță, inculpatul, deși nu a fost bolnav sau împiedicat de un alt motiv obiectiv, nu a achitat pensia de întreținere. Inculpatul a persistat în această atitudine, întrucât și anterior, prin sentința penală nr. 1985/14.09.1999 a Judecătoriei Focșani, a fost condamnat tot pentru infracțiunea de abandon de familie.
Abandonul de familie, în forma prevăzută de art. 305 lit. c Cod penal este o infracțiune momentană, întrucât obligația de plată a pensiei de întreținere fiind cu termen, infracțiunea se consumă la data expirării acestui termen.
Așadar, în cazul de față, infracțiunea s-a consumat în momentul când inculpatul nu a achitat la termenul prevăzut de lege – de două luni – pensia de întreținere.
Având în vedere că, în cauză, există mai mult de două luni de neachitare a pensiei de întreținere, se poate aprecia că infracțiunea subzista, iar inculpatul T.V. trebuie condamnat pentru comiterea acesteia.
Prin sentința penală nr. 1995/14.09.1998 a Judecătoriei Focșani, inculpatul T.V. a fost condamnat la 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de abandon de familie.
Instanța a reținut că prin decizia penală nr. 384/8.05.1998 a Tribunalului Vrancea, inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă de 6 luni închisoare cu suspendarea condiționată a pedepsei. Decizia a rămas definitivă și din considerente rezultă că pedeapsa s-a aplicat inculpatului pentru neachitarea pensiei de întreținere, până în luna septembrie 1997.
Continuându-și activitatea infracțională și după luna septembrie, neplătind pensia de întreținere, partea vătămată a sesizat din nou organele de urmărire penală la 26.04.1998, aceasta din urmă infracțiune aflându-se în concurs cu infracțiunea pentru care a fost condamnat anterior inculpatul.
De altfel, art. 317 Cod procedură penală precizează că "judecata se mărginește la fapta și la persoana arătată în actul de sesizare al instanței, iar în caz de extindere a procesului penal și la fapta și persoana la care se referea extinderea".
Prin urmare, inculpatul nu putea fi condamnat pentru anumite activități pentru care nu a fost trimis în judecată.
Inculpatul, fiind trimis în judecată pentru neplata pensiei de întreținere pe perioada aprilie-decembrie 1998, trebuia condamnat pentru săvârșirea infracțiunii astfel delimitată în timp, chiar dacă acesta și-a continuat și după această dată activitatea infracțională.
În mod greșit cele două instanțe au apreciat că ciclul infracțional se întrerupe doar după epuizarea căilor de atac, în cazul de față fiind indicat momentul pronunțării deciziei penale nr. 1027/13.11.1998 prin care Tribunalul Vrancea a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul T.V. împotriva sentinței penale nr. 1995/14.09.1999.
Trebuie avut în vedere că infracțiunea de abandon de familie prevăzut de art. 305 lit. c Cod penal este consumată din momentul când se împlinesc 2 luni de când făptuitorul nu plătește cu rea credință pensia de întreținere stabilită pe cale judecătorească și durează până la încetarea voluntară a refuzului de plată sau, după caz, până la pronunțarea unei hotărâri de condamnare în primă instanță.
Termenul de 2 luni în cazul infracțiunii de abandon de familie prevăzută de art. 305 lit. a Cod penal trebuie raportat la data punerii în mișcare a acțiunii penale.
Examinând actele dosarului, se constată că plângerea penală s-a făcut la data de 07.12.1998, urmărirea penală a început prin procesul verbal din 20.01.1999, iar acțiunea penală a fost pusă în mișcare conform art. 262 pct. 1 lit. a Cod procedură penală prin rechizitoriul din 12.03.1999.
Trebuie avut în vedere că deși în cazul infracțiunii de abandon de familie, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea părții vătămate, titularul acesteia este procurorul, care dispune punerea în mișcare a acțiunii penale prin ordonanța sau rechizitoriu, așa cum s-a procedat în cazul de față.
VI. 3. Relele tratamente aplicate minorului
Curtea de Apel Cluj, Secția penală și de minori, decizia nr. 917/R din 2 iunie 2011.
Asupra recursului penal de față, Curtea în baza lucrărilor dosarului constată că Judecătoria Baia Mare prin sentința penală nr. 320 din 16.02.2011, în baza art. 334 Cod de procedură penală, a schimbat încadrarea juridică a faptei reținute în sarcina inculpatei din infracțiunea prevazută de art. 306 Cod penal, în infracțiunile prev. De art. 306 Cod penal și art. 180 alin. 2 ind. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 33 lit. b Cod penal.
În baza art. 306 Cod penal, a fost condamnată inculpata G.A., la pedeapsa închisorii de 3 ani pentru săvârșirea infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului.
În baza art. 180 alin. 2 ind. 1 Cod penal, a condamnat pe aceeași inculpată la pedeapsa închisorii de 1 an.
În baza art. 33 lit. B Cod penal, s–au contopit pedepsele aplicate în pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare, cu aplicarea art. 71, 64 lit. a teza a II–a și b Cod penal.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut în fapt urmatoarele :
În data de 17.07.2009, inculpata G.A., mama părții vătămate G.A.M.A., aflându–se sub influența vaporilor de diluant, a aplicat mai multe lovituri în zona picioarelor și a capului părții vătămate în vârstă de 11 luni, cu ajutorul unui lemn de foc gros de 2 cm. Partea vătămată a fost găsită de numita K.A. care locuiește cu inculpata și care a solicitat intervenția Ambulanței.
Potrivit concluziilor raportului de constatare medico-legală efectuat în cauză, minora G.A.M.A. a suferit leziuni traumatice care s-au putut produce prin lovire cu și de corpuri dure și care au necesitat pentru vindecare un număr de 12 – 13 zile de îngrijiri medicale.
