Infractiunea de Viol

Abrevieri

Titluri de periodice

Referiri la denumiri de acte normative, instanțe, hotărâri judecătorești.

Alte abrevieri

Introducere

Viața sexuală reprezintă o latură deosebit de importantă a vieții persoanei, în a cărei normală desfășurare și manifestare sunt interesați atât indivizii cât și societatea în ansamblul său. Desfășurarea normală a vieții sexuale a unei persoane presupune ca relațiile sexuale la care aceasta participă să nu-i pună in pericol viața, integritatea corporală, sănătatea fizică și psihică, libertatea și demnitatea. Pentru satisfacerea acestor interese, viața sexuală a persoanei trebuie să se desfașoare după anumite norme a căror respectare asigură apărarea unor valori morale si juridice de maximă importanță: libertatea și moralitatea vieții sexuale a persoanei.

Omul reprezintă suprema creație a lumii, ocrotirea acestuia prin norme juridice răspunzând în primul rând unui interes manifestat totdeauna în drept față de atributele persoanei cu valori general-umane. Apărarea persoanei constituie o trăsătură constantă, comună tuturor sistemelor de drept.

În sfera libertăților individuale, ca atribute esențiale ale persoanei asigurate, garantate și ocrotite prin norme juridice, se înscrie și libertatea sexuală a persoanei. Libertatea sexuală este un atribut important al personalității umane și o importantă valoare socială. Orice atingere adusă persoanei pune în pericol și chiar lezează bună desfășurare a relațiilor sociale legate de acestea.

În România, în fiecare an sunt inculpați pentru comiterea de agresiuni sexuale un număr de 1220 de persoane, număr comparabil cu cel raportat de victime și instrumentat într-o primă fază de către organele de poliție.

Statisticile ne informează asupra faptului că, pentru o femeie, riscul de a fi violată este de la 1 la 4 și că oricine poate deveni victima unui viol, indiferent că are vârsta între 1 și 90 de ani.

Motivația alegerii acestei teme a fost determinată de faptul că violul este unul dintre actele de violență cu o mare gravitate socială. Pericolul social al infracțiunii de viol apare cu atât mai evident cu cât nepedepsirea unei fapte de o asemenea gravitate pune în primejdie pentru viitor libertatea sexuală, integritatea fizică, sănătatea sau chiar viața unui număr mare de persoane.

Scopul realizării acestei lucrări îl constituie examinarea teoretico-practică a infracțiunii de viol și a particularităților de încadrare jurdică.

Lucrarea este structurată în 7 capitole și mai multe subcapitole nucleul acestei lucrări fiind reprezentat de capitolul III unde se evidențiază principalele trăsături specifice ce permit identificarea infracțiunii de viol în sfera ilicitului penal.

Capitolul I. Considerații generale privind infracțiunile contra libertății și integrității sexuale

Din toate timpurile legislațiile penale au acordat o foarte mare atenție ființei umane și ocrotirii acesteia atât în ceea ce privește existența sa fizică cât și în privința drepturilor și libertăților fundamentale. Diversitatea faptelor cu caracter penal îndreptate împotriva omului sunt numeroase, printre ele se numără și încălcarea dreptului la libertate ca un drept esențial și cu caracter absolut al persoanei.

Ca un atribut esențial al persoanei, dreptul la libertate, cu atât mai mult dreptul la libertatea sexuală, este un drept fără de care personalitatea omului nu-și poate găsi afirmarea.

Sexualitatea umană nu a putut face abstracție de evoluția impusă de societate, astfel că trăim într-o epocă în care a devenit un subiect de larg interes public fiind supusă influențelor unor factori de natură socială și culturală fiind totodată marcată și de presiunile exercitate de normele și valorile sociale. Aceasta are din cele mai vechi timpuri o formă instituționalizată, legitimată și controlată de reglementări juridice, consacrări religioase și instituții civile, ea putând reprezenta o sursă importantă de conflicte ce afectează ordinea socială.

Documentele internaționale recunosc dreptul persoanei la viață privată și implicit dreptul acesteia la viață intimă. Sfera vieții intime cuprinde și viața sexuală a persoanei, precum și acele activități care contribuie la dezvoltarea și împlinirea personalității. Totodată, integritatea fizică și morală a unei persoane cuprinde în mod cert și viața sexuală a acesteia.

Viața sexuală a persoanei reprezintă în conformitate cu deciziile Curții Europene a Drepturilor omului „un aspect intim al vieții private”, recunoscând-se dreptul fiecărei persoane de a avea o viață sexuală la alegerea sa, în conformitate cu identitatea sa profundă.

Prin hotărârile sale Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis eliminarea aspectelor injuste ale legislației penale prin reducerea intervenției statelor în sfera sexualității dar a și impus acestora unele obligații pozitive de reglementare a anumitor situații. Statele se văd obligate să-și asume nu numai rolul de cenzor al sexualității, ci și pe acela de garant al acesteia.

Problema respectării și apărării drepturilor omului s-a impus de-a lungul timpului determinând fie abrogarea sau amendarea unor dispoziții legale existente, care contraveneau exigențelor impuse, fie adoptarea unor dispoziții noi, în conformitate cu angajamentele internaționale asumate. Amintim aici, cu titlul exemplificativ, modificările și completările aduse în ultimii ani Codului penal român și celui de procedură penală, noul Cod penal, Codului civil și de procedură civilă, etc.

Dreptul penal are menirea de a asigura cadrul juridic corespunzător apărării valorilor sociale fundamentale. Între drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei fizice sunt incluse și cele care privesc libertatea sexuală, adică posibilitatea persoanei, indiferent de sex, de a hotărî singură cu privire la viața sa sexuală, fără temerea că va fi împiedicată în exercitarea ei.

Încălcarea normelor privitoare la viața sexuală prezintă pericol social, deoarece, faptele prin care se aduce atingere libertății sau moralității în acest domeniu sunt contrare intereselor întregii societăți, orice atentat la libertatea vieții sexuale sau a inviolabilității acesteia reprezentând și un atentat împotriva dreptului persoanei la integritate corporală și sănătate, onoare, iar uneori, chiar la însăși viața persoanei.

În reglementarea infracțiunilor privitoare la viața sexuală, legiuitorul român a implementat de-a lungul timpului obligațiile asumate prin Convențiile la care statul român este parte semnatară și pe cele din conținutul Directivelor emise de forurile abilitate. În acest context amintesc, printre altele, următoarele dispoziții: Declarației Universale a Drepturilor Omului; Convenției Europene a Drepturilor Omului; Pactului Internațional privitor la drepturile civile și politice; Cartea Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene; Directivei 2002/73/CE din 23 septembrie 2002 de modificare a Directivei 76/207/CEE a Consiliului privind punerea în aplicare a principiului egalității de tratament între bărbați și femei în ceea ce privește accesul la încadrarea în muncă, la formarea și la promovarea profesională, precum și condițiile de muncă; Convenției; Consiliului Europei pentru protecția copiilor împotriva exploatării sexuale și a abuzurilor sexuale, adoptată la Lanzarote la 25 octombrie 2007, semnată de România la aceeași dată.

Cu privire la cauzele violului există numeroase explicații, dintre acestea remarcându-se cele de natură psihologică și socială. Violul a fost privit ca o faptă anti-socială încă din cele mai vechi timpuri, însă primele reglementări autohtone scrise pe care le cunoaștem datează din secolul al XVII-lea, infracțiunea de viol fiind cunoscută sub numele de siluire. Din primele documente scrise reiese că era posibilă reținerea violului numai dacă era săvârșit asupra unei persoane de sex feminin. Ulterior, Codurile penale ce s-au succedat au incriminat la rândul lor infracțiunea de viol, renunțându-se însă la circumstanțierea subiectului pasiv.

Capitolul. II Generalități privind dispozițiile Codului penal în vigoare în raport cu cele din legea anterioară în legătură cu infracțiunea de viol

Codul penal din 1969, reglementa infracțiunea de viol în art.197 din Titlul II, Capitolul III, intitulat „Infracțiuni privitoare la viața sexuală”. Art. 197 are următorul cuprins: „Actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de același sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-și exprima voința se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi.

Pedeapsa este închisoarea, de la 5 la 18 de ani și interzicerea unor drepturi, dacă:

fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună;

victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului;

victima este membru al familiei;

s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrității corporale sau a sănătății.

Pedeapsa este închisoarea de la 10 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi, dacă victima nu a împlinit vârsta de 15 ani, iar dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi.

Acțiunea penală pentru fapta prevăzută în alineatul (1) se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate”.

În structura noului Cod penal infracțiunea de viol este așezată în Titlul I, Capitolul VIII, intitulat „Infracțiuni contra libertății și integrității sexuale”, în art. 218, având următorul cuprins:

(1) Raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o persoană, săvârșit prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința, sau profitând de această stare, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează orice alte acte de penetrare vaginală sau anală comise în condițiile alin. (1).

(3) Pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi atunci când:

victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului;

victima este rudă în linie directă, frate sau soră;

victima nu a împlinit vârsta de 16 ani;

fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice;

fapta a avut ca urmare vătămarea corporală;

fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună.

(4) Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 18 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(5) Acțiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. (1) și (2) se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

(6) Tentativa la infracțiunile prevăzute în alin. (1) – (3) se pedepsește.

În conformitate cu Decizia nr. II/2005 privind aplicarea dispozițiilor art. 197 alin. 1 C.pen. în vigoare, cu referire la art. 198 și 201 C.pen., a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin act sexual de orice natură, susceptibil a fi încadrat în infracțiunea de viol prevăzută de art. 197 C.pen., se înțelege orice modalitate de obținere a unei satisfacții sexuale prin folosirea sexului sau acționând asupra sexului, între persoane de sex diferit sau de același sex, prin constrângere sau profitând de imposibilitatea persoanei de a se apăra ori de a-și exprima voința.

În același timp, prin acte de perversiune sexuală, în accepțiunea prevederilor art. 201 din vechiul Cod penal, se arată că trebuie să se înțeleagă orice alte modalități de obținere a unei satisfacții sexuale decât cele care constituie act sexual.

Această rezolvare a problemei delimitării actelor sexuale de cele de perversiune sexuală corespunde numai parțial cu opțiunea legiuitorului român așa cum transpare din prevederile art. 218 și 219 din noul Cod penal. Aceasta deoarece, așa cum reiese din expunerea de motive ce însoțește codul, infracțiunea de viol a fost reglementată pornind de la ideea de act de penetrare, astfel încât în conținutul său se va include raportul sexual – în înțelesul pe care această sintagmă l-a cunoscut în mod tradițional în dreptul nostru, acela de conjuncție a organului sexual masculin cu cel feminin –, actul sexual oral și respectiv actul sexual anal, indiferent dacă în aceste ultime cazuri este vorba de un act heterosexual sau homosexual.

De asemenea, în termenii art. 218 alin. 2 din noul Cod penal, se includ în conținutul infracțiunii de viol și actele de penetrare vaginală sau anală, realizate în alte modalități, prin introducere de obiecte, degete, etc.. Astfel definit, violul acoperă toate actele de penetrare, indiferent dacă au fost comise de agresor asupra victimei sau dacă victima a fost obligată să facă acest lucru.

Infracțiunea de perversiune sexuală în accepțiunea art. 201 C.pen. în vigoare nu se mai regăsește sub aceeași denumire, ci sub cea de agresiune sexuală. În art. 219 din noul Cod penal care va fi incident în cazul altor acte de natură sexuală decât cele care realizează violul, adică acte care nu presupun penetrare sau act sexual oral (ex. acte de masturbare), săvârșite sub imperiul constrângerii sau al stărilor asimilate acesteia. În cazul în care astfel de acte sunt comise în aceeași împrejurare cu infracțiunea de viol credem că trebuie să se rețină un concurs de infracțiuni.

Criteriul de distincție între viol și agresiunea sexuală sub aspectul elementului material se regăsește și în cazul următoarelor două infracțiuni – actul sexual cu un minor și respectiv coruperea sexuală de minori. Astfel, dacă actul presupune penetrare sau act sexual oral, vom fi în prezența actului sexual cu un minor, iar dacă este vorba de orice alte acte de natură sexuală fapta se va încadra ca și corupere de minori.

Revenind la prevederile Codului penal din 1969, aducem în discuție și Decizia nr. II/2005, prin care s-a stabilit că raportul sexual cu o persoană de sex diferit, care este rudă în linie directă sau frate ori soră, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-și exprima voința, constituie atât infracțiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. 1 C.pen. și alin. 2 lit. b1 din același articol (dacă victima locuiește și gospodărește împreună cu făptuitorul), cât și infracțiunea de incest prevăzută de art. 203 C.pen., în concurs ideal.

În acest fel s-a înlăturat o lipsă de consecvență manifestată în practica judiciară în interpretarea acestor situații. Unele instanțe s-au pronunțat în sensul că fapta respectivă constituie numai infracțiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. 1 și alin. 2 lit. b1 din Codul penal, considerând că încadrarea juridică în art. 203 din același cod, privind infracțiunea de incest, este absorbită în dispoziția de agravare de la alin. 2 lit. b1 al art. 197 din Codul penal, care se referă la situația când „victima violului este membru al familiei".

Alte instanțe, dimpotrivă, s-au pronunțat în sensul că o atare faptă, săvârșită de autor asupra unui membru al familiei, cu care este rudă în linie directă sau frate ori soră, constituie atât infracțiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. 1 și alin. 2 lit. b1 din Codul penal, cât și infracțiunea de incest prevăzută de art. 203 din același cod, în concurs ideal.

Soluția nu mai este utilă pentru reglementarea din noul Cod penal, deoarece art. 377 al acestuia definește incestul ca infracțiune contra familiei constând în „raportul sexual consimțit, săvârșit între rude în linie directă sau între frați și surori”. Cum infracțiunea de viol este comisă în lipsa consimțământului sau profitându-se de imposibilitatea victimei de a-și exprima voința, este exclus un eventual concurs între viol și incest în reglementarea noului Cod penal.

În consecință, relația de „rudă în linie directă, frate sau soră” va avea relevanță numai sub aspectul reținerii unor forme agravate ale infracțiunilor de viol, agresiune sexuală sau act sexual cu un minor, după caz.

Nu aceeași va fi soluția în cazul în care se comite un act sexual care constă într-un raport sexual în condițiile art. 220 din noul Cod penal care definește actul sexual cu un minor. În această situație raportul sexual, spre deosebire de cazul violului, este unul consimțit. Este adevărat că este vorba despre un consimțământ afectat de vârsta victimei, dar considerăm că sub incidența noului Cod penal trebuie să se rețină în concurs actul sexual cu un minor , art. 220 și incestul, art. 377, deoarece acest din urmă text nu face nicio distincție.

Mai mult decât atât, actul sexual cu un minor trebuie reținut în varianta agravată prevăzută de art. 220 alin. 4 lit. a din noul Cod penal (minorul este rudă în linie directă, frate sau soră). în interesul legii s-au dus completări celor deja stabilite pe aceeași cale. În opinia instanței, raportul sexual săvârșit în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, atunci când victima este membru al familiei, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-și exprima voința, atât înainte, cât și după ce aceasta a împlinit 15 ani, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de viol prevăzute de art. 197 alin. 1 raportat la alin. 2 lit. b1 – membru de familie și alin. 3 teza I – victima nu a împlinit 15 ani, în formă continuată – art. 41 alin. 2 C.pen..

Această infracțiune se reține în concurs cu cea de incest prevăzută de art. 203 C.pen., tot în formă continuată. Și această soluție își va pierde utilitatea, întrucât noul Cod penal nu mai enumeră între împrejurările ce constituie circumstanțe agravante legale pe aceea care vizează comiterea faptei „prin violențe asupra membrilor familiei” așa cum face art. 75 alin. 1 lit. b, teza a II – a din Codul penal din 1969, motiv pentru care comiterea sa în aceste împrejurări nu poate face decât ca încadrarea faptei să fie raportată la circumstanțele agravante speciale specifice fiecăreia intre infracțiunile definite în partea specială a noului Cod penal.

Raportându-ne din nou la Codul penal din 1969, apare ca fiind interesantă situația în care prin aceeași acțiune se realizează atât conținutul infracțiunii de act sexual cu un minor – art. 198 alin (2) C.pen., cât și cel al infracțiunii de seducție prevăzută de art. 199 C.pen.

Se poate, în concret, ca un profesor să determine pe una dintre elevele sale, în vârstă de 17 ani să întrețină raporturi sexuale cu el prin folosirea de promisiuni de căsătorie. Actul sexual cu un minor, în varianta relevantă pentru încadrarea faptei descrisă anterior, constă în actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de același sex între 15-18 ani, dacă este săvârșită de tutore sau curator ori de către supraveghetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau educator, folosindu-se de calitatea sa, ori dacă făptuitorul a abuzat de încrederea victimei sau de autoritatea ori influența sa asupra acesteia.

