Infractiunea Flagranta
CUPRINS
CUPRINS 1
INTRODUCERE: ASPECTE GENERALE PRIVIND NOȚIUNEA DE INFRACȚIUNE 2
CAPITOLUL 1: CONSIDERAȚII PRIVIND INFRACȚIUNEA FLAGRANTĂ 5
CAPITOLUL 2: CONSTATAREA INFRACȚIUNILOR FLAGRANTE ȘI PROCEDURA JUDECĂRII ACESTOR INFRACȚIUNI 17
2.1: CONSTATAREA INFRACȚIUNILOR FLAGRANTE 18
2.2: URMĂRIREA PENALĂ ÎN CAZUL INFRACȚIUNILOR FLAGRANTE 34
2.3: JUDECATA ÎN CAZUL INFRACȚIUNILOR FLAGRANTE 47
2.4: SITUAȚII SPECIALE CARE POT FI REGĂSITE ÎN APLICAREA PROCEDURII DE URGENȚĂ ASUPRA INFRACȚIUNILOR FLAGRANTE 57
CAPITOLUL 3: INFRACȚIUNEA FLAGRANTĂ ÎN VIZIUNEA NOULUI COD DE PROCEDURĂ PENALĂ 64
CAPITOLUL 4: ASPECTE COMPARATIVE CU UNELE LEGISLAȚIILE INTERNAȚIONALE 72
CONCLUZII 76
ANEXE 79
ANEXA 1: MODEL DE PROCES-VERBAL DE CONSTATARE A INFRACȚIUNII FLAGRANTE 79
ANEXA 2: PREVEDERILE ARTICOLELOR 911-916 DIN CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ 82
ANEXA 3: ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, SECȚIA PENALĂ, DECIZIA NR. 513 DIN 24 IANUARIE 2005 87
ANEXA 4: STUDIU DE CAZ 90
ANEXA 5: MODUL DE ACȚIUNE ÎN CAZUL PRINDERII ÎN FLAGRANT 92
ANEXA 6: PARTICULARITĂȚI ÎN CONSTATAREA IN FLAGRANT A INFRACȚIUNILOR DE TRAFIC ȘI CONSUMULUI ILICIT 93
DE DROGURI 93
BIBLIOGRAFIE 95
INTRODUCERE: ASPECTE GENERALE PRIVIND NOȚIUNEA DE INFRACȚIUNE
Societatea de astăzi înregistrează, la nivel mondial, o dinamică economică, financiară și socială esențială pentru viitor, determinând și o nouă dinamică a criminalității. Nesocotind frontierele și ignorând statul de drept, elementele criminogene au puterea de a destabiliza țări și chiar continente întregi.
Globalizarea, analizată ca fenomen într-o desfășurare dinamică, oferă criminalității facilități care generează „o veritabilă explozie a tuturor tipurilor de trafic, din ce în ce mai greu de depistat, de urmărit și de stopat”. Aceasta „a facilitat accesul la paradisurile protectoare ale capitalurilor și persoanelor”, consolidând astfel „piața internațională” a faptelor de natură penală ca răspuns la cererea și oferta de produse și acte ilicite în creștere.
Datorită acestui lucru, în realitatea zilelor noastre specialiștii pun accentul din ce în ce mai mult pe prevenirea faptelor de natură a aduce atingere ordinii publice, luând măsuri, atât legislativ, cât și în activitatea desfășurată zilnic de către autoritățile competente, pentru prevenirea și înlăturarea acestora.
În această ordine de idei, trebiuie să menționăm faptul că infracțiunea, analizată în sensul său cel mai larg, reprezintă un act de conduită exterioară al omului care, din cauza vătămării unei anumite valori sociale, este supus sancțiunii penale.
Într-o altă accepțiune, infracțiunea desemnează fapta descrisă, prevăzută de legea penală, cu elementele sale componente și care definește o anumită infracțiune. Această accepțiune dată conceptului de infracțiune relevă un prim grad de abstractizare și generalizare, deoarece legiuitorul creează noțiunile diferitelor infracțiuni prin reținerea aspectelor comune și specifice ale faptelor diverse care se săvârșesc în realitatea socială.
Astfel, A. Decoeg definește infracțiunea ca fiind „o conduită calificată astfel printr-un text de lege”.
G. Stefani, G. Levasseur, B. Boulac susțin că infracțiunea este „acțiunea sau omisiunea imputabilă autorului său, prevăzută sau pedepsită prin lege cu o sancțiune penală”.
J. Prandel arată că prin infracțiune se înțelege „orice acțiune sau omisiune pe care societatea o interzice sub amenințarea unei pedepse”.
Conceptul de infracțiune este studiat ca instituție fundamentală a dreptului penal care, alături de alte două instituții tot fundamentale, și anume răspunderea penală și sancțiunile de drept penal, formează structura dreptului penal, „pilonii” dreptului penal. Instituția infracțiunii, în această accepțiune a fost considerată în doctrina penală, pe bună dreptate, ca „piatră de temelie” a oricărui sistem de drept penal.
Între accepțiunile conceptului de infracțiune nu se poate pune semnul
egalității, ele fiind o reflectare a unghiului diferit de abordare a gradului mai restrâns ori mai întins de generalizare.
Reprezentând o instituție fundamentală a dreptului penal, infracțiunea cuprinde un sistem de norme juridice penale care consacră condițiile de existență și trăsăturile caracteristice comune tuturor infracțiunilor stipulate de partea specială a Codului Penal, îmbrăcând diferite forme.
Denumirea de „infracțiune” provine din substantivul latinesc „infractio – onis” care înseamnă „spargere”, „frângere”; echivalentul în franceză a acestui termen fiind „infraction”.
Ca faptă, infracțiunea este prevăzută de Titlul II, Capitolul 1, articolul 17 din Codul Penal și care prezintă ca și trăsături importante ale infracțiunii existența unei norme penale care să o prevadă, să fie săvârșită cu vinovăție și să prezinte pericol social.
În Noul Cod Penal, această instituție este reglementată de Titlul II, dar, spre deosebire de vechiul cod, care cuprinde cinci capitole referitoare la infracțiune, acesta a introdus un al șaselea capitol: Capitolul 1 face referire la dispozițiile generale legate de noțiunea de infracțiune, capitolul 2 prevede cauzele justificative, capitolul 3 prevede cauzele de neimputare, capitolul 4 se referă la tentativă, capitolul 5 reglementează unitatea și pluralitatea de infracțiuni, iar capitolul 6 prevede normele legate de autor și participanții la infracțiune.
Legiuitorul român evidențiază o serie de aspecte ce se reunesc în termenul de infracțiune, făcând referire la aspectul material, cel uman, cel social, cel moral-politic și, nu în ultimul rând, cel juridic conferind, cu alte cuvinte, conceptului general de infracțiune un caracter realist, științific.
Într-adevăr, infracțiunea ca fenomen ce este întâlnit tot mai des în realitatea socială, îmbracă aspectele de a fi material în sensul că reprezintă o manifestare exterioară a individului; uman pentru că reprezintă o activitate omenească; social deoarece se îndreaptă împotriva relațiilor sociale; moral-politic pentru că reprezintă atitudinea morală și politică a făptuitorului față de valorile sociale și juridic deoarece reprezintă o încălcare a unei norme juridice penale.
Prin definirea infracțiunii se stabilește regula de drept potrivit căreia orice faptă care va fi incriminată trebuie să întrunească trăsăturile caracteristice care o deosebesc de alte fapte care pot fi combătute prin alte mijloace nepenale.
Odată cu apariția primelor forme de infracțiuni, au apărut și primele organe însărcinate cu îndeplinirea unor activități menite a asigura bunul mers al „treburilor țării”, lucru care a contribuit la elaborarea și adoptarea de legi împotriva faptelor care aduceau atingere respectului datorat autorității „funcționarilor de stat”. Acest demers a avut în vedere faptul că buna funcționare a statului presupune o autoritate neștirbită a acestuia, care se poate menține numai în condițiile în care cetățenii manifestă respectul cuvenit față de organele de stat. De aceea ele trebuie apărate împotriva atingerilor ce le-ar putea fi aduse prin unele comportări de natură a leza autoritatea cu care sunt investite.
În final, trebuie să menționăm faptul că definiția legală a infracțiunii constituie un instrument legal de absolută necesitate, deoarece autoritățile competente a aplica prevederile legale prin raportarea faptelor concrete la conceptul legal de infracțiune sunt cele care apreciază dacă aceste realități se mulează sau nu pe trăsăturile esențiale ale infracțiunii.
CAPITOLUL 1: CONSIDERAȚII PRIVIND INFRACȚIUNEA FLAGRANTĂ
Dacă legislația penală burgheză nu avea în vedere termenul de infracțiune, în schimb doctrina penală burgheză îi dă o atenție suficientă, „toți autorii, toate tratatele de drept penal burghez încearcă să dea definiția infracțiunii ca noțiune generală” .
F. Liszt afirmă că infracțiunea este o „acțiune ilicită amenințată cu o pedeapsă” . În concepția lui Garraud infracțiunea este „o faptă căreia în complexul instituțiilor juridice ale statului, îi este atașată o pedeapsă ca o consecință și sancțiune”. Vouin și Leute promovează infracțiunea ca „un fapt material, prevăzut și pedepsit de legea penală care nu se justifică nici prin exercițiul unui drept, nici prin îndeplinirea unei datorii și care poate fi imputat autorului”. I. Tanoviceanu precizează că „infracțiunea este acțiunea sau inacțiunea, care fiind socotită doloroasă sau culpoasă, legiutorul a sancționat-o penalicește.”.
Așadar, din analiza sensului generic al noțiunii de infracțiune se poate trece la abordarea infracțiunii pe categoriile de forme pe care aceasta le poate îmbraca, intrând astfel în sfera de analiză a infracțiunii flagrante.
Cuvântul „flagrant” provine din participiul „flagrans, -tis” al verbului latin „flagro, -are” care înseamnă „a arde”. Dicționarul Explicativ al Limbii Române dă următoarele explicații pentru adjectivul flagrant: care sare în ochi; izbitor; evident. Sensul de arzător, înflăcărat este folosit încă din vechime de vocabularul juridic, înțelegându-se prin aceasta că infractorul este prins în focul acțiunii sale, sau altfel spus, fapta este „caldă”.
Pornind de interpretarea sensurilor termenului de flagrant, putem desprinde concluzia că termenul în discuție presupune prinderea făptuitorului în timpul acțiunii sale sau imediat după săvârșirea faptei. Acest termen raportat la săvârșirea unei infracțiuni exprimă o anumită relație între momentul comiterii infracțiunii și momentul descoperirii ei și a făptuitorului. Acest lucru duce la crearea unei relație temporale de simultaneitate sau imediată apropiere între momentul comiterii infracțiunii și cel al descoperirii ei. Se explică astfel toate semnificațiile anterioare date acestui termen: infractorul este prins „în focul” acțiunii sale, fapta este caldă sau imediat după. Așa cum s-a remarcat și în doctrină, starea de flagranță presupune întotdeauna și prezența făptuitorului, în lipsa acestuia infracțiunea neputând fi considerată flagrantă.
Multă vreme, în drepul nostru, dar și în limbajul juridic sau cel comun, noțiunea de infracțiune flagrantă era cunoscută sub denumirea de flagrant delict. Legislația penală românească actuală a înlocuit termenul „delict” cu cel de „infracțiune”, astfel că nu se mai justifică folosirea acestei expresii.
De asemenea, legislația românească face deosebire între infracțiunile flagrante și cele neflagrante, criteriul de distincție fiind însă numai de ordin procesual. Astfel, sub aspectul dreptului substanțial, între cele două categorii de infracțiuni nu sunt deosebiri, limitele pedepselor fiind aceleași atât în cazul infracțiunilor flagrante, cât și în cazul infracțiunilor neflagrante.
Concepția veche a dreptului dădea o preponderență aspectului de drept penal al infracțiunii flagrante, pedespind faptele mult mai aspru atunci când acestea erau săvârșite pe față, spre deosebire de cazurile în care acestea erau săvârșite pe ascuns.
În istoria dreptului au existat perioade în care această distincție avea relevanță și sub aspectul dreptului substanțial. Datorită acestui lucru, practica autorităților judiciare din toate timpurile a stabilit că în ipoteza în care vinovăția făptuitorului poate fi stabilită cu certitudine încă din primele momente ale săvârșirii infracțiunii, este necesară impunerea unei proceduri simplificate de cercetare și judecare în vederea soluționării rapide a cauzei.
Astfel atât în Codul lui Hammurabi, cât și în Legea celor XII Table se făcea distincție între cele două categorii de infracțiuni, nu doar din punct de vedere procesual, ci chiar substanțial, furtul flagrant („furtul manifest”) fiind sancționat cu pedeapsa capitală. Înăsprirea sancțiunilor penale în cazul infracțiunilor flagrante poate fi întâlnită și în vechiul drept englez sau francez, unde, totodată, erau instiutite și proceduri urgente de urmărire și judecată.
Codul de procedură penală din 2 decembrie 1864 dădea infracțiunilor flagrante următoarea definiție: „Flagrantul delict ce numește delictul ce se comite acum sau care de curând se comisese. Se va socoti de asoti de asemenea flagrant delict cazul când prevenitul este urmărit de strigătul public și cazul când se găsesc asupra lui lucruri, arme, instrumente sau hârtii, care dau de presupus că el este autor sau complice, îndestul numai ca acestea să se fi petrecut aproape de locul și de timpul comiterii delictului”.
Dispoziții speciale față de Codului de procedură penală din 1864 s-au stabilit prin Legea din 13 aprilie 1913 numită și Legea micului parchet, care se aplica numai infracțiunilor flagrante sancționate cu pedepse corecționale, comise în anumite locuri publice și privea atât urmărirea, cât și judecata.
În Codul de procedură penală elaborat în 19 martie 1936 și republicat la 20 iulie 1943, a fost inclusă Legea micului parchet, efectuându-se totodată unele modificări asupra acesteia. Astfel, articolul 218 cuprindea următoarea definiție: „infracțiunea flagrantă este acea descoperită în momentul comiterii sau imediat după comitere; este de asemenea socotită infracțiune flagrantă și acea ai cărei făptuitori sunt urmăriți imediat după săvârșire de partea vătămată, de martori oculari sau de strigătul public, ori au fost surprinși cu efecte, arme, instrumente, hârtii sau alte obiecte de natură a-i presupune autori sau complici, aproape de locul și de timpul comiterii infracțiunii”.
Începând cu anul 1957, prin Decretul nr. 324 a fost introdusă procedura urgență de urmărire sau judecată pentru anumite pricini care făcea referire în special la urmărirea și judecarea infracțiunilor flagrante.
Prin practica autorităților judiciare, în decursul timpului, s-a ajuns la concluzia că în anumite situații, în special atunci când vinovăția inculpatului poate fi stabilită cu certitudine încă din primele momente ale săvârșirii infracțiunii, devine necesară simplificarea procedurii de cercetare și de judecată. Astfel, în cazul infracțiunilor flagrante se adoptată o procedură simplificată numită și procedura de urgență, dispozițiile acesteia regăsindu-se în cuprinsul articolelor 465-479 din Codul de Procedură Penală.
Săvârșirea infracțiunilor în condițiile de flagranță justifică necesitatea unei reglementări speciale a urmăririi și judecării acestora. În aceste condiții regulile obișnuite de procedură trebuie înlocuite în scopul efectuării imediate a constatării și a strângerii de probe, care ulterior ar putea fi distruse. Un alt element luat în calcul de către legiuitor este și cel referitor la condițiile în care a avut loc infracțiunea care fac mai ușoară probațiunea, excluzând astfel aproape cu desăvîrșire posibilitatea apariției oricăror erori judiciare.
Așadar, pentru existența stării de flagranță este necesar ca faptele să fie comise în public, mai precis în localități, târguri, bâlciuri, mijloace de transport etc. și să fie pedepsită de legea penală.
Această stare atrage aplicarea unor dispoziții speciale cu caracter derogator de la procedura obișnuită, și anume posibilitatea oricărei persoane de a-l prinde pe făptuitor și de a-l duce în fața organelor judiciare, obligația organului de urmărire penală de a constata fapta chiar și în lipsa plângerii prealabile a persoanei vătămate și aplicarea unei proceduri speciale de urmărire penală și judecată.
În actualul Cod de Procedură Penală, infracțiunea flagrantă este prevăzută la articolul 465 care o definește ca fiind infracțiunea descoperită în momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire. Alineatul al doilea al aceluiași articol menționează faptul că este considerată infracțiune flagrantă și infracțiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârșire, este urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public, ori este surprins aproape de locul comiterii infracțiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracțiune.
Așa cum menționam anterior, diferența dintre infracțiunea flagrantă și cea neflagrantă apare doar din punct de vedere procedural, referindu-se la constatarea comiterii infracțiunii și prinderea infractorului. Din punct de vedere al dreptului substanțial, între cele două categorii de infracțiuni nu există deosebiri, ambele beneficiind de același tratament juridic în ceea ce privește pedepsele, conținutul infracțiunii, latura subiectivă etc.
Opinia legislației românești în legătură cu infracțiunea flagrantă prezintă mari dimensiuni, îmbrățișând punctul de vedere acceptat de doctrină, și anume faptul că infracțiunea flagrantă nu poate fi redusă doar la prinderea infractorului asupra săvârșirii faptei, ci se extinde și asupra acelor împrejurări enumerate limitative de lege care pot fi asimilate cu starea de flagranță propriu-zisă.
Literatura de specialitate menționează mai multe forme ale infracțiunii flagrante, împărțind-o în forme tipice și forme asimilate.
Infracțiune flagrantă tipică poate fi considerată infracțiunea descoperită în momentul săvârșirii și cea descoperită imediat după săvârșire.
Infracțiunea descoperită în momentul săvârșirii presupune prinderea infractorului în timpul și locul comiterii acesteia. Termenul de „săvârșire” este interpretat în sensul articolului 144 din Codul de procedură penală și face referire la realizarea oricărei fapte ce alcătuiește conținutul unei infracțiuni în formă consumată, tentativă sau participație sub orice formă.
Noțiunea de „săvârșire” are în conținutul articolului 465 sensul dat de articolul 144 din Codul de procedură penală, în sensul că starea de flagranță trebuie să privească atât acțiunea sau inacțiunea pe care legea penală o pedepsește ca infracțiune consumată sau ca tentativă, cât și actele de participare ale coautorului, instigatorului sau complicelui la comiterea unei infracțiuni. În ceea ce privește infracțiunea continuă, starea de flagranță poate fi constatată în orice moment al desfășurării activității infracționale, iar în cazul infracțiunii continuate, aceasta poate fi constată în momentul comiterii uneia dintre acțiunile sau inacțiunile comise în realizarea aceleiași rezoluții infracționale. În mod corespunzător, infracțiunea complexă primește caracterul de flagranță atunci când toate acțiunile sau inacțiunile care intră în conținutul infracțiunii au fost constatate în momentul comiterii lor, precum și în situația în care constatarea se rezumă numai la acțiunile sau inacțiunile ce formează un început de executare. Infracțiunea este flagrantă până la epuizarea acesteia, până la încetarea acțiunii infracționale.
Descoperirea infracțiunii în momentul săvârșirii implică evidențierea relației dintre faptă și făptuitor, în sensul că descoperirea faptei în momentul săvârșirii înglobează atât prinderea făptuitorului în timpul comiterii, cât și prezența acestuia la locul comiterii faptei.
Așadar, conceptul juridic de flagranță se bazează pe ideea de relație între infracțiune și infractori. Starea de flagrant nu se poate stabili numai în baza elementului obiectiv al faptei, fiind necesară totdeauna și prezența făptuitorului în această relație. În lipsa făptuitorului, infracțiunea nu poate fi considerată ca fiind flagrantă. De exemplu, găsirea de îndată a cadavrului încă sângerând și cald nu face ca infracțiunea de omor să fie flagrantă dacă făptuitorul nu este descoperit în condițiile arătate de lege. De asemenea, nu există infracțiune flagrantă nici în cazul în care, constatând furtul, partea vătămată a coborât din tramvai și l-a urmărit pe făptuitor, care a recunoscut fapta.
Deși conținutul articolului 465 alineat 1 din Codul de procedură penală nu face nicio precizare în legătură cu relația faptă – făptuitor, această concluzie se desprinde din prevederile articolului 469 alineat 1 care impune reținerea învinuitului, ca un act procesual pe care organul de cercetare îl dispune în temeiul constatărilor făcute cu privire la fapta săvârșită . Drept urmare se poate vorbi despre existența infracțiunii flagrante, în forma sa tipică, numai atunci când făptuitorul este prins de către organul judiciar sau de alte persoane, în condițiile prevăzute de articolul 465 alineat 3, la locul comiterii infracțiunii și în timpul săvârșirii faptei.
Legea însă a luat în calcul diversitatea situațiilor care pot apărea în practica organelor judiciare și a considerat că sunt întrunite condițiile infracțiunii flagrante, în forma sa tipică, și atunci când descoperirea infracțiunii și prinderea făptuitorului sunt făcute de organul judiciar competent „imediat după săvârșire”.
O altă ipoteză se referă la situația în care infracțiunea este descoperită imediat după săvârșire, caz în care comiterea infracțiunii se stabilește cât mai aproape de momentul săvârșirii. Legea nu prevede o limită fixă de timp, aceasta fiind lăsată la aprecierea organului judiciar.
Pentru existența stării de flagranță nu este suficientă numai descoperirea faptei în momentul săvârșirii sau imediat după, ci este necesară și prinderea făptuitorului în acele momente.
Legea nu stipulează ce condiții se impun a fi îndeplinite pentru a se considera că activitatea de constatare a infracțiunii a avut loc „imediat după săvârșire” sau timpul ce trebuie să fi trecut din momentul comiterii faptei. Rămâne la latitudinea organele judiciare să aprecieze în funcție de situația concretă, dacă descoperirea infracțiunii a fost făcută imediat după săvârșire, luând în considerare specificul faptei comise, posibilitățile concrete pe care le-a avut infractorul pentru a se îndepărta de la locul comiterii faptei sau chiar situația în care nu a fugit de la locul comiterii faptei, s-a ascuns chiar la acest loc.
Interpretarea rațională a articolului 465 alineatele 1 și 2 duce la concluzia că momentul „imediat după săvârșire” avut în vedere în textul alineatului 1 implică prezența organului de urmărire penală la locul săvârșirii infracțiunii chiar în momentul comiterii faptei sau imediat după săvârșirea acesteia, dându-i astfel posibilitatea descoperirii și prinderii făptuitorului. Altfel semnalarea prezenței făptuitorului imediat după săvârșirea faptei ca urmare a urmăririi sale de către persoana vătămată, martorii oculari sau de strigătul public nu mai dă acțiunii sale caracterul unei infracțiuni propriu-zis flagrante, ci mai degrabă a unei fapte comise în stare de cvasiflagranță.
Așadar, conceptul legii noastre este foarte larg, îmbrățișând punctul de vedere unanim acceptat în doctrină, și anume că infracțiunea flagrantă nu poate fi redusă exclusiv la situația prinderii infractorului asupra săvârșirii faptei. Alături de această flagranță propriu-zisă, se admite că sunt și alte situații pe care legea le indică limitativ și care reprezintă împrejurări care pot fi asimilate cu starea de flagranță propriu-zisă.
Infracțiunea flagrantă asimilată mai este denumită de doctrină și cvasi-tipică sau cvasiflagrantă și reiese din prevederile articolul 465 alineat 2 care reglementează două situații de cvasiflagranță:
Prima se referă la faptul că făptuitorul, imediat după săvârșirea infracțiunii, este urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public.
Expresia „urmărirea făptuitorului” are înțelesul din limbajul curent, în sensul că persoanele arătate de lege urmăresc făptuitorul cu scopul de al prinde sau îl indică pe acesta ca fiind autorul infracțiunii în timpul când se îndepărtează de la locul comiterii faptei.
Legea condiționează acest lucru prin faptul că „urmărirea” trebuie să aibă loc imediat după săvârșirea faptei, desprinzându-se astfel concluzia că, din punct de vedere al spațiului în care are loc activitatea de urmărire, acesta trebuie să fie apropiat locului comiterii faptei, iar urmărirea trebuie să se desfășoare de îndată, situându-se astfel în timp în momente imediate momentului comiterii faptei.
Legea menționează că activitatea de urmărire a făptuitorului trebuie să fie efectuată de persoana vătămată, această persoană fiind în măsură a-l indica cu exactitate pe făptuitor și a întreprinde activități de urmărire a acestuia. În aceeași măsură și martorii oculari pot trece la urmărirea persoanei ce a comis infracțiunea și care încearcă să se îndepărteze de la locul faptei.
În ceea ce privește „strigătul public”, legea are în vedere situația în care persoane ce nu au calitatea de martori oculari vin în contact cu ambianța în care s-a comis fapta, starea în care se găsea victima după comiterea infracțiunii etc., și au luat primele măsuri la locul faptei.
A doua situație face referire la faptul că făptuitorul este surprins aproape de locul comiterii infracțiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracțiune.
