.infractiunea de Pruncucidere. Sanctiunea Pentru Infractiunea de Pruncucidere

CAPITOLUL I – Importanța ocrotirii persoanei prin normele juridice penale

Secțiunea 1. Cadrul juridic penal de ocrotire a vieții persoanei umane

Din cele mai vechi timpuri legile de pretutindeni au ocrotit persoana umană, socotind că toți cei care atentau la viața, integritatea corporală, libertatea, demnitatea ori sănătatea omului trebuie sancționați proporțional cu faptele lor. Acest lucru s-a materializat de-a lungul timpului într-o serie de legi care pedepseau în mod drastic atentatul la drepturile fundamentale ale ființei umane.

La 10 decembrie 1948 Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a proclamat ”Declarația Universală a drepturilor omului” în a cărei cuprins sunt stipulate drepturile fundamentale, arătându-se că „toate ființele se nasc libere și egale în demnitate și drepturi; orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și securitatea persoanei sale; nimeni nu poate fi ținut în sclavie, nici în servitute, sclavajul și comerțul de sclavi sunt interzise sub toate formele lor; nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viața sa personală, în familia sa, în domiciliul său, corespondența sa, nici la atingeri aduse onoarei sau reputației sale, în executarea drepturilor și libertăților sale, nici un om nu este supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, inclusiv a drepturilor și libertăților altora și ca să fie satisfăcute justele cerințe ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.”

De asemenea, Pactul cu privire la drepturile civile și politice, prevede în art.6, pct. 1 că „dreptul la viață este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit de lege. Nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar”.

Acest drept este prevăzut și în alte documente internaționale precum: Convenția europeană pentru protecția drepturilor omului și libertăților fundamentale (art. 2), cât și în Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferinței pentru dimensiunea umană a C.S.C.E.

Cu preponderență în ultimii ani, drepturile omului au încetat să mai fie doar subiect „fierbinte” al dezbaterilor, devenind unul din factorii esențiali care au dus la producerea unor ample mutații în viața politico-economică a unui număr de țări ale lumii.

Afirmarea crescândă a individului și conștientizarea faptului că recunoașterea și protejarea drepturilor și libertăților omului este specifică nu numai afirmării personalității indivizilor ca atare, ci și societății într-un sens mai larg, umanității în ansamblul său, reprezintă unul din marile adevăruri ale vremurilor noastre.

„…Pentru a exista un stat de drept, nu este suficient să se instituie un mecanism juridic care să garanteze respectarea riguroasă a legii, ci este totodată necesar ca acestei legi să i se dea un anumit conținut, inspirat de ideea promovării drepturilor și libertăților umane în cel mai autentic spirit liberal și al unui larg democratism”. (prof. dr. Tudor Drăgan)

Declarația universală a drepturilor omului a declanșat un vast proces de elaborare a unui mare număr de reglementări, în Europa, America Latină, Africa, Țările Arabe, toate având ca subiect recunoașterea și respectarea drepturilor fundamentale ale omului.

Constituția României din octombrie 2003 acordă în Titlul II –„Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale” o nouă însemnătate ocrotirii drepturilor și libertăților fundamentale ale omului cuprinzând principii cum ar fi: garantarea dreptului la viață și la integritate fizică și psihică a persoanei(art.22 alin 1-„dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate”), libertatea individuală (art.23), inviolabilitatea domiciliului și reședinței (art.27), libertatea de exprimare (art.30),dreptul la ocrotirea sănătății (art.34), interzicerea muncii forțate (art.42), protecția copiilor și a tinerilor (art.49), ș.a.

Respectarea acestor precizări constituționale este asigurată de toate ramurile dreptului potrivit cu specificul lor, o contribuție importantă având-o și legea penală.

Sub denumirea generică de „omucidere”, Codul nostru penal incriminează faptele care aduc atingere vieții omului, ca atribut fundamental și indispensabil al persoanei umane.

Aceste incriminări sancționează cele mai grave atentate împotriva persoanei: omor, omorul calificat, omorul deosebit de grav, pruncucidere, ucidere din culpă și determinarea sau înlesnirea sinuciderii.

Apărarea persoanei și, îndeosebi a vieții constituie o preocupare comună a tuturor sistemelor de drept.

În orice orânduire socială, viața a fost ocrotită de lege, nu atât ca fenomen biologic, ci în primul rând, ca fenomen social, ca valoare primară și absolută a oricărei societăți, ca o condiție indispensabilă a însăși existenței sociale omenești.