În cursul urmării penale a fost efectuat un raport de expertiză medico-legală din cuprinsul căruia rezultă că minora a fost internată în perioada 17 iulie – 31 iulie 2010 cu diagnosticul : sindrom copil bătut, enterocolită acută neprecizată etiologic, deshidratare acută, hepatită intrainfecțioasă, anemie carențială. S-a mai reținut că leziunile prezentate de minoră au date variabile de producere : vechi de 2-3 zile și 10-12 zile. În concluziile aceluiași raport se reține că leziunile prezentate de minora în vârstă de 11 luni, precum și starea ei fizică – deshidratare accentuată, hipotrofie, denotă că tratamentul aplicat acesteia i-au pus în primejdie gravă dezvoltarea fizică.
În ceea ce privește încadrarea juridică a faptei, instanța a reținut că, potrivit descrierii cuprinse în rechizitoriu, și având în vedere că în urma loviturilor aplicate de inculpată, partea vătămată a suferit leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 12 – 13 zile de îngrijiri medicale, acțiunea inculpatei întrunește elementele infracțiunilor de rele tratamente aplicate minorului și loviri sau alte violențe în concurs ideal.
Potrivit Deciziei nr. 37/2008, pronunțată în recurs în interesul legii, infracțiunile de lovire sau alte violențe se vor reține în concurs ideal cu infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului, din compararea conținutului lor specific rezultând că infracțiunile de rele tratamente aplicate minorului și cele prevăzute de art. 180, 181 și 189 din Codul penal cuprind elemente esențiale care le particularizează și autonomizează, astfel încât este exclusă absorbția acestora în infracțiunea prevăzută de art. 306 din același cod. În drept, fapta inculpatei G.A. care în data de 17.07.2009 a aplicat mai multe lovituri fiicei sale minore G.A.M.A. în vârstă de 11 luni, peste picioare și cap cauzându-i acesteia din urmă leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 12 – 13 zile de îngrijiri medicale, întrunește elementele constitutive ale infracțiunilor de rele tratamente aplicate minorului prev. de art. 306 cod penal și loviri sau alte violențe prev. de art. 180 alin. 2 ind. 2 cod penal, cu aplicarea art. 33 lit. b cod penal.
La individualizarea și dozarea pedepsei ce a fost aplicată inculpatei, instanța a avut în vedere criteriile generale prev. de art. 72 cod penal, împrejurările săvârșirii faptei (inculpata a aplicat lovituri unei minore în vârstă de 11 luni care nu se putea apăra, iar modul în care aceasta a fost tratată până la internarea sa în spital, i-a pus în primejdie gravă dezvoltarea fizică, de asemenea, din cuprinsul raportului de expertiză medico-legală, a rezultat că minora avea și leziuni mai vechi ceea ce demonstrează faptul că nu era prima dată când era lovită), de consecințele faptei (leziunile au necesitat pentru vindecare un număr de 12-13 zile de îngrijiri medicale, iar în momentul internării, ca urmare a lipsei de îngrijiri din partea mamei, minora suferea de mai multe afecțiuni : enterocolită acută neprecizată etiologic, deshidratare acută, hepatită intrainfecțioasă, anemie carențială), dar și de persoana inculpatei care nu este cunoscută cu antecedente penale, a recunoscut săvârșirea faptei și a colaborat cu organele judiciare în vederea aflării adevărului, apreciind că o pedeapsă orientată spre minimul special își va atinge scopul preventiv și educativ.
Pentru aceste considerente, instanța, în baza art. 334 Cod de procedură penală, a schimbat încadrarea juridică a faptei reținute în sarcina inculpatei din infracțiunea prev. de art. 306 Cod penal, în infracțiunile prev. de art. 306 Cod penal și art. 180 alin. 2 ind. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 33 lit. b Cod penal.
Împotriva sentinței instanței de fond a declarat recurs Parchetul de pe lângă Judecătoria Baia Mare care a solicitat casarea acesteia sub aspectul neaplicării unor drepturi reglementate de art. 64 lit. d C.od pen., deoarece inculpata a fost condamnată pentru fapte ce impuneau aceste sancțiuni, fiind vorba în concret de infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului prev. de art. 306 Cod pen. și lovire prev. de art 180 alin.2/1 C.pen. iar pe de altă parte, pedeapsa principală fiind mai mare de 2 ani închisoare, acestea trebuiau obligatoriu să fie operante.
Curtea examinând recursul declarat prin prisma motivelor invocate, ajunge la următoarele constatări :
Prin sentința penală 320 din 16 februarie 2010 a Judecătoriei Baia Mare, inculpata G.A. a fost condamnată la pedeaspsa închisorii de 3 ani pentru comiterea infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului prev. de art 306 C. pen. și la 1 an închisoare pentru infracțiunea de lovire prev. de art. 180 alin. 2/1 Cod pen., dispunându-se să execute pedeaspsa cea mai grea de 3 ani închisoare cu aplicarea art. 71 rap. la art. 64 lit. a teza a II-a și lit. b Cod pen.
Judecătoria a reținut că la 17 iulie 2009 inculpata G.A., mama părții vătămate G.A.M.A., aflându-se sub influența vaporilor de diluant, a aplicat mai multe lovituri în zona picioarelor și a capului victimei în vârstă de 11 luni, cu ajutorul unui lemn de foc gros de 2 cm.
Din concluziile actiului medico-legal rezultă că minora a suferit leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare 13 zile îngrijiri medicale, iar pe de altă parte, acestea i-au pus în primejdie gravă dezvoltarea fizică.
Sentința judecătoriei este nelegală, ca urmare a neaplicării în sarcina inculpatei a pedepsei accesorii și complementare a interzicerii drepturilor părintești.
Potrivit art. 71 alin. 3 Cod pen. pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor părintești, prev. de art. 64 lit. d Cod pen. se aplică ținând seama de natura și gravitatea faptei comise, de împrejurările cauzei, de persoana infractorului și de interesele copilului.
