Infracțiunea DE Viol. Infractiunea DE Perversiune Sexuala. Analiza Comparativa
Cuprins
=== Comparatie viol perversiune sexuala ===
Infractiunea de viol. Infracțiunea de perversiune sexuală.
Analiză comparativă
Cuprins
CAPITOLUL I CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND RELAȚIILE SEXUALE ȘI LIBERTATEA SEXUALĂ
Subsecțiunea I Libertatea sexuală în sfera libertăților individuale
Libertatea individuală, include și libertatea vieții sexuale, adică posibilitatea recunoscută oricărei persoane, indiferent de sex, de a lua hotărâri în legătură cu viața sexuală proprie. Legea asigură persoanei libertatea sexuală, dar impune, totodată, ca această libertate să nu fie exercitată în mod abuziv. De aceea constituie infracțiuni, prezentând pericol social, nu numai faptele de încălcare a libertății sexuale, ci și faptele de exercitare a acestei libertăți peste limitele admise de lege. Infracțiunile referitoare la viața sexuală sunt reunite în capitolul VIII (Crime și delicte contre libertății sexuale) din Titlul I (Crime și delicte contra persoanei), cuprinzând incriminările de la art. 217 la 223.
Din această categorie fac parte următoarele infracțiuni: violul –art. 217 C.pen.; actul sexual cu un minor -art. 218 C.pen.; seducția -art. 219 C.pen.; perversiunea sexuală –art. 220 C.pen.; corupția sexuală –art. 221 C.pen.; incestul –art. 222 C.pen.; hărțuirea sexuală –art. 223 C.pen.
Subsecțiunea a II-a Necesitatea ocrotirii prin mijloace de drept a libertății sexuale
Violul este una din cele mai grave infracțiuni contra persoanei având o profundă semnificație antisocială. El constituie cea mai brutală atingere adusă libertății sexuale care constituie un important atribut al personalității umane. Raportul sexual săvârșit prin constrângerea persoanei lovește în inviolabilitatea sexuală, în inviolabilitatea fizică, în demnitatea și libertatea persoanei. El poate avea drept consecințe vătămarea integrității corporale sau sănătății ori chiar moartea persoanei, poate pune în pericol dezvoltarea normală psihică și fizică a victimei, echilibrul moral al acesteia ca soție și mamă ori ca viitoare soție și mamă, poate provoca grave atingeri în sfera relațiilor privitoare la filiație și familie. Pericolul social pe care îl prezintă infracțiunea de viol constă deci, în primul rând, în răul pe care-l generează direct contra persoanei victimei considerată individual, adică prin prisma atributelor și intereselor ei. Dar pericolul constă totodată în consecințele profund dăunătoare pe care le antrenează pe plan social, contra desfășurării normale a vieții sexuale a oamenilor, deoarece respectarea atributelor inalienabile ale personalității umane în sfera relațiilor sexuale constituie una din bazele existenței societății. Încălcarea libertății sexuale creează o stare de nesiguranță socială, un dezechilibru deosebit de primejdios pentru însăși existența societății. De aceea reacțiunea penală împotriva faptelor de viol constituie o necesitate.
Săvârșirea infracțiunii de viol constituie manifestarea unei conștiințe profund înapoiate, a unei personalități caracterizată prin grave deficiențe morale și printr-o agresivitate extrem de primejdioasă. Printre componentele conștiinței înapoiate care generează o asemenea conduită antisocială se întâlnește cel mai adesea mentalitatea retrogradă. Această caracterizare criminologică întregește imaginea pericolului social al infracțiunii de viol și pune în evidență importanța acțiunilor de prevenire și combatere a acestei infracțiuni. Violul, ocupând locul principal printre infracțiunile privitoare la viața sexuală, trebuie privit ca infracțiunea caracteristică pentru acest grup de infracțiuni, el constituind cea mai gravă formă de încălcare relațiilor sociale și a valorilor etico-sociale a căror ocrotire constituie scopul incriminării și sancționării infracțiunilor privitoare la viața sexuală. Apărarea acestor relații și valori trebuie să aibă și are loc, într-adevăr, în primul rând, prin apărarea libertății și inviolabilității sexuale a persoanei, iar forma tipică de lezare a acestor valori O constituie constrângerea femeii la raport sexual. De aceea violul este prevăzut ca infracțiunea cea mai gravă în grupul infracțiunilor privitoare la viața sexuală. Așa fiind apare justificată, din punct de vedere tehnic-legislativ, situarea violului în fruntea grupului de infracțiuni privitoare la viața sexuală. Multe dintre reglementările privind această infracțiune își au corespondent și în incriminarea și sancționarea celorlalte infracțiuni, atunci când acestea privesc libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanei, așa încât situarea lor la începutul capitolului face posibilă evitarea repetărilor inutile și înlesnește interpretarea și aplicarea corectă a legii.
Subsecțiunea a III-a Evoluția reglementărilor privitoare la infracțiunea de viol și cea de perversiune sexuală
Codul penal de la 1864 incrimina fapta de viol sub denumirea de atentat contra pudorii cu violență (art. 264). Sub aceeași denumire erau incriminate actele de homosexualitate și alte acte de perversiune sexuală săvârșite cu violență. O modalitate mai gravă a infracțiunii era caracterizată de împrejurarea că victima era mai mică de 15 ani, ca și de existența anumitor raporturi între făptuitor și victimă. Dacă fapta avea ca urmare moartea victimei pedeapsa era munca silnică pe viață.
Într-o mai bună sistematizare, deși într-un mod mai complicat și păstrând încă impreciziuni în definirea noțiunii de viol, Codul de la 1936 incrimina fapta de viol sub denumirea proprie de infracțiune de viol, în titlul XI intitulat „Infracțiuni contra pudorii și bunelor moravuri” și în capitolul I din acest titlu cu denumirea de „Infracțiuni contra pudorii”. Textul art. 419 se referea la raportul sexual cu o persoană de orice sex, incluzând în felul acesta în noțiunea de viol și relațiile între persoane de același sex, adică raporturile homosexuale săvârșite împotriva voinței victimei. Prin dispozițiile din art. 422 și 425 erau prevăzute modalități mai grave ale infracțiunii de viol, în considerarea numărului participanților la infracțiune și a raporturilor speciale dintre făptuitor și victimă. În fine, prin dispozițiile din art. 426 se prevedea, pentru violul care a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa muncii silnice pe viață. în caracterizarea infracțiunii de viol, codul anterior asimila, și el, profitarea de imposibilitatea victimei de a-și exprima voința sau de a se apăra, cu constrângerea acesteia la raport sexual.
Actele de perversiune sexuală, în înțelesul dat acestei noțiuni în Codul penal în vigoare, nu se găseau incriminate în Codul de Ia 1864, iar în Codul de la 1936 erau incriminate în art. 420 actele de perversiune sexuală, săvârșite prin constrângere, sub denumirea greșită de „inversiune sexuală”, iar modalitățile agravate erau prevăzute în art. 422.
Subsecțiunea a IV-a Aspecte de drept comparat
Codul penal francez definește violul în art. 222-23 ca fiind „orice act de penetrare sexuală, de orice natură ar fi, comis asupra persoanei altuia prin violență, constrângere, amenințare ori surprindere este viol”.
Observăm că potrivit Codului penal francez, subiect activ al infracțiunii de viol poate fi atât un bărbat, cât și o femeie, textul legal necerând ca subiectul activ să fie calificat.
În ce privește subiectul pasiv, acesta poate fi, de asemenea, bărbat sau femeie, pentru existența faptei nefiind cerute condiții speciale cu privire la subiectul pasiv.
De asemenea, observăm că pentru realizarea elementului material al infracțiunii este necesar să existe un act de penetrare. Prin urmare, simpla atingere a organelor genitale nu este suficientă pentru existența infracțiunii de viol. Mergând mai departe putem aprecia, de asemenea, că nu poate fi săvârșită infracțiunea de viol de către o femei asupra unei alte femei.
Actul sexual trebuie să fie precedat de violență, constrângere, amenințare ori surprindere (eroare).
Participația este posibilă atât sub forma coautoratului, cât și sub forma instigării sau a complicității.
În Codul penal german, în paragraful 177 se prevede în cazul violului necesitatea unui act de penetrare sexuală, spre deosebire de infracțiunea de constrângere sexuală – reglementată în aceeași secțiune și care constă în supunerea prin forță, amenințare sau profitând de neputința victimei, la un act sexual.
Și Codul penal german cere pentru existența infracțiuni de viol realizarea unui act de penetrare sexuală. Atingerea organelor genitale sau alte manifestări sexuale săvârșite prin forță, amenințare sau profitând de neputința victimei de a se apăra, dacă nu implică o penetrare, constituie infracțiunea de constrângere sexuală.
În reglementarea germană, infracțiunea de viol poate avea atât ca subiect activ, cât și ca subiect pasiv orice persoană, legea neprevăzând vreo condiție specială în acest sens.
Fapta poate fi săvârșită în participație penală și este susceptibilă de tentativă.
De asemenea, în Statele Unite ale Americii, pe fondul legislațiilor statale, care, de multe ori, nu concordă, problema este rezolvată prin interpretarea relativ unitară a instanțelor, care consideră că „este vinovat de viol persoana care comite un act de penetrare sexuală asupra unei alte persoane, în absența consimțământului, fie expres, fie implicit”.
Referitor la legislația Statelor Unite ale Americii, menționăm că, în unele state, pentru existența faptei subiectul activ și cel pasiv trebuie să aibă sexe diferite.
Și legislația americană prevede necesitatea existenței unui act de penetrare sexuală pentru realizarea conținutului infracțiunii de viol.
În Marea Britanie, după mai multe modificări legislative, se consideră, în prezent, că un bărbat comite viol, dacă săvârșește „un act sexual – fie vaginal, fie anal – cu o persoană care nu și-a dat consimțământul” constituind deci infracțiune fapta bărbatului de „a viola o femeie sau un alt bărbat”.
Dreptul britanic prevede și el necesitatea unei penetrări vaginale sau anale pentru existența infracțiunii de viol. Celelalte acte sexuale săvârșite prin forță, amenințare sau profitând de starea de neputință a victimei de a se apăra primesc o altă încadrare juridică, în lipsa penetrării.
Nu se cer a fi îndeplinite condiții speciale cu privire la subiectul activ sau pasiv al infracțiunii, aceștia putând fi de același sex sau de sex diferit.
O altă problemă discutată în dreptul comparat se referă la violul marital (conjugal), acceptat de Franța în 1990 și abolit în SUA în 15 din 50 de state. Acolo unde este incriminat se justifică aceasta prin faptul că, din 36 de milioane de victime, 14 milioane au fost victime ale violențelor sexuale intraconjugale. În aceste state, căsătoria nu este considerată „o licență de viol”, un drept al bărbatului de a forța consecutiv un pretins consimțământ mutual, ci dimpotrivă, relația maritală per se trebuie să imunizeze soțul față de orice violență neconsimțită.
Curtea Europeană de Justiție de pe lângă Consiliul Europei incriminează de asemenea violul marital, în baza dreptului inalienabil al soției asupra corpului său, considerând caduc consimțământul tacit la actul sexual dat o dată cu contractarea căsătoriei.
CAPITOLUL II ANALIZA INFRACȚIUNII DE VIOL
Subsecțiunea I Concept legal. Obiectul-subiecții infracțiunii de viol
1. Concept legal.
Constituie infracțiune de viol, potrivit art. 217 alin. 1 C.pen., „actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit, sau de același sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea acesteia de a se apăra ori de a-și exprima voința. Fapta este mai gravă dacă fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună, dacă victima se afla în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului, dacă victima este membru de familie, dacă s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrității corporale sau a sănătății, ori dacă victima nu a împlinit vârsta de 15 ani.
Fapta prezintă o maximă gravitate dacă a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei”.