Această situație stabilește o prezumție de flagranță datorită apropierii în spațiu și timp a făptuitorului față de locul și momentul săvârșirii infracțiunii, având asupra sa obiecte care pot face verosimilă și probabilă participarea sa la comiterea delictului. Într-o asemenea situație, trebuie manifestată atenție în administrarea probelor, deoarece simpla surprindere a unei persoane cu arme, instrumente sau alte obiecte nu înseamnă în mod obligatoriu comiterea unei fapte penale.
O altă condiție se referă la elementul loc. În acest sens, legea nu are în vedere condiții referitoare la spațiul unde trebuie să se desfășoare activitatea de urmărire a făptuitorului, dar, raportându-ne la condiția impusă de lege, și anume că aceasta trebuie să se desfășoare imediat după săvârșirea infracțiunii, rezultă că spațiul unde trebuie să se desfășoare activitatea de urmărire a făptuitorului este situat, în raport de locul comiterii infracțiunii, în limitele accesibile unei activități de urmărire, ținând seama de posibilitățile de deplasare pe care le-a avut, în concret, făptuitorul și urmăritorii săi.
În ce privește limita maximă a spațiului în cadrul căruia se poate realiza urmărirea, aceasta nu trebuie să depășească un spațiu care să implice o activitate specifică urmăririi oricărei infracțiuni, ci să se situeze în cadrul impus de rațiunea normei juridice, când activitățile de urmărire și prindere a făptuitorului răspund unor necesități de reprimare a unor fapte ce atestă un grad sporit de pericol social, dat fiind modul manifest în care au fost comise.
Condiția referitoare la timp, în sensul că persoana bănuită a fi făptuitor să fie surprinsă „imediat după săvârșire” reiese în mod expres din conținutul articolului 465 alineat 2 care impune această condiție în cele două ipoteze pe care le are în vedere. Cea referitoare la faptul că făptuitorul trebuie să fie surprins „imediat după săvârșire”, atrage consecințe și în ceea ce privește limitele spațiale în care se poate afla făptuitorul în momentul surprinderii, legea cerând ca surprinderea infractorului să fie făcută în apropierea locului comiterii infracțiunii, adică în vecinătatea imediată a acestui loc și nu la locul comiterii faptei, deoarece ar fi incidente prevederile articolului 465 alineat 1, infracțiunea fiind flagrantă în forma sa tipică.
În opoziție cu normele din trecut, actuala reglementare nu a menținut în determinarea flagranței condiția apropierii spațiale, ea devenind implicită. Într-adevăr, posibilitățile moderne de circulație și transport permit ca într-un timp scurt cineva să ajungă la mare depărtare de locul săvârșirii infracțiunii. Situația inversă (găsirea cuiva la locul săvârșirii după trecerea unui timp mai mare) nu are nici o relevanță sub aspectul stabilirii flagranței. De pildă, infractorul revine după un interval mai mare de timp la locul infracțiunii pentru a șterge urmele pe care le-a lăsat. Chiar dacă asupra lui s-ar găsi obiecte de natură a indica participarea lui la infracțiune, fapta descoperită în asemenea condiții nu poate fi considerată flagrantă.
În aceste situații trebuie manifestată o foarte mare grijă în administrarea probelor în învinuire pentru că simpla surprindere a unei persoane cu arme, instrumente sau orice alte obiecte nu duce implicit la concluzia că aceasta a comis fapta, în oricare formă de participație.
Starea de flagranță presupune, întotdeauna, și prezența făptuitorului, în lipsa acestuia neputându-se constata existența infracțiunii flagrante.
Asupra făptuitorului surprins aproape de locul comiterii infracțiunii să se găsească arme, instrumente sau orice alte obiecte ce au legătură nemijlocită cu infracțiunea comisă, în sensul că aceste arme, instrumente, obiecte, etc. au servit la comiterea infracțiunii, la ștergerea urmelor infracțiunii ori poartă urme ale acesteia. Este așadar necesar să se rețină legătura de cauzalitate între infracțiunea comisă, ce formează obiectul cercetării, și armele, instrumentele, obiectele găsite asupra făptuitorului, iar această legătură de cauzalitate să fie evidentă în raport de întreaga ambianță în care se face constatarea de către organul judiciar, de faptele și împrejurările de fapt reținute cu acest prilej.
Un alt aspect prevăzut de articolul 465 în alineatul 3 este acela în care se prevede că în cazul săvârșirii unei infracțiuni flagrante, orice persoană are dreptul să prindă pe făptuitor și să-l conducă înaintea autorității.
Literatura juridică nu precizează dacă descoperirea infractorului în momentul comiterii infracțiunii dă caracterul de flagranță a infracțiunii numai în situația în care descoperirea este făcută de către organul de urmărire penală sau după săvârșire, atunci când surprinderea infractorului în momentul comiterii faptei este făcută de către simpli cetățeni sau de victimă însăși.
Astfel, neexistând certitudinea absolută că bănuitul este adevăratul făptuitor, este posibil ca acesta să fie urmărit și judecat după procedura specială prevăzută pentru infracțiunile flagrante, deși acesta ar fi învinuit pe nedrept de victimă sau de martori din motive de dușmănie sau din răzbunare.
Prin urmare, aplicarea procedurii urgente sau a celei ordinare depinde de victimă, de martori și de aprecierea organului de urmărire, în loc ca această problemă importantă să fie hotărâtă de către dispozițiile legii, uniform înțelese și consecvent aplicate. Dacă s-ar considera că infracțiunea este flagrantă chiar dacă „descoperirea” s-ar face de către un agent necompetent, de martori sau de victimă, atunci ar însemna ca cele mai multe dintre infracțiunile contra persoanei și unele dintre infracțiunile contra bunurilor ar trebui să fie întotdeauna infracțiuni flagrante, deoarece infracțiunea și infractorul se „descoperă de către victimă și de martori chiar în momentul comiterii”.
Evident că nu aceasta poate fi interpretarea corectă a articolului 465 alineat 3 din Codul de procedură penală. De fapt, aici este vorba despre înțelesul termenului „descoperit” ca noțiune juridică și nu ca simplu cuvânt de vocabular.
Înțelesul acestei noțiuni juridicereiese din dispozițiile Codului de procedură penală, care prevede că strângerea și verificarea probelor cu privire la pregătirea, încercarea sau săvârșirea infracțiunii, precum și descoperirea și prinderea infractorului se face numai de către organele de urmărire penală.
Descoperirea unei infracțiuni, ca noțiune juridică, înseamnă așadar, constatarea infracțiunii, prin efectuarea lucrărilor de urmărire penală, și această noțiune este cu totul deosebită de cea a „surprinderii” cu înțelesul ei comun, de descoperire a faptelor, de prindere a cuiva asupra unui fapt. Infractorul poate fi surprins asupra faptei de orice persoană, iar dacă fapta surprinsă în momentul comiterii prezintă caracterele unei infracțiuni, orice persoană poate să-l prindă pe autor și să-l conducă în fața organelor competente să constate infracțiunea.
Trebuie să se facă, de asemenea, deosebire între flagranța faptelor și surprinderea în flagrant a făptuitorului, care poate fi făcută de orice funcționar, de martori sau chiar de victimă și constatarea ca flagranță a infracțiunii.
Descoperirea sau constatarea infracțiunilor prin efectuarea urmăririi penale nu poate fi făcută decât de organele de urmărire penală. De asemenea, o infracțiune nu poate fi considerată flagrantă decât atunci când este constatată, prin întocmirea actelor de urmărire de către aceste organe și consemnarea ei în procesul-verbal de constatare. Este necesar a se face constatarea infracțiunii flagrante de către organul judiciar competent, în condițiile articolului 467 din Codul de procedură penală, deoarece activitatea de probațiune se bazează, în cazul procedurii speciale, în mod special, pe constatările acestui organ, altfel fiind aplicabilă procedura de drept comun, în cadrul căreia persoana vătămată, martorii oculari sau alte persoane vor declara modul în care s-a săvârșit infracțiunea etc.
Prin urmare, aplicarea procedurii urgente de urmărire și judecată pentru infracțiunile flagrante nu este o posibilitate la aprecierea organului de urmărire penală sau a procurorului, ci este o problemă impusă de principiului legalității. Așadar, dispoziția din articolului 465 alineat 3 din Codul de procedură penală se justifică, având în vedere caracterul manifest în care s-au petrecut faptele. În lipsa organelor judiciare, infractorul poate fi dus în fața oricărei autorități de stat, pentru a fi predat de îndată organelor competente să-l cerceteze.
Aceasta este o stare de fapt obiectiv necesară, care nu trebuie confundată cu celelalte măsuri legale de privare de libertate a infractorului de către organele competente, cum sunt de exemplu măsurile de prevenție, prinderea făptuitorului de către comandantul navei în condițiile articolului 215 din Codul de procedură penală, arestarea condamnatului de către organele de poliție în cadrul punerii în executate a hotărârii etc..
Modul manifest de savârșire a infracțiunilor flagrante, facilitând probațiunea și înlăturând posibilitatea comiterii unor erori judiciare, a permis instituirea unor proceduri speciale de urgență pentru urmărirea și judecarea unor infracțiuni flagrante, fiind privite ca expresie a operativității procesului penal și contribuind la sporirea rolului educativ al acestuia.
CAPITOLUL 2: CONSTATAREA INFRACȚIUNILOR FLAGRANTE ȘI PROCEDURA JUDECĂRII ACESTOR INFRACȚIUNI
Săvîrșirea infracțiunilor în condițiile stabilite de lege privind starea de flagranță justifică necesitatea unei reglementări speciale a urmăririi și judecării acestora. În cazuri, regulile obișnuite de procedură trebuie înlocuite în scopul efectuării imediate a constatării și a strângerii neîntîrziate a probelor, pentru că ulterior acestea ar putea dispărea. Apoi, condițiile manifeste în care a avut loc infracțiunea fac mai ușoară probațiunea, excluzînd aproape cu desăvârșire posibilitatea oricăror erori judiciare.
Instituirea procedurii speciale pentru unele infracțiuni flagrante răspunde, pe de o parte, intereselor de ordin procesual, deoarece în asemenea condiții ele sporesc valențele principiului operativității în procesul penal, iar, pe de altă parte, această procedură grăbește restabilirea ordinii de drept încălcate și contribuie la sporirea rolului educativ al procesului penal . Totuși, scurtarea duratei activității judiciare nu trebuie să aducă atingere garanțiilor drepturilor procesuale ale părților și nici bunei realizări a actului de justiție, impunîndu-se respectarea principiilor fundamentale a procesului penal pe întreaga durată a desfășurării sale.
Fundamentele unei proceduri speciale pentru urmărirea și judecarea infracțiunilor flagrante se regăsesc atât în principiile generale ale dreptului, atât a celui penal, cât și al celui procesual penal, dar și în necesitățile obiective de tehnică criminalistică, logică și morală.
Pentru atingerea pe deplin a scopul procesului penal este necesară o apropiere în timp cât mai mare între momentul comiterii unei infracțiuni și cel al tragerii la răspundere penală a infractorului. Acest deziderat este îngreunat de activitatea probatorie. Datorită caracterului de flagranță o asemenea activitate este mult ușurată, faptele fiind imediat cunoscute, făptuitorul fiind întotdeauna cunoscut, iar probele fiind evidente, permițând stabilirea vinovăției pe bază de dovezi certe. În această situație, procedura obișnuită ar fi cel puțin stânjenitoare.
În consecință Codul de procedură penală prevede o procedură specială ce se individualizează prin caracterul său de urgență. O asemenea procedură este necesară și pentru strângerea neîntârziată a probelor care ulterior ar putea fi periclitate.
În literatura de specialitate s-a subliniat faptul că, datorită condițiilor de săvârșire a unei infracțiuni flagrante, este exclusă posibilitatea comiterii unor erori judiciare. Instituirea unei procedure speciale de urgență asigură realizarea deplină a principiului operativității și a celeritătii și o restabilire rapidă a ordinii de drept încălcate.
Pe de altă parte, infracțiunile flagrante constituie o evidentă tulburare a ordinii de drept și provoacă indignare, teamă și alarmă în mijlocul celor care se află la locul săvârșirii infracțiunii. Se impune așadar, ca tragerea la răspundere penală a făptuitorului să se efectueze cu cea mai mare promptitudine. De aici reiese necesitatea reglementării unei proceduri rapide, care să restabilească liniștea publică, să dea satisfacție opiniei publice și să asigure efectul educativ al procesului penal în esență.
Ar mai fi necesar să menționăm faptul că acest lucru nu trebuie să afecteze, principiile specifice fiecărei faze a procesului penal garanțiile și derpturile procesuale ale părților. De altfel, în orice moment, dacă desfășurarea activității judiciare în baza acestei proceduri creează dificultăți în realizarea corespunzătoare a scopului procesului penal, se va renunța la procedura de urgență și se va trece la cea obișnuită, conform articolului 462 alineat 2 și articolului 473 din Codul de procedură penală.
2.1: CONSTATAREA INFRACȚIUNILOR FLAGRANTE
Așa cum menționam anterior, constatarea infracțiunilor flagrante se realizează de către organele anume precizate de lege și în condiții stipulate în mod limitativ de către aceasta. Aceste orgae desfășoară activități specifice în vederea constatării de fapte antisociale și sancționării acestora în conformitate cu normele legislative în vigoare. Faptul că, atât în practică, cât și în unele acte normative sau metodologii care reglementează modul de efectuare a anumitor activități de către organele judiciare, se folosesc noțiunile de „acte premergătoare” și „acte de constatare” trebuie făcută diferența dintre cele două concepte.
Pentru tratarea acestei probleme trebuie abordată mai întâi, problema noțiunilor de „urmărire penală”, „organe de urmărire penală” și „organe de constatare”.
Astfel, urmprirea penală reprezintă prima fază a procesului penal, putând fi definită ca fiind activitatea desfășurată de organele de urmărire penală în scopul strângerii și verificării probelor necesare cu privire la existența infracțiunii, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea lor în judecată.
Deoarece urmărirea penală reprezintă o fază procesuală distinctă, cu un rol bine definit, necesitatea acesteia decurge din aceea că majoritatea faptelor penale nu pot fi dovedite prin probe preconstituite și, de cele mai multe ori, autorii acestor fapte sunt inițial necunoscuți. Din acest motiv, s-a impus înființarea unor organe judiciare specializate care să desfășoare activități specifice înainte de faza de judecată, cu scopul descoperirii și adunării de probe necesare soluționării cauzei, precum și pentru identificarea făptuitorului, atunci când procesul a fost declanșat fără a fi cunoscut acesta.
Organele judiciare care desfășoară activități specifice urmăririi penale sunt prevăzute în mod expres de către Codul de procedură penală. Așadar, organele de urmărire penală sunt procurorii care aparțin din Ministerului Public și sunt constituiți în parchete pe lângă fiecare instanță judecătorească, și organele de cercetare penală care provin din rândul personalului Ministerului Administrației și Internelor. În anumite situații, expres prevăzute, în cadrul urmăririi penale poate interveni și instanța de judecată, mai precis în situația dispunerii arestării preventive a învinuitului sau inculpatului, prelungirii arestării inculpatului, soluționărea căilor de atac îndreptate împotriva unor măsuri procesuale sau dispunerii percheziției domiciliare.
De asemenea, întâlnim și situații când, la descoperirea și constatarea infracțiunilor participă și anumite organe care nu fac parte din sistemul organelor judiciare, nefiind organe de urmărire penală. Aceste organe nu efectuează acte de cercetare, ci doar acte de constatare a infracțiunilor.
În literatura de specialitate, opinia majoritară se îndreaptă spre faptul că organele prevăzute de articolele 214 și 215 Cod procedură penală pot constata infracțiunile flagrante, însă nu pot efectua urmărirea penală. În cazul infracțiunilor flagrante aceste organe vor înainta de îndată procurorului sau, după caz, organului de cercetare penală, pe făptuitor, împreună cu mijloacele materiale de probă.
Astfel, potrivit articolului 214 Cod procedură penală, sunt organe de constatare: organele inspecțiilor de stat, alte organe de stat, precum și organele unităților la care se referă conținutul articolului 145 Cod penal pentru infracțiunile care constituie încălcări ale dispozițiilor și obligațiilor a căror respectare o controlează potrivit legii; organele de control și cele de conducere ale administrației publice, ale altor unități la care se referă articolul 145 Cod penal pentru infracțiunile săvârșite în legatură cu serviciul de cei aflați în subordinea ori sub controlul lor și ofițerii și subofițerii din cadrul Jandarmeriei Române pentru infracțiunile constatate pe timpul executării misiunilor specifice.
Alături de organele prevăzute în articolul 214 Cod procedură penală, legea mai prevede două categorii de organe care pot încheia acte de constatare și sunt stipulate în articolul 215 Cod procedură penală, acestea fiind comandanții de nave și aeronave, pentru infracțiunile săvârșite pe acestea, pe timpul cât navele și aeronavele pe care le comandă se află în afara porturilor sau aeroporturilor și agenții de poliție de frontieră, pentru infracțiunile de frontieră. Acestea au aceleași drepturi și obligații ca și organele prevăzute de articolul 214 Cod procedură penală, diferența constând în faptul că pot efectua percheziții corporale asupra făptuitorului și îl pot prinde pe făptuitor, cu obligația de a-l preda de îndată procurorului sau organului de cercetare penală, împreună cu lucrările efectuate și cu mijloacele materiale de probă. În celelalte cazuri, lucrările efectuate se înaintează organului de cercetare penală competent în cel mult 5 zile de la prima constatare efectuată, împreună cu mijloacele materiale de probă. Important de subliniat este faptul că ambele categorii de organe nu sunt organe de cercetare penală, deci nu sunt organe judiciare.
Acestea nu pot efectua acte de cercetare penală. Luarea declarațiilor de la făptuitor și de la martori, reținerea corpurilor delicte, evaluarea pagubei, prinderea făptuitorului nu sunt acte de cercetare penală, deoarece nu s-a dispus începerea urmăririi penale. Activitățile desfășurate de aceste organe au drept scop constatarea împrejurărilor concrete în care s-a comis fapta și conservarea mijloacelor de probă în vederea folosirii lor în cadrul procesului penal.
Toate aceste organe de constatare au obligația de a lua declarații de la făptuitor și de la martorii care au fost de față la săvârșirea infracțiunii, precum și de a întocmi procesul-verbal care trebuie să cuprindă împrejurările concrete ale săvârșirii acesteia. De asemenea, ele au dreptul să rețină corpurile delicte, să procedeze la evaluarea pagubei și să efectueze orice alte acte necesare, dacă legea prevede acest lucru.
Actele încheiate de către organele de constatare se înaintează procurorului în cel mult 3 zile de la descoperirea faptei ce constituie infracțiune, în afara cazului când legea dispune altfel. În caz de infracțiune flagrantă, aceste organe sunt obligate să înainteze de îndată procurorului pe făptuitor, împreună cu lucrările efectuate și cu mijloacele materiale de probă.
Procesul-verbal de constatare reprezintă un mijloc de probă cu valoare probatorie în procesul penal ce se va declanșa dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege.
Așadar, prin termenele scurte și simplitatea procedurii, activitatea se aseamănă cu cea desfășurată în mod normal de către organele de constatare prevăzute textul articolelor 214 și 215 Cod procedură penală, acestea neavând dreptul să realizeze urmărirea infracțiunilor flagrante, nici atunci când sunt întrunite condițiile articolului 466 Cod procedură penală. Organele respective pot însă constata infracțiunile flagrante ghidându-se după dispozițiile particulare prevăzute de articolele 214 și 215 Cod procedură penală, coroborate cu cele din articolul 467 Cod procedură penală, care reglementează constatarea infracțiunii flagrante numai de organele de urmărire penală în cadrul procedurii speciale.
Termenele scurte în care organele de constatare trebuie să încheie lucrările și să înainteze dosarul urmează să fie respectate în mod deosebit pentru a crea posibilitatea organelor de urmărire penală să se încadreze corespunzător în procedura specială prin nedepășirea timpului alocat de această procedură. În doctrina procesual-penală s-a subliniat faptul că efectuarea constatării de către organele înscrise în articolele 214-215 Cod procedură penală în cazul unor infracțiuni flagrante nu exclude posibilitatea urmăririi acestor infracțiuni potrivit procedurii speciale.
Practica judiciară a ridicat problema în legătură cu constatarea infracțiunii flagrante pentru care legea impune ca urmărirea penală să se efectueze de procuror, conform articolului 209 Cod de procedură penală, constatarea și cercetarea putând fi făcută de un organ de cercetare.
Prima activitate în cadrul urmăririi penale a oricărei infracțiuni este constatarea existenței acesteia. Constatarea poate fi o activitate laborioasă, în cazul unor infracțiuni cum sunt, de exemplu, cele care se produc pe ascuns. În cazul procedurii de urmărire a infracțiunilor flagrante, întrucât acestea se produc și se constată în mod public, prima activitate o reprezintă constatarea infracțiunii care se face prin întocmirea unui proces –verbal diferit și mai complex decât cel întâlnit în procedura comună (Anexa nr. 1).
Potrivit articolului 25 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, toate cadrele de poliție sunt obligate să intervină și în afara orelor de program, a atribuțiilor lor de serviciu și a competenței teritoriale a unității din care fac parte când iau cunoștință de existența unei infracțiuni flagrante, precum și pentru conservarea probelor, în acest caz cercetarea va fi efectuată de organele competente.
Din dispozițiile articolului 224 alineat 1 Cod de procedură penală, reiese faptul că în vederea începerii urmăririi penale se pot efectua acte premergătoare.
Actele premergătoare, denumite în literatura juridică și „investigații prealabile”, sunt acele activități desfășurate, în anumite situații, înainte de declanșarea procesului penal, pentru culegerea de date cu privire la pregătirea sau săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală, în vederea începerii urmăririi penale. Concret, prin efectuarea de acte premergătoare se poate urmări fie verificarea informațiilor conținute în actul de sesizare, fie completarea acestor date și informații pentru a se constata dacă este cazul să se dispună începerea urmăririi penale, fie verificarea existenței vreunuia din cazurile de înlaturare a aptitudinii funcționale a acțiunii penale, cazuri prevăzute la articolul 10 Cod procedură penală, care conduc la soluția de neîncepere a urmăririi penale.
Actele premergătoare nu sunt obligatorii; ele se efectuează numai atunci când din cuprinsul actului de sesizare nu reies suficiente date care să justifice începerea urmăririi penale sau există îndoieli cu privire la veridicitatea acestor date.
Activitățile desfășurate în cadrul actelor premergătoare pot fi împărțite în mai multe categorii, și anume activități specifice care nu au legatură cu actele procesuale sau procedurale, unele activități care se aseamănă cu activitățile procedurale, chiar dacă nu au natura juridică a acestora și activități care, deși se desfășoară în afara procesului penal, respectă regulile procesuale.
Prinderea făptuitorului de către organul de constatare nu trebuie confundată cu reținerea învinuitului ca și măsură procesuală, ci are natura juridică a măsurii administrative a conducerii la sediul poliției.
Întrucât actele premergătoare sunt anterioare procesului penal, pe parcursul lor nu pot fi luate măsuri procesuale, acestea presupunând existența calității de învinuit sau incu lpat, calitați care sunt dobândite doar în cadrul procesului penal. Toate actele premergătoare efectuate se consemnează în cadrul proceselor-verbale care, în conformitate cu dispozițiile articolului 224 alineat 3 din Codul de procedură penală, pot constitui mijloace de probă în procesul penal.
Prin urmare, organele competente să efectueze acte premergătoare sunt organele de urmărire penală, adică procurorul și organele de cercetare penal, lucrătorii operativi anume desemnați din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, alții decât cei care fac parte din categoria organelor de cercetare penală și lucrătorii operativi anume desemnați din celelalte organe de stat cu atribuții în domeniul siguranței naționale, pentru faptele care constituie amenințări la adresa siguranței naționale, incluzând în această categorie lucrătorii operativi din Ministerul Apărării Naționale, Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe, Serviciul de Telecomunicații Speciale etc.
Prin urmare, actele premergătoare nu trebuie confundate cu actele de constatare, acestea fiind noțiuni considerate de doctrina procesual-penală ca având natură juridică diferită. Este adevărat însă, faptul că atât actele de constatare, cât și cele premergătoare sunt efectuate înainte de declanșarea procesului penal, având caracterul unor activități preliminare începerii urmăririi penale. De asemenea, atât procesele-verbale întocmite de organele de constatare, cât și procesul-verbal în care se consemnează efectuarea unor acte premergătoare constituie mijloace de probă în cadrul procesul penal.
Trebuie remarcat faptul că între cele două categorii de acte există unele diferențe, dintre care amintim:
– actele de constatare se efectuează de organele de constatare prevăzute în articolele 214 și 215 Codul de procedură penală, iar actele premergătoare sunt efectuate de organele de urmărire penală și lucrătorii operativi anume desemnați din Ministerul Administrației și Internelor și din celelalte organe de stat cu atribuții în domeniul siguranței naționale;
– actele de constatare se efectuează în vederea sesizării din oficiu a organelor de urmărire penală, pe când actele premergătoare se efectuează în vederea începerii urmăririi penale de către organul competent deja sesizat.
