Infractiunea de Talharie

Cuprins

Introducere………………………………………………………………………………………………………………..2

Capitolul I. Noțiuni generale privind tâlhăria

Cadrul juridic al infracțiunilor contra patrimoniului…………………………………………………..3

Scurt istoric privind reglementarea tâlhăriei …………………………………………………………….6

Aspecte de drept comparat…………………………………………………………………………………….7

Capitolul II. Conținutul legal și constitutiv al tâlhăriei

2.1 Reglementarea legală ……………………………………………………………………………………………9

2.2 Condițiile preexistente………………………………………………………………………………………….10

2.3 Conținutul constitutiv…………………………………………………………………………………………..16

2.3.1 Latura obiectivă………………………………………………………………………………………………..16

2.3.2 Latura subiectivă……………………………………………………………………………………………….20

2.4 Forme și modalități ……………………………………………………………………………………………..21

2.5 Sancțiuni……………………………………………………………………………………………………………..29

Capitolul III. Aspecte comparate între reglementarea actuală a infracțiunii cu aspecte din noul cod penal

3.1. Compararea conținutului legal ……………………………………………………………………………..30

3.2 Compararea conținului constitutiv………………………………………………………………………….32

3.3 Compararea formelor, modalităților și a sancțiunilor…………………………………………………34

Concluzii și propuneri…………………………………………………………………………………………………36

Bibliografie ………………………………………………………………………………………………………………39

Introducere

Începând cu formele ei incipiente de manifestare justiția penală a sancționat diferite fapte care aduceau atingere patrimoniului, deoarece însăți ideea de patrimoniu nu poate fi concepută în absența unei ocrotiri juridice.

Legea penală are rol de apărare a tuturor relațiilor de ordin patrimonial, prin incriminarea și sancționarea faptelor îndreptate împotriva acestora, prevazând un regim de sancționare sever.

În încriminarea atingerilor aduse patrimoniului, legiuitorul analizează caracterul ilicit al acțiunilor făptuitorului, și mai puțin poziția juridică a victimei, deoarece scopul incriminării este de a apăra bunurile în sfera patrimonială.

Am ales acestă temă deoarece consider că desfășurarea în bune condiții a relațiilor sociale de ordin patrimonial reprezintă una dintre importantele condiții de existență a societății, iar faptele prin care se vatămă sau crează pericole sunt periculoase pentru societate și necesită o acțiunea represivă.

Lucrarea este structurată în trei capitole.

În primul capitol am prezentat noțiuni generale privind tâlhăria făcând referire la cadrul juridic al infracțiunilor contra patrimoniului, evoluția reglementării tâlhăriei de-a lungul timpului și câteva aspecte de drept comparat.

În al doilea capitol am prezentat reglementarea legală, condițiile, conținutul, formele, modalitățile și sancțiunile pe care le poate avea infracțiunea de tâlhărie exemplificate atât din punct de vedere teoretic cât și prin prisma jurisprudenței.

În capitolul al treilea am prezentat comparativ reglementarea legală a infracțiunii de tâlhărie cu reglementarea din viitorul cod penal. Am comparat conținutul constitutiv, conținutul legal, formele, modalitățile și sancțiunile pe care le poate avea infracțiunea de tâlhărie. Am încheiat lucrarea prin prezentarea de concluzii și propuneri pentru îmbunătățirea reglementărilor existente.

În elaborarea lucrării, am abordat diferite metode uzuale în ceea ce privește documentarea științifică, precum: studiul bibliografic din literatura de specialitate internă și internațională; informarea, prelucrarea și prezentarea rezultatelor studiului în formă sintetică; formularea concluziilor și a propunerilor.

Capitolul I. Noțiuni generale privind tâlhăria

Cadrul juridic al infracțiunilor contra patrimoniului

Manifestările păgubitoare patrimoniului au fost reprimate în toate vremurile și în toate sistemele socio-politice, deosebirile de reglementare și tratament datorându-se, evident, perioadei istorice și particularităților proprii – dintre care nu în ultimul rând tradițiilor religioase și juridice – unei societăți sau alta.

În privința sancțiunilor, majoritatea cutumelor și legilor care au guvernat epocile sclavagistă și feudală statorniceau pedepse aspre – corporale, privative de libertate și nu arareori, eliminatorii.

Legislațiile moderne au temperat, în anumită măsură, excesele de tratament anterioare, dar au menținut totuși un regim sancționator sever și au amplificat aria incriminărilor în domeniu, replicând astfel noilor agresiuni antipatrimoniale aparute în condițiile specifice economiei de piață.

Infracțiunile patrimoniale au fost reglementate încă din primele noastre legiuiri penale – Pravilele lui Vasile Lupu (Cartea pentru învataturi, din 1646) și Matei Basarab (îndreptarea legii, din 1652), Codicele penale ale lui Alexandru Sturza 1826) în Moldova și al lui Barbu Știrbei (1850) în Muntenia.

Codul penal din 1864 conținea un întreg capitol privitor la „Crime și delicte contra proprietății", capitol menținut – desigur, într-o concepție și redactare superioară -gândirii din Codul penal din 1936, sub titlul „Crime și delicte contra patrimoniului".

În paralel cu reglementările din acest din urmă cod, faptele împotriva patrimoniului au mai fost incriminate și prin unele legi speciale – Codul justiției militare, Codul silvic, Codul marinei comerciale și altele.

O dată însă cu introducerea conceptelor și categoriilor „obștesc" și „avut obștesc" – prin Decretul nr. 192/1950 – Codului penal din 1936 i s-a atașat un capitol nou, denumit „Unele infracțiuni contra avutului obștesc", capitol ce avea să fie preluat în Codul penal din 1969, în Titlul IV, sub denumirea „Infracțiuni contra avutului obstesc".

În opinia noastră, afirmată cu mai mulți ani în urmă, reglementarea distinctă a infracțiunilor contra avutului personal sau particular" și a „infracțiunilor contra avutului obștesc" era neștiințifică și nejustificată, atâta vreme cât „infracțiunile -pereche" (cum erau denumite la acel timp) aveau conținuturi și structuri identice, distantându-se doar prin natura patrimoniului afectat și prin regimul sancționatoriu, mai aspru pentru cele din urmă.

Obiectul ocrotirii penale. Obiectul juridic generic al tuturor infracțiunilor patrimoniale este format din fasciculul de relații sociale privitoare la patrimoniu – public și privat – ce se cer ocrotite împotriva feluritelor acțiuni cu efecte prejudiciante îndreptate împotriva acestuia.

Prin infracțiunile contra patrimoniului sunt însă protejate nu numai relațiile sociale ce se formează în jurul dreptului de proprietate – privată ori publică ci în egală măsură, după cum se va vedea în continuare, posesia și detenția – chiar și aceea precara – bunului. Căci prin patrimoniu se înțelege complexul de drepturi și obligații privind entități care, în genere sau în particular, sunt susceptibile a fi evaluate economic. Deci, conceptul de patrimoniu are un conținut și o sferă mult mai largă decât acela de proprietate, conceptul patrimoniu însumând toate drepturile reale, toate drepturile cu caracter patrimonial, toate obligațiile, precum și orice situație care prezintă chiar numai o aparență de drept.

Obiectul material al infracțiunilor patrimoniale este însuși bunul asupra căruia se îndreaptă acțiunea ilicită, bun care, la unele infracțiuni, este întotdeauna un bun mobil – furt, însușirea bunului gasit, tâlharie, abuz de încredere și tăinuire, la altele poate fi mobil ori imobil – înșelaciune, distrugere, distrugere calificată, distrugere din culpă, gestiune frauduloasă, iar la infracțiunea de tulburare de posesie, bunul poate fi numai imobil.

Sunt însă infracțiuni în care apare ca obiect material adiacent și corpul persoanei violența fizică – tâlharia și pirateria.

Subiecții infracțiunii. Subiectul activ nemijlocit (autor) al acestor infracțiuni este în regula generală, necircumstanțiat de text, deci el nu trebuie să aibă o anume calitate. La unele infracțiunii, subiect activ nemijlocit poate fi chiar proprietarul bunului – furt, distrugere, distrugere din culpa. Subiectul pasiv poate fi și persoana juridică în conformitate cu dispozițiile art. 191 C.pen.

Infracțiunile patrimoniale sunt susceptibile de savârșire în toate formele participației penale – coautorat, instigare, complicitate, cu unele excepții.

Subiect pasiv este persoana – fizică sau juridică – care suferă o pagubă în urma infracțiunii, dar, la infracțiunile savârșite prin violență, subiect pasiv va fi și persoana agresată fizic.

Latura obiectivă. Elementul material al infracțiunilor analizate se exprimă prin acțiuni – de regulă – dispuse pe o plajă largă, ce au drept consecință afectarea patrimoniului. Unele din aceste infracțiuni au caracter complex, deoarece în conținutul lor intră – ca element constitutiv sau circumstanță agravantă – fapte care, altminteri, sunt incriminate distinct – tâlhăria și pirateria.

Urmarea imediată constă, în regula generală, în provocarea unor daune patrimoniului – public sau privat – și, în particular, în producerea de vătămări ale integrității corporale sau sănătății ori decesul victimei – tâlhăria și pirateria.

La unele infracțiuni, raportul de cauzalitate rezultă din însăși materialitatea faptelor – ex re -, dar la altele nex-ul cauzal dintre acțiune și consecință trebuie dovedit.

Latura subiectivă. Forma de vinovăție. Infracțiunile patrimoniale se săvârșesc cu intenție, unele chiar cu intenție calificată – furtul, tâlhăria, înșelăciunea. În excepție, distrugerea din culpă, infracțiune care, așa cum se desprinde din chiar denumirea ei, implică vinovăția sub forma culpei.

Forme. Actele pregatitoare, deși posibil de înfăptuit, nu intră sub incidența penală în lipsa unor dispozițiuni legale în acest sens.

Tentativa, potrivit dispozițiilor art. 222 C.pen., este sancționată la infracțiunile prevazute în art. 208-212, 215, 2151, 217 și 218.

Consumarea infracțiunilor patrimoniale survine în momentul apariției urmării periculoase, adică al provocarii pagubei materiale.

Modalități. Toate infracțiunile contra patrimoniului prezină mai multe modalități normative în funcție de felul în care se înfățișează acțiunea/inacțiunea incriminată cărora în concret pot să le corespundă o varietate de modalități faptice de care se va ține seama la individualizarea judiciară a pedepsei.

Sancțiuni. Sancțiunea penală specifică acestor infracțiuni este închisoarea în limite variind de la o luna la 2 ani sau amendă, în cazul distrugerii din culpă, până la detențiunea pe viață sau închisoarea de la 15 la 25 ani și interzicerea unor drepturi, în cazul distrugerii calificate atunci când urmarea constă în producerea unui dezastru.

In raport de prevederile art. 711 alin. (2) și (3) C.pen. și de limitele speciale de pedeapsă prevăzute pentru persoana fizică, persoana juridică se va sancționa, după caz, cu amendă de la 5.000 la 600.000 lei sau de la 10.000 la 900.000 lei.

Aspecte procesuale. Acțiunea penală la infracțiunile contra patrimoniului, de regulă, se pune în mișcare din oficiu. La faptele prevăzute în art. 213, 214, 216 și 217 C.pen. însă, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar împăcarea părților înlătură răspunderea penală. Prin excepție de la această regulă în cazul unei tulburări de posesie, împăcarea părților înlătură răspunderea penală, deși acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.