Siluirea unei femei sau a unui bărbat, adică folosirea constrângerii fizice sau a amenințării împotriva acestora, cu scopul de a le înfrânge împotrivirea la un raport sexual neconsimțit (constrângere explicită), ori abuzarea lașă de imposibilitatea în care se găsea victima de a-și manifesta voința sau de a se apăra, pentru a avea raport sexual cu ea (constrângere implicită), aceasta caracterizează în esență infracțiunea de viol.
2. Obiectul-subiecții infracțiunii de viol.
2.1. Obiectul infracțiunii.
În doctrina penală, prin obiect al infracțiunii se înțelege valoarea socială și relația socială formată în jurul acestei valori, care sunt vătămate, lezate sau puse în pericol prin săvârșirea faptei socialmente periculoasă.
Obiectul juridic generic sau de grup este format din grupul, mănunchiul de valori sociale de aceeași natură apărate prin normele penale. În cazul de față, obiectul juridic generic este format din valorile sociale privitoare la persoană.
a) Obiectul juridic special – este valoarea socială concretă căreia i se aduce atingere prin săvârșirea infracțiunii. În acest caz, obiectul juridic special este format din relațiile sociale care se referă la libertatea sexuală a persoanei a căror formare, desfășurare și dezvoltare sunt dependente de apărarea dreptului persoanei, indiferent de sexul acesteia, de a întreține relații, legături, raporturi sexuale, după voință, împotriva oricărei constrângeri exercitată asupra sa.
Extinderea câmpului de incidență și a sferei de protecție cu privire la orice persoană, înlăturarea limitării acestora la persoanele de sex feminin, deosebesc din punctul de vedere al obiectului juridic special, incriminarea actuală de cea. anterioara, dată infracțiunii de viol. Recunoscând dreptul la opțiune sexuală, prin prevederile art. 217 alin. 1 C.pen. este apărată libertatea persoanei în exprimarea și realizarea acesteia.
Libertatea și inviolabilitatea vieții sexuale sunt, în esență, aspecte ale libertății individuale și își găsesc expresia în dreptul inalienabil al persoanei de a dispune în mod liber de corpul său în relațiile sexuale, în limitele stabilite de normele dreptului și ale moralei. Realizarea acestui drept presupune existența unor relații sociale de respect necondiționat față de aceste atribute esențiale ale persoanei. Or, constrângerea persoanei de la raport sexual aduce atingere tocmai acestor relații sociale și implicit valorilor sociale la care se referă aceste relații, adică libertății și inviolabilității sexuale a persoanei.
Așadar, obiectul juridic special al infracțiunii de viol îl constituie relațiile sociale privind libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanei indiferent de sex, relații și valori care se găsesc amenințate sau vătămate prin constrângerea acestei persoane la un raport sexual. Analiza obiectului juridic special, astfel înțeles, pune în lumină obiectul ocrotirii penale, ca și răul social împotriva căruia se reacționează prin incriminarea și sancționarea faptei care îl generează. În același timp însă, prin incriminarea faptei de viol își găsesc ocrotire și alte relații sociale privitoare la alte valori legate de persoana umană, relații și valori care ar putea fi lezate prin săvârșirea faptei caracteristice infracțiunii de viol. Inviolabilitatea sexuală a persoanei este inseparabilă de inviolabilitatea ei fizică, astfel încât atingerea adusă inviolabilității sexuale, prin folosirea constrângerii, poate cauza o vătămare a integrității corporale sau a sănătății victimei, ori chiar moartea acesteia.
Obiectul juridic al infracțiunii este complex, atunci când prin săvârșirea acesteia sunt lezate deodată două sau mai multe relații sociale, cea mai importantă dintre acestea dând natura infracțiunii.
Astfel, infracțiunea de viol are și un obiect juridic secundar, format din relațiile privitoare la viața, integritatea corporală sau sănătatea persoanei.
b) Obiectul material – este format din bunul sau valoarea împotriva căreia se îndreaptă acțiunea/inacțiunea incriminată și asupra căruia se răsfrâng urmările provocate.
Valorile etico-sociale cărora li se aduce vătămare prin săvârșirea infracțiunii de viol fiind inseparabile de însuși corpul persoanei, acesta se va găsi în mod inevitabil atins prin manifestarea fizică ce constituie latura obiectivă, materială a infracțiunii de viol. Atât constrângerea, cât și raportul sexual se exercită asupra corpului persoanei care devine, din această cauză, obiectul material al infracțiunii de viol. Atingerea adusă corpului persoanei constituie expresia materială a atingerii aduse libertății și inviolabilității sexuale a acesteia, ca valori etico-sociale ocrotite prin incriminarea faptei de viol.
Numai corpul persoanei în viață poate constitui obiectul material al infracțiunii de viol. Raportul sexual practicat asupra cadavrului unei persoane nu va constitui infracțiunea de viol, ci infracțiunea de profanare de morminte (art. 247 C. pen.). Dacă un asemenea raport sexual ar fi săvârșit asupra victimei, după ce aceasta încetase din viață, fie ca urmare a constrângerii la care a fost supusă prin săvârșirea sau încercarea de săvârșire a violului, fie ca urmare a suprimării ei de către infractorul care voia să ascundă infracțiunea sau să împiedice descoperirea sau prinderea sa, infracțiunea de profanare a cadavrului va exista în concurs real fie numai cu infracțiunea de viol calificat care a avut ca urmare moartea victimei, fie cu tentativa de viol și cu infracțiunea de omor calificat sau dacă este cazul, de omor deosebit de grav.
2.2. Subiecții infracțiunii.
Prin subiecți ai infracțiunii înțelegem persoanele implicate în săvârșirea unei infracțiuni, fie prin comiterea actului de executare, fie prin suportarea consecințelor.
a) Subiectul activ – este persoana care săvârșește infracțiunea -fapt consumată ori tentativă pedepsibilă- și la care participă ca autor, instigator sau complice.
Subiect activ al infracțiunii de viol poate fi orice persoană, indiferent de sex, care are capacitatea de a răspunde penal. Acest lucru deosebește structura infracțiunii de viol față de incriminarea precedentă, în care subiect activ al infracțiunii putea fi doar bărbatul. Astfel, bărbatul era considerat nu numai subiect activ calificat, ci și unic al infracțiunii, pornindu-se de la constatarea și argumentarea justificată că nu era posibilă săvârșirea simultană, împreună, de către doi sau mai mulți bărbați, în participație ocazională, sub forma coautoratului asupra aceleiași femei a raportului sexual care definea elementul material al laturii obiective a infracțiunii de viol. În actuala reglementare infracțiunea este susceptibilă de a fi comisă în toate formele sale – complicitate, instigare și coautorat – .
De asemenea, în vechea reglementare nu putea fi subiect activ al infracțiunii de viol bărbatul care săvârșește o astfel de faptă asupra soției sale. Acest impediment juridic a dispărut din cadrul reglementării actuale, mai mult săvârșirea violului asupra unui membru de familie constituie o agravantă legală a infracțiunii.
Observăm că potrivit noii reglementări, subiect activ al infracțiunii de viol poate fi și o femeie.
Bărbatul poate fi în continuare, însă, subiect activ al infracțiunii de viol, indiferent de vârstă, dar tot sub dubla condiție de a avea capacitatea de a întreține actul sexual și pe aceea de a răspunde penal. Daca bărbatul, chiar matur, nu are capacitatea fiziologică de a întreține acte sexuale – hetero-sexuale sau homosexuale (homosexualitatea anală activa), el nu poate fi subiect activ nemijlocit (autor) al infracțiunii de viol urmând a răspunde pentru infracțiunile contra integrității corporale, sănătății victimei, dacă au fost realizate elementele constitutive ale acestora.
Poate fi subiect activ al infracțiunii și un minor care răspunde penal, legea neprevăzând o limită de vârstă de la care minorul sau până la care un bărbat în vârstă ar putea fi autor al violului. În cazul minorului va trebui să se constate, în primul rând, aptitudinea sexuală a acestuia și numai după aceasta se va trece la examinarea problemei discernământului.
b) Subiectul pasiv – al infracțiunii este persoana vătămată penal, adică cea care suferă sau asupra căreia se răsfrânge nemijlocit urmarea materială a infracțiunii.
Subiect pasiv al infracțiunii de viol, poate fi orice persoană, de orice sex indiferent de vârsta, statutul civil sau moralitatea acesteia.
Prin reglementarea actuală a prevederilor art. 217 alin. 1 C.pen., legea penală apără libertatea sexuală a persoanei indiferent de sexul acesteia, femeia încetând de a mai fi subiect pasiv calificat al infracțiunii de viol.
Această definire a subiectului pasiv al infracțiunii de viol nu reprezintă o noutate în legislația penală română, ea fiind consacrată și prin art. 419 din Codul penal din anul 1936.
Nu interesează, fiind lipsite de semnificație, starea de virginitate, moralitatea victimei (reputația proastă, statutul de prostituată) întrucât prin încriminarea violului legea apără libertatea sexuală a persoanei și nu castitatea sau moralitatea acesteia.
Problema dacă soția făptuitorului poate fi subiect pasiv al infracțiunii de viol a căpătat și ea, rezolvarea în actuala reglementare curmându-se disputa din literatura juridică pe această temă.
Într-adevăr, prin art. 217 alin. 2 lit. c s-a incriminat ca modalitate agravată a infracțiunii de viol și fapta de acest fel săvârșită împotriva unui membru de familie, prin care, potrivit C.pen., se înțelege, în primul rând, soțul.
Subsectiunea a II-a Continutul constitutiv al infractiunii de viol
1. Latura obiectivă.
Prin latură obiectivă a infracțiunii se înțelege activitatea persoanei fizice care prin urmările ei periculoase vatămă sau pune în pericol anumite relații sociale apărate de normele de drept penal. Elementele componente ale laturii obiective a oricărei infracțiuni sunt: elementul material; urmarea periculoasă; legătura de cauzalitate.
2.1. Elementul material al infracțiunii.
Elementul material este componenta principală a laturii obiective a infracțiunii și constă în actul material săvârșit, actul de conduită uman interzis de legea penală. În norma de incriminare, elementul material este desemnat printr-un cuvânt, printr-o expresie ce arată acțiunea interzisă, este așa-numitul verbum regens.
Latura obiectivă a infracțiunii de viol a suferit, de asemenea, modificări; esențiale în ceea ce privește elementul material al acesteia.
Elementul material al laturii obiective a infracțiunii de viol, constă în întreținerea actului sexual cu o altă persoană.
Prin act – în sensul în care ne interesează – se înțelege manifestarea activității umane, acțiunea fapta (faptul) omului.
Actul sexual poate fi considerat, așadar, ca fiind acțiunea, fapta, faptul omului care se referă Ia sex și îl caracterizează, care este privit din punctul de vedere al raportului dintre sexe, care se referă la viața sexuală.
În absența unei definiri legale, aceasta este, credem, determinarea elementului material al laturii obiective a infracțiunii de viol.
Raportul sexual – care în reglementarea anterioară definea exclusiv – elementul material al laturii obiective a infracțiunii de viol, este numai una din modalitățile de realizare a acestuia.
Prin raport sexual, care poate determina existența elementului material al urii obiective a infracțiunii de viol, se înțelege contopirea, conjuncția sexelor în care organul sexual bărbătesc penetrează (pătrunde) în organul sexual al femeii.
Simpla atingere a organelor sexuale, masculin și feminin, între ele, nu constituie un raport sexual în sensul legii penale și nu determină existența elementului material al laturii obiective a infracțiunii de viol.
Astfel, prin modificarea adusă art. 197 C.pen, legea nu se mai referă al un raport sexual, ci se folosește noțiunea de act sexual, aceasta pentru a se incrimina și perversiunile sexuale la care sunt supuse persoanele și care au loc până la săvârșirea actului sexual propriu-zis.
Totodată s-a avut în vedere că subiectul pasiv al infracțiunii de viol poate fi nu numai femeia, ci și bărbatul.
Prin referirea la act sexual de orice natură se instituie, practic, în consens cu cerințele art. 8 din Convenția Europeană tratarea nediferențiată a relațiilor homosexuale și a celor heterosexuale.