Prin urmare, organul de urmărire penală, sesizat de comiterea unei infracțiuni flagrante trebuie să constate atât săvârșirea infracțiunii, cât și împrejurarea dacă această infracțiune a fost comisă în stare de flagranță. În acest scop, organul de urmărire penală va întocmi un proces-verbal în care va consemna cele constatate cu privire la fapta săvârșită respectând dispozițiile articolului 467 din Codul de procedură penală și procedând la descrierea acțiunii sau inacțiunii ce materializează conținutul infracțiunii comise, împrejurările de loc, timp, mijloace folosite de infractor, urmările socialmente periculoase, precum și datele de identitate sau alte date privitoare la persoana care a comis infracțiunea. De asemenea, organul de urmărire penală va consemna și declarațiile învinuitului, persoanei vătămate, martorilor oculari fără a mai întocmi declarații scrise ale acestor persoane, potrivit articolelor 73 și 86 alineatul ultim, din moment ce procesul-verbal este certificat prin semnăturile persoanelor ascultate.
Dacă ulterior în cadrul cercetării penale, sunt ascultați învinuitul, persoane ale căror declarații s-au cuprins în procesul-verbal sau alte persoane care au incidență cu cauza, cele arătate se vor consemna în acte separate în conformitate cu dispozițiile comune care reglementează declarațiile învinuitului, părții vătămate sau a martorilor.
Procesul-verbal de constatare se citește învinuitului și celorlalte persoane ascultate, atât în ceea ce privește constatările făcute de organul de urmărire penală, cât și în legătură cu declarațiile făcute de învinuit, persoana vătămată, martori oculari. Legea obligă organul de urmărire penală care a făcut constatarea să atragă atenția învinuitului, precum și celorlalte persoane ascultate că pot completa declarațiile anterioare, și consemnate în procesul verbal, sau că pot face obiecții cu privire la acestea. Deși s-ar părea că legea limitează posibilitatea învinuitului, persoanei vătămate sau a martorilor de a face obiecții numai cu privire la declarațiile făcute anterior, adică cele constatate și consemnate de organul de constatare, totuși aceste obiecții pot fi făcute și cu privire la cele constatate și consemnate de organul de urmărire penală în procesul-verbal ce privește infracțiunea comisă, cât și starea de flagranță.
În măsura în care obiecțiile formulate de învinuit, persoana vătămată sau martorii oculari au fost găsite întemeiate, organul de urmărire penală va proceda în mod corespunzător, atât în legătură cu consemnarea celor declarate de aceste persoane, cât și cu cele constatate în legătură cu infracțiunea comisă ori starea de flagranță. În măsura în care obiecțiile vizează chestiuni privitoare la existența infracțiunii și a stării de flagranță, în vederea lămuririi unor chestiuni de fapt, organul de urmărire penală poate proceda la strângerea altor probe, această posibilitate fiindu-i acordată de prevederile articolului 467 alineat 2 Cod procedură penală. Astfel, în cazul în care organul de urmărire penală poate ridica anumite corpuri delicte sau înscrisuri, acesta poate dispune efectuarea unor constatări tehnico-științifice sau medic- legale.
În concluzie, dacă nu mai este necesară administrarea altor probe, procesul-verbal de constatare poate constitui singurul mijloc de probă din faza de urmărire penală.
Potrivit articolului 467 alineat 4 Cod procedură penală, procesul verbal întocmit de către organele de urmărire penală cu ocazia constatării infracțiunii flagrante se semnează de către acesta, de învinuit și de către persoanele care au făcut declarații cu acest prilej. În situația în care învinuitul, persoana vătămată sau martorii consideră că cele declarate de ei nu au fost veridic consemnate în procesul-verbal, pot refuza semnarea acestuia.
Ca și cercetarea la fața locului, constatarea infracțiunii flagrante este un procedeu probatoriu prin care se administrează mijloacele de probă necesare aflării adevărului în cauză. Cu toate că nu este un mijloc de probă prin ea însăși, constatarea infracțiunii flagrante capătă caracter de categorie juridico-penală, iar procesul-verbal în care se materializează rezultatele acesteia devine, ca orice înscris ce are legătură cu fapta, devine un mijloc de probă.
Scopul constatării infracțiunii flagrante, include o serie de activități ce duc la:
a) împiedicarea consumării activității ilicite
b) prinderea făptuitorului în momentul comiterii faptei ori la un moment cât mai apropiat de acesta;
c) strângerea tuturor probelor care atestă existența infracțiunii și dovedesc vinovăția făptuitorului;
d) despăgubirea urgentă a persoanei vătămate și restabilirea situației anterioare;
e) asigurarea tragerii la răspundere penală a infractorului la un moment cât mai apropiat de cel al săvârșirii infracțiunii;
f) prevenirea săvârșirii în viitor a unor fapte de natură penală;
g) aplicarea unei proceduri speciale de urmărire și judecată în condițiile expres prevăzute de lege.
Așadar, constatarea infracțiunii flagrante de către organele abilitate are un scop bine determinat care se poate materializa prin activități ce urmăresc împiedicarea consumării activității ilicite și înlăturarea pericolului social; prinderea făptuitorului la locul și în momentul comiterii faptei; strângerea probelor ce dovedesc existența infracțiunii și vinovăția făptuitorului; restabilirea situației anterioare, recuperarea prejudiciului sau ridicarea bunurilor deținute ilegal și asigurarea tragerii la răspundere penală a făptuitorului la un interval de timp cât mai apropiat de cel al săvârșirii infracțiunii.
În literatura de specialitate s-a exprimat opinia conform căreia procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante îndeplinește o funcție dublă, și anume pe de-o parte, este actul procedural care marchează începerea urmăririi penale atât „in rem” cât și „in personam”, iar pe de altă parte, prezintă caracteristicile unui proces-verbal, drept pentru care trebuie întocmit cu respectarea cerințelor impuse în articolul 91 Cod procedură penală, și, în concluzie, constituie mijloc de probă, prin declarațiile și constatările consemnate în cuprinsul său.
Cu privire la forța probantă a procesului-verbal de constatare, trebuie să facem distincția între organele de cercetare penală și procuror. Astfel, procesele-verbale de constatare încheiate de către organele de cercetare penală fac dovada până la proba contrarie, pe când procesele-verbale de constatare întocmite de către procuror fac dovada până la declararea sau înscrierea în fals.
Deși, în principiu se admite că acest procedeu probatoriu are aceeași valoare cu a celorlalte probatorii administrate în cauză, într-o altă opinie s-a susținut că procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrant, privit ca mijloc de probă scris, are o valoare probatorie deosebită. Această teorie se bazează pe o serie de argumente, dintre care amintim:
a) acesta conține toate datele referitoare la acțiunile desfășurate de făptuitor înainte și în momentul faptei, precum și rezultatul activității ilicite desfășurate, făcându-se mențiune și despre măsurile luate pentru întreruperea activității infracționale;
b) un alt argument se bazează pe faptul că o dată cu luarea la cunoștință despre infracțiune, este identificat și autorul ei, nefiind necesare alte măsuri de identificare, urmărire sau prindere;
c) de asemenea, organele de cercetare penală pot lua măsura efectuării percheziției corporale, a bagajelor sau a mijlocului de transport folosit de infractor;
d) bunurile care au legătură cu infracțiunea sunt ridicate sau restituite imediat persoanei vătămate;
e) indiferent etapele pe care urmează să le desfășoare organele de cercetare penală în ceea ce privește abordarea infracțiunii, ele recurg la cercetarea la fața locului probând astfel existența infracțiunii și vinovăția autorului acesteia.
Constatarea infracțiunii flagrante este împărțită pe două etape importante, și anume. Prima etapă se include activitățile preliminare realizării flagrantedin care se desprind ca și activități subsidiare aprecierea necesității și oportunității constatării infracțiunii flagrante, cunoașterea locului, a zonei și a mediului unde se va desfășura acțiunea și cunoașterea unor date despre infractori care ar putea fi implicați.
A doua etapă reprezintă realizarea propriu-zisă a flagrantului care se poate face înainte de consumarea actului infracțional, pe parcursul comiterii faptei, dar acesată activitate prezintă un risc maxim pentru cei implicați în realizarea lui sau după săvârșirea infracțiunii.
Astfel, activitățile propriu-zise care sunt desfășurate în momentul constatării unei infracțiuni flagrante pot fi enumerate succint astfel:
a) stabilirea martorilor asistenți:
– aceștia trebuie să fie cel puțin doi;
– ei trebuie aleși înainte de realizarea efectivă a flagrantului;
b) identificarea martorilor oculari și asigurarea sprijinului de la cetățenii din imediata apropiere a locului faptei;
c) stabilirea activității ilicite;
d) prezentarea calității și luarea măsurilor necesare pentru înlăturarea sau încheierea a activității ilicite;
e) acordarea primului ajutor persoanelor a căror integritate a fost periclitată prin acțiunea făptuitorului;
f) identificarea făptuitorului și legitimarea acestuia, activitate ce presupune cunoașterea datelor de stare civilă, adică nume, prenume, numele și prenumele părinților, data și locul nașterii, seria, numărul și unitatea de evidență informatizată a persoanei care a emis actul de identitate, domiciliul sau reședința acestuia;
g) efectuarea percheziției corporale, activitate care este prevăzută de metodologiile și procedurile în vigoare ca obligatorie în cazul constatării unor astfel de infracțiuni;
h) luarea măsurilor cu privire la făptuitor, la obiectele, valorile și înscrisurile descoperite, adică supravegherea făptuitorului în permanență și ridicarea obiectelor, valorilor și înscrisurilor dobândite prin infracțiune în vederea confiscării sau returnării către persoana vătămată.
i) efectuarea cercetării la fața locului care presupune cercetarea locul unde infractorul și-a desfășurat nemijlocit activitatea ilicită, itinerariul pe care acesta a fost urmărit, perimetrul din vecinătatea locului unde persoana a fost surprinsă cu arme, instrumente ori alte obiecte de natură a o presupune participantă la infracțiune sau a locului în care făptuitorul a ascuns bunuri provenite din activitatea ilicită.
j) ascultarea martorilor oculari, a persoanei vătămate și a făptuitorului:
Printre măsurile ce se impun a fi luate în momentul constatării unei infracțiuni flagrante, amintim stabilirea martorilor oculari, separarea lor de celelalte persoane aflate la locul faptei pentru a nu fi influențați și ascultarea lor se va face individual, de îndată.
k) întocmirea procesului- verbal de constatare a infracțiunii care trebuie să cuprindă titlul, data, ora și locul întocmirii, calitatea, numele, prenumele și unitatea din care fac parte cei ce au constatat infracțiunea, modul de sesizare și motivarea intervenției, datele de identificare ale martorilor asistenți, activitățile ilicite constatate, datele de identificare ale făptuitorului, rezultatul percheziției corporale efectuate asupra făptuitorului și măsurile care au fost luate cu privire la obiectele, înscrisurile sau valorile descoperite, descrierea în amănunt a bunurilor, valorilor și înscrisurilor ridicate de la făptuitor ori de la locul săvârșirii faptei, rezultatul cercetării locului faptei, explicațiile făptuitorului, persoanei vătămate și ale martorilor oculari și obiecțiile făptuitorului sau observațiile celorlalte persoane.
Tot în legătură cu modul de constatare a acestui tip de infracțiune trebuie să facem referire și la regulile tactice aplicabile de către organele care au competență în acest domeniu, normele legale în vigoare stabilind următoarele:
a. dispozitivul care realizează flagrantul este stabilit înainte de intervenție;
b. fiecare membru trebuie modul de acțiune;
c. deplasarea la fața locului se efectuează fără a atrage atenția;
d. făptuitorul este supravegheat dintr-un loc care să asigure protecția celor care intervin;
e. obiectele găsite nu se ating și nici nu se mută din locul în care au fost descoperite;
f. dacă făptuitorul nu se supune somației, se va proceda la urmărirea și oprirea sa rapidă fără a se distruge, ascunde sau abandoneze corpurile delicte sau produsul infracțiunii;
g. făptuitorul va fi apărat de eventuale agresiuni ale martorilor, persoanei vătămate, etc.
Trebuie menționat faptul că o situație aparte apare în cazul infracțiunilor flagrante pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Constatarea infracțiunii este obligatorie chiar dacă lipsește această plângere.
Plângerea reprezintă încunoștiințarea făcută de o persoană fizică sau juridică referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat printr-o infracțiune.
Plângerea prealabilă a persoanei vătămate determină punerea în mișcare a acțiunii penale în cazul unor infracțiuni anume prevăzute de lege. Aceasta este adresată organului de cercetare penală sau procurorului.
Așadar, chiar și în cazul infracțiunii flagrante, după constatarea acesteia, organul de urmărire penală cheamă persoana vătămată și o întreabă dacă dorește să depună plângere. În aceasta situație apar două moduri de soluționare a infracțiunii, și anume, dacă persoana vătămată depune plângere, atunci se continuă urmărirea penală, însă dacă această nu dorește să depună plângere prealabilă, procurorul dispune încetarea urmăririi penale.
Având în vedere dezvoltarea tehnicii din ultimii ani, în practica juiciară, mai ales în cazul constatării infracțiunilor flagrante, sunt folosite tot mai des înregistrările audio-video.
Instituția de drept procesual penal al interceptărilor și înregistrărilor audio-video își are sediul în articolele 911-916 din Codul de procedură penală, suscitând interesul literaturii de specialitate.
Putem defini înregistrările audio-video ca fiind acea activitate care are drept scop aflarea adevărului prin dovedirea împrejurărilor în care s-a săvârșit infracțiunea, participanții la comiterea ei, bunurile care au făcut obiectul activității infracționale, mijloacele utilizate pentru punerea în aplicare a rezoluției infracționale etc..
Trebuie făcută specificația că în cazul infracțiunilor ce țin de microcriminalitate se recomandă constatarea unor infracțiuni flagrante spontane. Pentru celelalte tipuri de infracțiuni ce fac parte din macrocriminalitate activitățile pregătitoare constatării faptei sunt obligatorii.
În etapa preliminară a constatării infracțiunilor flagrante, interceptările și înregistrările audio- video se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. Pentru aceasta sunt necesare îndeplinirea unor condiții, și anume, să existe date și indicii temeinice din care să rezulte pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni, pentru infracțiunea în curs de comitere sau care a fost săvârșită, urmărirea penală să se poată efectua din oficiu și interceptarea să se impună pentru stabilirea situației de fapt ori identificarea sau localizarea participanților să nu poată fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată.
Legea procesual penală enumeră exhaustiv cazurile în care pot fi autorizate interceptările, limitându-le la infracțiunile contra siguranței naționale, infracțiunile de trafic de stupefiante; trafic de persoane; trafic de arme; acte de terorism; spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori; infracțiunile prevăzute de legea privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție și infracțiunile grave ori infracțiunile care se săvârșesc prin mijloace de comunicare electronică.
Înregistrările de sunet sau imagine pot fi folosite în cazul tuturor infracțiunilor susceptibile a fi săvârșite în flagrant. Doctrina penală recomandă ca întregul proces de constatare a infracțiunii flagrante să fie filmat pentru că ulterior înregistrarea poate furniza elementele probatorii suplimentare și deoarece acestea constituie în sine o probă care atestă respectarea cerințelor procesual-penale.
Prin urmare, evoluția încălcărilor dreptului, intensitatea și gravitatea acestora, efectele lor negative asupra ordinii sociale, în general, și a ordinii juridice, în special, obligă, pe de o parte, la statuarea cu claritate a răspunderii pentru aceste încălcări și implicând, pe de altă parte, aplicarea promptă a sancțiunilor ce se impun în fiecare caz concret.
2.2: URMĂRIREA PENALĂ ÎN CAZUL INFRACȚIUNILOR FLAGRANTE
Perfecționarea ordinii juridice și raționalizarea procedurii penale ar duce la îndeplinirea optimă a scopurilor și sarcinilor procedurii penale propriu-zise. Este de la sine înțeles faptul că o procedură complicată cum este cea a urmăriri prealabile este justificată și uneori chiar necesară în cauzele cu infracțiuni grave, fiind complicate în ceea ce privește probațiunea. Însă în cazul procedurii speciale, atunci cînd fapta este comisă în flagrant, persoana ce efectuează urmărirea penală nu trebuie să piardă timp cu efectuarea unor acțiuni procesuale complicate. De aici rezultă faptul că introducerea acestei procedure simplificate în cazul infracțiunii flagrante contribuie la asigurarea sarcinii de bază a procedurii penale în esența ei, și anume stabilirea adevărului.
Legislația română aplică principiul prezumției de nevinovăție tuturor persoanele suspecte de a fi comis fapte antisocial. Chiar și în cazul infracțiunilor flagrante, al căror caracter este reținut inițial în mod greșit de către organele de constatar, persoana care a săvârșit acțiunea ilicită este apărată de răspundere în situația în care instanța de judecată constată în urma reverificării probelor sau a administrării de probe noi că cele administrate în faza de urmărirea penală sunt netemeinice sub protecția prezumției de nevinovăție. În același timp, chiar dacă există probe care îl acuză, făptuitorul are dreptul în baza aceluiași principiu, să dovedească lipsa lor de temeinicie. Acest principiu este stipulat în normele articolului 66 din Codul de procedură penală care prevede dreptul de a proba lipsa de temeinicie a probelor.
În legislația noastră este instituit un întreg sistem de garanții elaborate în vederea respectării legii în timpul desfășurării procesului penal, inclusiv în cadrul procedurii de urmărire și judecare a infracțiunilor flagrante, precizând și în acest din urmă caz faptul că administrarea probelor nu se poate face decât cu evitarea oricărei atingeri care ar putea nesocoti demnitatea umană și prestigiul justiției.
Pentru a putea analiza faza urmăririi penale în cazul infracțiunilor flagrante este necesar ca inițial să aducem în discuție problema procesului penal și ceea ce presupune acesta.
Așadar, procesul penal este activitatea reglementată prin lege și desfășurată de organele competente, cu participarea părților și a altor persoane, în scopul constatării la timp și în mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni și al justei pedepsiri a acestora, astfel încât orice persoană care a comis o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, urmărindu-se apărarea ordinii de drept, a persoanei, a drepturilor și libertăților acesteia, prevenirea comiterii infracțiunilor și educarea cetățenilor în spiritul respectării legii.
Procesul penal este divizat în anumite faze în care activitățile specific sunt executate de către anumite categorii de organe specifice procesului penal.
Astfel, procesul penal este divizat în trei faze, și anume:
1. urmărirea penală coincide cu momentul declanșării procesului penal în formă tipică, importanța acesteia reieșind din faptul că implică drepturi și obligații specific atât pentru organelle de urmărire penală, cât și pentru ceilalți participanți la proces.
2. judecata este considerată ca fiind faza centrală și cea mai important din cadrul procesului penal deoarece are ca obiect soluționarea definitivă a cauzei penale.
3. punerea în executare a hotărârii este ultima fază a procesului penal fără de care acesta nu ar avea finalitate, activitatea de executare a hotărârilor continuând după terminarea procesului și intră sub incidența procesului executive penal.
În prima fază, adică în cea de urmărire, își desfășoară activitatea organele de cercetare penală și procurorii. În a doua fază își desfășoară activitatea instanța, cu participarea procurorului. În cea de-a treia fază întâlnim instanța, procurorii, organele ministerului de interne și cele ale ministerului justiției.
Existența în cadrul procesului penal a celor trei faze este schema tipică a procesului penal, însă este posibil ca acesta să nu parcurgă toate fazele, încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală putând întrerupe continuarea celorlalte două. De asemenea, pronunțarea unei achitări de către instanță înlătură faza de punere în executare a hotărârii penale. În unele cazuri, procesul penal poate începe direct cu judecata, cum este cazul procedurii plângerii prealabile, când plângerea părții vătămate se adresează direct instanței.
Urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, identificarea făptuitorilor și stabilirea răspunderii acestora în vederea constatării de către organul de urmărire penală dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea in judecată.
În vederea realizării obiectului urmăririi penale organele de urmărire penală pot lua anumite măsuri pentru o bună desfășurare a procesului, măsuri care se referă la reținerea, obligarea de a nu părăsi localitatea, aplicarea unui sechestru asigurător etc. Aceste organe își concretizează activitatea în acte de urmărire penală care pot fi atât acte procesuale, cât și acte de dispoziție sau acte procedural, prin care sunt aduse la îndeplinire dispozițiile cuprinse în actele procesuale.
Actele procesuale sunt acele manifestari de vointa prin care organele judiciare si partile din proces dispun, in limitele dreptului lor, cu privire la desfasurarea procesului penal. Pot fi menționate în cadrul acestei categorii începerea urmăririi penale, punerea în mișcare a acțiunii penale, trimiterea în judecată, luarea măsurilor preventive sau a măsurilor asiguratorii, dispoziția de citare a unor anumite persoane etc.
Sunt considerate acte procesuale și soluțiile de netrimitere în judecată care, practic, finalizează procesul penal prin oprirea sa numai la faza de urmărire penală, aici incluzându-se clasarea, scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale etc.
Actele procedurale sunt mijloace juridice prin intermediul cărora se aduc la îndeplinire îndatoririle ce decurg din actele și măsurile procesuale. Ele pot fi ascultarea unui martor, ridicarea unor obiecte sau înscrisuri, mandatul de arestare preventivă sau procesul-verbal de percheziție.
Astfel, în literatura de specialitate, opinia majoritară aderă la ideea că organele prevăzute de articolele 214 și 215 Cod procedură penală pot constata infracțiunile flagrante, dar nu pot efectua urmărirea penală. În cazul infracțiunilor flagrante aceste organe îl vor înainta de îndată procurorului sau, după caz, organului de cercetare penală, pe făptuitor, împreună cu mijloacele materiale de probă.
În ciuda faptului că prin termenele scurte și simplitatea procedurii, activitatea se aseamănă cu cea desfășurată de organele de constatare prevăzute la articolele 214 și 215 Cod procedură penală, totuși, acestea nu au dreptul să realizeze urmărirea infracțiunilor flagrante, nici în situația în care sunt întrunite condițiile prevăzute de articolul 466 Cod procedură penală. Organele respective pot doar constata infracțiunile flagrante ghidându-se după dispoziții particulare din articolele 214 și 215 Cod procedură penală, cât și cele a celor stipulate în articolul 467 Cod procedură penală, care reglementează constatarea infracțiunii flagrante numai de organele de urmărire penală și numai în cadrul procedurii speciale.
Aceste termene scurte în care organele de constatare trebuie să încheie lucrările și să înainteze dosarul oferă posibilitatea organelor de urmărire penală de a se încadra corespunzător în procedura specială prin nedepășirea cadrului de timp specific acestei proceduri. În doctrină s-a subliniat faptul că efectuarea constatării de către organele prevăzute în articolele 214-215 Cod procedură penală în cazul unor infracțiuni flagrante nu exclude posibilitatea urmăririi acestor infracțiuni potrivit procedurii speciale.
Practica judiciară a analizat de-a lungul timpului cazul infracțiunilor flagrante și a ridicat problema de a se ști dacă, în legătură cu constatarea infracțiunii flagrante pentru care legea impune ca urmărirea penală să fie efectuată de către procurer, constatarea și cercetarea infracțiunii ar putea fi realizată de către un organ de cercetare. Astfel, în acest considerent, fostul Tribunal Suprem prin Decizia nr. 1659/27.03.1970 a considerat posibil acest procedeu și a arătat că în cadrul procedurii speciale, infracțiunea considerată flagrantă se constată conform articolulu 467 Cod de procedură penală de către organele de urmărire penale sesizate în condițiile arătate în acest articol, fără a se stabili o anumită competență a organelor de urmărire penală în raport de infracțiunea cercetată.
Efectuarea urmăririi penale imclude întreaga sferă de activități desfășurate de organele de cercetare penală și de procurori, încadrată între actul de începere a urmăririi penale și actul prin care urmărirea este finalizată prin rechizitoriul de trimitere în judecată a inculpatului sau prin ordonanța de clasare, scoaterea de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale.
Urmărirea penală debutează cu cercetare penală care are obiect strângerea probelor necesare cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, identificarea făptuitorului și stabilirea răspunderii acestuia, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. A doua etapă a urmăririi penale o formează activitatea procurorului prin care acesta verifică cercetarea efectuată sub aspectul legalității și temeiniciei ei și, în raport de cele constatate, rezolvă cauza prin trimiterea în judecată a inculpatului sau printr-o soluție de netrimitere în judecată.
Fiecare etapă a urmăririi penale parcurge mai multe stadii procesuale. Primul stadiu procesual constă în actul de dispoziție al organului de urmărire penală prin care, constatând că este sesizat legal despre săvârșirea unei infracțiuni, dispune promovarea activității pentru identificarea făptuitorului și tragerea sa la răspundere penală. Prin dispunerea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală se investește cu toate drepturile conferite de lege pentru efectuarea urmăririi penale, atât în legătură cu strângerea probelor, cât și în legătură cu măsurile procesuale ce pot fi luate față de persoana urmărită.
Reglementarea momentului inițial al urmăririi penale prezintă importanță procesuală. Combaterea infracțiunilor implică o acțiune imediată și în forme simplificate din partea organelor de urmărire penală, astfel, începerea urmăririi penale trebuie să fie cât mai simplă, să nu întârzie activitatea de constatare a infracțiunilor, de identificare și prindere a făptuitorului.