Urmărirea penală și judecarea acestor fapte se realizează, frecvent, potrivit regulilor obișnuite de procedură. Prin excepție, în cazul faptelor prevazute în art. 211 alin. (3) și 212 C.pen., urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror, conform art. 209 alin. (3) C.proc.pen., iar în cazul faptelor prevăzute în art. 211 alin. (3), 212 alin. (3) și 215 alin. (5) C.pen., competența de a le judeca în primă instanță aparține tribunalului, potrivit art. 27 pct. 1 lit. a) C.proc.pen.

Scurt istoric privind reglementarea tâlhăriei

Tâlhăria este o infracțiune complexă, deoarece prin voința legiuitorului, în conținutul acestei fapte unice sunt reunite elementele unor infracțiuni distincte. În linii mari tâlhăria este un furt comis cu violență fizică sau psihică.

În Codul penal Carol al II-lea tâlhăria era incriminată în Titlul IV Crime și delicte contra patrimoniului, Capitolul II Tâlhăria și pirateria, secțiunea I Tâlhăria. Prin art. 529 era incriminată varianta tip, iar prin art. 530 o variantă asimilată. Privite împreună acestea se aseamănă destul de mult cu varianta tip din actuala reglementare. Prin art. 531 era incriminată o variantă calificată a tâlhăriei, în care se regăsesc elemente circumstanțiale ale actualelor variante agravate (în timpul nopții, pe drumuri sau piețe publice). În art 532 și art. 533 sunt prevăzute crimele de tâlhărie când s-a întrebuințat tortura, când s-a provocat o vătămare foarte gravă a integrității corporale sau a sănătății, ori o tentativă la omor, respectiv când s-a cauzat moartea victimei.

Tehnica utilizată de legiuitor în cazul acestei incriminări ca și în cazul infracțiunilor complexe, a fost uneori contestată deoarece duce la o răsturnare a ierarhiei valorilor ocrotite. În acest caz valorile ocrotite în mod adiacent cum ar fi integritatea corporală, sănătatea sau chiar viața persoanei sunt de fapt mai importe decât valoarea ocrotită în principal – patrimoniul. Faptul că exercitarea de violențe – infracțiunea mijloc – este mai gravă decât furtul – infracțiunea scop – ridică în primul rând probleme de natură tehnică și de adaptare a represiunii, cum ar fi, spre exemplu problema sancțiunii aplicabile în cazul tentativei urmată de moartea victimei. În plus din punct de vedere criminologic și pe cale de consecință din punct de vedere al politicii anticriminale, plasarea tâlhăriei printre infracțiunile patrimoniale poate duce la ocultarea aspectelor de violență caracteristice acestei infracțiuni.

Codul Penal de la 1968 reglementează tâlharia în cadrul Titlului III, când infracțiunea se comitea contra avutului personal sau particular în varianta simplă și adaugă și două agravate. Dacă infracțiunea se comitea contra avutului public – în Titlul IV se aplica o pedeapsă mai severă.

Făcând o comparație între textul care incriminează tâlharia în Codul Penal din 1936 cu textul care incriminează tâlhăria în Codul Penal din 1968 putem observa că în Codul Penal din 1968 nu sunt prevazute alte circumstanțe agravante speciale ca de exemplu tâlharia care se comite prin întrebuințarea narcoticelor, de cruzimilor, efracție, escaladării.

Aspecte de drept comparat

În Italia legiuitorul încadrează tâlhăria la fel ca și în dreptul român în cuprinsul infracțiunilor contra patrimoniului. Astfel tâlhăria este reglementată în codul penal în cuprinsul art. 628 sub două forme: tâlhărie proprie în cazul în care infractorul comite infracțiunea pentru a-și procura un profit injust folosindu-se de violență sau de amenințare pentru a sustrage un bun de la o persoană care îl deține și tâlhărie improprie atunci când infractorul se folosește de violență sau amenințare imediat după sustragerea bunului pentru a împiedica nepedepsirea sustragerii de bunuri.

Infracțiunea de tâlhărie la fel ca și în dreptul român este o infracțiune complexă prin intermediul căreia faptuitorul lezeadă nu numai interese patrimoniale, dar și integritatea fizică și libertățile persoanei.

În dreptul penal italian infractiunea este consumată în momentul folosirii violenței pentru savarsirea furtului. Doctrina italiană este de părere că există tentativă dacă actele de executare la furt au fost precedate sau urmate de o tentativă de violență indiferent dacă au fost întrerupte.

Codul penal italian reglementează și elemente circumstantiale de agravare în cazul în care violența sau amenințarea se face prin utilizarea armelor sau de mai multe persoane împreună, în cazul în care victima se află în incapacitate de a acționa, în cazul în care provine de la o persoană dintr-o grupare mafiotă sau în cazul în care agentul a sustras arme, muniții sau explozive din arsenale sau depozite ori din alte locuri destinate păstrării lor.

Tâlhăria este sancționată cu închisoare de la 3 la 10 ani și amendă în varianta tip iar în cazurile agravante cu închisoare de la 4 ani la 20 de ani și amendă. Putem observa astfel că sancțiunile prevăzute în legea penală italiană sunt apropiate de cele din legea română.

În Germania tâlhăria este reglementată de codul penal german în cuprinsul art.249. Tâlhăria în legea penală este considerată ca o faptă a unei persoane care prin constrangere sau prin amenințare ar putea pune în pericol viața sau integritatea corporală a unei alte persoane în scopul de a sustrage un lucru mobil pentru sine sau pentru altul. Sancțiunea aplicată pentru comiterea acestei infracțiuni este inchisoarea de la 6 luni la 5 ani.

Varianta agravantă este atunci când făptuitorul sau alt participant poartă cu sine o armă sau un alt instrument periculos sau dacă deține un instrument sau un mijloc pentru a înfrânge sau preveni opunerea unei alte persoane prin forță sau prin amenințarea cu forța.

În codul penal german cea mai aspră sancțiune este mai mare de 10 ani atunci când a avut ca urmare moartea victimei.

Codul penal german cuprinde o altă formă a tâlhăriei în art. 252 sub denumirea de furt tâlhăresc. Această formă se materializează prin folosirea constrângerii sau amenințării cu un pericol actual pentru integritatea corporala sau viața altei persoane în scopul păstrării bunurilor furate.

Această reglementare, specifică legii penale germane, subliniaza faptul că furtul se comite fără violență, aceasta exercitându-se ulterior furtului, pentru păstrarea bunului sustras.

Codul penal american în cuprinsul art. 222.1 încadrează tâlhăria în cadrul infracțiunilor contra proprietății. Astfel tâllhăria este fapta aceluia care, în cursul săvârșirii unui furt provoacă serioase vătămări corporale altei persoane, amenință pe altul ori cu intenție provoacă temerea că îi va produce victimei, imediat, serioase vătămari corporale sau săvârșește ori amenință să comită, imediat, o crimă.

Capitolul II. Conținutul legal și constitutiv al tâlhăriei

2.1 Reglementarea legală

Potrivit art. 211 Cod penal constituie infractiune "furtul savârsit prin întrebuintare de violente sau amenintari, ori prin punerea victimei în stare de inconstienta sau neputinta de a se apara, precum si în furtul urmat de întrebuintarea unor astfel de mijloace pentru pastrarea bunului furat sau pentru înlaturarea urmelor infractiunii ori pentru ca faptuitorul sa-si asigure scaparea".

Prima varianta agravata a tâlhariei exista daca aceasta a fost savârsita în urmatoarele împrejurari:

de o persoana mascata, deghizata sau travestita;

în timpul noptii;

într-un loc public sau într-un mijloc de transport

A doua varianta agravata exista când fapta a fost comisa:

de doua sau mai multe persoane împreuna;

de o persoana având asupra sa o arma sau o substanta narcotica;

într-o locuinta sau în dependinte ale acesteia;

în timpul unei calamitati;

si a avut vreuna din urmarile aratate în art. 182 Cod penal.

A treia varianta agravata necesita pentru existenta ei producerea unor rezultate deosebit de grave sau producerea mortii victimei.

2.2 Condițiile preexistente

Obiectul juridic generic

Tâlhăria, fiind o infracțiune contra patrimoniului, are ca obiect juridic relațiile sociale de ordin patrimonial. Obiectul juridic general este format din relațiile sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare sunt asigurate prin apărarea patrimoniului, mai ales sub aspectul drepturilor reale privitoare la bunuri, sub aspectul obligației de a menține poziția fizică a bunului în cadrul patrimoniului, aceasta facând parte din gajul general al creditorilor chirografari.

Obiectul juridic special

Obiectul juridic special al infracțiunii de tâlharie îl constituie, pe de o parte, relațiile sociale de ordin patrimonial care nu s-ar putea desfășura normal fără apărarea situației de fapt a bunurilor mobile în sfera patrimonială a persoanei care are la dispoziția sa acele bunuri – acesta fiind obiectul juridic special principal, iar pe de alta parte relațiile sociale privind persoana a căror desfășurare normală nu ar fi cu putință fără apărarea vieții, integrității corporale, sănătății sau libertății persoanei – acesta constituind obiectul juridic secundar sau adiacent.

Fiind o infracțiune complexă, tâlharia are doua obiecte juridice speciale, din care unul este principal, iar celalalt secundar.

Obiectul juridic principal al ocrotirii penale în cazul infracțiunii de tâlharie constă în relațiile sociale de ordin patrimonial a caror existență și dezvoltare sunt condiționate de menținerea situației de fapt, adică poziția fizică pe care o are un bun mobil în sfera patrimonială a unei persoane.

Tâlharia este o infracțiune care se comite printr-o acțiune de sustragere, de schimbare ilicită a situației de fapt pe care o avea bunul înainte de comiterea infracțiunii. În această situație ocrotirea relațiilor sociale de ordin patrimonial este asigurată prin mijloace de drept penal.

Obiectul juridic secundar constă în relațile sociale referitoare la viața, integritatea corporală sau libertatea persoanei.

Aceste relații sociale constituie obiectul juridic secundar al tâlhariei, deoarece, în conținutul complex al acestei infracțiuni, întrebuințare a violențelor, a amenințărilor sau a celorlalte mijloace de constrângere a persoanei constituie, în raport cu furtul, numai o activitate cu caracter secundar. Pentru exemplificare, în acest sens, redăm urmatoarea speță:

La data 05.02.2009, in jurul orelor 04.30-05.00, partea vatamata N. E. se deplasa de la domiciliul sau situat pe str. (…) din T spre locul de muncă, iar cand a ajuns pe str. (…) în apropierea cantinei SC F. SA a fost oprita intrucat inculpatul J. D. a prins-o din spate cu bratele, astupandu-i gura si ochii cu palmele, iar inculpatul T. D. i-a smuls poseta pe care aceasta o avea pe umar, in prezenta martorului D. B..

În ceea ce privește obiectul juridic principal prin incriminarea tâlhariei se apară situația de fapt, pe care o au bunurile în sfera patrimonială a persoanei fizice sau juridice private sau publice, îndreptățite să păstreze la dispoziția sa acele bunuri.

