.infractiunea de Viol, Infractiuni Contra Persoanei

CAPITOLUL I ASPECTE INTRODUCTIVE

1. Infracțiunea de viol – Infracțiuni contra persoanei

Viața sexuală reprezintă o latură deosebit de importantă a vieții persoanei, în a cărei normală desfășurare și manifestare sunt interesați atât indivizii cât și societatea în ansamblul său. Desfășurarea normală a vieții sexuale a unei persoane presupune ca relațiile sexuale la care aceasta participă să nu-i pună in pericol viața, integritatea corporală, sănătatea fizică și psihică, libertatea și demnitatea. Pentru satisfacerea acestor interese, viața sexuală a persoanei trebuie să se desfașoare după anumite norme a căror respectare asigură apărarea unor valori morale si juridice de maximă importanță: libertatea și moralitatea vieții sexuale a persoanei.¹

Libertatea individuală a oricărei persoane se referă, printre altele, și la dreptul acesteia de a decide asupra propriei sale vieți sexuale, acest drept fiind un drept absolut, a cărui exercitare nu este limitată decât de necesitatea respectării unor norme morale elementare, a regulilor de conviețuire socială și a inviolabilitații sexuale a persoanei (aceasta fiind de fapt un corolar al libertații sexuale a persoanei: așa cum persoana are dreptul de a intra în relații sexuale după libera sa voință, tot astfel persoana nu poate fi obligată, în nici un fel, să intre în astfel de relații). Legea asigură persoanei libertatea sexuală, dar impune, totodată,

1. C.Bulai, Avram Filipaș, C.Mitrache – Instituții de Drept Penal, ed.Trei, 2003, p 331

ca această libertate să nu fie exercitată abuziv.

Infracțiunile privitoare la viața sexuală reprezinta tocmai astfel de încălcări ale libertații și moralitații vieții sexuale a persoanei, având repercursiuni grave atât

asupra persoanei vătămate (nu numai din punct de vedere fizic, ci și psihic, marcând in profunzime dezvoltarea, evoluția ulterioară a acesteia), cât și asupra familiei sale.

Toate aceste aspecte explică și justifică locul aparte pe care-l ocupă în cadrul infracțiunilor contra persoanei infracțiunile privitoare la viața sexuală, acestea caracterizându-se prin specificul valorilor sociale ce formează obiectul ocrotirii juridice: libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanei și moralitatea vieții sexuale a persoanei¹. Dintre acestea, violul se distinge ca fiind infracțiunea tipică privitoare la viața sexuală.

Violul constituie cea mai brutală atingere adusă libertații sexuale, acest atribut important al personalitații umane. Actul sexual săvârșit prin constrângerea persoanei lovește în inviolabilitatea sexuală, în inviolabilitatea fizică, în demnitatea și libertatea persoanei, și poate avea consecințe grave:

Consecințe fizice : vătămarea integrității corporale (putând pune în pericol chiar și dezvoltarea fizică normală a persoanei vătămate), a sănătății (ex.:boli cu transmitere sexuală) ori chiar moartea persoanei.

Consecințe psihice : violul poate pune în pericol dezvoltarea psihică normală a victimei și echilibrul moral al acesteia. Victima suferă o criza emoțională și are puternice senitimente de degradare și dezgust, furie neputincioasă, vină, rușine, dar mai ales un intens sentiment de

1. Idem

frică, generalizat, neîndreptat spre un obiect concret. Această traumă prezintă simptome psihice de durată (ex.: stări de panică, negare, apatie și depresie; probleme sexuale; scăderea încrederii în propria persoană; abuz de alcool și droguri, chiar sinucidere).

Consecinte sociale : retragere și izolare socială; în urma violului pot

apărea sarcini nedorite și probleme de comunicare în familie, putând fi asadar grav afectate relațiile privitoare la filiație și familie.

Pericolul social pe care îl prezintă infracțiunea de viol constă, deci, în primul rând, în răul pe care-l cauzează direct victimei, considerate individual, adică prin prisma atributelor și intereselor ei. Însă pericolul social al acestei infracțiuni mai are o latură: consecințele grave pe plan social. Desfășurarea normală a relațiilor sociale stă la baza existenței societății, a supraviețuirii sale. Normalitatea acestor relații nu poate fi concepută în lipsa respectării unor atribute și drepturi inalienabile ființei umane, printre acestea numărându-se și libertatea. Iar un aspect important al libertații persoanei îl constituie libertatea sexuală. Încălcarea libertații sexuale creează o stare de nesiguranță socială, un dezechilibru ce anihilează normalitatea desfășurării relațiilor sociale privitoare la viața sexuală și, prin aceasta, poate periclita insăși existența societății.

Imaginea pericolului social pe care îl prezintă această infracțiune nu ar fi completă în lipsa unor aspecte de natură criminologică:

Săvârșirea infracțiunii de viol constituie o manifestare a unei conștiințe profund înapoiate, a unei personalități caracterizate prin grave deficiențe morale și printr-o agresivitate extrem de primejdioasă.

Violul este forma sexualizată a exercițiului puterii și controlului și nu reprezintă în mod necesar nevoia de satisfacere a poftelor trupești sau, în orice caz, nu reprezintă numai acest lucru. Violul are rădăcini adânci în culturile patriarhale (prin aceasta explicându-se preponderența femeilor în calitate de victime ale unui viol, deși subiect pasiv al infracțiunii de viol poate fi atât o persoana de sex feminin cât și una de sex masculin.

În timpul lui Ludovic al XV-lea, in Parlament a fost luată hotărârea pedepsirii prin spânzurare a celor ce săvârșeau violuri. Dacă însă stăpânul abuza de sluga sa, foarte rare au fost cazurile în care acesta era tras la răspundere. Oricum, rarele relatări despre abuzuri sexuale în trecut se explică prin numărul de cazuri, căci foarte rar victima reclama violul. În perioada 1540-1692, la fiecare 10 ani se ascultau mai puțin de 3 cazuri legate de viol (în Franța). Explicația acestui fapt este simplă: se evitau persecuțiile din partea societății, căci de cele mai multe ori victima era aceea asupra căreia cădea blamul public, iar nu violatorul.

Nici în prezent situația nu s-a schimbat prea mult, adevărata măsură a violurilor nu poate fi cuprinsă, căci foarte multe din aceste infracțiuni nu sunt înregistrate în nici o evidență, statisticile în domeniu fiind efectuate cu ajutorul reclamațiilor și plângerilor înregistrate la poliție. De aceea, evident, aceste statistici pot, în cel mai bun caz, să dea doar o imagine orientativă asupra amplorii incidenței acestei infracțiuni. De exemplu, un studiu efectuat în SUA, Canada, Noua Zeelandă și Marea Britanie arată că între 8 și 15% din femeile tinere au fost victimele unui viol. Dacă adăugăm și tentativele, rata se ridică la 20-27%.

Este de observat că violurile apar în imaginația persoanelor (de sex feminin în special) ca fiind atacuri pe timp de noapte, comise de un străin ce prezintă tulburări psihice mai mult sau mai puțin grave. Aceasta formă este însă relativ rară, studiile arătând că violurile sunt comise mai degrabă de persoane din cercul de cunoscuți al victimei. În plus, violatorii nu sunt de obicei ființe anormale sau cu afectiuni psihice. Scopul lor este de a-și dezbrăca victimele de personalitate, reducându-le la statutul de simple obiecte sexuale. După cum am mai precizat, in fond, este vorba despre exercitarea puterii și controlului, iar nu neapărat despre nevoia fiziologică de satisfacere a instinctului sexual (pentru agresor voluptatea și satisfacția deurg din utilizarea forței, în primul rând, iar nu din simplul act sexual) sau de o manifestare a unei minti intr-adevăr bolnave.

În strânsă legatură cu acest aspect trebuie spus că, secole de-a rândul, violurile au fost la ordinea zilei, pe timp de război. Soldații germani au violat în al Doilea Război Mondial femei sovietice, soldații sovietici au violat femei germane. Soldații japonezi, pe timpul colonialismului și al războiului din Pacific, au obligat femei coreene, chineze și taiwaneze să practice prostituția (asa-numitele „comfort women”). În razboiul de 9 luni dintre bengalezi și pakistanezi (în 1971) soldații pakistanezi au violat între 200.000 și 400.000 de femei bengaleze. Războiul din Vietnam și cel din Iugoslavia sunt cunoscute pentru violurile și torturile sexuale aplicate. Practic, în regulă generală, conflictul armat e însoțit de violență sexuală.

Violurile pe timp de razboi nu sunt urmări ale lipsei activității sexuale a combatanților (mai bine zis nu sunt cauzate exclusiv de acest fapt); violuri sunt comise și atunci când soldații își satisfac nevoile sexuale apelând la serviciile prostituatelor sau întreținând raporturi sexuale cu femei care își dau acordul. Violurile pe timp de război vin mai ales în întâmpinarea necesităților sociale ale agresorului, care se asigură astfel de și își manifestă propria masculinitate și putere (este, așadar, vorba tot de afirmarea și exercitarea controlului, a forței): în vreme de război, combatanții se confruntă permanent cu un sentiment de teamă și neputință, astfel că violurile îi „ajută” să-și recapete încrederea în sine și să-și domine teama. În plus, violurile servesc și la demoralizarea adversarului, căruia i se transmite implicit că nu este capabil să-și protejeze cetățenii (în ipoteza unui stat). Forma cea mai gravă a acestei demoralizări se realizează însă la nivelul individului: acesta se va simți incapabil să-și protejeze familia. De aceea, strategiile militare includ conștient uzul acestei „arme”, susținând și tolerând indirect violurile.

Datorită consecințelor deosebit de grave pe care le produc, violurile pe timp de război (ce de multe ori au căpătat dimensiunea unor violuri în masă) au fost declarate afront la adresa drepturilor popoarelor ,în 1949, în cadrul celei de-a 4-a Conferințe de la Geneva: „Femeile trebuie să fie protejate împotriva oricărui atac la onoarea lor și mai precis împotriva violului, a practicării forțate a prostituției sau a oricăror activități necuviincioase și dezonorante”. Desigur, inițial, aceste prevederi nu au schimbat nimic în ce privește incidența cazurilor de viol pe timp de război. Treptat însă, violul, în aceste condiții, a început să fie înțeles ca o crimă de război, cu toate consecințele pe care le implică o astfel de faptă (însă abia după ce Tribunalul Internațional de la Haga a pronunțat hotărâri de condamnare a unor făptași).

Astfel, date fiind consecințele sale deosebit de grave, infractiunea de viol constituie infracțiunea cea mai gravă din grupul infracțiunilor privitoare la viața sexuală, cea mai gravă formă de încălcare a relațiilor sociale și valorilor etice care privesc viața sexuală, în sistemul de drept român.

2. Referințe istorice și precedente legislative

De-a lungul timpului, concepția legiuitorului în ceea ce privește infracțiunea de viol a cunoscut o evoluție sinuoasă.

Astfel, în Codul Penal de la 1864, infracțiunile privitoare la viața sexuală

erau cuprinse în Capitolul I, Secțiunea a V-a („Atentate contra bunelor moravuri”) al titlului IV. Infracțiunea de viol nu era reglementată ca atare, cu acest nume, dar conținutul său, așa cum îl concepem azi (act sexual realizat fără consimțământul persoanei) se regăsea în art.264.: „Atentat contra pudoarei, cu violență”, articol ce avea următorul cuprins:

„Oricine va comite un atentat contra pudoarei, îndeplinit sau cercat, cu violență, contra unui individ de sex bărbătesc sau femeiesc, se va pedepsi cu maximum închisorii.

Dacă crima s-a comis în contra persoanei unui copil mai mic de 15 ani împliniți, culpabilul se va pedepsi cu maximum recluziunii”.

Conform art.8 pct.1 al codului (modificat prin Legea din 17 feb. 1874), maximum închisorii era de 5 ani, iar maximum recluziunii, conform art.7 pct.3, era de 10 ani.

Nu există îndoială asupra faptului că înțelesul noțiunii de „atentat contra pudoarei,cu violență” este același cu cel pe care îl are noțiunea de viol, în concepția legiuitorului contemporan. Acest fapt este confirmat de formularea art.265 al Codului de la 1864, unde, referindu-se la atentatul contra pudoarei, legiuitorul de atunci folosește termeealizat fără consimțământul persoanei) se regăsea în art.264.: „Atentat contra pudoarei, cu violență”, articol ce avea următorul cuprins:

„Oricine va comite un atentat contra pudoarei, îndeplinit sau cercat, cu violență, contra unui individ de sex bărbătesc sau femeiesc, se va pedepsi cu maximum închisorii.

Dacă crima s-a comis în contra persoanei unui copil mai mic de 15 ani împliniți, culpabilul se va pedepsi cu maximum recluziunii”.

Conform art.8 pct.1 al codului (modificat prin Legea din 17 feb. 1874), maximum închisorii era de 5 ani, iar maximum recluziunii, conform art.7 pct.3, era de 10 ani.

Nu există îndoială asupra faptului că înțelesul noțiunii de „atentat contra pudoarei,cu violență” este același cu cel pe care îl are noțiunea de viol, în concepția legiuitorului contemporan. Acest fapt este confirmat de formularea art.265 al Codului de la 1864, unde, referindu-se la atentatul contra pudoarei, legiuitorul de atunci folosește termenul de „siluire”¹. Așadar, prin „atentat contra

1. Art. 265: „Dacă culpabilii sunt ascendenții persoanei asupra căreia s-a comis siluirea sau dacă sunt dintre acei cari au o autoritate asupră-i…”.

pudoarei” (ce avea două forme: cu sau fără violență, reglementate în art.264 și 263) se înțelegea o siluire, o încălcare a libertății sexuale a persoanei, realizată fie prin folosirea violenței (art.264) fie fără violență, însă profitând de imaturitatea unei persoane (art.263: „…asupra unui copil, de sex bărbătesc sau femeiesc, de vârstă mai mic de 14 ani.”)

Atentatul contra pudoarei, cu violență, presupunea un act sexual (consumat sau rămas în faza tentativei), noțiune ce avea un sens larg, evident, căci includea atât raportul sexual (actul sexual normal) căt și actele de homosexualitate (masculină sau feminină) și perversiunile sexuale comise cu violență. Se observă, în plus, că nu exista nici o circumstanțiere privind subiectul activ sau pasiv al

infracțiunii: „oricine va comite…” ; ”…în contra unui individ de sex bărbătesc sau femeiesc…”, legiuitorul de la 1864 având vederi mult mai largi asupra sferei de cuprindere a libertății sexuale a persoanei, a cărei încălcare înțelegea să o sancționeze în mod unitar, iar nu fracționat (așa cum se întâmpla în perioada în care viol nu era considerat decât un raport sexual neconsimțit comis de un bărbat asupra unei femei), căci fiecare aspect al libertății sexuale a persoanei își are importanța sa, nu se poate spune că unul este mai important decât celălalt, toate aducându-și contribuția la desfășurarea normală a vieții sexuale a persoanei. Încălcarea oricăruia din aceste aspecte duce la crearea unei dizarmonii, a unor anomalii iar gravitatea impactului lor asupra vieții sexuale a persoanei nu poate fi comparată, pentru a se crea o ierarhie. Viața sexuală a persoanei este un tot unitar iar intensitatea consecințelor pe care le produc asupra sa atingerile aduse diverselor sale aspecte depind de structura psihică și emoțională a persoanei respective, nu de ce aspect al vieții sexuale a fost încălcat.