Grupa infracțiunilor privitoare la viața sexuală din noul Cod penal prezintă multe puncte de asemănare cu subdiviziunea corespondentă din Codul penal francez.

În legea franceză, în secțiune distinctă integrată în categoria infracțiunilor îndreptate împotriva „integrității fizice sau psihologice a persoanei” sunt definite faptele de „agresiune sexuală”. Art. 222-23 din această secțiune prevede că „orice act de penetrare sexuală, indiferent de natura sa, săvârșit împotriva unei alte persoane surprindere, reprezintă viol.” În variantă de bază, violul se pedepsește cu închisoare de cincisprezece ani.

În completare, art. 222-27 din Codul penal francez incriminează „agresiunile sexuale, altele decât violul”, care se pedepsesc cu închisoare de cinci ani și o amendă de 75000 €.

Aceeași este soluția și în Noul cod penal. În variantele de bază, art. 218 din noul Cod penal, definește ca viol „raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o persoană, săvârșit prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința sau profitând de această stare” – alin. (1), punând pe același nivel de gravitate abstractă „orice alte acte de penetrare vaginală sau anală comise în condițiile alin.(1)”.

Analizând dispozițiile din cele două coduri observăm că noul Cod penal reglementează infracțiunea de viol prin prisma actelor de penetrare, înlocuind noțiunea de „act sexual, de orice natură” cu aceea privind „raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o persoană”. Remarcăm, totodată, introducerea alin. 2, care prevede sancționarea oricăror alte acte de penetrare vaginală sau anală comise în condițiile alin. 1. Astfel, definiția violului este mai clară, nelăsând loc de interpretări.

Pentru ca raportul sexual, actul sexual oral sau anal să întregească conținutul infracțiunii de viol, este necesar, în noua reglementare, să aibă loc „prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința sau profitând de această stare”, spre deosebire de actualul cod, unde actul sexual, de orice natură, trebuie să aibă loc prin „constrângere sau profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-și exprima voința”. Și de această dată, legiuitorul a ales varianta unei exprimări mai clare, concise, de natură să conducă la o practică unitară.

Din definiția dată de legiuitor deducem că poate fi subiect activ al infracțiunii de viol, în noua reglementare, orice persoană fizică care are capacitatea de a răspunde penal. Textul art. 218 precizează că raportul sexual, actul sexual oral sau anal, orice alte acte de penetrare pot avea loc cu o „persoană”, legiuitorul renunțând, astfel, la formularea din actualul cod, unde se precizează că, actul sexual, de orice natură, poate avea loc cu „o persoană de sex diferit sau de același sex”.

Atunci când infracțiunea se realizează prin raport sexual, dat fiind înțelesul acestuia, subiecții (activ și pasiv) trebuie să fie de sex diferit. Calitatea de rudă în linie directă, frate sau soră, de persoană care se ocupă de îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul victimei atrage agravarea infracțiunii.

Participația la infracțiunea de viol este posibilă în toate formele sale. Subiect pasiv al infracțiunii poate fi, la rândul său, orice persoană, indiferent de sex, cu precizarea că, în cazul formelor agravate, prevăzute în alin. 3, lit. a, b, c, acesta este calificat.

Astfel, victima trebuie să se afle în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul infractorului, sau să aibă calitatea de rudă apropiată, de frate sau soră a acestuia. În cazul prevăzut la alin. 3 lit. c, victima trebuie să fie un minor care nu a împlinit vârsta de 16 ani, legiuitorul ridicând astfel, limita de vârstă față de cea de 15 ani, prevăzută în art. 197 alin. 3 din actualul Cod.

Elementul material al infracțiunii de viol se realizează, în noua reglementare, așa cum am văzut, prin următoarele acțiuni: raport sexual, act sexual anal, act sexual oral, orice alte acte de penetrare vaginală sau anală.

Expresia „raport sexual” s-a regăsit în definiția infracțiunii de viol și anterior modificării dispozițiilor art. 197 din vechiul Cod penal prin Legea 197/2000 de modificare și completare a unor dispoziții din Codul penal. Raportul sexual, ca element material al infracțiunii de viol, este definit, în doctrina dreptului penal, ca fiind conjuncția dintre organul sexual bărbătesc și cel femeiesc, „un act biologic pe baza căruia are loc procreația”. Astfel, el presupune conjuncția sexelor, în care organul sexual bărbătesc penetrează, pătrunde în organul sexual al femeii.

Expresia „raport sexual” este, deci, limitată la relațiile sexuale „normale” dintre persoanele de sex diferit.

Atât actul sexual oral cât și cel anal se pot realiza, fie între persoane de același sex fie între persoane de sex diferit.

Prin expresia „orice alte acte de penetrare vaginală sau anală” legiuitorul a dorit să cuprindă și alte acte de penetrare decât raportul sexual, sexul anal și cel oral. Pot constitui astfel de acte, cele prin care se realizează penetrarea cu diverse obiecte sau cu alte părți ale corpului decât organul sexual.

Credem că intră în această categorie și alte situații care au fost identificate și soluționate în practica altor state (de exemplu, în Franța, s-a considerat că îndeplinește condițiile violului situația în care soțul și-a constrâns soția să întrețină un act sexual cu un câine). Raportul sexual oral sau anal, precum și orice alte acte de penetrare vaginală sau anală trebuiesc realizate prin constrângerea victimei, punerea ei în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința sau profitând de această stare.

Săvârșirea infracțiunii de viol, prin constrângerea victimei, este specifică ambelor coduri penale. Însă, dacă în actuala reglementare se prevede doar posibilitatea profitării de imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-și exprima voința, în noul Cod se prevede expres și situația în care făptuitorul pune victima în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința, situație de care poate profita ulterior. Infracțiunea de viol poate fi săvârșită numai cu intenție directă. În cazul agravatelor prevăzute în alin. 3 lit. e și alin. 4, fapta este comisă cu praeterintenție.

În ceea ce privește tentativa la infracțiunea de viol, ca o noutate, în noul Cod se prevede, în art. 218 alin. 6, că se pedepsește la infracțiunile prevăzute în alin. 1-3, ceea ce înseamnă că ea nu va mai fi pedepsită în cazul în care fapta a avut ca urmare moartea victimei. Credem că legiuitorul a dorit, în acest fel, rezolvarea uneia din problemele controversate legate de posibilitatea existenței tentativei la infracțiunile praeterintenționate. Rămâne, însă, nesoluționată, problema tentativei în cazul în care fapta are ca urmare vătămarea corporală.

Cu privire la formele agravate, se pot observa modificări substanțiale ale acestora, sub aspectul redefinirii unora dintre ele sau introducerii unora noi.

S-au păstrat în noul Cod agravantele referitoare la săvârșirea faptei de două sau mai multe persoane împreună (lit. f, alin 3) și cea privitoare la situația în care victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului (lit. a, alin. 3).

A fost introdusă o nouă agravată: „fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice” (alin. 3 lit. d). Aceasta se regăsește, în actualul Cod, ca agravantă în cazul infracțiunilor de act sexual cu un minor, perversiune și corupție sexuală. Credem că, în acest context, era necesară introducerea ei și în cazul infracțiunii de viol, deoarece nu vedem de ce este mai grav să comiți, de exemplu, infracțiunea de perversiune sexuală în scopul producerii de materiale pornografice, decât s-o comiți pe cea de viol, în același scop.

Caracterul grav al acestei împrejurări derivă tocmai din poziția subiectivă a infractorului, care acționează cu un scop meschin, anume acela al producerii de materiale pornografice. Pentru existența infracțiunii, în această formă, este necesar și suficient să se constate prezența scopului urmărit de infractor în momentul comiterii infracțiunii de viol, fără a fi necesar ca acesta (scopul) să fie realizat efectiv, și fără să conteze destinația sau folosința respectivelor materiale.

În ceea ce privește restul agravatelor din vechiul Cod, ele se regăsesc și în noul Cod, dar au fost reformulate de către legiuitor. Astfel, agravata prevăzută în art. 197 alin 2 lit. b1 „victima este membru al familiei” a fost înlocuită, în noul Cod, cu dispozițiile din art. 218 alin. 3 lit. b: „victima este rudă în linie directă, frate sau soră”.

Înlocuirea expresiei „membru de familie” este în măsură să rezolve problemele ivite în teorie și practică. Totodată, din noua formulare, rezultă, fără dubiu, că incestul este absorbit în infracțiunea de viol, săvârșit asupra unei rude în linie directă, frate sau soră, eliminându-se controversele din actuala reglementare, cu privire la existența concursului între viol și incest, controverse ce au necesitat clarificări din partea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prima parte a alin 3 al art. 197 din vechiul Cod penal, care prevede faptul că „pedeapsa este închisoarea de la 10 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi, dacă victima nu a împlinit vârsta de 15 ani” a fost înlocuită cu lit. c alin 3 art. 218 din noul Cod penal, având următorul cuprins: „victima nu a împlinit vârsta de 16 ani”. Agravanta prevăzută la lit. c din vechiul Cod, „s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrității corporale sau a sănătății” a fost înlocuită în cuprinsul noului Cod cu „fapta a avut ca urmare vătămarea corporală” (art. 218,alin. 3, lit. e).

Această agravată se va reține atunci când, în urma constrângerii, a punerii în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința în vederea realizării raportului sexual, actului sexual oral sau anal ori orice alte acte de penetrare vaginală sau anală, victima suferă una din urmările prevăzute în art.

194, alin. 1 din noul Cod penal.

De asemenea, a fost modificat și cuprinsul agravatei reglementate în alin. 3, partea finală, a art. 197 din vechiul Cod, care spune că, „dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi”.

În cuprinsul art. 218 alin. 4, agravata are următorul cuprins: „Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 18 ani și interzicerea exercitării unor drepturi”, renunțându-se, așadar, la agravarea infracțiunii atunci când, în urma comiterii violului, are loc sinuciderea victimei.

Alte modificării aduse infracțiunii de viol privesc limitele de pedeapsă, care au fost reduse, în cazul formelor agravate de la alin.3 lit. a – f, „de la 5 la 18 ani” cât prevede vechiul Cod, la „de la 5 la 12 ani”. Limitele pedepsei cu închisoarea au fost reduse și în cazul în care fapta are ca urmare moartea victimei, de la „15 la 25 ani” cât prevede art. 197, la „de la 7 la 18 ani” cât prevede art. 218 din noul Cod penal.

Limitele pedepsei cu închisoarea au fost menținute în cazul formei simple a infracțiunii (de la 3 la 10 ani). Aspectele procesuale privitoare la viol nu au suferit modificări, acțiunea penală pentru forma simplă (art. 218, alin. 1 și 2 noul Cod penal) punându-se în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Capitolul. III Elemente preexistente

Violul este definit ca fiind fapta unui bărbat de a purta un raport sexual cu o altă persoană de sex feminin, fără consimțământul acesteia, adică prin constrângere sau profitând de imposibilitatea victimei de a-și exprima voința sau de se apăra.

În ceea ce privește noțiunea de raport sexual, prin lege nu se dă o definiție a acestuia.

În literatura juridică de specialitate se consideră că raportul sexual este acea conjuncție (copulare) a organelor de sex masculin și feminin, sau cu alte cuvinte actul de pătrundere (intromisiune) al organului procreator al bărbatului în organul corespondent al femeii.

Raportul sexual presupune un act fiziologic și nu simpla apropiere sau atingere a organelor sexuale.

Într-un asemenea caz și în ipoteza în care victima este minoră, fapta constituie infracțiunea de corupție sexuală.

Pentru realizarea infracțiunii de viol este lipsit de relevanță dacă s-a ajuns sau nu la crearea condițiilor necesare procreării, adică dacă actul sexual a fost finalizat.

Folosirea constrângerii fizice împotriva unei femei, silirea acesteia sau amenințarea împotriva acesteia, în scopul de a-i înfrânge împotrivirea la un raport sexual neconsimțit de către această (constrângere explicită), ori abuzarea față de imposibilitatea în care se găsea o femeie de a-și manifesta voința sau de a se apăra, pentru a avea raport sexual cu aceasta (constrângere implicită), aceasta fiind ceea ce caracterizează în esență infracțiunea de viol.

Așa cum rezultă și din art. 218 alin. 1 C. pen., ideea de nesocotire, de violare a libertății sexuale a unei persoane, prin constrângerea ei la un raport sexual, punerea în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința, sau profitând de această stare stă la baza incriminării faptei de viol.

Așadar, în cazul infracțiunii de viol constrângerea poate fi explicită sau implicită.

Constrângerea explicită (manifestă) se poate realiza, pe de o parte, prin exercitarea unor acte violente asupra victimei – lovire, maltratare etc.-, iar pe de altă parte prin folosirea de către autor a forței fizice până la înfrângerea rezistenței (opunerii) de către femeia agresată.

Din acest ultim punct de vedere doctrina medico-legală a apreciat că o femeie adultă, în deplinătatea facultăților fizice, nu poate fi violată de către un singur bărbat, fiind capabilă de a se apăra și de a opune rezistență, putându-se ajuta și de mișcările bazinului.

Constrângerea se poate realiza, pe de o altă parte, prin amenințări adresate fie victimei, fie unor persoane față de care aceasta nutrește sentimente puternice de afecțiuni ori de recunoștință.

Pentru că infracțiunea de viol să fie realizată, constrângerea explicită (manifestă) trebuie să preceadă ori să fie concomitentă actului sexual.

Exercitarea unor acte de violență, fizică sau psihică, în posterioritatea raportului sexual, este de natură a-l scoate pe acesta de sub imperiul constrângerii – deci fapta nu va constitui infracțiunea de viol -, în vreme ce actele respective urmează a fi tratate prin prisma uneia dintre prevederile care incriminează astfel de manifestări.

S-a mai considerat că victima nu este obligată să opună rezistență presiunilor fizice ori psihice exercitate de autor, și nici să continue rezistența – în ipoteza că realizează zădărnicia acesteia -, suficient fiind a-și exprima, verbal sau prin maniera comportamentală, refuzul de a participa la actul sexual.

În literatura de specialitate s-a mai exprimat și opinia potrivit căreia constrângerea soției de a întreține un raport sexual de către soț nu constituie infracțiunea de viol, aducându-se ca motivare că instituția căsătoriei restrânge femeii dreptul la libertate sexuală.

De asemenea s-a mai susținut că în ipoteza săvârșirii unui viol de către soț asupra soției, prin constrângere fizică, este posibilă antrenarea răspunderii penale a acestuia, dar numai prin prisma prevederilor legale care incriminează faptele de lovire sau vătămare corporală ori a sănătății, întrucât, căsătoria nu restrânge și dreptul femeii la inviolabilitatea persoanei.

De exemplu, într-o opinie s-au susținut următoarele:

“Nu săvârșește o asemenea faptă bărbatul care ar comite o asemenea faptă asupra soției sale.

Existența căsătoriei presupune consimțământul femeii la raporturi sexuale cu soțul ei, iar dacă acest consimțământ nu mai este reținut, ea poate pune capăt vieții conjugale prin desfacerea căsătoriei pe cale divorțului”.

De asemenea, s-a mai arătat că:

“Ocrotirea libertății sexuale a femeii căsătorite are loc deci ținându-se seama de acest consimțământ care exclude noțiunea de viol, în ceea ce privește pe soțul ei.

Aceasta nu înseamnă, bineînțeles, că bărbatul căsătorit ar avea dreptul de a recurge la acte de constrângere față de soția sa atunci când aceasta se opune raportului sexual.

Dimpotrivă, soția are dreptul de a se opune acestor raporturi, pentru că libertatea ei sexuală, ca și libertatea persoanei în general, este inalienabilă prin căsătorie sau prin orice altă cale.

De aceea, soțul care va folosi în acest scop, acte de violență asupra soției sale va fi răspunzător penal atunci când fapta se va întregi conținutului vreunei infracțiuni contra persoanei.

Ceea ce constituie infracțiune, în acest caz, nu este încălcarea libertății femeii de a consimți la raport sexual, ci actele de constrângere folosite în acest scop, care au determinat o vătămare a sănătății sau integrității corporale ori moartea sau sinuciderea victimei”.

Teoria non-violului în raporturile intraconjugale, chiar și în situația în care soții sunt despărțiți în fapt, apare de înțeles în concepția celor care au elaborat Codul penal anterior, concepție în conformitate cu care, raportul sexual prin siluire se pedepsește doar când acesta era realizat extraconjugal, aducându-se ca argument că:

“Raportul sexual (în ceea ce privește femeia) este o dorință conjugală, a cărei îndeplinire soțul o poate obține chiar cu constrângere și fiindcă prin căsătorie soția și-a dat consimțământul la această îndatorire pe toată durata căsătoriei”.

