Infractiunea Nou Reglementata Prin Noul Cod Penal Privind Abuzul de Incredere Privind Fraudarea Creditorilor

Cuprins

Introducere

CAPITOLUL I :

CONSIDERAȚII GENERALE ALE INFRACȚIUNII CONTRA PATRIMONIULUI

1.1. NOȚIUNEA DE PATRIMONIU

1.2. SCOPUL OCROTIRII PATRIMONIULUI

1.3. PARTICULARITĂȚI PRIVIND STRUCTURA INFRACȚIUNILOR CONTRA PATRIMONIULUI

1.4 REFERINȚE ISTORICE ȘI EVOLUȚIA INCRIMINĂRII

CAPITOLUL II. INFRACȚIUNEA DE ABUZ DE ÎNCREDERE PRIN FRAUDAREA CREDITORILOR

2.1 NOȚIUNE

2.2 OBIECTUL INFRACȚIUNII

2.3 SUBIECȚII INFRACȚIUNII

2.4 LATURA OBIECTIVĂ

2.5 LATURA SUBIECTIVĂ

2.6 FORMELE INFRACȚIUNII

2.7 PEDEAPSA

CAPITOLUL III. METODOLOGIA INVESTIGĂRII INFRACȚIUNILOR DE ABUZ DE ÎNCREDERE PRIN FRAUDAREA CREDITORILOR

4.1 PROBLEMELE PE CARE TREBUIE SĂ LE CLARIFICE CERCETAREA INFRACȚIUNILOR CONTRA PATRIMONIULUI

4.2 ACTIVITĂȚI CARE SE ÎNTREPRIND PENTRU ADMINISTRAREA PROBELOR.

4.3 EFECTUAREA ACTELOR DE URMĂRIRE PENALĂ

CAPITOLUL IV. ASPECTE DE DREPT COMPARAT

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

Introducere

Cunoscută și incriminată atât în vechile reglementări penale cât și în Noul Cod penal, distrugerea reprezintă una din infracțiunile care aduc pagube patrimoniului public și privat, dar poate leza și relațiile sociale ce ocrotesc viața, integritatea corporal și sănătatea persoanelor.

Abuzul de încredere privind fraudarea creditorilor face parte din categoria infracțiunilor contra patrimoniului. În Constituția României se arată că „proprietatea este publică sau privată”, aceasta fiind garantată și ocrotită prin prevederile legale și aparține statului ori unităților administrativ-teritoriale. Proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de prevederile legale, indiferent de titular.

Noțiunea de „patrimoniu” are o sferă mai largă decât noțiunea de „proprietate”, pentru că patrimoniul include atât proprietatea cât și totalitatea drepturilor și obligațiilor care au valoare economică.

După cum se știe, ocrotirea patrimoniului și a tuturor relațiilor patrimoniale este asigurată, în principal, de dreptul civil, administrativ, dreptul muncii și în subsidiar, de dreptul penal.

Aceasta nu înseamnă că ocrotirea penală are o însemnătate mai redusă numai pentru faptul că intervine numai atunci când se dovedesc ineficiente celelalte mijloace juridice nepenale sau extrajudiciare.

În cadrul acestei lucrări am hotărât să studiem mai aprofundat infracțiunea nou reglementată prin Noul Cod penal privind abuzul de încredere privind fraudarea creditroilor, ce face parte din cadrul infracțiunilor contra patrimoniului.

Astfel că în primul capitol vom defini câteva noțiuni introductive precum patrimoniu, infracțiuni contra patrimoniului.

În cel de-al doilea capitol dezbate infracțiunea de abuz de încredere privind fraudarea creditroilor astfel cum este această prevăzută de normele Noului Cod penal. În cel de-al treilea capitol vom dezbate regulile tactice și fazele cercetării la fața locului.

În cel de-al patrulea capitol al lucrări sunt prezentate câte din prevederile altor aspect cu privire la infracțiunile contra patrimoniului.

CAPITOLUL I : CONSIDERAȚII GENERALE ALE INFRACȚIUNII CONTRA PATRIMONIULUI

NOȚIUNEA DE PATRIMONIU

Practica îndelungată a societății umane, cel puțin până în zilele noastre, a arătat că proprietatea privată reprezintă aceea formă ce asigură condițiile cele mai bune de a manifesta libertatea economică, determinând decisiv majorarea calitativă a vieții materiale și spirituale a individului.

Libertatea economică oferă șansa proprietarului de a adopta decizii personale în orice problemă ce face referire la acțiunile sale de natură economică. Exercitarea pe deplin a atributelor dreptului de proprietate constituie fundamental libertății economice.

Acolo unde proprietatea este despersonalizată prin socializarea ei ori prin măsuri economice de natură dictatorială, libertatea de inițiativă este îngrădită si chiar lichidată, având ca efecte înstrăinarea indivizilor de procesele economice în general, de producție în special, iar proprietatea încetează de a mai fi o sursa de venituri, de rentabilitate.

Comunismul a dorit însă să despartă omul de legătura sa directă cu produsul său, cu bunul său, cu animalul său, în anumite cazuri chiar cu familia sa, cu ei, rămânând dezinteresat, să poată concepe comunitatea ca pe o entitate superioară, subordonându-se ei cu totul. De aceea, fiecare s-a simțit constrâns, frustrat când i s-a luat, fiindcă n-a putut concepe comunitatea. Ca atare i-a dispărut pofta de a mai produce sau crea și neputându-se simți ca adevărat stăpân peste bunul comun, s-a simțit alienat, înstrăinat, condus zilnic, rob.

Proprietatea, având în vedere subiectul său, poate aparține fie indivizilor, fie unor grupuri constituite pe baza unor interese comune, de tipul asociațiilor, cooperativelor, societăților comerciale, etc. Ea poate aparține și statului, în calitate de producător și consumator și nu ca factor politic, de putere.

Din cele ce preced rezultă că în decursul istoriei proprietatea a ființat, există și se va dezvolta sub forma proprietății privat-particulare și a celei de stat, publice.

Promovarea unor concepții moderne cu privire la formele de proprietate menționate va determina transformarea acestora într-o sursă reală de motivații pentru subiecții dreptului de proprietate de a avea un comportament economic adecvat, benefic, rentabil, atât pentru ei, cât și pentru societate.

Și în România de după evenimentele din decembrie 1989 au fost întreprinse măsuri politico-juridice și administrativ-organizatorice pentru restaurarea întregii proprietăți, în deplină concordanță cu principiile unui stat de drept, așa cum se dorește să devină țara noastră, și ale unei economii de piață prospere.

În acest context este în curs de desfășurare procesul amplu de extindere a proprietății private, atât individuală cât și asociativă, de limitare treptată și în mod echilibrat a proprietății publice, de dezvoltare continuă a proprietății mixte.

Crearea unor condiții prielnice reale de dezvoltare armonioasă a acestora, ar fi de natură să sporească valorificarea superioară a resurselor materiale și umane de care dispunem, în vederea obținerii unor beneficii stimulative pentru redresarea economiei naționale.

Totodată, ar asigura în timp construirea mecanismelor și structurilor economice de piață și, pe cale de consecință, întrevederea unor posibilități reale privind protecția socială a populației. Avem în vedere, în mod deosebit, problema șomajului, până nu se cronicizează, și nivelul de trai decent al tuturor categoriilor de cetățeni (salariați, studenți, elevi, militari în termen, dar mai ales pensionari).

Legile adoptate până în prezent, măsurile organizatorice întreprinse de guvernele ce s-au succedat la puterea executivă au abordat sau abordează direct sau experimental, tot mai mult laturile esențiale ale acestui vast proces reformator pe care îl parcurge România de astăzi. Sunt menționate, printre altele, Decretul-lege privind organizarea și desfășurarea unor activități economice pe baza liberei inițiative, Decretul-lege privind unele măsuri pentru stimularea țărănimii, Legea privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome si societăți comerciale, Legea fondului funciar, Legea privind societățile comerciale, Legea privatizării și nu în ultimul rând Constituția României care consacră proprietatea ca fiind publică sau privată.

Conform Codului Civil ,, patrimoniul este definit ca fiind totalitatea drepturilor și obligațiilor patrimoniale aparținând unei persoane fizice sau juridice determinată, privite ca o sumă de valori active si pasive, strâns legate intre ele.

În ceea ce privește conținutul raportului juridic civil, acesta este format din drepturile subiective și obligațiile corelative ce iau naștere în favoarea și, respective în sarcina subiectelor acestui raport juridic civil. Una dintre cele mai importante, clasificări ale drepturilor și obligațiilor subiective civile, o reprezintă clasificarea în drepturi și obligații patrimoniale și drepturi și obligații nepatrimoniale. Codul Civil folosește noțiunea de patrimoniu în mai multe texte, mai cu seamă în material dreptului succesoral.

Conform Noul Cod penal, noțiunea de ,,patrimoniu,, este mai clară decât noțiunea de ,, proprietate, incluzând nu doar proprietatea , ci și totalitatea drepturilor și obligațiilor ce au valoare economic. Înțelegând să ocrotească patrimonial, legiuitorul penal nu are în vedere o universalitate de bunuri, ci doar bunurile material în individualitatea lor, bunuri susceptibile de a fi sustrase, dilapidate, distruse, tăinuite etc.

SCOPUL OCROTIRII PATRIMONIULUI

Ocrotirea patrimoniului prin prevederile de drept penal a reprezentat dintotdeauna un obiectiv important al oricărei sistem de drept, patrimoniul constiuind în acest context, o componentă prioritară a vieții de fiecare zi a persoanei fizice ori a persoanei juridice, de care depinde atât satisfacerea cerințelor necesare, dar mai ales prosperitatea, la nivel individual, dar și micro și macrosocial.

Legislația penală din România, în contextul legislațiilor penale moderne europene, a pastrat, pe parcursul timpului, printre cele mai importante norme juridico-penale, infracțiunile contra proprietății ( de pildă în Codul Cuza) ori infracțiunile contra patrimoniului ( de pildă Codul Carol al – III-lea).

În Codul penal român, de la 1969, cu modificările și completările ulterioare, aceste infracțiuni au fost transpuse într-un singur titlu ,, Infracțiuni contra patrimoniului,, după ce în legislația penală anterioară fuseseră transpuse în 2 titluri diferite, și anume ,, Infracțiuni contra avutului personal ori particular,, și ,, Infracțiuni contra avutului obștesc,,.

În Noul Cod penal, normele de incriminare a faptelor ilicite săvârșite contra patrimonului sunt sistematizate în 5 capitole, luând în considerare situațiile de fapt în care se pot găsi bunurile ca enități patrimoniale, cât și caracterul ori natura acțiunilor ilicite prin care pot fi schimbate acteste situații de fapt.

De altfel, această sistematizare nu constituie o premieră pentru legislația penală din țara noastră, ci mai degrabă o revenire la tradiție – Codul penal de la 1864 sistematiza crimele și delictele proprietății pe nouă secțiuni, Codul penale de la 1936 sistematiza crimele și delictele contra patrimoniului în Titlul XIV ce cuprindea patru capitol.

Noul Cod penal, prevede:

infracțiunile de furt în capitolul I

infracțiunile de tâlhărie, tâlhărie calificată și piraterie în capitolul II

capitolul III cuprinde dispoziții incriminatoare ale unor fapte contra patrimoniului care sunt săvârșite prin nesocotirea încrederii

cel de-al patrulea capitol cuprinde fraudele patrimoniale săvârșite prin sisteme informatice și prin mijloace de plată electronice, iar ultimul capitol, capitolul V, prevede infracțiunile de distrugere și tulburare de posesie.

PARTICULARITĂȚI PRIVIND STRUCTURA INFRACȚIUNILOR CONTRA PATRIMONIULUI

Obiectul juridic principal constă în relațiile sociale referitoare la patrimoniul public sau privat. Obiectul juridic secundar constă în relațiile sociale referitoare la posesia asupra bunurilor, încrederea și buna-credință pe care trebuie să se bazeze relațiile sociale cu caracter patrimonial.

Obiectul material. Bunul care poate constitui obiect material al acestor infracțiuni se caracterizează în cazul fiecăreia dintre ele prin anumite trăsături, un bun mobil aflat în posesia ori detenția altuia, în cazul infracțiunii de furt, un bun mobil al altuia aflat în posesia făptuitorului sub orice titlu etc.