De asemenea, se observă că legiuitorul de la 1864 proteja viața sexuală a persoanei, nefăcând discriminare pe criterii de sex (cum s-a întâmplat mai târziu), astfel că atât femeile cât și bărbații puteau fi subiect pasiv al infracțiunii de viol. Chiar dacă este greu de imaginat un viol comis prin folosirea de violențe fizice de către o persoană de sex feminin asupra unueia de sex masculin, nu la fel se întâmplă, de exemplu, cu folosirea constrângerii morale.

Împrejurarea că victima era mai mică de 15 ani, ca și existența unor raporturi speciale între victimă și făptuitor (art.265. vorbește de ascendent al victimei și de exercitarea autorității asupra acesteia de către făptaș) constituiau variante agravate ale „atentatului contra pudoarei, cu violență”.

Dacă fapta avea ca urmare moartea victimei pedeapsa era munca silnică pe viață.

Codul Penal din 1936 (Carol al II-lea) incrimina fapta de viol sub denumirea proprie de infracțiune de viol în titlul XI („Infracțiuni contra pudorii și bunelor moravuri”), Capitolul I („Infracțiuni contra pudorii”), în art.419, ce avea următorul cuprins:

„Comite delictul de viol și se pedepsește cu închisoare corecțională de la 2 la 5 ani și interdicție corecțională de la 3 la 5 ani:

1. Bărbatul care, prin violență sau amenințare, constrânge o persoană de orice sex să aibă cu el raport sexual.

2. Bărbatul care, profitând de starea de inconștiență a unei persoane de orice

sex, sau de neputința acesteia de a-și exprima voința ori de a se apăra, are cu ea raport sexual, în afara căsătoriei, indiferent dacă el sau altcineva a produs această stare.

În ambele cazuri, dacă victima este mai mică de 14 ani ori dacă a rămas gravidă sau i s-a transmis o boală venerică, pedeapsa e închisoarea corecțională de la 5 la 10 ani și interdicția corecțională de la 3 la 5 ani.”

Se observă deja o modificare a liniei de gândire a legiuitorului, care nu mai concepe ca subiect activ al violului decât persoana de sex masculin. Subiect pasiv poate fi însă „o persoană de orice sex”. Aceasta înseamnă că și legiuitorul de la 1936 incrimina actele de homosexualitate comise prin constrăngere (explicită sau implicită), de data aceasta însă numai actele de homosexualitate masculină.

Datorită acestui fapt, este evident că sensul noțiunii de „raport sexual” nu era cel indicat în literatura juridică de după 1968 (actul sexual normal, ce constă în intromisiunea organului sexual masculin în organul sexual feminin, act ce este definitoriu prin finalitatea sa: reproducerea), ci includea și actul sexual anal, actul sexual oral (boli venerice, după cum se știe, pot fi transmise și pe această cale), etc.

Vârsta fragedă a victimei (care însă este de data aceasta de 14 ani, spre deosebire de reglementarea anterioară) constituie și în această reglementare o variantă agravată a infracțiunii. Pe lângă aceasta, mai sunt introduse două agravante: transmiterea unei boli venerice și graviditatea victimei, ca urmare a violului.

Art.422 și 425 prevedeau agravante ce aveau în vedere numărul participanților la infracțiune și raporturile speciale existente între făptuitor și victimă, iar art.426 prevedea, pentru cazul în care fapta a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa muncii silnice pe viață¹.

Modalitățile de realizare a elementului material al infracțiunii cunt sensibil similare celor din reglementarea actuală, articolul citat vorbind de „constrângere”, pe care o concepe în două forme: „violență” și „amenințare” (cu alte cuvinte constrăngere fizică și constrângere morală). De asemenea, articolul vorbește și de

1. v. V.Dongoroz, S.Kahane ș.a., Explicații teoretice ale Codului Penal Român, 2003, p.343

„profitare” de „starea de inconștiență…neputința de a-și exprima voința ori de a se apăra” a victimei.

Redactarea oarecum paradoxală a textului ce incrimina violul, în 1936, care pe de o parte, admitea ca subiect pasiv al infracțiunii o persoană de orice sex, dar pe de altă parte limita sfera subiectului activ la persoanele de sex masculin a fost pusă, în doctrină, pe seama combinării mecanice, neatente, a surselor de inspirație:

codul penal italian, cel transilvănean și cel bucovinean¹.

Astfel, codul penal italian de la acea vreme nu prevedea calificarea subiecților infracțiunii, astfel că atât subiect activ cât și subiect pasiv putea fi orice persoană, indiferent de sex. De cealaltă parte, codurile penale transilvănean și bucovinean considerau ca infracțiune de viol doar fapta comisă de un bărbat asupra unei femei. Din reunirea mecanică a acestor texte a rezultat textul hibrid al art.419, care a preluat din codul italian subiectul pasiv necircumstanțiat al infracțiunii iar din celelalte două coduri subiectul activ calificat: persoana de sex masculin. Acest fapt apare cu atât mai paradoxal cu cât în art.420 erau incriminate actele de inversiune sexuală realizate prin violență („Delictul de violență contra pudoarei”).

Incoerența reglementării a fost sesizată imediat după intrarea în vigoare a codului, dând naștere reacțiilor din doctrină. În comentariul pe care îl face art.420 în „Codul Penal Carol al II-lea adnotat”, profesorul Traian Pop arăta: „Delictul de viol din art.419 și delictul de violență contra pudoarei sunt aproape identice, având identice aproape toate elementele constitutive. Deosebirea este în ceea ce privește elementul constitutiv central, actul în sine, sau mai bine zis actul de executare. Căci pe când în art.419 este vorba de raport sexual, conjuncțiunea sexuală, pe

1. V.Cioclei Viața sexuală și politica penală, ed. Holding Reporter,1994, p.41.

atunci în art.420 este vorba de un act de inversiune sexuală. Logic ar fi fost ca în prevederile art.419 (viol) să fi intrat numai raportul sexual (prin organele genitale) între bărbat și femeie, căci numai acest act sexual este normal, iar în pevederile art.420 să fi intrat actele sexuale anormale, zise de inversiune sexuală sau de perversiune sexuală”.

Codul Penal de la 1968 (în vigoare și azi; evident, cu modificări) a preluat

în mare parte prevederile referitoare la viol din Codul Penal Carol al II-lea. Astfel, art.197 intitulat „Violul”,din Partea Specială,Titlul II („Infracțiuni contra persoanei”), Capitolul III („Infracțiuni privitoare la viața sexuală”) avea următorul cuprins:

Alin.1 : „Raportul sexual cu o persoană de sex feminin, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-și exprima voința se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.”

Așadar, subiect pasiv al infracțiunii nu putea fi decât o persoană de sex feminin. În ceea ce privește subiectul activ, cum în doctrină și jurisprudență se ajunsese la concluzia că noțiunea de „raport sexual” desemna doar actul de conjuncție a organelor sexuale femeiesc și bărbătesc, acesta nu putea fi decât o persoană de sex masculin. Raportat la prevederile art.200 Cod Pen. (astăzi abrogat), persoana de sex masculin era protejată doar împotriva unui viol comis asupra sa de o persoană de același sex, însă nu și împotriva celui săvârșit asupră-i de o persoană de sex feminin.

Acest alineat a suferit modificări prin legea nr.140/1996, când pedeapsa prevăzută s-a majorat: „… se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani”.

Modificarea majoră a acestui alineat, care a stârnit numeroase controverse în literatura juridică, a survenit însă prin legea nr.197/2000. În urma acestei modificări, actualmente violul este conceput ca „actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de același sex, prin constrângerea sau profitând de imposibilitatea acesteia de a se apăra ori de a-și exprima voința”.

În plus, prin OUG nr.89/2001 sancțiunea violului în această formă a fost din nou modificată: „… se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi”.

Alin.2 : „ Pedeapsa e închisoarea de la 3 la 10 ani dacă:

a). victima nu împlinise 14 ani.

b). victima se afla în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului.

c). S-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrității corporale sau a sănătății”

Prin Decretul nr.365/1976 acestor agravante li s-a mai adăugat una : „fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună”.

Legea nr.140/1996 a modificat și acest alineat, majorând pedeapsa prevăzută („pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani”) și excluzănd agravanta privitoare la vârsta fragedă a victimei.

Legea nr. 197/2000 a introdus o nouă agravantă: lit b¹ „victima e membru al familiei”, iar prin OUG nr.89/2001 pedeapsa a fost din nou majorată: „ închisoarea de 5-18 ani și interzicerea unor drepturi”.

Alin.3 „Pedeapsa e închisoarea de la 7 la 15 ani dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei.”

Legea 140/1996 a modificat acest text, majorând pedeapsa închisorii („de la 10 la 20 de ani”) și incluzând în acest alineat agravanta prevăzută anterior în alin.2,lit.a: „dacă victima nu a împlinit 14 ani”. În acest fel legiuitorul a sancționat mai sever o faptă ce prezintă un pericol social sporit față de celelalte variante.

Textul a suferit modificări și prin OUG nr.89/2001. În urma acestor modificări s-a adăugat pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi iar și a fost crescută cu un an vârsta pe care trebuie să o aibă victima pentru ca fapta să se încadreze în această formă agravată (15 ani).

Alin.4 „Acțiunea penală pentru fapta prevăzută în alin.1 se pune în miscare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate”

Alin.5 „Faptele prevăzute în alin.1 și 2 lit.a),c) și d) nu se pedepsesc dacă înainte ca hotărârea să fi rămas definitivă a intervenit căsătoria dintre autor și victimă. În caz de participație, în alte condiții decât cele prevăzute la lit.b), căsătoria dintre autor și victimă produce aceleași efecte și față de participanți

Legea 140/1996 a operat cu privire la acest text doar modificări tehnice, pentru a-l pune în concordanță cu restul textului articolului, modificat.

S-a explicat această cauză de nepedepsire prin „legătura intimă dintre valorile etico-sociale ocrotite prin incriminarea și sancționarea infracțiunii de viol și persoana umană” și prin „posibilitatea reală de a se soluționa conflictul grav, dintre autor și victimă”, argumentându-se că este chiar în interesul societății să facă dintr-un infractor un tată de familie iar în felul acesta ar fi protejate atât interesul individual al victimei cât și cel al copilului ce s-ar naște, eventual, în urma actului de siluire. În plus, această căsătorie reprezenta cea mai bună garanție împotriva unei eventuale recidive¹.

Dincolo de toate explicațiile pe care doctrina a încercat să le găsească acestei reglementări cel puțin naive dacă nu iresponsabile, căsătoria realizată în aceste condiții avea o cauză imorală și reprezenta o portiță deschisă chiar de lege pentru eludarea dispozițiilor sale.

Ajungând, într-un final, la aceeași concluzie, legiuitorul a remediat situația prin legea nr.197/2000, abrogând acest ultim alineat al art.197. Cod Pen.

Chiar dacă nu reprezintă un precedent legislativ, totuși privirea aruncată asupra evoluției în timp a reglementărilor penale referitoare la viol ar fi incompletă în lipsa menționării și a prevederilor Noului Cod Penal în această materie.

Astfel, violul este reglementat în Titlul I („Crime și delicte contra persoanei”) al Părții Speciale, Capitolul VII („Crime și delicte contra libertății sexuale”), în art.217 și are următorul cuprins:

„ Actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de același sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-și exprima voința, se pedepsește cu închisoare strictă de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi.

Pedeapsa e detențiunea severă de la 15 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi dacă :

fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună

b) victima se afla în îngrijjirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului

c) victima este un membru de familie

d) victima era un minor care nu împlinise vârsta de 15 ani

e) s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrității corporale sau a sănătății

Dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este detențiunea severă de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi.

Acțiunea penală pentru fapta prevăzută în alin.(1) se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.”

După cum se observă, concepția legiuitorului referitoare la fapta de viol nu s-a modificat; nu există diferențe, în ceea ce privește elementul material al infracțiunii ori subiecții infracțiunii, față de reglementarea în vigoare.

Se poate observa o singură diferență: majorarea drastică a pedepsei prevăzute pentru prima variantă agravată (alin.2 al articolului), în care este inclusă și agravanta referitoare la vărsta mică a victimei.

Deși chiar și în ceea ce privește acest aspect legiuitorul de fapt este constant, întrucât, după cum am mai precizat, în legislația contemporană română se constată o severitate din ce în ce mai mare în sancționarea infracțiunii de viol (a infracțiunilor privitoare la viața sexuală în general, de altfel), pe fondul modernizării concepțiilor referitoare la viața sexuală a persoanei și al recunoașterii locului important pe care-l ocupă desfășurarea normală a acesteia în dezvoltarea armonioasă a oricărei persoane.

CAPITOLUL III NOȚIUNE ȘI

CARACTERIZARE

Noțiune

Conform art.197.1 Cod Pen., infracțiunea de viol, în varianta simplă, constă în actul sexual de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de același sex, comis prin constrăngerea acesteia sau prin profitarea de imposibilitatea acesteia de a se apăra ori de a-și exprima voința.

Constrângerea, explicită sau implicită, a unei persoane de orice sex la un act sexual de orice natură este, așadar, în esență, infracțiunea de viol¹, aceste aspecte caracterizând infracțiunea în discuție indiferent dacă aceasta este realizată în forma simplă sau în vreuna din variantele agravate (prevăzute de alin 2 și 3 ale art.197 Cod Pen). Constrângerea explicită presupune folosirea violențelor de orice fel, a puterii fizice în general, sau a amenințărilor, pe când constrângerea implicită presupune abuzarea de imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-și exprima voința.

Este de menționat că în reglementarea din Noul Cod Penal noțiunea infracțiunii de viol nu a suferit modificări: art.217 definește violul ca fiind „actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de același sex, prin

constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-și

exprima voința”.

1. C.Bulai, A.Filipaș, C.Mitrache, Instituții de Drept Penal, ed.Trei, 2003, p.333

2. Obiect juridic

2.1 Obiect juridic generic

Obiect juridic generic al infracțiunii de viol îl constituie relațiile sociale referitoare la viața sexuală a persoanei.

Obiect juridic special

Obiectul juridic special al infracunii de viol îl constituie libertatea și inviolabilitatea (ce se prezintă ca un corolar al celei dintâi) sexuală a persoanei¹. Acestea își gasesc expresia în dreptul absolut al persoanei de a dispune liber de corpul său în relațiile sexuale (în limitele trasate de normele de drept și etică).

Infracțiunea de viol poate avea și un obiect juridic secundar. Astfel, inviolabilitatea sexuală a persoanei este inseparabilă de inviolabilitatea ei fizică, poate fi privită ca un aspect al inviolabilității fizice, iar așa fiind, încălcarea inviolabilității sexuale poate duce și la o vătămare a integrității corporale, a

1. Până la modificarea art.197 Cod Pen.prin legea nr.197/2000, obiect juridic special al infracțiunii de viol îl constituia corpul persoanei de sex feminin (în prezent, este ocrotită libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanei, indiferent de sex)

sănătății persoanei, sau chiar la moartea acesteia (mai ales în cazul în care este vorba de constrângere fizică). Așadar, relațiile sociale privitoare la alte valori legate de persoana umană și care ar putea fi lezate prin săvârșirea acțiunilor ce constituie elementul material al infracțiunii de viol sunt protejate prin norma de incriminare a acestei fapte. În măsura în care acestor valori li s-a adus vreo atingere prin săvărșirea infracțiunii de viol, ele vor constitui obiect juridic secundar al acesteia, fiind ocrotite in paralel cu ocrotirea libertății și inviolabilității sexuale a persoanei.