Mai greu de înțeles este preluarea și susținerea acestei teorii de către juriștii moderni.

În susținerea opiniei care nu s-a alăturat acesteia din urmă amintite, s-au adus următoarele patru considerente:

Constituția României, în art. 16, prevede, printre drepturile fundamentale ale cetățeanului, dreptul la egalitate în fața legii ”… fără privilegii și fără discriminări”, iar art. 4 arată că egalitatea între cetățeni este realizată fără deosebiri, între altele, pe criteriul sexual.

Statuarea unui asemenea drept care s-ar putea numi fără nici o ezitare ca drept fundamental fanion în sistemul constituțional face imposibilă acreditarea teoriei că doar femeia are “datorință legală” de a întreține raporturi sexuale exclusiv și oricând cu soțul și că numai ei îi este restrânsă libertatea sexuală prin căsătorie, în vreme ce “egalul” partener de căsătorie este abstras “datorinței” și deci restricționării libertății sexuale.

Tot Constituția României, prin art. 49, introduce un principiu sever cu privire la restrângerea exercițiului drepturilor sau libertăților cetățenești, principiu care interzice limitarea acestora altfel decât prin lege.

În sfârșit, apare de ordinul ilogismului juridic restrângerea, prin efectul căsătoriei, doar a dreptului femeii la libertatea vieții sexuale, în vreme ce toate celelalte drepturi fundamentale își păstrează integralitatea, iar încălcarea lor de către soț constituie infracțiuni – inviolabilitatea persoanei, a corespondenței, a proprietății (furtul între soți) etc.

Marșarea pe o asemenea interpretare obligă însă și la recunoașterea situației, evident absurdă, că o dată cu restrângerea libertății sexuale a femeii, instituția căsătoriei conferă bărbatului, în mod corespunzător, un drept absolut de proprietate sexuală asupra soției.

Un ultim argument care a fost dedus din interpretarea riguroasă a textului incriminator, este acela că legiuitorul nu a distins – în ce privește subiectul activ – între bărbatul căsătorit și bărbatul necăsătorit – după cum nu a făcut distincție între persoana de sex feminin căsătorită și ceea necăsătorită – ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Nu este poate lipsit de interes a menționa că un asemenea tratament penal este aplicat în unele state europene.

De exemplu, în concepția legiuitorului francez violul poate fi comis de “oricine” asupra “oricui”, acest mod de redactare a textului putând permite și sancționarea violului comis de soț asupra soției.

Constrângerea implicită se realizează de autorul infracțiunii prin profitarea (abuzarea) de situația în care se află victima, situație care o pune în imposibilitatea de a se apăra împotriva agresiunii sexuale ori de a-și exprima voința ei în legătură cu raportul sexual tentat de făptuitor.

În ceea ce privește persoanele de sex feminin aflate în imposibilitatea de a-și exprima voința, acestea fac parte din categoria celor imature sau șenile, a celor suferinde de diferite afecțiuni psihice, ori se află în situații care le fac incapabile din acest punct de vedere – consecința unei intoxicații cu alcool, stupefiante ori alte substanțe, somnul hipnotic, leșinul etc.

Esențial pentru realizarea infracțiunii de viol în această modalitate este ca autorul să fi cunoscut, anterior săvârșirii faptei, starea de incapacitate a victimei de a se opune raportului sexual ori de a nu-și putea manifesta voința.

Includerea în noțiunea de viol nu numai a constrângerii explicite asupra unei persoane, dar și a faptului de profita de imposibilitatea acesteia de a-și exprima voința sau de a se apăra, ceea ce constituie o constrângere implicită, corespunde întrutotul ideii de încălcare a libertății sexuale, caracteristică infracțiunii de viol.

Însuși faptul de a profita de starea de neputință a victimei presupune lipsa consimțământului acesteia la raport sexual și implică nesocotirea consimțământului, așa încât este firesc și logic ca acest fapt să fie asimilat constrângerii.

A.Obiectul juridic special

Obiectul juridic al infracțiunii îl constituie relațiile sociale privitoare la viața sexuală a persoanei, legea penală ocrotind prin incriminarea infracțiunii de viol, libertatea acestor relații la adăpost de orice constrângere.

Libertatea și inviolabilitatea vieții sexuale în general și a persoanei sunt, în esența lor, aspecte ale libertății individuale și își găsesc expresia în dreptul inalienabil al persoanei de a dispune în mod liber de corpul său în relațiile sexuale, în limitele stabilite de normele dreptului și ale moralei.

Realizarea acestui drept presupune existența unor relații sociale de respect necondiționat față de aceste atribute esențiale ale persoanei.

Dar, constrângerea persoanei la raport sexual, act sexual anal sau oral aduce atingere tocmai acestor relații sociale și, implicit valorilor sociale la care se referă aceste relații, adică libertății și inviolabilității sexuale a persoanei.

Așadar, obiectul juridic special al infracțiunii de viol îl constituie relațiile sociale privind libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanei, relații și valori care sunt amenințate sau prin constrângerea acestei persoane la un raport sexual.

Analiza obiectului juridic special evidențiază atât obiectul ocrotirii penale, cât și răul social împotriva căruia se reacționează prin incriminarea și sancționarea faptei care îl generează.

În același timp, prin incriminarea faptei de viol își găsesc ocrotire și alte relații sociale privitoare la alte valori legate de persoana umană, relații și valori care ar putea fi lezate prin săvârșirea faptei caracteristice infracțiunii de viol.

Inviolabilitatea sexuală a persoanei este inseparabilă de inviolabilitatea fizică, astfel încât atingerea adusă inviolabilității sexuale, prin folosirea constrângerii, poate cauza o vătămare a integrității corporale sau a sănătății victimei, ori chiar moartea acesteia.

Într-o asemenea situație relațiile sociale privind integritatea corporală, sănătatea sau viața persoanei, victimă a faptei de viol, constituie obiectul juridic secundar al infracțiunii de viol, ocrotirea lor realizându-se, în acest caz paralel cu ocrotirea libertății și inviolabilității sexuale.

Nu în ultimul rând este necesar a preciza că, în afară de relațiile sociale referitoare la libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanei, acțiunile specifice acestei infracțiuni afectează, de regulă și alte relații sociale cum sunt cele privind dreptul la viață, la integritate fizică și psihică, la libertatea de mișcare.

Deci, din toate acestea am putea concluziona că obiectul juridic al infracțiunii de viol este foarte complex, fiind alcătuit dintr-un fascicul de relații sociale ce privesc individul.

B. Obiectul material

Valorile etico-sociale cărora li se aduce vătămare prin săvârșirea infracțiunii de viol fiind inseparabile de însuși corpul persoanei, acesta se va găsi în mod inevitabil atins prin manifestarea fizică ce constituie latura obiectivă, materială a infracțiunii de viol.

Atât constrângerea, cât și raportul sexual se exercită asupra corpului persoanei care devine, din acest motiv, obiectul material al infracțiunii de viol.

Atingerea adusă corpului persoanei constituie expresia materială a atingerii adusă libertății și inviolabilității sexuale a acesteia, ca valori etico-sociale ocrotite prin incriminarea faptei de viol.

Numai corpul persoanei în viață poate constitui obiectul material al infracțiunii de viol.

Raportul sexual practicat asupra cadavrului unei persoane nu vă constituii infracțiunea de viol, ci infracțiunea de profanare a unui cadavru (art. 383 C. pen. ).

Dacă un asemenea raport sexual ar fi săvârșit asupra victimei, după ce aceasta încetase din viață, fie ca urmare a constrângerii la care a fost supusă prin săvârșirea sau încercarea de săvârșire a violului, fie ca urmare a suprimării ei de către infractorul care voia să ascundă infracțiunea sau să împiedice descoperirea sau prinderea sa, infracțiunea de profanare a cadavrului va exista în concurs real fie numai cu infracțiunea de viol calificat care a avut ca urmare moartea victimei, fie cu tentativa de viol și cu infracțiunea de omor calificat sau, dacă este cazul, de omor deosebit de grav.

C.Subiecții infracțiunii

c1. Subiectul activ

Întrucât violul presupune existența unui raport sexual cu o persoană indiferent de sex, subiect activ nemijlocit, adică autor al acestei infracțiuni, poate fi orice persoană fizică care săvârșește infracțiunea (care poate fi o persoană atât de sex masculin cât și de sex feminin) în calitate de autor, instigator sau complice

Este deci posibilă participația sub forma instigării sau a complicității, acești participanți putând fi bărbați sau femei.

O femeie poate săvârși, ca autor, infracțiunea de viol, dar poate fi si instigator sau complice la săvârșirea acestei infracțiuni atunci când a adus o astfel de contribuție prin instigarea unui sau unor bărbați la săvârșirea infracțiunii de viol, sau prin săvârșirea unor acte de complicitate, inclusiv acte de constrângere asupra victimei.

Faptul că nu mai există o condiție cerută în mod implicit de dispozițiile legale, pentru autorul infracțiunii de viol, anume ca el să fie un bărbat, face ca infracțiunea de viol să aibă, în ceea ce privește autorul faptei, un cadru larg de subiecți, atât bărbați cât și femei.

Legea nu cere vreo calitate pentru autor (subiectul activ nemijlocit) al infracțiunii de viol.

Din împrejurarea că infracțiunea de viol implică un raport sexual a unei persoane cu o altă persoană, sau cel puțin posibilitatea unui asemenea raport, pentru ca infracțiunea să poată exista, rezultă că nu numai bărbatul care are aptitudinea fiziologică necesară săvârșirii unui raport sexual poate fi autor al infracțiunii de viol, fie că este vorba de infracțiune fapt consumat, fie că numai de tentativă.

Actele de violență, săvârșite chiar în scopul constrângerii la un raport sexual imposibil de realizat, nu pot fi calificate ca acte de viol, dar ele pot, desigur, pot întregi conținutul unei alte infracțiuni contra persoanei, în funcție de natura lor și de urmările socialmente periculoase pe care le-au cauzat prin ele însele.

Așadar, autorul infracțiunii de viol trebuie să fie înzestrat cu aptitudinea fiziologică de a realiza un raport sexual, în lipsa acestei capacități comiterea faptei nefiind, deci, posibilă, iar bărbatul din această situație, care a întreprins unele acte de violență fizică sau psihică, asupra unei persoane va răspunde numai în limitele prevederilor legale care incriminează atare fapte (amenințare, lovire, vătămare corporală etc.).

Poate fi subiect activ, autor al infracțiunii de viol, și un minor care răspunde penal.

Legea nu prevede vreo limită de vârstă de la care un minor sau până la care p persoană în vârstă ar putea fi autor al violului, pentru că o asemenea delimitare nu este cu putință, esențială fiind din acest punct de vedere, aptitudinea fiziologică pe care am amintit-o.

În ce-l privește pe minor, se va aplica în cazul acestei infracțiuni regula generală prevăzută de dispozițiile art. 113 NCP.

Pentru stabilirea răspunderii penale a minorului va trebui să se constate în primul rând aptitudinea sexuală a acestuia și numai după aceasta se va trece la examinarea problemei discernământului.

c2. Subiectul pasiv

Subiect pasiv al infracțiunii poate fi, la rândul său, orice persoană, indiferent de sex, cu precizarea că, în cazul formelor agravate, prevăzute în alin.3, lit. a, b,c, acesta este calificat. Astfel, victima trebuie să se afle în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul infractorului, sau să aibă calitatea de rudă apropiată, de frate sau soră a acestuia. În cazul prevăzut la alin. 3 lit. c, victima trebuie să fie un minor care nu a împlinit vârsta de 16 ani.

În ceea ce privește subiectul pasiv, din examinarea noțiunii de viol s-a putut constata că orice persoană poate fi subiect pasiv al infracțiunii de viol, ea fiind supusă unui raport sexual prin constrângere sau profitându-se de neputința ei de a se apăra ori de a-și exprima voința, chiar dacă cu ocazia săvârșirii infracțiunii de viol s-ar săvârși acte de violență și asupra altor persoane, bărbați sau femei, care s-ar opune la săvârșirea infracțiunii sau care ar putea stânjenii pe infractor.

În comiterea faptei, acestea nu vor fi subiecți pasivi ai infracțiunii de viol, ci ai infracțiunilor contra persoanei, ale căror victime au fost.

Așadar, se poate spune și cu privire la subiectul pasiv ceea ce s-a precizat, în mod corelativ, cu privire la subiectul activ, că infracțiunea de viol nu este o infracțiune cu subiect pasiv unic.

De asemenea, condiția cerută de lege pentru subiectul pasiv – raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o persoană – face ca infracțiunea de viol să nu aibă și în privința subiectului pasiv un cadru restrâns, limitat numai la persoane. Nu interesează vârsta acesteia, pentru existența infracțiunii.

Dacă însă persoana indiferent de sex este mai mică de 16 ani, infracțiunea îmbracă forma agravată prevăzută în art. 218 alin. 3 conform cu care: “Pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi atunci când victima nu a împlinit vârsta de 16 ani, iar dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 18 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.”.

De asemenea, nu interesează dacă victima este o persoană căsătorită, văduv/ă sau divorțat/ă, nici dacă a mai avut sau nu raporturi sexuale cu făptuitorul sau cu alte persoane.

Chiar o femeie care s-a făcut vinovată sau a fost condamnată pentru infracțiunea de prostituție poate fi subiect pasiv al infracțiunii de viol.

În situația în care subiect pasiv al violului este copilul minor al autorului și, prin consecință, aceasta se află în îngrijirea, ocrotirea și educarea lui, fapta constituie infracțiunea de viol, așa cum este prevăzută de art. 218 alin. 3 lit. a conform cu care: “Pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi atunci când victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului; iar dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 18 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.”.

D. Participația penală

În noua concepție a legiuitorului nu se mai poate susține că violul este o infracțiune cu autor unic, decât atunci când ar consta, ca și până acum, într-un raport sexual cu o persoană de sex feminin, prin constrângere explicită sau implicită.

Actuala reglementare stabilește în mod explicit că infracțiunea de viol nu este o infracțiune cu subiect calificat, putând fi săvârșită de către orice persoană de sex diferit sau de același sex cu victima.

Ca atare, bărbatul nu mai constituie subiectul unic al infracțiunii de viol și astfel, în noua reglementare, este posibil ca violul să fie săvârșit în orice formă a participației, deci și în forma coautoratului, prin combinarea raportului sexual cu relațiile homosexuale, nu numai în modalitatea instigării ori a complicității.

În noua reglementare însă, cum legiuitorul folosește sintagma „ raportul sexual, actul sexual oral sau anal” pentru a desemna atât actele sexuale firești (normale) cât și cele nefirești, este evident că infracțiunea de viol poate fi săvârșită simultan de mai mulți făptuitori; în timp ce doar unul poate avea un act sexual normal cu victima, ceilalți pot avea acte sexuale nefirești, care pot fi de inversiune sexuală și/sau de perversiune sexuală.

Sunt autori care nu împărtășesc însă această opinie. S-a arătat, astfel că actul sexual de orice natură, este un act unic care nu poate fi săvârșit de două sau mai multe persoane împreună, în calitate de coautori, iar săvârșirea concomitentă de către mai multe persoane a unor acte sexuale – heterosexuale sau homosexuale – nu determină calitatea de coautori ai acestora, fiecare dintre ei săvârșind individual, in persoana propria, ca autor, actul sexual.

În privința posibilității coautoratului la infracțiunea de viol s-au exprimat de-a lungul timpului opinii diferite în doctrina dreptului penal. Unele dintre ele nu mai sunt de actualitate în contextul actualei reglementări a violului, altele însă își păstrează actualitatea, beneficiind de argumente suplimentare.

Într-o opinie, se consideră că în cazul infracțiunii de viol coautoratul nu este posibil.

Această opinie, întemeiată în mod esențial pe reglementările anterioare, este axată pe argumentul că realizarea raportului sexual cu victima nu poate avea loc simultan de către mai multe persoane, infracțiunea de viol având, datorită acestui fapt autor unic. În consecință, dacă mai multe persoane au, succesiv, raporturi sexuale cu victima, prin constrângerea acesteia, fiecare va fi considerat autor al unei infracțiuni distincte.

Conform acestei opinii, actele celui care exercită constrângerea asupra victimei, pentru a face posibil ca autorul să realizeze raportul sexual cu aceasta reprezintă acte de complicitate, indiferent dacă sunt efectuate de un bărbat apt de a avea raport sexual, de unul inapt sau de o femeie.

În acest sens s-a pronunțat și practica judiciară. De exemplu, a fost considerată complicitate la infracțiunea de viol fapta unuia dintre inculpați de a lovi victima, determinând căderea acesteia la pământ, după care cel de-al doilea i-a astupat gura cu basca și a avut raport sexual cu ea sau fapta inculpatului de a ține victima de mâini, pentru ca un alt inculpat să aibă raport sexual cu ea.