Subiect activ poate fi, de regulă, orice persoană, legea necondiționând existența lor de vreo calitate specială a făptuitorului. În cazul unora dintre infracțiunile contra patrimoniului, subiectul activ este calificat.

Participația penală este posibilă, de regulă, sub toate formele.

Latura obiectivă. Elementul material se realizează, pentru majoritatea infracțiunilor contra patrimoniului, printr-o acțiune constând în luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, în cazul furtului, și buna-credință pe care trebuie să se bazeze relațiile sociale cu caracter patrimonial.

Obiectul material. Bunul care poate constitui obiect material al acestor infracțiuni se caracterizează în cazul fiecăreia dintre ele prin anumite trăsături, un bun mobil aflat în posesia ori detenția altuia, în cazul infracțiunii de furt, un bun mobil al altuia aflat în posesia făptuitorului sub orice titlu etc.

Subiect activ poate fi, de regulă, orice persoană, legea necondiționând existența lor de vreo calitate specială a făptuitorului. În cazul unora dintre infracțiunile contra patrimoniului, subiectul activ este calificat.

Participația penală este posibilă, de regulă, sub toate formele.

Latura obiectivă. Elementul material se realizează, pentru majoritatea infracțiunilor contra patrimoniului, printr-o acțiune constând în luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, în cazul furtului, furtul săvârșit prin întrebuințarea de violențe sau amenințări, în cazul tâlhăriei, furtul comis, prin violență sau amenințare, de către o persoană care face parte din echipajul sau din pasagerii unei nave aflate în marea liberă, al bunurilor ce se găsesc pe acel vas sau pe o altă navă, în cazul pirateriei, conform Noului Cod penal, însușirea, dispunerea sau folosirea, pe nedrept, a unui bun mobil al altuia, de către cel căruia i-a fost încredințat în baza unui titlu și cu un anumit scop, în cazul abuzului de încredere, conform art. 238 din Noul Cod penal, fapta persoanei care, în frauda creditorilor falsifică, sustrage sau distruge evidențele debitorului ori ascunde o parte din activul averii acestuia, în cazul bancrutei frauduloase conform art. 241 din Noul Cod penal etc.

Elementul material poate fi realizat și printr-o inacțiune constând în:

Nerestituirea bunului, în cazul infracțiunii de abuz de încredere;

Neluarea măsurilor necesare preîntâmpinării prejudiciului la gestiunea frauduloasă;

Nepredarea bunului găsit, la însușirea bunului găsit.

Unele infracțiuni au conținuturi alternative, elemental material putându-se realize prin săvârșirea oricăreia din acestea, de pildă, însușirea, dispunerea pe nedrept ori refuzul de restituire a bunului în cazul abuzului de încredere, distrugerea, degradarea, aducerea în stare de neîntrebuințare în cazul infracțiunilor de distrugere, etc.

Urmarea imediată constă în pricinuirea unei pagube.

Raportul de cauzalitate dintre faptă și urmare trebuie să existe.

Latura subiectivă. Infracțiunile contra patrimoniului se săvârșesc cu intenție, care poate fi directă sau indirectă, cu excepția distrugerii din culpă. Latura subiectivă include uneori și un scop special urmărit de către făptuitor, constând, de exemplu, în scopul însușirii bunului, în cazul furtului.

Formele infracțiunii. Actele de pregătire nu sunt sancționate, conform regulii generale. În cazul infracțiunii de tâlhărie, dacă actele de pregătire sunt realizate de un terț, iar autorul s-a folosit de acestea la săvârșirea tâlhăriei, acestea vor constitui acte de complicitate anterioară.

Tentativa imperfectă este posibilă și incriminată, de pildă în cazul infracțiunii de furt, în timp ce tentativa perfectă nu este posibilă.

Infracțiunea se consumă în momentul producerii faptei socialmente periculoasă. De pildă, infracțiunea de furt se consumă în momentul în care se produce împosedarea făptuitorului, indiferent de durata stăpânirii bunului – teoria apropriațiunii – sau în momentul utilizării vehicului sustras.

Unele infracțiuni pot îmbrăca forma continuă sau continuată, situație în care, în afara momentului consumării, există și un moment al epuizării.

Modalității agravante. În cazul unora dintre dintre infracțiunile contra patrimoniului, legea prevede, în afara formei simple, și forme agravante. Astfel, în cazul infracțiuniilor de furt, distrugere, tâlhărie, piraterie, înșelăciune etc., sunt prevăzute și modalități agravate.

Circumstanțele ce atribuie acestor infracțiuni caracter agravbat face referire fie la obiectul material ori la subiectul infracțiunii, fie la latura obiectivă.

Formele agravate ale infracțiunilor contra patrimoniului sunt sancționate cu pedeapsa închisorii, care are însă limite mai ridicate, iar unele cazuri și cu pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi.

Sancționare. Infracțiunile contra patrimoniului, neprezentând același grad de pericol social, sunt prevăzute cu pedepse diferite.

Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu pentru majoritatea infracțiunilor îndreptate contra patrimoniului. Acțiunea penală se pune în mișcare doar la plângerea prealabilă a persoanei vătămate în cazul următoarelor infracțiuni:

Faptele prevăzute de art. 228, 229, 230 Noul Cod Penal, săvârșite între membri de familie, de către un minor în paguba tutorelui ori de cel ce locuiește împreună cu persoana vătămată ori este găzduit de aceasta;

Abuzul de încredere;

Distrugerea;

1.4 REFERINȚE ISTORICE ȘI EVOLUȚIA INCRIMINĂRII

Cercetarea delictelor private prezintă importanță deosebită, datorită, în primul rând, faptului că acestea sunt izvoarele obligațiunilor delictuale și, în al doilea rând, deoarece în multe situații, plecându-se de la naumite delicte, s-a ajuns la recunoaștere unor contracte ori cvasi-contracte.

Terminologia juridică utilizată în materia delictelor private prezintă totodată un interes special pentru cercetătorii dreptului roman, deoarece aceasta este în măsurî să ne arate fizionomia diecărui delict privat, în cadrul evoluției pe care a cunoscut-o. Evoluția reglementării delictelor private din epoca primitivă a Romei, când stăpânirea nu juca un rol important, până în epoca clasică, în care delcitele tind să devină publice, este oglindită de o terminologie juridică proprie.

Noțiunea furtului a evoluat în decursul secolelor ca și sancțiunea sa.

În epoca primitivă a Romei, furtul era un delict privat, care dădea dreptul victimei să recurgă la răzbunarea individuală apoi la o compozițiune bănească.

În epoca clasică, furtul tinde să devină un delict public.

Urmărind evoluția istorică a noțiunii de furt putem să distingem câteva momente mai importante:

Furtul înainte de Legea celor XII Table

Furtul în Legea celor XII Table

Reformele pretorului

Furtul în dreptul clasic.

Se pare că la origine, conform cutumelor anterioare Legii celor XII Table, se autoriza răzbunarea privată în cazul lui fur manifestus precum și percheziției lance licioque.

Fur manifestus este hoțul suprins ținând încă în mână lucrul furat, precum și cel ce este descoperit în urma unei percheziții lance et licio. În practică, hițul, fie că era prins asupra faptului înainte de a ascunde lucrul furat, fie că lăsa urme clare de natură să permită identificarea casei în care a intrat.

În acest din urmă caz, victima delictului nu putea intra imediat în casa celui bănuit că ar fi comis furtul, ci trebuia să procedeze la o percheziție solemnă, care presupunea, în primul rând, o vestimație specială.

Victima furtului poartă un simplu brâu (licium), iar în mână ține o farfurie (lanx). Victima se prezenta în acest fel pentru a nu putea fi acuzată că ar fi introdus în casa celui urmărit lucrul furat.

O altă condiție cerută de percheziția lance et licio era prezența martorilor care înconjurau casa, păzind toate ieșirile prin care s-ar fi putut scoate obiectul furat. Descoperirea obiectului în casa celui urmărit era asimilată cu prinderea asupra faptului.

Legea celor XII Table introduce un sistem mai complet și mai perfecționat de sancționare a furtului. Legea decemvirală pedepsește delictul de furt, indiferent dacă hoțul a fost prins asupra faptului sau nu. S-a menținut împotriva lui fur manifestus sistemul cutumiar, conform căruia delicventul cădea în puterea păgubașului, dar, în același timp, se prevedea și intervenția magistratului.

În situația în care autorul furtului era un om puber, era bătut cu nuiele și addictus de către magistratul păgubașului, care îl putea vinde ca sclav trans Tiberim. Delicventului i se lăsa totuși posibilitatea de a se înțelege cu victima, dacă aceasta voia să îi muncească un anumit număr de zile sau să îi plătească o sumă de bani.

În 2 situații, delicventul om liber puber putea fi omorât, și anume:

Când furtul era săvârșit în timpul nopții;

Când furtul era săvârșit în timpul zilei, dar delicventul era înarmat și se apăra pentru a nu fi prins. În acest din urmă caz se cerea ca victima furtului să cheme vecinii, pentru ca aceștia să ia cunoștință de modul în care a fost comisă fapta.â

Delicventul om liber impuber era bătut cu nuiele, urmând ca magistratul să decidă asupra modului de recuperare a prejudiciului.

Dacă autorul furtului era un sclav, acesta era invariabil pedepsit cu moartea prin aruncarea de pe Stânca Tarpeiană.

Legea celor XII Table completează sistemul cutumiar prin introducerea noțiunii de furtum nec manifestum. Furtum nec manifestum presupune că hoțul nu a fost prins asupra faptului. Victima furtului intentează în acest caz actio furti, al cărei obiect este îndoitul pagubei suferite. În dreptul clasic, actio furti se va numi actio furti nec manifesti, pentru a o deosebi de acțiunea pretoriană furti manifesti.

În afară de percheziția lance et licio, legea decemvirală mai cunoaște și o percheziție nesolemnă, ce atrage după sine sancțiunea printr-o acțiune la triplu contra detentorului, actio furti concepti. Această acțiunea se dă contra detentorului, indiferent dacă este sau nu vinovat, spre deosebire de situația în care se aplică sancțiunea lui fur manifestus, când se cere, pe lângă respectarea unor forme solemne, și dovedirea vinovăției detentorului.

O acțiune specială, actio furti oblati, privitoare la lucrul furat și oferit, se dădea celui ce cumpăra cu bună-credință un lucru furat. Prin această acțiune, cumpărătorul de bună-credință cerea întritul sumei plătite celui care i-a furnizat lucrul.

Prin reformele sale, pretorul a realizat unificarea sancțiunii delictilui de furt. Dispozițiile Legii celor XII Table ne înfățișează 2 sisteme de reprimare a furtului, primul prezentând un pronunțat caracter arhaic, datând din epoca în care domnea justiția privată, pe când celălalt, de dată mai recentă, introduce sistemul compozițiunii legale.

Unificarea sancțiunii furtului de către pretor a fost facilitată de utilizarea compozițiunii voluntare private. Legea celor XII Table prevede că delicventul poate să evite vânzarea sa ca sclav trans Tiberium prin plata unei sume de bani. Întrucât în lege nu se stabilea nici o limită a compozițiunii, victima furtului putea pretinde de la delicvent orice sumă de bani egală cu împătritul lucrului furat. Acest obicei a fost consacrat de către pretor. Magistratul acorda victimei o acțiune împotriva delicventului, fixând cuantumul condamnării la cvadruplu.

O altă inovație a pretorului constă în faptul că hoțul prins asupra faptului are dreptul să își conteste vina, astfel încât vechea addictio este înlocuită cu un adevărat proces.

Data la care a fost creată actio furti manifesti nu este cunoscută, dar ea nu poate fi anterioară sfărșitului republicii.

Sancțiunea lui furtum nec manifestum, realizată prin actio furti nec manifesti, continuă să poarte asupra dublului valorii lucrului furat.

În urma adoptării legii Aebutia, percheziția solemnă a dispărut, menținându-se percheziția nesolemnă, cu importante schimbări aduse de către pretor. Pretorul menține actio furti concepti pentru cazul în care lucrul a fost descoperit la detentor în prezența martorilor, dar desigur fără respectarea unor forme solemne. De asemenea, s-a păstrat și actio furti oblati pentru a asigura detentorului șansa de a se îndrepta împotriva aceluia ce i-a remis un lucru furat.

În același timp, pretorul a creat acțiunea furti non exhibiti și actio furti prohibiti.