Astfel, ar avea caracter de act sexual nu numai actul sexual între două persoane de sex opus, ci și actul sexual între persoane de același sex.
Tot ca urmare a modificării textului legal și a introducerii sintagmei de act sexual de orice natură, se mai pune problema dacă în privința bărbatului se mai cere să fie îndeplinită condiția ca acesta să aibă aptitudinea fiziologică de a întreține un raport sexual. În legătură cu această chestiunea s-a subliniat că noțiunea de act sexual include în conținutul ei și raportul sexual, care însă reprezintă astăzi doar una dintre modalitățile faptice a infracțiunii de viol.
Dar, elementul material al laturii obiective a infracțiunii de viol presupune numai penetrarea sexuală nu și epuizarea aportului sexual sau procreerea. El este limitat (circumscris) la raportul sexual normal, firesc. Celelalte relații sexuale nefirești – între persoane de același sex, sau de sexe diferite – formează obiectul material al laturii obiective a infracțiunii de viol, în celelalte manifestări ale acestuia care întregesc și definesc actul sexual din punctul de vedere al legii penale sub incidența prevederilor art. 217 alin. 1 C.pen. Într-adevăr, în actuala incriminare a infracțiunii de viol, elementul material al laturii obiective, poate să constea în întreținerea relațiilor sexuale între persoane de același sex.
Relațiile sexuale între persoane de același sex sau relații homosexuale (de inversiune sexuală), constau în acte sexuale nefirești între persoane de același sex, bărbați sau femei.
Ele presupun satisfacerea apetitului sexual pe cale nefirească, ca substitutive, înlocuitoare ale raportului sexual normal, firesc.
Asemenea relații pot avea loc între persoane de sex bărbătesc, denumite homosexualitate masculină, sau pederastie homosexuală, indiferent dacă apetitul sexual este satisfăcut pe cale anală ori bucală, sau între femei, așa-zisa homosexualitate feminină sub forma amorului lesbian (safismul), a folosirii unui organ sexual artificial, ori prin imitarea actului sexual normal (tribadismul) .
Relațiile sexuale între persoane de același sex presupun conjuncția sexuală dintre două persoane de același sex ca mod de satisfacere al apetitului sexual.
Dacă o persoană își satisface anormal, dar singura, apetitul sexual, aceasta nu caracterizează și nu poate determina existența infracțiunii de viol, din punctul de vedere a! elementului material a laturii obiective a acesteia.
Actele de perversiune sexuală pot, și ele, defini elementul material al laturii obiective a infracțiunii de viol.
Perversiunea sexuală constă în orice acte nefirești – altele decât cele de inversiune sexuală – în legătură cu viața sexuală, de lubricitate, practicate în dorința de a căuta și cunoaște satisfacerea instinctului sexual altfel decât în mod normal.
Ca manifestare și satisfacere anormală, nefirească, a instinctului sexual – care ține fie de psihologia sexuală, fie de viciu – perversiunea sexuală poate defini elementul material al laturii obiective a infracțiunii de viol, ea având-diverse forme de manifestare: sadismul, care presupune satisfacția sexuală prin cauzarea de suferințe victimei, masochismul, care consta în realizarea aceluiași efect prin suferirea maltratării de către autorul actului pervers, vampirismul, în care, excitația și satisfacția sexuală se produc la vederea sângelui victimei, raportul sexual oral între persoane de sex diferit.
Pentru a constitui elementul material al laturii obiective a infracțiunii de viol, actual sexual – astfel cum a fost definit – trebuie să răspundă cerinței esențiale de a fi săvârșit prin constrângerea victimei sau imposibilitatea ei de a se apăra, ori de a-și exprima voința.
Constrângerea ca mijloc de realizare a actului sexual, poate fi fizică sau psihică și constă în folosirea forței fizice brutale, ori a presiunii morale, pentru a înfrânge opunerea oricărei persoane la aceasta, sau eventuala rezistență a acesteia.
Lovirea, brutalizarea, imobilizarea totală sau parțială a persoanei etc. sunt modalități de realizare a constrângerii fizice prin care se realizează actul sexual. Sub această formă, constrângerea trebuie să fie efectivă și apta de a paraliza, total sau parțial, de a înlătura sau reduce rezistența (împotrivirea) victimei.
Pentru existența ei este suficient, dar și necesar, ca în condițiile date să se fi realizat constrângerea la actul sexual, fără a fi însă necesar ca aceasta să fie , determinată de o forță căreia să nu i se poată rezista.
Nu este necesar ca victima să opună rezistență constrângerii fizice la care a fost supusă, fiind suficient să se constate că aceasta nu a acceptat actul sexual.
Aptitudinea forței fizice de a constrânge la act sexual se va aprecia de la caz la caz, ținându-se seama atât de împrejurările concrete în care a fost folosită, cât și de posibilitățile reale de rezistență ale victimei.
Actele de violență, susceptibile de încadrare în art. 180 alin. 2 C.pen., săvârșite în scopul realizării raportului sexual, făcând parte din latura obiectivă a infracțiunii de viol, nu pot fi reținute ca infracțiune distinctă, așa încât, în asemenea situație, nu există un concurs de infracțiuni, ci o singură infracțiune complexă – de viol -.
La fel, din moment ce lipsirea de libertate a persoanei vătămate nu a durat mai mult decât timpul necesar inculpaților pentru a realiza, prin constrângere, raporturile sexuale cu victima, în mod legal în sarcina acestora nu a fost reținută, pe lângă infracțiunea de viol, și infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189 C.pen., deoarece aceasta a fost absorbită în conținutul infracțiunii de viol. Deci avem o singură infracțiune complexă, și nu un concurs de infracțiuni.
Constrângerea morală înseamnă înfrângerea împotrivirii victimei la actul sexual prin amenințare cu provocarea unui rău acesteia, soțului ori unei rude apropiate, rău care nu poate fi evitat decât prin „acceptarea” actului sexual.
La fel ca și în cazul amenințării fizice, aptitudinea amenințării de a constrânge se va aprecia de la caz la caz, în raport cu gravitatea pericolului ce formează obiectul amenințării și de rezistența psihică a victimei.
S-a stabilit că sunt realizate elementele constitutive ale violului atunci când făptuitorul amenință victima că o va lăsa în frig, pe timp de noapte și departe de locuințele oamenilor, în scopul obținerii unor acte sexuale. Dimpotrivă, s-a decis că amenințarea cu exercitarea de farmece asupra victimei și a familiei sale, uzând de pretinsele puteri supranaturale, nu ar putea fi luată în seamă pentru reținerea violului.
Profitarea de imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a-și exprima voința constituie cel de al-doilea mijloc, a doua cerință alternativă de realizare a actului sexual fără consimțământul ei, împotriva voinței acesteia caracterizând latura obiectivă a infracțiunii de viol.
Prin profitarea de imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a-și exprima voința, se înțelege profitarea de acele situații, stări totale sau parțiale, permanente sau trecătoare, în care se afla victima, cu consecințele amintite.
În aceste situații nu se exercită o constrângere fizică sau psihică a victimei, ci făptuitorul se folosește de împrejurarea că aceasta nu este în stare să se opună gestului sexual sau să-și exprime voința cu privire la acesta.
Imposibilitatea victimei de a se apăra constă în incapacitatea fizică de a opune rezistență făptuitorului și poate fi urmarea unei infirmități, boală, leșin, oboseală, intoxicații alcoolice, hipnoză, narcotizare etc. Nu interesează dacă această situație (imposibilitatea victimei de a se apăra) a fost determinată chiar de făptuitor sau complici, ori a fost determinată de alte cauze străine de acțiunea lui, de care însă acesta profită.
Starea de imposibilitate a victimei de a-și exprima voința, este acea situație, permanentă sau pasageră, în care aceasta nu-și poate exprima atitudinea -acceptarea sau respingerea cu privire la actul sexual. Se, află într-o asemenea situație, persoanele suferinde de grave boli psihice (alienație mintală, demență, schizofrenie ș.a.) sau aflate într-un anume stadiu de dezvoltare și evoluție psihică.
Legea cere ca făptuitorul să profite de starea victimei aflată în imposibilitatea de a se apăra, sau de a-și exprima voința, ceea ce presupune necesarmente să-și dea seama de situațiile speciale în care se găsește aceasta, să se folosească de ele pentru întreținerea actului sexual.
Infracțiune tipic comisivă, violul este compatibil cu forma imperfectă a tentativei, care se pedepsește.
Constrângerea fizică sau psihică, punerea victimei în situația de a nu se putea apăra sau de a-și exprima voința fac parte din elementul material al laturii obiective a infracțiunii de viol. De aceea, exercitarea lor, în vederea întreținerii actului sexual împotriva voinței victimei, constituie punerea în executare a elementului material al laturii obiective a infracțiunii de viol, iar oprirea actului făptuitorului în această etapă de realizare a ei evidențiază rămânerea acesteia în faza imperfectă a tentativei la limita ei inferioară. Astfel, sunt acte de punere în executare a elementului material al laturii obiective a infracțiunii de viol rămasă în forma imperfectă a tentativei, lovirea, imobilizarea, trântirea victimei, ruperea sau înlăturarea vestimentației, punerea în imposibilitatea de a se apăra sau de a-și exprima voința, dacă acestea vădesc neîndoielnic intenția făptuitorului de a întreține actul sexual cu aceasta.
2.2. Urmarea periculoasă.
Săvârșirea raportului sexual care constituie elementul material al infracțiunii de viol are ca urmare imediată o stare de fapt contrară aceleia care ar fi rezultat din desfășurarea normală a relațiilor sociale privând libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanei. Această stare constituie o vătămare efectivă a libertății și inviolabilității sexuale a persoanei ca și a relațiilor sociale privitoare la aceste valori.
În afară de starea de fapt care constituie urmarea imediată (tipică), infracțiunea poate avea uneori și anumite consecințe materiale, de exemplu vreo atingere adusă obiectului material al infracțiunii care este corpul victimei: vătămarea gravă a integrității corporale sau sănătății, o ilegitimă graviditate, o contaminare venerică și chiar moartea sau sinuciderea victimei. Producerea unui anumit rezultat nu constituie însă o cerință obligatorie pentru existența infracțiunii de viol, iar ea determină, potrivit dispozițiilor legale, o formă agravată a infracțiunii.
2.3. Legătura de cauzalitate.
Existența legăturii de cauzalitate între fapta care constituie elementul material al violului și urmarea imediată este dovedită prin însăși stabilirea faptei. Când însă s-a produs și un rezultat, pentru reținerea acestuia în sarcina făptuitorului este necesar să se stabilească, așa cum vom arăta în continuare, existența legăturii de cauzalitate între fapta care constituie elementul material al infracțiunii și rezultatul produs.
Legătura de cauzalitate dintre elementul material și urmarea imediată rezultă din însăși materialitatea faptelor – ex re.
2. Latura subiectivă.
Latura subiectivă a infracțiunii constă într-o anumită atitudine psihică, alcătuită din elemente intelective, volitive și afective, care determină și însoțesc actul fizic de executare. Latura subiectivă a conținutului unei infracțiuni constă în totalitatea condițiilor cerute de lege cu privire la atitudinea psihică a făptuitorului – sub raportul conștiinței și voinței sale – față de materialitatea săvârșirii faptei pentru ca acea faptă să constituie infracțiune.
Atitudinea psihică a făptuitorului, în cazul infracțiunii de viol, se caracterizează prin existența vinovăției sub forma intenției directe. Aceasta implică cunoașterea de către făptuitor a împrejurării că raportul sexual pe care-l săvârșește are Ioc împotriva voinței persoanei de sex feminin. Intenția rezultă ex re atât în cazul în care făptuitorul a folosit constrângerea fizică sau morală pentru a înfrânge rezistența victimei, cât și atunci când a profitat de starea de imposibilitate de a se apăra sau de a-și exprima voința, în care se găsea victima. Dacă făptuitorul a realizat actul sexual profitând de starea de neputință a victimei de a se apăra sau de a-și exprima voința, pentru existența violului, este necesar ca acesta să fi cunoscut, în momentul săvârșirii faptei, această stare a victimei. Eroarea făptuitorului cu privire la această stare îi înlătură vinovăția și, ca urmare, răspunderea penală.