Potrivit altei opinii, coautoratul este posibil în cazul infracțiunii de viol, putând avea calitatea de coautor orice persoană. Vor fi considerați coautori atât persoana care realizează raportul sexual cu victima, cât și orice persoană (inclusiv un bărbat inapt de a avea raport sexual sau o femeie) care săvârșește acte de constrângere sau imobilizare a victimei pentru ca un bărbat apt să realizeze raportul sexual.

Această opinie este amplu argumentată, invocându-se ca argumente de bază faptul că infracțiunea de viol este o infracțiune complexă, iar în conținutul acesteia actele de constrângere a victimei sunt acte de executare a infracțiunii, nu acte de ajutare sau înlesnire. Prin urmare, făptuitorul care constrânge victima, pentru ca un altul (apt sexual) să aibă raport sexual cu aceasta, este coautor, nu complice, indiferent de calitatea sa.

Totodată, cum actul de executare nu mai constă doar în raport sexual, ci în act sexual de orice natură, nu se mai pune problema inaptitudinii fizice.

Rezolvarea problemei coautoratului la infracțiunea de viol necesită unele clarificări de ordin teoretic privind definirea coautoratului ca formă a participației penale, condițiile necesare pentru existența acestuia, particularitățile coautoratului în cazul infracțiunilor complexe și al infracțiunilor cu subiect activ special, în așa fel încât modelul teoretic ce se degajă să fie general, riguros, repetabil și consecvent.

Legea penală nu dă o definiție a coautoratului ca formă a participației penale, ci se mărginește să definească autorul ca fiind „persoana care săvârșește în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală.” Coautoratul a fost definit de doctrina dreptului penal și cristalizat în practica judiciară prin numeroase soluții date în cele mai diverse ipoteze și privitor la diferite infracțiuni.

Se admite, în general, că prin coautorat nu se înțelege pur și simplu o pluralitate de autori care săvârșesc în mod nemijlocit și în întregime fiecare, concomitent sau succesiv, fapta prevăzută de legea penală. Firește că uneori coautoratul se poate înfățișa și astfel, dar nu în mod necesar.

Pe lângă celelalte condiții cerute pentru existența participației penale indiferent de formă (săvârșirea unei infracțiuni cu intenție și existența legăturii (coeziunii) subiective între făptuitori, coautoratul presupune o cooperare a făptuitorilor cu acte materiale de executare la realizarea acțiunii prevăzute de legea penală. Prin urmare, ceea ce distinge coautoratul față de complicitate sau instigare este natura actelor săvârșite, care în cazul coautorilor sunt acte de executare.

Nu are nici o relevanță ponderea contribuției fiecăruia dintre coautori la săvârșirea faptei, nu este vreunul coautor principal, iar altul coautor secundar și nu depinde existența coautoratului de momentul și ordinea în care a intervenit contribuția fiecăruia, ci esențial este ca laolaltă, prin reunirea contribuției tuturor să fi realizat acțiunea prevăzută de legea penală. Această cerință necesară și suficientă este valabilă fie că infracțiunea s-a consumat, fie că a rămas în faza de tentativă pedepsită de lege.

Semnificația coautoratului este identică, în sensul arătat mai sus, atât în cazul infracțiunilor unice simple (omorul, furtul, vătămarea corporală, înșelăciunea etc.), cât și al celor complexe (tâlhăria, violul etc.) sau a celor cu subiect special (delapidarea, abuzul în serviciu, tortura etc.).

Simultaneitatea săvârșirii actelor de executare de către mai mulți făptuitori nu este nicidecum o trăsătură definitorie a coautoratului și de aceea nu poate fi reținută ca o condiție strict necesară pentru această formă a participației.

Aserțiunea că violul ar fi infracțiune cu autor unic pentru că nu poate fi consumată simultan de mai multe persoane, nu este exactă. Deși afirmația că raportul sexual cu victima nu poate fi realizat simultan este corectă, concluzia la care se ajunge nu este întemeiată. Și aceasta pentru că unei afirmații adevărate i se alătură una falsă (subînțeleasă) și anume că existența coautoratului ar fi condiționată de simultaneitatea actelor de executare.

Infracțiunea de viol nu este cu autor unic deoarece poate fi realizată și prin cooperarea mai multor făptuitori cu acte de executare simultane, succesive sau întrețesute.

Violul săvârșit prin constrângerea victimei este o infracțiune complexă, absorbind în conținutul său, ca element, o acțiune (constrângerea) care constituie prin ea însăși o faptă prevăzută de legea penală (lovire sau alte violențe, vătămare corporală sau amenințare). Așa fiind, rezultă că în structura infracțiunii complexe de viol actele de constrângere fizică sau psihică a victimei formează acțiunea secundară (mijloc), alături de acțiunea principală care este actul sexual. Ca atare, nu numai actul sexual, ci și actul de constrângere este deopotrivă act de executare a infracțiunii.

Însă făptuitorul care realizează acte de executare ale unei infracțiuni este autor (sau coautor) al infracțiunii respective. Prin urmare, abstracție făcând de alte aspecte, cel care săvârșește acte constrângere a victimei pentru ca el sau altă persoană să întrețină raport sexual cu aceasta va trebui, după natura actelor săvârșite, să fie considerat autor sau coautor al infracțiunii de viol, iar nu complice.

În mod corect în literatura juridică și în practica judiciară se consideră că actele de constrângere fizică sau psihică exercitate asupra victimei de unul sau mai mulți făptuitori, pentru a avea raport sexual cu aceasta, când raportul sexual nu s-a realizat din motive independente de voința lor, constituie tentativă de viol. Tentativa constă în punerea în executare a hotărârii infracționale, iar actele de constrângere sunt acte de executare ale infracțiunii de viol. Dacă aceste acte sunt de executare se schimbă oare natura lor atunci când se realizează și acțiunea principală, adică raportul sexual? Ni se pare evident că nu. Ele rămân în continuare acte de executare care fac parte din latura obiectivă a infracțiunii consumate de viol.

În concluzie, coautoratul la infracțiunea de viol constă în realizarea de către două sau mai multe persoane împreună, concomitent sau succesiv, a acțiunilor care formează laolaltă elementul material al infracțiunii de viol.

Coautoratul se poate înfățișa în forme diverse, și cu gravitate concretă diferită, în funcție de contribuția făptuitorilor la săvârșirea infracțiunii.

Limita inferioară pentru existența coautoratului o reprezintă ipoteza când un făptuitor a realizat numai actele de constrângere iar al doilea actul sexual cu victima, limita superioară ipoteza când fiecare dintre făptuitori (doi sau mai mulți) a realizat, simultan ori succesiv, atât acte de constrângere, cât și acte sexuale cu victima.

Este posibilă însă și în acest caz participația sub forma complicității concomitente. Complicitatea concomitentă poate îmbracă forma complicității materiale (de exemplu, paza locului unde se comite violul) sau complicității morale (întărirea hotărârii infracționale a autorului, chiar prin simpla prezență alături de autor pentru a-i da curaj, darea de sfaturi autorului etc.).

Capitolul IV. Structura și conținutul juridic al infracțiunii

A. Conținutul constitutiv

a1. Latura obiectivă (elementul material, cerința esențială, urmarea imediată și legătura de cauzalitate)

Elementul material al infracțiunii de viol se realizează, în noua reglementare, așa cum am văzut, prin următoarele acțiunii: raport sexual, act sexual anal, act sexual oral, orice alte acte de penetrare vaginală sau anală.

Vătămarea inviolabilității și libertății sexuale a victimei se realizează material prin raportul sexual la care este supusă.

Textul art. 218 alin. 1 precizează că elementul material al violului constă într-un raport sexual, act sexual oral sau anal, această precizare fiind importantă pentru calificarea faptei, deoarece nu numai un act sexual normal poate constitui elementul material al infracțiunii de viol.

Codul nostru penal folosește nu doar expresia “raport sexual” în înțelesul de “relație sexuală normală” în opunere cu “relațiile sexuale între persoane de același sex” și cu “perversiunea sexuală”, care formează categoria “relațiilor sexuale nefirești sau anormale”.

Raportul sexual este caracterizat prin funcția sa fiziologică, “procreația”, care lipsește relațiilor sexuale nefirești.

Raportul sexual presupune, totodată, un act fiziologic sexual și nu simplă atingere, simplul contact al organelor sexuale între ele.

Pentru că raportul sexual cu o persoană să întregească conținutul infracțiunii de viol este necesar ca el să aibă loc fără consimțământul persoanei respective și anume să fie săvârșit prin constrângerea acelei persoane sau profitându-se de imposibilitatea ei de a-și exprima voința sau de se apăra.

Atingerea adusă libertății sexuale a persoanei decurge tocmai din împrejurarea că actul sexual se săvârșetșe împotriva voinței sale, actul nefiind socialmente periculos și nici măcar imoral prin însăși natura lui, ci prin această nesocotire a libertății victimei de a dispune de sine în relații sexuale.

Sub raportul laturii obiective, săvârșirea infracțiunii de viol cunoaște două etape, două momente succesive caracteristice.

Primul moment este acela al înfrângerii sau paralizării prin constrângere explicită a rezistenței victimei dacă violul se săvârșește prin constrângere, sau acela al profitării de starea de imposibilitate a victimei de a se apăra sau de a-și exprima voința, starea existentă sau provocată chiar de făptuitor.

Cel de-al doilea moment îl constituie însăși săvârșirea raportului sexual, actului sexual oral sau anal, săvârșire care a fost pregătită prin activitatea desfășurată în primul moment.

Cerința esențială pentru existența infracțiunii de viol se realizează, așadar, prin două modalități de înfrângere a libertății sexuale a victimei.

Cele două modalități sunt deci alternative.

Constrângerea poate fi fizică sau morală.

Constrângerea fizică constă în folosirea forței fizice asupra persoanei pentru a înfrânge rezistența fizică a acesteia și pentru a face astfel posibil raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu ea (lovirea victimei, imobilizarea brațelor și a întregului corp, legarea ei etc.).

Pentru existența infracțiunii de viol este necesar să se constate că forța fizică exercitată asupra victimei a fost suficient de intensă pentru a o constrânge la raport sexual, act sexual oral sau anal.

Intensitatea trebuie apreciată în ea însăși, dar și în durata forței care, prin acțiune prelungită, a putut slei puterea de rezistență a victimei.

Constrângerea fizică va fi apreciată întotdeauna în concret, adică ținându-se seama de condițiile în care s-a exercitat forța, ca și puterea efectivă de rezistență a victimei.

Totodată trebuie avut în vedere că victima nu este obligată să opună rezistență sau să continue rezistența atunci când, din modul în care se exercită constrângerea, din intensitatea forței coercitive ca și din alte împrejurări concrete, ar rezulta că orice rezistență a ei ar fi fost zadarnică sau că, dacă s-ar opune, ea s-ar expune pe sine sau ar expune o altă persoană unui rău tot așa de mare.

În genere rezistența victimei nu este esențială și nu prezintă importanță decât ca expresie a refuzului ei categoric de a consimți la raport sexual.

Dacă victima a fost în măsură să opună o asemenea rezistență care a făcut imposibilă săvârșirea raportului sexual, actului sexual oral sau anal, aceasta nu ridică faptei caracterul său infracțional ca tentativă de viol.

Constrângerea morală are loc prin amenințarea persoanei indiferent de sex, cu un pericol grav pentru persoana ei sau pentru altă persoană, în astfel de condiții încât să-i inspire temerea serioasă că acel pericol nu va putea fi înlăturat fără cedarea în fața amenințării.

Și constrângerea morală trebuie apreciată în raport cu împrejurările de fapt, în raport cu starea victimei și cu puterea ei de rezistență morală.

Nici în cazul constrângerii morale, victima nu este obligată să riște realizarea pericolului cu care este amenințată, dacă ea este convinsă, cu sau fără temei, de posibilitatea concretă a acestuia. esențial este, și în acest caz, ca victima să fi fost efectiv constrânsă prin amenințarea cu un pericol grav și să nu fi putut evita, fără riscuri acest pericol.

La aprecierea constrângerii se va avea în vedere, pe lângă seriozitatea amenințării, și refuzul, categoric manifestat, al victimei de a consimți sau de a lăsa să se înțeleagă că ar consimți la un raport sexual cu făptuitorul.

Atât violența fizică cât și amenințarea trebuie să se exercite sau să fie îndreptate asupra victimei sau asupra unei persoane de care victima este legată prin afecțiune puternică, în scopul de a o constrânge la un raport sexual.

Numai în aceste condiții se realizează cerința esențială pentru existența infracțiunii de viol.

Dacă constrângerea a fost săvârșită în alt scop decât săvârșirea raportului sexual cu victima, fapt confirmat de nesăvârșirea unui asemenea raport, ea nu va constitui o tentativă de viol, ci o altă infracțiune contra persoanei (loviri, amenințare, etc.).

Constrângerea poate fi exercitată de însuși autorul actului sexual, adică de autorul violului, dar ea poate fi efectuată și de un complice sau de complici ai acestuia.

Constrângerea poate fi efectuată și de o femeie sau de un bărbat lipsit de capacitatea fiziologică de a avea raport sexual.

Profitarea de imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a-și exprima voința, pentru a avea raport sexual, actul sexual oral sau anal, cu ea înseamnă folosirea conștientă a stării în care se află victima, folosire care în esență constituie o constrângere mijlocită, fiindcă a abuza de o stare care face imposibilă opunerea înseamnă a realiza în mod insidios o constrângere.

Această stare de neputință a victimei poate consta deci fie în imposibilitatea de a se apăra, fie în imposibilitatea de a-și exprima voința.

Imposibilitatea de a se apăra presupune capacitatea fizică de a opune rezistență făptuitorului care încearcă să aibă raport sexual cu ea.

Această neputință fizică a victimei se poate datora unei stări de oboseală extremă, unei stări de boală, unei poziții incomode în care a fost surprinsă etc.

Imposibilitatea de a-și exprima voința presupune o stare psihofiziologică care răpește persoanei ,indiferent de sex, posibilitatea de a-și da seama de ceea ce se petrece cu ea sau de a-și manifesta voința.

Această stare este însoțită, de regulă, de incapacitatea fizică de a opune rezistență (de exemplu în cazul unei stări de intoxicație cu alcool sau cu alte substanțe, în cazul somnului hipnotic, al unei stări de leșin, al unui somn adânc după o mare oboseală etc.), dar ea poate coexista cu capacitatea de autoapărare (de exemplu cazul alienației mintale, al demenței sau a altor stări schizofrenice etc.)

Starea de imposibilitate a victimei de a se apăra sau de a-și exprima voința poate fi uneori provocată de făptuitor sau de un complice al acestuia (de exemplu prin intoxicație alcoolică, prin narcotizare sau prin somn hipnotic).

În toate cazurile însă, esențial pentru existența infracțiunii este faptul că autorul a profitat de starea în care se găsea sau în care fusese adusă persoana, pentru a avea raport sexual, act sexual oral sau anal cu el/ea.

Săvârșirea raportului sexual, actului sexual oral sau anal, care constituie elementul material al infracțiunii de viol are ca urmare imediată o stare de fapt contrară aceleia care ar fi rezultat din desfășurarea normală a relațiilor sociale privind libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanelor, indiferent de sex.

Această stare constituie o vătămare efectivă a libertății și inviolabilității sexuale a persoanei ca și a relațiilor sociale privitoare la aceste valori81.

În afară de starea de fapt care constituie urmarea imediată (tipică), infracțiunea poate avea uneori și anumite consecințe materiale, de exemplu vreo atingere adusă obiectului material al infracțiunii care este corpul victimei: vătămarea gravă a integrității corporale sau a sănătății, o ilegitimă graviditate, o contaminare venerică și chiar moartea sau sinuciderea victimei.

Producerea unui anumit rezultat nu constituie însă o cerință obligatorie pentru existența infracțiunii de viol, dar ea determină, potrivit dispozițiilor legale, o formă agravată a infracțiunii.

Existența legăturii de cauzalitate între fapta care constituie elementul material al violului și urmarea imediată este dovedită prin însăși stabilirea faptei.

Când însă s-a produs și un rezultat, pentru reținerea acestuia în sarcina făptuitorului este necesar să se stabilească existența legăturii de cauzalitate între fapta care constituie elementul, material al infracțiunii și rezultatul produs.

Ca urmare imediată a folosirii mijloacelor de mai sus trebuie să se producă o încălcare a libertății și inviolabilității sexuale a persoanei.

Între acțiunea inculpatului și urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate,care va fi demonstrată în fiecare caz în parte.

          Infracțiunea de viol absoarbe în conținutul său, în mod natural, lipsirea de libertate în mod ilegal prevăzută la art. 205 NCP, necesară realizării actului sexual prin constrângere. Dacă după consumarea violului victima este reținută în continuare, atunci infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal va intra în concurs cu infracțiunea de viol

a2. Latura subiectivă

Atitudinea psihică a făptuitorului, în cazul infracțiunii de viol, se caracterizează prin existența vinovăției sub forma intenției directe.