Prin actio furti non exhibiti, pretorul forța pe acela la care se găsea prin percheziție un lucru furat, să îl prezinte magistratului pentru a putea face posibilă intentarea de către victimă a acțiunii în revendicare. Această acțiune avea ca obiect obținerea îmătritului valorii prejudiciului cauzat.

Ceea de-a doua acțiune, furti prohibiti, era dată contra aceluia ce refuza să se supună la percheziția nesolemnă și purta de asemenea asupra împătritului. Actio furti prohibiti era acordată oricărei persoane care avea interesul să o intenteze și nu doar proprietarului.

În dreptul clasic noțiunea de furt dobândește trei caracterstici, așa cum prevede următoarea definiție: „ furtum est contrectatio rei fraudulosa lucri faciendi gratia vel ipsius rei vel etiam usus eius possessionisve”.

Furtum este contrectatio, de unde reiese că în această epocă, furtul nu constă doar într-o sustragere ca în dreptul vechi, ci poate consta în mânuirea, utilizarea sau atingerea lucrului altuia.

Contrectatio rei desemnează ceea ce astăzi înțelegem prin fapte ca escrocheria ori abuzul de încredere. Astfel, comodatarul ori depozitarul ce vinde un lucru primit pentru folosință ori pentru păstrare, comite în zilele noastre un abuz de încredere, pe când romani vedeau în acest fapte un furt.

În definiția de mai sus „ furtum est contrectatio rei fraudulosa lucri faciendi gratia vel ipsius rei vel etiam usus eius possessionisve”, pentru a avea furtum ipisus rei este nevoie ca lucrul să aparțină unui proprietar. Astfel, cel ce fură un lucru sacru, nu comite delictul de furt, ci un sacrilegiu. De asemenea, este nevoie ca lucrul să aparțină unui proprietar în momentul în care este atins. Găsirea unei comori, de exemplu, nu cosntituie furt.

Pe lângă furtul care poartă însuși lucrului, dreptul clasic mai cunoaște și furtum usus. Comite furtul uzului cel ce utilizează lucrul altuia, cu toate că nu are dreptul, cum este cazul depozitarului ce utilizează un lucru al deponentului, pe care îl are în păstrare.

Furtum possessionis este comis de către însuși proprietarul asupra lucrului său. Astfel este cazul debitorului care își reia lucrul dat ca garanție creditorului său.

Delictul de furt presupunea, de asemenea, scopul de a obține un folos. Când cineva ucide un sclav sau ia lucrul altuia în scopul de a-l distruge, nu comite un furt și, prin urmare, va fi sancționat pentru alt delict.

Intenția de a realiza o îmbogățire este cerută în epoca clasică numai în anumite situații, pentru ca în vremea lui Justinian să devină o condiție generală a furtului.

O altă condiție constă în aceea că lucrul trebuie să fie luat fără voia stăpânului. Datorită acestui fapt, lucrul ce n aparține nimănui, nu poate să fie obiect al furtului.

Distincția dintre furtum manifestum și furtum nec manifestum este adesea consemnată în textele dreptului clasic. Conform definiției lui Sabinus „ furtum manifestum presupune prinderea delicventului asupra faptului. Autorii nu sunt de accord asupra momentului până la care durează flagrantul delict.

După opinia lui Sabinus, situația se prelungește până în momentul în care lucrul este dus la destinație. Potrivit altei opinii, care restrânge sfera noțiunii de furtm manifestum, hoțul trebuie prins la locul în care furtul a fost comis.

În fine, unii autori au considerat că este suficient ca hoțul să fie văzut ținând lucrul. S-a impus, în final, punctul de vedere conform căruia furtul este flagrant ori de câte ori delicventul este prins în timp ce comite furtul sau înainte de a fi ajuns la destinație.

Furtul este nec manifestum când hoțul nu a fost prins imediat, dar există probe că furtul a fost comis de către el.

În dreptul clasic, se degajează și ideea juridică de complicitate la la comiterea unui furt. Complicele era pedepsit ca și autorul principal, dar împotriva lui nu putea fi intentată condictio furtiva.

Obiectul acțiunilor furti manifesti și furti nec manifesti constă în dreptul de a îl face pe delicvent să plătească o sumă de bani, sumă ce nu are numai semnificația reparării prejudiciului cauzat prin fapta delictuală.

În scopul obținerii reprarării prejudiciului cauzat, victima are la dispoziție o acțiune specială, care se adaugă mijloacelor de drept folosite pentru sancționarea prprietății. Această acțiune este condictio ex causaq furtiva, cunoscută în lucrările moderne sub denumirea de condictio furtiva.

Inițial, condictio furtiva era acordată numai în caz de furtum improprium – fără sustragere – , pentru că se socotea că în caz de subpretio, victima era suficient protejată prin prevederile legale.

Atinia care interzicea uzucaparea lucrurilor sustrase și, prin urmare, proprietarul avea oricând șansa de a intenta acțiunea în revendicare. Folosirea unei condictio, cu alte cuvinte a unei acțiuni persoanle, de către o persoană care nu și-a pierdut calitatea de proprietar, constituie bineînțeles o anomalie. Gaius explică această stare de lucruri prin faptul că romanii urau furtul în mod deosebit.

Am văzut că furtul nu împiedică mereu dobândirea proprietății prin uzucapiune, chiar după adoptarea legii Atinia. Întradevăr, în situația futurlui prin sustragere, proprietarul lucrului mobil pierdea dreptul de proprietate, astfel încât nu mai putea intenta acțiunea în revendicare. Este prin urmare firesc să se acorde victimei o acțiune persoanlă, prin care să apară în calitate de creditor al lucrului care i-a aparținut odinioară.

Spre deosebire, de acțiunea în revendicare, condictio furtiva putea fi intentată chiar și atunci când lucrul piere fără vina hoțului, în virtutea principiului că hoțl este asimilat întotdeauna cu debitorul pus în întârziere: fur semper moram facere videtur. Suma pe care reclamantul o putea cere prin condictio furtiva era egală cu ceea mai mare valoare pe care lucrul a avut-o în perioada de la comiterea furtului până la intentarea acțiunii. Hoțul răspunde, în cazul acestei aacțiuni pentru toate prejudiciile cauzate prin comiterea furtului. Condictio furtiva este dată împortiva moștenitorilor hoțului, chiar dacă aceștia nu dețin lucrul.

Legislațiile penale din toate timpurile și din toate orânduirile sociale au incriminat și sancționat sever infracțiunile săvârșite împotriva averii particulare.

Ca o împotrivire față de cei ce-și durau fabuloase averi din spolierea celor exploatați, activitățile infracționale împotriva patrimoniului spoliatorilor au luat, încă de la începutul orânduirii feudale, forma asociațiilor organizate în bande, care purtau diferite denumiri și care au dăinuit și continuă să dăinuiască evoluate și în orânduirea capitalistă.

Cadrul infracțiunilor contra avutului era oarecum limitat în legiuirile penale din orânduirea sclavagistă, a sporit mereu în timpul orânduirii feudale, pentru a ajunge la o adevărată hipertrofie în societatea capitalistă, care, în domeniul infracțiunilor patrimoniale a oferit și continuă să ofere puternici factori criminogeni și să solicite mereu ingeniozitatea infractorilor și a așa-zișilor oameni de afaceri.

În privința sancțiunilor, toate legiuirile penale din orânduirile cu exploatare de clasă s-au caracterizat prin pedepse de o asprime fără margini. Pedeapsa cu moartea era aplicată în majoritatea cazurilor, uneori de la prima faptă, alteori în caz de recidivă.

Legislațiile penale, menținând categoria infracțiunilor patrimoniale, au conceput, pentru prima oară, împărțirea acestora în două grupuri distinct prin obiectul lor juridic generic, infracțiuni contra avutului public sau privat (proprietății socialiste) și infracțiuni contra avutului personal și particular (proprietate privată). Această divizare era necesară față de specificul orânduirii la temelia căreia se găsește avutul obștesc.

Vechile legiuiri penale, începând cu pravilele lui Vasile Lupu curpinse în Cartea pentru învățături, din anul 1646 și Matei Basarab Îndreptarea legii, din anul 1652 și terminând cu condicele penale ale lui A. Sturza din anul 1826 în Moldova și a lui B. Știrbei în anul 1850 în Muntenia, conțineau prevederi referitoare la infracțiunile privind patrimoniul.

Codul penal român de la 1864, compilat aproape în întregime după codul penal francez, conținea în capitolul privitor Ia „Crime și delicte contra proprietăților” dispoziții copiate, în mare majoritate, din codul penal prusian (art. 306-380). În Codul de la 1864 în grupul infracțiunilor contra proprietății erau incluse și unele infracțiuni care aveau numai indirect legătură cu ocrotirea avutului.

Codul penal român de la 1936 prevedea inițial, în Cartea II, titlul XIV infracțiunile contra avutului în genere, sub denumirea de „Crime și delicte contra patrimoniului” (art. 524-573); ulterior însă, după instaurarea noii orânduiri sociale, a fost introdus la 1950 în titlul XIV un capitol nou, cu denumirea de „Unele infracțiuni contra avutului obștesc” (art. 536 -536 ) care au primit diferite modificări în anii următori.

În Codul penal de la 1936 cadrul infracțiunilor contra patrimoniului a fost restrâns la limitele sale firești, toate infracțiunile care fuseseră în mod nepotrivit înglobate acestui cadru în Codul de la 1864 fiind așezate în alte despărțăminte corespunzătoare obiectului lor juridic.

În raport cu aceste precedente legislative cadrul infracțiunilor contra avutului personal sau particular a primit în Codul penal în vigoare o reglementare superioară. Au fost eliminate unele infracțiuni care nu priveau în principal relațiile sociale de ordin patrimonial (exemplu: abuz de încredere profesional comis de avocați, fraudarea creditorilor, înșelăciune în emigrare, nerespectarea drepturilor de autor, jocul de noroc) unele dintre aceste fapte fiind scoase din sfera dreptului penal, altele așezate în grupul de infracțiuni corespunzător obiectului lor juridic. Pe de altă parte, au fost introduse în cadrul infracțiunilor patrimoniale faptele care privesc în principal relațiile sociale de ordin patrimonial, cum sunt faptele de furt care produc pericol public săvârșite cu intenție sau din culpă (atingerea adusă bunurilor în cazul acestor fapte fiind urmarea imediată și efectivă, pe când pericolul public apare numai ca o posibilitate ce amenință, deci ca o eventuală și indirectă urmare), și fapta de tăinuire de bunuri (și prin această faptă se aduce imediat și efectiv o atingere relațiilor sociale de ordin patrimonial și numai indirect și eventual o stânjenire în desfășurarea cursului justiției).

Remarcăm, pe de altă parte, că în Codul penal de la 1968 cadrul infracțiunilor contra avutului personal sau particular pare, formal, mult mai restrâns decât cadrul aceleiași categorii de infracțiuni din codul penal anterior. În realitate nu ne găsim în fața unei diminuări substanțiale a cadrului infracțiunilor, ci a unei concentrări a acestora în texte incriminatoare mai cuprinzătoare, așa încât fapte care în codul anterior se încadrau în texte diferite, în codul actual sunt cuprinse în același text, care își găsesc, deopotrivă, o corectă încadrare (de exemplu s-a dat o redacțiune mai cuprinzătoare infracțiunilor de furt, tâlhărie, gestiune frauduloasă, înșelăciune, însușirea bunului găsit).

CAPITOLUL II. INFRACȚIUNEA DE ABUZ DE ÎNCREDERE PRIN FRAUDAREA CREDITORILOR

2.1 NOȚIUNE

Abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor reprezintă infracțiunea care constă în fapta persoanei de a înstrăina, de a ascunde, de a deteriora ori de a distruge, în parte sau în tot, bunuri ori valori din patrimoniul său ori de a invoca acte ori datorii fictive cu obiectivul de a frauda creditorii.

Constituie formă asimilată a infracțiunii fapta persoanei care, știind că nu va putea să plătească, achiziționează servicii sau bunuri ce provoacă o pagubă creditorului.

Reprezintă o variantă de specia a abuzului de încredere. Abuzul de încredere reprezintă infracțiunea care constă în fapta persoanei care, deținând cu orice titlu și un anumit scop un bun mobil al altuia, și-l însușește, dipune de acestea ori îl utilizează pe nedrept sau refuză a îl restitui.