În literatura de specialitate3, se evidențiază că procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante îndeplinește o funcție dublă, deoarece, în primul rând, constituie actul de începere al urmării penale pentru infracțiunea constatată, iar în al doilea rând, servește ca mijloc de de probă, prezentând relevența datorită datelor consemnate în cuprinsul său. Se face de asemenea, precizare că procesul-verbal încheiat respectând condițiile prevăzute de articolul 467 Cod procedură penală și care constituie și actul de începere a urmării penale, nu poate fi confundat cu procesul-verbal întocmit de organul de urmărire penală prin care se dispune începerea urmării penale potrivit articolului 228 alineat 3 din Codul de procedură penală. Ca procesul-verbal astfel întocmit reprezinta si actul de începere al urmarii penale este sugerat si de faptul ca în cuprinsul acestuia, cel care a comis fapta penala are deja calitatea de învinuit.
O condiție esențială în ceea ce privește urmărirea penală o constituie prezența martorilor asistenți. Această condiție este obligatorie atunci când constatarea se face de către organele de cercetare penală. Aceștia trebuie să fie aleși înainte de a se trece la prinderea în flagrant a făptuitorului pentru a li se asigura posibilitatea să observe atât activitățile desfășurate de către făptuitor, cât și modul de acțiune și constatările făcute de către organul de cercetare penală.
La alegerea martorilor asistenți, organele de cercetare penală trebuie să țină seama de condițiile pe care trebuie să le îndeplinească aceștia, nefiind folosite în această calitate persoane care pot fi ascultate ca martori în cauză. Așadar, nu pot fi martori asistenți minorii sub 14 ani, persoanele interesate în cauză și cei care fac parte din aceeași unitate cu organul care efectuează actul procedural.
Tot în cadrul urmăririi penale este întâlnită și activitatea de identificare a martorilor ocular. Prin aceasta organul de urmărire penală are posibilitatea să obțină și alte probe decât cele care se constată nemijlocit cu referire la activitățile desfășurate de către făptuitori înaintea sosirii organelor de constatare, persoanele care l-au ajutat, locurile unde au fost ascunse ori aruncate obiectele sau valorile ce au servit la săvârșirea infracțiunii sau sunt produsul ei.
Plecând de la cele menționate anterior, trebuie să specificăm faptul că autorul faptei trebuie să fie identificat pe baza actelor de identitate, reținându-se numele, prenumele, numele și prenumele părinților, data și locul nașterii, seria, numărul și unitatea de poliție care a emis actul de identitate, domiciliul sau reședința acestuia. În situația în care făptuitorul nu are asupra lui acte din care să rezulte identitatea, vor fi menționate datele declarate de acesta, urmând a fi verificate ulterior în evidențele unităților de poliție.
Organele de urmărire penală trebuie să țină cont de împrejurările concrete în care se desfășoară constatarea infracțiunii flagrante și să ia măsurile ce se impugn pentru rezolvarea incidentelor care pot să pericliteze aflarea adevărului în cauză.
O altă activitate ce revine organului de urmărire penală este asigurarea primului ajutor victimei solicitând după caz, concursul unor persoane de specialitate sau dispunând transportarea acesteia la cea mai apropiată unitate sanitară. Înainte de a fi transportată la spital, în raport cu starea ei, victima trebuie să fie identificată, făcându-se mențiunea despre aceasta și despre măsurile luate în procesul-verbal de constatare.
După îndeplinirea activităților analizate anterior, organele de urmărire penală trec la efectuarea percheziției corporale, activitate obligatorie în toate cazurile și care se efectuează cu prioritate. Aceasta se efectuează de obicei în locuri ferite, evitându-se zonele aglomerate, cu mare afluență de public. Controlul corporal se extinde și asupra bagajelor sau autovehicului în care se găsesc acestea sau cu care se deplasa făptuitorul.
Percheziția corporală trebuie efectuată cu deosebită atenție deoarece tratarea cu superficialitate a acestei activități poate avea consecințe dăunătoare pentru cauză.
Pe baza rezultatelor desprinse din activitățile desfășurate de către organul de urmărire penală, prezentate și analizate anterior, acesta întocmește ordonanța de învinuire. Cuprinsul ordonanței de învinuire este asemănător cu cel al concluziilor de învinuire, dar mult mai restrains. Astfel, ordonanța de învinuire cuprinde arătarea faptei săvârșite, probele, încadrarea juridică și data reținerii făptuitorului. Ordonanța de învinuire este trimisă de îndată procurorului pentru verificarea legalității și a temeiniciei celor înscrise în ordonanță, împreună cu învinuitul aflat în stare de reținere. Legea penală impune organului de urmărire penală care a făcut constatarea în legătură cu infracțiunea flagrantă să analizeze situația și dacă ajunge la concluzia că fapta există, că este săvârșită de cel învinuit, iar acesta răspunde din punct de vedere penal, să ia măsura măsura reținerii pentru o perioadă de cel mult 24 de ore.
Procurorul după ce primește dosarul, îl studiază în limitele celor 24 de ore cât poate dura măsura reținerii învinuitului, și este obligat să se pronunțe în legătură cu actele de constatare, putând adopta una din următoarele soluții:
a) să dispună scoaterea de sub urmărire sau încetarea urmăririi penale atunci când în cauză este incident unul din cauzele prevăzute în articolul 10 Cod procedură penală;
b) dacă apreciază că urmărirea penală este completă și sunt suficiente probe care să justifice punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată, dă rechizitoriu prin care pune în mișcare acțiunea penală și dispune trimiterea în judecată a inculpatului;
Tot prin acest rechizitoriu procurorul, în mod obligatoriu, dispune și necesitatea luării măsurii arestării preventive, fapt pentru care trimite dosarul la instanța de judecată, singura instituție competentă să dispună cu privire la acest aspect.
c) când procurorul, ca urmare a verificării dosarului, ajunge la concluzia că urmărirea penală nu este completă și se impune continuarea cercetărilor, poate dispune restituirea cauzei la organul de cercetare penală. În această situație, organul de cercetare penală este obligat să continue cercetarea penală prin efectuarea activităților procedurale dispuse de procuror pentru aflarea adevărului atât în legătură cu fapta și cu împrejurările cauzei, cât și în legătură cu persoana făptuitorului. Pentru efectuarea acestor activități procedurale, organul de cercetare are un termen maxim de 3 zile stipulat expres de către lege.
Înainte de expirarea acestor 3 zile, organul de cercetare este obligat să înainteze dosarul procurorului, odată cu prezentarea învinuitului, pentru a decide soluția ce urmează a fi luată. În cazul în care nu s-a putut efectua completarea cercetării în termenul prevăzut de lege, urmărirea penală va continua potrivit procedurii obișnuite, respectându-se dispozițiile articolelor 267 și 268 Cod procedură penală.
d) suspendarea urmăririi penale se ia de către procuror atunci când învinuitul suferă de o boală gravă, dar cu posibilități de însănătoșire. Conform prevederilor articolului 239 Cod procedură penală, este obligatoriu ca boala gravă să fie constatată printr-o expertiză medico–legală.
Comparând cu actele procesuale ale urmăririi penale din procedura ordinară cu cele întâlnite în cadrul procedurii special, se poate afirma că în procedura urgentă de urmărire și judecare, întreaga urmărire, până la întocmirea concluziilor de învinuire, este realizată într-o singură etapă care cuprinde constatarea faptei săvârșite, ascultarea făptuitorului și strângerea probelor, fiind concentrate în această etapă actele procesuale de bază ale pornirii procesului penal și punerii sub învinuire fără a cuprinde însă și prezentarea lucrărilor și a materialului de urmărire penală.
În cazul infracțiunilor flagrante nu se mai procedează la prezentarea materialului de urmărire penală așa cum se întâmplă în cazul dreptului comun și nici nu se mai aplică prevederile articolului 171 alineat 2 privind asistența juridică obligatorie a învinuitului sau inculpatului.
Așadar, odată îndeplinite condițiile prevazute de articolul 466 Cod procedură penală, se poate aplica procedura de urmărire specială care este reglementată de prevederile articolelor 467-470 din Codul de procedură penală și care se completează cu dispozițiile de drept comun.
În cadrul procedurii urgente se întâlnesc o serie de particularități cu privire la măsurile de prevenție. Astfel, potrivit articolului 468 Cod procedură penală, reținerea învinuitului este obligatorie și se face pentru maxim 24 de ore, organul de cercetare penală fiind obligat să înainteze procurorului, atunci când consideră că este necesar, propunerea arestării preventive. Dacă pe durata reținerii nu s-a emis un mandat de arestare, învinuitul va fi pus în libertate la expirarea celor 24 de ore.
La sesizarea organului de cercetare sau din oficiu, procurorul poate solicita judecătorului arestarea învinuitului. Aceasta nu poate depăși 10 zile, calculându-se de la data expirării ordonanței de reținere. O parte din autori consideră că termenul începe să curgă de la data luării măsurii de reținere. Din prevederile articolului 468 alineat 1 rezultă faptul că arestarea preventivă a învinuitului nu este obligatorie, luarea acestei măsuri fiind lăsată la latitudinea judecătorului.
Celui reținut sau arestat i se aduce la cunoștință învinuirea în cel mai scurt timp în prezența unui avocat ales de către acesta sau numit din oficiu. Prevederile Constituției și ale Codului de procedură penală sunt realizate implicit prin citirea procesului-verbal de constatare a infracțiunii flagrante, activitate ce implică prezența unui apărător. Nerespectarea acestor dispoziții atrage nulitatea absolută a actului procedural în conformitate cu prevederile articolului 197 alineat 2.
În ipoteza în care s-au administrat și alte probe decât cele care sunt incluse în procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante, este obligatorie prezentarea materialului de urmărire penală. În ceea ce privește ascultarea învinuitului în momentul arestării sale, doctrina penală nu are un punct de vedere uniform, considerând că dispozițiile de drept comun privind acultarea inculpatului nu sunt obligatorii în cazul infracțiunilor flagrante ci, dimpotrivă, ele sunt aplicabile și în cadrul procedurii de urgență.
Procurorul dispune punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată în momentul expirării mandatului de arestare preventivă, în caz contrar aplicându-se prevederile articolului 146 privind procedura obișnuită a arestării preventive. În cazul în care judecătorul dispune arestarea învinuitului și procurorul a restituit cauza organului de cercetare, organul de urmărire penală va continua cercetarea și va înainta dosarul procurorului cel mai târziu în 3 zile de la data emiterii mandatului de arestare. Termenul este unul orânduitor, iar dacă nu s-a putut efectua în mod complet cercetarea în acest perioada legală, continuarea cercetării penale se face potrivit procedurii obișnuite. În caz de restituire se impune reexaminarea temeiurilor arestării preventive a învinuitului sau inculpatului.
Literatura de specialitate și practica judiciară a pus în discuție aplicarea articolului 148 litera b) din Codul de procedură penală, care prevede posibilitatea arestării preventive pentru orice infracțiune flagrantă indiferent de procedura care se aplică.
Majoritatea doctrinară consideră că măsura privativă de libertate se aplică tuturor infracțiunilor flagrante deoarece legiuitorul dacă a dorit să restrângă aplicabilitatea articolului 148 litera b) Codul de procedură penală exclusiv la situațiile în care este aplicabilă și procedura urgentă, ar fi putut prevedea aceasta în mod expres. Așadar, deoarece legea nu distinge, nici cel care o interpretează nu poate să distingă. Același principiu îl aplică majoritatea instanțelor.
În alte opinii doctrinare, o asemenea posibilitate nu există întrucât măsurile preventive sunt măsuri excepționale, conform principiului exceptio est strictissimae interpretationis. Deoarece este vorba despre o stare de excepție, aplicarea ei nu poate fi extinsă prin utilizarea argumentului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemos. De asemenea, simplul caracter flagrant al infracțiunii nu poate duce la concluzia că prezintă vreun pericol pentru desfășurarea normală a procesului penal.
În doctrina procedural- penală, flagranța implică, prin ea însăși, doar existența la îndemână a probelor săvârșirii unei fapte prevăzute de legea penală. Pornind de la aceste premise, se poate considera că arestarea preventivă dispusă pe baza literei b) a articolului 148 Cod procedură penală ar încălca scopul măsurilor preventive, care constă tocmai în asigurarea bunei desfășurări a procesului penal. În sfârșit, potrivit articolului 148 alineat 2 Cod procedură penală, în cazurile prevăzute la litere c) – f) și i) ale acestui articol, măsura arestării se impune a fi luată doar dacă pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață sau închisoarea mai mare de 2 ani. În conformitate cu prevederile articolului 148 alineat 1 litera b) Cod procedură penală, arestarea preventivă este dispusă dacă infracțiunea este flagrantă, iar pedeapsa închisorii prevăzută de lege este mai mare de 1 an. După cum se poate observa din analizarea celor două texte de lege, legiuitorul nu a prevăzut ca și temeiul de la litera b) să fie aplicabil inclusiv în situația în care pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață. De aici se poate concluziona faptul că, dacă legiuitorul ar fi dorit ca temeiul de arestare de litera b) să fie aplicabil în cazul tuturor infracțiunilor flagrante, ar fi stipulat că și acesta poată fi invocat în cazul infracțiunilor sancționate de lege cu pedeapsa detențiunii pe viață.
În orice ipoteză în care procesul penal continuă să se desfășoare în conformitate cu procedura obișnuită, cel arestat va fi pus în libertate, de îndată, în mod obligatoriu.
Potrivit articolului 465 alineat 3 în caz de infracțiune flagrantă orice persoană are dreptul să prindă pe făptuitor și să-l conducă înaintea autorității. Este o dispoziție impusă de necesitatea de a acționa în mod urgent și eficient, prevenindu-se astfel dispariția făptuitorului, a cărui identitate de multe ori nu poate fi cunoscută ori acesta poate părăsi țara.
Prinderea făptuitorului de către o persoană particulară nu are caracterul de act procesual al reținerii sau arestării, ci reprezintă un simplu act de sprijin civic dat organelor judiciare. Prinderea acestuia trebuie să se efectueze fără violență sau constrângeri inutile. De asemenea, există obligația de a-l preda pe făptuitor, de îndată, autorităților. „Autoritatea” se poate referi la un organ judiciar sau orice altă autoritate de stat care va sesiza, de îndată, organul de urmărire penală competent.
2.3: JUDECATA ÎN CAZUL INFRACȚIUNILOR FLAGRANTE
În cadrul procesului penal judecata constituie cea mai importantă activitate procesuală, deoarece în cursul ei se soluționează conflictul de drept penal dedus în justiție, adică problema existenței faptei penale, a vinovăției făptuitorului și a aplicării unei sancțiuni.
Autoritatea de lucru judecat este considerată un principiu, exprimat prin adagiul non bis in idem, principiu care nu mai permite declanșarea unei noi judecăți cu privire la aceeași faptă și aceeași persoană, dacă acestea au făcut obiectul unei judecăți pentru care există o hotărâre definitivă.
În virtutea autorității de lucru judecat, hotărârea judecătorească penală este considerată ca o expresie a adevărului, res iudicata pro veritate habetur.
Activitatea procesuală care se desfășoară în cazul înfracțiunilor flagrante în faza de judecată este supusă procedurii obișnuite, parcurgând etapele pe care le parcurge orice proces obișnuit. Procedura specială aplicabilă infracțiunilor flagrante este reglementată de articolele 471-477 din Codul de procedură penală.
În legătură cu instanța competentă să judece în cauzele privitoare la infracțiunile flagrante, legea nu face nici o distincție față de procedura obișnuită. Astfel, potrivit articolului 471 alineat 1 Cod procedură penală, în cauzele privind infracțiunile flagrante, competența materială și teritorială este cea obișnuită.
În ceea ce privește competența teritorială, articolul 471 alineat 2 Cod procedură penală și articolul 21 din Legea nr. 92/ 1992 pentru organizarea judecătorească, prevăd că, pentru municipiile împărțite în sectoare, Ministrul justiției are posibilitatea de a desemna una sau mai multe judecătorii care să judece aceste cauze. Astfel, instanța stabilită conform acestui principiu nu este o instanță specială pentru infracțiuni flagrante, ci o instanță specializată în judecarea lor, cu scopul unei mai bune organizări a judecății infracțiunilor flagrante, aceasta fiind necesară în vederea desfășurării unei judecăți rapide. Aceasta nu reprezintă o derogare de la regulile generale de competență, ci o deplasare de la o instanță cu competență materială și personală obișnuită la o altă instanță de același fel și de același grad.
O parte a doctrinei procesual penale consideră că aceste dispoziții au fost abrogate tacit de Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. O altă parte a doctrinei lasă să se înțeleagă faptul că aceste dispoziții sunt în continuare operabile.
Instanța de judecată soluționează cauza în cadrul unui complet constituit după regulile obișnuite de compunere a instanței, respectiv un judecător în primă instanță, doi judecători pentru apel și trei judecători pentru recurs, la care se adaugă regulile speciale ale Înaltei Curți.
Participarea procurorului la judecată este obligatorie în toate cazurile și la toate instanțele, indiferent de grad sau competență, acest lucru fiind stipulat de lege sub sancțiunea nulității absolute. Așadar, procurorul participă și în acele situații în care ar putea lipsi de la ședințele de judecată ale judecătoriilor, situații prevăzute de articolul 315 Cod procedură penală.
În cadrul măsurilor pregătitoare, instanța de judecată verifică dacă sunt întrunite condițiile stipulate în articolul 466 Cod procedură penală referitoare la aplicarea procedurii speciale, precum și constituirea instanței, prezența procurorului, prezența inculpatului și asistarea acestuia de către un apărător ales sau numit din oficiu, precum și prezența martorilor și a părții vătămate. Când se constată că nu sunt întrunite aceste condiții, judecata se face potrivit procedurii de drept comun. Negăsirea acestor personae ori neaducerea acestora din motive neimputabile nu împiedică judecarea de urgență a cauzei.
În cazul în care se constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de articolele 465-466 privind infracțiunile flagrante și dispune judecarea în procedură obișnuită, instanța este obligată să examineze situația inculpatului aflat în stare de arest preventiv și dacă nu există alte temeiuri pentru menținerea arestării preventive, trebuie să se dispună revocarea arestării și punerea în libertate a inculpatului.
Judecata în primă instanță trebuie să soluționeze fondul cauzei, să constate dacă învinuirea este întemeiată și, în caz afirmativ să aplice pedeapsa sau alte măsuri prevăzute de legea penală.
Judecata fondului cauzei înseamnă o evaluare a legalității și temeinicii, atât a învinuirii penale, cât și a pretențiilor formulate în acțiunea civilă, sub toate aspectele cu care a fost sesizată prima instanță. Din acest motiv se apreciază că judecata în prima instanță trebuie să ducă la o soluționare completă a cauzei, a tuturor capetelor de învinuire și a tuturor pretențiilor civile.
Modul în care se desfășoară ședința de judecată în primă instanță în cadrul procedurii urgente este prevăzut în textul articolului 473 Cod procedură penală.
La termenul de judecată instanța verifică îndeplinirea condițiile prevăzute de articolul 466 Cod procedură penală privind aplicarea procedurii speciale. Dacă se constată că nu sunt îndeplinite, se va dispune judecarea după procedura obișnuită. În literatura de specialitate se menționează că articolul 472 Cod procedură penală stabilește nejustificat aceste dispoziții în cadrul măsurilor premergătoare, deoarece verificarea condițiilor intră în atribuțiile completului de judecată și nu în cele ale președintelui instanței.
După verificările preliminarii instanța procedează la judecarea cauzei, ascultând pe inculpat, martori și persoana vătămată. Judecata se face pe baza declarațiilor date de către aceștia și a lucrărilor existente deja la dosar, fără a mai fi necesar ca toate probele din dosar să fie readministrate în condiții de oralitate și nemijlocire. Dacă unii martori sau persoana vătămată nu sunt prezenți, judecarea cauzei nu se amână, ci, prin derogare de la principiul nemijlocirii, judecata se va face pe baza declarațiilor date la urmărirea penală și a lucrărilor de la dosar.
În caz de nevoie, instanța poate dispune, din oficiu sau la cerere, administrarea de noi probe. Pentru administrarea acestora, instanța poate acorda termene care, în total, nu trebuie să depășească 10 zile. Depășirea termenului stipulat de lege atrage judecarea după procedura obișnuit. De asemenea, instanța poate lua măsurile corespunzătoare pentru administrarea probelor noi, pe care le aduce la îndeplinire direct prin citare telefonică sau prin organele de poliție, în conformitate cu prevederile articolului 473 alineat 2 din Codul de procedură penală. Se poate observa că aceasta este singura excepție de natură penală de la regula potrivit căreia instanțele de judecată nu colaborează direct cu organele de poliție, ci numai cu procurorul și părțile implicate în procesul penal.
Potrivit prevederilor articolului 474, atunci când instanța amână cauza pentru administrarea de probe noi, trebuie să dispună și asupra stării de libertate a inculpatului. La fel și în situația în care se desesizează pentru necompetență sau reține cauza pentru a fi judecată potrivit procedurii de drept comun.
Instanța procedează la verificarea regularității sesizării, a competenței sale, precum și a regularității luării sau menținerii măsurii arestării preventive. De asemenea, instanța verifică dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de articolele 465 și 466 pentru judecarea cauzei potrivit procedurii speciale prevăzute de articolul 472 alineat 4 Cod procedură penală. Când instanța constată că infracțiunea nu este flagrantă sau, deși este flagrantă, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de articolul 466 Cod procedură penală, judecata se realizează în conformitate cu procedura obișnuită.
Dreptul părții vătămate de a pune în mișcare și de a exercita acțiunea civilă este garantată și în cadrul procedurii de urgență. În faza de urmărire penală și în cursul judecății se aplică procedura de drept comun, cu unele aspecte derogatorii.
Instanța examinează acțiunea civilă în cazul în care persoana vătămată este prezentă și se constituie ca parte civilă și dacă pretențiile acesteia pot fi soluționate fără amânarea judecății în latura penală. Dacă rezolvarea acțiunii civile împietează desfășurărea rapidă a procesului penal, instanța va soluționa acțiunea civilă pe calea unei acțiuni separate, în fața instanței civile, care, însă, este scutită de taxă de timbru, în conformitate cu articolul 476 alineat 3.
Acțiunea civilă se poate exercita și din oficiu dacă partea vătămată în urma săvârșirii infracțiunii este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă. În această situație, instanța va analiza latura civilă chiar dacă partea vătămată lipsește sau dacă aceasta nu s-a constituit ca parte civilă. Singura condiție impusă este aceea ca soluționarea acțiunii civile să nu ducă la amânarea cauzei în conformitate cu prevederile articolului 476 alineat 2 Cod procedură penală. Procedura simplificată și accelerată care se aplică într-o asemenea cauză nu trebuie sa fie împiedicată de implicațiile pe care le-ar putea ocaziona soluționarea laturii civile.
Este posibil ca în cazul unei infracțiuni flagrantă să se fi cauzat un prejudiciu material, drept pentru care în reglementarea procedurii speciale se ține seama și de interesele persoanei vătămate prin infracțiune.
Dacă în faza de urmărire penală se aplică regulile de drept comun privind acțiunea civilă, în faza de judecată sunt prevăzute unele dispoziții speciale care restrâng și condiționează exercitarea de către persoana vătămată a acțiunii civile. Astfel, potrivit articolului 467 alineat 1 pentru ca instanța să examineze acțiunea civilă trebuie îndeplinite în mod cumulativ două condiții și anume ca persoana vătămată să fie prezentă în instanță și să se constituie parte civilă și soluționarea acțiunii civile să fie posibilă fără a fi necesară amânarea judecății.
Dacă instanța constată întrunirea în mod cumulativ a acestor două condiții, atunci poate soluționa acțiunea civilă în același proces cu latura penală, numai dacă prin aceasta nu se produce o întârziere în soluționarea acțiunii penale.
Atunci când persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, instanța exercită acțiunea penală din oficiu, chiar și în lipsa persoanei vătămate sau dacă aceasta nu s-a constituit parte civilă, cu condiția ca soluționarea acțiunii civile să nu ducă la amânarea cauzei peste termenele prevăzute de lege.
În situația în care acțiunea civilă nu poate fi soluționată o dată cu acțiunea penală, instanța rezervă soluționarea acțiunii civile pe calea unei acțiuni separate, care este scutită de taxă de timbru în concordanță cu prevederile articolului 15 alineat 4 Cod procedură penală. Este cazul în care persoana vătămată, deși a ales calea penală pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune este îndrumată prin calea civilă.
Deliberarea și pronunțarea hotărârii se supune regulilor procedurii obișnuite. Soluțiile pe care le poate da instanța în cauzele cu infracțiuni flagrante, în rezolvarea atât a laturii penale cât și a celei civile, sunt cele de drept comun și sunt înscrise în prevederile articolelor 345-353 Codului de procedură penală.
După judecarea cauzei, conform articolului 475 alineat 1, instanța este obligată să se pronunțe în aceeași zi sau cel mai târziu în următoarele 2 zile asupra cauzei supuse soluționării.
Spre deosebire de prevederile procedurii obișnuite, inculpatul care se află în stare de deținere trebuie adus în mod obligatoriu în fața instanței pentru pronunțarea hotărârii. Pronunțarea se face în ședință publică, inculpatul fiind înștiințat cu privire la dreptul său de a face apel sau recurs potrivit procedurii obișnuite.