Obiectul juridic adiacent va fi determinat de felul acțiunii adiacente: viața, integritatea corporală și sănătatea persoanei fiind adiacente față de valorile sociale patrimoniale care constituie obiectul principal al faptei.

Obiectul material

Dat fiind ca tâlharia este o unitate infracțională complexă, obiectul sau material poate fi privit atât în raport cu acțiunea principală, cât și cu acțiunea secundară, deși pentru existența infracțiunii de tâlharie nu este necesar ca acțiunea adiacentă să aibă un obiect material.

Obiectul material al infracțiunii de tâlharie în raport cu acțiunea principală este bunul mobil asupra caruia s-a executat actiunea de sustragere, de luare fara drept. Pentru ca un bun mobil să poată forma obiectul material al infracțiunii de tâlharie trebuie să se afle în posesia sau detenția unei persoane să fie situat de fapt în sfera patrimonială a unei persoane. Nu pot forma obiect material al tâlhariei lucrurile care nu se află în stapânirea efectivă a unei persoane (res nulius – lucrurile sau bunurile abandonate).

Pot constitui obiect material al infracțiunii de tâlharie, atât bunurile materiale, cât și cele nemateriale, cu excepția imobilelor care prin natura lor nu pot forma obiectul acțiunii de sustragere. Cu toate că imobilele nu pot face obiectul infracțiunii de sustragere, părți ale acestora pot face obiectul acțiunii de sustragere (exemplu: țigla de pe o casă – care face parte integrantă a imobilului – poate face obiectul infracțiunii de sustragere, și deci a infracțiunii de tâlharie). Imobilele, în totalitatea lor sau în parte, fac obiectul infracțiunii de tulburare de posesie.

Subiectii infractiunii de tâlharie

Subiect activ la infracțiunea de tâlharie poate fi orice persoană fizică, fără a fi necesar ca aceasta să întrunească o anumită calitate specială.

Subiectul activ nemijlocit – poate fi o singura persoana. În general, tâlharia se comite de mai multe persoane care coopereaza ocazional sau sunt organizate în banda. În cazul în care mai multe persoane si-au dat contributia la comiterea faptei, ei sunt subiecti activi ai infractiunii, chiar daca nu au contribuit decât la actiunea de furt, iar altii numai la realizarea actelor de violenta.

Astfel, în mod corect, Curtea de Aple din Alba Iulia a decis că în data de 08 octombrie 2005, în jurul orei 22.00, inculpații E.E și E.D.G au urmărit-o pe partea vătămată D. H. B., pe care au atacat-o în momentul când au ajuns-o în dreptul barului D. situat pe strada (…) (…) din municipiul D, lovind-o cu pumnii și picioarele, după care i-au sustras telefonul mobil marca Samsung T.-X-600 în valoare de 600 lei, partea vătămată suferind leziuni vindecabile în 15-16 zile de îngrijiri medicale. În privinta participatiei penale realizata sub forma complicitatii, în practica s-a stabilit ca daca complicele a avut cunostinta ca furtul la comiterea caruia a înteles sa contribuie, prin acte de ajutor, va fi comis prin punerea victimei în stare de inconstienta în urma folosirii de narcotice, fapta sa urmeaza sa fie calificata drept complicitate la infractiunea de tâlharie chiar daca a comis sustragerea în alt mod si anume întrebuintând violenta, deoarece el a stiut ca furtul va fi comis, oricum, în conditiile uneia dintre modalitatile de realizare a laturii obiective a infractiunii de tâlharie si a voit sa participe la comiterea infractiuni.

Daca unul din participantii la furt, prins de persoana vatamata si imobilizat, cheama în ajutor, pentru a-l apara, pe un alt participant care comite în acest scop acte de violenta împotriva persoanei vatamate, cel dintâi inculpat comite, de asemenea, infractiunea de tâlharie si nu pe cea de furt – solutia se impune în raport cu prevederile art.28, alin.2, Cod Penal, potrivit carora circumstantele privitoare la fapta se rasfrâng si asupra participantilor în masura în care le-au cunoscut sau le-au prevazut; ori chemând în ajutor, pentru a-l scapa, pe cel de-al doilea inculpat, primul a prevazut în mod neîndoielnic, ca acesta va întrebuinta violenta, deoarece, altfel, nu era de conceput sa scape din imobilizarea în care îl tinea partea vatamata. În speta, s-a retinut ca, pe timp de noapte, inculpatul J.C. împreuna cu A.V. – condamnati pentru comiterea infractiunii de tâlharie – au spart geamul portierei din dreptul volanului de la autoturismul partii vatamate, inculpatul J.C.a deschis portiera, a intrat în masina si a sustras 12 casete audio pe care le-a dat celui de-al doilea inculpat, care statea alauri de paza. În acel moment, a aparut partea vatamata care l-a surprins pe inculpat în interiorul autoturismului si l-a imobilizat. Nereusind sa scape, desi a încercat, acesta l-a chemat în ajutor pe A.V., care s-a apropiat de cei doi si a lovit cu o piatra în fata pe partea vatîmata, fracturându-i 3 dinți. În urma agresiunii, inculpatul a reusit sa se elibereze.

Ca atare, violenta folosita de unul din inculpati pentru a asigura scaparea celuilalt, circumstanta de fapt, prevazuta de acesta, se rasfrânge asupra lui si, ca urmare, fapta sa constituie, de asemenea, infractiunea de tâlharie prevazuta de art.211 Cod Penal, chiar daca el nu a comis acte proprii de violenta pentru a scapa

În privinta participatiei penale realizata sub forma complicitatii, coautorului, în practica judiciara a Curtii de Apel Bucuresti, s-a hotarât ca "fapta unei persoane care, desi nu a efectuat acte materiale de executare, specifice infractiunii de tâlharie, fie de sustragere, fie de exercitare a violentei sau de amenintare, i-a însotit pe ceilalti inculpati, cunoscând intentia acestora de a tâlhari victimele, s-a aflat în imediata apropiere a persoanelor vatamate si a asistat la lovirea acestora si la deposedarea acestora de unele bunuri, reprezinta un act de ajutor, efectuate prin adeziunea deplina fata de activitatea coinculpatilor si, în drept, constituie acte de complicitate morala, iar caracterizarea acestora drept coautorat este gresita".

În practica, ideea coautoratului la infractiunile praeterintentionate a fost admisa. Astfel, instanta suprema s-a pronuntat în sensul ca în cazul furtului comis de doua persoane, când unul dintre participanti comite acte de violenta, iar cel de-al doilea acte de sustragere, exista coautorat la savârsirea infractiunii de tâlharie pentru ambii faptuitori. Când cel dintâi, cu intentie, ucide victima pentru a putea comite tâlharia, fapta acestuia constituie si infractiunea de omor deosebit de grav, prevazut în art.176, lit.d, Cod Penal; dimpotriva, fapta celui de-al doilea inculpat, care a comis sustragerea în timp ce victima era supusa agresiunii de maniera aratata, dar nu se dovedeste ca a urmarit ori acceptat decesul victimei, constituie numai infractiunea de tâlharie prevazuta de art. 211, alin.3, Cod Penal, deoarece a participat la tâlharie cu intentie, iar momirea victimei trebuia si putea sa o prevada, pozisia lui subiectiva fiind caracterizata prin intentie depasita

Pronuntându-se aceasta solutie, s-a avut în vedere, asa cum prevede art.28, alin.2, Cod Penal, circumstantele privitoare la fapta, în cazul dat uciderea victimei, se rasfrâng asupra participantilor în masura în care le-au prevazut sau le-au cunoscut; ori al doilea inculpat, cunoscând actele de violenta savârsite de primul, fara însa a cunoaste si intentia acestuia de a ucide, va raspunde numai în calitatea de coautor la infractiunea de tâlharie care a avut ca urmare moartea victimei prevazuta în art. 211, alin. 3, Cod Penal.

În legatura cu forma de participare penala sub forma coautoratului sau complicitatii, dupa cum o persoana a fost prezenta la locul infractiunii manifesându-si acordul cu realizarea acestuia, existând o întelegere prealabila cu autorul faptei, s-au stabilit o serie de criterii de delimitare.

Astfel, cel care contribuie la înlaturarea obstacolelor din calea comiterii faptei poate avea calitatea de coautor, desi contributia participantului a servit indirect la comiterea actiunii ilicite care formeaza elementul material al faptei; ea este totusi o contributie nemijlocita fiindca în desfasurarea cauzalitatii fizice prin care se realizeaza actiunea ilicita, sunt considerate ca nemijlocite si contributiile care servesc la înlaturarea, paralizarea rezistentei pe care o întampina contributiile creatoare.

De asemenea, cel care ameninta pe posesorul unui bun pentru ca o alta persoana sa poata lua bunul din posesia celui amenintat în scopul de a si-l însusi pe nedrept, va fi, ca si realizatorul sustragerii, coautor al infractiunii de tâlharie."

Exista si alte categorii de acte care, fara sa apartina în mod aparent actiunii incriminate, contribuie totusi, evaluata concret, într-o masura determinata la realizarea ei, si ca atare, nu li se poate atribui caracterul unor simple activitati de participatie secundara. Astfel, este posibil ca autorul sustragerii sa fie un tânar lipsit de forta fizica sau o femeie, dar sa fie însotiti de un barbat cu o constitutie robusta si care prin simpla sa prezenta ar constitui o adevarata amenintare pentru victima (respectiv subiectul pasiv al infractiunii respective). De exemplu, se va retine complicitatea la tâlharie prevazuta în art. 211, alin.l, lit. c pentru situatia în care complicele furnizeaza anumite date cu privire la timpul si locul savârsirii tâlhariei ori îi promite autorului ca va tainui bunurile provenite din comiterea faptei atâta vreme cât complicele nu mai desfasoara activitatea de ajutor, concomitent cu executarea faptei.

Subiectul pasiv al infractiunii poate fi orice persoana fata de care s-a savarsit tâlharia, adica persoana ale carei bunuri au fost sustrase prin savârsirea tâlhariei sau acea ori acele persoane fata de care s-a savârsit numai actiunea adiacenta (violenta, amenintarea). De exemplu, când este supus violentei, cel care fara a fi posesorul sau detinatorul bunurilor, intervine pentru a opri pe faptuitor sa le ia ori încearca sa-l retina. În astfel de cazuri, vor exista doi subiecti pasivi ai infractiunii: cel ale carui bunuri au fost furate si cel care a fost victima actelor de violenta sau amenintare. Daca în aceste situatii, victima actelor de violenta sau amenintare poate fi numai o persoana fizica, victima actiunii de fapt ar putea fi si o persoana privata sau publica. Prin interpretarea corecta a dispozitiilor art. 211, alin. 1 – Cod Penal, în literatura juridica s-a precizat distinctia ce trebuie facuta între "subiectul pasiv al actiunii de luare" care este posesorul sau detinatorul de fapt al bunului sustras si "subiectul pasiv al actiunii de constrângere" care poate fi numai posesorul sau detinatorul de fapt al bunului, ci si paznicul sau orice persoana care apare în fata infractorului în momentul comiterii infractiunii si fata de care s-au comis actele de constrângere. Prin Sentinta penala nr.l3/1993, ramasa definitiva prin respingerea recursului declarat de inculpat, cu Decizia penala nr.251/1993 de catre Tribunalul Judetean Caras-Severin, Judecatoria Resita a condamnat pe inculpatul S.B. la 1 an de închisoare în baza art. 211, alin. 1, art. 225, alin. 1 – Cod Penal cu aplicarea art. 74 Cod Penal. În fapt, s-a retinut ca în data de 12 noiembrie 1993, în jurul orei 13, inculpatul a profitat de lipsa de atentie a responsabilei de ghiseu CEC Resita si a sustras suma de 25.000 lei. Plecând de la ghiseu s-a întâlnit cu un politist, iar pentru a-si asigura scaparea, l-a lovit, fugind. Instanta a retinut în sarcina inculpatului si fapta prevazuta de art. 239, alin 2, Cod Penal, pentru care a aplicat 1 an închisoare. Din speta redata, rezulta ca subiectul pasiv al actiunii de furt este unitatea CEC prejudiciata, iar subiectul pasiv al actiunii de violenta este lucratorul de politie asupra caruia s-au exercitat actele de violenta.