Legea ocrotește nu numai interesul fiecărui individ de a trăi, de a-și conserva și prelungi viața, dar mai ales interesul societății ca viața fiecărui om să fie păstrată și respectată de ceilalți, conservarea vieții indivizilor fiind hotărâtoare pentru existența societății, care nu poate fi concepută decât ca formată din indivizi în viață.

Fiecare grup social, din cele mai vechi timpuri, s-a preocupat să asigure ocrotirea vieții indivizilor prin orice mijloace, fie că a apelat la reguli cutumiare, la reguli religioase, la reguli morale sau la cele juridice.

Dintre toate mijloacele juridice de apărare, legea penală a avut de timpuriu un rol tot mai important, dreptul penal fiind forma cea mai energică de influențare a relațiilor sociale și de ocrotire a valorilor fundamentale ale societății.

Grija pentru ocrotirea vieții omului a stat în centrul atenției legiuitorului începând cu Codul Hammurabi (sec. XVIII î. Hr.), codurile chinezești (sec.XIII), cărțile sacre egiptene, legile lui Manu (sec.XI), legile lui Solon, Dracon (sec.VII-IX), legile romane, ale popoarelor germanice și până la legiuirile din epocii moderne, grija pentru ocrotirea vieții omului stă în centrul atenției legiuitorului. Vechile noastre pravile incriminau, de asemenea, faptele de omor, întocmai ca și codurile penale ale României moderne.

1.2. Considerații generale privind infracțiunile contra vieții

Viața umană este ocrotită de legea penală într-un cadru mai larg, de ocrotire a persoanei și a principalelor atribute ale acesteia: viața, integritatea corporală, sănătatea, libertatea, ș.a.

Aceste însușiri ale persoanei sunt constituite în valori pe care statul are menirea și obligația să le ocrotească, să le asigure existența și dezvoltarea, valori ce nu reprezintă realități izolate, exclusiv individuale, ci au o importanță socială, în jurul lor formându-se și dezvoltându-se relații interumane, conferindu-le, de asemenea, caracterul de valori sociale.

Săvârșirea oricăror infracțiuni contra persoanei, aducând atingerea uneia din valorile sociale care reprezintă atribute, însușiri ale persoanei, pune în pericol sau vatămă relațiile sociale care s-au format și se desfășoară pe baza acestor valori sociale.

Legea penală ocrotind valorile sociale legate de existența persoanei, apără totodată, relațiile sociale care se nasc și se dezvoltă în jurul acestor valori.

În analiza obiectului infracțiunilor contra vieții ar trebui să se distingă între obiectul juridic generic al infracțiunilor contra persoanei, între obiectul juridic specific fiecăreia dintre infracțiunile componente ale acestei categorii și obiectul material al infracțiunii.

Infracțiunile contra persoanei au ca obiect juridic generic ansamblul relațiilor sociale care se constituie și se desfășoară în legătură cu apărarea persoanei, privită sub totalitatea atributelor sale (viață, integritate, inviolabilitate sexuală, libertate și demnitate).

Este cunoscut că aceste infracțiuni prezintă un ridicat grad generic de pericol social, determinat pe de o parte de importanța valorilor sociale și penale și de gravele urmări pe care le pot avea pentru comunitate săvârșirea acestor infracțiuni, iar pe de altă parte, de faptul că infracțiunile contra persoanei se realizează, de regulă, prin utilizarea unor mijloace sau procedee

violente și au o prezență deseori mai ridicată în raport cu alte categorii de infracțiuni.

Incriminarea faptelor care aduc atingere vieții persoanei, constituind o secțiune distinctă (intitulată omucidere), ține seama de existența unui obiect juridic comun al infracțiunilor subgrupului infracțiunilor contra vieții, și anume, acel mănunchi de relații sociale care formează și se dezvoltă în jurul acestei valori sociale, viața omului, relații sociale ocrotite de lege.

Ca expresie a voinței societății, legea penală apără voința omului nu ca bun individual ci ca un bun social, ca o valoare supremă pentru existența colectivității însăși. Aceasta îndreptățește pe legiuitor să pretindă tuturor cetățenilor să-și respecte reciproc viața și să se abțină de la orice fapte care ar aduce atingere acestei valori sociale, și implicit, intereselor vitale ale comunității.