Datorită caracterului urgent al acestei procedurii, hotărârea trebuie redactată și ea în regim de urgență, adică în cel mult 24 de ore de la pronunțare. Conținutul hotărârii este cel din dreptul comun.
Asemănător procedurii obișnuite, cu ocazia soluționării cauzei, în situația în care se pronunță pedeapsa închisorii, iar inculpatul a fost pus în libertate, instanța poate să dispună și arestarea acestuia, elaborând și mandatul de arestare. Dacă instanța face aplicarea vreunei dispoziții prevăzute în articolul 350 alineatele 2 și 3 care se referă la achitarea inculpatul, încetarea procesului penal, s-a pronunțat o pedeapsă cu închisoare cel mult egală cu durata reținerii și a arestării preventive sau cu închisoare cu suspendarea condiționată a executării ori cu suspendarea executării sub supraveghere sau cu executarea la locul de muncă, ori s-a pronunțat pedeapsa amenzii, iar inculpatul se află în stare de arest, aceasta va dispune punerea lui în libertate. Hotărârile instanței cu privire la starea de libertate sau de arest ale inculpatului sunt executorii. Instanța se pronunță și cu privire la acțiunea civilă dacă a reținut-o spre judecare, la măsurile asiguratorii, la cheltuieli judiciare etc.
Ca și în cazul procedurii obișnuite, inculpatul are dreptul să atace hotărârea instanței pronunțată la judecata în primă instanță. Pentru a putea face referire la căile de atac pe care le poate folosi inculpatul în situația judecării unei infracțiuni flagrante, trebuie mai întâi analizată noțiunea de cale de atac în procesul penal.
Căile de atac sunt mijloacele prevăzute de lege prin care Ministerul Public și părțile din proces promovează un control judecătoresc, în cadrul căruia se verifică hotărârile judecătorești penale, în vederea desființării acelor hotărâri care cuprind erori de fapt și de drept și înlocuirea lor cu hotărâri conforme cu legea și adevărul.
Instituirea căilor de atac apare din necesitatea de a controla activitatea desfășurată de către instanțele judecătorești, deoarece în cazul în care aceasta nu corespunde legii, aduce prejudicii unor drepturi fundamentale ale cetățenilor, cu implicații negative și asupra societății. Astfel, se pleacă de la prezumția că o hotărâre judecătorească, cu toate garanțiile instituite prin lege, ar putea cuprinde erori de fapt și de drept, ceea ce constituie o prezumție de greșeală din partea instanței care a pronunțat hotărârea atacată.
Căile de atac în dreptul procesual penal sunt de două feluri: căi de atac ordinare și căi de atac extraordinare.
Căile de atac ordinare sunt acele mijloace procesuale prin care se atacă o hotărâre judecătorească nedefinitivă, promovându-se o activitatea de judecată în ciclul procesului ordinar, desfășurat de regulă în orice cauză penală. Acestea constituie cel mai important act al procesului penal pentru că ele soluționează definitiv cauza penală, finalizând tragerea la răspundere penală prin aplicarea pedepsei celui vinovat sau, dacă este cazul, achitând pe cel trimis în judecată ori încetând procesul penal.
În procesul penal român sunt căi de atac ordinare apelul și recursul.
Apelul este o cale de atac ordinară care promovează o examinare a cauzei în fond de către instanța superioară, și anume instanța de apel.
Recursul este calea de atac ordinară prin care se exercită un control în special cu privire la chestiunile de drept care nu au fost soluționate corect de către instanța de apel sau, în cazurile în care legea nu prevede dreptul de apel, de către prima instanță.
Și în ceea ce privește căile de atac sunt aplicabile regulile procedurii ordinare, cu unele derogări. Astfel, în timp ce termenul general de apel sau de recurs în procedura de drept comun este de 10 zile, în procedura urgentă el este de doar 3 zile. Termenul va fi de 10 zile în cazul în care urmărirea penală și trimiterea în judecată a inculpatului s-au făcut conform procedurii speciale, dar prima instanță a dispus, în temeiul articolului 472 alineat ultim ca soluționarea cauzei să se facă potrivit procedurii obișnuite. Termenele de apel și recurs sunt de 3 zile de la pronunțare, numai dacă urmărirea și judecata au fost efectuate potrivit procedurii speciale.
Articolul 477 alineat 2 Cod procedură penală stabilește obligația înaintării dosarului către instanța de apel sau de recurs în termen de 24 de ore de la declararea apelului sau recursului. Acesta este un termen de recomandare, prin urmare nu atrage sancțiunea nulității în caz de nerespectare.
Judecarea apelului sau a recursului în cadrul procedurii speciale se face de urgență, totuși legea penală nu stabilește un termen limită. Prin această recomandare se înțelege că judecarea cauzei penale nu suferă amânări sau termene scurte.
Participarea procurorului este obligatorie atât în apel, cât și recurs. De aemenea, în comparație cu judecata în primă instanță, toate părțile sunt citate în mod obligatoriu, deoarece legea prevede unele derogări în acest sens doar pentru judecata în primă instanță. Sunt aplicate dispozițiile de drept comun și în materia repunerea în termen, în cazul căilor extraordinare de atac sau pentru executarea hotărârii penale judecătorești.
Așadar, dacă urmărirea penală s-a desfășurat potrivit procedurii speciale, dar judecata a avut loc în conformitate cu prevederile procedurii obișnuite, termenul de apel sau de recurs este de 10 zile și nu de 3 zile, așa cum uneori este interpretat în practică. Deoarece dispozițiile privind procedura specială de urmărire și judecare a unor infracțiuni flagrante nu au în vedere exercitarea căilor extraordinare de atac și nici executarea hotărârilor definitive, se aplică dispozițiile de drept comun.
Prezența inculpatului, când acesta se află în stare de deținere, precum și participarea procurorului la judecata în recurs este obligatorie potrivit regulilor stabilite de articolul 375 alineat 2 și respectiv articolul 375 alineat 3. In aceeași ordine de idei, este obligatorie și citarea părților, legea neprecizând nici o derogare pentru procedura specială.
Dispozițiile de drept comun prevăzute în textul articolelor 364 și 365 Cod procedură penală, referitoare la repunerea în termen și respectiv recursul peste termen, sunt aplicabile și în cazul procedurii urgente, pentru că nu se prevede nici o dispoziție derogatorie de la aceste cazuri.
2.4: SITUAȚII SPECIALE CARE POT FI REGĂSITE ÎN APLICAREA PROCEDURII DE URGENȚĂ ASUPRA INFRACȚIUNILOR FLAGRANTE
Pentru atingerea scopul procesului penal, legiuitorul a instituit o serie de norme juridice cuprinse în Codul de procedură penală, precum și în legile speciale, norme menite să disciplineze desfășurarea procesului penal.
Ansamblul unitar al normelor care reglementează modul de soluționare a unei cauze penale constituie procedura obișnuită sau de drept comun.
Ținând cont de nevoia de unitate pentru reglementarea normelor aplicabile desfășurării procesului penal, există la momentul actual o serie de dispoziții aplicabile în toate cauzele penale deservite justiției, norme ce alcătuiesc procedura comună. Aceasta se aplică în mod egal în marea majoritate a cauzelor penale, deoarece este necesară normarea desfășurarii procesului penal și respectarea dreptului la egalitate în fața legii penale.
În unele cazuri însă, procedura obișnuită nu este suficient de eficace și nu poate constitui cadrul optim pentru aflarea adevarului și instrumentarea cauzelor. Din această cauză, legea penală a instituit anumite reglementări derogatorii de la procedura comună, norme care se aplică în mod limitat, în funcție de cauza discutată. Rolul acestor proceduri este de a menține funcțional mecanismul justiției fără a aduce atingere libertăților garantate de lege și fără a influența soluționarea cauzei. Aceste derogări sunt numite proceduri speciale.
Pentru a putea constitui o procedură specială, aceste normele trebuie ca prin conținut, sistematizare și modul de aplicare să formeze un complex de norme cu caracter complementar și, totodată, derogatoriu,ceea ce presupune ca procesul penal se desfășoară dupa normele comune numai în măsura în care nu există dispoziții speciale care au prioritate în soluționarea cauzei.
În dreptul procesual penal român procedurile speciale sunt limitate ca numar și au o arie restrânsă de aplicare, fiind folosite în realizarea tragerii la răspundere penală, dar și în rezolvarea pe cale jurisdicțională a unor aspecte adiacente sarcinilor fundamentale ale procesului penal.
Procedurile speciale sunt un complex de derogări cu o întindere variabilă, dar care păstrează întotdeauna un caracter complementar și derogatoriu. Datorită acestui lucru, dacă procedura specială nu reglementează în mod expres anumite situații, va fi aplicabilă procedura obișnuită. De asemenea, dacă o anumită situație este reglementată atât de procedura obișnuită, cât și de procedura specială, reglementările derogatorii se vor aplica cu prioritate.
Legislația română în vigoare nu cunoaște o reglementare largă a unei proceduri speciale care să elimine aplicarea oricărei norme din procedura obișnuită, astfel încât instanța de judecată nu se va afla niciodată în situația să soluționeze o cauză exclusiv pe baza normelor derogatorii, fără a fi necesară aplicarea dispozițiilor comune.
În acest sens trebuie reținută regula conform căreia orice cauză se soluționează prin aplicarea tuturor dispozițiilor comune incidente acesteia, atât din partea generală, cât și din cea specială, la care, în cazuri anume stabilite de prevederile procedurii speciale, se adaugă în completare dispozițiile speciale. Așadar, aplicarea dispozițiilor încadrate în procedura specială nu elimină, ci completează dispozițiile de drept comun și orice cauză soluționată doar pe baza dispozițiilor speciale nu va putea fi considerată ca fiind instrumentată corect și complet.
Procedurile speciale au fost clasificate de către literatura de specialitate procesual- penală în două mari categorii, și anume proceduri speciale propriu-zise și proceduri speciale auxiliare.
Procedurile speciale propriu-zise sunt cele în care se rezolvă aspecte referitoare la răspunderea penală a celor care săvârșesc infracțiuni. În această categorie intră procedura de urmărire și judecare a unor infracțiuni flagrante.
Procedurile speciale auxiliare au ca obiect rezolvarea unor aspecte adiacente raportului juridic procesual principal.
Așadar, procedura aplicabilă infracțiunilor flagrante este o procedură specială propriu-zisă care se regăsește în prevederile Codului de procedură penală, modul de aplicare a acesteia fiind stipulat în mod expres de către legea de bază în materie. Totuși, există și în cazul acesteia unele situații care au solicitat, de-a lungul timpului, punerea de acord de specialiștilor în domeniul dreptului procesual- penal.
În anumite situații, datorită legăturilor care pot apărea între anumite infracțiuni, procedura urgentă poate intra în concurs cu procedura obișnuită, punându-se astfel problema care dintre ele are aplicabilitate. În aceste cazuri, este necesar să se cunoască dacă se aplică ambele proceduri, fiecare pentru aspectele în care îi este incidentă sau, dimpotrivă, dacă se aplică una din ele și în această situație, căreia îi revine prioritatea.
Procedura specială privind infracțiunile flagrante se aplică în mod integral doar dacă sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de textul articolului 466 din Codul de procedură penală, și anume, infracțiunea să fie flagrantă, aceasta fiind o condiție evidentă întrucât procedura specială vizează tocmai infracțiunile flagrante, infracțiunea să fie pedepsită prin lege cu închisoare mai mare de un an și cel mult 12 ani, precum și formele agravate ale acestor infracțiuni și infracțiunea să fie comisă în anumite locuri, și anume în municipii și orașe, în mijloacele de transport în comun, precum și în bâlciuri, târguri, porturi, aeroporturi sau gări chiar dacă nu aparțin unităților teritoriale arătate mai sus, precum și în orice loc aglomerat.
La stabilirea limitelor referitoare la pedeapsă s-a avut în vedere că aplicarea procedurii urgente nu este justificată în cazul unor infracțiuni de minimă importanță, care sunt sancționate cu amendă sau închisoare de până la 1 an. Pe de altă parte, procedura specială nu se justifică nici pentru infracțiuni de o gravitate prea mare, deoarece pentru acestea trebuie să existe garanțiile procedurii obișnuite, evitând erorile judiciare care pot apărea datorită ritmului accelerat al aplicării procedurii speciale.
În ceea ce privește condiția de loc a săvârșirii infracțiunii, aceasta are în vedere, în special, posibilitatea constatării infracțiunii în stare flagrantă, aglomerația dând posibilitatea existenței unor martori oculari, a urmăririi și prinderii făptuitorului imediat după săvârșirea infracțiunii, a intervenirii de îndată a organelor de urmărire penală.
Articolul 479 Cod procedură penală prevede două cazuri în care infracțiunea, deși este flagrantă și întrunește toate condițiile stipulate de articolul 466, este exclusă de la aplicarea procedurii speciale de urgență. Acestea cazuri fac referire la infracțiunile săvârșite de minori și cele pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate. În aceste situații aplicarea procedurii urgente ar împieta atingerea scopului procesului penal.
Minorii, datorită situației lor deosebite privind dezvoltarea psihică, sunt ocrotiți de prevederile procedurii penale printr-o procedură specială aplicabilă numai lor. Această procedură este reglementată de articolele 480-493 Cod procedură penală. Rațiunile care stau la baza acestei excepții sunt legate de perioada de dezvoltare psihică a minorului, formarea și dezvoltarea discernământului, a unor trăsături ale personalității sale, acumularea cunoștințelor despre viață, inclusiv cele privitoare la normele de conduită socială și, nu în ultimul rând, de grija pentru reeducarea acestora.
În ceea ce privește infracțiunile pentru care este necesară plângerea prealabilă, este cazul infracțiunilor reglementate de articolul 279 Cod procedură penală, pentru a căror urmărire penală și judecare este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Din interpretarea prevederilor articolului 479 alineat 2 din Cod, reiese faptul că în cazul infracțiunilor flagrante pentru care punerea în mișcare a actiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate și care nu sunt săvârșite în condițiile articolului 466 Cod procedură penală sau în situația în care, chiar dacă nu sunt îndeplinite condițiile acestui articol, persoana vătămată nu a introdus în termen de 24 de ore de la săvârșirea infracțiunii flagrante plângerea prealabilă la organul de urmarire penală, urmărirea penală și judecata se desfașoară potrivit procedurii obișnuite.
Așadar, dacă infracțiunea este flagrantă și punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la plângere prealabilă, dar nu sunt întrunite condițiile articolului 466 Cod procedură penală, organul de urmărire penală este obligat să constate fapta și, în funcție de manifestarea de voință a persoanei vătămate, se va dispune începerea sau neînceperea urmăririi penale;
În situația în care infracțiunea flagrantă este săvârșită în condițiile articolului 466 Cod procedură penală și punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângere prelabilă, dar persoana vătămată nu introduce aceasta plângere în termen stipulat de lege, organul de urmărire penală, este obligat să constate săvârșirea faptei, cheamă persoana vătămată și, în funcție de manifestarea de voință a acesteia, continuă urmărirea penală potrivit procedurii obișnuite sau procurorul dispune încetarea urmăririi penale.
Uneori datorită legăturilor care pot apărea între anumite infracțiuni, procedura urgentă poate intra în concurs cu procedura obișnuită, legiuitorul luând în considerare și aceste situații.
Astfel, potrivit articolului 478 alineat 1 Cod procedură penală, în caz de concurs de infracțiuni, când procedura specială se aplică numai unora dintre infracțiunile concurente, se procedează la disjungerea lor, urmărirea și judecarea infracțiunilor făcându-se separat. Atunci când disjungerea nu este posibilă se acordă prioritate procedurii de drept comun.
In situația în care printre infracțiunile flagrante concurente este și o infracțiune pentru care, potrivit dispozițiilor articolului 209 alineatul 4 din Codul de procedură penală, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror, nu înlătură aplicarea dispozițiilor speciale cu privire la urmărirea și judecarea infracțiunilor flagrante. Deci, efectuarea urmăririi de către procuror nu își va găsi, în acest caz, o aplicare obligatorie.
În caz de indivizibilitate sau de conexitate între infracțiunile flagrante, îndeplinind condițiile prevăzute de lege pentru aplicarea procedurii urgente și infracțiunii neflagrante sau flagrante, dar care nu îndeplinesc aceste condiții, pot apărea două situații.
Prima situație se referă la infracțiunea flagrantă care poate fi disjunsă de celelalte infracțiuni. În acest caz se vor urma două proceduri diferite, adică pentru infracțiunea flagrantă se va aplica procedura de urgență, iar pentru celelalte infracțiuni indivizibile și conexe se va aplica procedura de drept comun.
A doua situație se referă la situația în care disjungerea nu este posibilă, atunci urmărirea și judecarea se va face pentru toate infracțiunile după procedura de drept comun.
Disjungerea poate fi dispusă de către organul de urmărire penală sau de către instanța de judecată. Aceasta nu constituie o declinare de competență, ci o scindare în desfășurarea procesului penal, care se desfășoară mai departe, dar separat, în fața organului de urmărire penală sau a instanței care a dispus disjungerea, aplicându-se pentru fiecare faptă procedura corespunzătoare, specială sau de drept comun.
În legislația română există numeroase dispoziții derogatorii de la regulile procedurii de urgență, fie în sens restrictiv, atunci când procedura suportă unele limitări cu toate că infracțiunile sunt flagrante și întrunesc toate condițiile prevăzute de lege, fie în sens extinctiv, când procedura devine aplicabilă unor infracțiuni care nu îndeplinesc toate condițiile flagranței.
Un alt aspect important care se impune a fi discutat îl constituie diferențierea procedurii speciale de procedura obișnuită. Procedura specială pentru urmărirea și judecarea infracțiunilor flagrante are etape comune cu procedura obișnuită la care se adaugă unele dispoziții derogatorii.
Prin urmare, dacă procedura obișnuită reprezintă dreptul comun în materia urmăririi și judecării tuturor infracțiunilor, procedura de urgență se aplică doar infracțiunilor care întrunesc condițiile flagranței, respectând prevederile articolelor 465-466 din Codul de procedură penală. De menționat este faptul că sunt infracțiuni care nu îndeplinesc condițiile articolului 466, motiv pentru care li se aplică doar o parte din procedura urgentă.
În faza de urmărire penală dosarul este mult simplificat, cuprinzând ca principal act procedural procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante, în care sunt cuprinse declarațiile tuturor participanților la infracțiune, precum și alte mijloace de probă, și care reprezintă în același timp, atât principalul mijloc de probă, cât și actul de începere a urmăririi penale. În procedura de urgență, nu se pune niciodată problema actelor premergătoare. Reținerea este obligatorie, spre deosebire de procedura comună, în care nici o măsură preventivă nu este obligatorie. Intervalul de timp în care pot fi efectuate actele de cercetare penală este mult mai restrâns decât în cadrul procedurii obișnuite. De aemenea, momentul trimiterii în judecată este și el mult mai condensat, procurorul verificând lucrările de urmărire penală în termen de 2 zile, iar nu în termen de 15 zile ca în cazul procedurii obișnuite. Nerespectarea acestor termene scurte atrage pierderea procedurii speciale și intrarea în procedura obișnuită.
Totodată, președintele instanței, primind dosarul are obligația să fixeze termenul de judecată care nu poate să depășească 5 zile de la data sesizării instanței, în timp ce, în procedura comună, fixarea termenului de judecată se face în funcție de gradul de încărcare a agendei instanței, prioritate având numai cauzele în care sunt arestați. Martorii și partea vătămată sunt aduși cu mandat, acest lucru fiind posibil în procedura obișnuită numai dacă, fiind citați anterior, aceștia nu se prezintă, iar ascultarea sau prezența lor este necesară. Inculpatul este adus în fața instanței în mod obligatoriu, spre deosebire de procedura comună în care este adus doar dacă instanța apreciază că este nevoie. Participarea procurorului este obligatorie în toate cazurile, inclusiv la judecătorie.
În aceeași ordine de idei, în ceea ce privește diferențele între cele două proceduri trebuie făcute referire la termene. Așadar, termenele privind pronunțarea și redactarea hotărârii sunt mult mai scurte decât în procedura de drept comun, respectiv maxim 3 zile și 24 de ore. Inculpatul arestat este adus în mod obligatoriu în fața instanței în momentul pronunțării hotărârii judecătorești, fără să existe o asemenea dispoziție și în procedura obișnuită.
Sub aspectul căilor de atac există deosebiri în ceea ce privește termenele de exercitare și judecare a lor. Astfel termenul pentru exercitarea apelului sau recursului este de 3 zile, iar nu de 10 zile ca în procedura obișnuită. De asemenea judecarea apelului sau recursului se face de urgență.
După cum se poate observa principalele trăsături care deosebesc procedura specială de urmărire și judecare a infracțiunilor flagrante de procedura comună se rezumă la simplificarea demersurilor procesuale și scurtarea termenelor pentru realizarea acestor demersuri. Argumentele acestor două caracteristici ale procedurii speciale sunt posibilitatea de a constata imediat și fără eroare fapta, autorul și probele, pe de o parte, precum și necesitatea de a da satisfacție opiniei publice prin reacția rapidă față de săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, pe de altă parte.
CAPITOLUL 3: INFRACȚIUNEA FLAGRANTĂ ÎN VIZIUNEA NOULUI COD DE PROCEDURĂ PENALĂ
Realitățile vieții juridice actuale au evidențiat lipsa de celeritate a desfășurării proceselor penale în general, neîncrederea justițiabililor în actul de justiție și costurile sociale și umane semnificative, traducându-se în consumul ridicat de resurse de timp și financiare. Toate aceste aspecte au dus la instaurarea unui climat de neîncredere în eficiența actului de justiție penală existent în prezent în sistemul de drept românesc.
Principalele probleme cu care se confruntă sistemul judiciar penal actual sunt legate de supraîncărcarea parchetelor și instanțelor, durata excesivă a procedurilor, tergiversarea nejustificată a cauzelor, precum și nefinalizarea dosarelor din motive procedurale.
Actualul sistem procedural reglementat de Codul de procedură penală este supus unor frecvente intervenții legislative asupra diferitelor instituții, conducând astfel la o aplicare și interpretare neunitară a legii procesual penale. De aceea, este evidentă necesitatea creării cadrului adecvat pentru ca Înalta Curte de Casație și Justiție să își poată îndeplini rolul în interpretarea și aplicarea unitară a legii procesual penale.
În considerarea deficiențelor cu care se confruntă sistemul procedural penal, a apărut necesitatea creării unui sistem modern, care să răspundă imperativelor unei justiții adaptate așteptărilor sociale, precum și creșterii calității acestui serviciu public.
Așadar, se impune o intervenție legislativă care să vizeze reducerea duratei proceselor și simplificarea procedurilor judiciare penale, prin introducerea de noi instituții, cum ar fi acordul de recunoaștere a vinovăției, compatibilizarea mijloacelor de probă sau a procedeelor probatorii actuale cu standardele europene în materie, reducerea gradelor de jurisdicție, precum și prin reglementarea recursului în casație, ca o cale extraordinară de atac.
În acest context, se dovedește necesară adoptarea noului Cod de procedură penală care să asigure crearea unei jurisprudențe unitare la nivel național, cu respectarea standardelor internaționale în materie procesual penală, respectiv standardele Curții Europene a Drepturilor Omului.
Proiectul noului Cod de procedură penală are drept scop crearea unui cadru legislativ modern în materie procesual penală care să răspundă pe deplin imperativelor funcționării unei justiții moderne, adaptate așteptărilor sociale, precum și necesității creșterii calității acestui serviciu public.
Dispozițiile proiectului noului Cod de procedură penală urmăresc să răspundă unor cerințe actuale, cum ar fi accelerarea duratei procedurilor penale, simplificarea acestora și crearea unei jurisprudențe unitare, care să fie în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Obiectivele urmărite prin adoptarea noului Cod de procedură penală sunt următoarele:
1. crearea unui cadru legislativ în care procesul penal să fie mai rapid și mai eficient, prin urmare, în mod semnificativ mai puțin costisitor;
2. protecția unitară a drepturilor omului și a libertăților garantate de Constituție și de instrumentele juridice internaționale;
3. armonizarea conceptuală cu prevederile proiectului noului Cod penal, fiind acordată o atenție deosebită noii definiții a faptei care constituie infracțiune;
4. reglementarea adecvată a obligațiilor internaționale asumate de țara noastră privind actele normative din domeniul dreptului procesual penal;
5. stabilirea unui echilibru corespunzător între cerințele pentru o procedură penală eficientă, protejarea drepturilor procedurale elementare, dar și a celor fundamentale ale omului pentru participanții la procesul penal și respectarea unitară a principiilor care privesc desfășurarea echitabilă a procesului penal.
Prin urmare, noile Coduri Penal și de Procedură Penală permit procurorilor să renunțe la urmarirea penală în cazul unor infracțiuni pedepsite cu cel mult cinci ani de închisoare, îmbunătățesc protecția martorilor, introduc noțiunea de arest la domiciliu și oferă judecătorilor posibilitatea de a condamna la închisoare pe viață un infractor. Așadar, cele două legi modifică fundamental modul în care justiția analizează un infractor, aducând în prim plan comportamentul anterior săvârșirii infracțiunii, precum și încercările de a limita efectele infracțiunii, pericolul social și riscul ca privarea de libertate să producă mai degrabă efecte negative decât de reabilitare socială.