Având în vedere specificul infracțiunii săvârșite, respectiv rele tratamente aplicate minorului, gravitatea acesteia, împrejurarea că victimei în vârstă de 11 luni, i-au fost cauzate de mama sa, leziuni care au necesitat pentru vindecare 13 zile îngrijiri medicale, dar i-au pus și în primejdie gravă dezvoltarea fizică, instanța de fond era obligată să-i aplice inculpatei interdicția reglementată de art. 64 lit. d Cod pen.
Pe de altă parte, în speță era obligatorie aplicarea pedepsei complementare a interzicerii drepturilor părintești deoarece conform art. 65 alin. 2 și 3 Cod pen. această sancțiune era imperativ a fi aplicată când legea o prevede în textul de incriminare și în același timp dacă pedeaspsa principală aplicată de magistart este de cel puțin 2 ani.
Așa fiind, ținând cont că Judecătoria i-a aplicat inculpatei o pedeapsă principală de 3 ani închisoare, iar pe de altă parte, infracțiunea prev. de art. 306 Cod pen. conține în norma de incriminare obligativitatea aplicării pedepsei complementare, judecătoria trebuia să dispună în consecință.
Pentru motivele ce preced, Curtea în baza art. 38515 pct. 2 lit.d Cod pen., va admite ca fondat recursul Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia Mare împotriva sentinței penale nr. 320 din 16 februarie 2011 a Judecătoriei Baia Mare, pe care o va casa sub aspectul neaplicării pedepsei accesorii și complementare și rejudecând în aceste limite :
Va aplica inculpatei G.A., pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor părintești pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale, conform art. 64 lit.d Cod penal.
În baza art. 71 Cod penal se va interzice inculpatei exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a teza a II-a, lit. b și d Cod penal de la rămânerea definitivă a hotarârii de condamnare și până la terminarea executării pedepsei.
Se vor menține restul dispozițiilor sentinței. (Judecător Delia Purice)
VI. 4. Nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului
Prin sentința penală nr. 102/26 mai 2011 pronunțată de Judecătoria Turnu Măgurele, a fost admisă, în parte, plângerea formulată de petentul T.F. împotriva ordonanței nr. 1146/P/2010 din 17.01.2011 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Turnu Măgurele, confirmată prin rezoluția nr.39/II/2/2011 din 17.01.2011 a prim-procurorului aceluiași parchet, în contradictoriu cu făptuirea G.L.
În baza art. 2781 alin. 8 lit. C cod proc. pen., a fost respinsă, ca nefondată, plângerea împotriva soluției dispuse în temeiul art. 228 alin. 6 rap. la art. 10 lit. a cod proc. pen., de confirmare a propunerii de neîncepere a urmăririi penale, împotriva făptuitoarei G.L., prentu infracțiunea prev. de art. 306 cod penal, pe care a menținut-o ca fiind legală și temeinică.
În temeiul art. 2781 alin. 8 lit. c cod proc. pen., a admis plângerea formulată împotriva soluției dispuse în temeiul art. 11 pct.1 lit. b, rap. la art. 10 lit. d cod proc. pen., de scoatere de sub urmărire penală a învinuitei G.L., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute și pedepsite de art. 307 alin. 2 cod penal cu aplic. art. 41 alin. 2 cod penal.
S-a desființat, în parte, ordonanța nr. 1146/P/2010 din 17.01.2011 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Turnu Măgurele, cât și rezoluția nr. 39/II/2/2011 din 17.01.2011 a prim-procurorului al aceluiași parchet, prin care a fost confirmată ordonanța, respectiv numai în ceea ce privește soluția de scoatere de sub urmărire penală a învinuitei G.L., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute și pedepsite de art. 307 alin. 2 cod penal au aplic. art. 41 alin. 2 cod penal și a reținut cauza spre judecare, în complet legal constituit.
S-a reținut că, în baza sentinței civile nr. 800/23.07.2010 a Judecătoriei Turnu Măgurele, petentul T.F., tatăl minorului T.L.F., are dreptul de a avea legături personale cu minorul, în sensul luării acestuia de la domiciliul numitei G.L., în fiecare sâmbătă, de la orele 10,00 și până duminică la orele 18,00 (săptămânal) cu obligația de a-l aduce pe minor la domiciuliul mamei.
Din coroborarea probelor, respectiv declarația făptuitoarei și a martorilor D.S., D.Gh.,Z.D. și Z.G., instanța a reținut că în zilele de 31.07.2010, 07.08.2010 și 14.08.2010, făptuitoarea nu i-a permis părții vătămate T.F. să aibă legături personale cu fiul său, deși partea vătămată s-a deplasat la domiciliul făptuitoarei pentru a-l lua pe minor. A motivat că nu va face acest lucru decât în prezența unui executor judecătoresc, așa cum a procedat și partea vătămată în perioada în care i-a fost încredințată minorul.
În data de 21 august 2010, partea vătămată s-a deplasat cu executorul judecătoresc la domiciliul făptuitoarei, care a permis luarea minorului de către tatăl său.
În săptămâna următoare, în ziua de 28 august 2010, partea vătămată s-a deplasat din nou la domiciliul făptuitoarei, la ora 10,00, însă nu a gasit-o pe aceasta și nici pe minor, cei doi fiind plecați la bâlciul anual din Turnu Măgurele. După 30 de minute de la plecarea părții vătămate, au venit la domiciliul făptuitoarea și minorul.
Cât privește latura subiectivă a infracțiunii, instanța a apreciat că nu poate fi reținută justificarea făptuitoarei, cum că i-a fost teamă ca partea vătămată nu-i va înapoia minorul, precum și justificarea acesteia, în sensul că minorul nu dorește să ia contact cu tatăl său.