Fiecare din aceste infracțiuni au și un obiect juridic special constituit din relațiile sociale referitoare la fiecare din atributele esențiale ale persoanelor luate în parte și privite ca drepturi absolute ale acestora, opozabile erga omnes. Aceste drepturi, denumite și drepturi personale nepatrimoniale sunt inseparabil și indisolubil legate de persoana omului, prin ele este garantat și se ocrotește personalitatea omului, atât sub aspect fizic și material, împotriva faptelor care aduc atingere existenței ființei umane ori integrității sale corporale, cât și sub aspectul drepturilor persoanei de a se manifesta liber în societate cu respectarea atributelor personalității sale.

Viața omului dobândește adevărata semnificație și valoare numai în cadrul relațiilor sociale; dreptul nu reglementează decât relații sociale și nu o ipotetică relație a individului cu el însuși, explicându-se astfel, de ce nu este posibilă incriminarea și sancționarea încercării de sinucidere. Aceasta nu este de conceput, nu pentru că o persoană nu ar avea dreptul să-și ridice viața sau că fapta nu ar fi de natură să alarmeze societatea, ci pentru că, în această situație, nu se poate vorbi de o relație socială cu privire la viață.

O persoană nu poate stabili relații sociale cu sine însăși, drept urmare, lipsește obiectul juridic special al ocrotirii penale, adică relația socială care se creează în jurul acesteia și conferă semnificație acestei valori devenită o valoare socială.

Activitatea infracțională îndreptată împotriva persoanei umane are ca obiect material corpul victimei, privit ca o entitate materială, ca o totalitate de funcții și procese organice care mențin o persoană în viață, ca o unitate anatomică și fiziologică, fizică și psihică, atunci când prin acțiune sau inacțiune ilicită sunt vizate valori precum viața sau integritatea corporală.

Nu are relevanță dacă acel corp aparține unei persoane tinere sau în vârstă, dacă persoana este sau nu în deplinătatea facultăților psihice sau fizice. Este necesar însă ca persoana respectivă să fie în viață, indiferent dacă a fost și viabilă în momentul nașterii, ori dacă este normală din punct de vedere anatomo-fiziologic, adică dacă are sau nu o constituție care să prezume că va trăi mai departe.

Nu are importanță nici dacă victima ar fi un muribund sau o persoană pe care o aștepta o moarte apropiată și nici dacă era pe punctul de a-și ridica singură viața; legea noastră penală nu acordă nici o relevanță consimțământului victimei; de asemenea, stabilirea timpului cât persoana ar mai fi trăit dacă nu era ucisă este lipsită de orice relevanță sub aspectul existenței infracțiunii.

Se cere însă ca făptuitorul să acționeze asupra corpului acesteia și nu asupra propriului corp (aceste situații, de regulă, nu au relevanță penală decât dacă se aduce, concomitent atingere și altor valori).

Referitor la situațiile concrete în care se desfășoară procesul morții unei persoane este dificil de adoptat reguli absolute. Medicii iau în considerare însă, două situații distincte și anume: moară, două situații distincte și anume: moartea clinică, determinată de încetarea funcțiilor aparatului respirator și ale aparatului circulator și moartea cerebrală sau biologică (se instalează ceva mai târziu, după o stare de comă cu o durată mai scurtă sau mai lungă, în funcție de cauza morții).

Între aceste două momente, deși funcțiile sistemului nervos central, respirator și circulator sunt oprite, viața mai poate fi salvată, în unele cazuri, dacă se intervine prin metodele de reanimare, lucru care nu mai este posibil după ce a intervenit moartea cerebrală sau biologică.

În ceea ce privește subiectul activ nemijlocit (autorul) al infracțiunilor contra persoanei, poate să fie orice persoană deoarece, de regulă, legea nu prevede cerința ca subiectul să aibă vreo calitate.

Numai la unele infracțiuni, legea cere ca subiectul activ să aibă o anume calitate (de exemplu: la pruncucidere, subiectul activ trebuie să aibă calitatea de mamă a nou-născutului; la infracțiunea de incest subiectul trebuie să fie un ascendent sau descendent, ori frate sau soră).

La alte infracțiuni, calitatea subiectului activ atrage încadrarea faptei într-o variantă agravată a infracțiunii, ca de exemplu, la omorul din culpă, când subiectul este conducătorul de autovehicul.

Infracțiunile contra vieții săvârșite cu intenție se pot comite și în participație (coautorat, instigare, complicitate), fie că este vorba de participație proprie sau improprie, în afară de cazul când subiectul activ trebuie să aibă calitate determinată (calitatea de mamă a nou-născutului). În acest caz, coautorul este exclus.