Noul Cod penal a prevăzut o nouă modalitate de comitere a faptei, prin utlizarea fără drept a unui bun încredințat cu un anumit scop, de către cel care l-a primit.

Acțiunea penală este pusă în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

2.2 OBIECTUL INFRACȚIUNII

Obiectul juridic special este format din relațiile sociale privitoare la patrimoniu ce implică încrederea în cadrul raporturilor juridice dintre creditor și debitor.

Obiectul material constă în bunurle imobile sau mobile, ori valorile din patrimoniul debitorului cu privire la care acesta a comis fapta tipică, respectiv bunurile și serviciile achiziționate de debitorul aflat în incapacitate de plată.

Bunul mobil ( prin natura sa ori prin anticipație) corporal poate fi animat sau neanimat, fungibil ori nefungibil.

Nu interesează dacă bunul mobil este încorporat sau nu întrun bun imobil.

Este nevoie în cazul formei de bază a infracțiunii ca bunul ori valorile ce constituie obiectul material al infrațciunii să fie în patrimoniul debitorului.

2.3 SUBIECȚII INFRACȚIUNII

Subiectul activ, autor al infracțiunii poate fi orice persoană (fizică sau juridică) care are capacitate penală și care are calitatea de debitor.

La forma asimilată a infracțiunii subiect activ nemijlocit este debitorul care se află în imposibilitate de plată.

În principiu, subiectul activ nemijlocit nu trebuie să aibă calitatea de comerciant, deoarece în această ipoteză se va reține infracțiunea de bancrută frauduloasă dacă fapta este comisă prin sustragerea, falsificarea, sustragerea ori distrugerea evidențelor debitorului ori ascunderea unei părți din activul averii acestuia, înfățișarea de datorii inexistente sau prezentarea în registrele debitorului, în alt act sau în situația financiară de sume nedatorate, ori prin înstrăinarea, în caz de insolvență a debitorului, a unei părți din active.

Nu prezintă importanță izvorul raportului obligaționale acesta putând fi un fapt juridic ( licit sau ilicit) sau act juridic.

Participația penală este posibilă în toate formele sale: coautorat, instigare, complicitate.

Subiectul pasiv este orice persoană fizică ori juridică, de drept public sau privat, care prezintă calitatea de creditor.

2.4 LATURA OBIECTIVĂ

Elementul material constă în una din acțiunile următoare efectuate de debitor:

Înstrăinarea de bunuri ori valori din patrimoniul său. Înstrăinarea presupune efectuarea frauduloasă de acte de dispoziție cu titlu oneros sau gratuit (vânzarea – cumpărarea, donația, schimbul etc.). în acest fel debitorul își diminuează activele pentru a intra în sfera insolvabilității de fapt. Nu orice înstrăinarea a unui bun de către debitor reprezintă o faptă tipică, fiind nevoie ca prin această înstrăinare creditorul său să nu își mai poată satisface creanța prin urmărirea altor bunuri ale debitorului. Fapta nu este tipică în ipoteza în care creditorul își poate satisface creanța sa prin executarea altor bunuri ale debitorului.

Ascunderea de valori ori bunuri din patrimoniul său. Ascunderea semnifică dosirea bunurilor sau valorilor din patrimoniu în așa fel încât să nu poate fi identificate de creditori în vederea executării silite.

Deteriorarea de valori ori bunuri din patrinoiul său. Deteriorarea semnifică degradarea unui bun ce are drept urmare alterarea substanței sau a esteticii acestuia ( dacă aspectul estetic este de esența bunului) în așa măsură încât bunul nu mai poate fi folosit ori valorificat ca în trecut.

Distrugerea de valori ori bunuri din patrinoul său. Distrugerea presupune încetarea existenței fizice a bunului sau a valorii. Această modalitatea a infracțiuni se va reține în concurs cu variantele agravate ale distrugerii prevăzute de art. 253 alin. (3) – (4) Noul Cod penal. Distrugerea unui înscris sub semnătură privată, care aparține în tot sau parțial altei persoane și care servește la dovedirea unui drept de natură patrimonială, dacă prin aceasta s-a produs o pagubă. Obiectul material al infracțiunii îl constituie un înscris sub semnătură privată ce aparține în tot sau parțial altei persoane, iar nu făptuitorului, iar acest înscris servește la dovedirea unui drept de natură patrimonială – drept real ori de creanță. Fapta prezintă pericol social pentru că înscrisul sub semnătură privată poate fi unicul mijloc de probă prin care se poate dovedi exsitența dreptului patrimonial, de exemplu un testament olograf. Dacă este distrus un înscris oficial, fapta nu va fi tipică în cazul în care înscrisul se află în posesia unei terțe persoane, pentru că cel interesat poate obține oricând o copie de la autoritatea care a emis documentul, făcând excepție situația în care terțul este o autoritate publică, întrucât în acest caz se va reține comiterea infracțiunii de sustragere ori de distrugere de înscrisuri oficiale. Urmarea imediată constă în producerea unei pagube persoanei căreia îi aparține înscrisul. Acțiunea penală este pusă în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Distrugerea, aducerea în stare de nefolosință, împiedicarea luării măsurilor de conservare ori de salvare, degradarea sau înlăturarea măsurilor luate cu privire la un bun care face parte din patrimoniul cultural. Obiectul material reprezintă un bun care se bucură de protecția specială a legii penale, pentru că face parte din patrimoniul cultural național, de exemplu, tablouri, sculpturi celebre, manuscruse, situri arheologice etc. Poate fi săvârșită în calitate de susbiect acti nemijlocit chiar și de proprietarul bunului. Distrugerea, aducerea în stare de nefolosință, împiedicarea luării măsurilor de conservare ori de salvare, degradarea sau înlăturarea măsurilor luate cu privire la un bun, săvârșită prin incendiere, explozie ori prin orice alt mijloc similar. Este necesar nu doar ca distrugerea să se producă prin variantele enumerate anterior, ci și să fie de natură să pună în pericol alte persoane sau lucruri, nu este nevoie ca starea de pericol să se fi produs efectiv. În cazul în care fapta a fost săvârșită prin incendiere, explozie sau prin orice alte mijloc similar și dacă nu rezultă că era de natură să pună în pericol alte persoane ori bunuri, nu se va putea reține această modalitate agravantă a infracțiunii, fapta urmând a fi încadrată în forma tip a infracțiunii prevăzută de art. 253 alin.(1) Noul Cod penal. Poate fi săvârșită în calitate de subiect activ nemijlocit și de proprietarul bunului.

Invocarea de acte ori de datorii fictive. Presupune prezentarea către creditori a unor acte fictive sau a unor datorii inexistente prin care debitorul să își justifice imposibilitatea financiară de executare a obligațiilor scadente fie în vederea sustragerii de la plată, fie în scopul amânării plății. Poate fi reținută în concurs cu falsul în înscrisuri sub semnătură privată.

Urmarea imediată constituie starea de pericol creată prin provocarea unei stări de insolvabilitate de fapt a debitorului prin schimbarea situației sale patrimoniale în vederea evitării unei executări silite din partea creditorului creând astfel un risc semnificativ pentru drepturile creditorului cu privire la satisfacerea creanței.

Legătura de cauzalitate trebuie să fie dovedită între fapta tipică și urmarea imediată.

Constituie formă asimilată a infracțiunii achiziționarea de bunuri ori servicii de către debitorul aflat în incapacitate de plată.

Făptuitorul cunoaște că se află în incapacitate de plată și cu toate acestea demarează procedurile și achiziționează bunuri ori servicii de la o personaă fizică ori juridică.

Creditorul trebuie să se afle în situația ca, față de rigorile legii sau de existența unor cutume coemricale, să nu poată verifica anterior solvabilitatea debitorului.

Fapta nu este tipică în ipoteza în care creditorul avea obligația legală sau stabilită prin norme sau regulamente interne de a verifica solvabilitatea debitorului ori dacă putea realiza în mod rezonabil.

Deopotrivă fapta nu este tipică dacă la momentul încheierii actului juridic debitorul dispunea de mijloace financiare pentru plata serviciului sau bunului, însă datorită unor evenimente ulterioare, acesta nu mai are posibilitatea de a efectua plățile.

Urmarea imediată constă în producerea unei pagube creditorului, iar legătura de cauzalite trebuie să se dovedească.

Atunci când fapta nu produce un prejuridicu creditorilor, nu va exista infracțiunea nici în forma tentativei, deoarece potrivit art. 248 Noul Cod penal, tentativa se pedepsește numai pentru forma tip prevăzută de art. 239 alin. (1) Noul Cod penal.

2.5 LATURA SUBIECTIVĂ

În cazul formei de bază, fapta este comisă numai cu intenție directă prevederile legale prevăzând scopul special ce trebuie urmărit, respectiv fraudarea creditorului.

În ipoteza formei asimilate, fapta este comisă cu intenție directă, fie cu intenție indirectă.

2.6 FORMELE INFRACȚIUNII

Actele de pregătire sunt posibile, însă nu sunt incriminate.

Tentativa este posibilă și incriminată.

Infracțiunea în forma tip se consumă în momentul producerii urmării imediate periculoase (infracțiune de pericol concret), iar în forma asimilată în momentul comiterii faptei tipice și prejuridicierii creditorului.

În cazul în care făptuitorul realizează mai multe modalități dintre cele prevăzute de norma de incriminare pentru forma de bază, va fi reținută săvârșirea unei sinfurme infrațciuni care este consumată la data săvârșirii primei activități infracționale.

Infracțiunea comisă în forma de bază poate fi reținută în concurs cu ceea săvârșită în forma asimilată.

Poate fi săvârșit în formă continuată, caz în care infrațciunea se epuizează la data efectuării utlimului act de executare.

2.7 PEDEAPSA

Atât pentru forma tip,cât și pentru forma asimilată, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni – 3 ani sau amendă.

CAPITOLUL III. METODOLOGIA INVESTIGĂRII INFRACȚIUNILOR DE ABUZ DE ÎNCREDERE PRIN FRAUDAREA CREDITORILOR

4.1 PROBLEMELE PE CARE TREBUIE SĂ LE CLARIFICE CERCETAREA INFRACȚIUNILOR CONTRA PATRIMONIULUI

Cercetarea locului faptei reprezintă un act procedural indispensabil în cercetarea infracțiunilor de distrugere, prin rezonanța sa ulterioară pentru soluționarea faptei penale. Prin cercetarea locului faptei se pot obține informații importante ce se referă la mijloacele și metodele utilizate în săvârșirea faptei de distrugere, la numărul de persoane și timpul în care au săvârșit fapta etc., se vor descoperi, fixa și ridica urmele lăsate de făpturitor/făptuitori, instrumentele utilizate la săvârșirea faptei de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor.

Dacă în situația unor infracțiuni de sustragere, ca depildă furtul ori tâlhăria, legislația penală ocrotește poziția, situația de fapt, a bunurilor din sfera oricărui patrimoniu, la infracțiunea de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor este protejată starea materială a bunurilor, și anume potențialul de folosirea al acestora și substanța acestora.

În cazul infracțiunilor de acest tip, accepțiunea de ,,locul faptei,, se află în strânsă legătură cu modurile normative și de fapt al comiterii faptei, și anume:

Înstrăinarea de bunuri ori valori din patrimoniul său. Înstrăinarea presupune efectuarea frauduloasă de acte de dispoziție cu titlu oneros sau gratuit (vânzarea – cumpărarea, donația, schimbul etc.). în acest fel debitorul își diminuează activele pentru a intra în sfera insolvabilității de fapt. Nu orice înstrăinarea a unui bun de către debitor reprezintă o faptă tipică, fiind nevoie ca prin această înstrăinare creditorul său să nu își mai poată satisface creanța prin urmărirea altor bunuri ale debitorului. Fapta nu este tipică în ipoteza în care creditorul își poate satisface creanța sa prin executarea altor bunuri ale debitorului.

Ascunderea de valori ori bunuri din patrimoniul său. Ascunderea semnifică dosirea bunurilor sau valorilor din patrimoniu în așa fel încât să nu poate fi identificate de creditori în vederea executării silite.

Deteriorarea de valori ori bunuri din patrinoiul său. Deteriorarea semnifică degradarea unui bun ce are drept urmare alterarea substanței sau a esteticii acestuia ( dacă aspectul estetic este de esența bunului) în așa măsură încât bunul nu mai poate fi folosit ori valorificat ca în trecut.