În sprijinul acestei concluzii a fost reținut că făptuitoarea cunoștea consecințele acțiunilor sale și prevederile art. 307 cod penal, pentru că, la rândul său, formulase anterior (în cursul anului 2010) plângeri penale împotriva părții vătămate T.F., pentru săvârșirea aceleiași infracțiuni iar din declarațiile făptuitoarei s-a desprins concluzia că aceasta a urmărit, în principal, să-l trateze pe fostul soț cu același comportament pe care acesta l-a avut în perioada în care minorul a locuit cu el.
Faptul că, la fiecare dintre încercările eșuate ale părții vătămate de a lua contact cu fiul său, aceasta nu a reușit nici măcar să ia contact vizual sau să discute cu minorul, a condus instanța la concluzia cănu poate fi reținută nici justificarea făptuitoarei în sensul că minorul nu dorește să ia contact cu tatăl său.
După pronunțarea sentinței penale nr. 102/26 mai 2011, cauza a fost înregistrată pe rolul aceleiași instanțe, sub nr. 1809/329/2011 la 27 mai 2011.
Prin încheierea de ședință din data de 02 august 2011, în baza art. 334 cod proc. pen., instanța a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei reținute în sarcina inculpatei în sentința penală nr. 102/26 mai 2011, din infracțiunea prev. de art. 307 alin. 2 cod penal cu aplic. art. 41 alin. 2 cod penal în infracțiunea prev. de art. 307 alin. 2 cod penal.
S-a motivat că, pentru ca acțiunea de împiedicare să aibă relevanța penală, se cere ca aceasta să se realizeze în mod repetat, astfel ca săvârșirea mai multor acte materiale constituie o variantă simplă a infracțiunii și nu forma continuată a acesteia.
În cauză s-au luat declarații părților și au fost audiați martorii D.S., D.G., Z.D. și Z.G. (martori din lucrări) și martorul T.I., la solicitarea părții vătămate.
Inculpata a depus la dosar înscrisuri, respectiv raport de monitorizare și proces verbal încheiat la data de 21.01.2011.
Analizând materialul probator administrat în cauză, instanța reține că, prin sentința civilă nr. 800/23.07.2010 pronunțată de Judecătoria Turnu Măgurele (rămasă irevocabilă), s-a admis cererea formulată de partea vătămată ( din prezenta cauză) T.F. împotriva inculpatei (din prezenta cauză) G.L. și s-a încuviințat părții vătămate să aibă legături personale cu minorul T.L.F., născut la data de 28 aprilie 2008, în sensul de a-l lua pe minor de la domiciliul inculpatei în fiecare sâmbătă, de la orele 10,00 și până duminică la orele 18,00 (săptămânal) cu obligația părții vătămate de a-l aduce și preda pe minor la domiciliul acesteia.
Cât privește infracțiunea reținută în sarcina inculpatei, instanța reține că art. 307 alin. 2 cod penal, încriminează fapta persoanei căreia i s-a încredințat minorul prin hotărârea judecătorească, spre creștere și educare, de a împiedica în mod repetat pe oricare dintre părinți să aibă legături personale cu minorul, în condițiile stabilite de părți sau de către organul competent.
Din interpretarea dispozițiilor legale, rezultă că cerința esențială pentru ca acțiunea de împiedicare să aibă relevanța penală se cere ca acesta să se realizeze în mod repetat și după pronunțarea unei hotărâri judecătorești de încredințare a minorului.
De asemenea, mai este necesar ca împiedicarea să fie contrară condițiilor stabilite de părți sau de organul competent.
Martorii D.S. și D.G. au relatat că au însoțit pe partea vătămată la domiciliul inculpatei în zilele de 31.07.2010, 07.08.2010 și 14.08.2010, (date precizate de martorul D.G. în cursul urmăririi penale), pentru a-l lua pe minorul T.L.F.
Partea vătămată nu a reușit să-l ia pe minor, așa cum a declarat martorul D.G. în cursul urmăririi penale ( declarație pe care și-a menținut-o și în fața instanței, așa cum a declarat), pentru că inculpata a condiționat luarea minorului în prezența unui executor judecătoresc.
Din dispozițiile martorilor Z.G. și Z.D.L. instanța reține că, anterior, partea vătămată și inculpatul s-au înțeles ca minorul să fie luat în prezența unui executor și în baza unui proces-verbal întocmit de către acesta, așa cum procedase părțile și când minorul se afla la partea vătămată.
În ziua de 21 august 2010, partea vătămată a venit la domiciliul inculpatei însoțită de executorul judecătoresc iar aceasta din urmă i-a permis să-l ia pe minor.
Cât privește data de 28 august 2010, martorii D.S., D.G., Z.G. și Z.D.L. au relatat că partea vătămată nu i-a găsit acasă pe inculpată și pe minor și că astfel partea vătămată nu a putut să-l ia pe minor cu el. Martorii Z.G. și Z.D.L. au precizat însă că inculpata plecase dimineață cu minorul la bâlciul anual din Turnu Măgurele, în urma rugăminților acestuia ( care plânsese și insostase să meargă în acea zi) și că le ceruse lor să transmită părții vătămate : „ca ea este plecată la bâlci cu minorul și că încearcă să vină cu taxiul pentru a se încadra în programul stabilit”. Au transmis părții vătămate mesajul inculpatei dar partea vătămată nu a vrut să mai aștepte și a plecat.
După 20-30 de minute de la plecarea părții vătămate, așa cum a declarat martorul Z.G., a revenit inculpata, împreună cu minorul,întârzierea fiind determinată, conform celor doi martori de mijloacele de transport ( taxiul nu pleacă la drum decât după ocuparea celor 4 locuri din autoturism).
Din materialul probator administrat în cauză, și expus mai sus, instanța reține că, între părți a existat o înțelegere, intervenită anterior perioadei analizate în speță, potrivit căreia minorul să fie luat de la cealaltă parte numai în prezența unui executor judecătoresc.