Cu privire la încadrarea juridica a faptei, apreciem ca aceasta este conforma cu dispozitiile legii, retinându-se în mod corect în sarcina inculpatului si fapta prevazuta de art. 239, alin 2, Cod Penal.

Orice persoana care îndeplineste conditiile necesare pentru a raspunde penal poate fi subiect activ al infractiunii de tâlharie si chiar daca acesta ar avea un drept (total sau partial) asupra bunului sustras prin întrebuintare de violente sau amenintari ori prin punerea victimei în stare de inconstienta sau neputinta de a se apara.

În consecinta, chiar proprietarul unui bun mobil, prin întrebuintarea violentei si amenintarii, poate fi subiect activ, când bunul se afla în acel moment în posesia legitima a altei persoane. De asemenea, participatia la varianta tip a infractiunii de tâlharie este posibila si în alte forme decât cea concomitenta cu a autorului la locul faptei.

Deci va fi complice conform art. 211, alin. 1 – Cod Penal, cel care furnizeaza date cu privire la timpul si locul comiterii faptei ori promite ca va tainui bunurile provenite din comiterea faptei de ajutor, concomitent cu executarea faptei.

Variantele agravante pentru existenta infractiunii speciale de loc, de timp, de mod sau consecinte deosebit de grave necesita conditii speciale de loc, de timp, de mod sau consecinte deosebit de grave.

2.3 Conținutul constitutiv

2.3.1 Latura obiectivă

În raport de reglementarea cuprinsa în art. 211, alin 1, teza 1 – Codul Penal " tâlharia este acea modalitate tipica de sustragere în care luarea bunului mobil al altuia se realizeaza prin constrângerea sau înfrangerea victimei", de aceea, în structura complexa a acestei infractiuni, latura obiectiva se caracterizeaza prin doua componente, fiecare dintre ele înglobând mai multe aspecte.

Elementul material are un continut complex, fiind alcatuit la infractiunea de tâlharie din doua actiuni conjugate, actiunea de constrângere ca actiune mijloc si actiunea de furt ca actiune scop.

Elementul material al infractiunii de tâlharie este prevazut în art. 211, alin. 1 – Cod Penal: "Furtul savârsit prin întrebuintarea de violente sau amenintari ori prin punerea victimei în stare de inconstienta sau neputinta de a se apara, precum si furtul urmat de întrebuintarea unor astfel de mijloace pentru pastrarea bunului furat sau pentru înlaturarea urmelor infractiunii ori pentru ca faptuitorul sa-si asigure scaparea, se pedepseste cu închisoare de la 3 la 18 ani."

"Actiunea de constrângere" este actiunea adiacenta care serveste ca mijloc pentru comiterea furtului, pastrarea bunului furat, înlaturarea urmelor infractiunii sau scaparea faptuitorului si este comisa pentru a impiedica opozitia victimei.

Actiunea de constrângere consta în întrebuintarea de violente sau amenintari ori prin punerea victimei în stare de inconstienta sau neputinta de a se apara. Întrebuintarea cumulativa a acestor mijloace nu schimba caracterul unitar al infractiunii, dar se va tine seama de aceasta la aprecierea gradului concret de pericol al faptei

Pentru existenta laturii obiective a tâlhariei, violentele trebuie exercitate direct împotriva victimei, violentele fata de lucruri pot constitui si ele uneori o amenintare (de exemplu: ruperea legaturii telefonice, stropirea cu benzina a încarcaturii dintr-un camion în scopul de a o incendia). Violenta efectuata fata de lucruri, dar care nu constituie o amenintare, nu poate realiza actiunea adiacenta si nu întruneste continutul obiectiv al tâlhariei (de exemplu: smulgerea ceasului unei persoane aflata într-o stare avansata de ebrietate si dormind, care nu numai ca nu a opus rezistenta, dar nu poate simti ca este deposedata de bunul sau.

Prin întrebuintarea de violente sau amenintari – ca mijloc de comitere a infractiunii de tâlharie – trebuie sa se realizeze constrângerea fizica sau psihica a victimei, în scopul realizarii actiunii de luare a bunului. Astfel, în data de 1.10.2006, atat inculpatul J. D-tru cat si partea vatamata E. E. s-au cazat la pensiunea "B." din statiunea E., jud. N, partea vatamata fiind invitat de catre martora E. F., care era angajata la aceasta pensiune. In ziua urmatoare, pe data de 2.10.2006, inculpatul impreuna cu sotia sa, N. B. s-au plans inclusiv administratorului pensiunii, martora E. E. despre faptul ca le-au disparut o pereche de ochelari si un telefon mobil. De asemenea, inculpatul i-a spus administratorului pensiunii ca il suspecteaza pe E. E. ca i-a sustras bunurile respective, iar in jurul orelor 20,30 inculpatul a mers in camera unde se afla cazat partea vatamata si i-a cerut acestuia sa-i restituie ochelarii de T. si telefonul mobil. Din declaratiile partii vatamate coroborate cu declaratia inculpatului si certificatul medico-legal nr. 1387 din 4.10.2006 a SML N, rezulta ca inculpatul a lovit pe partea vatamata cauzandu-i leziuni pentru care au fost necesare 3-4 zile de ingrijiri medicale (f. 49, ds.), acuzandu-l ca i-a sustras ochelarii de T. si telefonul mobil, si l-a deposedat pe acesta de un lant cu medalion, un inel tip ghiul, un telefon mobil marca "Samsung" si un portofel in care se afla suma de 3.500 lei, conform declaratiilor partii

vatamate. De asemenea, inculpatul a constrans partea vatamate sa se dezbrace, i- a luat hainele inclusiv o geaca de culoare inchisa, pentru a-l impiedica astfel sa paraseasca camera, si l-a incuiat cu cheia in camera respectiva. Martora E. F. a declarat ca, deoarece s-au auzit zgomote in camera partii vatamate, a fost trimisa de E. E., administratorul pensiunii, sa vada ce se intampla si atunci cand a ajuns in dreptul usii de la aceasta camera a auzit pe partea vatamata rugandu-l insistent pe inculpat sa-l lase in E. pentru ca nu cunoaste nimic despre ochelari si telefonul mobil.

In conditiile spetei, se observa ca libertatea de vointa a partii vatamate a fost afectata de o constrangere fizica si morala folosita de inculpat, care a cauzat acesteia o puternica stare de teama. In atare situatie, chiar daca in conditii obisnuite, partea vatamata E. E. ar fi avut posibilitatea de a parasi pe fereastra incaperea in care a fost inchis, datorita starii de teama in care se afla, acesta nu a putut sa reactioneze cu vointa libera, fiind astfel lipsita in mod evident de libertate.

Violenta sau amenintarea, ca mijloc de realizare a actiunii adiacente, trebuie sa îndeplineasca mai multe conditii: sa fie îndreptata împotriva unei persoane pentru a-i anihila opozitia pe care ar opune-o sau ar putea-o opune, sa fie apta pentru a servi ca mijloc la luarea bunului, pastrarea acestuia sau scaparea faptuitorului, prin înfrângerea opozitiei sau rezistentei fizice a victimei împotriva actiunii de luare sau prin intimidarea acesteia, silind-o sa ramâna inactiva si sa renunte la orice rezistenta sau împotrivire; violenta trebuie sa fie exercitata cu intensitate, sa creeze un pericol iminent pentru viata, integritatea corporala, sanatatea, libertatea victimei sau a altuia, sa fie ulterioara sau concomitenta acsiunii de luare, luarea bunului trebuie sa se faca fara consimtamântul celui deposedat, adica fara permisiunea sau îngaduinta sa. Aceste cerinte cu privire la un bun sunt conditii esentiale în continutul obiectiv al furtului, determinante pentru existenta infractiunii de tîlharie si trebuie sa fie îndeplinite cumulativ.

Urmarea imediata

Comiterea infractiunii de tâlharie produce un rezultat specific cu caracter complex, si anume: o paguba patrimoniala – ca rezultat principal si un rezultat secundar – constând într-o vatamare a libertatii, integritatii corporale sau sanatatii persoanei asupra careia s-a comis actiunea de constrângere. În cazul infractiunii de tâlharie, rezultatul principal, ce consta în sustragerea bunului din sfera patrimoniala a celui deposedat, trebuie sa fie consecinta directa a actiunii de luare, aceasta actiune fiind cauza, iar urmarea imediata efectul. Rezultatul principal se considera produs din moment ce persoana care are în posesia sau detentia bunului, este deposedata prin violenta de acel bun. Urmarea imediata se considera, de asemenea, realizata si atunci când faptuitorul este deposedat de bunul luat la scurt timp dupa comiterea sustragerii, fie de catre victima, fie de catre alte persoane.

In cazul infractiunii de tâlharie, urmarea consta în trecerea bunului din posesia sau detentia unei persoane în cea a faptuitorului, rezultat care se realizeaza prin actiunea principala ce intra în componenta elementului material al infractiunii.

Urmarea actiunii adiacente variaza în raport cu mijloacele folosite pentru realizarea acesteia (de exemplu prin violenta se poate cauza o suferinta fizica victimei sau o vatamare a sanatatii ori integritatii corporale a acesteia – art.180, alin.2, art.181 – Cod Penal) .

În cazul unor modalitati agravate, urmarea imediata adiacenta consta în vatamarea grava ori moartea victimei.

Raportul de cauzalitate

Legatura de cauzalitate între actiunea de sustragere si rezultatul principal trebuie sa existe în cazul infractiunii de tâlharie, indiferent daca tâlharia aduce atingerea avutului privat sau public. În ceea ce priveste actiunea adiacenta "este suficient pentru existenta infractiunii de tâlharie ca aceasta actiune sa fi fost efectuata pentru a înlesni furtul sau pentru a pastra bunul furat, ori pentru a înlatura urmele faptei, etc, fiind indiferent daca ea si-a atins scopul sau nu, si deci, indiferent daca exista vreo legatura de cauzalitate între violentele, amenintarile, etc. folosite si împrejurarea ca lucrul furat a ramas la faptuitor sau ca urmele infractiunii au disparut ori ca faptuitorul a reusit sa scape".

Pentru întregirea laturii obiective în continutul infractiunii de tâlharie, actiunea adiacenta trebuie sa fie produsa în desfasurarea activitatii infractionale pentru oricare din scopurile aratate la alin.l, art. 211 – Cod penal eficienta sau ineficienta acestei infractiuni ne constituind o cerinta pentru existenta infractiunii de tâlharie.