Distrugerea de valori ori bunuri din patrinoul său. Distrugerea presupune încetarea existenței fizice a bunului sau a valorii. Această modalitatea a infracțiuni se va reține în concurs cu variantele agravate ale distrugerii prevăzute de art. 253 alin. (3) – (4) Noul Cod penal. Distrugerea unui înscris sub semnătură privată, care aparține în tot sau parțial altei persoane și care servește la dovedirea unui drept de natură patrimonială, dacă prin aceasta s-a produs o pagubă. Obiectul material al infracțiunii îl constituie un înscris sub semnătură privată ce aparține în tot sau parțial altei persoane, iar nu făptuitorului, iar acest înscris servește la dovedirea unui drept de natură patrimonială – drept real ori de creanță. Fapta prezintă pericol social pentru că înscrisul sub semnătură privată poate fi unicul mijloc de probă prin care se poate dovedi exsitența dreptului patrimonial, de exemplu un testament olograf. Dacă este distrus un înscris oficial, fapta nu va fi tipică în cazul în care înscrisul se află în posesia unei terțe persoane, pentru că cel interesat poate obține oricând o copie de la autoritatea care a emis documentul, făcând excepție situația în care terțul este o autoritate publică, întrucât în acest caz se va reține comiterea infracțiunii de sustragere ori de distrugere de înscrisuri oficiale. Urmarea imediată constă în producerea unei pagube persoanei căreia îi aparține înscrisul. Acțiunea penală este pusă în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Distrugerea, aducerea în stare de nefolosință, împiedicarea luării măsurilor de conservare ori de salvare, degradarea sau înlăturarea măsurilor luate cu privire la un bun care face parte din patrimoniul cultural. Obiectul material reprezintă un bun care se bucură de protecția specială a legii penale, pentru că face parte din patrimoniul cultural național, de exemplu, tablouri, sculpturi celebre, manuscruse, situri arheologice etc. Poate fi săvârșită în calitate de susbiect acti nemijlocit chiar și de proprietarul bunului. Distrugerea, aducerea în stare de nefolosință, împiedicarea luării măsurilor de conservare ori de salvare, degradarea sau înlăturarea măsurilor luate cu privire la un bun, săvârșită prin incendiere, explozie ori prin orice alt mijloc similar. Este necesar nu doar ca distrugerea să se producă prin variantele enumerate anterior, ci și să fie de natură să pună în pericol alte persoane sau lucruri, nu este nevoie ca starea de pericol să se fi produs efectiv. În cazul în care fapta a fost săvârșită prin incendiere, explozie sau prin orice alte mijloc similar și dacă nu rezultă că era de natură să pună în pericol alte persoane ori bunuri, nu se va putea reține această modalitate agravantă a infracțiunii, fapta urmând a fi încadrată în forma tip a infracțiunii prevăzută de art. 253 alin.(1) Noul Cod penal. Poate fi săvârșită în calitate de subiect activ nemijlocit și de proprietarul bunului.

Invocarea de acte ori de datorii fictive. Presupune prezentarea către creditori a unor acte fictive sau a unor datorii inexistente prin care debitorul să își justifice imposibilitatea financiară de executare a obligațiilor scadente fie în vederea sustragerii de la plată, fie în scopul amânării plății. Poate fi reținută în concurs cu falsul în înscrisuri sub semnătură privată.

Regulile tactice ce privesc efectuarea cercetării locului faptei sunt:

Cercetarea la locul faptei trebuie efectuată neîntârziat

Este de înțeles că cercetarea locului faptei trebuie efectuată cu maximă urgență, practic, imediat după ce organul de cercetare penală este seseizat despre comiterea unei infracțiunii. Această condiție, de o deosebită importanță, are un caracter obligatoriu, privit sub două aspecte:

Prin trecerea timpului, există pericolul de a se produce schimbării la fața locului și al dispariției ori degradării urmelor. Asemenea schimbări se pot determina nu doar de acțiunile autorului ce caută să înlăture urmele faptei sale, dar și de acțiunea anumitor factori neutri, precum condițiile meteorologice, caracterul perisabil al urmelor, ori chiar intervenția terțelor persoanele ce caută să restabilească ordinea ori să afle ce s-a întâmplat.

Prin imediata prezență a organului de cercetare penală la locul faptei este creeată posibilitatea identificării unot martori, fără a se exclude chiar și surprinderea autorului la locul săvârșirii faptei.

Urgența de a cerceta locul faptei este, în fond, o reflectare a principiului operativității ce se aplică pe parcursul întregului proce, dar și la activitățile de cercetare criminalistică. O cercetare urgentă, operativă, determină o reducere a avansului de timp pe care autorul faptei îl are înaintea organului judiciar.

Cercetarea la fața locului trebuie efectuată în mod complet și obiectiv

Această condiție trebuie să fie dublată de conștiinciozitate și obiectivitate, în așa fel încât locul săvârșirii faptei să poate fi cercetat sub toate aspectele, indiferent de versiunile de urmărire penală pe care echipa de cercetare are tendința de a le atribui evenimentelor anchetate. De pildă, în ipoteza unei morți violente cu aparență de sinucidere prin incendiere, este necesar ca cercetarea să nu se rezume la surprinderea elementelor ce pot confirma această versiune, ci să se aprofundeze cercetarea pentru a se stabili cu precizie dacă nu este un omor disimulat printr-o sinucidere urmat mai apoi de încendiere încăperii în care se afla corpul victimei, pentru a părea a fi o sinucidere ori un accident. Subliniem, în aceeași idee, necesitatea de a se acorda atenție fiecărui detaliu prin cercetarea minuțioasă a întregului loc al faptei, bineînțeles, fără a se insista asupra amănuntelor care, în mod evident, nu au legătură cu fapta.Atragem atenția că această regulă, vizând minuțiozitatea investigațiilor, impune echipei de cercetare să-și focalizeze atenția în două direcții principale:

Descoperirea și cercetarea riguroasă a urmelor, mai ales a urmelor latente, a celor biologice precum și a microurmelor care sunt, de obicei , imposibil de evitat de către făptuitor.

Clarificarea împrejurărilor negative, respectiv a „neconcordanței” dintre starea locului faptei și fapta ori împrejurările ca atare este mai mult decât importantă, de multe ori acestea constând în încercări de simulare ori de disimulare a unor fapte penale.

Cercetarea la fața locului trebuie efectuată minuțios

Față de unele realități ale practicii de specialitate, pentru reușita cercetării locului faptei, este extrem de important ca echipa de cercetare, conducătorul acesteia, să poată acționa în liniște, minuțios , fără a intervene nimeni din afară, decât dacă este absolut necesar, și mai ales, oportun.

4. Cercetarea la fața locului trebuie efectuată organizat, după un plan judicios elaborat

Organizarea și conducerea eficientă a activității echipei de cercetare la fața locului constituie o condiție esențială pentru realizarea sarcinilor specific actului procedural analizat. Tactic, această cerință se materializează prin faptul că cercetarea în echipă presupune, în primul rând, o conducere unică. Conform prevederilor legale, echipa de cercetare penală este condusă de procurorul de caz. Conducerea unitară este dată de importanța pe care o constituie, în mod principal, cercetarea locului faptei, iar în mod special, caracter particular, propriu al cercetării în echipă. Acesta fiind motivul pentru care aceasta este supusă următoarelor cerințe:

O conlucrare fără rezerve, între membrii echipei de urmărire penală, pe toate planurile și,

informarea permanentă a procurolului însărcinat cu cercetarea faptei, care va centraliza toate informațiile obținute.

Organizarea activității este privită sub dublu aspect:

fiecare dintre membrii echipei de cercetare are îndeplinit sarcini precise și concrete, conform atribuțiilor fiecăruia în cadrul echipei; aceste sarcini se cer a fi rezolvate per total și într-un mod cât mai operativ posibil;

organizare a desfășurării activităților de cercetare penală trebuiesc făcute într-o ordine prestabilită, într-o succesiune firească, și anume:

orientare în zona în care se află situat locul săvârșirii faptei;

examinare și determinare per ansamblu a locului săvârșirii faptei;

căutare, și ridicare a urmelor sau a altor elemente probatorii

fixare a rezultatelor cercetării la fața locului.

Succesiunea acestor activități trebuie privită numai într-un sens dinamic, pentru că, așa cum se va vedea, între activitățile menționate nu poate fi vorba de o delimitare categorică, ci de o întrepătrundere. Spre pildă, după descoperirea sau revelarea urmelor are loc fixarea acestora prin fotografiere și, numai după aceea, sunt ridicate obiectele purtătoare de urme, sau urmele ca atare, acestea fiind în funcție și de etapa în care se află cercetarea la fața locului.

Cercetarea la fața locului reprezintă o activitate procedurală care este desfășurată de organele judiciare cu respectarea regulilor elaborate de tehnica și tactica criminalistică.

Scopul principal al cercetării la fața locului îl reprezintă descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor create de făptuitor/făptuitori, mijloacele și instrumentele folosite, precum și clarificarea împrejurărilor în care s-a săvârșit o infracțiune ori s-a propus un eveniment cu implicații juridice.

Conform dispozițiilor legale, în cazul săvârșiri unei fapte prevăzute de legea penală, cercetarea la fața locului se efectuează în locul unde s-a desfășurat activitatea infracțională în totul sau în parte și/sau în locul unde s-au produs rezultatele acesteia. Putem concluziona că cercetarea la fața locului este o activitate procedurală efectuată după criterii tehnico-tactice criminalistice, care are ca obiectiv perceperea nemijlocită a locului în care s-a săvârșit o infracțiune ori s-a produs un eveniment cu implicații juridice, evidențierea împrejurărilor în care s-au produs descoperirea, fixarea, conservarea, ridicarea și interpretarea mijloacelor probatorii și urmelor, precizarea stării și poziției acestora, în vederea stabilirii naturii faptei ori evenimentului, identificării persoanelor și obiectelor care au creat urmele și administrării probelor în procesul judiciar.

Determinarea sferei de întindere a noțiunii de "față a locului" este deosebit de importantă deoarece, activitatea, în esența ei, este circumscrisă și se desfășoară în mod obiectiv într-un perimetru care trebuie să fie clar determinat, întrucât, așa cum vom vedea pe parcursul analizei desfășurării activității de cercetare la fața locului în cazul infracțiunilor de omucidere, aceasta ar putea constitui un prilej pentru ca în măsura în care este efectuată cu neprofesionalism să nu fie atins scopul propus de echipa de cercetare.

Cercetarea la fața locului este o activitate complexă, de durată, care solicită exactitate, calm, perseverență, prudență, eforturi și uneori, chiar sacrificii, pentru realizarea scopului pe care îl urmărește. Ca metodă tactică generală, cercetarea la fața locului parcurge două etape:

faza statică

faza dinamică.

Această distincție între cele două faze ale cercetării are un caracter convențional, în sensul că nu trebuie privită ca ceva rigid. În raport cu multitudinea și diversitatea situațiilor legate de împrejurările comiterii faptei pot apărea cazuri când unele activități din faza statică se execută în faza dinamică.

Faza statică. În primă etapă, interesează aspectul de ansamblu al locului săvârșirii faptei, pozițiile relative ale diferitelor urme și obiecte, căile de acces etc. În această fază se măsoară distanțele dintre diferite obiecte ale infracțiunii, între diferitele urme ale acesteia, se execută fotografiile schiță obiectelor principale de la locul faptei. Dacă între timp vor veni organe de urmărire penală cu grade și funcții superioare, acestea nu au voie să întrerupă lucrările, dar vor putea discuta, în mod independent, cu fiecare membru din echipa de cercetare. De altfel, din întreaga echipă de cercetare, în faza statică, nu intră pe terenul propriu-zis al locului faptei decât procurorul si medicul legist sau specialistul criminalist. Acesta din urmă va efectua fotografiile necesare. De asemenea marcarea drumului de acces în perimetrul de cercetat este tot atributul specialistului criminalist. După stabilirea căilor de acces, primul care pătrunde în perimetrul infracțional este procurorul, împreună cu medicul legist. În această fază se marchează poziția cadavrului și a principalelor urme și mijloace de probă. Fixarea locului faptei în faza statică se face prin fotografii de orientare și fotografii schiță, ale obiectelor principale și ale urmelor, când există pericol de dispariție a acestora.