Instanța apreciază că inculpata, condiționând luarea minorului de către partea vătămată de prezența unui executor judecătoresc, conform înțelegerii cu partea vătămată, nu și-a dat seama că încalcă măsurile dispuse prin sentința civilă nr. 800/23.07.2010 a Judecătoriei Turnu Măgurele și nici nu a prevăzut, nu a urmărit sau acceptat, ca astfel vor fi urmări nefavorabile creșterii și educării copilului lor.
Inculpata nu a împiedicat pe partea vătămată să aibă legături personale cu fiul lor ci a încercat, așa cum a susținut și cum a dovedit cu dispozițiile martorilor Z.G. și Z.D.L., coroborate și cu înscrisurile depuse la dosar, să protejeze pe minor.
A reieșit astfel că partea vătămată l-a vizitat pe minor la grădiniță și l-a dezbrăcat în fața copiilor pentru a vedea dacă minorul are semne pe el. După acest incident, minorul a refuzat să meargă la grădiniță, motivând că îi este teamă că va veni din nou tatăș său și îl va dezbrăca și, numai după consilierea psihologică, minorul a acceptat să meargă din nou la gradiniță.
Instanța apreciază că fapta reclamată de partea vătămată nu realizează conținutul constitutiv al infracțiunii, lipsind atât latura obiectivă (nu a fost vorba de o acțiune de împiedicare a părții vătămate de a avea legături personale cu minorul) cât și latura subiectivă, deoarece inculpata nu a prevăzut și nici nu a urmărit să împiedice minorul să aibă legături personale cu tatăl său.
Pentru aceste considerente, în baza art. 11 pct. 2 lit. a cod proc. pen., raportat la art. 10 lit. d cod proc. pen., va achita pe inculpata G.L., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 307 alin. 2 Cod penal (prin schimbarea încadrării juridice din art. 307 alin. 2 Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal).
În baza art. 192 pct. 1 lit. b cod proc. pen., va obliga pe partea vătămată T.F. să plătească suma de 200 lei, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.
CONCLUZII
Demersul inițiat prin această lucrare de licență, de a analiza infracțiunile care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială din perspectiva teoriei și practicii judiciare, ne-a permis sa formulăm câteva concluzii.
Înfracțiunea este fapta omului prin care se aduce atingere unei anumite valori sociale iar cel care a săvârșit o astfel de faptă trebuie să fie pedepsit. Această faptă devinde infracțiune numai dacă îndeplinește condițiile prevăzute de norma de incriminare pentru a fi calificată astfel.
Nu mai puțin importanți în dezvoltarea nedorită a fenomenului infracțional, sunt factorii socio-culturali, familia ocupând un rol covârșitor. Celulă de bază a societății, familia are rolul de socializare imprimând copilului un anumit standard valoric, asigurându-i o siguranță indispensabilă atingerii maturității intelectuale, sociale, culturale, precum și o identitate proprie în baza căreia va fi acceptat ca partener social, orice perturbare având efecte importante asupra copilului atât la nivelul adaptării sale la societate, cât și asupra personalității sale.
În statul nostru, familia, ca instituție și ca expresie a valorii sociale speciale pe care o constituie relațiile de familie, face obiectul unei permanente atenții și apărări pentru a se asigura în acest fel normala formare, desfășurare și dezvoltare a acestor relații de familie. În normele de conviețuire socială cu caracter moral, ca și în normele cu caracter juridic, în Codul familiei, se cuprind prescripții care prevăd drepturi și îndatoriri, prin respectarea cărora familia este ocrotită și îndrumată a se desfășura pe o linie de continuă consolidare.
Astfel, mai întâi, familia are la bază căsătoria liber consimțită între soți și este monogamă. Potrivit legii, este oprit a se căsători bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită (art. 5 C. fam.). În al doilea rând, relațiile de familie, atât relațiile între soți, cât și relațiile între părinți și copii, se bazează pe afecțiune și prietenie reciprocă. Ei sunt datori să-și acorde unul altuia sprijin moral și material (art. 2. C. fam.). Din punct de vedere al sprijinului material, un loc important îl ocupă obligația de întreținere care există între soț și soție, între părinți și copii, bunici și nepoți, frați și surori etc. În al treilea rând, familia este și trebuie să fie celula socială care ocrotește creșterea și educarea copiilor. Sub acest raport, există atât exigențele morale, cât și prevederile legii, Codul familiei.
Aceste reguli prescriu că părinții au aceleași drepturi și îndatoriri față de copii lor minori (art. 97 C. fam.). Părinții sunt datori să-și crească copii, îngrijind de sănătatea lor fizică, de educare, de invățătură și de pregătirea lor profesională (art. 101 C. fam.).
Toate aceste exigențe fac ca familia să fie o instituție socială bine închegată și de un real sprijin pentru membri ei. Întrucât aceste exigențe sunt în favoarea membrilor familiei, ele sunt, în marea majoritate a cazurilor, respectate și îndeplinite. Există, însă și situații, când pentru reglementarea relațiilor de familie, intervin normele dreptului penal, în funcție de gravitatea încălcării respective.
Una din aceste situații o reprezintă și infracțiunea de bigamie care potrivit art. 303 alin. 1 Cod penal, constă în încheierea unei noi căsătorii de către o persoană căsătorită, iar potrivit alin. 2, în fapta persoanei necăsătorite care se căsătorește cu o persoană pe care o știe căsătorită. Astfel sancțiunea constă în închisoare de la 1 la 5 ani, pentru fapta din alin. 1 și închisoare de la 6 luni la 3 ani, pentru fapta din alin. 2.
Degradarea totală a standardului de viață al marii majorități a familiilor, în special a celor cu copii numeroși, condițiile de trai, sporirea diferenței sociale, extinderea șomajului au drept consecință dezintegrarea sistemului familial. O modalitate de a completa veniturile familiei a devenit în prezent imigrarea temporară sau definitivă în țările occidentale, unde munca constituie o posibilitate de câștig mai ridicată decât în țară. Acest lucru duce la lăsarea copiilor în grija altor rude sau chiar la abandonarea lor.