Subsecțiunea a III-a Forme. Sancțiuni
1. Forme.
1.1. Actele preparatorii.
Actele preparatorii pot fi definite ca fiind acele acte care constau în procurarea sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor de săvârșire a infracțiunii ori în crearea condițiilor favorabile în vederea comiterii acesteia.
Pentru ca o activitate să poată fi considerată act de pregătire trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: actul să aibă o existență obiectivă; activitatea de pregătire să se efectueze cu intenție; activitatea efectuată să nu facă parte din elementul material al infracțiunii.
În ceea ce privește infracțiunea de viol, actele preparatorii pot consta în culegerea de informații cu privire la locul sau timpul în care victima s-ar putea afla singură, în atragerea victimei într-un asemenea loc, în procurarea sau prepararea unor băuturi sau substanțe în vederea încercării de a îmbăta sau narcotiza victima și de a o aduce în starea de imposibilitate de a se împotrivi la un raport sexual sau de a nu-și mai putea da consimțământul.
Actele preparatorii la infracțiunea de viol nu sunt incriminate ca atare, dar ele pot constitui acte de complicitate la această infracțiune atunci când sunt săvârșite de o altă persoană în înțelegere cu autorul și când acesta din urmă a trecut la executarea faptei.
1.2.Tentativa.
Tentativa este acea formă a infracțiunii care constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea, executare care a fost întreruptă sau nu și-a produs efectul.
Pentru ca o anumită activitate să poată fi considerată tentativă la o infracțiune trebuie îndeplinite următoarele condiții: să existe hotărârea făptuitorului de a săvârși o infracțiune determinată; punerea în executarea a hotărârii infracționale; acțiunea de săvârșire a faptei să fie întreruptă sau să nu-și producă efectul din motive independente de voința făptuitorului.
Referitor la infracțiunea de viol, tentativa este posibilă și se pedepsește.
Forma imperfectă a tentativei la viol constă în săvârșirea unor acte de constrângere fizică sau morală împotriva unei persoane pentru a întreține actul sexual cu acesta sau săvârșirea unor acte prin care se pune în executare, încercarea de întreținere a actului sexual profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra, sau de a-și exprima voința. Intră în compunerea elementului material al laturii obiective a violului rămas în forma imperfectă a tentativei, toate actele săvârșite în vederea realizării actului sexual, exercitarea constrângerii fizice sau psihice ori de câte ori acțiunea făptuitorului a încetat, a fost oprită înaintea consumării actului sexual.
Forma imperfectă a tentativei la viol are o limită inferioară și una superioară care trebuie examinate și determinate în raport cu modalitățile de săvârșire a elementului material a laturii obiective.
Astfel, în modalitatea în care elementul material al laturii obiective a violului constă în întreținerea actului sexual prin constrângerea sau prin punerea victimei în imposibilitatea de a se apăra sau de a-și exprima voința, limita inferioară a formei imperfecte a tentativei este evidențiată de începerea actelor care pregătesc realizarea actului sexual.
Constrângerea fizică sau psihică, punerea victimei în situația de a nu se putea apăra sau de a-și exprima voința fac parte din elementul material al laturii obiective a infracțiunii de viol. De aceea, exercitarea lor, în vederea întreținerii actului sexual împotriva voinței victimei, constituie punerea în executare a elementului material al laturii obiective a infracțiunii de viol, iar oprirea actului făptuitorului în această etapă de realizare a ei evidențiază rămânerea acesteia în faza imperfectă a tentativei la limita ei inferioară. Astfel, sunt acte de punere în executare a elementului material al laturii obiective a infracțiunii de viol rămasă în forma imperfectă a tentativei, lovirea, imobilizarea, trântirea victimei, ruperea sau înlăturarea vestimentației, punerea în imposibilitatea de a se apăra sau de a-și exprima voința, dacă acestea vădesc neîndoielnic intenția făptuitorului de a întreține actul sexual cu aceasta.
Limita superioară a infracțiunii de tentativă de viol este constituită de întreruperea actului de executare a elementului material al laturii obiective, înainte de întreținerea actului sexual.
Din punct de vedere subiectiv, tentativa de viol se săvârșește cu intenție, care se caracterizează prin scopul urmărit de către făptuitor și anume realizarea raportului sexual cu victima. Intenția rezultă ex re.
Tentativa de viol nu poate avea decât forma neterminată sau imperfectă, astfel încât nu se poate concepe împiedicarea voluntară a rezultatului și incidența prevederilor art. 36 C.pen.
Totuși, în doctrină, există și opinii desistarea făptuitorului este posibilă și apără de pedeapsă.
Nu interesează motivele care l-au determinat pe făptuitor să renunțe la săvârșirea faptei; esențial este ca el să fi renunțat de bunăvoie la continuarea executării și deci ca raportul sexual cu victima să nu fi avut loc din cauze dependente de voința lui. Dacă actele de constrângere efectuate până la momentul desistării constituie prin ele însele o infracțiune de lovire sau de vătămare a integrității corporale sau a sănătății, făptuitorul va fi ținut să răspundă pentru această infracțiune. Dacă victima a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală (loviri, vătămări corporale etc.) pentru a împiedica consumarea violului, acea faptă va fi socotită ca fiind săvârșită în stare de legitimă apărare.
1.3.Consumarea și epuizarea infracțiunii.
Infracțiunea consumată reprezintă forma tipică sau perfectă a infracțiunii în raport cu fazele desfășurării activității infracționale.
În momentul consumării infracțiunii se realizează finalizarea deplină a hotărârii infracționale inițiale și atingerea scopului urmărit de făptuitor.
Infracțiunea de viol se consumă în momentul în care, ca urmare a acțiunii de constrângere exercitată de făptuitor sau datorită aflării victimei în imposibilitate de a se apăra sau de a-și manifesta voința, s-a produs actul sexual.
La unele infracțiuni, printre care și infracțiunea de viol, după momentul consumării faptei apar urmări noi, fie prin amplificarea rezultatului produs, fie prin continuarea activității infracționale. Aceste urmări posterioare momentului consumării continuă să se producă până la un anumit moment, numit momentul epuizării infracțiunii, dincolo de care nici o evoluție a rezultatului nu mai este posibilă. În cazul amplificării rezultatului trebuie avut în vedere nu numai momentul consumării faptei, ci și acela al epuizării rezultatului, fiindcă numai în acest moment gravitatea faptei poate fi cunoscută și apreciată în toată amploarea ei.
Categoriile de infracțiuni la care urmarea se poate amplifica ori activitatea infracțională poate continua după momentul consumării până la încetarea completă ori până la epuizarea acestora sunt infracțiunile continue, continuate, de obicei și progresive.
Privitor la infracțiunea de viol, în cazul repetării actului sexual cu aceeași ocazie, fără a se exercita alte acte de constrângere asupra victimei, făptuitorul va răspunde pentru infracțiunea simplă de viol -unitate naturală- iar dacă s-au exercitat acte repetate de constrângere vor fi aplicabile dispozițiile privind infracțiunea continuată. Aceeași soluție se impune și în cazul când actul sexual inițial se realizează prin constrângere fizică, iar actele sexuale subsecvente s-au înfăptuit prin constrângere morală.
Astfel, prin sentința penală nr. 140 din 11 septembrie 1997 a Tribunalului Botoșani, inculpatul a fost condamnat la 13 ani de închisoare pentru infracțiunea continuată de viol, prevăzută de art. 197 alin. 2 cu aplicarea art. 41 și 41 C.pen., reținându-se că folosind forța, a dus-o pe minora de 12 ani într-un lan de porumb și a întreținut cu ea două raporturi sexuale, la intervale de câteva minute.
Curtea de Apel Suceava a admis apelul inculpatului și a desființat parțial sentința penală, în sensul înlăturării aplicării art. 41 și 42 C.pen.
S-a admis că de vreme ce al doilea raport sexual a avut loc la scurt timp după consumarea primului, consecință a acelorași acte de violență ce au înfrânt inițial voința victimei, nu poate fi vorba de o infracțiune continuată, ci de o unitate infracțională naturală.
Momentul epuizării infracțiunii prezintă importanță, întrucât toate consecințele privind aplicarea legii penale în sancționarea făptuitorului se raportează la acest moment.
2. Sancțiuni.
2.1. Pedeapsa principală.
Pedeapsa principală pentru sancționarea infracțiunii de viol este închisoarea strictă de la 3 la 10 ani.
Pentru modalitățile agravante prevăzute în art. 217 alin. 2, pedeapsa este detențiunea severă de la 15 la 20 de ani, iar când s-a produs moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este detențiunea severă de la 15 la 25 de ani.
Pedeapsa pentru tentativă este cuprinsă între jumătatea maximului și jumătatea minimului prevăzut de lege pentru fapta consumată.
2.2. Pedeapsa complementară.
În cazul infracțiunii de viol, în cazul agravantei prevăzute de alin 3 al art. 217 (fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei), pe lângă pedeapsa închisorii se aplică și pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi.
Pedepsele complementare sunt întotdeauna alăturate pedepsei principale, pe care o completează. Ele nu pot fi pronunțate singure, de sine stătătoare.
În cazul săvârșirii infracțiunii de viol, instanța este obligată să stabilească, pe lângă pedeapsa principală, și o pedeapsă complementară.
Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi este prevăzută de art. 75 C.pen. și constă în interzicerea exercițiului unuia sau mai multora din următoarele drepturi:
Dreptul de a alege și de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice;
Dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat;
Dreptul de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie ori de a desfășura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii;
Drepturile părintești;
Dreptul de a fi tutore sau curator.
Potrivit art. 77 C.pen., executarea pedepsei interzicerii exercițiului unor drepturi începe după executarea pedepsei privative de libertate, după grațierea totală sau a restului de pedeapsă ori după prescripția executării pedepsei.
CAPITOLUL III ANALIZA INFRACȚIUNII DE PERVERSIUNE SEXUALĂ
Subsecțiunea I Concept legal. Obiectul-subiecții infracțiunii de perversiune sexuală
1. Concept legal.
Perversiunea sexuală este incriminată în art.201 C. pen. Într-o variantă tip și șapte variante agravate.
Varianta tip (art.201 alin.1) constă în actele de perversiune sexuală săvârșite în public sau dacă au produs scandal public.
Prima variantă agravată are două modalități normative.
Prima modalitate normativă (art.201 alin.2) constă în actele de perversiune sexuală cu o persoană care nu a împlinit vârsta de 15 ani. A doua modalitate normativă (art.201 alin 3) constă în actele de perversiune sexuală cu o persoană între 15-18 ani, dacă fapta este săvârșită de tutore sau curator ori de către supraveghetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau educator, folosindu-se de calitatea sa, ori dacă făptuitorul a abuzat de încrederea victimei sau de autoritatea ori influența sa asupra acesteia.
A doua variantă agravată (art.201 alin.31) există dacă actele de perversiune sexuală cu o persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani au fost determinate de oferirea sau darea de bani ori alte foloase de către făptuitor, direct sau indirect.
A treia variantă agravată (art.201 alin 32 alin. 1 teza I) se realizează dacă faptele prevăzute la prima și a doua variantă agravată au fost săvârșite în scopul producerii de materiale pornografice.
A patra variantă agravată (art.201 alin 3 alin. 2 teza II) există în cazul în care pentru realizarea scopului prevăzut la varianta precedentă s-a folosit constrângerea.
A cincea variantă agravată (art. 201 alin. 4) presupune ca acteje de perversiune sexuală să se săvârșească cu o persoană în imposibilitatea de a se apăra ori de a-și exprima voința sau prin constrângere.