Fotografia judiciară operativă se numără printre mijloacele de fixare a rezultatelor cercetării la fața locului. Prezintă anumite avantaje, concretizate în: rapiditatea înregistrării imaginii, fidelitate, exactitate și prezentarea sugestivă a celor mai semnificative momente ale cercetării la fața locului.

În această fază a cercetării se efectuează o atentă examinare a locului săvârșirii faptei, atât per ansamblu, cât și pe zone importante, fără a fi aduse modificării acestuia.

Cercetarea poate debuta la centru zonei continuând spre marginea acesteia, ori poate începe de la obiectul principal, ca de pildă, focarul unui incendiu, într-un caz de distrugere săvârșită prin incendiere.În locurile închise, cercetarea se poate desfășura de-a lungul pereților încăperii, iar, în locurile deschise, pe porțiuni de teren bine delimitate de la centru spre margine sau invers. Nu se exclude posibilitatea efectuării cercetării, ținându-se seama de drumul presupus a fost urmat de autorul infracțiunii. Dintre activitățile mai importante desfășurate în faza statică a cercetării, menționăm următoarele:

Stabilirea stării și poziției mijloacelor materiale de probă, a urmelor vizibile, a urmelor materie ș.a., așa cum au fost găsite de echipa de cercetare;

Măsurarea distanței dintre obiectele principale, dintre acestea și urme sau locuri de acces, aspect de natură să servească la clarificarea unor împrejurări ale cauzei.

Executarea de fotografii de orientare, schiță și fotografii ale obiectelor principale, precum și fixarea prin înregistrare videomagnetică.

Determinarea modificărilor eventuale apărute anterior sosirii echipei de cercetare. Se recomandă ca, pentru stabilirea operativă a schimbărilor intervenite în câmpul infracțiunii, să se recurgă la ajutorul unui martor care cunoaște bine locul faptei sau care a asistat la producerea evenimentului.

În funcție de trăsăturile locului faptei, ca de pildă, un apartament, o curte, etc, organul de cercetare are îndatorirea de a fixa imaginea completă și exactă a întregului tablou al comiterii faptei, prin stabilirea poziției și substanței bunurilor ori lucrurilor. Din coroborarea rezultatelor acestor prime cercetării cu elementele deduse din schimbările aspectului normal al locului faptei și consecințele propriu – zise ale faptei infracționale, se pot obține informații importante ce se referă la natura faptei, la substanța bunurilor distruse, la timpul și împrejurările în ca s-a săvârșit fapta și uneori chiar la făptuitor/ făptuitori. De exemplu, pot fi obținute unele date din interpretarea modului în care a pătruns într-o încăpere, a modului în care a fost primit, ca o cunoștință sau ca un intim.

Faza dinamică este cea mai complexă și laborioasă etapă a cercetării la fața locului, întrucât presupune participarea tuturor membrilor echipei la efectuarea investigațiilor și folosirea integrală a mijloacelor tehnico-științifice criminalistice aflate la dispoziția lor. Acest moment al cercetării presupune:

În executarea fotografiilor și înregistrărilor video de detaliu, a măsurătorilor fotografice bidimensionale, se finalizează schița locului faptei și se începe redactarea procesului-verbal. De asemenea, se fac investigații pentru obținerea de date cât mai complete, încă din această fază, în legătură cu victima (preocupări, cerc de relații, rude), cu locul în care s-a săvârșit infracțiunea, cu posibilii făptuitori ș.a.

Sunt luate primele declarații ale martorilor, dacă acesta se mai găsesc la locul faptei, inclusive persoanei suspecte dacă aceasta se mai află în perimetrul locului săvârșirii faptei.

Prin soluționarea și interpretarea împrejurărilor se înțelege operațiunea logică prin care se precizează semnificația unei formule sau informații, prin înlocuirea variantelor din care este alcătuită cu argumente, în funcție de un anumit domeniu ales.

Prin interpretarea tehnico-științifică, specialiștii pot oferi unele date cu caracter de certitudine sau de probabilitate, pe care organele de urmărire penală ori instanțele de judecată, atunci când fac cercetarea la fata locului, au posibilitatea să le folosească pentru a răspunde mai ales la întrebările : unde s-a săvârșit fapta penală? când s-a comis infracțiunea ? cum a fost săvârșită infracțiunea ? cine sunt autorii ?.

Unde s-a săvârșit fapta penală ?

Spațiul pe care (sau în care) s-a pregătit, încercat ori săvârșit infracțiunea prezintă o deosebită importanță în aflarea adevărului. Organul competent să determine spațiul în care s-a comis infracțiunea ori cel unde se găsesc urmele acesteia este organul de cercetare penală ori instanța judiciară. În determinarea spațiului pe care se întinde locul săvârșirii infracțiunii, în măsurarea cu exactitate a acestuia, și mai ales, in fixarea sa cu ajutorul fotografiei, filmului sau videofonogramei judiciare, un rol important îl are specialistul criminalist.

Când s-a săvârșit fapta penală ?

Stabilirea exactă a timpului când s-a săvârșit infracțiunea permite organelor judiciare să determine alte activități desfășurate de făptuitor și le oferă posibilitatea înlăturării alibiurilor pe care acesta le invocă în apărarea sa. Determinarea timpului în procesul cercetării la fața locului se poate referi, de regulă la:timpul necesar realizării actelor pregătitoare,timpul scurs de la intrarea făptuitorului în câmpul infracțional până la ieșirea din acesta,timpul consumării infracțiunii, timpul scurs din momentul consumării infracțiunii până la începerea cercetării la fața locului. Organele de urmărire penală sau instanțele de judecată pot stabili aceste date, cu aproximație, prin declarațiile făcute de victimă, de martori, de învinuit, ori de inculpat. La fața locului se pot găsi o serie de urme ori obiecte prin interpretarea cărora specialiștii au posibilitatea să furnizeze date exacte cu privire la timpul scurs.

Cum a fost săvârșită fapta penală ?

Răspunsul la această întrebare permite organelor judiciare să cunoască cum a intrat făptuitorul în câmpul infracțional, cum a acționat pentru săvârșirea infracțiunii, metodele și mijloacele folosite, măsurile luate pentru mascarea faptei comise și locul pe unde a ieșit.Stabilirea cu exactitate a acestor activități permite determinarea modului specific de operare specific al făptuitorului, fapt care devine deosebit de important sau chiar hotărâtor pentru formarea cercului de suspecți.

Stabilirea drumului parcurs de infractor. "Iter criminis", potrivit părerilor exprimate de penaliști, are ca punct de plecare prima manifestare externă care tinde la executarea rezoluției infracționale, iar ca punct terminus momentul efectuării în întregime a activității fizice voite. Din punctul de vedere al cercetării criminalistice desfășurate la locul săvârșirii infracțiunii, un interes deosebit îl prezintă pentru descoperirea urmelor lăsate de infractor și drumul parcurs de acesta la părăsirea definitivă a câmpului infracțional.

Cum a acționat făptuitorul în procesul săvârșirii infracțiunii. Practica demonstrează că la fața locului se descoperă și urmările faptei săvârșite, care sunt tot modificări produse în mediul exterior. În procesul interpretării tehnico-științifice, pornindu-se de la urmările infracțiunii și de la urmele lăsate de făptuitor, se poate ajunge la stabilirea activității fizice desfășurate de acesta în timpul comiterii infracțiunii.

Pentru ca interpretarea să aibă caracter organizat, trebuie să se desfășoare urmărindu-se îndeaproape fazele succesive comiterii faptelor infracționale sau parcurgându-se procesul invers, adică de la urmări la faptă.

Cum a comis fapta penală ?

Pentru a răspunde la această întrebare, activitatea de citire a urmelor infracțiunii trebuie să furnizeze organelor judiciare date cu privire la atât la numărul autorilor și al complicilor, cât și la identitatea lor.

Numărul autorilor și complicilor. Demonstrația trebuie să pornească de la un fapt cert, și anume că fapta penală a fost săvârșită cel puțin de un autor. De aici, toată demonstrația poate conduce în continuare la două concluzii, și anume că fapta putea fi comisă de un singur autor sau de mai mulți autori. Descoperirea și examinarea comparativă a acestor categorii de urme – după ce s-a făcut excluderea celor provenind de la victimă sau de la alte persoane cunoscute care au avut acces în perimetrul unde s-a produs infracțiunea – permit stabilirea numărului de persoane presupuse a fi săvârșit infracțiunea sau ajutat la comiterea ei.

Activitatea concretă poate fi dedusă prin interpretarea celorlalte categorii de urme descoperite pe corpul făptuitorului sau complicilor cât și a datelor oferite de obiectele pe care le-au folosit la săvârșirea infracțiunii. – date despre identitatea făptuitorilor.

Prin interpretarea urmelor și obiectelor descoperite în procesul cercetării la fața locului a unei infracțiunii indiferent de particularitățile pe care le prezintă, se pot obține date ce ajută la formarea cercului de suspecți. Apoi, prin examinarea urmelor infracțiunii în raport cu modelele pentru comparație prelevate de la persoanele din cercul de suspecți, se poate stabili identitatea făptuitorului.

Erori de interpretare. Cele mai frecvente dintre erori se datorează faptului că, în momentul în care se privește o urmă dintr-un anumit punct de vedere iau naștere inhibiții psihologice ce împiedică să se vadă urma supusă atenției și într-o altă perspectivă.

Erorile de logică pot fi: erori logice sau formale (aprecierea incorectă a deducțiilor); erori materiale (de relatare greșită a faptelor); erori verbale (folosirea eronată a termenelor).

Erorile logice se mai pot produce și ca urmare a nerespectării principiilor de bază ale demonstrației. Formularea superficială a tezei de demonstrat, nefundamentarea științifică a acesteia sau folosirea unui mod de raționament greșit poate genera erori de interpretare, uneori din cele mai grave.

Apare de multe ori pericolul de a fi confundat un fapt neesențial cu cauza fenomenului ce se produce , faptul respectiv reprezentând doar o condiție favorizantă, un partener pasiv ori adiacent cauzei principale.

Unii psihologi atrag atenția în special asupra erorilor, presupunerilor și comportamentului stereotip, atunci când oamenii trebuie să raționalizeze în legătură cu un material abstract. Astfel, când un specialist criminalist începe să se gândească la o problemă poate să emită unii factori determinanți și să aprecieze greșit care anume ar putea duce la soluționarea ei.

Erorile de tehnică. Se vor prezenta câteva din erorile simple de folosire a tehnicii, care pot conduce la interpretări generatoare de confuzii. De exemplu, inversarea clișeului urmei digitale în procesul tehnic al ridicării acesteia de la fața locului poate conduce la concluzii total eronate privind trăsăturile individuale avute în vedere în procesul de comparare al urmelor cu amprentele ce se prelevează de la persoanele suspecte. Datorită acestui fapt, o urmă snistrodeltică poate fi considerată ca dextrodeltică, ceea ce va determina specialistul criminalist să concluzioneze că ea nu a fost creată de persoana căreia îi aparține.

În activitatea de cercetare la fata locului, specialiștii criminaliști folosesc o aparatură foarte complexă, ce poate prezenta unele vicii tehnice ascunse, și care, dacă nu se manifestă suficientă atenție din partea acestora, sunt de natură să conducă la erori în constatările și concluziile formulate.

Practica cercetării la fața locului arată că simple scăpări din vedere datorită neatenției sau lipsei experienței manifestate de specialistul criminalist sunt mult mai obișnuite decât erorile de logică cauzate de deficiențele de interpretare.

Erorile produse din cauza detaliilor nesemnificative relatate. Detaliile nesemmficative pot produce confuzii în interpretarea la fața locului a urmelor infracțiunii, mai ales atunci când specialistul criminalist nu reușește să elimine acele categorii de urme și microurme care aparțin victimei sau altor persoane care au avut acces în mod normal la locul săvârșirii infracțiunii.

Erori datorate interpretării negativului drept pozitiv. De exemplu, negativul unei urme lăsate de încălțăminte la fața locului este opusul urmei propriu-zise, dar în același timp este foarte asemănător cu aceasta.

De aceea se impune ca ori de câte ori se formulează o ipoteză să se aibă în vedere că lucrurile opuse nu sunt întotdeauna diferite unul față de celălalt.

Erorile prin prezența mai multor alternative. Aceste erori se pot produce drept urmare a dependenței unei acțiuni de factorii modificatori.