Infracțiunea de abandon de familie este incriminată și sancționată de lege prin art. 305 Cod penal. Abandonul de familie este fapta persoanei care, având obligația legală de întreținere față de o altă persoană o părăsește, o alungă sau o lasă fără ajutor, expunând-o unor suferințe materiale sau morale, sau care, cu rea-credință, nu-și îndeplinește obligația legală de întreținere ori nu plătește timp de două luni pensia de întreținere stabilită pe cale judecătorească.
Săvârșirea acestei infracțiuni în oricare din variantele sale afectează relațiile de familie. Astfel de fapte sunt contrarii celui mai elementar sentiment de solidaritate și ajutor reciproc ce-și datorează membrii familiei între ei. Pericolul social pe care îl reprezintă abandonul de familie aduce atingere instituției familiei care este considerată ca valoare socială primordială în societatea românească. Astfel pentru aceste considerente, infracțiunea este incriminată și sancționată de legea penală cu închisoarea de la 6 luni la 2 ani sau amendă pentru faptele prevăzute la lit. a) și b), respectiv de la 1 la 3 ani sau amendă, pentru faptele prevăzute la lit. c) și se epuizează odata cu pronunțarea hotărârii de condamnare.
Orice proces de dezorganizare a familiei, începe cu tensiuni familiale, care se manifestă prin neînțelegeri, discordii și chiar violențe. Uneori rezultatul acestei tensiuni familiale, conduce la divorț, abandon de familie sau rele tratamente aplicate minorului.
Infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului, potrivit art. 306 Cod penal, constă în punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului, de către părinți sau de către orice persoană căreia minorul i-a fost încredințat spre creștere și educare.
Minorul face parte din categoria persoanelor cu o vulnerabilitate crescută, fiind lipsiți aproape complet de posibilități fizice și psihice de apărare, capacitate redusă de anticipare a unor acte compotamentale proprii sau ale altora, în special ale adulților. Violența împotriva minorilor se rescrie într-un model de viață familială marcată de relații tensionate, agresive, care alimentează stresul părinților abuzatori.
În ceea ce privește sancționarea infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului, aceasta constă în închisoare de la 3 la 15 ani și interzicerea drepturilor părintești sau a dreptului de a fi tutore ( art. 64 Cod penal).
O altă situație în care a intervenit normele dreptului penal, este și în cazul infracțiunii de nerepectarea a măsurilor privind încredințarea minorului. Potrivit art. 307 alin. 1 Cod penal, infracțiunea constă în reținerea de către un părinte a copilului său minor, fără consimțământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredințat minorul potrivit legii, iar potrivit alin. 2, în fapta persoanei căreia i s-a încredințat minorul prin hotărâre judecătorească, spre creștere și educare, de a împiedica în mod repetat pe oricare dintre părinți să aibă legături personale cu minorul, în condițiile stabilite de părți sau de către organul competent.
Condițiile în care minorul urmează să aibă legături cu celălalt părinte sau cu ambii părinți se stabilesc de către părți sau de organul competent, iar părintele sau persoana căreia minorul i-a fost încredințat spre creștere și educare are datoria să contribuie la menținerea și întărirea acestei legături. Prin urmare, fapta prin care un minor este îndepărtat în mod abuziv de un părinte sau de ambii părinți, fiind de natură să slăbească relațiile de familiei și să primejduiască creșterea și educarea minorului, este o faptă care prezintă pericol social și care este și trebuie sa fie incriminată. Astfel, sancțiunea constă, în ambele variante, în închisoare de la o lună la 3 luni sau amendă.
Având în vedere cele prezentate anterior suntem de părere că la momentul actual infracțiunile care aduc atingere relațiilor privind conviețuirea socială sunt destul de bine reglementate în legislația din țara noastră. Prin această lucrare am prezentat aceste infracțiuni atât din punct de vedere teoretic, cât și practic, în ultimul capitol al lucrării prezentând câte un caz concret pentru fiecare infracțiune în parte. Considerăm că infracțiunea de abandon de familie,relele tratamente aplicate minorului și nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului, ar putea fi chiar mai aspru pedepsite, deoarece prin săvârșirea acestor infracțiuni sunt afectate cel mai des copiii.
BIBLIOGRAFIE
I. Tratate, manuale, monografii, cursuri:
George Antoniu , Reflecții asupra conceptului de infracțiune, S.C.J., nr.2, 1980.
M. Basarab, V. Pașca, Gh. Mateuț, C. Butiuc,, Codul penal comentat, Partea generală, vol. I, Ed. Hamangiu, 2007.
M. Basarab, V. Pașca, Gh. Mateuț ș.a., Codul penal comentat, Partea specială, vol. II, Ed. Hamangiu, 2008.
M. Bădilă, Drept penal, Partea specială, Vol. I., Ed. Alma Mater, Sibiu, 2005.
Al. Boroi, Gh. Nistoreanu, Drept penal, Partea specială, Ed. All Beck, București, 2005.
C. Bulai, Comentariu în Practica judiciară penală, vol. III, partea specială de C. Antoniu, C. Bulai ș.a., Ed. Academiei, București, 1992.
H. Diaconescu, Drept penal, Partea specială, Ed. All Beck, București, 2005.
Dicționarul explicativ al limbii române, Ed. Academiei, București, 1975.
Vasile Dobrinoiu, Traian Dima, Drept penal, Partea generală. Partea specială, Ed. Lumina Lex, București, 2002.
V. Dongoroz, în colaborare, Explicații teoretice ale Codului penal român, Partea specială, vol. III și IV, Ed. Academiei, București, 1971 și 1972.
Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai, Rodica Mihaela Stânoiu, Victor Roșca, Explicații teoretice ale Codului penal român, vol. IV., partea specială, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1972.