Obiect material

Dat fiind că inviolabilitatea sexuală este inseparabilă de inviolabilitatea fizică a persoanei, valorile sociale ocrotite prin incriminarea faptei de viol sunt inseparabile de însuși corpul persoanei: atât constrângerea (fizică, in cazul în care, desigur, violul este realizat prin această modalitate) cât și actul sexual în sine se realizează asupra corpului victimei. De asemenea, consecințele actului sexual întreținut cu victima, împotriva voinței sale sau profitând de imposibilitatea acesteia de a-și exprima voința ori de a se apăra sunt în primul rând fizice: vătămarea integrității corporale ori a sănătății victimei, sau chiar moartea ei.

Prin „obiect material al infracțiunii” se întelege acea entitate materială în care se regăsește valoarea socială ocrotită și împotriva căreia se îndreaptă actul de conduită interzis¹. Astfel, obiect material al infracțiunii de viol îl constituie corpul persoanei (victimei), întrucât acesta va fi în mod invariabil atins prin acțiunile ce constituie latura obiectivă a infracțiunii de viol, iar atingerea, vătămarea adusă corpului persoanei constituie expresia materială a atingerii aduse inviolabilității și libertății sexuale a acesteia, ca valori sociale ocrotite prin incriminarea faptei de viol.

Nu poate constitui obiect material al acestei infracțiuni decât corpul persoanei în viață, căci numai raportat la aceasta se poate vorbi de libertate sexuală, de dreptul de a dispune liber de propriul corp în relațiile sexuale (numai o persoană vie poate fi titulară de drepturi)². Actul sexual realizat asupra unui cadavru reprezintă infracțiunea de profanare de cadavre (prevăzută de art.319 Cod.Pen, teza finală – „profanarea de morminte”).

Dacă victima a încetat din viață ca urmare a tentativei de viol sau a consumării violului și după momentul decesului acesteia autorul realizează acte sexuale asupra cadavrului, vom avea un concurs real de infracțiuni: profanare de cadavre (art.319 Cod Pen., teza finală) și viol calificat – ce a avut ca urmare moartea victimei (art.297.3 Cod Pen.) sau profanare de morminte și tentativă de viol (în forma calificată menționată mai sus), eventual profanare de morminte și viol (în

1. V.Cioclei , Viața sexuală și politica penală, ed.Holding Reporter, 1994, p.34

2. v R.M.Stănoiu, Comentariu la dec.nr.1707/1982 a Trib.Suprem, s.pen., în Practică Judiciară Penală, vol III, 1992, p.92.

S-a arătat că, în cazul în care inculpatul a aruncat victima din tren și apoi, profitând de starea de inconștiență a acesteia, a violat-o, motivarea instanței, în sensul că inculpatul, prin aruncarea victimei, a urmărit s-o omoare, în scopul de a o viola, e discutabilă, căci violul nu poate fi conceput decât asupra unei victime cu privire la care făptuitorul dorește să fie în viață).

formă simplă, consumat sau tentativă) în concurs și cu infracțiunea de omor (art.174, 175 sau 176 Cod Pen., în funcție de împrejurările concrete ale faptei):

Dacă actul sexual e săvărșit asupra victimei, după ce aceasta a decedat, fiind ucisă de infractorul ce voia să ascunda infracțiunea de viol (sau tentativa la această infracțiune) comisă anterior asupra aceleiași victime, sau pentru a o împiedica pe aceasta să depună plângere împotriva lui și, deci, să împiedice descoperirea sau

prinderea sa, vom avea concurs real între: infracțiunea de profanare de morminte (art.319 Cod Pen.), infracțiunea de viol (sau tentativă de viol) și infracțiunea de omor calificat (art.175 Cod Pen.) sau, dacă e cazul, omor deosebit de grav (art.176 Cod Pen.)

Subiecții infracțiunii

4.1 Subiectul activ

În actuala reglementare subiect activ al infracțiunii de viol poate fi orice persoană (indiferent de sex), care, prin constrângere ori profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-și exprima voința, o supune unui act sexual.

În prezent a dispărut concepția, neconsacrată expressis verbis în reglementarea anterioară, care însă rezulta din litera și spiritul legii, conform căreia subiect activ al infracțiunii de viol nu poate fi decât o persoană de sex masculin. Asupra acestui aspect atât doctrina cât și practica judiciară conchiseseră, în mod unanim (până la modificarea adusă codului prin legea 197/2000): subiect activ calificat al infracțiunii de viol era bărbatul, și anume bărbatul ce era, din punct de vedere fiziologic, apt să întrețină un raport sexual (apt să copuleze, nu interesa însă capacitatea de procreere – aspect ce nu interesează, de altfel, nici actuala reglementare). Per a contrario, bărbatul incapabil să întrețină un raport sexual nu putea fi autor al unui viol, indiferent de forma infracțiunii (fapt consumat sau tentativă). Actele de viol săvărșite de o astfel de persoană în vederea constrângerii la un raport sexual ce era, însă, imposibil de realizat, puteau întregi conținutul unei infracțiuni contra persoanei, în funcție de natura lor și de urmările pe care le-au cauzat.

Textul prevede și două situații în care există subiect activ calificat: lit.b și b¹ ale art.197.2 Cod Pen ( în primul caz, făptuitorul este cel ce avea în îngrijire, ocrotire, educare, pază sau tratament pe victimă, iar în al doilea caz victima este membru al familiei făptuitorului).

4.2 Subiectul pasiv

Subiect pasiv al infracțiunii de viol poate fi orice persoană, atât de sex feminin cât și de sex masculin.

Sub acest aspect, s-a revenit la concepția din Codul Penal Carol al II-lea (1936) care, în titlul XI (Infracțiuni contra pudorii și a bunelor moravuri),capitolul I (Infracțiuni contra pudorii), prevedea, la art.419, că săvărșea delictul de viol „bărbatul care, prin violență sau amenințare, constrânge o persoană de orice sex să aibă cu el raport sexual” sau „bărbatul care, profitând de starea de inconștiență a unei persoane de orice sex sau de neputința acesteia de a-și exprima voința ori de a se apăra, are cu ea raport sexual, în afara de căsătoriei, indiferent dacă el sau altcineva a produs această stare”.

De asemenea, Codul Penal de la 1864 a mers pe aceeași linie de gândire, incriminând, în art.264 (modificat prin Legea din 17 feb.1874) „Atentatul contra pudoarei cu violență”: „oricine va comite un atentat contra pudoarei, îndeplinit sau cercat, cu violență, în contra unui individ de sex bărătesc sau femeiesc…”

Concepția reglementării actuale a infracțiunii de viol se observă, astfel, că este aceeași cu cea a reglementării din 1864: atât persoana de sex masculin cât și cea de sex feminin poate fi subiect pasiv al acestei infracțiuni.

Ca și în cazul subiectului activ, avem două situații de subiect pasiv calificat: art.197.2 lit.b și art 197.2 lit b¹ Cod Pen. În ceea ce privește această din urmă situație, conform art.149¹ Cod Pen. (introdus tot prin legea nr.197/2000), prin „membru de familie” se înțelege soțul sau ruda apropiată, dacă aceasta din urmă locuiește și gospodărește împreună cu făptuitorul.

Prin introducerea acestui enunț, legiuitorul a tranșat definitiv disputa existentă anterior în doctrină, referitoare la existența „violului conjugal” (întrucât legislația anterioară nu prevedea nimic în această problemă). Deși marea majoritate a opiniilor a înclinat spre respingerea ideii de viol conjugal¹,

1. v.V.Dongoroz,S.Kahane,ș.a,Explicații teoretice ale Codului Penal Român, vol.III, 1971; O.Longhin, T.Toader Drept Penal Romăn, partea specială, 1999, p 172; M.Basarab, L.Moldovan, V.Suian Drept Penal, partea specială, vol I, 1995, p 155; M.Gheorghe Discuții în legătură cu calificarea faptei soțului de a întreține raporturi sexuale cu soția sa împotriva voinței acesteia, in „Dreptul”, nr.7/1995

argumentul principal fiind că în momentul consimțirii la căsătorie, femeia consimte și la raporturi sexuale cu soțul ei, iar dacă acest consimțământ nu mai este menținut, ea poate pune capăt vieții conjugale pe calea divorțului, legiuitorul a îmbrățișat opinia contrară. Modificarea alin.2 al art.197 Cod Pen. în acest sens apare mai mult ca o precizare menită să corecteze un curent de opinie considerat de legiuitor ca greșit. Într-adevăr,așa cum s-a precizat în doctrină, în mod relativ izolat însă¹, conform reglementării de atunci, subiect pasiv al infracțiunii de viol era femeia, textul nefăcând nici o altă circumstanțiere¹. Or, conform principiului ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, distincția făcută între femeia căsătorită (cu autorul violului), ca subiect pasiv al acestei infracțiuni, și cea necăsătorită nu ar fi trebuit să fie făcută.

Nu are relevanță dacă victima – subiectul pasiv – a avut sau nu, anterior, o relație sexuală cu făptuitorul sau cu o altă persoană (virginitatea victimei nu interesează, nu poate constitui, în sine, o circumstanță agravantă, însă violul săvărșit asupra unei virgine poate avea consecințe grave, din punct de vedere fiziologic, asupra acesteia, putându-se ajunge astfel la încadrarea faptei in art.197.2 lit.c – vătămarea gravă a integrității corporale sau a sănătății victimei).

Chiar și o persoană care a practicat sau practică prostituția, eventual a fost și condamnată penal pentru această infracțiune, poate fi subiect pasiv al infracțiunii de viol, atunci când fapta s-ar săvârși asupra ei, căci prin incriminarea violului legea apără libertatea sexuală a persoanei, iar nu castitatea sau moralitatea.

Referitor la subiectul pasiv calificat al infracțiunii, anume membrul de familie (art.197.2 lit.b¹), se impun unele precizări de delimitare între infracțiunea

de viol în această variantă agravată și infracțiunea de incest (art.203 Cod Pen.)

1. v V.Cioclei, op.cit, p 47-51

În literatura juridică s-a exprimat opinia conform căreia, în situația în care victima (persoană de sex masculin sau feminin) este rudă apropiată¹ cu făptuitorul și gospodărește împreună cu el, acesta va răspunde numai pentru viol în forma

agravată prevăzută de art.197.2 lit.b¹ Cod Pen., iar nu și pentru incest, această din urmă infracțiune fiind absorbită în conținutul celeilalte². Trebuie subliniat că se are

în vedere doar situația unui raport sexual (deci un act sexual normal și heterosexual), căci altfel nu ar mai putea fi pusă în discuție și existența incestului³.

Această opinie a fost combătută în doctrină, făcându-se însă, în mod inexplicabil, referire doar la „raportul sexual normal exercitat asupra unei persoane de sex feminin” (inexplicabil, deoarece victimă a unui viol poate fi și o persoană de sex masculin, aspect neinfluențat de eventuala existență a unor relații de rudenie între victimă și subiectul activ – persoană de sex feminin). Această a doua opinie susține existența concursului de infracțiuni în situația săvârșirii unui viol asupra unei rude apropiate (în sensul pe care l-am menționat). Evident, este vorba despre un concurs între infracțiunea de incest și infracțiunea de

1. art.197 Cod Pen., anterior modificării aduse prin legea 197/2000, avea următorul cuprins: „raportul sexual cu o persoană de sex feminin, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-și exprima voința…”

2. Autorul înțelege să se refere , prin noțiunea de „rude apropiate”, în acest context, doar la rudele în linie directă, la frați și surori și la persoanele devenite, prin adopție, astfel de rude (în acest din urmă caz avându-se în vedere și prevederile art.149.2 Cod Pen.), întrucât doar în raport cu aceste persoane poate exista infracțiunea de incest. Sunt exceptați așadar, din enumerarea făcută de art.149.1 Cod Pen., nepoții de frate sau soră.

3. R.Găvan Violul săvârșit asupra unei rude apropiate și incestul agresiv, în „Dreptul”,

nr.6/2001

viol calificat prevăzut de art.197.2 lit.b¹ Cod Pen.¹

Argumentele aduse sunt, în primul rând, faptul că intenția legiuitorului, prin introducerea lit.b¹ în art 197.2 Cod Pen. Nu a fost aceea de a dezincrimina actele incestuoase comise prin violență iar, în al doilea rând, că nu există nici un argument pentru care numai în situația victimei de sex feminin, rudă apropiată cu făptuitorul, dar care nu locuiește și nu se gospodărește împreună cu acesta, să existe concurs de infracțiuni (viol în formă simplă și incest), sub aspectul relației incestuoase neputându-se considera că fapta e mai gravă în această ipoteză.

Referitor la această controversă, se pot puncta anumite aspecte:

Mai întâi, în reglementarea anterioară, autorul unui incest săvârșit prin constrângere sau profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-și

exprima voința răspundea pentru viol în formă simplă și incest, indiferent dacă victima locuia și gospodărea împreuna cu el sau nu (eventual ar fi putut fi vorba de viol calificat dacă victima se afla în îngrijirea sau ocrotirea făptuitorului). Tocmai pentru că, în situația în care victima locuiește și gospodărește împreună cu făptuitorul, fapta este mai gravă (cel puțin sub aspect etico-moral, avându-se în vedere și marcarea profundă, pe plan psihic, a victimei), legiuitorul a decis să incrimineze distinct un incest săvârșit în astfel de condiții. Nicicum nu poate fi vorba de o dezincriminare a actelor incestuoase comise în asemenea împrejurări (mai ales că aceste acte, anterior, nu erau incriminate distinct).

În al doilea rând, se poate observa, avându-se în vedere criteriul severității sncțiunii, că fapta nu este considerată mai gravă, așa cum afirmă a doua opinie, în

1 I.V.Brisc Infracțiunile privind viața sexuală. Modificările și completările aduse acestor infracțiuni prin legea nr.197/2000 și OUG nr.89/2001, în „Dreptul”, nr.11/2002

situația unui incest agresiv (adică săvârșit prin constrângere sau profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-și exprima voința) comis asupra unei rude apropiate (în sensul art.149 Cod Pen.) ce nu locuiește și nu gospodărește cu făptuitorul. Astfel, în această situație, existând concurs de infracțiuni între violul în forma tip (art.197.1Cod Pen.) și incest (art.203 Cod Pen.)¹, conform dispozițiilor art.34 lit.b, făptuitorul va putea fi condamnat la pedeapsa închisorii de cel mult 15 ani și interzicerea unor drepturi (se aplică pedeapsa mai grea, la nivelul maximului ei special, la care se poate adăuga sporul maxim, de 5 ani).

Dacă violul a fost comis asupra unei rude apropiate care locuiește și gospodărește împreună cu făptuitorul, maximul special al pedepsei închisorii ce-i poate fi aplicată este de 18 ani (cu 3 ani mai mult decât în prima situație), conform dispozițiilor art.197.2 lit.b¹.

4.3 Participația penală

În prezent, participația penală, datorită modului de săvârșire a infracțiunii, e posibilă în toate formele sale: coautorat, complicitate și instigare.

Există însă și opinii ce susțin că, în ciuda modificării reglementării infracțiunii de viol, aceasta a rămas o infracțiune cu autor unic, datorită specificului pe care îl prezintă un act sexual. În concepția acestor autori, actul

1. În acest sens, în situația în care victima violului era fiica făptuitorului, v și Trib. Suprem, col.pen., dec.nr.1461/1964, în „Justiția Nouă”, nr.7/1965, p.171

sexual nu poate fi realizat decât in persona propria, săvârșirea lui de către mai multe persoane fiind exclusă, în mod obiectiv¹. Fiecare act sexual, indiferent de natura lui (heterosexual sau homosexual) este unic și nu poate fi comis de mai multe persoane deodată, astfel că, în cazul în care asupra aceleiași victime sunt

realizate, simultan, acte sexuale de către mai mulți făptuitori, fiecare dintre aceștia ar urma să răspundă, ca autor, pentru o infracțiune de viol².