4.2 ACTIVITĂȚI CARE SE ÎNTREPRIND PENTRU ADMINISTRAREA PROBELOR.

Având în vedere modalitățile pe care le îmbracă infracțiunile de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor, varietatea modalităților de comitere, frecvența cu care sunt săvârșite și prejudiciile cauzate, organele de urmărire penală au datoria să analizeze, în detaliu, fiecare cauză în parte, să stabilească problemele pe care trebuie să le lămurească cercetarea și, pe această bază, să desfășoare activitățile specifice pentru administrarea probelor. Sesizate despre săvârșirea unor astfel de fapte, organele de urmărire penală trebuie să lămurească:

locul și timpul săvârșirii infracțiunii;

modul de operare utilizat pentru săvârșirea infracțiunilor;

bunurile, ce au fost distruse;

făptuitorii și contribuția acestora la săvârșirea infracțiunii;

gradul de degradare a bunurilor și valorilor prejudiciate și posibilitatea recuperării prejudiciului cauzat;

existența concursului de infracțiuni;

împrejurările care au determinat, favorizat sau înlesnit săvârșirea infracțiunii de distrugere.

Locul și timpul săvârșirii infracțiunii

Soluționarea acestei probleme prezintă importanță următoarele considerente: locul faptei oferă cele mai multe posibilități pentru identificarea, relevarea, fixarea ridicarea urmelor și a mijloacelor materiale de probă, interpretarea și valorificarea acestora în scopul elucidării diverselor împrejurări ale cauzei; și cunoașterea timpului și locului săvârșirii infracțiuni constituite un indiciu valoros pentru formarea corectă a cercului de bănuință. În raport cu locul unde s-a desfășurat activitatea infracțională, organele de urmărire penală trebuie să-și îndrepte în primul rând atenția asupra persoanelor ce domiciliază, își au reședința ori își desfășoară activitatea în apropierea acestuia sau în zona limitrofă.

De asemenea, vor fi incluse în cercul de bănuiți persoanele ce frecventează anumite locuri din zonă, care își au anturajul sau cercul de prieteni în vecinătatea locului unde s-a comis fapta.

Este evident că, în primul rând, în cercul de bănuiți vor fi incluse persoanele cu trecut infracțional ori predispuse să comită fapte de natură penală – cunoscuți infractori, condamnați contravențional, elemente parazitare, gazdele de infractori, tăinuitori, minori fugiți din centrele de reeducare ori proveniți din familii dezorganizate ș.a .

Nu este lipsit de importanță să semnalăm faptul că o activitate calificată – ce implică conlucrarea dintre organele de politie – reclamă organizarea activității de culegere de informații, prioritar, în zona unde s-a desfășurat activitatea ilicită, imediat după sesizare și efectuarea cercetării la fața locului.

Cunoașterea locului unde s-a desfășurat activitatea ilicită și, în principal, a timpului constituie punctul de plecare în identificarea martorilor. Este vorba atât de martorii oculari, cât și de alte categorii de persoane ce pot furniza date legate de activitățile desfășurate de făptuitori – înainte, în timpul și după comiterea faptei.

Pornind de la locul și timpul săvârșirii faptei organele de urmărire penală au posibilitatea – prin activități ulterioare – să verifice declarațiile martorilor și ale părții vătămate,.

Astfel se poate stabili dacă martorii ascultați în cazul s-au aflat ori nu în locul și la care susțin că au petrecut cele relatate, apreciindu-se dacă în condițiile date – distanță, luminozitate etc. – aveau posibilitatea să vadă și să audă faptele și împrejurările comiterii infracțiunii și, pe această bază, să se sesizeze posibilele erori de percepere. După cum, organele de urmărire penală au posibilitatea să aprecieze buna sau reaua-credință a martorilor, interesul pe care aceștia 1-ar avea, eventual, în cauză.

Odată cunoscut locul și timpul săvârșirii infracțiunii, există posibilitatea să se stabilească activitățile desfășurate de învinuit sau inculpat în perioada critică, iar prin activitățile de urmărire penală desfășurate să se administreze probatoriile necesare în vederea înlăturării "alibiurilor" invocate de către făptuitori.Pe de altă parte, cunoașterea locului și timpului săvârșirii faptei de distrugere oferă organelor de urmărire penală posibilitatea de a verifica dacă bunurile sau valorile distruse, degradate ori aduse într-o stare de neîntrebuințare – se aflau sau nu în patrimoniul unei persoanei fizice sau juridice în momentul în care a fost sesizată săvârșirea infracțiunii.

În sfârșit, lămurirea problemei locului și timpului săvârșirii infracțiunii de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor oferă posibilitatea evidențierii cauzelor, condițiilor și împrejurărilor care au determinat sau favorizat săvârșirea faptelor și, în consecință, luării măsurilor de prevenire corespunzătoare.

Modul de operare folosit pentru săvârșirea infracțiunilor

Soluționarea problemei modului de operare utilizat constituie, una din sarcinile esențiale ale cercetării. Abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor poate fi comis într-o multitudine de modalități normative și faptice.

Organele de urmărire penală trebuie să lămurească dacă infracțiunea s-a comis prin înstrăinarea de valori ori bunuri din patrimoniul creditorului, dacă a fost săvârșită prin ascunderea cde valori ori bunuri din patrimoniul creditorului. De asemenea organele de urmărire penală trebuie să lămurească dacă deterioat anumite valori ori bunuri din patrimoniul creditorului sau distrus bunuri sau valori din patrimoniul acestuia ori au fost invocate acte ori datorii fictive.

Raportarea modului de operare la cercul de bănuiți, duce la restrângerea acestuia, cu implicație directă asupra operativității finalizării cauzei. Lămurirea modului de operare prezintă importanță deosebită și sub aspectul asigurării unei încadrări juridice a faptei.

Bunurile, valorile care au fost distruse precum și alte urmări ale comiterii infracțiunii

Bunurile și valorile ce formează obiectul activității ilicite îmbracă o diversitate de forme și tipuri. Lămurirea acestei probleme se impune, pe de o parte pentru a putea stabili natura bunurilor obiect al infracțiunii, cuantumul prejudiciului cauzat proprietății și consecințele acestuia, iar pe de altă parte, pentru a stabili urmările faptei asupra vieții, integrității corporale sau sănătății victimei faptei penale.

Făptuitorii și contribuția acestora la săvârșirea faptei penale

Această problemă se pune, îndeosebi, în cazul distrugerilor săvârșite de grupuri de infractori, ce au comis timp îndelungat mai multe infracțiuni de acest gen.

În primul rând, importanța stabilirii făptuitorilor, a calității și contribuției fiecăruia la consumarea activității infracționale este determinată de necesitatea efectuării unei încadrări juridice corespunzătoare faptelor comise, premisă a administrării tuturor probatorilor și a asigurării tragerii la răspundere penală a celor vinovați, în raport de calitatea și contribuția avută.

Conlucrarea mai multor făptuitori la comiterea aceleiași infracțiuni este de natură să determine un pericol sporit al faptei, indiferent dacă toți sau numai o parte din ei sunt responsabili.

Mai mult într-o atare împrejurare operează și dispozițiile cu caracter agravant, respectiv săvârșirea infracțiunii de către un infractor major împreună cu un minor. Pentru a exista această infracțiune trebuie să existe o întovărășire de oarecare durată, în vederea realizării unui scop infracțional comun, și nu o simplă înțelegere, întâmplătoare și spontană.

De asemenea, pentru existența infracțiunii este suficient ca între făptuitori să fi intervenit un consens fără echivoc, privind constituirea și scopul asocierii, fapta consumându-se în momentul realizării acestui consens.

Gradul de degradare a bunurilor și valorilor distruse și posibilitatea recuperării prejudiciului cauzat

Recuperarea prejudiciului cauzat prin infracțiune constituie o îndatorire de prim ordin pe care organele de urmărire penală trebuie să o cerceteze pe toată durata anchetei penale. Din acest punct de vedere, cunoașterea gradului de degradare produs bunurilor și valorilor distruse oferă posibilitatea descoperirii prejudiciului cauzat.

Existența concursului de infracțiuni

De regulă infracțiunile de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor se săvârșesc în concurs cu alte infracțiuni de acest gen, cu infracțiuni la regimul circulației pe drumurile publice, la regimul armelor, munițiilor, substanțelor ori produselor toxice sau stupefiante .

Tot sub aspectul tratat organele de urmărire penală trebuie să rețină în sarcina făptuitorilor – atunci când sunt întâlnite condițiile legale – alături de infracțiunea de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor și asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni.

Condițiile și împrejurările care au determinat, favorizat sau înlesnit săvârșirea infracțiunii de abuz de încredere prin fraudarea creditorilo

Clarificarea condițiilor și împrejurărilor care au favorizat săvârșirea infracțiunii de abuz de încredere prin fraudarea creditorilo este de natură să ofere organelor de urmărire penală posibilitatea realizării laturii preventive.

Cunoașterea acestor condiții și împrejurări favorizatoare este cerută – înainte de toate – de alegerea celor mai eficiente metode de combatere a infracțiunilor de acest gen. În acest sens, organele de urmărire penală pot folosi pe lângă mijloacele de prevenire cunoscute – dezbaterea unor cazuri prin mijloacele de informare în masă, propuneri pentru organizarea unor procese cu publicitate lărgită ș.a. – și alte modalități specifice: intensificarea măsurilor de pază, pregătirea antiinfracțională a populației, antrenarea la activitatea prevenită a salariaților organizațiilor sociale.

4.3 EFECTUAREA ACTELOR DE URMĂRIRE PENALĂ

Ascultarea martorilor, a victimelor, și a făptuitorilor reprezintă unul din cele mai însemnate mijloace de obținere a probelor, precum și o cale de verificare a probelor deja existente, provenite din alte surse.

Ascultarea trebuie să se desfășoare cu respectarea normelor de drept procesual penal și a metodelor elaborate de criminalistică. Scopul ascultării este obținerea de informații cu privire la fapta cercetată, la modul comiterii faptei și la persoana făptuitorului ori făprtuitorilor, cu obiectivul aflării adevărului.

În cazuri deosebite se recomandă întocmirea unui plan de ascultare a martorilor, a victimei, a făptuitorilor, care să cuprindă următoarele probleme:

acțiunile necesare de pregătire,

alegerea momentului ascultării fiecărui martor, victime sau făptuitor,

chestiunile ce urmează a fi clarificate, precum și ordinea acestora,

modul de utilizare în procesul ascultării a probelor deja existente în cauză și ordinea lor de prezentare persoanei audiate.

Martorul în procesul penal este persoana care are cunoștințe despre infracțiunea cercetată și, de obicei, interesată în cauză. Cunoștințele pe care le are în legătură cu fapta sunt obținute prin intermediul perceperii nemijlocite sau din alte surse.

Declarațiile martorilor, deși uneori, din felurite cauze obiective și subiective, oglindesc doar parțial realitatea, ocupă un loc însemnat în suita mijloacelor de probă utilizate în procesul penal, fiind de cele mai multe ori un real folos la stabilirea stării de fapt și la descoperirea infractorilor.

Importanța pe care o au declarațiile martorilor pentru cercetarea criminalistică rezidă, înainte de toate, în aceea că, aproape întotdeauna, infracțiunea este percepută de persoane neinteresate în cauză.

Organul judiciar, în baza planului general de ascultare al martorilor, hotărându-se să procedeze la audierea primară a unei persoane concrete ca martor, este necesar ca, înainte de toate, să revadă datele care îi conturează personalitatea, după care să rețină din dosarul cauzei din ce surse persoana are cunoștințe despre cauză, ce ar putea relata în legătură cu cauza cercetată. Bazat pe atare date, fixează data, ora și locul ascultării sale, își alege tactica de începere și desfășurare a audierii. De asemenea, în mare, își eșalonează problemele pe care dorește să le clarifice prin declarațiile martorului respectiv. Dacă organul judiciar cunoaște că martorul ar avea motive ca intenționat să ascundă adevărul, trebuie să descopere în prealabil cauza, pe care să o înlăture în procesul ascultării, folosind metode tactice corespunzătoare, ținându-se seama de natura cauzei respective și de persoana martorului.