I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. All Beck, București, 2000.
I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. All Beck, București, 2002.
Gheorghe Ivan, Drept penal, Partea specială, Ed. C.H. Beck, București 2009.
M. Jacotă, Curs de drept roman, Ius personarum – ius rerum „Universitatea Alexandru Ioan Cuza” Iași, 1977.
O. Loghin, A. Filipaș, Drept penal, Partea specială, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1983
O. Loghin, A. Filipaș, Drept penal român, Partea Specială, Ed. Șansa, București, 1992.
O. Loghin, T. Toader, Drept penal, Partea Specială, Ed. Șansa, București, 1994.
O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Partea specială, Casa de Editură și Presă „Șansa”, București 1998.
G. Lupșan, Dreptul familiei, Ed. Junimea, Iași, 2001.
Gheorghe Mateuț, Drept penal special. Sinteza de teorie și practică judiciară, Vol. I, Ed. Lumina Lex, București, 1999.
Guiu Mioara – Drept penal, Partea specială, Ed. Sitech, 2009.
I. Mitrofan, Cuplul conjugal-armonie și dezarmonie, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1989.
Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, I. Molnar, V. Dobrinoiu, I. Pascu, V. Lazăr – Drept penal, Partea specială, Ed. Europa Nova, București, 1999.
Ilie Pascu, Valerică Lazăr, Drept penal, Partea specială, Ed. Lumina Lex, București, 2003.
Vasile Păvăleanu, Drept penal, Partea specială, Ed. C.H.Beck, București, 2010.
Gh. Piticaru, Dreptul familiei, Universitatea „Al. I. Cuza” Iași, 1987.
Traian Pop, Drept penal, vol I, Ed. Ardealul, Cluj, 1924.
Tudor Popescu, Dreptul familiei – Tratat, vol. I și II, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1965.
Tudorel Toader, Drept penal român, Partea specială, Ediția a 4-a, revizuită și actualizată, Ed. Hamangiu, București, 2009.
T. Toader, Drept penal român, Partea specială, Ed. Hamangiu, București, 2008.
Mihail Udroiu, Dicționar de drept penal și de procedură penală, Ed. C.H.Beck, București, 2009.
Teodor Vasiliu, Codul penal comentat și adnotat. Partea generală, Ed. Științifică, București, 1972.
T. Vasiliu și colab., O. Loghin, A. Filipaș, Drept penal, Partea specială, vol. II, Ed. Științifică, București, 1992.
Maria Voinea, Familia și evoluția sa istorică, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1978.
Maria Voinea, Sociologie generală și juridică, Ed. Sylvi, București, 2000.
II. Articole, studii, sinteze, reviste:
Versavia Brutaru, Abandonul de familie , Revista de Drept penal , nr. 2, 2007.
I. Dobrinescu, Condițiile în care răpirea minorului de către unul dintre părinți constituie infracțiune, R.R.D. nr. 1/1969.
V. Dongoroz și colab., op. cit., vol. IV, p. 580; Trib. Suprem, s.pen., dec. Nr. 1363/1977, în Revista română de drept nr. 2/1979.
Î.C.C.J., s.p., d. nr. 2022/2004, Dreptul nr. 8/2005, p. 218; C.S.J., s.p., d. nr. 267/2003, I. Nedelcu, op. cit.
I.A. Munteanu, C. Cunescu, În legătură cu infracțiunea de abandon de familie săvârșită prin neîndeplinirea cu rea-credință a obligației de întreținere prevăzute de lege, R..R..D. nr. 1/1977.
I. Pop, I Cornescu, note la ord. de scoatere de sub urmărire penală din 24 iunie 1970 a Proc. Loc. Râmnicu Vâlcea, R.R.D. 6/1971.
Augustin Ungureanu, Studiu de speță, Revista de Drept nr. 1/1997.
Gh. Vizitiu, Considerații privind încadrarea juridică în materia abandonului de familie, prevăzut în art. 305 Cod penal R.R.D. nr. 2/1989.
III. Culegeri de practică judiciară :
G. Antoniu, în colab., Practica judiciară penală, vol. III, Ed. Academiei, București, 1992.
Curtea de Apel București, Secția I penală, decizia 305/1998; Comentarii de speță în Revista de Drept penal nr. 4/1999
Gheorghe Mateuț, Drept penal special. Sinteza de teorie și practică judiciară, Vol. I, Ed. Lumina Lex, București, 1999.
IV. Legislație:
Codul penal al României.
Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, M.Of.nr. 557/23 iunie 2004, Partea I.
Legea nr. 114/1996, republicată în M.Of., nr. 393/31 dec. 1997, Partea I.
Legea nr. 18/1991, republicată în M.Of. nr. 1/5 ian. 1998, Partea I, modificată și completată.
Legea nr. 319/1944, privind dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor a fost publicată în M.Of. nr. 133/10 iunie 1944.
Legea nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, publicată în M.Of. nr. 401/20 iulie 2001, Partea I.
V. Resurse web:
www.scribd.com
www.euroavocatura.ro
spete.avocatura.com
legeaz.net
BIBLIOGRAFIE
I. Tratate, manuale, monografii, cursuri:
George Antoniu , Reflecții asupra conceptului de infracțiune, S.C.J., nr.2, 1980.
M. Basarab, V. Pașca, Gh. Mateuț, C. Butiuc,, Codul penal comentat, Partea generală, vol. I, Ed. Hamangiu, 2007.
M. Basarab, V. Pașca, Gh. Mateuț ș.a., Codul penal comentat, Partea specială, vol. II, Ed. Hamangiu, 2008.
M. Bădilă, Drept penal, Partea specială, Vol. I., Ed. Alma Mater, Sibiu, 2005.
Al. Boroi, Gh. Nistoreanu, Drept penal, Partea specială, Ed. All Beck, București, 2005.