Majoritatea doctrinei însă consideră infracțiunea de viol, așa cum este concepută în noua reglementare, aptă să fie comisă și în coautorat. Astfel, având în

vedere faptul că legiuitorul definește violul ca fiind „actul sexual, de orice natură…”, este evident că s-a referit nu numai la actele sexuale firești (heterosexuale și normale), ci și la cele nefirești, iar acestea din urmă pot fi realizate simultan de mai mulți făptuitori³.

În plus, există coautorat și în situația în care actele de constrângere (fizică sau morală) sunt realizate de o persoană, iar actul sexual este realizat de o altă persoană, dacă aceste persoane s-au înțeles să acționeze împreună, întrucât violul este o infracțiune complexă, ce absoarbe în conținutul ei și infracțiunea de loviri

1. v H.Diaconescu Structura juridică și conținutul constitutiv al infracțiunii de viol ca urmare a modificării prevederilor art.197 din Codul Penal prin legea nr.197 din 13 noiembrie 2000, în „Dreptul”, nr.10/2001; I.V.Brisc Infracțiuni privind viața sexuală. Modificările și completările aduse acestor infracțiuni prin legea nr.197/2000 și Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.89/2001, în „Dreptul”, nr.11/2002.

2. Trebuie observat că și din punct de vedere obiectiv însă este posibil ca asupra aceleiași victime să se săvârșească, concomitent, același act sexual, de catre măcar două persoane : un act sexual anal este posibil să se realizeze în aceste condiții, de exemplu.

3.v P.Cioia Modificarea conținutului infracțiunii de viol prin legea nr.197/2000, în „Dreptul”, nr.3/2001

sau alte violențe, amenințare, etc., acestea fiind acte de executare ale infracțiunii de viol prin voința legii¹.

Trebuie precizat însă că dacă elementul material al infracțiunii este realizat în modalitatea unui raport sexual (act sexual normal între o persoană de sex masculin și o persoană de sex feminin), coautoratul nu este posibil, căci un raport sexual nu poate fi comis asupra aceleiași victime, simultan, de către mai mulți făptuitori².

Celelalte forme ale participației penale, instigarea și complicitatea (anterioară, concomitentă sau ulterioară) sunt întotdeauna posibile. Constituie, de exemplu, acte de complicitate strângerea de informații despre victimă, punerea la dispoziția făptuitorului a unei locuințe unde să poată comite violul, supravegherea împrejurimilor pentru a se asigura că nu vine nimeni în ajutorul victimei, etc.

1. v. M.Basarab, L.Moldovan, V.Suian, Drept Penal, partea specială, vol I, 1985, p.149; T.Pop, Comentare, în Codul penal adnotat, vol III, 1937, p.637; Gh.Mateuț, Consecințele abrogării articolului 200 din Codul Penal privind incriminarea relațiilor sexuale între persoanele de același sex asupra noii reglementări a infracțiunii de viol, în „Dreptul”,nr.11/2002

2. C.Bulai, A.Filipaș, C.Mitrache, op.cit., p.334

CAPITOLUL III STRUCTURA ȘI CONTINUTUL

INFRACTIUNII

1. Latura Obiectivă

1.1 Elementul material al infracțiunii

Elementul material al infracțiunii de viol constă într-o acțiune, sub forma unui act sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de același sex, fără a exista consimțământul la aceasta al persoanei respective.

Modificările aduse art.197 Cod Pen. prin legea 197/2000 și OUG 89/2001 pe planul elementului material al infracțiunii de viol au generat numeroase controverse în doctrină, controverse ce se mențin și în prezent, căci nu s-a ajuns la o soluție unanim acceptată.

Problemele au apărut în legătură cu identificarea exactă a sferei de cuprindere a noțiunii de „act sexual de orice natură”, fapt de o importanță deosebită, căci numai pornind de aici se vor putea stabili domeniile de incidență a mai multor infracțiuni privitoare la viața sexuală, cum ar fi perversiunea sexuală (art.201 Cod Pen.), corupția sexuală (art.202 Cod Pen.), actul sexual cu un minor (art.198 Cod Pen.) și, implicit, identificarea situațiilor în care poate fi vorba de una sau alta din aceste infracțiuni, sau eventual de un concurs de infracțiuni.

Incontestabil, sfera de cuprindere a noțiunii de „act sexual” include și noțiunea de „raport sexual” (conjuncția organului sexual masculin cu cel feminin, act caracterizat prin funcția sa fiziologică – procreerea). Este însă necesară pătrunderea organului sexual masculin în cel feminin, simpla atingere a celor două organe, între ele, neconstituind un „raport sexual”, în sensul legii penale, nedeterminând, deci, existența elementului material al infracțiunii de viol¹.

Mai trebuie menționat că elementul material al acestei infracțiuni, în această modalitate de realizare (raport sexual), presupune doar penetrarea sexuală, nu și epuizarea raportului sexual (ejacularea).

Cu alte cuvinte, elementul material al infracțiunii de viol, în actuala reglementare, cuprinde și elementul material al acestei infracțiuni din reglementarea anterioară, aspect asupra căruia s-a consimțit în mod unanim în doctrină. Controversa există în legătură cu restul sferei de înțeles a sintagmei „act sexual de orice natură”, cu celelalte forme de manifestare a elementului material al infracțiunii de viol.

Conform DEX, prin „act sexual” se înțelege „manifestarea activității umane conștiente sau instinctive care se referă la viața sexuală”. Este vorba, așadar, de orice modalitate de satisfacere a instinctului sexual (iar nu a instinctului de reproducere), fapt ce face ca unul din elementele constitutive ale noțiunii de „act sexual” să fie căutarea plăcerii și satisfacției sexuale (desigur, respectând anumite limite, ce țin în principal de protejarea integrității corporale, a sănătății persoanei

1. Totuși poate fi vorba de o infracțiune de viol rămasă în stadiul de tentativă, dacă această atingere a organelor sexuale a fost posibilă în urma exercitării unor constrângeri asupra victimei sau prin profitarea de imposibilitatea acesteia de a se apăra ori de a-și exprima voința

și a vieții acesteia).

Dată fiind și abrogarea art.200 Cod Pen. prin OUG nr.89/2001 (abrogare ce a tranșat definitiv orice controversă existentă în doctrină), element material al infracțiunii de viol îl poate constitui nu numai o relație sexuală între doua persoane de sex diferit, ci și o relație sexuală între persoane de același sex¹. Asemenea relații pot avea loc între persoane de sex masculin (homosexualitate masculină sau pederastrie homosexuală), indiferent dacă apetitul sexual este satisfăcut pe cale

anală ori bucală, sau între peroane de sex feminin, sub forma safismului (amorul lesbian²), tribandismului (imitarea actului sexual normal) sau a folosirii unui organ sexual artificial.

Prin referirea la „actul sexual de orice natură” se instituie, practic, în consens cu cerințele art.8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, tratarea nediferențiată a relațiilor homosexuale și a celor heterosexuale. Așadar „act sexual de orice natură înseamnă, așa cum s-a arătat și în literatura juridică, orice acțiune sau faptă care se referă la sex, inclusiv o relație între persoane de același sex, respectiv orice modalitate de satisfacere a instinctelor sexuale cu o persoană de sex diferit sau de același sex³.

S-a pus problema dacă actele de perversiune sexuală (incriminate distinct în

1. Relațiile de inversiune sexuală presupun satisfacerea apetitului sexual pe cale „anormală”, ca înlocuitoare ale raportului sexual, care este considerat calea normală, firească.

Deși este o mențiune oarecum superfluă, trebuie totuși precizat că, dacă o persoană își satisface anormal – pe cale anală, de exemplu – dar singură, apetitul sexual, aceasta nu caracterizează și nu poate determina, din punct de vedere al elementului material, existența infracțiunii de viol.

2. După numele insulei Lesbos, unde poeta greacă Sapho practica astfel de acte.

3. P. Cioia Modificarea conținutului infracțiunii de viol prin L nr.197/2000, „Dreptul”, nr.3/2001

art.201 Cod Pen.) se pot, și ele, circumscrie elementului material al infracțiunii de viol. Desigur că, datorită sferei largi de cuprindere a sintagmei „act sexual de orice natură”, răspunsul, în doctrină, este afirmativ. Controversa însă privește delimitarea elementului material al infracțiunii de viol de cel al infracțiunii de perversiune sexuală

Perversiunea sexuală este considerată o anomalie, o aberație sexuală, perversul fiind, așadar, un individ care respinge instinctele sexuale normale (lat. pervertere=a respinge). Desigur, pentru a intra sub incidența legii penale este necesar ca aceste manifestări să aducă atingere unei valori ocrotite de legea penală (integritatea corporală a persoanei, bunele moravuri, etc.).

În literatura de specialitate s-a încercat și o clasificare a actelor de perversiune sexuală¹:

Sodomia (după numele anticei cetăți Sodoma)

a). Rationae modi (sodomia de mod) – presupune acte heterosexuale „aberante”, cum ar fi: masturbarea reciprocă, sexul oral, anal, coitul intermamar,etc.

b). Rationae sexus (sodomia de sex) – presupune acte homosexuale feminine

(tribandismul, lesbianismul, etc) și masculine (pederastria)

c). Rationae generis (sodomia de specie) – presupune acte sexuale aberante, desfășurate cu animale (zoofilia sau bestialitatea)

Perversiunea mijloacelor

a). Sadismul (după numele marchizului de Sade) – presupune obținerea satisfacției sexuale prin producerea de suferințe fizice partenerului, ajungându-se

1. V Beliș Medicină legală.Curs pentru facultățile de Științe Juridice, Casa Editorială Odeon, 1999

până la crime comise cu bestialitate.

b). Masochismul (după numele nuvelistului Masoch) – presupune obținerea satisfacției sexuale prin suportarea de suferințe fizice

Perversiuni diverse

a). Necrofilia – presupune acte sexuale cu cadavre

b). Narcisismul – presupune excitație obținută din contemplarea propriului corp.

c). Fetișismul – presupune obținerea excitației prin contemplarea obiectelor

persoanei dorite.

d). Voyeurismul – presupune contemplarea actelor sexuale desfășurate de alte persoane.

e). Azoofilia – presupune contemplarea obiectelor neînsuflețite.

f). Gerontofilia – presupune acte sexuale cu persoane în vârstă.

g). Pedofilia – presupune acte sexuale cu copii.

h).Vampirismul – presupune obținerea excitației sexuale și a satisfacției sexuale la vederea sângelui partenerului.

Într-o primă opinie exprimată în literatura juridică se consideră că în elementul material al infracțiunii de viol vor fi înglobate și perversiunile sexuale, în măsura în care au fost obținute prin constrângere sau profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-și exprima voința. Această opinie¹ se bazează pe argumentul existenței unui concurs de norme penale între art.197 Cod Pen. și art 201 Cod Pen., care se va soluționa dând prioritate normei mai recente,

1. F.Streteanu Modificări recente ale legii penale, în „Revista de Drept Penal” nr.2/2001; P.Cioia op.cit; Gh. Mateuț Consecințele abrogării art.200 Cod Pen. privind incriminarea relațiilor sexuale între persoane de același sex asupra noii reglementări a infracțiunii de viol, în „Dreptul” nr.11/2002.

adică art.197 Cod Pen. Tot în această opinie s-a mai susținut și că alin.4 al art.201 Cod Pen. e în realitate absorbit în conținutul infracțiunii de viol.

Acest argument, însă, în momentul de față, nu mai este valabil, căci art.201 Cod Pen. a suferit modificări succesive prin OUG nr.89/2001 (aprobată cu modificări prin legea 61/2002) și prin OUG 143/2002, astfel încât, urmând raționamentul respectiv, în prezent ar urma ca perversiunile sexuale comise prin constrângere sau profitare de starea specială a victimei să fie încadrate în art.201

Cod Pen., dându-se prioritate normei mai recente.

Într-o altă opinie se consideră că elementul material al infracțiunii de viol nu a fost modificat, astfel încât înțelesul noțiunii de „act sexual de orice natură” include raportul sexual normal (dintre un bărbat și o femeie) și actele sexuale dintre persoane de același sex, prin care se urmește satisfacția sexuală a persoanei (acte ce erau incriminate în art.200 Cod Pen., actualmente abrogat), însă nu și perversiunile sexuale. Acestea din urmă includ toate manifestările sexuale ce nu au ca scop practicarea unui act sexual, ci pura excitație sexuală. Ar intra în această categorie inclusiv „perversiunea sexuală viciu”, care ține de moralitatea persoanelor implicate și care constă în senzualitate excesivă, lascivitate, sodomie conjugală, etc.¹

Raționamentul propus de această opinie duce însă la concluzii greu de acceptat: un raport sexual anal între două persoane de același sex nu constituie perversiune sexuală, pe când „sodomia conjugală” sau masturbarea reciprocă (act cât se poate de normal într-un preludiu) ar atrage această calificare.

1. I.V.Brisc Infracțiunile privind viața sexuală. Modificări și completări aduse prin legea nr.197/2000 și OUG nr.89/2001, în „Dreptul”, nr.11/2002

În practica judiciară, de asemenea, a fost îmbrățișat acest punct de vedere. Astfel, într-o decizie a Curții de Apel Brașov, actul sexual anal întreținut prin constrângere este socotit ca perversiune sexuală, încadrându-se în prevederile art.201.4 Cod Pen., întrucât actul sexual comis de inculpat este contrar obișnuinței, acesta satisfăcându-și plăcerea sexuală în mod aberant, altfel decât prin intromisiune vaginală.

În motivarea dată deciziei, instanța arată că modificarea adusă conținutului infracțiunii de viol de legea nr.197/2000 și O.U.G. nr.89/2001 nu a golit de conținut infracțiunea de perversiune sexuală în forma agravată prevăzută de art.201.4 Cod Pen., întrucât actele sexuale nefirești, contrare obișnuinței, altele decât relațiile sexuale între persoane de același sex, continuă să fie incriminate de textul de lege citat. Față de incriminarea în continuare a actelor de perversiune sexuală, interpretarea corectă a sintagmei „act sexual de orice natură” ar trebui, susține instanța, să fie restrictivă, să limiteze acetse acte numai la raportul sexual și relațiile sexuale între persoane de același sex. (v. dec.pen. nr.83/A/2004, în Culegere de Practică Judiciară a Curții de Apel Brașov, p.118).

Concluzia la care ajunge instanța în motivarea menționată este cel puțin paradoxală: conform raționamentului său, un act sexual anal între persoane de același sex nu constituie perversiune sexuală, putând deci fi considerat „normal” (căci suntem în prezența unui compromis social), pe cănd un act sexual anal între persoane de sex diferit constituie perversiune sexuală, fiind „anormal”, în raport cu actul homosexual anal…

Într-adevăr, noțiunea de „act sexual de orice natură” are un conținut mai larg, generic, în vreme ce noțiunea de „acte de perversiune sexuală” este o noțiune

cu un conținut mai restrâns, limitat la anumite acte. Astfel, soluția constă în stabilirea cu maximum posibil de exactitate a categoriei actelor de natură sexuală ce se vor încadra în sintagma de „acte de perversiune sexuală” și vor fi incriminate de art.201.4 Cod Pen. (dacă au fost săvârșite în condițiile acestui alineat), urmând ca toate celelalte acte de natură sexuală să se încadreze conform art.197 Cod Pen. (dacă au fost săvărșite în condițiile arătate de acest articol)¹.

Este adevărat că în multe sisteme de drept elementul material al infracțiunii

de viol a fost limitat la actul de penetrare sexuală (fie el vaginal, anal, etc.). Însă, în condițiile în care legiuitorul român nu a înțeles să limiteze domeniul de incidență al violului la actele de penetrare sexuală ci a preferat noțiunea mult mai largă de „act sexual de orice natură”, această restrângere nu s-ar putea realiza pe cale de interpretare.