Aceasta implică cunoașterea de către făptuitor a împrejurării că raportul sexual pe care-l săvârșește are loc împotriva voinței unei persoanei indiferent de sex.

Intenția rezultă ex re atât în cazul în care făptuitorul a folosit constrângerea fizică sau morală pentru a înfrânge rezistența victimei, cât și atunci când a profitat de starea de imposibilitate de a se apăra sau de a-și exprima voința, în care se găsea victima.

Violul presupune existența unui scop – anume acela de a de a avea raport sexual, act sexual oral sau anal cu victima – și de aceea autorul acționează cu intenție calificată.

Intenția trebuie să existe în momentul constrângerii; dacă intenția de a avea raport sexual, act sexual oral sau anal, cu victima a apărut în mintea autorului ulterior și fără o legătură cu violențele aplicate mai înainte, va exista concurs de infracțiuni între infracțiunea de viol și cea de lovire ori vătămare corporală, în afară de cazul când violențele anterioare aplicate victimei i-au produs acesteia o stare de neputință de a se apăra de care făptuitorul a profitat.

Capitolul. V. Forme, modalități, sancțiuni

A.Forme

a1. Actele de pregătire

Infracțiunea de viol este susceptibilă de săvârșire în forma actelor pregătitoare care pot   consta în culegerea de informații asupra programului victimei ori al persoanelor din anturajul său, în atragerea victimei într-un loc izolat, în procurarea sau pregătirea unor băuturi sau substanțe în vederea îmbătării sau narcotiza victima și de a o aduce în starea de imposibilitate de a se împotrivi la un act sexual cu înfăptuitorul etc.

Actele pregătitoare la infracțiunea e viol nu sunt incriminate ca atare dar ele pot constitui acte de complicitate la această infracțiune atunci când sunt săvârșite de o altă persoană în înțelegere cu autorul și când acesta din urmă a trecut la executarea faptei.

a2. Tentativa

Tentativa la infracțiunea de viol este pedepsită prin lege (art. 218,alin. 6 C Pen). Infracțiunea există în această formă în primul rând, atunci când făptuitorul a folosit violența sau amenințări împotriva persoanei pentru a o constrânge la act sexual, dar datorită unor împrejurări independente de voința sa, nu a putut realiza acest act.

Există tentativă la infracțiunea de viol, în al doilea rând, atunci când făptuitorul pune victimă în neputința de a se apăra sau de a-și exprima voința sa, pentru a avea cu ea act sexual, act pe care nu-l poate realiza, datorită unor împrejurări independente de voința sa, precum și atunci când victima aflându-se într-o astfel de stare, făptuitorul încearcă să profite de aceasta pentru realizarea actului sexual, act care și de dată aceasta nu are loc.

Actele prin care făptuitorul aduce victimă în imposibilitatea de a se apăra ori de a-și exprima voința în vederea săvârșirii violului sunt tot acte de tentativă, dacă actul sexual nu s-a consumat.

În cazul constrângerii fizice vor constitui acte de tentativă de viol: imobilizarea brațelor, legarea acestuia, ruperea hainelor, trântirea la pământ etc, adică orice act de constrângere fizică prin care se urmărește paralizarea rezistenței victimei și punerea ei în imposibilitatea de a cere ajutor.

În cazul constrângerii morale vor constitui acte de tentativă: amenințarea cu moartea sau cu vătămarea integrității corporale sau a sănătății, cu darea în vileag a unor fapte compromițătoare, toate acestea fiind săvârșite într-un mod susceptibil de a paraliza voința victimei.

Din punct de vedere subiectiv, tentativa de viol se realizează cu intenție, datorită scopului urmărit de făptuitor – realizarea actului sexual, care însă nu se consumă. Întreruperea acțiunii în această fază se datorează de regulă unor cauze independente de voința făptuitorului: intervenția unei persoane alertate de strigătele victimei sau ajunse întâmplător la locul faptei, rezistența victimei, incapacitatea fiziologică temporară a făptuitorului de a realiza actul sexual. Prin urmare tentativa de viol nu poate avea decât forma tentativei neterminate sau imperfecte.

Făptuitorul beneficiază de o cauză de nepedepsire în cazul în care renunță de bună voie, din proprie inițiativă la săvârșirea actului sexual. Renunțarea făptuitorului indiferent de motivele acestuia, îl apăra de pedeapsă. Totuși, dacă actele de constrângere efectuate până atunci, constituie prin ele însele o infracțiune de lovire sau de vătămare a integrității corporale sau a sănătății va răspunde pentru aceste infracțiuni.

Dacă victima respinge de la început propunerile de a întreține un act sexual, refuz care îl determină pe agent să renunțe de a forța victima, nu vor apăra dispozițiile referitoare la renunțarea voluntară, deoarece aceste dispoziții implică existența unor acte de executare pe care agentul a început să le săvârșească și de la a căror executare, în continuare s-a abținut nu și atunci când făptuitorul n-a comis nici un act de executare. De aceea s-a decis că nu există un act de executare a violului dacă inculpatul, observând refuzul victimei la un eventual raport sexual, nu a executat nici un act de constrângere a acesteia

În raport cu legislația noastră penală, asemenea fapte, dacă aduc atingerea bunelor moravuri sau produc scandal public, ar putea atrage răspunderea făptuitorului pentru infracțiunea de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice ..

Lipsirea de libertate a victimei pentru a o determina pe aceasta să întrețină un act sexual cu făptuitorul este considerată fie un act de executare al infracțiunii de viol, fie o infracțiune de sine stătătoare. Printr-o decizie, instanța supremă a apreciat că nu există un act de executare la viol dacă victima a fost urcată, fără voia ei, de inculpat, într-o furgonetă cu intenția de a ajunge într-un loc unde să o violeze, victima, dându-și seama de intenția inculpatului a sărit din mașină, provocându-și unele leziuni. În acest caz, a motivat instanța supremă, ar exista numai infracțiunea de lipsire de libertate.

Această soluție a fost criticată,   considerându-se că în realitate, cu greu ar putea fi negată existența unor acte de constrângere din partea inculpatului, privarea de libertate prin urcarea forțată în mașină a victimei constituind tocmai o faptă de constrângere a victimei la raport sexual. Ca urmare, inculpatul ar fi trebuit să răspundă pentru tentativă la viol și infracțiunea de vătămare corporală.

În altă speță s-a reținut în sarcina înfăptuitorului un concurs între tentativa la viol și tentativă la omor cu intenție indirectă, dovedindu-se că inculpatul a acționat în baza a două rezoluții distincte – inițial cu scopul de a constrânge victima la raport sexual, ulterior depășind această intenție, prin accelerarea vitezei automobilului când victima a anunțat că va coborî din mașină. Inculpatul a putut să prevadă și a acceptat posibilitatea ca rezultatul să se producă, poziție subiectivă relevată și de lăsarea victimei în stare de inconștiență.

a3. Consumarea

Infracțiunea de viol se consumă în momentul în care este încălcată libertatea și inviolabilitatea persoanei respective, prin realizarea unui raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o persoană prin intermediul constrângerii sau profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a își exprima voința. Dacă făptuitorul repetă actul sexual asupra aceleiași victime și în executarea aceleiași rezoluții, violul reprezintă forma continuată a săvârșirii, epuizându-se în momentul comiterii ultimului act sexual. Pentru existența infracțiunii în formă continuată este necesar, ca de fiecare dată, actul să fie realizat în condițiile art. 218 Cod Penal (împotriva voinței victimei).

O altă problemă interesantă o ridică tentativa de viol urmată de mortea sau vătămarea corporală a victimei.Dacă raportul sau actul sexual definit în infracțiunea de viol a fost doar încercat, nefiind consumat, ceea ce implică starea de tentativă a violului, problema ridicată a fost aceea de a ști dacă, în cazul în care efectuarea lovirilor ori a vătămării corporale (care intră în componența violului), au dus la moartea sau vătămarea corporală. Forma agravată a infracțiunii se va considera consumată sau ea se va considera ca fiind în stare de tentativă.

O opinie pentru desfacerea unității de infracțiune a fost exprimată în literatura de specialitate anterioară. Autorul apreciază că aplicarea regimului concursului de infracțiuni ar corecta o evidentă necorelare legislativă, mergând pe ideea că legiuitorul a urmărit să mențină unitatea de infracțiune doar în limitele în care nu se abdică de la principiul potrivit căruia pedeapsa pentru infracțiunea complexă ar trebui să fie mai mare decât pedepsele faptelor ce o compun. Unitatea fiind una legală, impusă de politica penală, aceasta poate fi desfăcută atunci când ar duce la rezultate absurde.

O decizie de speță a fostului Tribunal Suprem reține existența infracțiunii de tentativă de viol cu agravanta de la al. 3 al art. 197 C. pen., însă nu face aplicarea dispozițiilor art. 21 referitiare la reducerea cu jumătate a pedepsei, inculpatul fiind sancționat cu pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea de viol agravat, în formă consumată. Soluția a fost criticată. În primul rând, reținerea tentativei ar conduce automat la aplicarea reducerii de pedeapsă specifice formei tentate, legea neprevăzând nicio excepție în acest sens.

Se pun pe același plan, din punct de vedere sancționator, cel ce nu a consumat infracțiunea cu cel ce a consumat-o. Instanța a creat o unitate infracțională, până la contopire, între infracțiunea perfectă și cea imperfectă (tentată), ignorând deosebirile de structură și substanță dintre aceste două forme, a schimbat regimul sancționator și reglementarea legală a aplicării pedepselor, aspecte considerate de doctrină ca fiind netemeinice și nelegale.

Principiul convertirii acțiunii adiacente în acțiune principală avut în vedere de instanță, face ca, în cazul infracțiunii complexe de viol agravat, infracțiunea complexă să fie considerată consumată, chiar dacă raportul (actul) sexual – acțiunea principală a infracțiunii de bază, a fost doar încercat.

Într-o altă decizie de speță a fostului Tribunal Suprem, instanța a hotărât că inculpatul va răspunde doar pentru infracțiunea consumată de omor calificat (art. 175 lit. h C. pen. 1968).

Soluția a fost criticată atât sub aspectul nereținerii tentativei, cât și sub aspectul infracțiunii reținute în sarcina inculpatului. Omorul  comis pentru a săvârși sau ascunde săvârșirea unei alte infracțiuni (în speță, violul) este săvârșit întotdeauna cu intenție. Este dificil de admis ipoteza că inculpatul a omorât victima, doar datorită faptului că amenințările sale cu violul au adus-o la disperare, ducând-o la sinucidere. Subiectul nu a acționat în niciun fel asupra corpului victimei spre a-i determina căderea din mașină și moartea. Sărirea victimei din mașina în viteză apare ca fiind opțiunea acesteia (coacta voluntas, tamen voluntas), provocată de presiunea morală produsă asupra celei din urmă. Rezultatul infracțiunii de viol, raportul sau actul sexual, nu a fost atins, deși s-au exercitat amenințări în acest sens.

S-a apreciat în comentariile critice, având în vedere motivația de mai sus, că este vorba, în speță, de o tentativă la violul agravat de la art. 197 al. 3 din vechiul cod penal. Se afirmă că există tentativă la infracțiunea complexă ori de câte ori făptuitorul trebuia și putea să prevadă că actele sale de violență ar putea provoca moartea victimei înainte ca actul sexual să aibă loc. După cum lesne se poate observa, mai ales în ceea ce privește cea din urmă infracțiune, practica instanțelor nu a fost unitară sub aspectul tratării convertirii acțiunii secundare în acțiune principală sau a desfacerii complexității.

Noua dispoziție, deși nu va fi străină de critici și de dificultăți de aplicare în practică, aduce totuși o lămurire unei probleme complexe de drept penal. Rămâne ca practica judiciară să se pronunțe asupra utilității consacrării cu titlu de normă a acestei veritabile „transformări” a tentativei în infracțiune consumată în situațiile arătate.

a3. Consumarea

Infracțiunea de viol se consumă în momentul în care este încălcată libertatea și inviolabilitatea persoanei respective, prin realizarea actului sexual prin intermediul constrângerii sau profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a își exprima voința. Dacă făptuitorul repetă actul sexual asupra aceleiași victime și în executarea aceleiași rezoluții, violul reprezintă forma continuată a săvârșirii, epuizându-se în momentul comiterii ultimului act sexual. Pentru existența infracțiunii în formă continuată este necesar, ca de fiecare dată, actul să fie realizat în condițiile art. 218 noul Cod penal (împotriva voinței victimei).

În doctrina au fost formulate puncte de vedere diferite cu privire la caracterul continuat al infracțiunii de viol. Astfel, s-a considerat că în cazul repetării actului sexual cu aceeași ocazie, fără a se exercita alte acte de constrângere, ne vom afla în prezența unei infracțiuni unice de viol. Dacă însă, s-au exercitat noi acte de constrângere, violul va îmbrăca forma continuată, fiind îndeplinite dispozițiile art. 35, alin. 1. noul Cod penal aceeași soluție se impune și atunci când actul sexual inițial s-a realizat prin constrângere fizică, iar cele subsidențe, prin constrângere morală. Aceste soluții au fost promovate și în practica juridică penală.

Teza contrară a susținut că dimpotrivă, violul va fi infracțiune continuată în cazul repetării actului sexual cu aceeași ocazie, chiar dacă nu s-au mai exercitat și alte acte de constrângere, deoarece constrângerea inițială, unită cu fiecare din actele sexuale subsecvente, poate constitui elementul material al unei fapte de viol, parte componentă a infracțiunii de viol.

B.Modalități

În forma sa simpla infractiunea de viol se poate comite prin doua modalitati normative prevazute de lege: prin constrângere si prin imposibilitatea victimei de a se apara ori de a-si exprima vointa.

În forma agravanta violul se comite în împrejurarile prevazute la alin. 3 lit. a) – f) ale art. 218 noul Cod penal:

a) victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului;

b) victima este rudă în linie directă, frate sau soră;

c) victima nu a împlinit vârsta de 16 ani;

d) fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice;

e) fapta a avut ca urmare vătămarea corporală;

f) fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună.

C.Sancțiuni

Forma simplă a infracțiunii de viol se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi, formele agravante prevăzute de alin. 3 lit. a) –f) se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 12 ani și interzicerea unor drepturi, iar dacă faptele au avut ca urmare moartea victimei pedepsa este cuprinsă între 7 și 18 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

Capitolul VI. Explicații complementare

A.Aspecte procesuale

Pentru forma tip a infracțiunii (art.218 alin. 1 și alin. 2 noul Cod penal), acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar retragerea ei înlătură răspunderea penală (art. 157 alin. 1 și art. 158 alin. 2 noul Cod penal) constituind cauze în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată (art. 16 lit. e și g NCPP)

Prevederea condiției plângerii prealabile pentru punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale nu indică pericolul social mai redus al infracțiunii (caz în care, de regulă, infracțiunile se urmăresc la plângerea prealabilă a celor vătămați – un drept al lor), pentru ca gravitatea violului apare deasupra oricăror discuții; soluția legiuitorului a fost fără îndoială, de ideea protejării intereselor personale ale celor supuse agresiunii sexuale singura în măsură a opta între alternativa de a-și expune publicității aspecte ale vieții intime ori de a se abține de la cererea de pedepsire a făptuitorului.

În literatura de specialitate s-a exprimat și opinia potrivit căreia aplicarea prevederii prealabile în cazul violului nu-și găsește justificarea întrucât aceasta oferă decât o protecție parțială și oarecum relativă a interesului victimei de a evita publicitatea inerentă procesului penal și în plus, ea poate duce în practică la legitimarea unor tranzacții mercantile și amorale.

Dacă victima infracțiunii de viol este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă nu mai este necesară plângerea în prealabil, acțiunea penală urmând să fie pusă în mișcare și exercitată fie din oficiu (art. 157, alin. 4 noul Cod Penal), fie la cererea reprezentantului legal

. În cazul în care acțiunea penală a fost pusă în mișcare de persoana din oficiu, retragerea plângerii penale nu duce la încetarea procesului penal.

De aceea, s-a arătat în practica judiciară în mod greșit, a procedat instanța care luând act de declarația persoanei vătămate o minoră de 16 ani, în sensul că își retrage plângerea privind infracțiunea de viol a dispus încetarea procesului penal pentru această infracțiune. Întrucât nu se formulează o plângere prealabilă, instanța fiind sesizată din oficiu nu se putea pune capăt procesului penal prin retragerea plângerii părții vătămate și de asemenea, nici chiar în situația când ar fi existat o astfel de plângere.