2.3.2 Latura subiectivă

Continutul laturii subiective priveste infractiunea de tâlharie în complexitatea ei. Elementul subiectiv al tâlhariei consta în comiterea faptei cu intentia de a efectua atât actiunea principala, cât si actiunea adiacenta. În acest sens, în literatura juridica s-a precizat ca ceea ce caracterizeaza latura subiectiva a infractiunii de tâlharie este faptul ca "faptuitorul concepe si voieste comiterea actiunii de luare prin constângere, în complexul ei, pe care o realizeaza cu intentia directa si în scopul de a-si însusi bunul pe nedrept".

În cuprinsul elementului subiectiv, atât actiunea de sustragere, cât si actiunea de constrângere exista de cele mai multe ori chiar de la început, faptuitorul luând initial decizia de a comite ambele actiuni. Nu este exclus, însa, ca aceasta dualitate sa apara si ulterior,

în timpul desfasurarii actiunii principale sau imediat dupa consumarea si întreruperea executarii sale.

Având în vedere ca textul art.211, alin.I – Cod Penal reglementeaza o modalitate tipica si o varianta asimilata a infractiunii de tâlharie se impune precizarea ca în modalitatea tipica actiunea mijloc premerge actiunii scop, intentia calificata existând de la început cu privire la ambele actiuni, în timp ce în cazul variantei asimilate, unde actiunea mijloc este posterioara actiunii de luare, aceasta dualitate din cuprinsul elementului subiectiv poate aparea si ulterior.

În ceea ce priveste elementul subiectiv în raport de actiunea principals, aceasta consta în vointa si intentia de a efectua actiunea de luare a bunului din posesia sau detentia altuia, fara consimtamântul acestuia. Cel care comite o astfel de actiune, fara drept, prevede totdeauna producerea rezultatului, astfel încât intentia de a efectua actiunea de furt este intentia directa. Alaturi de intentia directa, în mod exceptional poate exista si o intentie indirecta (exemplu: luarea unei scurte în care se aflau bani sau acte de identitate).

Pentru realizarea laturii subiective a infractiunii de tâlharie în raport cu actiunea principala nu este suficienta intentia de a comite actiunea de luare a unui bun fara consimtamântul celui în posesia sau detentia caruia se afla acel bun, ci se mai cere ca aceasta intentie sa aiba drept scop însusirea pe nedrept a bunului sustras. Aceasta cerinta nu trebuie realizata în fapt, ea fiind ceruta numai ca scop urmarit de faptuitor, chiar daca nu se înfaptuieste.

Cerinta esentiala cu privire la elementul subiectiv în comiterea actiunii adiacente consta în "intentia calificata de a realiza furtul prin îtrebuintarea de violente, amenintari, etc. sau de a recurge la vreunul din aceste moduri de constrângere pentru a pastra bunul furat sau pentru a înlatura urmele infractiunii ori pentru a asigura scaparea faptuitorului.

Întrebuintarea de violente, amenintari, etc. efectuate anterior datei la care s-a comis furtul sau care nu au intervenit imediat dupa comiterea acestuia nu constituie o actiune adiacenta a actiunii de furt, ci o actiune distincta, si deci, eventual, o infractiune separata sau cel mult conexa.

Din punct de vedere subiectiv, variantele agravate ale tâlhariei care au avut ca urmare moarte a victimei sau vatamarea corporala grava implica forma de vinovatie praeterintentia. Aceste consecinte survin dupa folosirea de violente, amenintari, etc. si

faptuitorul le-a prevazut sperând ca nu se vor produce sau nu le-a prevazut, desi trebuie si putea sa le prevada.

Daca între autor si victima au existat anterior anumite litigii de ordin patrimonial, fapta nu va constitui tâlharie, deoarece, cu toate ca s-au folosit violente, nu exista din partea autorului scopul însusirii bunului furat (de exemplu: s-au folosit violente pentru a i se restitui o suma de bani datorata), deci fapta va primi o alta încadrare juridica, în raport cu gravitatea si natura violentelor exercitate de faptuitor.

2.4 Forme și modalități

Între formele si modalitatile infractiunii de tâlharie si sanctiunile acestei infractiuni exista o strânsa si fireasca corelatie.

În complexul ei, tâlharia este o infractiune de comisiune. Desfasurarea activitatii prin care ea este realizata poate parcurge toate fazele unei infractiuni: faza actelor premergatoare, a actelor de executare, a consumarii si, eventual, a epuizarii. Actele preparatorii privitoare fie la actiunea principala (furt) – de exemplu: asigurarea mijloacelor pentru a se afla la timp la locul unde se va comite furtul, starea la panda fie la o actiune adiacenta (întrebuintarea de violente, amenintari, etc.), de exemplu: procurarea de arme, de narcotice, de bani pentru imobilizare – nu sunt incriminate de lege si nu constituie o forma pedepsibila a infractiunii de tâlharie .

În cazul în care s-a trecut însa la acte de executare, actele preparatorii, în masura în care vor contribui la comiterea infractiunii de tâlharie, se vor îngloba în activitatea infractionala când vor fi fost executate de alti participanti decât autorul.

Tentativa de tâlharie

Exista tentativa atunci când, premergator momentului întreruperii actiunii de sustragere a bunului sau producerii efectelor acestuia, au fost întrebuintate violente sau amenintari ori victima a fost pusa în stare de inconstieta sau neputinta de a se apara.

Tâlharia se considera ca fiind tentativa sau consumata dupa cum infractiunea principala – furtul- a ramas în faza tentativei ori s-a consumat. În consecinta, fapta inculpatului care, fiind surprins de persoana vatamata dupa ce-i fortase portiera autoturismului în scopul de a-si însusi unele lucruri pentru a-si asigura scaparea, a folosit împotriva acestuia un spray cu efect paralizant, constituie tentative la infractiunea de tâlharie prevazuta în. art.20 combinat cu art.21 raportat la art.211, alin. 1 – Cod Penal.

Exista tentative de tâlharie si atunci când actiunea de furt a fost întrerupta, iar faptuitorul a întrebuintat acte de constrângere pentru a înlatura unele infractiuni ori pentru a-si asigura scaparea. Cu privire la aceasta, instanta suprema a precizat ca "daca dupa ce a încercat sa deposedeze, prin violenta, o persoana, de un bun al sau, fara însa a reusi, infractorul a întrebuintat violenta fata de una din persoanele care-l urmareau, vatamându-i integritatea corporala pentru a-si asigura scaparea, nu ne aflam în fata unui concurs de infractiuni – tentative de tâlharie si vatamare corporala – ci numai a unei infractiuni unice, complexe: tentative la infractiunea de tâlharie în forma agravata prevazuta de art. 20 combinat cu art. 21 raportat la art. 211 alin. 2 – Cod Penal.

Infractiunea de tâlharie poate fi comisa în forma tentativei si atunci când actiunea de sustragere este îndreptata împotriva avutului public. Astfel, "fapta inculpatului, care în momentul când începuse sa transporte bunurile pe care intentiona sa le însuseasca în vederea scoaterii lor din incinta unitatii, a fost surprins de paznic si l-a lovit pe acesta pentru a scapa, constituie tentativa la infractiunea de tâlharie.

Tentativa la infractiunea de tâlharie, care a avut ca urmare moartea victimei, fiind o infractiune praeterintentionata, unica prin vointa legiuitorului, nu poate fi descompusa în parti componente, elementul de agravare al infractiunii constituindu-l tocmai rezultatul mai grav, produs fara intentie, iar nu cel mai putin grav urmarit de faptuitor.

Consumarea infractiunii de tâlharie

Infractiunea de tâlharie se consuma atunci când actiunea de sustragere a avut o desfasurare completa si s-a produs rezultatul specific ca urmare a întrebuintarii: actele de constrângere. În literatura juridica s-a subliniat faptul ca "daca activitatea principala s-a consumat fara ca faptuitorul sa fi avut nevoie de a recurge la actiunea adiacenta, fapta consumata este infractiunea de furt, iar nu de tâlharie.

Infractiunea de tâlharie este consumata când faptuitorul, dupa comiterea sustragerii efectuata fara întrebuintarea de violente, recurge la amenintari sau la alte acte de constrângere pentru a pastra bunul furat sau pentru a înlatura urmele infractiunii ori pentru a-si asigura scaparea. Cu privire la aceasta ipoteza, Tribunalul Suprem a statutat ca "fata de prevederile art.211 Cod Penal, infractiunea de tâlharie se consuma chiar daca faptuitorul nu a reusit, prin folosirea violentei, sa pastreze bunul furat ori sa-si asigure scaparea, fiind suficient sa se stabileasca daca prin activitatea sa de violenta el nu a urmarit un asemenea scop. Consumarea actiunii de sustragere implica o luare a bunului în stapânirea de fapt a faptuitorului, în scopul însusirii pe nedrept.

Infractiunea de tâlharie, ca si infractiunea de furt, poate fi comisa în diferite modalitati normative, fiecare modalitate de comitere reprezentând particularitati de care trebuie sa se tina seama la evaluarea gradului concret de pericol social al faptei comise. Fiecarei modalitati normative îi poate corespunde o varietate de modalitati faptice ce se au în vedere la individualizarea pedepsei.

Talharia poate prezenta concret modalitati, variante si în raport cu actiunea adiacenta, dupa mijloacele folosite (violente, amenintari, punere în stare de inconstienta sau neputinta de a se apara), dupa momentul în care a intervenit actiunea adiacenta (în timpul executarii actiunii principale sau imediat dupa consumarea sau întreruperea acestuia), dupa scopul în vederea caruia a fost efectuata actiunea adiacenta.

Sunt considerate forme agravate ale infractiunii de tâlharie împrejurarile prevazute de alin. 2 al art. 211 Cod Penal. Împrejurarile care dau infractiunii de tâlharie o forma mai grava se refera fie la subiect si latura subiectiva, fie la obiectul ei material.

Împrejurarile care dau un caracter mai grav infractiunii de tâlharie sunt urmatoarele:

a) tâlharia comisa de doua sau mai multe persoane împreuna periculozitatea sociala a tâlhariei este determinata în acest caz de însasi pluralitatea faptasilor, care da acestora o mai mare forta de actiune, le creeaza mai mari posibilitati de comitere si de ascundere a infractiunii, îi face sa actioneze cu mai multa siguranta si îndrazneala. Pentru existenta agravantei se cere ca faptuitorii sa fi actionat împreuna la comiterea faptei. Nu are relevanta daca la aceasta fapta, comisa de doua persoane, raspunderea penala a uneia este înlaturata datorita unei cauze de excludere a caracterului penal al faptei (iresponsabilitate, minoritate, etc). Referindu-se la fapta si nu la persoana unuia dintre participanti, agravanta prevazuta de art. 211, alin. 2^1 lit. a – Cod Penal se rasfrange, potrivit art. 28, alin. 2 Cod Penal, asupra tuturor participantilor care au cunoscut-o. Daca tâlharia a fost comisa de cel putin 3 persoane împreuna, circumstanta agravanta prevazuta de art. 211, alin. 2^1 lit. a – Cod Penal intra în concurs cu agravanta generala prevazuta de art. 75, lit. a – Cod Penal. Într-o asemenea situatie, întrucât specialul primeaza fata de general, se aplica numai circumstanta agravanta speciala. Daca persoanele care au comis o tâlharie s-au asociat în vederea comiterii acesteia se fac vinovate si de comiterea infractiunii prevazute de art. 323 Cod Penal, fapt pentru care se aplica, potrivit art. 323, alin. 2 – Cod Penal, regulile referitoare la concursul infractiunii.

b) tâlharia comisa de o persoana având asupra sa o arma sau o substanta narcotica.