Fazele ascultării martorului, sunt:

Discuțiile prealabile. Aceste discuții prealabile urmează imediat după luarea datelor personale, aducerea la cunoștință a obiectului ascultării, atenționarea că are obligația să spună numai adevărul și să nu ascundă nimic din ceea ce știe în legătură cu fapta cercetată și rostirea jurământului prevăzut de legea procesual penală.

Faza relatărilor libere începe cu invitația din partea organului judiciar ca martorul să prezinte prin viu grai, cu cuvintele sale, tot ce cunoaște despre infracțiune și persoanele implicate în săvârșirea ei. Ele trebuie să se desfășoare, pe cât posibil, fără intervenția organului judiciar.

Faza întrebărilor și de ascultare a răspunsurilor urmează relatărilor libere, dacă martorul nu este suficient de clar, în expunerea sa, scapă anumite detalii, pe care – din alte date ale cauzei – rezultă că le cunoaște sau în situațiile de rea credință în prezentarea datelor ce au legătură cu fapta cercetată. în această fază a ascultării martorului, denumită și ascultarea dirijată, organul judiciar are posibilitatea să formuleze întrebări concrete și clare în legătură cu toate chestiunile ce interesează cercetarea criminalistică a faptei, chestiuni încă neclarificate prin relatările martorului.

Ascultarea învinuitului (inculpatului). Pregătirea ascultării. Învinuitul sau inculpatul este persoana centrală în procesul penal, în jurul căreia se răsucește, ca o spirală, toată activitatea de administrare a probelor, ridicându-se treptat până ce se ajunge, în cele din urmă, la stabilirea adevărului. Atât în faza pregătirii ascultării învinuitului sau inculpatului, cât și în procesul audierii propriu-zise, nu trebuie să se piardă din vedere trei situații:

făptuitorul este purtătorul celor mai multe cunoștințe despre cauza cercetată, dobândite direct, pe unele anterior, iar pe altele în timpul săvârșirii faptei respective;

învinuitul sau inculpatul, dacă n-a comis fapta imputată, deține date prin care să probeze nevinovăția sa, preîntâmpinând astfel o eroare judiciară;

învinuitul sau inculpatul, care nu întotdeauna este și infractor, este partea cea mai interesată în procesul penal desfășurat împotriva persoanei sale. Deci, și declarațiile sale trebuie să ocupe un loc important în rândul mijloacelor de probă din dosarul cauzei.

Fazele ascultării învinuitului sau inculpatului sunt:

discuțiile prealabile,

relatările libere și întrebările și

răspunsurile sale.

Faza discuțiilor prealabile din cadrul ascultării primare a învinuitului sau inculpatului, care începe imediat după luarea datelor personale, nu interesează fapta; ci doar persoana celui audiat, cum ar fi de pildă, domeniul de activitate, preocupările extraprofesionale, pasiunile, starea sănătății, raporturile pe care le are cu colegii de muncă, cu rudele și vecinii etc. După terminarea discuțiilor prealabile, organul judiciar pune în vedere făptuitorului învinuirea ce i se aduce, întrebându-1 dacă înțelege ce i se impută și dacă recunoaște învinuirea adusă. Prin acestea, de altfel se intră în faza relatărilor libere. Cu această ocazie i se solicită să spună liber tot ceea ce are de spus. De asemenea, i se cere să facă propuneri pentru administrarea de probe în apărare, dacă socotește necesar. Față de învinuirea adusă, învinuitul sau inculpatul poate să aibă atitudine diferită:

să recunoască complet învinuirea ce i se aduce și să facă declarații sincere, care pentru cercetarea criminalistică și pentru stabilirea adevărului sunt foarte prețioase;

să nu recunoască învinuirea adusă și, în același timp, să facă declarații sincere despre nevinovăția sa;

să recunoască în întregime învinuirea, dar să facă declarații nesincere, fie pentru a-și acoperi alte fapte mai grave, fie în vederea ascunderii altor infractori, dar și în acele situații relatările sale pot fi utile, deoarece din ele se pot deduce indici de natură să conducă la descoperirea intensificării și astfel la stabilirea adevărului;

să nu recunoască învinuirea și să facă declarații nesincere, propunând în același timp administrarea unor probe false, prin care speră să-și dovedească nevinovăția.

În tot timpul relatării libere nu se recomandă ca învinuitul sau inculpatul să fie întrerupt, admonestat ori dezaprobat. Poate fi oprit din povestire numai când, nejustificat, se abate de la faptele ce i se impută. Întrebările se pun numai după terminarea povestirii libere, în scopul obținerii de explicații cu privire la faptă și învinuire, descoperirii unor date noi, lămuririi anumitor amănunte în legătură cu diferite fapte care interesează cauza. Legat de punerea întrebărilor, organul judiciar trebuie să țină seama de alte reguli generale ale tacticii ascultării, proprii acestei faze. Întrebările trebuie să fie concrete, cu referire precisă la o anumită împrejurare sau problemă ce necesită a fi lămurită. De asemenea, întrebările se formulează clar și concis, să nu aibă două înțelesuri și să nu fie sugestive. Întrebările se ordonează în așa fel încât fiecare din ele să prezinte o noutate pentru învinuit sau inculpat.

Întrebările să fie de așa natură încât prin ele să nu se evidențieze problemele care interesează deosebit urmărirea, precum nici importanța pe care ar avea-o pentru cauză răspunsurile date. Se recomandă ca întrebările care țin de esența cauzei să fie puse printre cele de importanță minoră. Pentru verificare, după fiecare răspuns se pot pune întrebări de control.

În cazul unor contradicții între declarațiile învinuitului sau inculpatului și materialul cauzei, se poate recurge la prezentarea unor probe din dosar. Ordinea și momentul prezentării acestor probe se aleg în funcție de materialul de la dosar și de personalitatea învinuitului sau inculpatului.

CAPITOLUL IV. ASPECTE DE DREPT COMPARAT

Toate legislațiile moderne cuprind reglementări ample ale infracțiunilor care aduc atingere proprietății, consecință firească a importanței pe care o capătă relațiile de proprietate pentru dezvoltarea societății și pentru stimularea interesului individului la progresul societății.

Legea penală franceză, în Cartea a III-a, împarte infracțiunile contra proprietății în două mari categorii:

Însușirea frauduloasă de bunuri (furtul, extorcarea, înșelăciunea, deturnarea de fonduri);

Alte atingeri aduse bunurilor (tăinuire, distrugere, degradare, agresiuni contra sistemului de tratament al datelor informatice).

Legea penală italiană distinge infracțiunile contra patrimoniului după cum au la bază violența contra persoanei sau asupra lucrurilor ori au la bază frauda. Cei mai mulți autori italieni clasifică infracțiunile contra patrimoniului în:

Infracțiuni de agresiune unilaterală (furt, tâlhărie, abuz de încredere, abuz asupra imobilului altuia etc.);

Infracțiuni săvârșite în cooperare cu victima (șantaj, sechestrare de persoane în scop de șantaj, camătă etc.);

Infracțiuni de producere și consolidare a daunei patrimoniale (tăinuirea, reciclarea banilor provenind din infracțiuni).

Legea penală germană nu cuprinde un capitol anume cu incriminări privind faptele contra patrimoniului.

Doctrina penală clasifică însă infracțiunile contra patrimoniului în infracțiuni contra proprietății (furtul, sustragerea, tâlhăria, distrugerea); infracțiuni contra altor drepturi patrimoniale (braconajul etc.); infracțiuni contra patrimoniului ca totalitate (șantajul, înșelăciunea în activitatea de asigurări, înșelăciunea prin calculator, spălarea banilor etc.).

Codul Penal model american enumeră sub titlul “Infracțiuni contra proprietății” toate incriminările ce au ca obiect juridic relațiile sociale privind proprietatea.

Codul penal chinez, în capitolul V – Infracțiuni contra avutului – incriminează tâlhăria într-o formă simplă și alta agravată. Tâlhăria în formă simplă este sancționată cu închisoare între 3 și 10 ani, iar tâlhăria cu circumstanțe agravate sau care a provocat leziuni grave ori moartea se pedepsește cu închisoare de peste 10 ani, închisoare pe viață sau condamnarea la moarte, putându-se confisca și avutul.

Codul Penal Spaniol reglementează în Titlul XIII delictele contra proprietății. Printre incriminările cuprinse în acest titlu figurează furtul sub forma sustragerii prin violență și amenințare, fiecare din aceste incriminări având o formă simplă și o formă agravată.

Codul Penal Portughez reglementează infracțiunile contra patrimoniului în Titlul IV sub denumirea de “Crime contra proprietății”. Sunt incriminate faptele de furt simplu, furt calificat, abuzul de încredere, furtul între membrii familiei, furtul de necesitate, înșelăciunea și șantajul.

Codul Penal Rusesc, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1997, sancționează furtul (art.158) în forma simplă cu mai multe pedepse alternative, printre care se află munca obligatorie pe un termen cuprins între 80 și 240 ore, arest de la 4 la 6 luni sau închisoare până la 3 ani, iar art.164 sancționează sustragerea obiectelor ce au o valoare deosebită. Tâlhăria (art.162) constă în atacul în scopul sustragerii unui bun, atac săvârșit cu folosirea sau amenințarea cu folosirea violenței și se pedepsește cu închisoarea între 3 și 7 ani, cu sau fără confiscarea avutului. Tâlhăria este gravă dacă se săvârșește în grup, după o înțelegere prealabilă sau cu folosirea armelor sau a altor asemenea obiecte, pedeapsa fiind închisoarea între 7 și 12 ani și confiscarea avutului. Tâlhăria este mai gravă dacă este săvârșită de o grupare organizată sau de către o persoană ce a fost condamnată de două sau mai multe ori pentru furt sau înșelăciune, pedeapsa fiind privarea de libertate între 8 și 15 ani și confiscarea avutului.

CONCLUZII

Conform Noul Cod penal, noțiunea de ,,patrimoniu,, este mai clară decât noțiunea de ,, proprietate, incluzând nu doar proprietatea , ci și totalitatea drepturilor și obligațiilor ce au valoare economic. Înțelegând să ocrotească patrimonial, legiuitorul penal nu are în vedere o universalitate de bunuri, ci doar bunurile material în individualitatea lor, bunuri susceptibile de a fi sustrase, dilapidate, distruse, tăinuite etc.

În Noul Cod penal, normele de incriminare a faptelor ilicite săvârșite contra patrimonului sunt sistematizate în 5 capitole, luând în considerare situațiile de fapt în care se pot găsi bunurile ca enități patrimoniale, cât și caracterul ori natura acțiunilor ilicite prin care pot fi schimbate acteste situații de fapt. De altfel, această sistematizare nu constituie o premieră pentru legislația penală din țara noastră, ci mai degrabă o revenire la tradiție – Codul penal de la 1864 sistematiza crimele și delictele proprietății pe nouă secțiuni, Codul penale de la 1936 sistematiza crimele și delictele contra patrimoniului în Titlul XIV ce cuprindea patru capitol. Noul Cod penal, prevede infracțiunile de furt în capitolul I, infracțiunile de tâlhărie, tâlhărie calificată și piraterie în capitolul II, capitolul III cuprinde dispoziții incriminatoare ale unor fapte contra patrimoniului care sunt săvârșite prin nesocotirea încrederii, cel de-al patrulea capitol cuprinde fraudele patrimoniale săvârșite prin sisteme informatice și prin mijloace de plată electronice, iar ultimul capitol, capitolul V, prevede infracțiunile de distrugere și tulburare de posesie.

Abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor reprezintă infracțiunea care constă în fapta persoanei de a înstrăina, de a ascunde, de a deteriora ori de a distruge, în parte sau în tot, bunuri ori valori din patrimoniul său ori de a invoca acte ori datorii fictive cu obiectivul de a frauda creditorii.

Constituie formă asimilată a infracțiunii fapta persoanei care, știind că nu va putea să plătească, achiziționează servicii sau bunuri ce provoacă o pagubă creditorului.

Reprezintă o variantă de specia a abuzlui de încredere. Abuzul de încredere reprezintă infracțiunea care constă în fapta persoanei care, deținând cu orice titlu și un anumit scop un bun mobil al altuia, și-l însușește, dipune de acestea ori îl utilizează pe nedrept sau refuză a îl restitui. Noul Cod penal a prevăzut o nouă modalitate de comitere a faptei, prin utlizarea fără drept a unui bun încredințat cu un anumit scop, de către cel care l-a primit.

Acțiunea penală este pusă în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.