În ceea ce privește absoluta necesitate a unei noi codificări a Codului de procedură penală, N. Volonciu afirma că era mare nevoie, argumentele pentru susținerea acestei afirmații fiind numeroase, cum ar fi crearea de instituții noi, o sistematizare diferită, amplificarea unor trenduri care erau schițate în modificările survenite în ultimele două decenii și perfecționarea unor abordări anterioare corecte.
Acesta consideră că nimeni nu poate spune că tot ce cuprindea Codul de procedură penală elaborat în 1969 era greșit științific sau tendențios politic. Observatorii occidentali dinainte de 1989, în afară de criticile pe care le aduceau sistemului judiciar român, menționau două mari merite ale Codurilor din 1969, și anume: nedetașarea totală de tradițiile școlii noastre de drept antebelic, recunoscută ca fiind deosebit de valoroasă în Europa la acea vreme și distanțarea reglementărilor românești în multe situații de ceea ce era tipic și uniform în tot restul legislației est-europene.
În ceea ce privește controversele ridicate de analizarea de către organele și instituțiile abilitate a infracțiunilor flagrante, noul Cod de procedură penală stabilește o serie de modificări.
Așadar, în conținutul articolul 293 alineatele 4 și 5 din noul Cod de procedură penală este dată definiția legală a infracțiunii flagrante, considerată de legiuitor ca fiind acea infracțiune descoperită în momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire.
Totodată, este de asemenea considerată flagrantă și infracțiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârșire, este urmărit de organele de ordine publică și de siguranță națională, de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public ori prezintă urme care justifică suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârșit infracțiunea sau este surprins aproape de locul comiterii infracțiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracțiune.
În vechiul cod, infracțiunea flagrantă făcea obiectul analizei legiuitorului în cadrul articolului 465.
În alineatul 2 al articolului 293 din noul Cod de procedură penală se stipulează faptul că în cazul infracțiunii flagrante, organele de ordine publică și siguranță națională întocmesc un proces-verbal, în care consemnează toate aspectele constatate și activitățile desfășurate, pe care îl înaintează de îndată procurorului. De asemenea, plângerile și cererile prezentate în scris, corpul delict, precum și obiectele și înscrisurile ridicate cu ocazia constatării infracțiunii sunt puse la dispoziția procurorului.
În ceea ce privește procedură aplicabilă în cazul acestui tip de infracțiuni, noul Cod penal restrânge aria prevederilor, mulțumindu-se a stipula doar faptul că în caz de infracțiune flagrantă, organul de cercetare penală este obligat să constate săvârșirea acesteia, chiar în lipsa plângerii prealabile. În aceeași ordine de idei, după constatarea infracțiunii flagrante, organul de urmărire penală cheamă persoana vătămată și, dacă aceasta declară că face plângere prealabilă, continuă urmărirea penală. În caz contrar, organul de cercetare penală înaintează procurorului actele încheiate și propunerea de clasare.
În cadrul noului Cod de procedură penală, procedura aplicabilă infracțiunii flagrante este stipulată în textul articolului 297, fiind mult mai limitată decât în vechea reglementare.
Așa cum a reieșit din analiza infracțiunii flagrante din punctul de vedere al vechiului Cod deprocedură penală, prevederile acestuia erau mult mai largi în ceea ce privește această infracțiune, conținând reglementări în Capitolul 1 al Titlului IV, articolele 465-479.
Se poate observa așadar, o primă deosebire importantă între prevederile celor două acte normative, și anume restrângere ariei de reglementare a procedurii speciale aplicabile în cazul infracțiunilor flagrante.
Totodată, reiese faptul că procedura aplicabilă infracțiunii flagrante numai este o procedură specială așa cum era prevăzută în vechea legislație, legiuitorul eliminând-o din cadrul acestora. Conform noului Cod de procedură penală, sunt proceduri speciale acordul de recunoaștere a vinovăției, procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice, procedura în cauzele cu infractori minori, procedura dării în urmărire, procedura reabilitării, procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri, procedura în caz de dispariție a dosarelor judiciare și a înscrisurilor judiciare și procedura privind cooperarea jidiciară internațională și punerea în aplicare a tratatelor internaționale în materie penală.
Putem concluziona așadar faptul că urmărirea penală și judecarea cauzelor a căror obiect îl constituie o infracțiune flagrantă se face în conformitate cu prevederile procedurii obișnuite, fără a se mai apela la o procedură specială, care să prevadă în mod expres modul de urmărire și judecare a acestora.
Trebuie făcută mențiunea că noul Cod de procedură penală nu conține referiri nici în ceea ce privește competența organelor de cercetare speciale. Singurele referiri la acestea se fac în cadrul articolului 54 alineat 1 care spune că organele de urmărire penală sunt procurorul, organele de cercetare penală ale poliției judiciare și organele de cercetare penală speciale.
Atribuțiile organelor de cercetare penală ale poliției judiciare sunt îndeplinite de lucrători specializați din Ministerul Administrației și Internelor anume desemnați în condițiile legii speciale, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ori avizul procurorului desemnat în acest sens.
În ceea ce privește atribuțiile organelor de cercetare penală speciale, acestea sunt îndeplinite de ofițeri anume desemnați în condițiile legii, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Organele de cercetare penală ale poliției judiciare și organele de cercetare penală speciale își desfășoară activitatea de urmărire penală sub conducerea și supravegherea procurorului.
Din dispozițiile articolului 60 din noul Cod de procedură penală reiese faptul că ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, incluzând aici și cazul infracțiunii flagrante, organele de constatare sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate. Astfel, sunt considerate organe de constatare organele inspecțiilor de stat, ale altor organe de stat, cât și ale autorităților publice, instituțiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracțiunile care constituie încălcări ale dispozițiilor și obligațiilor a căror respectare o controlează, organele de control și cele de conducere ale autorităților administrației publice, ale altor autorități publice, instituții publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracțiunile săvârșite în legatură cu serviciul de către cei aflați în subordinea ori sub controlul lor și organele de ordine publică și siguranță națională, pentru infracțiunile constatate în timpul exercitării atribuțiilor prevăzute de lege.
Aceste organe au obligația să ia măsuri de conservare a locului săvârșirii infracțiunii și de ridicare sau conservare a mijloacelor materiale de probă.
În cazul infracțiunilor flagrante, aceleași organe au dreptul de a face percheziții corporale sau ale vehiculelor, de a-l prinde pe făptuitor și de a-l prezenta de îndată organelor de urmăire penală.
Atunci când făptuitorul sau persoanele prezente la locul constatării au de făcut obiecții ori precizări sau au de dat explicații cu privire la cele consemnate în conținutul procesului-verbal, organul de constatare are obligația de a le consemna în acesta. Procesul-verbal încheiat constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală și nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ.
De asemenea, actele încheiate împreună cu mijloacele materiale de probă se înaintează, de îndată, organelor de urmărire penală.
După cum menționam anterior, urmărirea penală se realizează în condițiile procedurii obișnuite, prevăzută de articolele 305-341 din noul Cod de procedură penală. Atunci când actul de sesizare îndeplinește condițiile prevăzute de lege și se constată că nu există vreunul dintre cazurile care împiedică exercitarea acțiunii penale prevazute la articolul 15 alinineat 1, organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la faptă.
Începerea urmăririi penale se dispune prin ordonanță care cuprinde, după caz, mențiunile prevăzute la articolul 286 alineat 2 literele a)- g). Ordonanța de începere a urmăririi penale, emisă de organul de cercetare penală este supusă confirmării prin efectuarea unei mențiuni pe aceasta de către procurorul care exercită supravegherea activității de cercetare penală, în termen de cel mult 5 zile de la data începerii urmăririi penale, organul de cercetare penală fiind obligat să prezinte totodata și dosarul cauzei
În ceea ce privește judecata, aceasta este reglementată de articolele 348-471 noul Cod de procedură penală, procedându-se ca în cazul procedurii ordinare de judecării cauzelor penale.
Același lucru se întâmplă și cu căile de atac, atât cele ordinare, cât și cele extraordinare, care sunt prevăzute de noul Cod de procedură penală la articolele 408-464.
Așa cum se precizează în acest document, care a stat la baza elaborării proiectului, nu s-a intenționat ca noul Cod de procedură penală să conțină soluții originale cu orice preț, în comparație cu soluțiile de drept existente care s-au dovedit a fi viabile în practică sau a căror utilizare constituie o obișnuință pentru practică, ci să modifice corespunzător toate acele soluții care au devenit desuete sau care au evidențiat o serie de anomalii în practică și să introducă soluții noi, bazate pe experiențe comparative pozitive sau orientate către efectele favorabile așteptate, toate ca urmare a studiului doctrinei dreptului procesual penal din sistemul intern și din sistemele europene.
Prin urmare, proiectul noului Cod de procedură penală își păstrează caracterul predominant continental european, dar ca noutate, introduce multe elemente de tip adversial, adaptate corespunzător la propriul nostru sistem legislativ.
În conformitate cu opiniile doctrinei procesual-penale, orice început înseamnă și o greutate pentru că necunoscutul nu este ușor de descifrat. A crede că în aplicarea noului nu vor apărea dificultăți este iluzoriu. Greutățile vor fi determinate de două categorii de factori: unii subiectivi și alții obiectivi.
Factorii subiectivi aparțin juriștilor, care, chiar dacă nu sunt tributari rutinei, nu se vor obișnui cu ușurință să plieze atât munca lor, cât și modul de gândire noilor parametri. Factorul obiectiv aparține modului în care organizatorii cadrului instituțional vor reuși să mobileze acest cadru cu tot ce este necesar, atât mijloace materiale, cât și forțe de personal. Față de aceste cerințe nu trebuie omis faptul că și bugetul statului va contribui cu unele constrângeri având în vedere condițiile economice globale.
Astfel, specialiștii în domeniu își doresc ca aplicarea practică a viitorului Cod de procedură penală să confirme certitudinea că această reglementare va surmonta greutățile începutului și se va împlini în concordanță cu necesitățile dezvoltării sociale din România.
Aceștia consideră că intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală va produce o serioasă efervescență în peisajul literaturii juridice de specialitate. Pe lângă implicațiile ce vor interveni odată cu adoptarea noului Cod de procedură penală, se conside că va fi nevoie atât de lucrări de mare amploare, acoperind noua reglementare în întregime, cât și de monografii sau studii consacrate unor instituții având o amplitudine mai extinsă sau redusă pentru ca studenții, practicienii și toți cei interesați de studiul acestei ramuri să înțeleagă și să-și însușească noua reglementare procesual penală.
CAPITOLUL 4: ASPECTE COMPARATIVE CU UNELE LEGISLAȚIILE INTERNAȚIONALE
Prezentul demonstrează că pretutindeni în lume evoluția socială se accelerează pe zi ce trece, schimbările majore intervenind în prezent mult mai repede decât în trecut. De aceea, legiuitorul nu trebuie să excludă posibilitatea retușărilor viitoare. Actualul cod de procedură penală se va înscrie în parametri normali de aplicabilitate în timp și chiar în eventualitatea unor prefaceri ulterioare și va urma sensul de evoluție pe care s-a înscris dinamica actuală a societății românești.
România, începând cu anul 1990, a pus bazele și continuă un proces de tranziție în toate domeniile, producându-se multe transformări, în plan social-economic. Ca urmare, prin modificarea condițiilor social-economice, se impune și adaptarea legislației la noile condiții și cerințe.
Deschiderea granițelor a însemnat nu doar creșterea cooperării economice, culturale și politice dintre state, ci coroborate cu instabilitatea economică și slăbirea controlului la frontieră, a dus la creșterea criminalității și, implicit, a cauzelor penale.
Evoluția societății contemporane evidențiază faptul că, în pofida intensificării activității și intervențiilor organismelor cu atribuții de prevenire și combatere a infracționalității în general, se constată o amplificare a actelor infracționale îndreptate împotriva persoanelor și patrimoniului public sau privat.
În practica procesual-penală, starea de flagranță a unei infracțiuni este apreciată de la caz la caz, în funcție de împrejurările concrete în care a fost descoperită fapta și făptuitorul ei. Infracțiunea flagrantă nu este o problemă analizată și studiată doar de către litaratura de specialitate românească, ea regăsindu-se și în doctrinele altor state ale lumii, cuprinzând reglementări și analize asemănătoare.
Codul de procedură penală francez prevede în textul articolului 53 definiția dată de legea procesual-penală franceză infracțiunii flagrante, reieșind din prevederile articolului menționat faptul că un delict sau infracțiune flagrantă este astfel considerată atunci când a fost descoperită în momentul comiterii sau imediat după comiterea acesteia. Există infracțiune flagrantă și atunci când, într-un timp foarte scurt de la acțiune, suspectul este urmărit de proteste publice sau se află în posesia unor obiecte, semne sau indicii, sugerând că a participat la săvârșirea infracțiunii.
Legislația procedural-penală franceză analizează infracțiunea flagrantă în cadrul Capitolului 1 al Titlului II, la articolele 53-74-2. Trebuie făcută precizarea că nici legislația franceză nu include procedura urmăririi și judecării infracțiunilor flagrante în cadrul unor proceduri speciale.
Constatarea acestor infracțiuni se face de către agenții poliției judiciare franceze, informând imediat procurorul despre constatarea infracțiunii. Așadar, și în dreptul procesual penal francez, urmărirea și judecarea infracțiunilor flagrante respectă prevederile procedurii ordinare, prevăzute la articolele 11-190 pentru urmărirea penală și articolele 231-566 pentru judecată.
Codul de procedură penală a Republicii Moldova reglementează infracțiunea flagrantă în cadrul Capitolului V, definind-o ca fiind infracțiunea descoperită în momentul săvîrșirii ei. Este, de asemenea, flagrantă și infracțiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârșire, este urmărit de victimă, de martori oculari sau de alte persoane ori este surprins aproape de locul comiterii infracțiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte care ar da temei de a-l presupune participant la infracțiune.
Codul de procedură penală al Republicii Moldove conține dispoziții referitoare la acest tip de infracțiune în cadrul articolelor 514-519. În cazul infracțiunii flagrante, organul de urmărire penală întocmește un proces-verbal în care consemnează cele constatate privitor la fapta săvârșită, declarațiile bănuitului, dacă acesta acceptă să le facă, și declarațiile celorlalte persoane audiate. După caz, pot fi administrate și alte probe care se consemnează în procesul-verbal. Procesul-verbal se întocmește și se aduce la cunoștință persoanelor audiate și împreună cu celelalte materiale, se prezintă procurorului imediat, dar nu mai tîrziu de 24 ore de la momentul întocmirii.
Procurorul primește materialul de urmărire penală, verifică corespondența acestuia cu prevederile legale și, dacă sunt probe suficiente, pune făptuitorul sub învinuire, fără întocmirea rechizitoriului, dispunînd trimiterea cauzei în judecată.
Punerea pe rol a cauzelor privind infracțiunile flagrante se efectuează în termen de 5 zile de la data primirii dosarului. Prezența inculpatului, a apărătorului acestuia, a părții vătămate și a martorilor în ședința de judecată este asigurată de către procuror. Judecarea cauzei se efectuează în ordinea generală prevăzută de lege, iar dacă este încheiat acord de recunoaștere a vinovăției, se aplică procedura respectivă. Dacă în ședința de judecată, părțile solicită un termen pentru a pregăti apărarea sau pentru a prezenta probe suplimentare conform dispozițiilor articolului 327, acest termen nu va putea depăși 10 zile. În cazul în care cauza a fost trimisă în judecată împreună cu persoana reținută în privința căreia nu a fost aplicată măsura preventivă, instanța care va judeca cauza, la demersul procurorului, va decide și asupra măsurii preventive.
Apelul sau, după caz, recursul împotriva hotărârilor judecătorești, adoptate în cauzele cu infracțiuni flagrante, poate fi declarat și se judecă în ordinea generală prevăzută de lege.
Codul de procedură penal spaniol prevede infracțiunea flagrantă în Cartea a II-a, Capitolul II, la articolele 161-163. Acesta stipulează faptul că agenții de poliție judiciară sau Poliția națională pot depista o persoană care comite o infracțiune în flagrant în momentul comiterii infracțiunii sau imediat după comiterea acesteia. În caz de flagrant delict, orice persoană are dreptul de a reține făptuitorul, cu mențiunea că acesta trebuie condus imediat la organul de poliție competent.
În concepția Codului de procedură penală spaniol, este infracțiune flagrantă aceea infracțiune comisă de una sau mai multe persoane depistate în momentul săvârșirii faptei sau când este descoperită imediat după comiterea acesteia și în cazul în care făptuitorul este găsit cu arme, instrumente, înscrisuri sau documente referitoare la infracțiunea comisă.
Articolul 163 legea penală iberică prevede că legea spaniolă impune organelor de constatare spaniole să aresteze imediat persoana descoperită în stare de flagranță.
Și acest cod prevede urmărirea și judecarea infracțiunii flagrante în cadrul procedurii ordinare, neexistând în legislația procesual-penală spaniolă o procedură specială în acest sens.
Codul de procedură penală italian amintește despre infracțiunea flagrantă în textul articolului 380 în care menționează faptul că ofițerii și agenții de poliție judiciară trebuie să aresteze persoana prinsă în flagrant.
În textul articolului 382 se menționează că este într-o stare de flagranță persoana care este prinsă în flagrant de săvârșire a unei infracțiunii sau care, imediat după săvârșirea faptei, este urmărită de poliție, victimă sau alte persoane sau este prinsă cu bunuri sau urme din care reiese că a comis infracțiunea.
În Codul de procedură penală mexican întâlnim în articolul 194 Bis termenul de infracțiune flagrantă. Astfel, acesta prevede că în cazurile de flagrant delict și, în cazuri urgente, Procurorul General nu poate reține făptuitorul pentru mai mult de patruzeci și opt ore. În această perioadă el va dispune eliberarea persoanei sau punerea acestuia la dispoziția autorității judiciare. Această perioadă poate fi dublată în privința infracțiunilor menționate de legea federală privind criminalitatea organizată.
Codul de procedură penală columbian prevede pentru infracțiunea flagrantă o procedură separată de celelalte proceduri aplicabile cauzelor penale. Astfel, în textul articolului 302 acesta stipulează faptul că oricine poate prinde pe cineva în flagrant delict. Cu ocazia descoperirii unei infracțiuni săvârșită în flagrant, făptuitorul trebuie prezentat procurorului.
Dacă din informațiile furnizate sau culese reiese că infracțiunea presupusă nu implică arestarea celui în cauză, acesta va fi eliberat condiționat, încheind un angajament cu organele de ordine prin care se obligă să se prezinte la solicitarea autorităților. Biroul Procurorului General, pe baza raportului primit de la organul de poliție sau de la persoana care a reținut făptuitorul sau pe baza unor probe materiale și dovezi fizice prezentate, trebuie să prezinte judecătorului situația concretă, imediat sau în termen de cel puțin 36 de ore pentru ca acesta din urmă să se pronunțe cu privire la legalitatea arestării și asupra cererilor de urmărire penală, precum și cu privire la apărare și acuzare.
Codul de procedură penală belgian prevede faptul că în caz de flagrant delict, Procurorul Regal este abilitat să deschidă corespondența interceptată și să ia la cunoștință despre conținutul acesteia.
Se observă din cele analizate anterior că sistemul de drept anglo-saxon nu conține prevederi referitoare la infracțiunea flagrantă ca fapta penală studiată în mod distinct de către legislația procesual-penală. Se poate considera astfel că acest sistem de drept realizează urmărirea penală și judecarea infracțiunilor flagrante în mod identic cu orice altă infracțiune, nefăcând distincție între acestea.
CONCLUZII
Creșterea infracționalității sub forme diferit a determinat Congresul al XIV-lea al Asociației Internaționale de Drept Penal, ca prin rezoluția a III-a cu tema de procedură penală să elaboreze recomandarea conform căreia se justifică procedurile speciale pentru combaterea criminalității organizate și a celei economice, deoarece, de la o zi la alta, formele de manifestare a criminalității organizate s-au deiversificat, acestea trecând de la domenii tradiționale la traficul internațional de toate categoriile.
Ultimul deceniu al secolului XX s-a caracterizat printr-o veritabilă schimbare în toate domeniile vieții economico- sociale și politice, a gândirii și a modului de viață. O doctrină retrogradă de înăbușire a drepturilor și libertăților cetățenești și alta, opusă, își face loc pe spații georgrafice, îndeosebi în Europa de Est, dar și în Asia, Africa și America Latină.
Pentru ca scopul procesului penal să poată fi atins, este necesar să se realizeze o cât mai mare apropiere a momentului comiterii unei infracțiunii de cel al tragerii la răspundere penală a celui vinovat. Acest deziderat se realizează în multe cazuri cu întârziere datorită activității probatorii. Există însă și unele situații în care această activitate poate fi realizată în mod rapid datorită faptului că infracțiunea este flagrantă.
Săvârșirea infracțiunii în stare de flagranță sau cvasiflagranță oferă posibilitatea organelor judiciare de a afla adevărul cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana făptuitorului într-un timp relativ scurt, tragerea la răspunderea penală a făptuitorului fiind apropiată de comiterea fapte.
Această stare a faptei furnizează elementele de fapt în temeiul cărora pot fi luate de către organele de urmărire penală măsuri de tragere la răspundere penală a făptuitorului chiar în momentul comiterii infracțiunii sau în momente imediat următoare, ceea ce asigură combaterea cu toată fermitatea infracțiunilor și, prin aceasta, și prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni.
În aceste condiții, procesul penal se poate desfășura în condiții de rapiditate, legea română reglementând termene scurte pentru efectuarea unor activități procesuale și reducerea sau comprimarea unor activități. Pe de altă parte, dată fiind starea de flagranță sau cvasiflagranță, activitatea de probațiune se bazează, în principal, pe activitățile procesuale de constatare a stării de flagranță în care s-a comis infracțiunea, dând posibilitatea adoptării unor norme procedurale speciale după care să fie urmărite sau judecate astfel de infracțiuni printr-o procedură sumară și urgentă.
Astfel, pentru a apropia momentul tragerii la răspundere penală pentru fapta comisă, de cel al comiterii infracțiunii, pentru urmărirea și judecarea acestor infracțiuni a fost simplificată procedura de urmărire și de judecată, impunându-se de către legiuitor un ritm mai alert în care trebuie efectuate anumite acte procesuale.
Totuși scurtarea duratei acestei activității judiciare nu trebuie să aducă atingere garanțiilor care asigură drepturile procesuale ale părților și nici buna realizare a actului de justiție.
Procedură specială nu se aplică tuturor infracțiunilor flagrante, modul flagrant de săvârșire neconstituind singura condiție pentru realizarea acestei proceduri. Legea prevede că procedura specială de urmărire și judecare a unor infracțiuni flagrante este aplicabilă numai în condițiile în care scopul principal al procesului penal, și anume aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei, este realizat pe deplin în cauzele respective. Astfel, chiar dacă s-a început urmărirea ori judecata potrivit procedurii speciale, procesul penal va continua conform normelor de drept comun stipulate la articolele 469, 470, 472 din Codul de procedură penală. Astfel, legea admite urmărirea și judecarea unor infracțiuni flagrante, după o procedură specială numai dacă aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei nu sunt periclitate de termenele speciale impuse sau de modul în care s-a efectuat activitatea de probațiune.
Grija manifestată a fost ca procesul penal să se desfășoare în acord cu toate garanțiile procesuale și să se realizeze aflarea adevărului, iar atunci când se impune depășirea termenelor care urgentează urmărirea sau judecata, s-a dat posibilitatea renunțării la procedura de urgență și trecerea la procedura obișnuită.
În ipoteza desfășurării procesului penal după procedura de drept comun, împrejurarea flagranței faptei penale atrage incidența unor dispoziții cuprinse în partea generală sau specială a Codului de procedură penală care trebuie avute în vedere, cum ar fi efectuarea percheziției domiciliare de către organul de cercetare devine posibilă în caz de infracțiune flagrantă fără autorizația procurorului, situație prevăzută de articolul 101 Cod procedură penală; măsura arestării preventive a inculpatului care poate fi luată dacă pentru infracțiunea flagrantă legea prevede o pedeapsă mai mare de 1 an, caz prevăzut de normele articolului 148, litera a din Codul de procedura penală etc..
Legislația românească face deosebire între infracțiunile flagrante și cele neflagrante, criteriul de distincție limitându-se numai din punct de vedere procesual, respectiv momentul constatării săvârșirii infracțiunii și al prinderii făptuitorului.
Așadar, sub aspectul dreptului substanțial, între cele două categorii de infracțiuni nu sunt deosebiri, limitele pedepselor fiind aceleași atât în cazul infracțiunilor flagrante, cât și în cazul infracțiunilor neflagrante. Starea de flagranță nu privește numai conținutul unei anumite infracțiuni, în general orice infracțiune putând fi flagrantă sau neflagrantă, ci numai modul în care infracțiunea este constatată, ceea ce face ca starea de flagranță a unei infracțiuni să nu prezinte interes din punctul de vedere al dreptului material decât în cazuri cu totul excepționale.