De asemenea se urmărește din oficiu și fapta de viol în forma tip, în cazul în care autorul, concomitent sau ulterior violului ucide victima, deoarece într-o asemenea ipoteză persoana vătămată nu ar mai avea posibilitatea să-și exprime voința prin formularea unei plângeri prealabile.

Infracțiunea de viol în forma tip este de competența judecătoriei.

În cazul modalităților agravate ale infracțiunii, prevăzute în art 218, alin. 2 și 3 Cod Penal, punerea în mișcare a acțiunii penale se face întotdeauna din oficiu deoarece primează interesul general al societății de a se reprima asemenea manifestării cu un grad sporit de pericol social.

Urmărirea penală la modalitățile agravate prevăzute în alineatele 2 și 3 Teza 1 se efectuează de organele de poliție sub supravegherea procurorului, iar judecarea în fond a cauzei este de competența tribunalului. În ipoteza violului urmat de moartea sau sinuciderea victimei, articolul 218 alin. 4, infracțiunea este anchetată obligatoriu de procuror, în vreme ce judecata în primă instanță este de competența tribunalului județean. 

O altă problemă care a fost ridicată în doctrină și în practica judiciară este aceea a admisibilității acordării daunelor morale victimelor acțiunii de viol.

Într-o speță, instanța a considerat că admisibilă cererea de acordare a daunelor morale formulate de victima unui viol, ca o compensare a suferințelor psihice și fizice la care a fost supusă prin fapta inculpatului. În fapt, victima a suferit o gravă vătămare a integrității corporale, datorata violențelor exercitate asupra ei de făptuitor pentru a o determina la raport sexual.

B. Situații tranzitorii

Infracțiunea de viol se probează prin expertiză medico-legală. Expertiza medico-legală în infracțiunea de viol este complexă și cuprinde investigarea nivelelor de sex genetic, anatomic, fiziologic și psihic.

Obiectivele expertizei medico-legale în infracțiunea de viol pot fi schematizate astfel:

daca s-a consumat un raport sexual;

existența leziunilor de violență;

dacă victima se află în imposibilitatea fizică sau psihică de a-și exprima voința, sau de a se apăra;

dacă persoana învinuită este sau nu subiect activ al infracțiunii de viol. Rezolvarea lor presupune următoarele etape:

examenul victimei;

examenul agresorului;

examenul lenjeriei intime atât la agresor cât și la victimă;

examenul la fața locului.

Practica medico-legală cunoaște în principal violul al cărui subiect pasiv este femeia. În acest caz sunt întâlnite două situații:

femeia nu a avut viața sexuală;

femeia a avut viața sexuală;

În acest caz, violul (cu introducerea penisului) duce la pierderea integrității anatomice a himenului. Procesul poartă denumirea de deflorare. Pentru expertiză, important este diagnosticul de ruptură recentă. Acest diagnostic este posibil de efectuat într-un interval de 7-10 zile de la producerea actului sexual. După această perioadă de timp semnele deflorării recente dispar, iar himenul arată rupt, nu se mai reface.

În această situație medicul etichetează ruptura ca fiind veche, neputându-se proba realitatea unui raport sexual recent.

O situație deosebită este întâlnită în cazul himenelor dilatabile, care având o elasticitate mai mare, permit efectuarea raportului sexual fără a se rupe, situație în care femeia rămâne din punct de vedere anatomic virgină.

Diagnosticul pozitiv al deflorării poate întâmpina și unele dificultăți datorită marii varietăți a formelor de himen și uneori lipsei hemoragiei sau a durerilor, iar alteori unor dificultăți de examinare și interpretare. În cazul raportului sexual exercitat incomplet (coit ante portaș), rupturile reproducându-se, realitatea raportului sexual trebuie probată prin alte mijloace.  Astfel, într-o spețăs-a decis că raportul sexual consumat, chiar dacă acesta este anteportam exclude tentativă. În fapt, în urma unui asemenea raport sexual, victima a rămas virgo-intactă. Din examinare medico-legală a rezultat însă că la momentul examinării zona himenală avea o culoare roșiatic-închisă, dar între labiile mici au fost identificați spermatozoizi, ceea ce a dus la concluzia consumării raportului sexual.

În cazul femeilor cu viață sexuală anterioară violului urgența examinării medico-legale rezultă din necesitatea găsirii spermatozoizilor în vagin, singurul element obiectiv ce probează realitatea actului sexual. În acest caz există pericolul dispariției semnelor de violență ce probează constrângerea. Este necesar ca victima să se prezinte la scurt timp după raportul sexual spre examinare – maxim 24-36 de ore și să nu-și fi făcut toaleta. În acest caz se procedează la o recoltare a secreției vaginale pentru ca apoi respectiva probă să fie tratată cu anumite substanțe și examinată la microscop pentru a se observa spermatozoizii.

Examenul medico-legal trebuie făcut de urgență și în cazul când, în lipsa semnelor de violență, se invocă imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a-și exprima voința.

Constrângerea fizică se probează medico-legal în urma constatării prezentei pe corpul victimei a unor semne de violență. Acestea se caută la nivelul fețelor anterioare ale coapselor, pe gât, în jurul gurii, pe membrele superioare, pe sâni.

Starea de imposibilitate a victimei de a se apăra poate apărea atunci când aceasta se găsește în convalescență după o boală gravă, în cazul vârstei înaintate sau a celei minore, sau atunci când victima este singură într-o poziție improprie de a se apăra. Tot ca o astfel de stare este considerată provocarea asupra victimei a unei stări de inconștiență tentativă de ștrangulare. De asemenea starea de leșin privează victima de posibilitatea de a-și da consimțământul în a întreține un act sexual.

Violul se poate comite și în timpul agoniei victimei. În starea de somn fiziologic profund, violul este posibil datorită confuziei de persoane pe care victima o poate face. Deflorarea este însă imposibilă în timpul somnului. Chiar și persoanele oligofrene pot cădea victime ale infracțiunii de viol, deoarece discernământul victimei în acest caz este complet compromis, în ceea ce privește actul sexual. De asemenea și alte boli psihice, însoțite de tulburări de conștiință pot permite săvârșirea violului.

Stări de inconștientă care duc la imposibilitatea acordării consimțământului se mai pot obține cu ajutorul narcoticelor sau al somniferelor. Somnul hipnotic poate de asemenea să permită săvârșirea violului, deoarece victima nu are posibilitatea de a se apăra sau de a opune rezistență atacatorului nici în acest caz.

Frecvente sunt cazurile când violul se poate produce sub influența alcoolului, el fiind posibil nu numai atunci când victima se află într-o stare de beție profundă, care o lipsește de posibilitatea de apreciere critică a faptelor și posibilitatea de a se apăra. Starea de ebrietate ușoară nu alterează posibilitatea de apărare, de a opune rezistență, deoarece nu alterează discernământul și conștiință, după cum ebrietatea de nivel mediu produce numai diminuarea capacității de opunere a rezistenței și de a aprecia situația dar nu o face să dispară complet.

Este recomandabilă efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice a agresorului, care poate evidenția afecțiuni psihice caracterizate printr-o dezinhibiție a pubiunilor sexuale.

Examenul lenjeriei intime este un examen de laborator, care evidențiază urmele biologice.

Expertiza la fața locului se desfășoară după regulile de tactică și tehnică criminalistică și are drept scop identificarea și ridicarea urmelor biologice. Ele pot dovedi și opoziția victimei, când violul s-a consumat într-un spațiu închis (cameră).

Actul medical ce rezultă în urma acestor examinări trebuie să aibă un caracter descriptiv și nu interpretativ, să fie dat numai victimei sau reprezentantului legal al acesteia și să răspundă la toate obiectivele pe care organul de justiție le formulează. Un certificat în această materie va cuprinde în concluzie toate răspunsurile specifice unor astfel de cauze.

Este de reținut că un examen inițial incomplet poate compromite o expertiză în acest domeniu.

În cazul unor asemenea fapte medicul legist este obligat la păstrarea secretului profesional și obligat ale semnala organelor în drept.

O femeie adultă nu poate fi violată de către un singur bărbat fiind capabilă de a se apăra și respectiv de a opune rezistență, putându-se ajuta și de mișcările bazinului. Acest caz nu trebuie generalizat însă, pentru ca fiecare viol se comite în condiții deosebite, iar aprecierea ar trebui făcută în mod concret de la caz la caz.

Probațiunea este faza cea mai însemnată în cadrul activității organelor juridice, ea constituind calea de stabilire a realității faptelor duse spre soluționare. Celelalte mijloace de probă sunt: interogatoriul, mărturia, cercetarea la fața locului; expertiza este utilizată în acele cazuri în care, ori de câte ori organele judecătorești, pentru elucidarea unor împrejurări de fapt, privind atât cauzele penale cât și cauzele civile, consideră ca fiind absolut necesare anumite cunoștințe de specialitate. Și expertiza medico-legală a persoanei în cazul infracțiunii de viol, încearcă să răspundă acestor cerințe impuse de organele de cercetare penală.

Capitolul VII. Jurisprudență

A.Subiectul activ

Pentru a pronunța această hotărâre instanță de fond a reținut următoarele :

Potrivit înțelegerii, victima a acceptat ca, în seara de 06.02.2009 să-l însoțească pe numitul A A-I, în imobilul aparținând numitului E V, imobil în care se întâlneau frecvent mai mulți tineri. În jurul orelor 2030 – 2100, inculpatul, văzând că numitul A A-I a trecut cu victima spre acea locuință, s-a hotărât să se deplaseze în locul respectiv. Pe drum, s-a întâlnit cu inculpatul G M și numitul A B-C.

Ajunși în imobil respectiv, în camera unde se afla victima și A A-I, a intrat numai inculpatul G M care a servit un pahar cu vin dintr-o sticlă de pe masă, timp în care A A-I a ieșit afară, în curte, unde se mai aflau A A și L M.

Rămas singur cu victimă, inculpatul G M a întrebat-o dacă este mulțumită cu suma de 10 lei pe care o oferă și la insistențele acestuia de a avea acte sexuale, B M a refuzat categoric. În continuare, acesta a dezbrăcat-o forțat, rupându-i nasturele de la pantaloni și chiloții cu care era îmbrăcată. De asemenea, întrucât partea vătămată se opunea în continuare, acesta a tras-o de păr și a lovit-o de mai multe ori cu palma în zona feței.

Apoi, prin constrângere, acesta a întreținut un act sexual normal și unul oral cu victimă, lăsându-i suma de 10 lei pe masă. După consumarea actelor sexuale, cei doi s-au îmbrăcat, iar după circa o jumătate de oră, acesta a ieșit din cameră.

După inculpatul G M, a intrat singur inculpatul L M, care i-a cerut victimei să se dezbrace, întrebând-o care este tariful. Acesta a refuzat, spunându-i că nu este de acord să aibă acte sexuale și a început să plângă, încercând să-l înduplece să o lase în pace.

Deranjat de opoziția victimei, i-a aplicat 2 lovituri cu pumnul și, prin constrângere, a întreținut cu aceasta acte sexuale anale, normale și orale. Inculpatul s-a îmbrăcat, a fumat o țigară, iar victimă a băut un pahar cu suc, apoi a ieșit afară, unde a observat pe holul principal de la intrare, pe inculpatul G M care juca table cu inculpatul B E, ceilalți aflându-se în curte unde consumau băuturi alcoolice.

În camera unde se afla partea vătămată a intrat inculpatul PL A, care i-a oferit părții vătămate suma de 10 lei și i-a solicitat să întrețină acte sexuale, victimă refuzându-l. A încercat să negocieze o sumă de bani mai mare, însa în continuare partea vătămată l-a refuzat.

Acesta i-a reproșat că „doar nu am venit degeaba”, după care a lovit-o, apoi a întreținut un act sexual normal.

Inculpatul P A a ieșit afară, spunându-i inculpatului B E, care se afla în stare avansată de ebrietate că este rândul său și că victimă este obosită. Acesta a precizat că în cameră victimă era dezbrăcată și stătea întinsa pe pat, spunându-i că nu se simte bine. A tras-o de picioare și a lovit-o peste fese, întreținând apoi un act sexual normal și unul anal. Inculpatul P A rămânând singur afară, deoarece ceilalți plecaseră, a intrat din nou în cameră, găsind pe inculpatul B E dormind.

S-a așezat pe celălalt pat unde a adormit și victimă până dimineață, în jurul orelor 7:00 când aceștia s-au trezit.

S-a arătat că situația de fapt descrisă rezultă din analiza coroborată a declarațiilor inculpaților, cu cele alte martorilor audiați, precum și cu aspectele consemnate în procesele verbale încheiate de organele de cercetare penală și în certificatul medico-legal.

S-a reținut că fapta inculpaților care, în seara zilei de 06.02.2009, prin constrângere fizică și profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra au întreținut raporturi normale, anale și orale provocându-i părții vătămate B M leziuni care au necesitat un nr.de 7-8 zile de îngrijiri medicale întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de viol, faptă prev. și ped. de art.197 alin.1. din Cpen.

Astfel, prin sentința penală 247 din 12 iunie 2009, pronunțată în dosarul nr. 378/244/2009 al Judecătoriei Huși s-a dispus condamnarea inculpaților L M, G MI, P A, B E la câte o pedeapsă de câte 3 ani închisoare pentru săvârșirea a câte unei infracțiuni prev. și ped. de art.197 al.1 din Cod penal.

B. Latura obiectivă

Pentru a pronunța această sentință, s-au reținut următoarele:

Inculpatul este tatăl părții vătămate S.I.A., născută la data de 17 iunie 1994, conform certificatului de naștere al acesteia.

În cursul lunii decembrie 2007, inculpatul, aflat sub influența băuturilor alcoolice, s-a apropiat de fiica sa, în vârstă de 13 ani, a dezbrăcat-o forțat de pantaloni și chiloți și i-a introdus degetul în vagin, în ciuda opoziției părții vătămate, pe care inculpatul a amenințat-o că o va bate, iar dacă va povesti cuiva ce s-a întâmplat o va omorî pe ea și pe mama ei.

După câteva zile, inculpatul a tras-o pe fiica sa într-o cameră, i-a cerut să se dezbrace amenințând-o cu bătaia, a lovit-o cu palma și pumnii peste cap, a amenințat-o cu un cuțit, iar în final a dezbrăcat-o de haine forțând-o să întrețină un raport sexual normal, amenințând-o ulterior cu moartea dacă va spune cuiva ce s-a întâmplat.

Tot prin amenințare, inculpatul a constrâns-o pe fiica sa, de mai multe ori, să întrețină raporturi sexuale normale, de 3 sau patru ori pe săptămână, ultimul raport sexual fiind la data de 9 martie 2009, conform declarației inculpatului.

Ulterior, mama părții vătămate, S.G., și-a dat seama că este posibil ca fiica sa să fie însărcinată și, aceasta fiind examinată medical la data de 16 martie 2009, s-a constatat că într-adevăr minora prezintă o sarcină de 22 săptămâni în evoluție.

Atât inculpatul, cât și partea vătămată au arătat că în mod sigur sarcina este rezultatul acestor raporturi sexuale, întrucât minora nu a avut relații sexuale cu altcineva.

De asemenea, din declarațiile părții vătămate, ale inculpatului, ale martorilor audiați rezultă că minora era strict supravegheată de tatăl său, că nu avea prieteni, că nu era lăsată să meargă singură decât la școală și la magazin, iar conform declarației martorei E. P., în ultimul timp nici la magazin inculpatul nu o lăsa să meargă singură, ci mergea după ea.

S-a reținut că în drept, faptele inculpatului, care în perioada decembrie 2007 -martie 2009, având reprezentarea vârstei părții vătămate S.I.A. (de 13 și ulterior 14 ani), fiica sa, prin amenințare cu bătaia și cu moartea, a obligat-o frecvent pe aceasta să întrețină cu el raporturi sexuale normale, în urma cărora partea vătămată a rămas însărcinată, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. 1 și alin. 2 lit. b1) și alin. 3 C. pen.

În drept, faptele aceluiași inculpat de a întreține raporturi sexuale în perioada menționată cu fiica sa, rudă în linie directă, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de incest, prevăzută de art. 203 C. pen.

Faptele fiind comise de inculpat la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleași rezoluții infracționale, utilizând același mod de operare, asupra aceleiași părți vătămate, s-a apreciat că sunt aplicabile în cauză dispozițiile art. 41 alin. 2 C. pen. privind infracțiunea continuată, atât în cazul infracțiunii de viol, cât și al infracțiunii de incest.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava și inculpatul S.C.

Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava a criticat sentința penală pentru netemeinicie, arătând că față de natura infracțiunilor săvârșite, modalitatea lor de comitere și persoana inculpatului, prima instanță trebuia să aplice acestuia pedepse mai aspre, orientate spre maximul special.