Pe aceeași linie de gândire a mers și Curtea Constituțională care, prin dec.nr. 211/2000, a statutat că infracțiunea de viol, aș cum este reglementată prin modificările de legea 197/2000, înglobează și „perversiunile sexuale la care victima ar putea fi supusă până în momentul săvârșirii efective a actului sexual”.

Pe de altă parte, nu trebuie pornit de la premisa că legiuitorul a avut o scăpare și „a uitat” să pună în concordanță prevederile art.197 Cod Pen. cu cele ale art.201 Cod Pen., cu atât mai mult cu cât acesta din urmă a fost modificat de câteva ori, ulterior modificărilor aduse de legea 197/2000 art.197 Cod Pen. (și de fiecare dată legiuitorul a „uitat” să remedieze concursul de norme echivalente). O intenție mult mai logică a legiuitorului ar fi aceea de a menține în elementul material al infracțiunii de perversiuni sexuale acele acte care într-adevăr sunt nefirești, practicate exclusiv în scopul de a cunoaște noi aspecte ale excitației sexuale, acte

1. D.Nițu Unele delimitări privind infracțiunea de viol, în „Revista de Drept Penal”, nr.2/2004

ce tind spre sfera patologicului, precum sadismul, sado-masochismul, vampirismul sau zoofilia. Desigur, aceste acte vor fi incriminate (conf. art.201 Cod Pen.), doar dacă îndeplinesc condițiile arătate de acest articol: fie să fie săvârșite în public sau să producă scandal public, fie victima să nu fi împlinit 15 ani, fie să fie comise prin constrângere sau profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra ori a-și exprima voința, fie să fi cauzat o vătămare gravă a integrității corporale a partenerului, etc.

Actele sexuale desfășurate de persoane în intimitate nu interesează legea penală decât din momentul în care aduc atingere unor valori sociale pe care aceasta le ocrotește.

În același sens, în doctrină s-au definit actele de perversiune sexuală ca fiind acele acte în legătură cu viața sexuală care nu se desfășoară între persoane sau care, deși se desfășoară între persoane, implică, pentru satisfacerea instinctului sexual, producerea de suferințe fizice¹.

Așadar, gerontofilia de exemplu va consitui o faptă prevăzută de legea penală doar în măsura în care se va comite în condițiile prevăzute de art.197 Cod Pen., pedofilia este incriminată de art.198 Cod Pen. iar necrofilia va intra sub incidența art.319 Cod Pen. (profanarea de morminte). În ceea ce privește pedofilia, în doctrină s-a exprimat și opinia că ar putea intra și sub incidența art.197 Cod Pen., referindu-se desigur la situația în care victima ar avea 15-18 ani, iar fapta nu ar fi săvârșită de tutore, curator, supraveghetor, medic, profesor, educator și nici nu a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice². Totuși, pedofilia

1. Gh.-I. Ioniță Unele considerații în legătură cu infracțiunile privitoare la viața sexuală, în „Dreptul”, nr.3/2001

2. D.Nițu op.cit

presupune acte sexuale cu un copil, iar un minor de peste 15 ani iese din pubertate, fiind considerat un adolescent, iar nu un copil.

De asemenea, nici contactul sexual anal sau oral, indiferent că este sau nu heterosexual, nu va fi calificat perversiune sexuală, ci se va încadra în prevederile art.197 Cod Pen., în măsura în care îndeplinește condițiile arătate de alin.1 al articolului. Aceste acte constituie componente ale vieții sexuale a oamenilor sănătoși, care rareori lipsesc și sunt judecate ca și alte intimități, căci la nici un om sănătos nu trebuie să lipsească un element oarecare de perversitate¹.

În concluzie, sensul noțiunii de „act sexual de orice natură”, care constituie elementul material al infracțiunii de viol, include raportul sexual (act sexual normal și heterosexual) și actele de inversiune sexuală, precum și acele acte de perversiune sexuală ce nu au ca scop simpla excitație sexuală (ci obținerea satisfacției sexuale) și nu tind spre sfera patologicului.

Pentru ca actul sexual de orice natură să poată constitui elementul material al infracțiunii de viol, el trebuie să îndeplinească o cerință esențială: să se realizeze cu nesocotirea voinței victimei.

În lipsa îndeplinirii acestei condiții nu suntem în prezența unei infracțiuni de viol, întrucât nu s-a încălcat libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanei, o asemenea situație putându-se eventual circumscrie elementului material al infracțiunii de act sexual cu un minor (art.198 Cod Pen.), de seducție (art.199 Cod Pen.), perversiune sexuală (art.201 Cod Pen.) sau incest (art.203 Cod Pen.), dacă

1. S.Freud Psihanaliză și sexualitate, citat de V.Cioclei, op.cit., p.101

sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de aceste texte.

Atingerea adusă libertății sexuale a persoanei, pe care o presupune infracțiunea de viol, decurge tocmai din împrejurarea că actul sexual se săvârșește împotriva voinței victimei, actul nefiind socialmente periculos și nici măcar imoral prin natura lui, ci prin această nesocotire a dreptului victimei de a dispune de sine în relațiile sexuale la care participă.

Absența consimțământului victimei, ca o condiție sine qua non a violului, trebuie să se materializeze într-una din modalitățile alternative prevăzute expres de lege:

a). Constrângerea victimei

b). Profitarea de către făptuitor de imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-și exprima voința

a). Constrângerea, ca mijloc de realizare a actului sexual, poate fi fizică sau morală.

Constrângerea fizică înseamnă înfrângerea împotrivirii victimei la realizarea actului sexual prin folosirea de către făptuitor a forței fizice, fie prin acte de violență, fie prin orice alte acte ce presupun folosirea forței fizice (ex.: lovirea victimei, legarea ei, etc.)

Pentru existența infracțiunii de viol este necesar ca forța fizică exercitată asupra victimei, prin intensitatea ei, să fi fost aptă de a raliza constrângerea, însă, în același timp, nu trebuie, în mod necesar, să fi fost și absolut irezistibilă. De asemenea, trebuie avută în vedere și durata exercitării forței fizice, căci acțiunea prelungită a acesteia este de natură să diminueze puterea de rezistență a victimei.

Aptitudinea forței fizice de a constrânge la act sexual va fi apreciată de la caz la caz, în concret, avându-se în vedere atât împrejurările în care a fost exercitată cât și posibilitățile reale de rezistență ale victimei. Pentru aceasta, nu are importanță dacă împotrivirea victimei a fost sau nu ușor înfrântă, nici dacă, în fapt, victima a opus efectiv sau nu vreo rezistență. Pentru ca cerința lipsei consimțământului la act sexual să fie îndeplinită, este necesar să se stabilească doar caracterul categoric al refuzului victimei de a întreține vreun act sexual cu făptuitorul.

Astfel, în primul rând, va trebui distins un refuz categoric de un refuz de circumstanță, care se va manifesta, de exemplu, printr-o rezistență simbolică (problema acestei diferențieri este destul de dificilă în cazul în care victima a avut

un comportament ambiguu sau nu a opus deloc rezistență)¹.

În al doilea rând, trebuie subliniat că victima nu este obligată să opună rezistență, dacă, din împrejurările concrete, a realizat că orice împotrivire ar fi zadarnică, eventual chiar i-ar înrăutăți situația (acesta este un element subiectiv, care ține exclusiv de psihologia victimei).

De aceea, în doctrină s-a apreciat că, în genere, rezistența opusă de victimă nu prezintă importanță decât ca expresie a refuzului acesteia de a consimți la actul sexual².

1. Totusi, în cazurile acestea, examinarea medico-legală poate oferi indicii asupra seriozității refuzului victimei: dacă s-a împotrivit, fizic, va prezenta, de exemplu, echimoze în jurul încheieturilor mâinilor, ca urmare a imobilizării acestora de către făptuitor, echimoze, exfoliații și hematoame la nivelul feței, ca urmare a loviturilor primite, etc. În cazul în care nu a opus rezistență fizică (de exemplu a țipat, însă, de frică, nu a îndrăznit să facă mai mult), prezența unor leziuni intravaginale, cauzate de actul sexual forțat, ar putea fi un indiciu.

2. V.Dongoroz, S.Kahane ș.a, Explicații teoretice ale Codului Penal Român, vol.III, 2003

S-a mai arătat că, în cazul în care victima a opus o rezistență ce a făcut imposibilă săvărșirea actului sexual, aceasta nu ridică faptei caracterul infracțional, ca tentativă de viol.

Constrângerea morală înseamnă înfrângerea împotrivirii victimei la actul sexual prin amenințare cu provocarea unui rău acesteia ori altei persoane de care victima este legată, din punct de vedere afectiv, rău ce nu ar putea fi evitat decât prin acceptarea actului sexual.

Ca și în cazul precedent, aptitudinea amenințării de a constrânge se va aprecia de la caz la caz, avându-se în vedere împrejurările concrete și rezistența psihică a victimei, în acel moment. De asemenea, nici în acest caz victima nu este obligată să opună rezistență, riscând astfel realizarea răului cu care este amenințată, dacă ea este convinsă de posibilitatea efectivă, reală, de producere a acestuia (este vorba de același element subiectiv ca și în cazul constrângerii fizice, neinteresând dacă, din punct de vedere al realității obiective, convingerea victimei este sau nu întemeiată).

Așadar, pericolul cu care se amenință trebuie să fie considerabil și iminent, astfel încât să fie apt să-i inspire victimei credința că se expune (ea sau alta persoană de care este legată afectiv), dacă nu acceptă comportamentul sexual solicitat de făptuitor. În plus, pericolul trebuie să mai fie și serios².

Și în cazul constrângerii morale este necesară stabilirea refuzului categoric al victimei la acte sexuale cu făptuitorul.

1. Idem

2. De exemplu, în jurisprudență s-a stabilit că există constrângere morală dacă făptuitorul amenință victima că o va abandona în frig, noaptea, la mare distanță de vreo așezare umană. Pe de altă parte, s-a decis că nu poate fi luată în seamă pentru reținerea violului amenințarea cu exercitarea de farmece și vrăji asupra victimei și a familiei sale.

Constrângerea (fizică sau morală) trebuie exercitată asupra victimei în scopul de a o obliga la un act sexual. În cazul în care constrângerea a avut alt scop (și actul sexual n-a fost deci săvârșit), atunci ea nu va constitui tentativă de viol, ci o altă infracțiune contra persoanei (vătămare corporală, amenințare, etc.)¹.

b). Profitarea de imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-și exprima voința semnifică folosirea de către făptuitor a acelor situații, stări totale sau parțiale, permanente ori temporare, în care se află victima, stări ce duc la abolirea

posibilității acesteia de a-și exprima consimțământul ori de a se împotrivi unui abuz. Astfel, se realizează o constrângere implicită, mijlocită, căci a abuza de o stare ce face imposibilă opunerea înseamnă a exercita în mod insidios o constrângere².

Imposibilitatea victimei de a se apăra constă în incapacitatea fizică a acesteia de a opune rezistență făptuitorului și poate fi urmare a unei infirmități, a unei stări de oboseală extremă, a poziției incomode în care aceasta a fost surprinsă, etc.

Imposibilitatea victimei de a-și exprima voința desemnează o stare psiho-

fiziologică permanentă sau pasageră a victimei, în care aceasta nu-și poate exterioriza, manifesta acordul sau dezacordul cu privire la actul sexual (deoarece nu-și dă seama de acțiunea făptuitorului și de urmările acesteia).

1. Nu prezintă importanță dacă făptuitorul însuși exercită constrângerea (v.și V. Dongoroz, S.Kahane ș.a.,op.cit,p.333), însă, cum infracțiunea de viol, infracțiune complexă, presupune, sub raportul laturii obiective, două etape succesive (înfrângerea rezistenței victimei și apoi realizarea actului sexual), cel ce va exercita constrăngerea va răspunde, alături de cel ce a săvârșit actul sexual, în calitate de coautor.

2. V.Dongoroz,S.Kahane,op. cit

Această stare poate fi însoțită de o incapacitate fizică de a opune rezistență (în cazul unei intoxicații cu alcool sau stupefiante, al unui leșin, al unui somn hipnotic, etc.), dar poate exista și independent de incapacitatea de autoapărare (se află într-o astfel de situație persoanele ce suferă de boli psihice grave: demență, schizofrenie ș.a.)¹.

Nu interesează dacă starea de imposibilitate a victimei de a se apăra ori de a-și exprima voința a fost cauzată de făptuitor, de un alt participant ori de cauze straine, obiective. Esențial este ca făptuitorul să fi profitat de această stare în care se afla victima, pentru a săvârși actul sexual. Faptul că legea cere ca făptuitorul să profite, să se folosească de aceasta presupune în mod necesar ca el să-și dea seama de situația specială (leșin, infirmitate, alienație mintală, etc.) în care se găsește victima.

Referitor la problematica imposibilității victimei de a-și exprima voința, merită menționată o speță în care, în apelul declarat împotriva hotărârii primei instanțe (care decisese să schimbe încadrarea juridică a faptei din viol calificat-art.197.3 teza I în infracțiunea de act sexual cu un minor – art.198.1 Cod Pen., întrucăt victima, în vârstă de 13 ani, își dăduse acordul la realizarea actului sexual), Parchetul a susținut că partea vătămată nu putea exprima un consimțământ valabil, dată fiind vârsta ei, ceea ce ar echivala cu o imposibilitate de a-și exprima voința, în sensul alin.1 al art.197 Cod Pen. Desigur că această critică nu a fost primită, instanța subliniind că dacă un minor de până în 15 ani nu este suficient dezvoltat psihic pentru a avea reprezentarea consecințelor actelor

1. În practica judiciară s-a decis că fapta nu constituie viol dacă victima,suferind de debilitate mintală, are totuși semnificația faptelor pe care le săvârșește. V. Trib. Suprem, col.pen., dec. nr. 1210/1954, în Culegere de decizii pe anii 1952-1954, vol.II, p.109.

De asemenea, lipsa consimțământului poate fi urmarea și a unei înșelătorii.

sale referitoare la viața sa sexuală, totuși în nici un caz nu se poate susține că se află în imposibilitate de a-și exprima voința sau de a se apăra. (v. dec.pen.nr.95/2003 în Culegere de practică judiciară a Curții de Apel Brașov,2003-2004,p.116).

Pe de altă parte însă, trebuie totuși observat că dacă victima ar avea o vârstă extrem de fragedă (7 ani,de exemplu), este discutabil dacă un act sexual săvârșit asupra sa nu ar întruni condițiile necesare pentru a constitui infracțiune de viol (în varianta agravată), la o asemenea vârstă persoana neavând reprezentarea actelor sale și nici a consecințelor acestora (indiferent dacă se referă la viața sa sexuală sau nu), astfel încât în acest caz făptuitorul este evident că profită de imposibilitatea obiectivă a victimei de a se apăra, realizând o constrângere implicită asupra ei.

Urmarea imediată

Săvârșirea actului sexual în condițiile arătate (elementul material al infracțiunii de viol) are ca urmare o stare de fapt contrară celei ce ar fi decurs din desfășurarea normală a relațiilor sociale privind libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanei, stare ce constă într-o violare efectivă atât a acestor valori cât și a relațiilor sociale privitoare la aceste valori.

În plus, pot exista și consecințe materiale (de pildă vătămarea gravă a integrității corporale sau a sănătății victimei, o sarcină nedorită, contaminarea venerică, sinuciderea victimei, etc.). Însă producerea lor nu este condițională, obligatorie pentru existența infracțiunii de viol, deși pot determina, potrivit legii, reținerea unei variante agravate a infracțiunii.