A șasea variantă agravată (art.201 alin. 5 teza I) se reține în ipoteza în care fapta prevăzută în oricare din variantele de mai sus are ca urmare vătămarea gravă a integrității corporale sau a sănătății.
În sfârșit, a șaptea variantă agravată (art. 201 alin. 5 teza II), se realizează dacă perversiunea sexuală în oricare din variantele sale de incriminare a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei.
Perversiunea sexuală prezintă un netăgăduit pericol social atât prin consecințele dăunătoare pe care le provoacă asupra stării fizice și morale a persoanelor în cauză, cât și prin reacțiile pe care le poate provoca în mediul înconjurător prin ultragierea pe care o aduce sentimentului de pudoare și moralității publice, atunci când este practicată sau manifestată public.
În forma avută la adoptarea Codului penal în vigoare, art.201 incrimina în alin.1 perversiunea sexuală în general și numai când producea scandal public, iar în alin.2 erau incriminate, prin trimitere, ca variante agravate, săvârșirea actelor de perversiune sexuală asupra unui minor sau asupra altei persoane împotriva voinței acesteia ori când fapta avea ca urmare vătămarea corporală gravă sau moartea ori sinuciderea victimei.
Întrucât prin OUG nr.89 din 2001, aprobată prin Legea nr.61 din 2002, s-a abrogat textul art.200 la care dispozițiile art.201 făceau trimitere, s-au adus modificări și completări normei de incriminare a perversiunilor sexuale avându-se în vedere, mai cu seamă, majorarea limitelor speciale ale pedepsei închisorii și o ocrotire mai eficientă a minorilor împotriva acestor acte sexuale dăunătoare.
Datorită creșterii fenomenului criminalității în materia infracțiunilor privitoare la viața sexuală, între care și perversiunea sexuală, s-au impus noi modificări ale dispozițiilor art.201, printr-o nouă majorare a pedepselor, ca și prin includerea de noi variante agravate ale infracțiunii (când victime ale acesteia sunt minori sau faptele sunt comise prin corupere ori în scopul producerii de materiale pornografice). Aceste modificări au fost produse prin OUG nr. 143 din 2002 aprobată prin Legea nr. 45 din 2003 și redate mai sus în cadrul conținutului legal al infracțiunii de perversiuni sexuale.
2. Obiectul-subiecții infracțiunii de perversiune sexuală.
2.1. Obiectul juridic special și obiectul material.
a) Obiectul juridic special al infracțiunii de perversiune sexuală în varianta tip îl constituie relațiile sociale privitoare la viața sexuală a persoanei, relații care asigură acel minim de moralitate și de decență care trebuie să caracterizeze manifestările umane în domeniul vieții sexuale. Prin incriminarea perversiunii sexuale se ocrotesc și anumite valori sociale ca moralitatea publică, sentimentele de pudoare și de decență în relațiile sexuale în general și sentimentul de repulsie față de manifestările nefirești în satisfacerea instinctului sexual.
b) Obiectul material este corpul persoanei asupra căreia se practică actele de perversiune sexuală indiferent dacă această persoană a convenit sau nu să-și expună corpul unor astfel de acte. Persoana al cărui corp constituie obiectul material poate fi de orice sex.
2.2. Subiecții infracțiunii.
a) Subiecții activi. În varianta tip infracțiunea de perversiune sexuală presupune o pluralitate naturală de făptuitori, fiind o infracțiune cu contribuții bilaterale. Unul dintre făptuitori are rol activ, iar celălalt rol pasiv în comiterea faptei; în principiu, ambii răspund penai.
b) Subiect pasiv la infracțiunea de perversiuni sexuale, varianta tip, nu există dacă fapta a fost săvârșită cu consimțământul partenerilor și nu ne aflăm în una din, variantele agravate unde putem distinge subiect pasiv.
Subsecțiunea a II-a Conținutul constitutiv al infracțiunii de perversiune sexuală
1. Latura obiectivă.
a) Elementul material constă într-un act nefiresc în legătură cu viața sexuală. Având în vedere abrogarea art.200 C. pen. care incrimina relațiile sexuale între persoane de același sex, putem spune că prin act nefiresc sau de perversiune sexuală se înțelege orice act prin care se satisface apetitul sexual în mod anormal. Se includ în categoria de acte sexuale anormale acele acte care se săvârșesc asupra unei persoane de același sex sau în care se înlocuiesc organele genitale cu alte organe, ori când se produce excitația, orgasmul sexual sau ejacularea prin mijloace sau procedee artificiale respingătoare, nefirești, anormale.
Actele de perversiune sexuală principale, mai cunoscute sunt: homosexualitatea, sodomia, pederastia, amorul lesbian, masturbația, necrofilia, zoofilia, sadismul, masochismul, vampirismul etc.
Pentru întregirea elementului material este necesar ca actele de perversiune sexuală să se săvârșească în public sau să producă scandal public. Fapta se săvârșește în public în accepțiunea art.152 C. pen. – adică dacă este comisă într-un loc în care poate ajunge la cunoștința publicului sau este susceptibilă de a produce acest efect.
Întrucât expresia „scandal public” nu este explicată de legiuitor, în doctrina penală s-a spus că prin „scandal public” în cazul infracțiunii de perversiune sexuală, se înțelege reacția unui număr nedeterminat de persoane care, luând cunoștință de săvârșirea actelor sexuale nefirești, își exprimă sentimentele de indignare și revoltă față de această faptă. Este vorba, așadar, de o lezare a sentimentului moral al colectivității, care, luând cunoștință de faptă, este alarmată și dă expresie indignării și revoltei de care este cuprinsă.
Actele sexuale nefirești pot ajunge la cunoștința altor persoane fie datorită împrejurărilor în care au fost săvârșite, fie atitudinii ulterioare a făptuitorilor care, nefăcând nici un secret din practicile lor sexuale anormale, le relatează fără nici o reținere celor din jur. Scandalul public trebuie să decurgă din faptă, din împrejurările în care a fost săvârșită sau din conduita făptuitorilor și nu din împrejurări independente de voința lor.
b) Urmarea imediată presupune atingerea unor valori ca moralitatea publică, sentimentele de pudoare și de decență în relațiile sexuale în general și sentimentul de repulsie față de manifestările nefirești în satisfacerea instinctului sexual.
c) Legătura de cauzalitate la varianta tip, rezultă din materialitatea faptei.
2. Latura subiectivă.
a) Forma de vinovăție este intenția. Există intenție atunci când făptuitorul și-a dat seama că fapta se produce în public ori că va putea produce scandal public.
b) Scopul și mobilul nu au importanță pentru realizarea conținutului variantei tip a infracțiunii de perversiune sexuală. Dacă se stabilește că făptuitorul a săvârșit fapta în scopul producerii scandalului public, acesta va fi avut în vedere la individualizarea pedepsei.
Subsecțiunea a III-a Forme. Sancțiuni
1. Forme.
Perversiunea sexuală este susceptibilă de forme imperfecte de săvârșire, dar legea incriminează numai tentativa. Având în vedere specificului infracțiunii este posibilă numai tentativa neterminată.
Consumarea infracțiunii, în varianta tip, are loc odată cu executarea elementului material în public sau care a produs scandal public. În celelalte variante, pentru consumarea infracțiunii, este necesar ca actele de executare să aibă loc în condițiile prevăzute de norma de incriminare ori să producă consecințele prevăzute de aceasta.
2. Sancțiuni.
La varianta tip (art.201 alin.1) pedeapsa este închisoarea de la 1 la 5 ani. Pentru prima variantă agravată cu cele două modalități ale sale, se prevede pedeapsa cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi (art.201 alin.2 și 3).
La a doua variantă agravată (art.201 alin.31) pedeapsa este închisoarea de la 3 la 12 ani și interzicerea unor drepturi. În cazul celei de a treia variante agravate (art.201 alin.32 teza I) pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi, iar pentru a patra variantă agravată (art.201 alin.32 teza II) legea prevede pedeapsa cu închisoarea de la 5 la 18 ani și interzicerea unor drepturi.
La a cincea variantă agravată (art.201 alin.4) pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi.
La ultimele variante agravate (art.201 alin.5 teza I) pedeapsa este închisoarea de la 15 la 18 ani iar când actele de perversiune sexuală au avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi.
CAPITOLUL IV COMPARAȚIE ÎNTRE INFRACȚIUNEA DE VIOL ȘI CEA DE PERVERSIUNE SEXUALĂ
Subsecțiunea I Asemănări și deosebiri cu privire la obiectul-subiecții infracțiunilor
1. Asemănări și deosebiri între obiectul infracțiunilor.
Obiectul juridic special al acestor infracțiuni îl constituie relațiile sociale privitoare la viața sexuală a persoanei.
Privitor la infracțiunea de viol, obiectul juridic secundar îl constituie relațiile sociale referitoare la libertate psihică, sau fizică, sănătatea și integritatea corporalăa persoanei.
Obiectul juridic al infracțiunii de perversiune sexuală privește, pe de altă parte, valori sociale ca moralitatea publică, sentimentele de pudoare și de decență în relațiile sexuale în general și sentimentul de repulsie față de manifestările nefirești în satisfacerea instinctului sexual.
2. Asemănări și deosebiri privind subiecții infracțiunilor.
În ambele cazuri, infracțiunea poate fi comisă de către orice persoană care îndeplinește condițiile generale ale răspunderii penale.
Diferența constă în aceea că la infracțiunea de perversiune sexuală există o pluralitate naturală de făptuitori, aceasta fiind o infracțiune cu contribuții bilaterale.
De asemenea, în anumite forme agravante ale infracțiunii de viol subiectul activ este calificat, trebuind să îndeplinească anumite cerințe impuse de lege.
Privitor la subiectul pasiv, acesta poate fi orice persoană. Totuși, la infracțiunea de perversiune sexuală, varianta tip, nu există un subiectpasiv, dacă fapta a fost săvârșită cu consimțământul partenerilor.
Pentru anumite forme agravante ale infracțiunii de viol, subiectul pasiv este calificat – de exemplu, minor sub 15 ani.
Subsecțiunea a II-a Asemănări și deosebiri cu privire la conținutul constitutiv al infracțiunilor
Elementul material al celor două infracțiuni diferă în totalitate.
Astfel, elementul material al infracțiunii de viol constă în întreținerea unui act sexual de orice natură cu o persoană de sex diferit sau de același sex, în timp ce la infracțiunea de perversiune sexuală, elementul amterial constă într-un act nefiresc în legătură cu viața sexuală.
În ambele cazuri, urmare imediată constă în atingerea unor valori stabilite în jurul relațiilor ce reglementează libertatea și normalitatea sexuală.
De asemenea, în ambele cazuri legătura de cauzalitate reiese din materialitatea faptei.
Subsecțiunea a III-a Asemănări și deosebiri cu privire la regimul sancționator
Regimul sancționator este total diferit.
Astfel, în timp ce violul se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani, perversiunea sexuală se pedepsește cu închisoarea de la 1 la 5 ani.
În ambele cazuri, modalitățile agravante sunt sancționate mai sever, și în ambele cazuri se pot aplica și o serie de pedepse complementare.
Subsecțiunea a IV-a Aspecte practice
Decizia nr. III din 23 mai 2005 a înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – a fost determinată de practica neunitară a instanțelor cu privire la elementul material al infracțiunii de viol, pe de o parte, și elementul material al infracțiunii de perversiune sexuală, pe de altă parte.
Era imperios necesar să se lămurească sintagma de act sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de același sex utilizată în art. 197 al. 1 C.pen., în vederea interpretării și aplicării unitare a dispozițiilor art. 197, art. 198 și art. 201 C.pen.
Au existat, astfel, în practica judiciară două abordări teoretice: prin „act sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de același sex" s-a înțeles raportul sexual cu o persoană de sex diferit, relațiile sexuale între persoane de același sex și actele de perversiune sexuală: într-o a doua abordare jurisprudențială, prin „act sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferii sau de același sex" s-a înțeles raportul heterosexual și relațiile sexuale între persoane de același sex, fiind exceptate actele de perversiune sexuală ce sunt prevăzute și incriminate în mod distinct prin art. 201 C.pen.