Inculpatul S C. a criticat sentința penală pentru nelegalitate și netemeinicie, arătând că se impune schimbarea încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina sa, din infracțiunile de viol și incest într-o singură infracțiune de viol în formă calificată prevăzută de art. 197 alin. 2 lit. b) și alin. 3 C. pen., motivat de faptul că latura obiectivă a infracțiunii de incest se regăsește în infracțiunea de viol în formă calificată, așa încât condamnarea sa pentru cele două infracțiuni ar însemna o dublă incriminare și sancționare.Sub aspectul netemeiniciei, inculpatul a arătat că față de faptele săvârșite și persoana sa, pedepsele ce i-au fost aplicate sunt prea aspre.

Examinând apelurile declarate în cauză, Curtea a concluzionat că față de probatoriul administrat în faza de urmărire penală și cercetare judecătorească în fața primei instanțe, atât situația de fapt, cât și încadrarea juridică a faptelor a fost corect reținută.

S-a reținut că infracțiunea de viol în forma agravată prev. de art. 192 alin. 2 lit. b1) și alin. 3 C. pen. este o infracțiune de sine stătătoare incriminată distinct de infracțiunea de incest prev. de art. 203 C. pen.

Chiar dacă în aparență latura obiectivă a infracțiunii de incest se circumscrie celei prevăzute la infracțiunea de viol, între cele două infracțiuni nu există identitate sub aspectul elementelor constitutive, fiind fiecare dintre acestea infracțiuni autonome, incriminate și sancționate distinct.

Elementul de similitudine între cele două infracțiuni îl constituie doar obiectul juridic al infracțiunilor, și anume valorile sociale ocrotite de legea penală, vătămate prin săvârșirea infracțiunii.

Fiind infracțiuni distincte ca incriminare și conținut, nu există o absorbție naturală și legală a infracțiunii de incest prev. de art. 203 C. pen. în infracțiunea de viol prev. de art. 197 alin. 2 lit. b1) și alin. 3 C. pen., așa cum a încercat să acrediteze ideea inculpatul în apel, ci cele două infracțiuni coexistă distinct, făcând aplicabile dispozițiile privitoare la concursul ideal de infracțiuni prev. de art. 33 lit. b) C. pen.

În acest sens s-a statuat și prin decizia nr. 17 din 10 martie 2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție, în recursul în interesul legii.

Față de cele ce preced, cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpatul S.C. în apel este neîntemeiată și lipsită de suport juridic.

Cu privire la motivele de netemeinicie invocate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava și de inculpatul S.C., Curtea a apreciat că față de natura și gravitatea faptelor, împrejurările și modalitatea de comitere, perioada lungă de timp în care inculpatul a abuzat sexual de fiica sa de numai 13 ani, urmarea produsă – ce trebuie analizată sub aspect traumatic, fizic și psihic produs părții vătămate și sub aspectul rămânerii acesteia însărcinate și a nașterii unui copil, cât și față de persoana inculpatului care a manifestat perseverență infracțională, pedepsele ce i-au fost aplicate acestuia nu respectă întru totul criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. și nu sunt de natură a satisface exigențele scopului pedepselor prevăzut de art. 52 C. pen., sens în care s-a impus majorarea pedepselor.

În raport de aspectele reținute, Curtea a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul S.C.

A admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava, a desființat în parte sentința penală nr. 213 din 7 august 2009 a Tribunalului Suceava și, în rejudecare, a descontopit pedeapsa rezultantă de 14 ani și 6 luni închisoare aplicată, a înlăturat sporul de pedeapsă și a majorat pedepsele aplicate inculpatului, urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, de 20 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a ll-a, b), d) și e) C. pen., pe o durată de 5 ani după expirarea pedepsei închisorii.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței care nu sunt contrare deciziei, în baza art. 381 C. pr. pen., s-a dedus în continuare din pedeapsa aplicată durata arestării preventive a inculpatului, respectiv de la 7 august 2009 la zi, măsură pe care instanța a menținut-o.

C.Latura subiectivă

Prin sentința penală nr. 94 pronunțată la 30.04.2009 Judecătoria Hunedoara a hotărât, printre altele, condamnarea inculpatului R.A.G. la o pedeapsă de 6 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de viol prev. și ped. de art. 197 alin.1 și alin.2 lit.a) Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a) Cod penal și a inculpaților B.A.N. și M.B.I. la o pedeapsă de câte 5 ani închisoare pentru complicitate la săvârșirea infracțiunii de viol, prev. și ped. de art. 26 Cod penal rap.la art. 197 alin. 1 și 2 lit. „a” Cod penal.A interzis inculpaților exercițiul drepturilor civile prev. de art. 64 lit. „a” teza a II-a și lit. „b” Cod penal în condițiile și pe durata prev. de art. 71 Cod penal.

În baza art. 65 Cod penal a interzis inculpaților exercițiul drepturilor civile prev. de art. 64 lit. „a” teza a II-a și lit. „b” Cod penal pe o durată de 2(doi) ani, după executarea pedepsei principale.În baza art. 88 Cod penal a dedus din pedeapsa aplicată inculpaților timpul reținerii și arestării preventive iar în temeiul art. 350 alin. 1 Cod procedură penală a menținut starea de arest preventiv a inculpaților.

Pentru a hotărî astfel instanța de fond a reținut, în esență, în ce privește acuzațiile de viol, că în seara zilei de 08.XI.2008 inculpatul R.A.G., împreună cu inculpații B.A.N. și M.B.I. l-au luat cu forța pe persoana vătămată minorul C.C.A. și au urcat-o în autoturismul inculpatului R.A.G., după care au dus-o pe un deal, unde inculpatul R.A.G. l-a agresat fizic, timp în care victima era păzită de ceilalți doi inculpați, pentru ca la un moment dat inculpatul R.A.G. să o oblige pe persoana vătămată C.C.A. să se dezbrace de haine și să-și introducă în anus ranga în caz contrar îi va băga el ranga .

De frică persoana vătămată și-a introdus ranga în anus fiind filmată în acest timp de inculpatul R.A.G. cu telefonul mobil.În drept, s-a reținut că fapta inculpatului R.A.G. de a obliga pe persoana vătămată C.C.A. sub amenințări să-și introdusă ranga în anus, constituie infracțiunea de viol prev. și ped. de art. 197 al.1 și alin. 2 lit. „a” Cod penal iar fapta inculpaților M.B.I. și B.A.N. care au asistat la violarea victimei păzind-o în timp ce era filmată de inculpatul R.A.G. și intimidând-o constituie complicitate concomitentă la infracțiunea de viol prev. și ped. de art. 26 Cod penal rap. la art. 197 alin. 1 și alin. 2 lit. „a” Cod penal.

Comiterea faptei în această modalitate a fost încadrată juridic ca fiind infracțiune de viol și de I.C.C.J. prin decizia în interesul legii nr. 3/25.05.2005 .Împotriva acestei hotărâri au declarat apel în termen și motivat, printre alții, Parchetul de pe lângă Judecătoria Hunedoara și inculpații R.A.G., B.A.N. și M.B. I.În susținerea motivelor de apel inculpații apelanți R.A.G., B.A.N. și M.B.I. au solicitat, în ce privește infracțiunea de viol, admiterea apelurilor, desființarea sentinței penale atacate și rejudecând cauza, a se dispune achitarea în baza disp. art. 10 lit.d) Cod procedură penală, întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni.

Prin decizia penală nr. 241/ A din 7 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul Hunedoara – Secția penală s-a admis apelul introdus de Parchetul de pe lângă Judecătoria Hunedoara, s-a desființat parțial sentința atacată și s-a aplicat inculpaților R.A.G., B.A.N. și M.B.I. și pedeapsa complementară a interzicerii pe o durată de 2 ani a drepturilor prev. de art. 64 lit. a teza II-a și b Cod penal pentru infracțiunea de viol prev. de art. 197 al.1,2 Cod penal și , respectiv, complicitate la viol prev. de art. 26 rap. la art. 197 al. 1,2 Cod penal.

Prin aceeași decizie penală au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de inculpații R.A.G., B.A.N. și M.B.I.Pentru a pronunța această hotărâre s-a reținut, în esență, de către tribunal că probele administrate în cauză susțin starea de fapt reținută de instanța de fond, cererile de achitare a inculpaților R.A.G., B.A.N. și M.B.I. nu sunt întemeiate, fiind dovedit cu probele dosarului că cei trei inculpați au comis acte materiale care se circumscriu infracțiunii de viol (acte de autorat și complicitate) – parte vătămată fiind C.C.A.

Împotriva acestei decizii penale au declarat recurs, printre alții, inculpații R.A.G., B.A.N. și M.B.I., solicitând, în ce privește infracțiunea de viol (autorat și complicitate) achitarea în baza dispozițiilor art. 10 lit. d) Cod procedură penală, întrucât faptele materiale comise de inculpați nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de viol. Prin decizia penală nr. 10/R pronunțată la 19 Ianuarie 2010, Curtea de Apel Alba Iulia – Secția pentru cauze cu minori și de familie, a dispus admiterea recursul declarat de inculpații R.A.G., B.A.N. și M.B.I., casarea decizia penală atacată, precum și sentința penală nr. 94/30.04.2009 a Judecătoriei Hunedoara, numai sub aspectul laturii penale privind infracțiunea de viol și, respectiv, complicitate la infracțiunea de viol reținute în sarcina inculpații R.A.G., B.A.N. și M.B.I. și în baza dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a ) rap. la art. 10 lit. d) Cod procedură penală a achitat pe inculpații R.A.G., B.A.N. și M.B.I pentru infracțiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. 1 și alin. 2 lit. a) Cod penal , cu aplicarea art. 37 lit. a) Cod penal, și, respectiv, pentru complicitate la săvârșirea infracțiunii de viol prevăzută de art.26 Cod penal rap. la art. 197 alin. 1 și alin. 2 lit. a) Cod penal.

S-au descontopit pedepsele rezultante aplicate inculpaților R.A.G., B.A.N. și M.B.I. în pedepsele componente, care au fost puse în individualitatea lor și s-a înlăturat pedeapsa principală aplicată inculpaților R.A.G., B.A.N. și M.B.I. pentru infracțiunile de viol și, respectiv, complicitate la săvârșirea infracțiunii de viol, precum și pedeapsa complementară a interzicerii pe o durată de 2 ani a drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II a și b) Cod penal.

Pentru a pronunța această hotărâre s-a reținut de către instanța de recurs în ce privește recursurile inculpaților R.A.G., B.A.N. și M.B.I. sub aspectul infracțiunii de viol următoarele: Sistematizând expunerea de motive ale recurenților inculpați, Curtea constată, în principal, că recursurile acestora vizează un aspect comun, respectiv, în cauză s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecință pronunțare unei hotărâri greșite de condamnare sub aspectul infracțiuni de viol și, respectiv, complicitate la infracțiunea de viol.

Examinându-se actele și lucrările dosarului, în raport de criticile aduse de recurenții inculpați, care vizează cazul de casare prevăzut de art.385/9 pct.18 Cod procedură penală, precum și din oficiu, conform art.385/9 alin. 3 Cod procedură penală, Curtea reține că susținerile recurenților inculpați sub aspectul laturii penale privind infracțiunea de viol, prev. de art. 197 alin. 1 și alin. 2 lit. a Cod penal și complicitate la infracțiunea de viol, prev. de art.26 Cod penal rap. la art. 197 alin. 1 și alin. 2 lit. a Cod penal, sunt fondate, întrucât, în speță, nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni, sub aspectul laturii subiective, soluția legală fiind achitarea inculpaților în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a ) Cod procedură penală rap. la art. 10 lit. d) Cod procedură penal. În concret, inculpații R.A.G., B.A.N. și M.B.I. au fost trimiși în judecată, printre altele, pentru comiterea infracțiuni de viol, prev. de art. 197 alin.1 și alin. 2 lit. a) Cod penal și , respectiv, complicitate la infracțiunea de viol, prev. de art. 26 Cod penal rap. la art. 197 alin. 1 și alin. 2 lit. a) Cod penal, constând în aceea că la data de 08.11.2008 inculpatul R.A.G. a obligat pe persoana vătămată C.C.A. sub amenințări să-și introducă o rangă în anus, de față fiind și inculpații B.A.N. și M.B., care au asistat la întreg evenimentul, păzind-o și intimidând-o pe victimă în timp ce era filmată de inculpatul R.A.G.Conform art. 197 alin. 1 Cod penal constituie infracțiunea de viol raportul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex feminin sau de același sex, prin constrângerea acesteia, sau profitând de imposibilitatea ei de se apăra ori de a-și exprima voința.

În alin. 2 lit. a) al articolului 197 se prevede că infracțiunea de viol este mai gravă dacă a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună.Prin Decizia în interesul legii nr. III din 23 mai 2005 a Î.C.C.J. s-a decis că ,, În aplicarea dispozițiilor art. 197 alin. 1, cu referire la art. 198 și 201 din Codul penal, stabilesc:

1. Prin act sexual de orice natură, susceptibil a fi încadrat în infracțiunea de viol prevăzută de art. 197 din Codul penal, se înțelege orice modalitate de obținere a unei satisfacții sexuale prin folosirea sexului sau acționând asupra sexului, între persoane de sex diferit sau de același sex, prin constrângere sau profitând de imposibilitatea persoanei de a se apăra ori de a-și exprima voința.

2. Prin acte de perversiune sexuală, în accepțiunea prevederilor art. 201 din Codul penal, se înțelege orice alte modalități de obținere a unei satisfacții sexuale decât cele arătate la pct. 1. ’’Din economia acestor dispoziții obligatorii ( potrivit art. 414/2 alin. 2 din Codul de procedură penală), precum și a celorlalte dispoziții cu relevanță în materie – art. 197 Cod penal, rezultă că sub aspectul laturii subiective infracțiunea de viol, comisă prin acte sexuale, în orice altă modalitate decât raportul sexual normal, se săvârșește cu intenție directă.

Aceasta implică prevederea de către făptuitor că actul sexual se realizează împotriva voinței victimei și că încalcă, în felul acesta, libertatea și inviolabilitatea ei sexuală, urmare a cărei producere o dorește.În aceeași ordine de idei, pentru existența infracțiunii de viol este necesar ca prin actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de același sex, făptuitorul să urmărească obținerea unei satisfacții sexuale.Examinând amplul probatoriu administrat cauzei, Curtea constată că nu există nici o dovadă certă care să ateste că inculpații au comis fapta în scopul obținerii unei satisfacții sexuale.În speță, este de necontestat că la data de 08.11.2008 inculpatul R.A.G. a obligat pe persoana vătămată sub amenințări să-și introducă o rangă în anus, de față fiind și inculpații B.A.N. și M.B., care au asistat la întreg evenimentul, păzind-o și intimidând-o pe victimă în timp ce era filmată de inculpatul R.A.G.

Însă, faptele inculpaților nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiuni de viol, în forma coautoratului și, respectiv, a complicității, întrucât prin actele materiale comise inculpații nu au urmărit încălcarea libertății și inviolabilității sexuale a victimei, ci umilirea victimei.

Mergând pe același raționament, s-a dovedit cauzei că inculpatul inculpatul R.A.G. a obligat pe persoana vătămată sub amenințări să-și introducă o rangă în anus nu în scopul obținerii unei satisfacții sexuale, ci prin fapta comisă inculpații au urmărit pe de o parte, să o pedepsească pe victimă, iar , pe de altă parte, să pună victima într-o situație umilitoare față de ei, de inferioritate, de supunere.

Față de cele ce preced și reținând că actele materiale comise de inculpați nu se circumscriu din punct de vedere subiectiv actelor sexuale, de orice natură, astfel cum sunt definite de legiuitor în art. 197 alin. 1 Cod penal, Curtea a admis ca fondat recursul inculpaților R.A.G., B.A.N. și M.B.I., iar în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a ) Cod procedură penală rap. la art. 10 lit. d) Cod procedură penală a achitat pe inculpații R.A.G., B.A.N. și M.B.I pentru infracțiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. 1 și alin. 2 lit. a) Cod penal , cu aplicarea art. 37 lit. a) Cod penal, și , respectiv, pentru complicitate la săvârșirea infracțiunii de viol prevăzută de art.26 Cod penal rap. la art. 197 alin. 1 și alin. 2 lit. a) Cod penal.În ce privește criticile recurenților inculpaților R.A.G., B.A.N. și M.B.I. sub aspectul celorlalte infracțiuni reținute în sarcina lor, precum și sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei, instanța de recurs le-a apreciat ca neîntemeiate, fiind respinse, ca atare.

Concluzii

Noul Cod penal reglementează infracțiunea de viol prin prisma actelor de penetrare, înlocuind noțiunea de „act sexual, de orice natură” cu aceea privind „raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o persoană” (alin. 1, art. 218). Remarcăm, totodată, introducerea alin. 2, care prevede sancționarea oricăror alte acte de penetrare vaginală sau anală comise în condițiile alin. 1. Astfel, definiția violului este mai clară, nelăsând loc de interpretări.