De menționat că în cazul în care făptuitorul a transmis victimei o boală venerică și avea cunoștință de faptul că suferă de acea boală, în sarcina sa va fi reținută infracțiunea de viol în concurs cu infracțiunea de contaminare venerică (și transmitere a sindromului imunodeficitar dobândit) prevăzută de art.309 Cod Pen.

Este așadar vorba în primul rând de atingeri aduse obiectului material al infracțiunii: corpul victimei. Nu trebuie uitat însă că, prin însăși materialitatea sa, un act sexual neconsimțit aduce atingere integrității corporale a victimei: leziuni genitale, etc., ceea ce nu duce totuși, în mod necesar, la încadrarea faptei într-o formă agravată a infracțiunii.

Legătura de cauzalitate

Din însăși materialitatea faptei rezultă legătura de cauzalitate între elementul material și urmarea imediată a infracțiunii. Astfel, pentru a o dovedi, este necesară stabilirea cu certitudine a actelor ce constituie elementul material al infracțiunii (acțiunile făptuitorului).

Dacă însă fapta a avut și consecințe materiale, pentru ca făptuitorul să fie ținut a răspunde și pentru ele trebuie stabilit cu precizie dacă între fapta ce constituie elementul material al infracțiunii și consecința respectivă există vreun raport cauzal (direct sau indirect).

De exemplu, dacă ulterior victima se sinucide, trebuie stabilit dacă hotărârea victimei a fost determinată sau nu de tulburarea psihică în care aceasta se afla, ca urmare a comiterii violului asupra sa.

Locul și timpul săvârșirii infracțiunii

În ceea ce privește infracțiunea de viol, legiuitorul nu prevede condiții referitoare la locul săvârșirii faptei, astfel încât acestea nu influențează existența ori inexistența infracțiunii. Importanța cunoașterii acestui loc rezidă în posibilitățile de determinare a împrejurărilor concrete în care s-a săvârșit fapta și al conținutului concret al acesteia (cum anume a acționat, exact, făptuitorul).

Nici referitor la timpul săvârșirii infracțiunii nu este prevăzută vreo condiție, astfel încât nici acest element nu poate avea vreo înrâurire asupra existenței sau inexistenței infracțiunii și nici nu poate determina reținerea vreunei variante agravate a acesteia. Însă acest element întregește imaginea conținutului concret al faptei și poate oferi indicii asupra profilului psihologic și periculozității sociale a făptuitorului.

2. Latura Subiectivă

Atitudinea psihică a făptuitorului față de propriul act de conduită se caracterizează prin existența vinovăției sub forma intenției directe, având ca premisă indispensabilă cunoașterea de către subiectul activ al infracțiunii a împrejurării că impune victimei un act sexual, la care aceasta nu consimte.

Aceasta înseamnă că făptuitorul trebuie să-și dea seama că realizează actul sexual împotriva voinței victimei, încălcându-i astfel liberatea și inviolabilitatea sexuală și să urmărească tocmai acest rezultat.

Intenția rezultă ex re atât în cazul folosirii constrângerii (fizice sau morale) pentru a înfrânge împotrivirea victimei cât și în cazul profitării de imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a-și exprima voința. Nu putem vorbi de „profitare” decât în cazul în care făptuitorul a cunoscut, în momentul săvârșirii faptei, această stare a victimei (desigur, în cazul în care această stare a victimei se datorează chiar unei acțiuni a făptuitorului, problema stabilirii existenței intenției directe este mult mai simplă).

Eroarea făptuitorului cu privire la această stare, constituind o eroare de fapt în sensul art.51 Cod Pen., duce la înlăturarea incidenței legii penale, fapta neconstituind infracțiune.

CAPITOLUL IV FORME, VARIANTE ȘI

SANCȚIUNI

1. Formele Infracțiunii

1.1 Actele preparatorii

Aceste acte pot consta în culegerea de informații referitoare la programul zilnic al victimei, pentru a determina eventualul loc și timp în care victima s-ar putea afla singură, în procurarea sau prepararea unor substanțe narcotice care vor aduce victima în imposibilitate de a opune rezistență făptuitorului, etc.

Actele preparatorii ale infracțiunii de viol nu sunt incriminate ca atare, astfel că ele nu vor fi pedepsite, în cazul în care sunt săvârșite de făptuitor.

Dacă însă aceste acte sunt comise de o altă persoană, în înțelegere cu autorul faptei, iar acesta a trecut la executarea faptei (indiferent dacă infracțiunea va fi consumată sau va rămâne în stadiul de tentativă), aceste acte vor constitui acte de complicitate anterioară, iar persoana respectivă va răspunde penal pentru ele, în calitate de complice.

1.2 Tentativa

Infracțiune tipic comisivă, violul este compatibil cu forma imperfectă a tentativei. Conform art.204 Cod Pen., tentativa infracțiunii de viol se pedepsește.

Forma imperfectă a tentativei la viol constă în săvârșirea unor acte de constrângere (fizică sau morală) asupra unei persoane, în vederea întreținerii unui act sexual cu aceasta, act care, însă, datorită unei împrejurări independente de voința făptuitorului, nu are loc¹.

De asemenea, există tentativă când făptuitorul, urmărind realizarea actului sexual, aduce victima în starea de a nu se putea apăra ori de a nu-și putea exprima voința, scop care, însă, nu este atins. În fine, tentativa infracțiunii de viol mai poate consta în săvârșirea unor acte prin care făptuitorul încearcă să profite, pentru întreținerea actului sexual, de imposibilitatea în care se găsește victima de a se apăra ori de a-și exprima voința, fără a se ajunge însă la comiterea actului sexual².

Așadar, intră în compunerea elementului material al infracțiunii de viol rămasă în forma imperfectă a tentativei toate actele săvârșite în vederea realizării

actului sexual, exercitarea constrângerii (fizice sau psihice), ori de câte ori acțiunile făptuitorului au fost întrerupte înainte de realizarea, consumarea actului sexual.

Forma imperfectă a tentativei la viol are o limită inferioară și una superioară, ce trebuie examinate și determinate în raport cu modalitățile de săvârșire a elementului material al infracțiunii:

În cazul în care victima, profitându-se de imposibilitatea sa de a se apăra ori

1. T.M.B, dec. Nr.127/1998, in „Dreptul”, nr.2/1999, p.67

2. T.M.B, dec.nr.485/1989, în „Dreptul”, nr.5/1992, p.93

a-și exprima voința, este constrânsă implicit la întreținerea actului sexual, limita inferioară a tentativei este evidențiată de actele prin care se încearcă, implicit, realizarea actului sexual.

Dacă însuși făptuitorul a adus victima în această stare, limita inferioară a tentativei de viol o va constitui începerea actelor ce au avut acest rezultat asupra victimei, anume imposibilitatea de a se apăra sau de a-și exprima voința.

Forma imperfectă a tentativei unei infracțiuni desemnează situația în care executarea elementului material al acesteia a fost începută, dar, din cauze independente de voința făptuitorului, acțiunile sale sunt întrerupte înainte de consumarea infracțiunii. Or, constrângerea fizică sau morală a victimei, profitarea de sau punerea victimei în situația de a nu se putea apăra ori de a nu-și putea exprima voința fac parte din elementul material al infracțiunii de viol, astfel că exercitarea lor cu scopul de a întreține un act sexual cu victima, fără acordul acesteia, reprezintă punerea în executare a elementului material al infracțiunii, iar oprirea actului în această etapă de realizare a ei, din cauze independente de voința făptuitorului (căci acesta își menține scopul de a realiza actul sexual cu victima), evidențiază rămânerea faptei în această formă: tentativă imperfectă.

Evident, dacă întreruperea actelor de executare se datorează făptuitorului (care, de exemplu, constată că nu este capabil, din punct de vedere moral, de o asemenea faptă), suntem în prezența unei desistări, ce constituie o cauză de nepedepsire și nu se mai poate vorbi de o tentativă de viol. Însă, dacă actele de constrângere efectuate până în momentul desistării constituie prin ele însele o infracțiune contra persoanei, conform art.22.2 Cod Pen., făptuitorul va răspunde, de exemplu, pentru loviri sau alte violențe, vătămare corporală, amenințare, etc., după caz.

Vor constitui acte de tentativă de viol, în cazul constrângerii fizice, acte precum: lovirea, trântirea victimei, imobilizarea acesteia, ruperea sau înlăturarea vestimentației, legarea victimei, etc.

În cazul constrângerii morale, vor constitui acte de tentativă: amenințarea cu moartea sau cu vătămarea integrității corporale ori a sănătății, cu darea în vileag a unor fapte compromițătoare pentru victimă, etc., toate acestea fiind susceptibile de a crea victimei convingerea că pericolul cu care este amenințată nu va putea fi înlăturat, fără riscuri pentru ea, decât prin cedarea în fața agresorului¹.

Limita superioară a tentativei violului e constituită de întreruperea actelor de executare înainte de întreținerea actului sexual. Această întrerupere se poate datora unor cauze precum: surprinderea și imobilizarea făptuitorului de către o altă persoană, rezistența opusă de victimă, etc.

Din punct de vedere subiectiv, tentativa de viol se săvârșește cu intenție, aceasta caracterizându-se prin scopul urmărit de făptuitor: realizarea actului sexual împotriva voinței victimei.

Dacă victima, pentru a împiedica săvârșirea violului, a comis o faptă prevăzută de legea penală (loviri, vătămare corporală, etc.), acea faptă va fi socotită ca fiind săvârșită în legitimă apărare².

1. V.Dongoroz, S.Kahane ș.a., op.cit, p.336

2. Idem

1.3 Consumarea infracțiunii

Infracțiunea de viol se consumă în momentul în care a fost realizat actul sexual, împotriva voinței victimei (ca urmare a constrângerii exeexercitate asupra sa ori a profitării de imposibilitatea ei de a se apăra sau de a-și exprima voința)

În cazul în care, cu aceeași ocazie, actul sexual este repetat, fără însă a se exercita alte acte de constrângere asupra victimei, făptuitorul va răspunde pentru forma simplă a infracțiunii de viol, fiind vorba de unitate naturală de infracțiune.

Dacă însă s-au realizat acte repetate de constrângere, vor fi aplicate dispozițiile art.42 Cod Pen., privind infracțiunea continuată. Aceeași va fi soluția și atunci când actul sexual inițial se realizează prin constrângere fizicâ iar actele ulterioare sunt înfăptuite prin constrângere morală ( v, în acest sens, și Trib. Suprem, s.pen., dec nr.2187 din 27 sept. 1986, în „Revista Română de Drept”, nr.9/1987).

1.4 Epuizarea

Săvârșirea infracțiunii de viol poate avea ca rezultat o vătămare corporală efectivă, dincolo de problematica încălcării libertății și inviolabilității sexuale a victimei (adică fapta poate avea și o consecință materială).

Acest rezultat (o vătămare adusă integrității corporale sau sănătății persoanei) se poate produce în momentul consumării infracțiunii sau chiar înainte,în faza actelor de executare (în urma violențelor exercitate asupra victimei pentru a-i înfrânge rezistența).

Dar acest rezultat poate apărea și ulterior momentului consumării infracțiunii sau, deși a apărut anterior sau în acest moment, să se agraveze ulterior (de exemplu o leziune cerebrală ce se agravează treptat, ducând la vătămare corporală gravă sau chiar la moartea victimei).

În lumina celor arătate, momentul epuizării rezultatului infracțiunii este extrem de important, căci numai în acest moment gravitatea faptei poate fi cunoscută și apreciată în toată amploarea ei.

2. Variantele Infracțiunii

Infracțiunea de viol în formă simplă se comite în cele două modalități normative: viol prin constrângere și viol prin profitarea de starea în starea în care se află victima (imposibilitate de a se apăra sau de a-și exprima voința), fiecare din aceste modalități normative fiind susceptibilă de diverse modalități faptice. Aceste variațiuni țin de modul și mijloacele prin care s-a realizat constrângerea victimei, de împrejurările în care s-a produs și s-a profitat de starea victimei, etc¹. Toate aceste elemente imprimă faptei un anumit grad de pericol social, astfel că trebuie

1. De exemplu: amenințarea victimei cu o armă de foc, brutalitatea cu care a fost constrânsă victima, abuzarea de o boală mintală a victimei sau, din contră, faptul că nu s-au folosit nici un fel de asemenea mijloace.

avute în vedere la individualizarea sancțiunii penale.

Pe lângă varianta-tip, infracțiunea de viol poate fi săvârșită și în variante

agravate, fiecare fiind caracterizată prin anumite împrejurări, considerate de lege ca circumstanțe agravante speciale¹. Aceste variante sunt prevăzute de art.197.2 lit.a-c și art.197.3 Cod Pen.:

A. Prima variantă agravată este prevăzută de art.197.alin.2 Cod Pen. și se poate realiza în 4 circumstanțe:

a). Săvârșirea faptei de două sau mai multe persoane împreună (art.197.2 lit.a C.Pen.)

Pentru existența acestei agravante, este necesar ca cel puțin două persoane să fi săvărșit violul asupra aceleiași victime, însă nu interesează forma participației. Reglementarea acestei circumstanțe agravante speciale se explică prin gradul sporit de pericol social pe care îl prezintă fapta: rezistența victimei este înfrântă mai ușor datorită acțiunilor cumulate ale participanților, având importanța sa și intimidarea pe care o induce prezența mai multor persoane (există posibilitatea încurajării reciproce, de exemplu, și ca rezultat al acestei atitudini se poate ajunge și la o mutilare definitivă a victimei sau la uciderea acesteia, etc.)

Astfel, în cazul în care asupra aceleiași victime s-au săvârșit (succesiv sau chiar concomitent) acte sexuale de către mai mulți făptuitori, aceștia vor răspunde, în calitate de coautori, pentru viol în forma agravată prevăzută de art.197.2 lit.a Cod Pen. Aceeași este soluția și în cazul în care numai unul din făptuitori realizează actul sexual, dar toți participanții au contribuit la înfrângerea

1. V.Dongoroz, S.Kahane ș.a, op cit., p.337

rezistenței victimei (vor răspunde tot în calitate de coautori, chiar dacă nu au

exercitat și acte sexuale asupra victimei, căci violul este o infracțiune complexă).

Practic, prin reglementarea acestei agravante, participația penală în forma coautoratului, în cazul infracțiunii de viol, nu mai poate fi imaginată în cazul variantei-tip a infracțiunii, coautorii urmând să răspundă pentru viol în această formă agravată.

Dacă însă, întâmplător, asupra aceleiași victime s-ar săvârși acte sexuale de

către două sau mai multe persoane, fără însă ca între ele să existe vreo înțelegere

sau ca ele să-și dea vreun sprijin la comiterea infracțiunii, ele nu vor răspunde pentru viol în această formă agravată, ci pentru viol în forma simplă, fiecare în calitate de autor al unei fapte de viol¹. Poate fi întâlnită o astfel de situație, de pildă, în cazul în care victima este abandonată într-un loc pustiu de către primul făptuitor, găsită ulterior de o altă persoană care de asemenea o violează, profitând de starea ei de inconștiență.

Există însă viol agravat chiar dacă fiecare făptuitor s-a aflat, în timpul actului sexual, în încăperi diferite, dacă au acționat împreună pentru intimidarea victimei și înfrângerea rezistenței sale².

În cazul în care complicele a ajutat doar la săvârșirea unor acte preparatorii (de exemplu a atras victima într-un loc izolat), cum pentru a exista această agravantă se cere o cooperare simultană la comiterea faptei, iar această cerință nu

1. Asta deoarece lipsește consensul dintre făptuitori, iar legiuitorul a urmărit să sancționeze mai sever, prin acest text, tocmai aceste situații ce presupun o înțelegere existentă între făptași, aspect evident din chiar exprimarea legiuitorului: „două sau mai multe persoane împreună”,

2. Trib.București, s.a II-a pen., dec.nr.71/1981, în Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii 1981-1985

este îndeplinită, nu va fi reținută varianta agravată a infracțiunii¹.