Stabilirea caracterului flagrant sau neflagrant al infracțiunilor este determinantă pentru procedura după care se va desfășura procesul, atât în ceea ce privește urmărirea penală, cât și judecată.
Destul de des, mai ales în ultima perioadă, organele judiciare se confruntă cu situații inedite, descoperind un tablou de un puternic contrast cu ceea ce în mod normal ar putea fi real și posibil.
În activitatea practică există unele situații în care schimbările prezente la fața locului nu sunt consecința infracțiunii cercetate, ci constituie în special rezultatul intervenției deliberate a persoanelor care încearcă să îndrume investigațiile pe o pistă greșită, în scopul de a se sustrage pe sine sau pe altă persoană de la răspundere pentru faptele săvârșite. Cu ocazia cercetării la fața locului, organele judiciare trebuie să se convingă dacă urmele, obiectele, modificările aduse configurației locului faptei reprezintă consecința unei fapte real săvârșite sau dimpotrivă, constituie rezultatul unei încercări de inducere în eroare a organelor judiciare.
Se înțelege ușor că interesul pe care îl prezintă justa și exacta delimitare a noțiunii de infracțiune flagrantă, în raport cu noțiunea infracțiunii neflagrante, este deosebit de important pentru toate părțile din procesul penal, și îndeosebi pentru învinuit sau inculpat, date fiind importantele derogări de la procedura ordinară pe care le conține procedura de urmărire și de judecată pentru infracțiunile flagrante.
ANEXE
ANEXA 1: MODEL DE PROCES-VERBAL DE CONSTATARE A INFRACȚIUNII FLAGRANTE
Anul________________luna_______________ziua___________orele________în______________.
Gradul__________________numele și prenumele___________________________, din cadrul________________________.
Astăzi, data de mai sus, în jurul orelor__________, patrula formată din__________________ și din_____________________ am fost sesizați (verbal, telefonic, din oficiu) că____________________________________.
Având în vedere cele sesizate, în conformitate cu prevederile art. 465 c.p.p. ne-am deplasat la fața locului unde am efectuat verificări, investigații controale și legitimări în prezența martorilor:
_____________________________________fiul (fiica) lui___________________ și ________________________ născut la data de ____________________, în ___________________, județul ________________________, posesor al B.I./ C.I. seria___________________ nr.________________, eliberat de ________________ la data de______________, domiciliat în_________________________, str.__________ ______________, nr.__________________, bl.____________, sc.____________, ap. _____________, județul________________, de ocupație (fără ocupație)___________ ___________________, la_________________________.
_____________________________________fiul (fiica) lui___________________ și ________________________ născut la data de ____________________, în ___________________, județul ________________________, posesor al B.I./ C.I. seria___________________ nr.________________, eliberat de ________________ la data de______________, domiciliat în_________________________, str.__________ ______________, nr.__________________, bl.____________, sc.____________, ap. _____________, județul________________, de ocupație (fără ocupație)___________ ___________________, la_________________________.
Am constatat următoarele: (descrierea constatărilor) ____________________ __________________________________________________________________________________________________________________________________________
Față de cele constatate, am intervenit și, după ce ne-am prezentat calitatea, în prezența martorilor, am procedat la identificarea persoanei în cauză, controlul corporal, controlul bagajelor, stabilind că se numește:
ORGAN DE MARTORI MARTORI PERSONA FĂPTUITOR
CONSTATARE ASISTENȚI VĂTĂMATĂ
_____________________________________fiul (fiica) lui _______________ ____ și ________________________ născut la data de ____________________, în ___________________, județul ________________________, posesor al B.I./ C.I. seria___________________ nr.________________, eliberat de ________________ la data de______________, domiciliat în_________________________, str.__________ ______________, nr.__________________, bl.____________, sc.____________, ap. _____________, județul________________, de ocupație (fără ocupație)___________ ___________________, la_________________________, cu/ fără antecedente penale.
În urma controlului efectuat asupra numitului_______________________ au fost găsite următoarele (se descriu bunurile, cu toate caracteristicile)________________________ _____________________________________________________________________________________________________________________________________________________.
Fiind întrebat cu privire la motivul prezenței sale la locul faptei și activitățile pe care le desfășura în momentul sosirii organelor de constatare, precum și cu privire la proveniența și destinația bunurilor, valorilor și înscrisurilor găsite asupra sa, numitul ________________ declară că___________________________________________________________________ _____________________________________________________________________________________________________________________________________________________.
Totodată a fost identificat și numitul____________________ fiul (fiica) lui___________________ și ________________________ născut la data de ____________________, în ___________________, județul ________________________, posesor al B.I./ C.I. seria___________________ nr.________________, eliberat de ________________ la data de______________, domiciliat în_________________________, str.__________ ______________, nr.__________________, bl.____________, sc.____________, ap. _____________, județul________________, de ocupație (fără ocupație)___________ ___________________, la_________________________, persoană vătămată prin infracțiune și martorii:
_____________________________________fiul (fiica) lui___________________ și ________________________ născut la data de ____________________, în ___________________, județul ________________________, posesor al B.I./ C.I. seria___________________ nr.________________, eliberat de ________________ la data de______________, domiciliat în_________________________, str.__________ ______________, nr.__________________, bl.____________, sc.____________, ap. _____________, județul________________, de ocupație (fără ocupație)___________ ___________________, la_________________________.
ORGAN DE MARTORI MARTORI PERSONA FĂPTUITOR
CONSTATARE ASISTENȚI VĂTĂMATĂ
____________________________________fiul (fiica) lui___________________ și ________________________ născut la data de ____________________, în ___________________, județul ________________________, posesor al B.I./ C.I. seria___________________ nr.________________, eliberat de ________________ la data de______________, domiciliat în_________________________, str.__________ ______________, nr.__________________, bl.____________, sc.____________, ap. _____________, județul________________, de ocupație (fără ocupație)___________ ___________________, la_________________________.
Persoana vătămată________________________declara că_____________________ _____________________________________________________________________________________________________________________________________________________.
La rândul lui, martorul___________________ declara că_____________________ _____________________________________________________________________________________________________________________________________________________.
Bunurile găsite asupra numitului___________________, aparținând persoanei vătămate, au fost predate pe bază de proces- verbal.
Cu ocazia întocmirii actelor premergătoare privind pe numitul _________________ s-au efectuat fotografii judiciare cu aparatul marca________________, în condiții de lumină __________________, urmând a fi întocmită o planșă fotografică și anexată la prezentul proces-verbal.
Martorii asistenți, martorii oculari și persoana vătămată nu au de făcut/ au făcut următoarele obiecții:__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________, iar numitul ____________________ nu are de făcut/ a făcut următoarele obiecții: ___________ ______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________, nici cu privire la modul cum s-a efectuat constatarea și nici cu privire la cele consemnate în prezentul proces-verbal.
La momentul predării/ plecării făptuitorului, acesta nu prezenta urme de violență care să fost provocate de către organele de constatare.
Constatarea a început la ora__________ și s-a încheiat la ora_____________.
Pentru care am încheiat prezentul proces-verbal.
ORGAN DE MARTORI MARTORI PERSONA FĂPTUITOR
CONSTATARE ASISTENȚI VĂTĂMATĂ
ANEXA 2: PREVEDERILE ARTICOLELOR 911-916 DIN CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ
Secțiunea V^1: Interceptările și înregistrările audio sau video
ART. 91^1: Condițiile și cazurile de interceptare și înregistrare a convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare Interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condițiile prevăzute de lege, dacă sunt date ori indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea și înregistrarea se impun pentru stabilirea situației de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanților nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată.
Interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare pot fi autorizate în cazul infracțiunilor contra siguranței naționale prevăzute de Codul penal și de alte legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, în cazul infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu modificările și completările ulterioare, în cazul unor alte infracțiuni grave ori al infracțiunilor care se săvârsesc prin mijloace de comunicare electronică. Dispozițiile alineatului 1 se aplică în mod corespunzător.
Autorizația se dă pentru durata necesară interceptării și înregistrării, dar nu pentru mai mult de 30 de zile, în camera de consiliu, de președintele instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia, în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. În lipsa președintelui instanței autorizația se dă de către judecătorul desemnat de acesta.
Autorizația poate fi reînnoită, înainte sau după expirarea celei anterioare, în aceleași condiții, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile.
Durata totală a interceptărilor și înregistrărilor autorizate, cu privire la aceeași persoană și 0ceeasi faptă, nu poate depăși 120 de zile.
Înregistrarea convorbirilor dintre avocat și partea pe care o reprezintă sau o asistă în proces nu poate fi folosită ca mijloc de probă decât dacă din cuprinsul acesteia rezultă date sau informații concludente și utile privitoare la pregătirea sau săvârsirea de către avocat a unei infracțiuni dintre cele prevăzute la alineatele 1 și 2.
Procurorul dispune încetarea imediată a interceptărilor și înregistrărilor înainte de expirarea duratei autorizației dacă nu mai există motivele care le-au justificat, informând despre aceasta instanța care a emis autorizația. La cererea motivată a persoanei vătămate, procurorul poate solicita judecătorului autorizarea interceptării și înregistrării convorbirilor ori comunicărilor efectuate de aceasta prin telefon sau orice mijloc electronic de comunicare, indiferent de natura infracțiunii ce formează obiectul cercetării.
Autorizarea interceptării și a înregistrării convorbirilor sau comunicărilor se face prin încheiere motivată, care va cuprinde: indiciile concrete și faptele care justifică măsura; motivele pentru care stabilirea situației de fapt sau identificarea ori localizarea participanților nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată; persoana, mijlocul de comunicare sau locul supus supravegherii; perioada pentru care sunt autorizate interceptarea și înregistrarea.
ART. 91^2 Organele care efectuează interceptarea si înregistrarea
Procurorul procedează personal la interceptările și înregistrările prevăzute în art. 91^1 sau poate dispune ca acestea să fie efectuate de organul de cercetare penală. Persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări sunt obligate să păstreze secretul operațiunii efectuate, încălcarea acestei obligații fiind pedepsită potrivit Codului penal.
În caz de urgență, când întârzierea obținerii autorizării prevăzute în art. 91^1 alin. 1, 2 si 8 ar aduce grave prejudicii activității de urmărire penală, procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate dispune, cu titlu provizoriu, prin ordonanță motivată, înscrisă în registrul special prevăzut în art. 228 alin. 1^1, interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor, pe o durată de cel mult 48 de ore.
În termen de 48 de ore de la expirarea termenului prevăzut în alin. 2, procurorul prezintă ordonanța, împreună cu suportul pe care sunt fixate interceptările și înregistrările efectuate și un proces-verbal de redare rezumativă a convorbirilor, judecătorului de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în vederea confirmării. Judecătorul se pronunță asupra legalității și temeiniciei ordonanței în cel mult 24 de ore, prin încheiere motivată dată în camera de consiliu. În cazul în care ordonanța este confirmată, iar procurorul a solicitat prelungirea autorizării, judecătorul va dispune autorizarea pe mai departe a interceptării și înregistrării, în condițiile art. 91^1 alin. 1 – 3 si 8. Dacă judecătorul nu confirmă ordonanța procurorului, va dispune încetarea de îndată a interceptărilor și înregistrărilor, iar cele efectuate vor fi sterse sau, după caz, distruse de către procuror, încheindu-se în acest sens un proces-verbal care se comunică în copie instanței.
Convorbirile sau comunicările interceptate și înregistrate care nu privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau nu contribuie la identificarea ori localizarea participanților se arhivează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidențialității, și pot fi transmise judecătorului sau completului învestit cu soluționarea cauzei, la solicitarea acestuia. La soluționarea definitivă a cauzei, acestea vor fi sterse sau, după caz, distruse de către procuror, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.
Convorbirile sau comunicările interceptate și înregistrate pot fi folosite și în altă cauză penală dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informații concludente și utile privitoare la pregătirea sau săvârșirea unei alte infracțiuni dintre cele prevăzute la articolul 91^1 alineat 1 și 2.
ART. 91^3 Certificarea înregistrărilor
Convorbirile sau comunicările interceptate și înregistrate care privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau contribuie la identificarea ori localizarea participanților sunt redate integral într-un proces-verbal de procuror sau de lucrătorul din cadrul poliției judiciare delegat de procuror, în care se menționează autorizația dată pentru efectuarea acestora, numărul ori numerele posturilor telefonice sau alte date de identificare a legăturilor între care s-au purtat convorbirile ori comunicările, numele persoanelor care le-au purtat, dacă sunt cunoscute, data și ora fiecărei convorbiri ori comunicări în parte și numărul de ordine al suportului pe care se face imprimarea.
Procesul-verbal este certificat pentru autenticitate de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală în cauză. Dacă săvârșirea unor infracțiuni are loc prin convorbiri sau comunicări care conțin secrete de stat, consemnarea se face în procese-verbale separate, iar dispozițiile articolului 97 alineat 3 se aplică în mod corespunzător. Corespondențele în altă limbă decât cea română sunt transcrise în limba română, prin intermediul unui interpret.
La procesul-verbal se atașează, în plic sigilat, o copie a suportului care conține înregistrarea convorbirii. Suportul original se păstrează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat, și va fi pus la dispoziția instanței, la solicitarea acesteia. După sesizarea instanței, copia suportului care conține înregistrarea convorbirii și copii de pe procesele-verbale se păstrează la grefa instanței, în locuri speciale, în plic sigilat, la dispoziția exclusivă a judecătorului sau completului învestit cu soluționarea cauzei.
La prezentarea materialului de urmărire penală, procurorul este obligat să prezinte învinuitului sau inculpatului procesele-verbale în care sunt redate convorbirile înregistrate și să asigure, la cerere, ascultarea acestora.
Dacă în cauză s-a dispus o soluție de netrimitere în judecată, procurorul este obligat să înștiințeze despre aceasta persoana ale cărei convorbiri sau comunicări au fost interceptate și înregistrate.
Suportul pe care sunt imprimate convorbirile înregistrate se arhivează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidențialității, și se păstrează până la împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale pentru fapta ce a format obiectul cauzei, când se distrug, încheindu-se proces-verbal în acest sens.
După arhivare, suportul pe care sunt imprimate convorbirile înregistrate poate fi consultat sau copiat în cazul reluării cercetărilor sau în condițiile prevăzute în articolul 91^2 alineat 5 și numai de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, iar în alte cazuri numai cu autorizarea judecătorului.
Dacă în cauză instanța a pronunțat o hotărâre de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, rămasă definitivă, suportul original și copia acestuia se arhivează odată cu dosarul cauzei la sediul instanței, în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidențialității. După arhivare, suportul pe care sunt imprimate convorbirile înregistrate poate fi consultat sau copiat numai în condițiile prevăzute în articolul 91^2 alineat 5, cu încuviințarea prealabilă a președintelui instanței.
ART. 91^4 Alte înregistrări
Dispozițiile articolelor 91^1 – 91^3 se aplică în mod corespunzător și în cazul înregistrărilor în mediul ambiental, localizării sau urmăririi prin GPS ori prin alte mijloace electronice de supraveghere.
ART. 91^5 Înregistrările de imagini
Dispozițiile articolelor 91^1 și 91^2 se aplică în mod corespunzător și în cazul înregistrării de imagini, iar procedura de certificare a acestora este cea prevăzută în articolul 91^3, cu excepția redării în formă scrisă, după caz.
ART. 91^6 Verificarea mijloacelor de probă
Mijloacele de probă prevăzute în prezenta secțiune pot fi supuse expertizei tehnice la cererea procurorului, a părților sau din oficiu.
Înregistrările prevăzute în prezenta secțiune, efectuate de părți sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terții.
Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege.
ANEXA 3: ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, SECȚIA PENALĂ, DECIZIA NR. 513 DIN 24 IANUARIE 2005
Urmărirea și judecarea infracțiunilor de furt calificat prevăzute în articolul 209 alineat 3 din Codul penal potrivit procedurii prevăzute în articolele 467-479 Cod procedură penală nu este obligatorie, deoarece articolul II1 din Legea nr. 456/2001, în care se prevedea că aceste infracțiuni se urmăresc și se judecă potrivit procedurii stabilite în articolele 467-479 Cod procedură penală, a fost abrogat prin Legea nr. 281/2003, care a modificat articolul 466 Cod procedură penală referitor la cazurile de aplicare a procedurii speciale privind urmărirea și judecarea unor infracțiuni flagrante.
Prin încheierea nr. 41 din 19 mai 2004, Tribunalul Bihor a dispus arestarea preventivă a inculpatului B. Z. pe o durată de 29 de zile. Instanța a reținut că, în cursul lunii mai 2004, inculpatul a depozitat în mai multe rânduri la domiciliul său diferite cantități de motorină sustrasă de către V. I. și alți inculpați din vagoanele-cisternă staționate în gară și a constatat că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute în articolul 148 alineat 1 litera h) din Codul de procedură penală, în sensul că pentru infracțiunea săvârșită de inculpat legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Prin decizia penală nr. 341 din 21 mai 2004, Curtea de Apel Oradea a admis recursul inculpatului, a casat încheierea și, rejudecând cauza, a respins propunerea de arestare preventivă.
Instanța de recurs a reținut că prima instanță nu putea dispune arestarea inculpatului pe o durată de 29 de zile, ci doar arestarea învinuitului pe o durată care nu poate depăși 10 zile, potrivit prevederilor articolului 468 alineat 1 din Codul de procedură penală.
În speță, nu s-a trecut de la procedura flagrantă la cea obișnuită, întrucât ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale a fost dată la 19 mai 2004, anterior sesizării instanței cu propunerea de arestare preventivă a inculpatului. Or, transformarea procedurii flagrante într-una obișnuită poate avea loc, potrivit prevederilor articolului 468 alineat 3 Cod procedură penală, numai în situația în care procurorul nu a dispus trimiterea în judecată în termen de 3 zile de la data emiterii ordonanței de reținere, data la care recurentul trebuie să aibă calitatea de învinuit, iar nu de inculpat. În consecință, au fost încălcate prevederile articolului 468 Cod procedură penală care reglementează procedura lipsirii de libertate a învinuitului în cazurile în care se aplică dispozițiile privind urmărirea și judecarea unor infracțiuni flagrante, cum este cazul prevăzut în articolul II1 din Legea nr. 456/2001 potrivit căruia infracțiunile prevăzute în articolul 209 alineat 3 Cod penal se urmăresc și se judecă potrivit procedurii stabilite în articolele 467 – 479 Cod procedură penală.
Recursul în anulare declarat în cauză, prin care s-a cerut casarea deciziei Curții de Apel și menținerea încheierii nr. 41 din 19 mai 2004 a Tribunalului Bihor, este fondat.
Potrivit prevederilor articolului 466 Cod procedură penală, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 281/2003, infracțiunile flagrante pedepsite prin lege cu închisoarea mai mare de 3 luni și de cel mult 5 ani, precum și formele agravate ale acestor infracțiuni, săvârșite în municipii sau orașe, în mijloace de transport în comun, bâlciuri, târguri, porturi, aeroporturi sau gări, chiar dacă nu aparțin unităților teritoriale arătate în textul de lege, precum și în orice loc aglomerat, se urmăresc și se judecă potrivit dispozițiilor prevăzute, care se completează cu dispozițiile din prezentul cod.
În cazul infracțiunilor flagrante legea a prevăzut o simplificare a desfășurării urmăririi penale, iar în ceea ce privește măsurile preventive, potrivit articolului 468 alineat 1 Cod procedură penală, reținerea învinuitului este obligatorie.
Articolul II1 din Legea nr. 456/2001 a completat prevederile articolului 466 Cod procedură penală, în sensul că și infracțiunile prevăzute în articolul 209 alineat 3 Cod penal se urmăresc și se judecă potrivit procedurii stabilite în articolele 467 – 479 Cod procedură penală.
Ulterior, prin Legea nr. 281/2003, articolul 466 Cod procedură penală a fost modificat, având următorul conținut: infracțiunile flagrante pedepsite prin lege cu închisoarea mai mare de un an și de cel mult 12 ani, precum și formele agravate ale acestor infracțiuni, săvârșite în municipii și orașe, în mijloace de transport în comun, bâlciuri, târguri, porturi, aeroporturi sau gări, chiar dacă nu aparțin unităților teritoriale arătate mai sus, precum și în orice alt loc aglomerat, se urmăresc și se judecă potrivit dispozițiilor prevăzute în acest capitol, care se completează cu dispozițiile din prezentul cod.
Examinând succesiunea în timp a legilor rezultă că prin Legea nr. 281/2003 au fost abrogate prevederile articolului II1 din Legea nr. 456/2001 care prevedeau obligativitatea urmăririi și judecării infracțiunilor prevăzute în articolul 209 alineat 3 Cod penal potrivit dispozițiilor referitoare la urmărirea și judecarea unor infracțiuni flagrante.
În cauză, se constată că fapta reținută în sarcina inculpatului a fost săvârșită în mai 2004, deci după intrarea în vigoare a Legii nr. 281/2003, încadrarea juridică dată faptei fiind cea prevăzută în articolul 26 Cod penal raportat la articolul 208 alineat 1, articolul 209 alineat 1 literele a) și g) și alineat 3 litera a) din același Cod. Ca atare, nu ne aflăm în prezența procedurii urgente care ar fi atras anumite particularități și în ceea ce privește luarea măsurilor preventive, ci în prezența procedurii obișnuite.
Prin urmare, hotărârea pronunțată de instanța de recurs este nelegală, în cauză dispunându-se arestarea inculpatului în cadrul procedurii obișnuite, cu examinarea prealabilă a îndeplinirii condițiilor legale.
În consecință, recursul în anulare a fost admis, decizia Curții de Apel a fost casată și s-a dispus menținerea încheierii nr. 41 din 19 mai 2004 a Tribunalului Bihor.
ANEXA 4: STUDIU DE CAZ
La data de 05.11.2010, lucrătorii din B.C.C.O.A. s-au sesizat din oficiu despre faptul că doi tineri de etnie rommă vând pe stradă sau la comandă heroină cu suma de 10 RON per doză. Tinerii se deplasează cu un autoturism marca Dacia 1410 cu numărul de înmatriculare B-00-XXX, de culoare gri metalizat.
În seara aceleiași zile, în jurul orelor 19.30, o echipă alcătuită din trei ofițeri, respectiv Mr. P.V., Cpt. P.R. și Cpt. B.I., au observat autoturismul mai sus menționat deplasându-se pe calea Rahovei, staționând în intersecția unde se aflau grupuri mari de tineri și scoțând de sub scaunul din dreapta doze pe care le vindeau acestora.
Cei trei ofițeri s-au deplasat cu autoturismul de serviciu neinscripționat până în intersecția calea Rahovei cu strada Maria, unde se afla o patrulă de circulație compusă din doi subofițeri Plt. I.M. și Plt. U.N. și după ce și-au declinat calitatea le-a sugerat să oprească pentru control autoturismul cu numărul de înmatriculare B-00-XXX.
În timp ce subofițerii de la Poliția Rutieră au invitat pe cei doi ocupanți ai autoturismului să coboare din mașină pentru verificarea documentelor, au intervenit și cei trei ofițeri de la B.C.C.O.A., care, în prezența unui martor asistent, au percheziționat autoturismul, identificând sub scaunul din dreapta șoferului o pungă din plastic de culoare albă în care se aflau 16 doze (punguțe din plastic transparent) cu substanță purverulentă de culoare roșcată.
Cei doi tineri au fost identificați în persoana numiților G.D., respectiv N.C.. Fiind întrebați despre conținutul pungii din plastic, aceștia au recunoscut că le aparține și în interior se află doze de heroină, pe care au cumpărat-o de la o persoană pe nume V.X., domiciliat în Str. A.S. nr. 108, Sector 1.
În cauză s-a efectuat raportul de constatare tehnico-științifică nr. 00000 din 05.11.2010, din concluziile căruia rezultă că proba ridicată de la numiții G.D. și N.C., conține 0.11 g heroină în amestec cu cofeină.
Învinuiții au ajutat organele de poliție la depistarea numitului A.A., traficant de droguri, în locuința căruia s-a găsit în urma percheziției încă 16 punguțe de celofan alb transparent ce conținea heroină.
În baza materialului probator, procesul-verbal de sesizare din oficiu, declarațiile martorilor, declarațiile inculpaților și a expertizei tehnico-științifice, instanța a apreciat că vinovăția inculpaților este pe deplin dovedită.
Instanța a dispus în baza articolului 4 din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea articolului 16 din Legea nr. 143/200 condamnarea numiților G.D. și N.C. la câte un an de închisoare și confiscarea celor 16 doze de heroină.
ANEXA 5: MODUL DE ACȚIUNE ÎN CAZUL PRINDERII ÎN FLAGRANT
În timpul executării sarcinilor de serviciu, polițiștii de ordine publică pot fi sesizați de săvârșirea unei infracțiuni flagrante, în sensul prevederilor articolului 465 din Codul de procedură penală.