Pentru ca raportul sexual, actul sexual oral sau anal să întregească conținutul infracțiunii de viol, este necesar, în noua reglementare, să aibă loc „prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința sau profitând de această stare”, spre deosebire de actualul cod, unde actul sexual, de orice natură, trebuie să aibă loc prin „constrângere sau profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-și exprima voința”. Și de această dată, legiuitorul a ales varianta unei exprimări mai clare, concise, de natură să conducă la o practică unitară.

Din definiția dată de legiuitor deducem că poate fi subiect activ al infracțiunii de viol, în noua reglementare, orice persoană fizică care are capacitatea de a răspunde penal. Textul art. 218 precizează că raportul sexual, actul sexual oral sau anal, orice alte acte de penetrare pot avea loc cu o „persoană”, legiuitorul renunțând, astfel, la formularea din actualul cod, unde se precizează că, actul sexual, de orice natură, poate avea loc cu „o persoană de sex diferit sau de același sex”.

Atunci când infracțiunea se realizează prin raport sexual, dat fiind înțelesul acestuia, subiecții (activ și pasiv) nu trebuie să fie de sex diferit.

Calitatea de rudă în linie directă, frate sau soră, de persoană care se ocupă de îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul victimei atrage agravarea infracțiunii.

Participația la infracțiunea de viol este posibilă în toate formele sale

Săvârșirea infracțiunii de viol, prin constrângerea victimei, este specific ambelor coduri penale, dar , în noul cod se prevede expres și situația în care făptuitorul pune victima în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința, situație de care poate profita ulterior. Infracțiunea de viol poate fi săvârșită numai cu intenție directă.

În cazul agravantelor prevăzute în alin. 3 lit. e și alin. 4, fapta este comisă cu praeterintenție.

În ceea ce privește tentativa la infracțiunea de viol, ca o noutate, în noul Cod se prevede, în art. 218 alin. 6, că se pedepsește la infracțiunile prevăzute în alin. 1-3, ceea ce înseamnă că ea nu va mai fi pedepsită în cazul în care fapta a avut ca urmare moartea victimei. Credem că legiuitorul a dorit, în acest fel, rezolvarea uneia din problemele controversate legate de posibilitatea existenței tentativei la infracțiunile praeterintenționate11.

Rămâne, însă, nesoluționată, problema tentativei în cazul în care fapta are ca urmare vătămarea corporală

Bibliografie

Acte normative

Constituția României;

Codul penal în vigoare;

Codul penal de la 1969;

Codul de procedură penală în vigoare;

Codul de procedură penală de la 1969;

II. Tratate universitare, Cursuri universitare, Reviste de specialitate

A, Boroi, Drept penal, Partea generală, Conform noului Cod penal, Ed. C.H.Beck, București, 2010;

A. Boroi, Drept penal, Partea specială, Conform noului Cod penal, Ed. C.H.Beck, București, 2011;

Bogdan S., Drept penal. Partea specială, vol. I, ed. a 2-a, revăzută și adăugită, Cluj-Napoca, Ed. Sfera Juridică, 2007;

C. Bulai, B.N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2007;

Constantin Mitrache, Cristian Mitache- Drept Penal Român, Partea Generală, ediția a II-a, Ed. Universul Juridic, București 2003;

C.F. Ușvat., Unele modificări și completări aduse Codului penal prin Legea 197/2000, „Dreptul”, nr. 4, 2001

D. Dermengiu, I. Valerian, Medicină legală, Ed. C.H.Beck, București 2009

Dan Lupașcu, Culegere de Practică judiciară în materie penală 2000. Curtea de Apel București, Ed. Wolterskluwer, Bucuresti, 2002

D. Perju-Dumbravă , Medicină Legală. Teorie și practică, Cluj-Napoca, Ed. Argonaut, 2006;

F. Streteanu, Tratat de drept penal, Partea generală, Vol. I, Ed. C.H.Beck, București, 2008;

G. Antoniu, M. Popa, ȘT. Daneș, Codul penal pe înțelesul tuturor, Ed. Politică, București, 1988;

G. Antoniu și col., Explicații preliminare ale noului Cod penal, vol. I, Editura Universul Juridic, București, 2010;

G. Antoniu și col., Explicații preliminare ale noului Cod penal, vol. II, Editura Universul Juridic, București, 2011;

G. Antoniu și col., Explicații preliminare ale noului Cod penal, vol. III, Editura Universul Juridic, București, 2013;

G. Antoniu, Vinovăția penală, Ed. Academiei Române, București, 2002;

G. Antoniu, Tentativa, Ed. Societății Tempus, București, 1996;

Gh. Diaconescu, C. Duvac, Tratat de drept penal, Partea specială, Ed. C.H.Beck, București, 2009

Gheorghe Josan, Viol asupra unui membru al familiei, în Revista Dreptul nr. 12/2002

G. Maravela, M. Gheorghe, Discuții în legătură cu calificarea faptei de a întreține raporturi sexuale cu soția sa împotriva voinței acesteia, publicat în “Dreptul”, nr. 7/1995,

H. Diaconescu ., Structura juridică și conținutul constitutiv al infracțiunii de act sexual cu un minor, în „Dreptul”, nr. 9, 2004

Horia Diaconescu, Cu privire la absorbirea infractiunii de incest în infractiunea de viol calificat, prevazută și pedepsită în art. 197 alin. 2 lit. b1, în Revista Dreptul nr. 10/2003.

Ioan Ceterchi , Istoria dreptului românesc, vol. I, Ed. Academiei, București, 1980

Ion Ifrim, Ocrotirea penală a vieții intime a persoanei conform Noului Cod Penal, Ed. Universul Juridic, București 2012

I. Pascu, M. Gorunescu, Drept penal, Partea specială, ediția a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2009,

I. Rusu, Individualizarea sancțiunilor de drept penal, Curs master, Ed. Universul Juridic, București, 2011;

Ion Suceara, Marcu Viorel, Gh. Constantin – Omul si drepturile sale, Ministerul de Interne, Bucuresti, 1991

M. Basarab ., Pașca V., Mateuț Gh., Medeanu T., Butiuc C., Bădilă M., Bodea R., P. Dungan ., Mirișan V., Mancaș R., Miheș Cr., Codul penal comentat, vol. II, Partea specială, București, Edit. Hamangiu, 2008

M. Basarab, L.Moldovan, V.Suian – Drept Penal, partea speciala, vol. I, 1995

M. G. Preduca, Dreptulrile omului, valente juridice și canonice, Ed. C.H.Beck, București 2011

Octavian Loghin, Avram Filipaș, “Drept penal român. Partea specială”, Ed. Șansa, București, 1992

O. Loghin, T. Toader – Drept penal român – partea specială, ediția a IV-a, Casa de Editură și presă „Sansa” S.R.L., București, 2001

Petre Dungan "Drept Penal partea speciala vol. I" ed. Lumina Lex 2006

Pantelimon Cioia – Modificarea continutului infractiunii de viol prin legea nr.197/2000

Raluca Galavan – Violul savarsit asupra unei rude apropiate si incestul agresiv in ‘’Dreptul’’, nr6/2001

T. Toader , Drept penal român. Partea specială, ed. a 3-a, revăzută și adăugită, București, Edit. Hamangiu, 2007

T. Vasiliu, D. Pavel, G. Antoniu, D. Lucinescu, V. Papadopol, V. Rămureanu, “Codul penal comentat și adnotat –

V. Dobrinoiu, I. Pascu, M.A.Hotca, I. Chiș, M. Gorunescu, N. Neagu, M. Dobrinoiu, M.C.Sinescu, Noul Cod penal comentat, vol. II, Partea specială, Ed. Universul Juridic, București, 2012

V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roșca, “Explicații teoretice ale Codului penal român”, vol. III, Partea specială, Ed. Academiei R.S.R., București, 1971

Vintilă Dongoroz, Gheorghe Dărângă, Siegfried Kahane, Dumitru Lucinescu, Aurel Nemeș, Mihai Popovici, Petre Sîrbulescu, Vasile Stoican, “Noul Cod penal și Codul penal anterior. Prezentare comparativă”, Ed. Politică, București, 1968

V . Lazăr, I. Molnar – Drept penal, Partea Specială, Ed. Europa Nova, București 2000

11. V. Lazar, “Dreptul penal. Partea speciala (Infractiuni prevazute în Codul Penal Român în vigoare, cu modificarile si completarile la zi”, Editura Universitara, Bucuresti, 2006

partea specială”, Vol. I, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1975

Vladimir Beliș, “Medicină legală”, Ed. Tipo-Aktis, București, 1995

V. Belis, Medicină legală, Ed. Orizonturi, București 2006

Vladimir Beliș V. Dragomirescu, Constanța Naneș, E. Gacea, V. Panaitescu, Natalia Drugescu, “Medicină legală”, Ed. Teora, București, 1992

V. Cioclei, “Viața sexuală. Politică penală”, Ed. Holding Reporter, 1994

Valerian Cioclei- Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei. Ed. Universul Juridic. București 2007

Valerian Cioclei, „Despre nevoia de echilibru în Justitia penala”, Analele Universitatii Bucuresti, 2001

V. Dobrinoiu, I. Pascu, “Violul agravat. Incest.” în Revista de Drept Penal, nr. 4/1995

V. Dobrinoiu, Norel Neagu, Drept penal, Parte specială, Teorie și practică judiciară, Ed. Universul Juridic, București 2011

III. Site-uri accesate online

www.scj.ro/Decizii%20SU/Decizie%20II%202005.html

www.just.ro.

www.legifrance.gov.fr

Bibliografie

Acte normative

Constituția României;

Codul penal în vigoare;

Codul penal de la 1969;

Codul de procedură penală în vigoare;

Codul de procedură penală de la 1969;

II. Tratate universitare, Cursuri universitare, Reviste de specialitate

A, Boroi, Drept penal, Partea generală, Conform noului Cod penal, Ed. C.H.Beck, București, 2010;

A. Boroi, Drept penal, Partea specială, Conform noului Cod penal, Ed. C.H.Beck, București, 2011;

Bogdan S., Drept penal. Partea specială, vol. I, ed. a 2-a, revăzută și adăugită, Cluj-Napoca, Ed. Sfera Juridică, 2007;

C. Bulai, B.N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2007;

Constantin Mitrache, Cristian Mitache- Drept Penal Român, Partea Generală, ediția a II-a, Ed. Universul Juridic, București 2003;

C.F. Ușvat., Unele modificări și completări aduse Codului penal prin Legea 197/2000, „Dreptul”, nr. 4, 2001

D. Dermengiu, I. Valerian, Medicină legală, Ed. C.H.Beck, București 2009

Dan Lupașcu, Culegere de Practică judiciară în materie penală 2000. Curtea de Apel București, Ed. Wolterskluwer, Bucuresti, 2002

D. Perju-Dumbravă , Medicină Legală. Teorie și practică, Cluj-Napoca, Ed. Argonaut, 2006;

F. Streteanu, Tratat de drept penal, Partea generală, Vol. I, Ed. C.H.Beck, București, 2008;

G. Antoniu, M. Popa, ȘT. Daneș, Codul penal pe înțelesul tuturor, Ed. Politică, București, 1988;

G. Antoniu și col., Explicații preliminare ale noului Cod penal, vol. I, Editura Universul Juridic, București, 2010;

G. Antoniu și col., Explicații preliminare ale noului Cod penal, vol. II, Editura Universul Juridic, București, 2011;

G. Antoniu și col., Explicații preliminare ale noului Cod penal, vol. III, Editura Universul Juridic, București, 2013;

G. Antoniu, Vinovăția penală, Ed. Academiei Române, București, 2002;

G. Antoniu, Tentativa, Ed. Societății Tempus, București, 1996;

Gh. Diaconescu, C. Duvac, Tratat de drept penal, Partea specială, Ed. C.H.Beck, București, 2009

Gheorghe Josan, Viol asupra unui membru al familiei, în Revista Dreptul nr. 12/2002

G. Maravela, M. Gheorghe, Discuții în legătură cu calificarea faptei de a întreține raporturi sexuale cu soția sa împotriva voinței acesteia, publicat în “Dreptul”, nr. 7/1995,

H. Diaconescu ., Structura juridică și conținutul constitutiv al infracțiunii de act sexual cu un minor, în „Dreptul”, nr. 9, 2004

Horia Diaconescu, Cu privire la absorbirea infractiunii de incest în infractiunea de viol calificat, prevazută și pedepsită în art. 197 alin. 2 lit. b1, în Revista Dreptul nr. 10/2003.

Ioan Ceterchi , Istoria dreptului românesc, vol. I, Ed. Academiei, București, 1980

Ion Ifrim, Ocrotirea penală a vieții intime a persoanei conform Noului Cod Penal, Ed. Universul Juridic, București 2012

I. Pascu, M. Gorunescu, Drept penal, Partea specială, ediția a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2009,

I. Rusu, Individualizarea sancțiunilor de drept penal, Curs master, Ed. Universul Juridic, București, 2011;

Ion Suceara, Marcu Viorel, Gh. Constantin – Omul si drepturile sale, Ministerul de Interne, Bucuresti, 1991

M. Basarab ., Pașca V., Mateuț Gh., Medeanu T., Butiuc C., Bădilă M., Bodea R., P. Dungan ., Mirișan V., Mancaș R., Miheș Cr., Codul penal comentat, vol. II, Partea specială, București, Edit. Hamangiu, 2008

M. Basarab, L.Moldovan, V.Suian – Drept Penal, partea speciala, vol. I, 1995

M. G. Preduca, Dreptulrile omului, valente juridice și canonice, Ed. C.H.Beck, București 2011

Octavian Loghin, Avram Filipaș, “Drept penal român. Partea specială”, Ed. Șansa, București, 1992

O. Loghin, T. Toader – Drept penal român – partea specială, ediția a IV-a, Casa de Editură și presă „Sansa” S.R.L., București, 2001

Petre Dungan "Drept Penal partea speciala vol. I" ed. Lumina Lex 2006

Pantelimon Cioia – Modificarea continutului infractiunii de viol prin legea nr.197/2000

Raluca Galavan – Violul savarsit asupra unei rude apropiate si incestul agresiv in ‘’Dreptul’’, nr6/2001

T. Toader , Drept penal român. Partea specială, ed. a 3-a, revăzută și adăugită, București, Edit. Hamangiu, 2007

T. Vasiliu, D. Pavel, G. Antoniu, D. Lucinescu, V. Papadopol, V. Rămureanu, “Codul penal comentat și adnotat –

V. Dobrinoiu, I. Pascu, M.A.Hotca, I. Chiș, M. Gorunescu, N. Neagu, M. Dobrinoiu, M.C.Sinescu, Noul Cod penal comentat, vol. II, Partea specială, Ed. Universul Juridic, București, 2012

V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roșca, “Explicații teoretice ale Codului penal român”, vol. III, Partea specială, Ed. Academiei R.S.R., București, 1971

Vintilă Dongoroz, Gheorghe Dărângă, Siegfried Kahane, Dumitru Lucinescu, Aurel Nemeș, Mihai Popovici, Petre Sîrbulescu, Vasile Stoican, “Noul Cod penal și Codul penal anterior. Prezentare comparativă”, Ed. Politică, București, 1968

V . Lazăr, I. Molnar – Drept penal, Partea Specială, Ed. Europa Nova, București 2000

11. V. Lazar, “Dreptul penal. Partea speciala (Infractiuni prevazute în Codul Penal Român în vigoare, cu modificarile si completarile la zi”, Editura Universitara, Bucuresti, 2006

partea specială”, Vol. I, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1975

Vladimir Beliș, “Medicină legală”, Ed. Tipo-Aktis, București, 1995

V. Belis, Medicină legală, Ed. Orizonturi, București 2006

Vladimir Beliș V. Dragomirescu, Constanța Naneș, E. Gacea, V. Panaitescu, Natalia Drugescu, “Medicină legală”, Ed. Teora, București, 1992

V. Cioclei, “Viața sexuală. Politică penală”, Ed. Holding Reporter, 1994

Valerian Cioclei- Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei. Ed. Universul Juridic. București 2007

Valerian Cioclei, „Despre nevoia de echilibru în Justitia penala”, Analele Universitatii Bucuresti, 2001

V. Dobrinoiu, I. Pascu, “Violul agravat. Incest.” în Revista de Drept Penal, nr. 4/1995

V. Dobrinoiu, Norel Neagu, Drept penal, Parte specială, Teorie și practică judiciară, Ed. Universul Juridic, București 2011

III. Site-uri accesate online

www.scj.ro/Decizii%20SU/Decizie%20II%202005.html

www.just.ro.

www.legifrance.gov.fr