Cât despre instigatori și complicii care n-au participat la executarea violului, ei vor răspunde pentru instigare ori complicitate la viol în variantă agravată doar dacă au cunoscut sau puteau să prevadă că fapta va fi săvârșită de două sau mai multe persoane (conform prevederilor art.28 Cod Pen.).

Desigur,această agravantă poate exista nu numai în cazul unui viol consumat, ci și în cazul unei tentative.

După cum s-a subliniat în literatura juridică², dacă fapta a fost comisă de cel puțin 3 persoane, această circumstanță poate veni în concurs cu agravanta generală prevăzută de art. 75.1 lit.a Cod Pen. Se va da prioritate agravantei speciale (adică art197.2 lit.a).

b). Victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau în tratamentul făptuitorului. (art.197.2 lit.b Cod Pen.)

Reglementarea acestei agravante se explică prin pericolul social sporit pe care îl prezintă fapta și făptașul, datorită relației speciale pe care o are acesta cu victima, calitatea sa oferindu-i posibilitatea de a exercita presiuni psihice asupra acesteia pentru a o determina la un act sexual. Făptuitorul, săvârșind infracțiunea, își încalcă obligațiile ce-i reveneau în legătură cu victima, obligații ce se sprijineau pe o responsabilitate socială și morală, astfel încât încălcarea lor aduce atingere și moralității și siguranței societății, în ansamblul său.

Această agravantă presupune deci o situație preexistentă : raporturile speciale ce există între victimă și autorul faptei, acesta din urmă având obligația de a o îngriji, ocroti, educa, păzi sau trata, obligații ce pot decurge fie dintr-un

1. C.S.J. , s.pen., dec.nr.326/2002, în „Dreptul”, nr.9/2003

2. V.Dongoroz, S.Kahane ș.a, op.cit., p.338

contract de muncă, fie dintr-un contract de prestații sau din raporturile de rudenie¹. Așadar, această situație preexistentă se poate realiza în 5 modalități:

Victima se află în îngrijirea făptuitorului

Asemenea obligații pot decurge din relații de rudenie, dar și dintr-un contract de muncă (de exemplu personalul din sanatorii, din casele de copii, etc.).

Victima se află în ocrotirea făptuitorului

Aceste obligații se pot întemeia, și ele, pe relațiile de rudenie, naturală sau legală (ca în cazul părinților și adoptatorilor,de exemplu), sau pot decurge din calitatea pe care o are făptuitorul, de tutore ori curator al victimei.

Victima se află în educarea făptuitorului

Această variantă a agravantei are în vedere persoanele ce, în temeiul obligațiilor de serviciu sau contractuale pe care le au, desfășoară o muncă educativă cu victima. Se află în această situație nu numai personalul didactic și pedagogic din instituțiile de învățământ (indiferent dacă este de stat sau privat)², ci și meșterii și meseriașii ce au în îndrumare ucenici sau practicanți, precum și persoanele angajate de către particulari pentru acordarea de lecții sau meditații, etc.

Victima se află sub paza făptuitorului

Este vorba de personalul de pază și supraveghere din penitenciare, instituții de reeducare, etc.

Victima se află sub tratamentul făptuitorului

Este avut în vedere personalul medical (medici, personalul sanitar curant, etc.),

1. De ex.: inculpatul a violat pe fiica din altă căsătorie a soției sale, cu care locuia și care era în îngrijirea sa, v. C.S.J, s.pen., dec. Nr.261/2001, în „Dreptul”, nr.4/2003

2. ex.: licee, școli profesionale, colegii, etc.

indiferent dacă e vorba de tratament medical la domiciliu sau în instituții medico-

sanitare.

În jurisprudență s-a decis că, în cazul în care inculpatul a întreținut raport sexual, prin constrângere, cu fiica sa minoră, condamnarea acestuia pentru comiterea infracțiunilor de viol în formă simplă și incest nu este corectă, întrucât victima se afla în îngrijirea, ocrotirea și educarea făptuitorului (astfel încât se va

reține varianta agravată a infracțiunii)¹.

Evident, este posibil ca în situația concretă să se constate incidența mai multora din aceste modalități de realizare a agravantei în discuție, fapt de care se va ține cont la individualizarea pedepsei.

Trebuie subliniat că aceste raporturi dintre autorul faptei și victimă sunt niște circumstanțe personale care, conform art.28.1 Cod Pen., nu se răsfrâng asupra celorlalți participanți, iar participantul care se afla în astfel de raporturi cu victima va răspunde pentru viol calificat indiferent dacă a participat la comiterea infracțiunii în calitate de autor, coautor, complice sau instigator.

c). Victima este membru al familiei (art.197.2 lit.b¹ Cod Pen.)

Explicația eglementării acestei variante agravate rezidă în natura relației existente între autorul faptei și victimă, relație ce poate facilita săvârșirea infracțiunii ( de cele mai multe ori făptuitorul este un ascendent al victimei, are autoritate asupra ei, fapt ce duce la scăderea puterii de opunere a acesteia). Pe de altă parte, s-a urmărit și sancționarea încălcării unor obligații elementare, ce țin de

1. C.S.J, s.pen, dec.nr.87/1993, în „Dreptul”, nr.3/1994

etică (dar care izvorăsc și din lege) pe care autorul, în virtutea calității sale¹, le are față de victimă, intervenindu-se în acest fel pentru împiedicarea actelor de violență în familie.

Art.149¹ Cod Pen. (introdus tot prin legea nr.197/2000) arată că prin noțiunea de „membru de familie” se înțelege soțul sau ruda apropiată, dacă aceasta din urmă locuiește și gospodărește împreună cu făptuitorul. Se observă că soțul este considerat membru de familie fără vreo condiționare (spre deosebire de ruda apropiată).

Sunt soți persoanele care au dobândit această calitate prin căsătorie, de la data încheierii acesteia și până la desființarea sau desfacerea ei prin anulare sau divorț pronunțate prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, sau prin deces. Cum separarea în fapt a soților nu duce la pierderea calității de soț, ea nu poate înlătura nici incidența acestei variante agravate a infracțiunii de viol.

A fost astfel înlăturată opinia majoritară din literatura de specialitate cu referire la vechea reglementare a acestei infracțiuni, opinie conform căreia nu săvârșește infracțiunea de viol bărbatul ce ar comite o astfel de faptă asupra soției sale, căci existența căsătoriei presupune și consimțământul femeii la raporturi sexuale cu soțul său. S-a pus astfel capăt disputei asupra acestui aspect, dispută

menționată în cadrul analizei subiecților infracțiunii.

Această reglementare se corelează cu abrogarea alin.5 al art.197 Cod Pen.,

prin care intervenirea căsătoriei dintre autorul violului și victimă era reglementată ca fiind cauză de impunitate. Acest fapt reflectă noua concepție a legiuitorului asupra violului, pe care-l sancționează indiferent de calitatea subiectului activ (sau

1. Anume calitatea de membru al familiei victimei.

pasiv), fără nici o discriminare.

În ceea ce privește rudele apropiate, acestea sunt, potrivit art.149 Cod Pen., ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora, precum și persoanele devenite, prin înfiere, potrivit legii, astfel de rude. În legătură cu înfierea, alin.2 al articolului prevede că dispozițiile referitoare la rudele apropiate se aplică, în cazul adopției cu efecte depline, atât persoanei înfiate cât și descendenților săi, inclusiv în raport cu rudele firești, de sânge. În cazul adopției cu efecte restrânse, prevederile menționate se aplică persoanei înfiate și în raport cu rudele înfietorului.

Pentru a determina existența infracțiunii de viol în varianta agravată prevăzută de art.197.2 lit.b¹ Cod Pen., calitatea de rudă apropiată trebuie să fie însoțită de îndeplinirea cumulativă a două condiții: locuirea și gospodărirea împreună cu făptuitorul. După cum am mai subliniat, numai calitatea de soț¹ determină, prin ea însăși, incidența acestei forme calificate a violului.

A „locui împreună” înseamnă a folosi aceeași locuință, parțial sau integral (nu există vreo condiționare sub aspectul întinderii folosirii locuinței), permanent sau măcar pe o perioadă semnificativă de timp, suficientă pentru a impune o stare de stabilitate și crearea unor raporturi speciale, cu o oarecare doză de intimitate, între persoanele în cauză.

Locuirea împreună, datorită conviețuirii pe care o presupune, poate justifica atitudinea de încredere din partea victimei, iar această atitudine înlesnește comiterea faptei.

A „gospodări împreună” înseamnă a face, a organiza, a conduce în comun

1. Rezultă și din formularea neechivocă a textului că dubla condiționare se referă doar la rudele apropiate: „…soțul sau ruda apropiată,dacă aceasta din urmă locuiește…”

treburile unei familii, traiul cotidian în comun al membrilor acesteia.

Această agravantă presupune, și ea, o situație preexistentă: victima este membru al familiei făptuitorului.

d). Săvârșirea faptei de viol a cauzat victimei o vătămare gravă a integrității corporale sau a sănătății (art.197.2 lit.c Cod Pen.)

Vătămarea gravă (în sensul art.182 Cod Pen.) condiționează incidența acestei agravante. Totuși, chiar dacă atingerea adusă integrității corporale sau sănătății victimei nu prezintă severitatea unei vătămări corporale grave¹, lovirea, violențele, vătămarea corporală suferite de victimă vor fi avute în vedere la individualizarea pedepsei (însă pentru viol în forma-tip).

Sub aspect subiectiv, această agravantă presupune săvârșirea faptei cu praeterintenție sau cu intenție indirectă² (de exemplu, făptuitorul observă că victima este însărcinată, iar sarcina este destul de avansată și realizează astfel că un viol ar putea provoca victimei un avort; totuși, comite fapta, acceptând eventualitatea producerii acestui rezultat, pe care însă nu l-a urmărit, scopul său fiind doar actul sexual pe care victima i-l refuză).

Dacă însă violențele ce au cauzat vătămarea corporală gravă a victimei au fost comise cu intenție, iar nu în scopul de a înlătura rezistența opusă de aceasta împotriva actului sexual dorit de făptuitor, atunci acesta va răspunde pentru

1. Adică nu necesită îngrijiri medicale de mai mult de 60 de zile și nici nu a dus la pierderea de către victimă a unui simț sau organ, la încetarea funcționării acestora, la pierderea unei sarcini, la punerea în primejdie a vieții persoanei, la sluțire sau la producerea unei infirmități fizice ori psihice permanente.

2. C.Bulai, A.Filipaș, C.Mitrache, op.cit, p.336

infracțiunea de viol și infracțiunea de vătănare corporală gravă (art.185 Cod Pen.), aflate în concurs.

Pentru incidența acestei agravante nu este necesară consumarea infracțiunii de viol, ea fiind posibilă și în cazul unei tentative la această infracțiune (de exemplu prin actele de constrângere fizică exercitate asupra victimei s-a cauzat acesteia o vătămare corporală gravă, dar, datorită unor cauze independente de voința făptuitorului, actul sexual nu mai are loc).

În plus, pentru a se stabili dacă se reține sau nu această agravantă, este necesară determinarea existenței legăturii de cauzalitate între fapta de viol și vătămarea gravă adusă integrității corporale sau sănătății victimei.

Există, de pildă, această agravantă, dacă victima, spre a se salva, după ce a fost violată, a escaladat balconul, voind să coboare la un etaj inferior, s-a dezechilibrat și a căzut, suferind leziuni ce au necesitat mai mult de 60 de zile de

îngrijiri medicale¹.

Este posibil ca mai multe din aceste situații considerate de legiuitor ca circumstanțe agravante speciale să fie întrunite de un caz concret. Ele nu vor fi

reținute cumulativ, nu vor determina o pluralitate de agravări (astfel că făptuitorului nu i se va putea aplica o pedeapsă dublă față de prevederile art.197.alin.2), dar numărul lor va fi avut în vedere la individualizarea pedepsei (pentru viol calificat).

B. A doua variantă agravată este prevăzută de art.197.3 teza I Cod Pen. și constă în faptul că victima violului nu împlinise, la data săvârșirii acestuia, vârsta de

1. Tr.Suprem, s.pen, dec. nr. 242/1981, în Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii 1981-1985, p.203

15 ani.

Rațiunea agravării constă, desigur, în pericolul social sporit pe care-l prezintă fapta, căci, datorită vârstei fragede, dezvoltarea fizică și morală armonioasă, normală, a victimei, ulterior violului, este foarte probabil să fie compromisă. În plus, săvârșrea faptei asupra unui minor relevă periculozitatea crescută a făptuitorului¹.

În acet sens, într-o speță, inculpatul a încercat să întrețină raport sexual cu victima în vârstă de numai 6 ani. Trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de viol acesta a motivat în fața instanței că nu a exercitat nici o măsură coercitivă asupra copilului, acesta din urmă nemanifestând nici un act de opunere. Față de această motivare cinică instanța a subliniat că atâta vreme cât victima era o fetiță de numai 6 ani, constrângerea prin care s-a încercat realizarea raportului sexual este implicită, inculpatul profitând de împrejurarea că la această vârstă victima nu se putea apăra, nedându-și seama de ceea ce i se întâmplă. Instanța a condamnat pe inculpat pentru tentativă la infracțiunea de viol. (v. Curtea de Apel București, s.a II- a pen., dec. Nr.196/A/1994).

Pentru a fi reținută această agravantă, este necesar ca făptuitorul să fi cunoscut, să-și fi dat seama sau să fi putut prevedea posibilitatea ca victima să aibă sub 15 ani. Îndoielile pe care le-a avut cu privire la vârsta victimei nu justifică înlăturarea agravantei, căci, dacă a trecut la săvârșirea faptei, în ciuda îndoielilor, înseamnă că, sub aspect subiectiv, a acceptat eventualitatea ca victima să nu fi împlinit 15 ani, ceea ce înseamnă că a acționat cu intenție indirectă în ce privește

1. În acest caz, dimensiunea de mijloc de exercitare a puterii, pe care o prezintă violul, se estompează, dând prioritate instinctelor sexuale (ce au o oarecare doză de anormalitate: este totusi vorba de abuzarea sexuală de un minor).

această posibilitate. Iar existența intenții indirecte este suficientă pentru reținerea acestei agravante.

Dacă însă făptuitorul a avut convingerea că victima are mai mult de 15 ani, atunci acesta s-a aflat în eroare de fapt și, conform dispozițiilor art.51.2 Cod Pen., nu va fi ținut să răspundă pentru viol calificat (în această variantă), ci doar pentru viol în forma simplă. Făptuitorul va trebui să dovedească, însă, împrejurările și faptele concrete ce i-au determinat convingerea eronată .

După cum se observă, și această variantă agravată presupune o situație preexistentă: victima are, la data comiterii violului, sub 15 ani.

C. A treia variantă agravată a infracțiunii de viol este prevăzută de art.197.3 teza a II-a Cod Pen.: fapta de viol are ca urmare moartea sau sinuciderea victimei.

Reglementarea acestei agravante se explică, și ea, tot prin gravitatea deosebită a rezultatului socialmente periculos al violului.

Sub aspect subiectiv, moartea sau sinuciderea victimei este un rezultat praeterintențional al săvârșirii infracțiunii, astfel că, pentru a fi reținută această

agravantă, este necesar ca vinovăția făptuitorului (în ceea ce privește posibilitatea ca fapta să aibă o astfel de urmare) să îmbrace forma culpei sau intenției depășite.