Instanțele care au considerat că infracțiunea de viol absoarbe și pe cea de perversiuni sexuale, s-au raportat la sintagma „act sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de același sex" modificare introdusă în cuprinsul textului art. 197 al. 1 și art. 198 al. 1 C.pen., prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 89/2001, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 61/2002, cu motivarea că fapta atrage această încadrare juridică, întrucât elementul material al infracțiunii de viol absoarbe în conținutul său – prin voința legiuitorului – și elementul material al infracțiunii de perversiuni sexuale.
Într-o altă viziune, faptele au fost încadrate atât în infracțiunea de viol, cât și în cea de perversiuni sexuale, fie în concurs, fie autonom, argumenlându-se că datorită specificului pe care îl prezintă structura complexă a infracțiunii de viol, a obiectului juridic special al acestei infracțiuni, dar și ca urmare a elementelor de tehnică legislativă ce reliefează voința legiuitorului de a menține autonomia tuturor reglementărilor vizând infracțiunile la viața sexuală, nu poate fi acceptată opinia potrivii căreia infracțiunea de viol ar absorbi, ca element ori circumstanță agravantă, o altă acțiune cu caracter sexual, acțiune care prin ea însăși se constituie într-o altă infracțiune.
Este facil de dedus că, dinlr-o astfel de perspectivă, practica judiciară s-a confruntat cu soluții contradictorii cu privire la încadrarea juridică și tratamentul sancționator al unor fapte identice.
Instanța Supremă – în încercarea sa de a tranșa într-un mod cât mai categoric „conflictul" creat – a statuat, prin precitata decizie, că acele instanțe care se pronunțaseră în sensul că, prin „act sexual de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de același sex", în accepțiunea prevederilor art. 197 al. 1 și art. 198 C.pen., se înțelege orice modalitate de obținere a unei satisfacții sexuale prin folosirea sexului sau acționând asupra sexului, între persoane de sex diferii sau de același sex, evident prin constrângere ori profilând de imposibilitatea persoanei respective de a se apăra, ori de ași exprima voința – au procedat corect.
Cu privire la aceeași problemă de drept, Curtea Supremă de Justiție (înalta Curte de Casalie si Justiție) se pronunțase anterior, prin deciziile: nr. 3175/2002, nr. 12/2003 si nr. 2993/2003; decizia nr. 5315/2002 și nr. 3964/2003, nr. 665/2003, .nr. 1534/2003 și decizia nr. 4373/2003, dar și prin decizia nr. 3342/2003.
Procedând la o analiză a soluțiilor Instanței Supreme în această materie, se poate observa că, în cazul elementului material al infracțiunii de viol, s-a statuat că acesta este constituit din adele realizate prin constrângere ori profilând de imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a-și exprima voința, acte ce se realizează firesc (inlravaginal) între persoane de sex diferii, sau nefiresc (prin raport oral sau anal) între persoane de același sex.
În cazul actelor sexuale nefirești (orale și anale) săvârșite prin constrângere între persoane de sex diferit, s-a stabilit că acestea întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de perversiuni sexuale prevăzută în art. 201 al. 4 C.pen.
Instanța Supremă a apreciat că atunci când, prin constrângere, se realizează atât acte sexuale firești (inlravaginale), cât și acte sexuale nefirești (orale și anale) acestea întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de viol în concurs cu infracțiunea de perversiuni sexuale.
Aceasta a fost interpretarea Instanței Supreme până în anul 2003, când prin decizia nr. 3342/2003, s-a reținut că în precedenta formulare a infracțiunii de viol, acțiunea incriminată consta într-un raport sexual care era considerat un act firesc în legătură cu viața sexuală, deoarece, potrivit fostului art. 201 al. 3 C.pen., constituiau acte de perversiune sexuală „orice acte nefirești în legătură cu viața sexuală, altele decât cele prevăzute în art. 200".
Cu alte cuvinte, raporturile sexuale erau acte firești în legătură cu viața sexuală, adică acte helerosexuale ce presupuneau penetrarea inlravaginală, indiferent că se finaliza sau nu ejacularea.
În actuala formulare, introdusă prin Legea nr. 197/2000, acțiunea incriminată constă într-un act sexual de orice natură, prin act sexual înțelegându-se manifestarea umană, conștientă ori dominată de instinct care se referă la viața sexuală.
Sintagma „de orice natură" a extins sfera de cuprindere a manifestărilor care au drept scop satisfacerea apetitului sexual, sferă ce include și acele manifestări care fuseseră considerate ca fiind perversiuni sexuale' și anume raporturile sexuale pe cale anală sau orală.
Prin decizia nr. III din 23 mai 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a încercat stabilirea unei „linii de hotar" între infracțiunea de viol și cea de perversiuni sexuale și, totodată, asigurarea unei interpretări corespunzătoare a noțiunii de „act sexual de orice natură".
Fără a ne propune abordarea problematicii neconcordanței între înțelesul anumitor termeni utilizați de legiuitor, pe de o parte, și înțelesul stabilit prin definițiile lingviștilor ori sensul dat acelorași termeni în cadrul altor domenii, cum ar fi, de pildă, medicina, trebuie remarcat că o particularitate a incriminării din dreptul penal român a fost aceea de a delimita, în mod artificial, faptele de homosexualitate de cele incriminate ca perversiuni sexuale, fiind expresă voința legiuitorului din anul 1968 de a pedepsi homosexualitatea, chiar dacă nu a produs scandal public.
Art. 201 al. 3 C.pen. făcea trimitere la art. 200, articol ce a fost abrogat prin OUG nr. 89/2001, pentru stabilirea sferei actelor de perversiune sexuală, iar doctrina explica dispozițiile legale referitoare la infracțiunile privind viața sexuală, precizând că expresia de „raport sexual" semnifica „relație sexuală normală" prin antiteză cu „relațiile sexuale între persoanele de același sex" și cu „perversiunea sexuală" ce formau categoria relațiilor sexuale nefirești sau anormale, de esența raportului sexual fiind funcția sa „fiziologică" procreația, atribut ce lipsea relațiilor sexuale nefirești.
Actele erau interpretate sub înțelesul de acte nefirești în legătură cu viața sexuală, fie ele de perversiune sexuală, ori având caracter obscen, și constituiau o categorie separată de cele prevăzute în art. 200 C.pen. (acte homosexuale).
Pornind de la aspectul că actul sexual de orice natură presupune o mare varietate de acțiuni prin care se poate înfăptui elementul material al laturii obiective, Procurorul General în motivarea recursului declarat în înțelesul legii, a precizat că nu pot fi primite soluțiile care propun practicii judiciare absorbția infracțiunii de perversiuni sexuale în infracțiunea de viol, doar pentru simplul motiv că în structura normei incriminatoare a infracțiunii de viol și-a găsit locul o formulare de largă generalitate și perspectivă – „act sexual de orice natură" – care prin natura sa purtătoare de mai multe valențe semantice, ar putea dobândi și semnificația termenilor cuprinși în infracțiunea de perversiune sexuală.
S-a subliniat că ceea ce este esențial într-o asemenea abordare este valoarea distinctă pentru proiecția căreia legiuitorul a creat fiecare infracțiune, obiectul juridic special existent și necesitatea de a nu face abstracție de realitatea obiectivă în care faptele pot fi comise prin diverse modalități specifice.
Pe linia aceluiași raționament, s-a invocat în sprijinul admiterii recursului în interesul legii, că, în reglementarea actuală, infracțiunea de perversiuni sexuale, în variantele prevăzute în art. 201 al. 2-5, nu poate fi interpretată ca limitându-se doar la sancționarea manifestărilor sexuale aberante, realizate prin mijloace deosebit de violente, respectiv sadismul, vampirismul sau masochismul, căci legea trebuie interpretată în sensul că se referă la modalitatea sau modalitățile cele mai frecvente ale unui caz, chiar dacă le prevede implicit și pe celelalte – „lex providet de eo quod plerumque fit".
Înalta Curte de Casație și justiție a admis recursul în interesul legii, stabilind că, prin act sexual de orice natură, susceptibil de a fi încadrat în infracțiunea de viol, prevăzută în art. 197 C.pen., trebuie să se înțeleagă orice modalitate de obținere a unei satisfacții sexuale prin folosirea sexului sau acționând asupra sexului, între persoane de sex diferit sau de același sex, prin constrângere sau profitând de imposibilitatea persoanei de a se apăra ori de a-și exprima voința, iar prin acte de perversiune sexuală, în accepțiunea prevederilor art. 201 C.pen., se înțelege orice alte modalități de obținere a unei satisfacții sexuale decât cele arătate în cazul infracțiunii de viol.
Instanța Supremă a considerat că art. 197 al. 1 C.pen. include orice modalitate în care au avut loc raporturile sexuale de sex diferit, dar și relațiile sexuale între persoane de același sex, definind astfel actul sexual.
Într-o altă speță, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Caracal, din 12 decembrie 2005, fuseseră trimiși în judecată doi inculpați pentru săvârșirea infracțiunilor de lipsire de libertate în mod ilegal (art. 189 al. 2 C.pen.), viol (art. 197 al. 2 lit. a C.pen.) și perversiuni sexuale (art. 201 al. 4 C.pen.), unul dintre inculpați și complicitate la infracțiunea de lipsire de libertate și viol, precum și infracțiunea de perversiuni sexuale, celălalt inculpat, în cazul ambilor reținându-se incidența ari. 33 lit. a C.pen. privind concursul real de infracțiuni.
Judecătoria Caracal a dispus condamnarea inculpaților pentru infracțiunile pentru care fuseseră trimiși în judecată, însă mai puțin pentru infracțiunea de perversiuni sexuale, pentru care a pronunțai achitarea în temeiul art. II pct. 2 lit. a raportat la art. 10 al. 1 lit. d C.pr.pen., a celor doi inculpați.
S-a invocat în motivarea soluției de către instanța de fond că acestei din urmă infracțiuni, cea de perversiuni sexuale îi lipsește unul din elementele constitutive, potrivit deciziei nr. IU/2005 a înaltei Curți de Casație și Justiție.
Opinia inslenței de fond nu a fost însă împărtășită și de către Tribunalul Olt, care soluționând apelul formulat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Caracal a desființat în parte sentința sub aspect penal și civil, iar în baza art. 334 C.pr.pen. a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor din infracțiunile prevăzute și pedepsite de art. 197 al. 2 lit. a C.pen. și art. 201 al. 4 C.pen. în infracțiunea prevăzută în art. 197 al. 2 lit. a C.pen.
Curtea de Apel Craiova, învestilă cu recursul declarat de unul dintre inculpați, a menținut schimbarea încadrării juridice a celor două infracțiuni înlr-una singură, aceea de viol, subliniind că este întemeiată aplicarea art. 334 C.pr.pen. cu reținerea formei autoratului penlru ambii inculpați.
La adoptarea acestei soluții s-a arătat împrejurarea că actele sexuale realizate prin constrângere de inculpați întrunesc latura obiectivă a infracțiunii de viol, prevăzută în art. 197 al. 2 C.pen. care include atât raporturi sexuale normale, cât și acte sexuale de penetrare bucală și anală, astfel cum au fost ele definite prin decizia penală nr. 10/2005, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Raportându-ne doar la această problemă de drept – aceea a delimitării infracțiunii de viol de cea de perversiuni sexuale – invocăm o altă decizie a Curții de Apel Craiova, decizia nr. 95 din 13 iulie 2005, prin care această instanță a constatat incidența art. II pct. 2 lit. a raportat la ari. 10 al. 1 lit. d C.pr.pen., vizând săvârșirea infracțiunii de perversiune sexuală, infracțiune pentru care alături de infracțiunea de viol și cea de lipsire de libertate inculpatul a fost trimis în judecată.