Subiectul pasiv (victima) al infracțiunilor contra vieții este persoana fizică lezată prin săvârșirea faptelor incriminate.

De regulă, subiect pasiv al infracțiunii poate fi orice persoană, numai rareori legea cere o anumită calitate subiectului pasiv (exemplu: calitatea de copil nou-născut în cazul art. 177 Cod penal); alteori calitatea subiectului pasiv constituie o agravantă a infracțiunii (exemplu: calitatea de soț sau rudă apropiată la infracțiunea de omor calificat).

Subiectul pasiv devine victima infracțiunii după săvârșirea faptei, iar, uneori, poate avea un rol semnificativ în producerea rezultatului infracțional, studierea rolului victimei în provocarea faptei ilicite nu constituie, însă, o preocupare a dreptului penal, ci a criminologiei.

Sub aspectul elementului material, aceste infracțiuni se comit de regulă, prin acțiune (ucidere, lovire).

La unele infracțiuni elementul material nu se poate realiza decât prin acțiune, alte infracțiuni permițând și inacțiunea (exemplu: pruncuciderea).

Infracțiunile de omucidere sunt infracțiuni de comisiune, adică cele prin care se încalcă perceptul legii de a nu face ceea ce legea oprește. Acest percept poate fi încălcat însă, atât printr-o faptă comisivă, cât și printr-o omisiune (omisiune improprie).

Acțiunea este directă când făptuitorul, prin propria sa energie, provoacă, nemijlocit, moartea victimei (prin împușcare, înjunghiere, otrăvire, înnecare, sufocare, ștrangulare, etc).

Acțiunea este indirectă când făptuitorul se folosește de anumite mijloace sau procedee, de anumite forțe străine, stări psihice ori fizice ale victimei sau de anumite situații preexistente, concomitente sau survenite și prin acestea provoacă moartea victimei (folosirea unui animal sălbatic, a unei reptile veninoase, comunicarea unei știri false de natură să-i provoace victimei, în urma unei puternice emoții, un infarct, etc).

Omucidere prin inacțiune există când făptuitorul omite să îndeplinească un act la care era obligat, spre a împiedica efectul unor factori care ar putea provoca moartea victimei; o astfel de obligație de intervenție ar putea rezulta din îndatoririle profesionale sau de serviciu ale subiectului activ (medic, pompier), din raporturile personale pe care le avea cu victima (părinți, copii, soț, tutore) sau din activitatea sa anterioară (cel care a pus pe cineva în pericol, o persoană, este obligat să întreprindă acțiuni de salvare).

În toate cazurile, infracțiunile contra vieții persoanei (care sunt infracțiuni de rezultat), se produce și o urmare imediată – suprimarea vieții victimei – prevăzută expres sau implicit în textul de incriminare. În raport de existența urmării imediate, se deosebesc infracțiunile de rezultat de cele de simplă acțiune.

De obicei, mijloacele de săvârșire a faptei sunt irelevante, totuși, în multe cazuri, folosirea unor anumite mijloace condiționează fie existența infracțiunii în formă simplă, fie existența unor forme mai grave. Uneori locul sau timpul săvârșirii faptei condiționează existența infracțiunii ca atare sau a unei forme calificate, însă infracțiunile contra vieții nu prezintă cerințe speciale în acest sens, ele putând fi săvârșite în orice moment și în orice loc. Numai excepțional, în cazul infracțiunii de pruncucidere, legea cere ca fapta să fie comisă imediat după naștere.

Totodată, infracțiunile contra vieții, fiind infracțiuni condiționate de producerea unui rezultat, implică întotdeauna stabilirea raportului de cauzalitate între fapta săvârșită și rezultat (moartea victimei).

Legătura de cauzalitate este o categorie obiectivă care dobândește anumite trăsături specifice, datorită împrejurării că se referă la fapte social-umane, la relațiile dintre oameni.

Latura subiectivă. Sub aspectul formei de vinovăție infracțiunile contra vieții persoanei pot fi săvârșite cu intenție (omorul), praeterintenție (lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte) sau din culpă (uciderea din culpă).

Intenția este directă când făptuitorul prevede că prin fapta sa (fie acțiune, fie inacțiune) va produce moartea unei persoane și urmărește anume producerea acestui rezultat.

Intenția este indirectă când autorul, deși nu urmărește producerea rezultatului aflat în reprezentarea sa, îl acceptă.