Dacă însă făptuitorul a acționat cu intenție (directă sau indirectă, acceptând eventualitatea morții sau sinuciderii victimei, ca urmare a faptei ce s-a comis asupra ei), atunci va exista un concurs de infracțiuni, astfel că făptuitorul va răspunde pentru infracțiunea de viol și pentru infracțiunea de omor¹.

1. De pildă ucide victima pentru a o împiedica să alarmeze persoanele aflate în apropiere și astfel să dea posibilitatea ca făptuitorul să fie prins. În acest caz va exista concurs între infracțiunea de viol și cea de omor calificat (art.175.1 lit.h Cod Pen.)

Sub aspect obiectiv, este necesar să se stabilească legura de cauzalitate dintre fapta de viol și moartea sau sinuciderea victimei:

Când urmarea faptei este decesul victimei, trebuie stabilit cu precizie dacă acesta a survenit datorită constrângerii fizice exercitate de agresor (ca rezultat imediat sau ca agravare a vătămării produse). Se poate ca acest rezultat să nu fie cauzat de constrăngere în sine (de ex: dacă victima este o persoană în etate și, de spaimă, în timpul actului sexual suferă un atac de cord)

Când urmarea faptei este sinuciderea victimei, este necesar să se cerceteze dacă există legătură de cauzalitate între fapta comisă asupra victimei și actul său; cu alte cuvinte, dacă alegerea victimei de a-și lua viața a fost determinată de violul comis (sau încercat) asupra ei.

Incidența acestei agravante este posibilă și în cazul tentativei de viol, de exemplu dacă făptuitorul putea să prevadă că actele sale de violență exercitate asupra victimei, pentru a o constrânge la act sexual, ar putea provoca moartea acesteia, înainte ca actul sexual să fi avut loc¹, făptuitorul urmând să răspundă pentru tentativă de viol în varianta agravată prevăzută de art. 197.3 teza a II-a

Cod Pen.

Dacă însă făptuitorul ucide victima deoarece, de exemplu, aceasta i s-a împotrivit în asemenea măsură încât actul sexual n-a mai avut loc, tentativa de viol se va reține în concurs cu infracțiunea de omor².

1. V.Dongoroz, S.Kahane ș.a, op.cit., p.340

2. În practica judiciară s-a decis că dacă i s-au aplicat victimei, pentru a o constrânge, violențe ce i-au cauzat moartea, rezultat pe care inculpatul l-a prevăzut și acceptat, el va răspunde pentru infracțiunea de viol în concurs cu infracțiunea de omor calificat (art.175.1 lit.h Cod Pen.), în Practică Judiciară Penală, vol III, p.30.

Acest rezultat praeterintențional al faptei, fiind o circumstanță reală, se va răsfrânge asupra tuturor participanților, conform art.28.2 Cod Pen., în măsura în

care fiecare a putut și ar fi trebuit să prevadă producerea lui¹.

Dacă însă rezultatul a fost provocat de cauze ce excedeau posibilității lor de prevedere, ei nu vor răspunde pentru infracțiunea de viol în această variantă agravată.

În practica judiciară s-a decis că inculpatul, care a aplicat victimei (femeie în vârstă de 73 de ani) multiple lovituri în cap, aducând-o în stare de inconștiență și apoi a întreținut cu ea raport sexual (în timpul căruia victima a decedat) se face vinovat de infracțiunea de omor calificat (art.175.1.lit d Cod Pen.) în concurs cu infracțiunea de viol, iar nu de viol în formă agravată ( Trib.Suprem, s.pen., dec.nr. 3059/1975, în „CD”, 1975,)

De asemenea, dacă, după comiterea faptei, inculpatul a abandonat victima pe un ger de -11 grade, dezbrăcată până la brâu și întinsă pe zăpadă, într-atât de slăbită de loviturile primite încât nu se putea mișca, iar urmare a acestui fapt victima a murit, practica a decis că este vorba de un concurs între infracțiunea de viol și cea de omor, iar nu de viol calificat în varianta prevăzută de art.197.3 teza a II-a Cod Pen. ( Trib.Suprem, s.pen, dec.nr.2036/1980, în „Revista Română de Drept”, nr.7/1981).

Pe de altă parte, dacă inculpatul a încercat să întrețină raporturi sexuale cu victima, prin constrângere, iar aceasta, speriată, pentru a scăpa, s-a aruncat de la

1. De exemplu participanții, cunoscându-l pe autorul violului, au prevăzut că acesta e capabil să omoare victima, dacă aceasta îi opune rezistență, sau că victima ar putea fi ucisă de tatăl ei, când acesta va afla despre viol. v. V.Dongoroz ș.a,op.cit.,p.341

balconul dormitorului inculpatului, situat la etajul VI, (urmarea fiind decesul acesteia), sunt întrunite condițiile acestei agravante. (Curtea de Apel Bacău, s.pen., dec.nr.64/1995, în „Revista de Drept Penal” nr.1/1998)

3. Sancțiuni

Infracțiunea de viol este sancționată cu pedeapsa închisorii de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi, în cazul în care a fost săvârșită în forma simplă.

Violul în forma agravată prevazută de alin.2 (lit.a-c) al art.197 Cod Pen. ( fapta comisă de două sau mai multe persoane împreună; victima era în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptașului; era membru al familiei acestuia; fapta a avut ca urmare o vătămare gravă a integrității corporale sau a sănătății victimei) este sancționat cu pedeapsa închisorii între 5 și 18 ani și interzicerea unor drepturi.

În cazul variantelor agravate prevăzute de alin.3 (teza I și teza a II-a) al art.197 Cod Pen (victima avea, la data săvârșirii faptei, sub 15 ani; fapta a avut ca urmare moatea sau sinuciderea victimei), sancțiunea este pedeapsa închisorii de la 10 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi, respectiv de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi.

Tentativa va fi sancționată în conformitate cu prevederile art.21.2 Cod Pen. (cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului și jumătatea maximului prevăzute de lege pentru infracțiunea consumată, în varianta-tip sau într-una din

variantele agravate).

La individualizarea pedepsei se va ține cont de numărul cauzelor de agravare (în cazul existenței mai multor astfel de cauze într-o situație concretă)¹.

Prevederile Noului Cod Penal,în ceea ce privește sancțiunile aplicabile infracțiunii de viol nu diferă mult fața de reglementările în vigoare. Astfel, pentru forma simplă a infracțiunii este prevăzută pedeapsa închisorii stricte de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi (art.217.1)

Pedeapsa este detențiunea severă de la 15 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi, în cazul în care victima nu împlinise 15 ani sau în situațiile cuprinse în alin.2 al art.197 Cod Pen. din actuala reglementare.

Dacă fapta a avut ca urmare moartea ori sinuciderea victimei, pedeapsa este detențiunea severă de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi.

Se observă, comparând prevederile celor două reglementări, consecvența pe care o prezintă legiuitorul în a sancționa din ce în ce mai sever infracțiunea de viol, lucru pe deplin justificabil, date fiind implicațiile și consecințele nefaste pe care le produce o faptă de viol. Este vorba de o nouă linie de gândire, modernă, ce recunoaște vieții sexuale și libertății sexuale adevărata sa importanța, în rândul atributelor persoanei.

1. Prin legea 197/2000 a fost abrogat alin.5 al art.197 Cod Pen., ce reglementa o cauză de nepedepsire: căsătoria făptuitorului cu victima,intervenția legislativă fiind pe deplin justificată, căci, în asemenea cazuri, căsătoria avea un punct de plecare imoral și chiar ilegal, constituind o formă… legală de eludare a prevederilor… legale.

CAPITOLUL V ASPECTE PROCEDURALE

Conform prevederilor art.197.4 Cod Pen, în cazul formei simple a infracțiunii de viol (alin.1 al articolului), acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Lipsa acestei plângeri sau retragerea ei determină, așa cum arată art.131 Cod Pen., înlăturara răsounderii penale. În același timp, lipsa ori retragerea acestei plângeri constituie, conform art.10 lit f și h Cod Proc.Pen., cauze de împiedicare a punerii în mișcare sau a exercitării acțiunii penale. Această condiție a existenței plângerii prealabile are ca scop protejarea intereselor victimei, a psihicului și intimității ei, căci aceasta este foarte posibil să nu dorească, după ce a trecut prin experiența traumatizantă a unui viol, să se expună și publicității pe care o presupune un proces penal.

În cazul în care victima infracțiunii de viol este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, devin aplicabile dispozițiile art.131.5 Cod Pen, astfel că plângerea prealabilă nu va mai fi necesară, acțiunea penală putând să pornească din oficiu sau la plângerea simplă a reprezentantului legal al victimei (conf. art 222.6 Cod Proc.Pen).

Această condiție este însă limitată doar la varianta-tip a infracțiunii, în cazul formelor agravate, tocmai datorită pericolului crescut pe care îl prezintă fapta, s-a dat prioritate în fața protejării intimității victimei, a respectării alegerilor pe care le face acesta în legătură cu viața sa sexuală (acesta fiind tot un aspect al libertății sexuale, ce presupune inclusiv dreptul de a alege să nu reclame violul la care a fost supusă, așa cum are și dreptul de a-l reclama) protejării interesului general al societății (în primul rând al securității relațiilor sociale privitoare la viața sexuală).

În legătură cu aceasta,în doctrină s-a exprimat opinia că legiuitorul a dat dovadă de inconsecvență, întrucât necesitatea plângerii prealabile se impunea și în cazul alin.2 lit.b¹ al art.197 Cod Pen., asigurându-se astfel o protejare sporită a intimității familiei¹. Trebuie observat că tocmai datorită faptului că infracțiunea s-a comis în sânul unei familii, acest lucru evidențiind incapacitatea acestei familii de a proteja interesele și drepturile membrilor săi, nu trebuie lăsată la dispoziția membrilor familiei opțiunea de a porni sau nu acțiunea penală contra făptașului².

Competența de judecată în primă instanță aparține judecătoriei, pentru infracțiunea de viol în formă simplă și varianta agravată prevăzută de art.197.2 Cod Pen.

Dacă însă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei orivictima nu împlinise 15 ani (variantele agravate prevăzute de art.197.3 Cod Pen.), competența revine, conform dispozițiilor art.27.1 lit.a Cod Proc.Pen.

1. P.Cioia Modificarea conținutului infracțiunii de viol prin legea nr.197/2000, în „Dreptul”,nr.3/2001.

2. Cum făptuitorul, profitând de relațiile existente între sine și victimă, a putut-o sili la un act sexual, exercitarea de presiuni de către acesta asupra victimei, pentru a o împiedică să-l dea în vileag, este foarte probabilă.

BIBLIOGRAFIE

Valerian Cioclei – Viața sexuală și politica penală, editura Holding

Reporter, 1994

I. Argeșeanu – Violatori și homosexuali ucigași. Cazuri judiciare

prezentate de un procuror criminalist, editura Oscar Print, 1995

Georges Vigarello – Istoria violului, secolele XVI-XX, trad. de Beatrice

Stanciu, editura Amarcord, 1998

Constantin Mitrache, Cristian Mitrache – Drept Penal Român. Partea

Generală, ediția a II-a, editura Universul Juridic, 2003

Costică Bulai, Avram Filipaș, Constantin Mitrache – Instituții de Drept

Penal, curs selectiv pentru examenul de licență, ediția a II-a, editura Trei, 2003

6. O.Longhin, T.Toader – Drept Penal Romăn, partea specială, 1999

7. M.Basarab, L.Moldovan,V.Suian – Drept Penal, partea specială, vol. I, 1985

8. M.Basarab, L.Moldovan, V.Suian – Drept Penal, partea specială, vol. I, 1995

Sorin M. Rădulescu – Sociologia violenței (intra)familiale: victime și

agresori în familie, editura Lumina Lex, 2001

Sorin M. Rădulescu – Sociologia și istoria comportamentului sexual

„deviant”, editura Nemira, 1996

11. V Beliș – Medicină legală. Curs pentru facultățile de Științe Juridice, Casa Editorială Odeon, 1999

Robley and Gilbert Geis – Forcible rape: the crime, the victim and the

offender, New York, Columbia University Press, 1977

13. Explicații Teoretice ale Codului Penal Român, vol. III, partea specială,

1971

14. Explicații Teoretice ale Codului Penal Român, vol. III, partea specială,

2003

15. Codul Penal din 1 Maiu 1865, cu modificările din 1874, 1882, 1893,

1894, 1895, editura Librăria Nouă, București, 1908

16. Codul Penal Carol al II-lea adnotat, vol. II, partea specială, editura

Librăriei Socec Co SA, 1937

17. Codul Penal al RSR, comentat și adnotat (T. Vasiliu ș.a), partea

specială, vol I, editura Stiințifică și Enciclopedică, 1975

18. M.Gheorghe – Discuții în legătură cu calificarea faptei soțului de a întreține raporturi sexuale cu soția sa împotriva voinței acesteia, in „Dreptul”, nr.7/1995

19. F.Streteanu – Modificări recente ale legii penale, în „Revista de Drept Penal”, nr.2/2001

20. Pantelimon Cioia – Modificarea conținutului infracțiunii de viol prin

legea nr.197/2000, în „Dreptul”, nr.3/2001, p.3-6

21. Raluca Galavan – Violul săvârșit asupra unei „rude apropiate” și „incestul agresiv”, în „Dreptul”, nr.6/2001, p.96-98

22. Horia Diaconescu – Structura juridică și conținutul infracțiunii de viol

ca urmare a modificării prevederilor art. 197 Cod Pen. prin legea 197/2000, în „Dreptul”, nr.10/2001, p.104-112

23. Ioan Vasile Brisc – Infracțiunile privitoare la viața sexuală: modificările și completările aduse acestor infracțiuni prin Legea nr.197/2000 și Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 89/2001, în „Dreptul”, nr.11/2001, p.173-179

24. Gh. Mateuț – Consecințele abrogării art.200 din Codul Penal privind

incriminarea relațiilor sexuale între persoane de același sex asupra noii reglementări a infracțiunii de viol, în „Dreptul”, nr.11/2002, p.148-160

25. Ion Dumitru – Infracțiunile privitoare la viața sexuală. Modificări recente, în „Revista de Drept Penal”, nr.3, iulie-aprilie, 2002

26. Gh. Iulian Ioniță – Unele considerații în legătură cu infracțiunile privitoare la viața sexuală, în „Dreptul”, nr.3/2003, p.155-159

27. Daniel Nițu – Unele delimitări privind infracțiunea de viol, în „Revista de Drept Penal”, nr.2, aprilie-iunie,2004, p.114-125

28. Ioan Sandru – Câteva considerații referitoare la infracțiunile contra vieții sexuale, în „Dreptul”, nr.9/2004, p.150-153

29. Trib. Suprem, col.pen., dec.nr.1461/1964, în „Justiția Nouă”, nr.7/1965, p.171

30. Practică Judiciară Penală, vol. III, 1992

31. Culegere de decizii pe anii 1952-1954, vol. II

32. Culegere de practică judiciară a Curții de Apel Brașov, 2003-2004

33. T.M.B, dec. Nr.127/1998, în „Dreptul”, nr.2/1999, p.67

34. T.M.B, dec.nr.485/1989, în „Dreptul”, nr.5/1992, p.93

35. Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii 1981-1985

36. C.S.J., s.pen., dec.nr.326/2002, în „Dreptul”, nr.9/2003

37. C.S.J, s.pen., dec. Nr.261/2001, în „Dreptul”, nr.4/2003

38. C.S.J, s.pen, dec.nr.87/1993, în „Dreptul”, nr.3/1994

39. Culegere de practică judiciară penală pe anul 1990