În acest al doilea caz, instanța de fond, Judecătoria Caracal, soluționase acțiunea penală prin condamnarea inculpatului pentru toate cele trei infracțiuni cu care fusese investită conform art. 317 C.pripen.
Tribunalul Olt, menținuse soluția, prin decizia penală nr. 788/23 noiembrie 2004, iar împotriva acestei din urmă decizii se formulase recurs de către inculpat.
Prin urmare, Curtea de Apel Craiova, considerând fondat recursul inculpatului, a casat decizia recurată pe latură penală și desconlopind pedepsele aplicate a dispus achitarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de perversiuni sexuale, prevăzută în art. 201 al. 4 C.pen.
În considerentele deciziei, Curtea de Apel Craiova a reținut că Tribunalul Olt apreciase existența elementelor de fapt ce dovedeau constrângerea părții vătămate, atât sub aspectul comiterii de către inculpat a raportului sexual ținând de latura obiectivă a infracțiunii de viol, cât și sub aspectul actelor de perversiune sexuală ținând de infracțiunea prevăzută în art. 201 al. 4 C.pen.
Procedând la o analiză a celor două texte incriminatoare, din perspectiva deciziei nr. 12/2005, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea de Apel a statuat că infracțiunii de perversiune sexuală îi lipsesc elementele constitutive, fapta de a întreține raporturi sexuale normale și anale prin constrângerea victimei, reprezentând acte sexuale de orice natură susceptibile de a fi încadrate doar în infracțiunea de viol.
S-a mai subliniat că raportul sexual anal reprezintă o modalitate de obținere a unei satisfacții sexuale, prin folosirea sexului, chiar dacă nu se acționează asupra sexului victimei. Așadar, această acțiune, realizată prin constrângere sau profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra ori de ași exprima voința, constituie elementul material al infracțiunii de viol, iar nu acela al infracțiunii de perversiune sexuală.
Ambele spețe supuse atenției reținuseră ca situație de fapt activități infracționale ale inculpaților constând în întreținerea unor acte sexuale orale și anale cu victimele.
Soluționarea acțiunii penale într-un mod diferit, pe de o parte, prin transformarea a două infracțiuni autonome și distincte – infracțiunea de viol și cea de perversiuni sexuale – cu care instanța fusese sesizată, într-o singură infracțiune aceea de viol, prin aplicarea instituției de drept procesual de schimbare a încadrării juridice, iar pe de altă parte, prin reținerea în cauză doar a infracțiunii de viol, pentru infracțiunea de perversiuni sexuale dispunându-se achitarea pe motivul neîndeplinirii existenței elementelor constitutive – suscită anumite discuții.
Așa cum am precizat anterior, în ambele spețe situația de fapt consta în aceea că inculpații întreținuseră raporturi sexuale, normale și anale prin constrângere cu victimele.
Într-una din cauze, respectiv cauza penală nr. 4718/2005 soluționată de Judecătoria Caracal prin st. pen. nr. 1467/25 noiembrie 2005, Tribunalul Olt și apoi Curtea de Apel Craiova au apreciat că soluția corectă era aceea de a se dispune schimbarea încadrării juridice, în sensul de reținere doar a infracțiunii de viol în urma „contopirii" celor două infracțiuni – viol și perversiune sexuală – întruna singură.
Instanțele de control nu și-au însușit modalitatea prin care Judecătoria Caracal rezolvase acțiunea penală, constând în aceea de a achita pe inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de perversiune sexuală, ci dimpotrivă s-a considerat întemeiată aplicarea art. 334 C.pr.pen., constatând că actele materiale săvârșite de inculpat – acte sexuale realizate prin constrângere – întrunesc latura obiectivă a infracțiunii de viol, prevăzută și pedepsită de art. 197 al. 2 lit. a C.pen., incluzând atât raporturi sexuale normale, cât și acte sexuale de penetrare, bucale și anale.
În această opinie, potrivit căreia raporturile sexuale anormale urmau a fi circumscrise laturii obiective a infracțiunii de viol, alături de cele sexuale normale, soluția Judecătoriei Caracal, s-a dovedit netemeinică în privința soluției de achitare, atâta timp cât – în accepțiunea instanțelor de control – era necesar să se procedeze la schimbarea de încadrare juridică.
În cea de a doua speță ce face obiectul prezentei analize, instanța de fond dispusese condamnarea inculpatului trimis în judecată pentru săvârșirea în concurs real a trei infracțiuni: viol (art. 197 al. 1 C.pen.), lipsire de libertate (art. 189 al. 2 C.pen.) și, respectiv, perversiuni sexuale (art. 201 al. 4 C.pen.) – pronunțând sentința penală nr. 50/19 ianuarie 2005.
Soluționând apelul declarat în cauză de partea vătămată, Tribunalul Olt, prin decizia penală nr. 140/15 martie 2005, a dispus desființarea în parte a sentinței sub aspect penal, în sensul aplicării legale a pedepselor complementare, efectuând în cauză concursul prevăzut în art. 33 lit. a raportat la art. 35 al. 3 C.pen., apreciind astfel justă soluția Judecătoriei Caracal vizând soluționarea acțiunii penale.
Curtea de Apel Craiova, Secția minori și familie, instanța de recurs învestită cu recursul inculpatului împotriva deciziei penale nr. 140 din 15 martie 2005, a casat precitata decizie și descontopind pedepsele aplicate inculpatului a dispus achitarea acestuia pentru săvârșirea infracțiunii de perversiuni sexuale, recontopind apoi pedepsele aplicate pentru viol și lipsire de libertate în mod ilegal.
Invocând aceeași decizie a Instanței Supreme ce soluționase la 23 mai 2005 recursul în interesul legii promovat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea de Apel Craiova a statuat că, în mod greșit, instanțele reținuseră în sarcina inculpatului săvârșirea atât a infracțiunii de viol, cât și a celei de perversiuni sexuale ce s-ar fi aflat în concurs real.
Cu alte cuvinte, întrebarea ce se conturează în urma celor prezentate este aceea de a ști dacă – în astfel de cauze – făcând o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor deciziei Instanței Supreme s-ar impune achitarea pentru infracțiunea de perversiuni sexuale pe temeiul neîntrunirii elementelor constitutive, ori chiar pe temeiul inexistenței faptei sau, dimpotrivă, instanța de judecată ar trebui să aplice dispozițiile art. 334 C.pr.pen. și să schimbe încadrarea juridică a celor două infracțiuni – viol și perversiuni sexuale – într-o singură infracțiune, aceea de viol.
În efortul de a găsi dezlegarea corectă a unei asemenea probleme, considerăm că trebuie pornit de la analiza laturii obiective a celor două infracțiuni și de la o primă constatare, potrivit căreia în urma deciziei Instanței Supreme, latura obiectivă -respectiv, elementul material – al infracțiunii de viol, a fost „îmbogățită", căci sintagmei de acte sexuale i s-au dat noi valențe și perspective.
Într-un asemenea context, în care noțiunea de act sexual de orice natură prezintă o sferă largă de cupridere, incluzând atât raportul sexual, relațiile sexuale între persoane de același sex, dar și orice alte acte de satisfacere sexuală, a devenit evident că infracțiunea de perversiune sexuală urmează să cuprindă, în elementul material al laturii obiective, doar acele acte sexuale ce exced, ca modalități de obținere a unei satisfacții sexuale, celor ce constituie infracțiunea de viol.
Față de cele ce preced, considerăm că, indiferent de interpretarea in extenso ce trebuie dată noțiunii de „act sexual de oirce natură", există o categorie distinctă de acte sexuale constând în modalități de obținere a unei satisfacții sexuale, categorie susceptibilă de a fi considerată ca întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de perversiune sexuală și incluzând tocmai acele acte nefirești privind viața sexuală, diferite însă de cele cu caracter homosexual și materializate în manifestări aberante ale instinctului sexual.
În situația în care instanța de judecată ar constata că, deși a fost învestită cu două fapte – infracțiunea de viol și infracțiunea de perversiuni sexuale – iar actele sexuale reținute în cauză nu ar îmbrăca decât forma celor ce se înscriu în elementul material al infracțiunii prevăzute în art. 197 C.pen., în sensul că ele sunt acte sexuale de orice natură; fără a fi însă acte nefirești de satisfacere a apetitului sexual, criteriile pe care organul judiciar trebuie să le aibă în vedere în mod prioritar pentru a soluționa corect acțiunea penală trebuie să privească elementele constitutive ale celor două infracțiuni.
Astfel, constatându-se de fapt un „transfer" de acte materiale ale elementului material al infracțiunii de perversiuni sexuale către elementul material al laturii obiective a infracțiunii de viol, rezultă că soluția corectă nu este aceea de a schimba încadrarea juridică a faptelor, ci aceea de a constata că una dintre infracțiuni, aceea de perversiune sexuală – nu poate fi reținută.
În sprijinul acestei opinii credem că poale fi adus și argumentul ce ține de obiectul juridic specific al fiecăreia dintre cele doua infracțiuni, respectiv valoarea socială și implicit relațiile sociale ocrotite de legiuitor în fiecare caz, precum și obiectul juridic secundar al acestei infracțiuni.
Dacă în cazul infracțiunii de viol, legiuitorul a avut în centrul preocupărilor sale necesitatea asigurării respectării relațiilor sociale ce se referă la libertatea sexuală a oricărei persoane de a întreține relații sexuale după propria sa voință, a subliniat caracterul intangibil al unui asemenea drept, în cazul infracțiunii de perversiune sexuală, obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale privitoare la viața sexuală a persoanei, relații ce trebuie să se desfășoare în condiții de moralitate și decență.
Este adevărat că și în cazul infracțiunii de viol, dar și al celei de perversiune sexuală există și un obiect juridic secundar referitor la viața, integritatea corporală ori sănătatea victimei, obiect juridic ce coincide, atunci când actele de perversiuni sunt exercitate prin constrângere.
Nu poate fi trecut cu vederea – dincolo de obiectul juridic secundar comun celor două infracțiuni – că relațiile sociale formate și proteguite de legiuitor vizează valori sociale diferite.
Instanța de drept procesual penal reglementată în art. 334 C.pr.pen. are drept scop realizarea unei concordanțe depline între conținutul legal al infracțiunii și conținutul concret al acesteia, dând posibilitatea organului judiciar ca în eventualitatea în care constată existența unei inadvertențe – în urma readministrării probelor din urmărirea penală și a administrării probelor noi – să procedeze la schimbarea încadrării faptelor penale pentru care fusese sesizat.
Printr-o altă abordare, se poate aprecia că atâta vreme cât adele materiale – care anterior deciziei Instanței Supreme fuseseră incluse în categoria celor de perversiune sexuală – urmează să fie considerate drept element material al infracțiunii de viol, instanța de judecată ar proceda corect dacă ar dispune schimbarea încadrării juridice din cele două infracțiuni într-una de viol.
Considerăm însă că o astfel de soluție este discutabilă, atâta vreme cât ea nu ține cont de distincțiile ce se impun a fi făcute în planul obiectului juridic, al conținutului constitutiv al celor două infracțiuni și, mai ales, de necesitatea rezolvării acțiunii penale cu care a fost învestită instanța – conform art. 314 C.pr.pen. ce stabilește obiectul judecății – astfel cum prevăd dispozițiile art. 345 C.pr.pen.
Dezvoltând raționamentul pe care l-am expus, subliniem că înainte de a proceda la o schimbare a încadrării juridice, instanța de judecată are obligația de a constata dacă în cauza dedusă judecății – în urma administrării materialului probator – faptele penale pentru care a fost sesizată subzistă în materialitatea lor, cu alte cuvinte, dacă activitatea infracțională astfel cum a fost reținută în sarcina inculpatului, se înscrie în tiparele prevăzute de textele incriminatoare, realizând cumulativ elementele constitutive prevăzute de Codul penal pentru fiecare din cele două infracțiuni.