În aceasta situatie tâlharia este considerata mai grava, deoarece, pe de o parte faptuitorul având asupra sa o arma sau o substanta narcotica capata o încredere sporita în reusita actiunii sale, iar pe de alta parte detinerea unei arme sau a unei substante narcotice în momentul comiterii tâlhariei implica pericolul folosirii acestora. Nu este necesar ca faptuitorul sa se foloseasca de arme sau substanta narcotica pe care o are asupra sa în momentul comiterii tâlhariei, ci este suficient ca una din acestea (arma sau substanta narcotica) sa fie asupra sa. Este necesar ca faptuitorul sa stie ca are asupra sa arme sau substante narcotice, având astfel posibilitatea folosirii la nevoie. În cazul când faptuitorul care avea arma asupra sa, în cazul comiterii infractiunii de tâlharie, nu poseda permis legal de a o purta, infractiunea de tâlharie intra în concurs cu infractiunea prevazuta de art. 179 Cod Penal. În caz de participatie agravanta se extinde asupra tuturor participantilor, daca acestia au cunoscut ca faptuitorul detine asupra sa o arma sau o substanta narcotica.

c) tâlharia comisa de o persoana mascata, deghizata sau travestita periculozitatea sporita consta în folosirea de catre faptuitor a unui procedeu pentru a nu putea fi cunoscut, dând totodata victimei o mai mare teama de a se apara sau de a riposta. Mascarea consta în acoperirea fetei cu o masca. Travestirea sau deghizarea consta în schimbarea infatisarii prin aplicarea de mustati sau barba falsa, foloseste îmbracamintea sexului opus, astfel încât sa nu poata fi recunoscut.

d) tâlharia comisa în timpul noptii – ofera conditii mai favorabile faptuitorului. Datorita întunericului, a scaderii atentiei sau vigilentei oamenilor, faptuitorul se poate apropia în siguranta si cu mai putin risc de victima si are mai mult curaj. Cu privire la momentul când începe si se sfârseste noaptea – întrucât odata cu schimbarea anotimpurilor soarele rasare si apune la ore diferite – sustinem ideea ca noaptea începe la asfintitul soarelui si se sfarseste la rasaritul soarelui. Lasarea întunericului sau persistenta acestuia, la intervalul dintre zi si noapte, mai este influentata si de alte conditii atmosferice naturale si la terminarea duratei noptii trebuie sa se tina seama si de acestea (timp noros, ploaie). Instantei de judecata îi revine sarcina de a stabili, în fiecare caz în parte, împrejurarea daca tâlharia a fost comisa în timp de noapte sau zi sau daca o parte din actele de executare a tâlhariei a fost comisa pe timp de noapte, caz în care se aplica prevederile art. 211, alin.2 lit. b – Cod Penal.

e) tâlharia comisa într-un loc public sau într-un mijloc de transport

Se apreciaza ca tâlharia este comisa într-un loc public, chiar daca în momentul comiterii acestuia, în locul respectiv, nu se aflau persoane. Este necesar ca mijlocul de transport sa efectueze în momentul efectuarii tâlhariei transportul de persoane – chiar daca în el nu se aflau alte persoane decât victima ai faptuitorul, iar bunul sustras sa se fi aflat asupra victimei.

f) tâlharia comisa într-o locuinta sau în dependinte ale acesteia

Infractiunea de tâlharie este considerata ca este comisa într-o locuinta sau dependinte a acesteia, indiferent de modul cum faptuitorul a patruns în locuinta respectiva (cu sau fara acordul victimei). Daca faptuitorul a patruns în locuinta victimei fara acordul acesteia, infractiunea de tâlharie în acest caz absoarbe infractiunea de violare de domiciliu, deoarece tâlharia nu poate fi comisa decât printr-o patrundere fara drept în locuinta victimei (absorbtie naturala).

Pericolul sporit pe care îl da comiterea infractiunii de tâlharie într-o locuinta sau dependinta a acesteia consta în faptul ca în acest caz victima are posibilitati reduse de a cere ajutor altor persoane, iar faptuitorul nu poate fi observat, posibilitatea prezentei martorilor oculari fiind exclusa.

Infractiunea de tâlharie întra în concurs cu infractiunea de uzurpare de calitati oficiale, prevazuta de art. 240 Cod Penal, în cazul în care faptuitorul, pentru a patrunde în locuinta victimei, si-a atribuit fara drept o calitate oficiala dupa care a îndeplinit un act legat de calitatea respectiva. Folosind acest procedeu pentru a patrunde în locuinta victimei, faptuitorul învinge vigilenta victimei, ceea ce face ca fapta sa fie mai usor de comis, dupa ce faptuitorul se afla deja în locuinta.

De cele mai multe ori, infracțiunea de violare de domiciu reprezintă o infracțiune mijloc, ce înlesnește comiterea unei alte infracțiuni. În această situație se vor aplica regulile concursului de infracțiuni. Un exemplu, de acest fel, îl reprezintă situația în care violarea de domiciu este urmată de comiterea unei tâlhării.

În practica instanțelor judecătorești nu exista un punct de vedere unitar cu privire la încadrarea juridică a faptei de pătrundere, în orice mod, într-o locuință sau dependințe ale acesteia, urmată de săvârșirea unei tâlhării.

Pentru a emite soluții clare și unitare ICCJ a emis o decizie prin care a stabilit că fapta de pătrundere, în orice mod, într-o locuință sau dependințe ale acesteia, urmată de săvârșirea unei tâlhării constituie un concurs real între infracțiunea de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 din Codul penal și infracțiunea de tâlhărie prevazuta de art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal.

Tot în această materie s-a mai constatat că instanțele judecătorești nu au un punct de vedere unitar nici în legătură cu încadrarea juridică a faptei de pătrundere, în orice mod, într-o curte sau într-un loc împrejmuit ce ține de domiciliul persoanei, urmată de săvârșirea unei tâlhării.

Pentru a emite soluții clare și unitare ICCJ a emis o decizie prin care a stabilit că fapta de pătrundere, în orice mod, într-o curte sau într-un loc împrejmuit ce ține de domiciliul persoanei, urmată de săvârșirea unei tâlhării constituie un concurs real între infracțiunea de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 din Codul penal și infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 din Codul penal, cu excepția circumstanței incriminate în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal.

g) tâlharia comisa în timpul unei calamitati. Este necesar ca tâlharia sa se produca în timpul unei calamitati, adica în perioada de timp cuprinsa între momentul producerii evenimentului când aceasta stare înceteaza.

h) tâlharia care a avut vreuna din urmarile aratate în art.182 cod penal.Art.182 Cod Penal prevede infractiunea de vatamare corporala grava. Gravitatea faptei este data de numarul de zile de îngrijiri medicale necesare victimei pentru a se vindeca, respectiv mai mult de 60 zile sau care a produs una din urmatoarele consecinte: pierderea unui simt sau organ, încetarea functionarii acestora, o infirmitate permanenta fizica ori psihica, slutirea, avortul ori punerea în primejdie a vietii personale". Daca faptuitorul, prin agresiunile pe care le-a exercitat asupra victimei pentru a sustrage un bun, o face pe aceasta sa sufere una din consecintele prevazute de art. 182 Cod Penal, ne aflam în situatia prevazuta de art. 211, alin. 2^1 lit e – Cod Penal.

Între fapta de tâlharie si urmarea produsa trebuie sa existe un raport de cauzalitate. Este necesar ca agresiunea faptuitorului asupra victimei, care a produs una din consecintele aratate în art. 182 Cod Penal, sa fie urmata de sustragerea unui bun al victimei, bun urmarit de faptuitor. De asemenea, este necesar ca faptuitorul care a actionat cu intentie pentru comiterea tâlhariei sa fi fost totodata în culpa fata de urmarea mai grava produsa, în sensul ca a prevazut-o dar a considerat fara temei ca nu se va produce, ori nu a prevazut-o desi putea si trebuia sa o prevada. Daca faptuitorul a actionat cu intentie în ceea ce priveste urmarea mai grava, care s-a produs, faptele constituie un concurs real de infractiuni.

În cazul în care faptuitorul a produs vatamari corporale mai multor persoane cu ocazia sustragerii bunului urmarit de el, dar numai uneia i-a produs vatamarile corporale prevazute de art. 182 Cod Penal si în acest caz tâlharia se încadreaza în prevederile art. 211, alin. 2^1 lit. e – Cod Penal.

În ceea ce priveste tâlharia care a avut ca urmare moartea victimei, se cere pe de o parte un raport de cauzalitate între fapta de tâlharie si moartea victimei, iar pe de alta parte se cere ca faptuitorul care a actionat cu intentie în ceea ce priveste fapta de tâlharie sa fie în culpa fata de producerea rezultatului mai grav. Daca faptuitorul a comis cu intentie moartea victimei, suntem în cazul unui concurs de infractiuni între infractiunea de tâlharie prevazuta de art. 211, alin. 1 – Cod penal si infractiunea de omor. Daca faptuitorul a actionat cu intentia de a ucide victima pentru a putea comite mai usor tâlharia, ne aflam în prezenta unui omor deosebit de grav prevazut de art. 176, lit. d – Cod Penal în concurs cu infractiunea de tâlharie prevazuta de art. 211, alin. 1 – Cod Penal

2.5 Sancțiuni

Tâlharia comisa în conditiile art 211, alin. 1 Cod Penal este sanctionata prin pedeapsa închisorii de la 3 la 18 ani. În mod concret, pedeapsa trebuie sa fie stabilita între aceste limite speciale, pe baza criteriilor de individualizare prevazute de art. 72 Cod Penal.

Când se va constata existenta unor circumstante atenuante, pedeapsa va fi coborâta sub minimul de 3 ani, putând fi redusa, conform dispozitiilor art.76, lit. c – Cod Penal. Coborârea pedepsei sub minimul de 3 ani nu este obligatoriu în caz de concurs între circumstantele atenuate si agravante – art. 80, alin. 2 – Cod Penal.

Când tâlharia s-a comis în împrejurarile prevazute în alin. 2 al art. 211 Cod Penal pedeapsa este închisoare de la 5 la 20 ani, iar când tâlharia s-a comis în împrejurarile prevazute în alin. 2^1 Cod Penal pedeapsa este închisoarea de la 7 la 20 ani. Cand se constata existenta unor circumstante atenuante, pedeapsa va fi coborâta sub minimul de 5 ani, dar nu mai jos de 1 an.

Când tâlharia a produs consecinte deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25 ani si interzicerea unor drepturi. În acest caz, existenta circumstantelor atenuate coboara pedeapsa sub minimul de 15 ani, dar nu mai jos de 3 ani.

Celelalte dispozitii ale legii penale privitoare la existenta circumstantelor agravate se aplica în mod corespunzator (art. 78, alin.1 Cod Penal).