În cazul unor astfel de sesizări, polițiștii aplică următoarele reguli tactice:
a) raportează la dispecerat sau la ofițerul de serviciu a evenimentului;
b) prezintă clar calitatea de polițist la începutul intervenției și întreruperea activității ilicite;
c) imobilizează autorii infracțiunii;
d) acordă primul ajutor în cazul existenței unor persoane vătămate;
e) identifică făptuitorii, execută controlul persoanei și al bagajelor acestora;
f) ridică obiectele, valorile, înscrisurile și alte bunuri, care pot constitui mijloace de probă, în cazul în care nu se impune efectuarea cercetării la fața locului;
g) identifică martorii asistenți și oculari;
h) transportă în siguranță persoanele reținute la sediul unității, precum și autovehiculele folosite, bunurile ridicate și probele, cu respectarea normelor procedurale;
i) asigură locul faptei, atunci când situația impune cercetarea la fața locului;
j) conduce martorii asistenți și oculari la sediul unității de poliție, pentru audiere;
k) întocmește procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante.
ANEXA 6: PARTICULARITĂȚI ÎN CONSTATAREA IN FLAGRANT A INFRACȚIUNILOR DE TRAFIC ȘI CONSUMULUI ILICIT
DE DROGURI
Cu ocazia constatării infracțiunii flagrante, organele de urmărire pennală trebuie să manifeste discernământ juridic și să respecte cu strictețe dispozițiile legale. Acest lucru presupune că organele de urmărire penală, fiind sesizate despre pregătirea sau despre săvârșirea unei fapte penale, trebuie să recurgă la constatarea infracțiunii flagrante numai în situația când nu există nici o altă modalitate pentru întreruperea ei.
Pentru a se putea realiza flagrantul în prealabil trebuie obținute cât mai multe date privind persoanele implicate, locurile, tranzacțiile și împrejurările în care se desfășoară asemenea fapte.
În pregătirea, organizarea și desfășurarea constatării infracțiunilor flagrante, organele de cercetare pot să ia măsuri pentru a se folosi investigatori acoperiți ori livrări supravegheate, interceptări ori supravegheri telefonice.
Deosebit de important este momentul intervenției, întrucât făptuitorii trebuie prinși în momentul desfășurării uneia din acțiunile ilicite ce constituie infracțiune prevăzută de Legea nr.143/2000.
În aceste situații este obligatorie percheziția corporală și se va desfășura cu deosebită atenție, ținându-se seama de caracteristicile drogurilor, a substanțelor chimice esențiale și a precursorilor, de varietatea locurilor în care pot fi ascunse ori aruncate atunci când echipa de intervenție sosește la locul acțiuni.
În urma desfășurării acțiunilor de constatare a infracțiunilor în flagrant este util ca verificările să poată fi extinse deoarece pot apărea situații noi, persoane implicate în rețea despre care nu se dețineau date utile în continuarea cercetărilor în cauza respectivă.
Cum procedează polițistul în cazul unui flagrant:
– își declină calitatea de polițist la începutul intervenției și solicită întreruperea activității ilicite;
– imobilizează autorul infracțiunii;
– identifică făptuitorii și efectuează controlul corporal al acestora și al bagajelor;
– ridică obiectele, valorile, înscrisurile și alte bunuri, care pot constitui mijloace de probă, în cazul în care nu se impune efectuarea cercetării la fața locului;
– identifică martorii;
– transportă în siguranță persoanele reținute la sediul unității, autovehiculele folosite și bunurile ridicate;
– invită martorii la sediul unității de poliție, pentru audiere.
BIBLIOGRAFIE
Legislație:
Codul penal
Noul cod penal
Codul de procedură penală
Noul cod de procedură penală
Codul de procedură penală francez
Codul de procedură penală a Republicii Moldova
Codul de procedură penal spaniol
Codul de procedură penală italian
Codul de procedură penală mexican
Codul de procedură penală columbian
Codul de procedură penală belgian
Legea nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de
conviețuire specială, a ordinii și liniștii publice
Legea 51/1991 privind siguranța națională a României
Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească
Legea 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție
Legea 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri
Legea 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane
Legea 456/2001
Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române
Legea 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism
Lege nr. 281/2003
Legea 295/ 2004 actualizată privind regimul armelor și al munițiilor
Legea 535/ 2004 privind prevenirea și combaterea terorismului
Legea 304 din 2004 privind organizarea judiciară
Monografii și cursuri
1. E.Stefani, G.Levasseur, Droit penal general et procedure penale, volumul II, Dalloz, Paris, 1898
2. F.V. Liszt, Tratat de drept penal german, Berlin, 1905
3. I. Tanoviceanu, Curs de drept penal, București, 1912
4. I.Tanoviceanu, Tratat de drept și procedură penală, volumul I, Editura Curierul Judiciar, București, 1924
5. V. Manzini, Trattato di diritto procesuale penale, Torino, Unione, volumul IV, Tip, Editura Torinesse, 1931
6. R. Vouin, I. L. Leute, Droit penal et criminologie, Paris, 1956
7. Gh. V. Tarhon, Infracțiuni pentru care se aplică proceduri speciale de urmărire și judecată,Editura Științifică și Pedagogică, București, 1958
8. P. Bouzat, J. Pinatel, Traité de droit pénal et de criminologie, Paris, Dalloz, 1963
9. S. Kahane, Drept procesual penal, Editura Pedagogică, București, 1963
10. D. V. Mihăescu, V. Rămureanu, Căile extraordinare de atacîn procesul penal, Editura Științifică, București, 1970
11. A.Decoeg , Droit penal general, Armand Colin, 1971
12. C. Suciu, Criminalistică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972
13. M. Basarab, Drept procesual penal, Partea a II-a, ediția a II-a, Cluj, 1973
14. V. Dongoroz, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială, volumul II, Editura Academiei R.S.R., București, 1976
15. Ghe. Geamănu, Dreptul internațional penal și infracțiunile internaționale, Editura Academiei Române, București, 1977
16. G. G. Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1979
17. E. V. Ionășeanu, Procedura începerii urmăririi penale, Editura Militară, București, 1979
18. I. Istrate, Libertatea persoanei și garanțiile ei procesual-penale, Editura Scrisul românesc, Craiova, 1984
19. G. Stefani, G.Levasseur, B. Boulac, Drept penal general, trezieme edition, Dolloz, Paris, 1987
20. Gr. Theodoru, T. Plăeșu, Drept procesual penal. Partea specială, volumul II, Editura Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iași, 1987
21. G. Antoniu, N. Volonciu, N. Zaharia, Dicționar de procedură penală, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988
22. J. Prandel, Droit penal general, Paris, 1990
23. M. Zolyneak, M. Michinici, Drept penal, volumul II, Editura Fundației „Chemarea”, Iași, 1993
24. N. Volonciu, Tratat de procedură penală, partea specială, volumul II, Editura Peidea, București, 1994
25. V. Dobrinoiu, Îndrumar de cercetare penală, Editura Atlas Lex, București, 1994
26. I. Neagu, Tratat de procedura penal , Editura PRO, București, 1997
27. Gh. Mateuț, Procedură penală, Partea specială, volumul I, Editura Lumina Lex, București, 1997
28. E. M. Nicolae, Urmărirea și judecarea unor infracțiuni flagrante, București, 1999
29. A. E. Nicolae, Urmărirea și judecarea unor infracțiuni flagrante, Editura Lumina Lex, București, 1999
30. A. Șt. Tulbure, Procedură penală română, Editura Omnia Uni-S.A.S.T., Brașov, 1999
31. Ghe. Nistoreanu, A. Ș. Tulbure, M. Apetrei, L. Nae, Manual de drept procesual penal, Partea specială, Editura Europa Nova, București, 1999
32. A. Ș. Tulbure, A. M. Tatu, Tratat de drept procesual penal, Editura All Beck, București, 2001
33. A. Șt. Tulbure, Tratat de drept procesual penal, Editura All Beck, București, 2001
34. M. Apetrei, Drept procesual penal, Editura Victor, București, 2001
35. I. Neagu, Drept procesual penal. Tratat, Editura Global Lex, București, 2002
36. Gr. Theodoru, Drept procesual penal, Editura Cugetarea, Iași, 2002
37. V. Păvăleanu, Drept procesual penal. Partea specială, Editura Lumina Lex, București, 2002
38. N. Văduva, Criminalistică. Curs de tactică și metodică, Editura Universitaria, 2002
39. V. Bercheșan, Cercetarea penală- Îndrumar complet de cercetare penală, Editura Icar, București, 2002
40. A. Oroveanu-Hanțiu, Drept procesual penal. Partea specială, Editura Universitaria, Craiova, 2003
41. V. Dongoroz, Explicațiile teoretice ale codului de procedură penală român. ediția a II-a. volumul VI, Editura C.H. Beck, București, 2003
42. V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală, partea generală, volumul III, Editura All Beck, București, 2003
43. I. Neagu, C. S. Paraschiv, M. Dameschi, Drept procesual penal, București, 2003
44. D. Miclea, Combaterea crimei organizate, Editura Ministerului Administrației și Internelor, București, 2004
45. C. S. Paraschiv, M. Damaschin Drept procesual penal, Editura Lumina Lex, București, 2004
46. A. T. Moldovan, Note de curs. Drept penal parte generală, Universitatea Brașov, 2004
47. M. C. Dupuis- Danon, Finance Criminelle, Editura Presses Universitaire de France, 2004
48. Gh. Nistoreanu, Drept penal și procesual penal, Editura All Beck , București, 2004
49. C. Voicu, G. Ungureanu, A. Voicu, Globalizarea și criminalitatea financiar- bancară, Editura Universul Juridic, București, 2005
50. C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2005
51. M. L. Pamfil, Drept procesual penal. Partea generală, Editura Venus, Iași, 2005
52. D. Gheorghe, Drept procesual penal. Tratat. Partea specială, Editura Confession, Ploiești, 2006
53. N. Jidovu, Drept procesual penal, Editura C.H. Beck, București, 2006
54. E. Stancu, Tratat de criminalistică, Editura Universul Juridic, București 2006
55. A. Pintea, Drept procesual penal, Editura Sitech, București, 2006
56. I. Chipăilă, Globalizarea traficului de copii, Editura Sitech, Craiova, 2006
57. C. Bulai, B. N.Bulai, Manual de drept penal, partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2007
58. I. Neagu, Drept procesual penal. Partea specială. Tratat, volumul II, ediția a II-a, Editura Global Lex, București, 2007
59. A. L. Lorincz, Drept procesual penal, Editura Universul Juridic, București, 2008
60. L. T. Pintilie, Metode și tehnici operative de investigare și documentare a infracțiunilor în domeniul crimei organizate. Curs universitar, Editura Sitech, Craiova, 2008
61. M. Udroiu, R. Slăvoiu, O. Predescu, Tehnici speciale de investigare în justiția penală, Editura C.H. Beck, București, 2009
62. A. Boroi, Drept penal. Partea Generală, Editura C.H. Beck, București, 2010
63. M. Bloșenco, Teoria general a dreptului. Note de curs, Cahul, 2010
64. A. L. Lorincz, S. Corlățeanu, G.A. Radu, P. M. Popa, Culegere de spețe în materie procesual-penală, Editura Universul Juridic, București, 2010
65. D. Gheorghe, Drept procesual penal, Editura Universul Juridic, București, 2011
66. M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală. Partea special, ediția 2, Editura C.H. Beck, București, 2011
67. M. L. Pamfil, Drept procesual penal. Partea special. Suport de curs, 2011
Articole
1. I. Cornescu, Aplicarea procedurii de urmărire și judecată a unor infracțiuni flagrante în caz de indivizibilitate sau conexitate, Revista Română de Drept nr. 4/1069
2. V. Scherer, Situația celui arestat preventiv în cazul schimbării procedurii speciale a infracțiunilor flagrante în procedura obișnuită, în Revista Română de Drept, nr. 10/1969
3. Tribunalul Suprem, Secția Penală, Decizia nr. 1659 din 1970 în Revista Română de Drept nr. 12/1971
4. E. Boeru, Infracțiunea flagrantă.Procedura de urmărire și judecare în caz de concurs de infracțiuni, Revista Română de Drept nr.12/1971
5. S. Kahane, Urmărirea și judecarea unor infracțiuni flagrante, în Revista Română de Drept nr. 7/1974
6. I. Poenaru, Pentru o nouă concepție în elaborarea principiilor și normelor dreptului procesual penal, în Revista Română de Drept nr. 12/1977
7. Tribunalul Suprem, Decizia nr. 1614/1976, publicată în Revista Română de Drept nr.5/1977
8. G. Antoniu, Reflecții asupra conceptului de infracțiune, S.C.J. nr. 2/ 1980
9. P. Goțu, Plângerea prealabilă și punerea în mișcare, din oficiu a acțiunii penale, atunci când partea vătămată este un minor cu capacitate de exercițiu restrânsă, în Revista Română de Drept nr. 11/1983
10. I. Tun, Unele considerații cu privire la cazurile de aplicare a procedurii speciale de urmărire și judecare a unor infracțiuni flagrante, Revista Dreptul nr.8/1999
11. T. Avrigeanu, Contribuții moderne la teoria infracțiunii, Revista de Drept Penal nr. 2/ 2001
12. A. L. Lorincz, Procedura plângerii prealabile în cazul infracțiunilor flagrante, Revista de Drept Penal nr. 4/2006
13. N. Grofu, Înregistrările audio sau video și înregistrările de sunet sau imagine- distincții în cazul constatării infracțiunii flagrante, în Revista Dreptul nr. 9/2009
14. Col. T. D. Drejoi, Infracțiunea flagrantă, în Buleintul de Informare Documentare al Ministerului Administrației și Internelor nr. 5/ 2011
Alte surse
1. P. Gerraud, Traite droit penal francais, volumul I, Paris
2. N. Iliescu, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea special, volumul II
3. A. Oroveanu-Hanțiu, Curs de drept procesual penal
4. B. Micu, Drept procesual penal – partea special
5. R. P. Răileanu, Note de curs. Urmărirea penală, Școala Națională de Grefieri
6. E. A. Mihuț, Metodologia investigării traficului și consumului ilicit de droguri
7. Dicționarul Explicativ al Limbii Române
8. Expunere de motive pentru adoptarea proiectului de act normativ Codul de procedură penală
9. http://andreivocila.wordpress.com/copyright-surse-si-informari-atentie/
10. http://www.frontnews.ro/
11. http://www.juridice.ro/
12. http://www.studiijuridice.ro/
BIBLIOGRAFIE
Legislație:
Codul penal
Noul cod penal
Codul de procedură penală
Noul cod de procedură penală
Codul de procedură penală francez
Codul de procedură penală a Republicii Moldova
Codul de procedură penal spaniol
Codul de procedură penală italian
Codul de procedură penală mexican
Codul de procedură penală columbian
Codul de procedură penală belgian
Legea nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de
conviețuire specială, a ordinii și liniștii publice
Legea 51/1991 privind siguranța națională a României
Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească
Legea 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție
Legea 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri
Legea 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane
Legea 456/2001
Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române
Legea 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism
Lege nr. 281/2003
Legea 295/ 2004 actualizată privind regimul armelor și al munițiilor
Legea 535/ 2004 privind prevenirea și combaterea terorismului
Legea 304 din 2004 privind organizarea judiciară
Monografii și cursuri
1. E.Stefani, G.Levasseur, Droit penal general et procedure penale, volumul II, Dalloz, Paris, 1898
2. F.V. Liszt, Tratat de drept penal german, Berlin, 1905
3. I. Tanoviceanu, Curs de drept penal, București, 1912
4. I.Tanoviceanu, Tratat de drept și procedură penală, volumul I, Editura Curierul Judiciar, București, 1924
5. V. Manzini, Trattato di diritto procesuale penale, Torino, Unione, volumul IV, Tip, Editura Torinesse, 1931
6. R. Vouin, I. L. Leute, Droit penal et criminologie, Paris, 1956
7. Gh. V. Tarhon, Infracțiuni pentru care se aplică proceduri speciale de urmărire și judecată,Editura Științifică și Pedagogică, București, 1958
8. P. Bouzat, J. Pinatel, Traité de droit pénal et de criminologie, Paris, Dalloz, 1963
9. S. Kahane, Drept procesual penal, Editura Pedagogică, București, 1963
10. D. V. Mihăescu, V. Rămureanu, Căile extraordinare de atacîn procesul penal, Editura Științifică, București, 1970
11. A.Decoeg , Droit penal general, Armand Colin, 1971
12. C. Suciu, Criminalistică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972
13. M. Basarab, Drept procesual penal, Partea a II-a, ediția a II-a, Cluj, 1973
14. V. Dongoroz, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială, volumul II, Editura Academiei R.S.R., București, 1976
15. Ghe. Geamănu, Dreptul internațional penal și infracțiunile internaționale, Editura Academiei Române, București, 1977
16. G. G. Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1979
17. E. V. Ionășeanu, Procedura începerii urmăririi penale, Editura Militară, București, 1979
18. I. Istrate, Libertatea persoanei și garanțiile ei procesual-penale, Editura Scrisul românesc, Craiova, 1984
19. G. Stefani, G.Levasseur, B. Boulac, Drept penal general, trezieme edition, Dolloz, Paris, 1987
20. Gr. Theodoru, T. Plăeșu, Drept procesual penal. Partea specială, volumul II, Editura Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iași, 1987
21. G. Antoniu, N. Volonciu, N. Zaharia, Dicționar de procedură penală, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988
22. J. Prandel, Droit penal general, Paris, 1990
23. M. Zolyneak, M. Michinici, Drept penal, volumul II, Editura Fundației „Chemarea”, Iași, 1993
24. N. Volonciu, Tratat de procedură penală, partea specială, volumul II, Editura Peidea, București, 1994
25. V. Dobrinoiu, Îndrumar de cercetare penală, Editura Atlas Lex, București, 1994
26. I. Neagu, Tratat de procedura penal , Editura PRO, București, 1997
27. Gh. Mateuț, Procedură penală, Partea specială, volumul I, Editura Lumina Lex, București, 1997
28. E. M. Nicolae, Urmărirea și judecarea unor infracțiuni flagrante, București, 1999
29. A. E. Nicolae, Urmărirea și judecarea unor infracțiuni flagrante, Editura Lumina Lex, București, 1999
30. A. Șt. Tulbure, Procedură penală română, Editura Omnia Uni-S.A.S.T., Brașov, 1999
31. Ghe. Nistoreanu, A. Ș. Tulbure, M. Apetrei, L. Nae, Manual de drept procesual penal, Partea specială, Editura Europa Nova, București, 1999
32. A. Ș. Tulbure, A. M. Tatu, Tratat de drept procesual penal, Editura All Beck, București, 2001
33. A. Șt. Tulbure, Tratat de drept procesual penal, Editura All Beck, București, 2001
34. M. Apetrei, Drept procesual penal, Editura Victor, București, 2001
35. I. Neagu, Drept procesual penal. Tratat, Editura Global Lex, București, 2002
36. Gr. Theodoru, Drept procesual penal, Editura Cugetarea, Iași, 2002
37. V. Păvăleanu, Drept procesual penal. Partea specială, Editura Lumina Lex, București, 2002
38. N. Văduva, Criminalistică. Curs de tactică și metodică, Editura Universitaria, 2002
39. V. Bercheșan, Cercetarea penală- Îndrumar complet de cercetare penală, Editura Icar, București, 2002
40. A. Oroveanu-Hanțiu, Drept procesual penal. Partea specială, Editura Universitaria, Craiova, 2003
41. V. Dongoroz, Explicațiile teoretice ale codului de procedură penală român. ediția a II-a. volumul VI, Editura C.H. Beck, București, 2003
42. V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală, partea generală, volumul III, Editura All Beck, București, 2003
43. I. Neagu, C. S. Paraschiv, M. Dameschi, Drept procesual penal, București, 2003
44. D. Miclea, Combaterea crimei organizate, Editura Ministerului Administrației și Internelor, București, 2004
45. C. S. Paraschiv, M. Damaschin Drept procesual penal, Editura Lumina Lex, București, 2004
46. A. T. Moldovan, Note de curs. Drept penal parte generală, Universitatea Brașov, 2004
47. M. C. Dupuis- Danon, Finance Criminelle, Editura Presses Universitaire de France, 2004
48. Gh. Nistoreanu, Drept penal și procesual penal, Editura All Beck , București, 2004
49. C. Voicu, G. Ungureanu, A. Voicu, Globalizarea și criminalitatea financiar- bancară, Editura Universul Juridic, București, 2005
50. C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2005
51. M. L. Pamfil, Drept procesual penal. Partea generală, Editura Venus, Iași, 2005
52. D. Gheorghe, Drept procesual penal. Tratat. Partea specială, Editura Confession, Ploiești, 2006
53. N. Jidovu, Drept procesual penal, Editura C.H. Beck, București, 2006
54. E. Stancu, Tratat de criminalistică, Editura Universul Juridic, București 2006
55. A. Pintea, Drept procesual penal, Editura Sitech, București, 2006
56. I. Chipăilă, Globalizarea traficului de copii, Editura Sitech, Craiova, 2006
57. C. Bulai, B. N.Bulai, Manual de drept penal, partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2007
58. I. Neagu, Drept procesual penal. Partea specială. Tratat, volumul II, ediția a II-a, Editura Global Lex, București, 2007
59. A. L. Lorincz, Drept procesual penal, Editura Universul Juridic, București, 2008
60. L. T. Pintilie, Metode și tehnici operative de investigare și documentare a infracțiunilor în domeniul crimei organizate. Curs universitar, Editura Sitech, Craiova, 2008
61. M. Udroiu, R. Slăvoiu, O. Predescu, Tehnici speciale de investigare în justiția penală, Editura C.H. Beck, București, 2009
62. A. Boroi, Drept penal. Partea Generală, Editura C.H. Beck, București, 2010
63. M. Bloșenco, Teoria general a dreptului. Note de curs, Cahul, 2010
64. A. L. Lorincz, S. Corlățeanu, G.A. Radu, P. M. Popa, Culegere de spețe în materie procesual-penală, Editura Universul Juridic, București, 2010
65. D. Gheorghe, Drept procesual penal, Editura Universul Juridic, București, 2011
66. M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală. Partea special, ediția 2, Editura C.H. Beck, București, 2011
67. M. L. Pamfil, Drept procesual penal. Partea special. Suport de curs, 2011
Articole
1. I. Cornescu, Aplicarea procedurii de urmărire și judecată a unor infracțiuni flagrante în caz de indivizibilitate sau conexitate, Revista Română de Drept nr. 4/1069
2. V. Scherer, Situația celui arestat preventiv în cazul schimbării procedurii speciale a infracțiunilor flagrante în procedura obișnuită, în Revista Română de Drept, nr. 10/1969
3. Tribunalul Suprem, Secția Penală, Decizia nr. 1659 din 1970 în Revista Română de Drept nr. 12/1971
4. E. Boeru, Infracțiunea flagrantă.Procedura de urmărire și judecare în caz de concurs de infracțiuni, Revista Română de Drept nr.12/1971
5. S. Kahane, Urmărirea și judecarea unor infracțiuni flagrante, în Revista Română de Drept nr. 7/1974
6. I. Poenaru, Pentru o nouă concepție în elaborarea principiilor și normelor dreptului procesual penal, în Revista Română de Drept nr. 12/1977
7. Tribunalul Suprem, Decizia nr. 1614/1976, publicată în Revista Română de Drept nr.5/1977
8. G. Antoniu, Reflecții asupra conceptului de infracțiune, S.C.J. nr. 2/ 1980
9. P. Goțu, Plângerea prealabilă și punerea în mișcare, din oficiu a acțiunii penale, atunci când partea vătămată este un minor cu capacitate de exercițiu restrânsă, în Revista Română de Drept nr. 11/1983
10. I. Tun, Unele considerații cu privire la cazurile de aplicare a procedurii speciale de urmărire și judecare a unor infracțiuni flagrante, Revista Dreptul nr.8/1999
11. T. Avrigeanu, Contribuții moderne la teoria infracțiunii, Revista de Drept Penal nr. 2/ 2001
12. A. L. Lorincz, Procedura plângerii prealabile în cazul infracțiunilor flagrante, Revista de Drept Penal nr. 4/2006
13. N. Grofu, Înregistrările audio sau video și înregistrările de sunet sau imagine- distincții în cazul constatării infracțiunii flagrante, în Revista Dreptul nr. 9/2009
14. Col. T. D. Drejoi, Infracțiunea flagrantă, în Buleintul de Informare Documentare al Ministerului Administrației și Internelor nr. 5/ 2011
Alte surse
1. P. Gerraud, Traite droit penal francais, volumul I, Paris
2. N. Iliescu, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea special, volumul II
3. A. Oroveanu-Hanțiu, Curs de drept procesual penal
4. B. Micu, Drept procesual penal – partea special
5. R. P. Răileanu, Note de curs. Urmărirea penală, Școala Națională de Grefieri
6. E. A. Mihuț, Metodologia investigării traficului și consumului ilicit de droguri
7. Dicționarul Explicativ al Limbii Române
8. Expunere de motive pentru adoptarea proiectului de act normativ Codul de procedură penală
9. http://andreivocila.wordpress.com/copyright-surse-si-informari-atentie/
10. http://www.frontnews.ro/
11. http://www.juridice.ro/
12. http://www.studiijuridice.ro/
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Infractiunea Flagranta (ID: 128188)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.