Constatând că pentru infracțiunea de perversiune sexuală prevăzută și sancționați de art. 201 C.pen. nu mai este întrunită realizarea cumulativă a elementelor: constitutive, organul judiciar este obligat să deducă imposibilitatea tragerii la răspundere penală, „neputința" acțiunii penale de a-și produce consecințele.
Or, soluția este aceea a achitării pentru săvârșirea infracțiunii de perversiune sexuală și a condamnării pentru infracțiunea de viol, infracțiune a cărei latură obiectivi – element material – a fost astfel întregită cu noi elemente constitutive.
Intervențiile succesive pe care legiuitorul le-a făcut pentru modificarea șl completarea cadrului normativ al infracțiunilor privind viața sexuală au determinai, în mod implicit, și soluții contradictorii pronunțate în practica judiciară.
Astfel, a fost demonstrată intenția legiuitorului de a păstra autonomia infracțiunilor prevăzute în art. 198 C.pen. (actul sexual cu un minor), art. 202 din același cod (corupția sexuală) dar și art. 201 – (perversiunea sexuală) – față de infracțiunea de viol.
Însă, pe de altă parte, este neîndoielnic faptul existenței unor asemănări între dispozițiile art. 198, ari. 201, ari. 202 ori ari. 203 și dispozițiile art. 197 C.pen.
Tocmai în încercarea de a păstra independența infracțiunilor privind libertatea sexuală – fiecare dintre acestea comițându-se prin acțiuni distincte, principale -înțelegem să combatem teoria absorbției în infracțiunea de viol a celorlalte infracțiuni care prezintă asemănări, din punctul de vedere al elementului material.
Prin schimbarea încadrării juridice a infracțiunilor de viol și perversiune sexuală într-o singură infracțiune (viol) considerăm că se dă eficiență tezei absorbției. Printr-un astfel de procedeu s-ar putea ajunge la stabilirea unor sancțiuni penale invers proporționale cu pericolul social concret al faptelor săvârșite, astfel cum sublinia -Procurorul General în recursul în interesul legii ce a stat la baza Deciziei nr. IH/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
S-a exemplificat, în acest sens, că în ipoteza în care o persoană ar săvârși mai multe acte de agresiune sexuală, sub diferite forme-viol, acte de perversiune sexuală – la intervale reduse de timp, aplicând teoria absorbției ar exista o infracțiune unică de viol, în formă continuată, care într-adevăr reprezintă cauză de agravare a pedepsei, însă nu cu aceleași valențe de severitate ca în cazul pluralității infracționale ori al concursului.
Se conturează, astfel, două teze diametral opuse, respectiv teza autonomiei infracționale și aceea a absorbției în infracțiunea de viol a celorlalte infracțiuni ce prezintă asemănări din perspectiva elementului material.
Considerăm că atunci când infracțiunea – cum este cea de perversiune sexuală -nu-și mai justifică autonomia, în sensul că adele materiale se înscriu în noțiunea de „act sexual, de orice natură" și exclud categoria actelor nefirești privind viața sexuală, diferite de cele cu caracter homosexual, ce vizează obținerea excitației sexuale nefinalizate, se impune achitarea inculpatului pentru această infracțiune.
Un asemenea raționament dă deplină eficiență caracterului aulonom al celor două infracțiuni și ține cont de asemănările dintre ele, fără însă a stabili o ierarhie, lucru care – de altfel – nici nu ar fi posibil, căci fiecare din aceste infracțiuni se comit prin acțiuni distincte, având un element material propriu.
Cadrul normativ de incriminare si sanctionare a faptelor privitoare la viata sexuala, fapte prevazute in capitolul III din titlul al 2-lea al partii speciale al Codului Penal a cunoscut dupa anul 2000 succesive modificari. Aceste modificariconstau in principal in abrogarea unor incriminari (art 200 C. pen.) adoptarea unor noi incriminari (hartuirea sexuala) precum si in modificarea unor texte de incriminare din cele existente in codul penal. Alte modificari au vizat sistemul sanctionator al infractiunilor indreptate contra libertatii si moralitatii sexuale, system care a devenit mai sever.
Modificarile legislative intalnite in materie au fost determinate de adoptarea Constitutiei in 1991, de evolutia fenomenului infractional cat si de standarde impuse Romaniei prin conventii internationale la care tara noastra este parte.
In procesul de aplicare al textelor de lege prevazute in codul penal, sub denumirea “infractiuni privitoare la viata sexuala” instantele de judecata au pronuntat adesea solutii diferite in situatii de fapt asemanatoare sau chiar identice. Unexemplu in acest sens il reprezinta cauzele penale in care asupra victimei s-au realizat prin constrangere atat raporturi sexuale firesti cat si acte sexuale de alta natura (respective anale sau bucale). In raport cu asemenea situatii de fapt unele instante au decisca trebuie retinuta o singura infractiune, aceea de viol prevazuta in art 197 C. pen. In forma pe care acest text o are ca urmare a modificarilor adoptate prin legea nr 197/ 2000 si OUG nr 143/2000.
Alte instante au decis ca in acemenea situatii trebuie retinute 2 infractiuni in concursrespectiv infractiunea de viol constand in fapta de a intretine raport sexual prin constrangere cu victima si infractiunea de acte acte de perversiuni sexuale constand in intretinerea relatiei sexuale nefiresti (anale sau orale) cu visctima impotriva vointei acesteia.
Pantru interpretare si aplicare unitara a legii penale Procurorul General a promovat un recurs in interesul legii prin care a solicitat Inaltei Curti de Casatie si Justitie, pentru ca Instanta Suprema sa se pronunte asupra intelesului expresiilor “act sexual de orice natura, cu o persoana de sex diferit sau de acelasi sex” utilizata in cuprinsul art 197 c. pen. si “acte de perversiune sexuala” folosita in art 201 C.pen.
Cu privire la intelesul acestor expresii, sectiile unite a Inaltei Curti de Casatie si Justitie au stabilit ca prin act sexual de orice natura susceptibil de a fi incadrat in art 197 c. pen. care incrimineaza violul, se intelege orice modaliatte de obtinere a unei satisfactii sexuale prin folosirea sexului sau actionand asupra sexului intre personae de sex diferit sau de acelasi sex, prin constrangere sau profitand de imposibilitatea persoanei de a se apara ori de a-si exprimavointa, iar prinacte de perversiune sexuala in acceptiunea prevederilor art 201 C.pen. se intelege orice alte modalitati de obtinere a unei satisfactii sexuale.
In considerentele deciziei nr. 2 Curtea a retinut ca, in intelesul art 197 C. pen. orice modalitate in care au loc raporturile sexuale intre personae de acelasi sex constituie act sexual insa spre deosebire de actul de perversiune sexuala, actul sexual inseamna, in primul rand, penetratia sexuala, indifferent daca se realizeaza prin conjunctie corporala sau prin folosirea unui corp strain. Incazul actelor sexuale savarsite intre personae de acelasi sex, retine in continuare Curtea, infractiunea de viol se realizeaza prin caonstrangerea victimei la oricaredintre relatiile ce se practica in acest scop intre barbate sau intre femei, impunandu-se sublinierea ca, daca asemenea practice ar fi considerate numai acte de perversiune sexuala, nu s-ar mai justifica reglementarea din art 197 C. pen., prin care s-a incriminat si violul intre barbate sau intre femei.
In sensul acestor considerente cuprinse in decizie, in prectica anterioara a Sectiei penale a ICCJ, intr-o speta s-a decis ca prin act sexual, de orice natura, cu o persoana de sex diferit sau de acelasi sex, ar trebui intelese atat raporturile heterosexuale, cat si cele homosexuale, care realizate prin constrangere, intrunesc elementele violului. In masura in care constrangerea unei personae se sex masculine la un raport anal realizeaza continutul infractiunii de viol, nu exista nici o ratiune ca un barbat care oblige o persoana de sex feminine la asemenea raporturi sa nu raspunda pentru aceeasi infractiune. Totodata, in alte spete s-a decis ca expresia “act sexual de orice natura” include in cadrul infractiunii de viol si raportul sexual oral sau ca raportul sexual oral intretinut de inculpate, prin constrangerea persoanei vatamate, intruneste elementele constitutive ale infractiunii prevzute in art 197 alin 1 C. pen., intrucat potrivit acestui text, actul sexual, de orice natura, cu o persoana de sex diferit sau de acelasi sex, prin constrangere, constituie infractiunea de viol.
In ceea ce priveste intelesul “acte de perversiune sexuala”, in considerentele deciziei s-a retinut ca celelalte practice sexuale care fiziologic nu sunt apte sa produca orgasm si deci nu pot fi considerate “acte sexuale” in acceptiunea legii, constituie acte de perversiune sexuala (fetisismul, exhibitionismul, bestialitatea).
In interpretarea data textului care incrimineaza violul de catre Instanta Suprema prin decizia nr 3 din 23 mai 2005 intelesul acestui text se apropie de prevederile consecrate in material infractiunii de viol de Codul penal francez care in art 222-23 defineste violul ca fiind orice act de penetrare sexuala, de orice natura, comisa asupra altei personae prin violenta, constrangere, amenintare sau surprindere si de Codul penal spaniel care in articolele 178-179 defineste violul ca fiind actul sexual vaginal, anal sau bucal savarsit prin violenta ori intimidare, in primele 2 cazuri fapta constituind violul chiar si atunci cand a fost savarsita prin introducerea de obiecte.
Aceasta constatare privind convergenta intre solutiile de incriminare a violului face dovada faptului ca “volens nolens” (vrand nevrand) dreptul romanesc inclusive cel penal se integreaza treptat in spatial juridic European.
Bibliografie
Adina Vlăsceanu, Infracțiuni privitoare la viața sexuală, în RDP nr. 1/2006 ;
C.A. Suceava, dec. pen. Nr. 99 din 17 iunie 1998, în Culegere de practică judiciară pe anii 1997-1998;
C. Bulai, Manual de Drept penal. Parte generală, Ed. All Beck, București, 1997;
C. Mitrache, Drept penal român. Parte generală, Casa de Editură și Presă “Șansa” S.R.L., Buucrești, 1997;
Daniel Nițu, Unele delimitări privind infracțiunea de viol, în R.D.P., nr. 2/2003;
Dicționarul explicativ al limbii române, editat de Academia Română. Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan”. Editura Univers Enciclopedic. București, 1986;
Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, ed. a III-a rev. și ad., Ed. Universul Juridic, București, 2004;
Gh. Diaconescu, Drept penal. Parte specială, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2003 ;
Gheorghiță Mateuț, Consecințele abrogării articolului 200 din Codul penal privind incriminarea relațiilor sexuale între persoanele de același sex asupra noii reglementări a infracțiunii de viol, în Dreptul, nr. 11/2002 ;
Gheorghe Nistoreanu, Alexandru Boroi, Drept penal. Prte generală, Ed. All Beck, București, 2002;
Gheorghe Nistoreanu, Alexandru Boroi, Drept penal. Parte specială, ed. a 3-a, Ed. All Beck, 2003;
Horia Diaconescu, Structura juridică și conținutul constitutiv al infracțiunii de viol ca urmare a modificării prevederilor art. 197 din Codul penal prin Legea nr.197/2000. în Dreptul, nr. 10/2001;
I. Oancea, Tratat de Drept penal. Parte generală, Ed. All, București, 1994;
Lazăr Cârjan, Compendiu de criminalistică, Ed. Fundației România de Mâine, ed. a II-a rev. și ad., București, 2004;
M. Zolyneak, Drept penal. Parte generală, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”, Iași, vol. I, 1993;
O. Loghin, A. Filipaș, Drept penal român. Partea specială, Casa de Editură și Presă “Șansa” S.R.L., București, 1992;
Petre Buneci, Drept procesual penal. Curs universitar, Ed. Pinguin Book, București, 2004;
V. Dongoroz și colab., Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea specială, Ed. Academiei, București, 1971;
V. Papadopol, Șt. Daneș, Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii 1981-1985, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1988.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Infracțiunea DE Viol. Infractiunea DE Perversiune Sexuala. Analiza Comparativa (ID: 126051)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.