Capitolul III. Aspecte comparate între reglementarea actuală a infracțiunii cu aspecte din noul cod penal

3.1. Compararea conținutului legal

În Noul Cod penal, normele de incriminare a faptelor contra patrimoniului au fost sistematizate în cinci capitole, ținând seama de situațiile de fapt în care se pot găsi bunurile ca entități patrimoniale, cât și de caracterul sau natura acțiunilor ilicite prin care pot fi modificate aceste situații de fapt. De altfel, această sistematizare nu reprezintă o premieră pentru legislația penală română, ci o revenire la tradiție: Codul penal de la 1864 sistematiză crimele și delictele proprietății pe 9 secțiuni; Codul penal de la 1936 prevedea crimele și delictele contra patrimoniului in Titlul XIV care cuprindea 4 capitole.

Soluția clasificării infracțiunilor contra patrimoniului în mai multe categorii este promovată și în codurile penale ale unor țări membre ale Uniunii Europene adoptate mai recent, cum este cazul Codului penal francez sau al Codului penal spaniol, dar și al codurilor mai vechi (spre exemplu Codul penal italian, Codul penal german etc.).

Referitor la incriminarea infractiunii sau infractiunilor de tâlharie, înainte de orice comentariu vom reda comparativ cele doua texte legale, din vechiul si noul cod penal, care reglementeaza infractiunile de tâlharie:

Codul penal în vigoare

Art. 211. Tâlharia. (1) Furtul savârsit prin întrebuintare de violente sau amenintari ori prin punerea victimei în stare de inconstienta sau neputinta de a se apara, precum si furtul urmat de întrebuintarea unor astfel de mijloace pentru pastrarea bunului furat sau pentru înlaturarea urmelor infractiunii ori pentru ca faptuitorul sa-si asigure scaparea, se pedepseste cu închisoare de la 3 la 18 ani.

(2) Tâlharia savârsita în urmatoarele împrejurari:

a) de o persoana mascata, deghizata sau travestita;

b) în timpul noptii;

c) într-un loc public sau într-un mijloc de transport, se pedepseste cu închisoare de la 5 la 20 de ani.

(2^1) Pedeapsa este închisoarea de la 7 la 20 de ani, daca tâlharia a fost savârsita:

a) de doua sau mai multe persoane împreuna;

b) de o persoana având asupra sa o arma, o substanta narcotica ori paralizanta;

c) într-o locuinta sau în dependinte ale acesteia;

d) în timpul unei calamitati;

e) a avut vreuna din urmarile aratate în art. 182.

(3) Tâlharia care a produs consecinte deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea victimei se pedepseste cu închisoare de la 15 la 25 de ani si interzicerea unor drepturi.

Noul Cod penal (Legea nr. 286/2009)

Art. 233. Tâlharia. Furtul savârsit prin întrebuintarea de violente sau amenintari ori prin punerea victimei în stare de inconstienta sau neputinta de a se apara, precum si furtul urmat de întrebuintarea unor astfel de mijloace pentru pastrarea bunului furat sau pentru înlaturarea urmelor infractiunii ori pentru ca faptuitorul sa-si asigure scaparea se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani si interzicerea exercitarii unor drepturi.

Art. 234. Tâlharia calificata. (1) Tâlharia savârsita în urmatoarele împrejurari:

a) prin folosirea unei arme ori substante explozive, narcotice sau paralizante;

b) prin simularea de calitati oficiale;

c) de o persoana mascata, deghizata sau travestita;

d) în timpul noptii;

e) într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de transport;

f) prin violare de domiciliu sau sediu profesional, se pedepseste cu închisoarea de la 3 la 10 ani si interzicerea exercitarii unor drepturi.

(2) Tâlharia savârsita în conditiile art. 229 alin. (3) se pedepseste cu închisoarea de la 5 la 12 ani.

(3) Cu aceeasi pedeapsa se sanctioneaza tâlharia care a avut ca urmare vatamarea corporala.

Daca avem în vedere structura celor doua coduri, observam în primul rând ca, fata de actualul cod (înca în vigoare la momentul redactarii acestui studiu), Noul Cod penal – Legea nr. 286/2009 (care va intra probabil în vigoare la sfârsitul anului 2011) a incriminat distinct în doua articole separate (art. 233 si art. 234) pe de o parte, infractiunea de tâlharie în forma simpla si pe de alta parte, infractiunea de tâlharie în forma calificata. Cele doua infractiuni au fost reglementate alaturi de piraterie în cadrul Capitolului II al Titlului II din noul Cod – „Tâlharia si pirateria”.

Mai mult decât atât legiuitorul Noului Cod penal a reglementat în cadrul aceluiasi articol cele mai grave forme ale tâlhariei si pirateriei, si anume cele urmate de moartea victimei:

Art. 236. Tâlharia sau pirateria urmata de moartea victimei. Daca faptele prevazute în art. 233-235 au avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 18 ani si interzicerea exercitarii unor drepturi.

Referitor la sanctionarea tentativei, de asemenea, reglementarea se face în cadrul unui articol comun atât pentru tâlharie, cât si pentru piraterie:

Art. 237. Sanctionarea tentativei. Tentativa la infractiunile prevazute în art. 233-235 se pedepseste.

Asadar, din prezentarea cadrului legal, retinem ca în Capitolul II (din cadrului Titlului II – Infractiuni contra patrimoniului) sunt incriminate tâlharia în varianta tip, tâlharia calificata si pirateria, fiind pastrate în mare parte dispozitiile din Codul penal în vigoare, cu precizarea ca s-a renuntat la unele dintre elementele circumstantiale de agravare prevazute de legea în vigoare. Este vorba despre tâlharia savârsita de doua sau mai multe persoane împreuna, în timpul unei calamitati sau într-o locuinta ori în dependinte ale acesteia.

Ratiunea modificarii rezida în aceea ca primele doua împrejurari sunt prevazute, cu un continut apropiat, ca si circumstante agravate legale, iar ultima împrejurare a fost reformulata.

3.2 Compararea conținului constitutiv

Tâlhăria în varianta sa simplă își păstrează în totalitate conținutul constitutiv din vechea reglementare

Legiuitorul a păstrat forma simplă a infracțiunii, preferând să modifice varianta calificată.

Varianta calificată a tâlhăriei a fost simplificată, eliminându-se unele discordanțe, cum este aceea a incriminării ca variantă calificată atât a faptei de tâlhărie comise în loc public cât și a tâlhăriei comise într-o locuință; dintre acestea două, a fost eliminată tâlhăria calificată în loc public.

De asemenea, a fost eliminată tâlhăria calificată comisă de două sau mai multe persoane împreună; în timpul unei calamități, rațiunea modificării fiind aceea că aceste două împrejurări sunt prevăzute, cu un conținut apropiat, ca și circumstanțe agravante legale potrivit art. 77.

De asemenea, au fost introduse noi ipoteze de agravare, incidente în situația în care fapta se săvârșește “asupra unui mijloc de transport“ sau prin simularea de “calități oficiale“, în condițiile în care practica judiciară a semnalat cazuri relativ frecvente în care infractorii recurg la asemenea procedee.

A fost reformulată varianta privind mijlocul de transport – tâlhăria în varianta agravată poate avea loc:

a) într-un mijloc de transport;

b) asupra unui mijloc de transport.

A fost reformulată varianta privind comiterea tâlhăriei de către o persoană înarmată, în noua reglementare fiind necesar, pentru existența variantei calificate, ca tâlhăria să fie comisă prin folosirea efectivă a armei respective.

Tâlhăria poate fi comisă prin simularea de calități oficiale – cu alte cuvinte prin prezentarea sub o anume calitate, spre exemplu, de polițist, care determină victima să aibă o anume atitudine ce facilitează făptuitorului comiterea infracțiunii.

Tâlhăria comisă într-o locuință a fost înlocuită cu aceea comisă prin violare de domiciliu ori prin violarea sediului profesional, acordându-se protecție egală, potrivit dispozițiilor art. 224 și 225 din N.C.p., domiciliului persoanei fizice și sediului profesional al persoanei fizice sau juridice.

Se menține incriminarea infracțiunii de tâlhărie care a avut ca urmare producerea de leziuni, dar în varianta vătămării corporale care a fost apreciată de legiuitor ca o variantă agravată a infracțiunii.

Tâlhăria având ca obiect material bunurile (de utilitate publică) la care face referire art. 229 alin.3 privind furtul calificat constituie o variantă agravantă a infracțiunii.

Urmarea praeterintenționată constând în moartea victimei în cazul tâlhăriei și pirateriei a fost prevăzută într-un text distinct și comun (art. 236, iar tentativa la infracțiunea de tâlhărie, în oricare dintre variantele ei, se pedepsește potrivit art. 237).

3.3 Compararea formelor, modalităților și a sancțiunilor

Noul Cod penal cuprinde o reașezare în limite normale a tratamentului sancționator. În acest sens, practica ultimului deceniu a demonstrat că nu mărirea exagerată a limitelor de pedeapsa este soluția eficientă pentru combaterea criminalității.

Reduceri semnificative in ceea ce priveste cuantumul pedepselor sunt la capitolul infractiuni contra patrimoniului.

Și în cazul talhariei, noul Cod penal prevede reducerea limitelor de pedeapsa, fiind sanctionate cu inchisoare de la doi la 7 ani fata de trei la 18 ani, cat este in prezent sanctionta o astfel de fapta.

In prezent, talharia calificata, comisa cu ajutorul unei arme, pe timp de noapte sau de catre o persoana mascata se pedepseste cu inchisoare de la 7 la 20 de ani. De anul viitor, aceeasi fapta va fi sanctionata cu inchisoare de la trei la 10 ani.

Din dispozițiile codului rezultă și că tratamentul sancționator crește progresiv, cuprinde o agravare proporțională în funcție de existenta concursului, recidivei.

În caz de concurs de infracțiuni, în privința pedepsei principale, s-a optat pentru sistemul absorbției în ipoteza în care pentru una dintre infracțiunile concurente s-a aplicat pedeapsa detențiunii pe viață și respectiv cumulul juridic în cazul în care pentru infracțiunile concurente s-au aplicat numai pedepse cu amenda ori o pedeapsă cu închisoarea și alta cu amenda.

Daca s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea operează cumulul juridic, la fel ca în Codul penal în vigoare, cu deosebirea ca la pedeapsa cea mai grea se adaugă un spor care nu poate fi mai mare de 1/2 din totalul celorlalte pedepse stabilite, cu condiția ca pedeapsa astfel rezultată să nu depășească maximul general al pedepsei închisorii.

Nu în ultimul rând, în materia sancționării concursului a fost introdusă o dispoziție de excepție, care permite ca în situația comiterii mai multor fapte deosebit de grave, instanța să poată aplica pedeapsa detențiunii pe viața, chiar daca aceasta nu a fost stabilită pentru niciuna dintre infracțiunile concurente. Spre exemplu, autorul a comis 4 fapte de viol sau tâlhărie urmate de moartea victimei și pentru fiecare instanța a stabilit cate o pedeapsa de 20 de ani.

Aplicând sistemul clasic de sancționare a concursului, s-ar putea adăuga la pedeapsa cea mai grea un spor de cel mult 10 ani (deci, un total de 30 ani de închisoare), cu toate ca față de numărul și gravitatea infracțiunilor comise se justifică aplicarea detențiunii pe viață. De aceea, art. 38 alin.(2) oferă judecătorului aceasta posibilitate, urmând a se aprecia de la caz la caz dacă o asemenea opțiune este sau nu justificată.