C. Bulai, Comentariu în Practica judiciară penală, vol. III, partea specială de C. Antoniu, C. Bulai ș.a., Ed. Academiei, București, 1992.
H. Diaconescu, Drept penal, Partea specială, Ed. All Beck, București, 2005.
Dicționarul explicativ al limbii române, Ed. Academiei, București, 1975.
Vasile Dobrinoiu, Traian Dima, Drept penal, Partea generală. Partea specială, Ed. Lumina Lex, București, 2002.
V. Dongoroz, în colaborare, Explicații teoretice ale Codului penal român, Partea specială, vol. III și IV, Ed. Academiei, București, 1971 și 1972.
Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai, Rodica Mihaela Stânoiu, Victor Roșca, Explicații teoretice ale Codului penal român, vol. IV., partea specială, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1972.
I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. All Beck, București, 2000.
I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. All Beck, București, 2002.
Gheorghe Ivan, Drept penal, Partea specială, Ed. C.H. Beck, București 2009.
M. Jacotă, Curs de drept roman, Ius personarum – ius rerum „Universitatea Alexandru Ioan Cuza” Iași, 1977.
O. Loghin, A. Filipaș, Drept penal, Partea specială, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1983
O. Loghin, A. Filipaș, Drept penal român, Partea Specială, Ed. Șansa, București, 1992.
O. Loghin, T. Toader, Drept penal, Partea Specială, Ed. Șansa, București, 1994.
O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Partea specială, Casa de Editură și Presă „Șansa”, București 1998.
G. Lupșan, Dreptul familiei, Ed. Junimea, Iași, 2001.
Gheorghe Mateuț, Drept penal special. Sinteza de teorie și practică judiciară, Vol. I, Ed. Lumina Lex, București, 1999.
Guiu Mioara – Drept penal, Partea specială, Ed. Sitech, 2009.
I. Mitrofan, Cuplul conjugal-armonie și dezarmonie, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1989.
Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, I. Molnar, V. Dobrinoiu, I. Pascu, V. Lazăr – Drept penal, Partea specială, Ed. Europa Nova, București, 1999.
Ilie Pascu, Valerică Lazăr, Drept penal, Partea specială, Ed. Lumina Lex, București, 2003.
Vasile Păvăleanu, Drept penal, Partea specială, Ed. C.H.Beck, București, 2010.
Gh. Piticaru, Dreptul familiei, Universitatea „Al. I. Cuza” Iași, 1987.
Traian Pop, Drept penal, vol I, Ed. Ardealul, Cluj, 1924.
Tudor Popescu, Dreptul familiei – Tratat, vol. I și II, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1965.
Tudorel Toader, Drept penal român, Partea specială, Ediția a 4-a, revizuită și actualizată, Ed. Hamangiu, București, 2009.
T. Toader, Drept penal român, Partea specială, Ed. Hamangiu, București, 2008.
Mihail Udroiu, Dicționar de drept penal și de procedură penală, Ed. C.H.Beck, București, 2009.
Teodor Vasiliu, Codul penal comentat și adnotat. Partea generală, Ed. Științifică, București, 1972.
T. Vasiliu și colab., O. Loghin, A. Filipaș, Drept penal, Partea specială, vol. II, Ed. Științifică, București, 1992.
Maria Voinea, Familia și evoluția sa istorică, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1978.
Maria Voinea, Sociologie generală și juridică, Ed. Sylvi, București, 2000.
II. Articole, studii, sinteze, reviste:
Versavia Brutaru, Abandonul de familie , Revista de Drept penal , nr. 2, 2007.
I. Dobrinescu, Condițiile în care răpirea minorului de către unul dintre părinți constituie infracțiune, R.R.D. nr. 1/1969.
V. Dongoroz și colab., op. cit., vol. IV, p. 580; Trib. Suprem, s.pen., dec. Nr. 1363/1977, în Revista română de drept nr. 2/1979.
Î.C.C.J., s.p., d. nr. 2022/2004, Dreptul nr. 8/2005, p. 218; C.S.J., s.p., d. nr. 267/2003, I. Nedelcu, op. cit.
I.A. Munteanu, C. Cunescu, În legătură cu infracțiunea de abandon de familie săvârșită prin neîndeplinirea cu rea-credință a obligației de întreținere prevăzute de lege, R..R..D. nr. 1/1977.
I. Pop, I Cornescu, note la ord. de scoatere de sub urmărire penală din 24 iunie 1970 a Proc. Loc. Râmnicu Vâlcea, R.R.D. 6/1971.
Augustin Ungureanu, Studiu de speță, Revista de Drept nr. 1/1997.
Gh. Vizitiu, Considerații privind încadrarea juridică în materia abandonului de familie, prevăzut în art. 305 Cod penal R.R.D. nr. 2/1989.
III. Culegeri de practică judiciară :
G. Antoniu, în colab., Practica judiciară penală, vol. III, Ed. Academiei, București, 1992.
Curtea de Apel București, Secția I penală, decizia 305/1998; Comentarii de speță în Revista de Drept penal nr. 4/1999
Gheorghe Mateuț, Drept penal special. Sinteza de teorie și practică judiciară, Vol. I, Ed. Lumina Lex, București, 1999.
IV. Legislație:
Codul penal al României.
Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, M.Of.nr. 557/23 iunie 2004, Partea I.
Legea nr. 114/1996, republicată în M.Of., nr. 393/31 dec. 1997, Partea I.
Legea nr. 18/1991, republicată în M.Of. nr. 1/5 ian. 1998, Partea I, modificată și completată.
Legea nr. 319/1944, privind dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor a fost publicată în M.Of. nr. 133/10 iunie 1944.
Legea nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, publicată în M.Of. nr. 401/20 iulie 2001, Partea I.
V. Resurse web:
www.scribd.com
www.euroavocatura.ro
spete.avocatura.com
legeaz.net
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Infractiuni Contra Familiei (ID: 128192)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.