În materia tratamentului sancționator al recidivei, reglementarea a fost simplificată, recurgându-se la un cumul aritmetic în cazul recidivei postcondamnatorii, respectiv la majorarea legală a limitelor speciale de pedeapsă cu jumătate  în cazul recidivei postexecutorii. A fost consacrată și în materia recidivei postcondamnatorii, cu titlu de excepție, posibilitatea aplicării detențiunii pe viața chiar dacă pedepsele stabilite constau în închisoare, atunci când numărul și gravitatea faptelor comise ar justifica acest lucru.

Așa cum am menționat mai sus, pedepsele prevăzute în normele de incriminare a faptelor contra patrimoniului, în noul cod, sunt mult mai reduse decât în Codul penal în vigoare.

Reducerea pedepselor a fost susținută de următoarele argumente:

a) pedepsele aplicate în concret de instanțe pentru aceasta categorie de infracțiuni;

b) necesitatea corelării cu dispozițiile din partea generala referitoare la mecanismele de sancționare a pluralității de infracțiuni dar și la limitele de pedeapsă prevăzute pentru aplicarea modalităților alternative de individualizare a executării sancțiunilor;
c) necesitatea reflectării în limitele legale de pedeapsă a ierarhiei firești a valorilor sociale care fac obiect de ocrotire penală;

d) necesitatea revenirii la tradiția Codurilor penale anterioare (Codul penal de la 1864, cel din 1936 si Codul penal în vigoare în forma avută la adoptarea sa în 1968).

În concluzie, se poate observa că instrumentul optim pentru o combatere eficientă a infracțiunilor contra patrimoniului nu este o mărire exagerata a pedepselor, ci, existenta unui sistem sancționator proporțional cu gravitatea faptelor săvârșite, susținut de o aplicare promptă a acestor pedepse de către organele judiciare.

Concluzii și propuneri

Infracțiunile din Titlul III din Codul Penal, intitulat “Infracțiuni contra patrimoniului” sunt acele infracțiuni care au ca obiect juridic relalații sociale de ordin patrimonial, dintre acestea făcând parte și infracțiunea de înșelăciune.

Desfășurarea normală a acestor relații constituie o condiție de existență a societatii, de aceea faptele prin care se vatămă ori se pun în pericol aceste relații sunt fapte socialmente periculoase, împotriva cărora este necesară acțiunea represivă.Legea penalã apără, în general, toate relațiile de ordin patrimonial, incriminând și sancționând faptele împotriva acestora, prevăzând un regim sancționator sever.

Criza social-economică, slăbirea autoritãții statului, concurența neloială, degradarea nivelului de trai pentru majoritate, neadaptarea legislației la condițiile economice și sociale, ceea ce face ca starea de fapt să meargă cu mult înaintea stării de drept, precum și dorința individului de a se îmbogăți rapid și prin orice mijloace, în condițiile în care lipsurile generează specula, iar prohibițiile de tot felul influențează consumul, conturează în principal, tabloul cauzelor concrete care generează acest fenomen antisocial.

Infracțiunea de tâlhărie este o infracțiune complexă îndreptată contra patrimoniului, consacrată încă din vechime in dreptul penal. Infracțiunea de tâlhărie presupupe unitatea legală alcătuită dintr-un furt combinat cu, constrângerea victimei, ori punerea acesteia în stare de incoștiență sau neputință de a se apăra, acțiuni care sunt săvârșite în aceeași unitate spațio temporală și între care există o legătură strânsă de la mijloc la scop.

Actul de executare al infracțiunii presupune o acțiune principală și una secundară. Cele două acțiuni pot fi realizate fie concomitent, fie succesiv dar în aceeași împrejurare. Acțiunea principală a infracțiunii de tâlhărie este specifică furtului, adică deposedarea persoanei de bunul pe care îl deține fără consimțământul acesteia. Acțiunea secundară constă în folosirea violenței, amenințărilor, punerea victimei în stare de inconștiență, punerea victimei în stare de neputință de a se putea apăra. Dacă acțiunea secundară precede sau este concomitentă cu furtul ea trebuie să servescă drept mijloc pentru a putea înlesni sau permite săvârșirea furtului.

Urmarea imediată principală în cazul infracțiunii de tâlhărie este cea produsă prin lezarea obiectului juridic peincipal, adică o pagubă în patrimoniul subiectului pasiv. Pe lângă aceasta infracțiunea de tâlhărie presupune și una sau mai multe urmări secundare, ce depind de modalitatea de săvârșire sub aspectul acțiunii secundare.

Privită în ansamblu infracțiunea de tâlhărie se caracterizează prin intenție directă care presupune atât intenția directă aspupra furtului cât și asupra acțiunii secundare.

Sâvărșirea infracțiunii de tâlhărie nu presupune în mod necesar o rezoluție infracțională unică privind săvârșirea furtului și a acțiunii secundare, ci poate avea la bază și rezoluții infracționale distincte. Când este mai întâi săvârșit furtul , iar apoi acțiunea secundară, în mod frecvent vor exista două rezoluții infracționale.

Consumarea infracțiunii are loc în momentul în care s-au finalizat ambele acțiuni specifice tâlhăriei și se produc astfel urmările respective.

Dacă acțiunea secundară perecede furtul, infracțiunea de tâlhărie va fi consumată în momentul săvârșirii acțiunii secundare în scopul păstrării bunului furat, al înlăturării urmelor infracțiunii sau pentru a-si asigura scăparea.

Noul cod penal aduce modificări în cazul infracțiunii de tâlhărie în partea sancțiunilor pe care le micșorează. Consider la fel ca și legiuitorul că este mult mai util de aplicat un sistem sancționator proporțional cu gravitatea faptelor săvârșite, susținut de o aplicare promptă a acestor pedepse de către organele judiciare.

O altă modificare justificată este eliminarea tâlhăriei calificate comisă de două sau mai multe persoane împreună; în timpul unei calamități deoarece aceste două împrejurări sunt prevăzute într-un articol anterior al codului penal (art.77).

O nouă modificare importantă o reprezintă în cazul de concursului de infracțiuni, în privința pedepsei principale, optarea pentru sistemul absorbției în ipoteza în care pentru una dintre infracțiunile concurente s-a aplicat pedeapsa detențiunii pe viață și respectiv cumulul juridic în cazul în care pentru infracțiunile concurente s-au aplicat numai pedepse cu amenda ori o pedeapsă cu închisoarea și alta cu amenda

Nu în ultimul rând, în materia sancționării concursului a fost introdusă o dispoziție de excepție, care permite ca în situația comiterii mai multor fapte deosebit de grave, instanța să poată aplica pedeapsa detențiunii pe viața, chiar daca aceasta nu a fost stabilită pentru niciuna dintre infracțiunile concurente.

Putem observa astfel că modificările introduse de legiuitor în noul cod penal au îmbunătățit legislația anterioară, eliminând completările inutile care se regăseau în conținutul mai multor articole, și adăugând o metodă progresivă de sancționarea a infractorilor.

Pentru îmbunătățirea situației atuale consider important de adăugat pe lângă regimul sancționator aplicat progresiv și alternative complementare care să îi ajute la educarea infractorului și conștientizarea pericolului social comis. Consider că ar trebui create organizații speciale care să se ocupe de integrarea și colaborarea autorităților cu infractorii care să facă cursuri de prevenire a infracțiunii. De asemenea consider că pedepsele ar trebui diminuate în cazul în care infractorul colaborează pe parcursul anchetei cu organele judiciare, repară prejudiciul produs victimei și dorește să își ajute victima.

Consider că nu pedepsele mari ajută la evitarea acestor infracțiuni ci prevenirea acestora prin educație și spiritul civic de care ar trebui să dea dovadă fiecare cetățean care observă intenția infractorilor.

Bibliografie

Legislație

Codul Penal al Romaniei, actualizat 2011, prin Legea 202/2010 Legea micii reforme în justiție publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 714 din 26 octombrie 2010

Tratate, cărți de specialitate

Basarab Matei , Viorel Pasca, Gheorghita Mateut, Tiberiu Medeanu, Constantin Butiuc, Mircea Badila, Radu Bodea, Petre Dungan, Valentin Mirisan, Ramiro Mancas, Cristian Mihes, Codul penal comentat, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2009

Bogdan Sergiu, Florin Doru Tohatan, Drept penal : partea speciala : caiet de seminar, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2008

Boroi Alexandru, Drept penal. Partea speciala, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2011

Cioclei Valerian, Drept penal. Partea speciala, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2009

Diaconescu Gheorghe, Constantin Duvac, Tratat de drept penal : partea speciala, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2009

Dobrinoiu Vasile, Neagu Norel, Drept penal. Partea speciala. Teorie si practica judiciara, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2011

Dobrinoiu Vasile, Neagu Norel, Drept penal. Partea speciala. Teorie si practica judiciara, Editura Wolters Kluwer, Bucuresti, 2008

Dobrinoiu Vasile , Drept penal. Curs selectiv pentru licenta. Partea generala si partea speciala, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2007

Hotca Adrian Mihai, Noul Cod penal si Codul penal anterior. Aspecte diferentiale si situatii tranzitorii, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2009

Ivan Gheorghe, Drept penal : partea speciala, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2009

Ivan Gheorghe, Drept penal : partea speciala cu referiri la Noul Cod penal : Legea nr. 286/2009, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2010

Manea Teodor, Drept penal substantial. Aspecte recente din practica judecatoriilor bucurestene, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2011

Pascu Ilie, Mirela Gorunescu, Drept penal. Partea speciala, ed. a 2-a, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2009

Raducanu Ruxandra, Drept penal.Partea speciala, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2009

Savonea Lia, Daniel Gradinaru, Infractiuni contra vietii, integritatii corporale si sanatatii, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2010

Tudorel Toader, Drept penal, Partea speciala, Editia a 5-a, revizuita conform Legii nr. 202/2010, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2011

Reviste de specialitate

Antaloae Ionut Cristian, Unele consideratii referitoare la infractiunea de talharie, Revista Dreptul, nr.5/2008

Cioclei Valerian, Infractiunea de talharie – aspecte controversate privind unitatea sau pluralitatea de infractiuni, Revista Curierul Judiciar, nr. 12/2005

Coras Leontin, Continutul infractiunii complexe de talharie ca varianta agravata, efectele inexistentei infracțunii mijloc, structura vinovatiei in cadrul talhariei si schimbarea incadrarii juridice din infractiunea de talharie in infractiunea de furt calificat, Revista Dreptul nr.1/2007

Ana Pârvu, Infracțiunile de santaj si talharie. Analiza comparativa, Revista de drept penal, nr. 3/2006

Pascu Ilie, Talharie. Pluralitate de subiecti pasivi, Revista de drept penal, nr. 3/2004

Soare Daniel, Liviu Soare, Reflectii asupra unor cazuri in care poate aparea concurs intre infractiuni de talharie si cea de lipsire de libertate in mod ilegal, Revista Dreptul, nr.1/2008

www.diritto-penale.it/il-delitto-tentato.htm

www.scj.ro

www.gesetze-im-internet.de

www.juridice.ro

HYPERLINK "http://www.legalis.ro"www.legalis.ro