Culpa, întâlnită la infracțiunea de ucidere din culpă în ambele forme, există când făptuitorul prevede că, prin activitatea sa, va produce moartea, nu dorește și nu acceptă acest lucru, dar speră, fără temei, ca acest rezultat să nu se producă (culpa cu prevedere) sau când făptuitorul nu a prevăzut producerea rezultatului, dar în condițiile date, trebuia și putea să prevadă aceasta (culpa simplă – neglijența).

Stabilirea formei de vinovăție cu care a acționat făptuitorul și a modalităților acesteia, corespunzătoare fiecărei forme, prezintă importanță pentru încadrarea juridică a faptei și, uneori, pentru individualizarea pedepsei (sancțiunii).

Mobilul cu care a acționat făptuitorul sau scopul urmărit de acesta nu prezintă relevanță pentru existența infracțiunii ci doar pentru dozarea pedepsei, dar ca excepție, uneori, legiuitorul cuprinde mobilul sau scopul, fie ca o cerință a textului incriminator, fie ca o circumstanță agravantă.

Infracțiunile contra vieții persoanei sunt susceptibile de regulă de o desfășurare în timp, ca urmare, pot avea forme imperfecte cum ar fi: actele pregătitoare sau tentativa, care, deși posibilă la majoritatea infracțiunilor contra vieții, totuși nu este incriminată ca atare. Tentativa este posibilă sub forma celor trei situații: imperfectă, perfectă și improprie, însă legea nu sancționează tentativa decât în cazul omorului.

Consumarea infracțiunilor contra persoanei are loc în momentul când se produce urmarea imediată, descrisă în norma de incriminare. Faptele contra vieții persoanei pot fi incriminate sub numeroase modalități normative: simple, calificate (atenuante, agravante).

Fiecare modalitate normativă poate cunoaște, la rândul ei, numeroase modalități faptice, de realizare concretă, determinate de împrejurările în care fapta a fost comisă, în raport cu mijloacele folosite, cu locul și timpul, cu relațiile dintre infractor și victimă, cu mobilul. În ceea ce privește sancționarea acestor infracțiuni, legea prevede unele dintre cele mai aspre sancțiuni.

Secțiunea 2. Referințe istorice

2.1. Pruncuciderea în Codul penal de la 1864

Codul penal de la 1864 denumea „pruncuciderea” drept „omorul copilului său născut de curând” de către mama să (art. 230) și se pedepsea conform art. 232, alin. 1 cu muncă silnică pe viață.

Pruncuciderea era sancționată cu o pedeapsă mai mare – recluziunea – (în loc de muncă silnică pe viață), când era săvârșită de către mamă asupra unui copil nelegitim (art. 232, alin. 2).

Codul penal din Transilvania, în art. 284, pedepsea de asemenea, cu recluziune până la 5 ani, pe mama care, cu intenție își va ucide copilul natural în timpul nașterii sau imediat după naștere.

2.2. Pruncuciderea în Codul penal de la 1936

Prevăzută în art. 465 această infracțiune avea următorul conținut: „Mama care își ucide copilul natural înainte de a fi expirat termenul legal de declarare la oficiul stării civile, ea comite crima de pruncucidere și se pedepsește cu temniță grea de la 3 la 5 ani”.

Codul penal din 1936, față de imprecizia expresiilor „ născut de curând” sau „imediat după naștere”, a dat o formulare mai clară dispoziției de incriminare a pruncuciderii, prevăzând în art. 465 că „săvârșește această infracțiune mama care își ucide copilul natural înainte de a fi expirat termenul legal de declarare la Oficiul stării civile”.

Atât în Codul penal de la 1864 cât și în Codul penal de la 1936 nu se admitea o sancțiune mai severă decât pentru cazul când copilul nou-născut era neligitim, iar fapta era săvârșită de mama naturală.

Faptul că, în trecut, se sancționa mai blând mama care-și ucidea copilul natural înainte de a fi expirat termenul legal de declarare la oficiul stării civile (15 zile), era justificat de starea de tulburare a mamei care a dat naștere unui copil în afara căsătoriei, de rușinea pe care o încearca mama aflată în această situație, teama de dezonoarea și de oprobiul general, sentimente care pe fondul slăbiciunii fizice și psihice pricinuite de naștere, puteau să determine mama să-și ucidă copilul.

În antichitate era pedepsită la fel de sever ca și orice altă formă de omor. La fel, legile medievale nu distingeau între infanticid și orice altă omucidere. Unele legi prevedeau chiar o pedeapsă mai gravă (arderea pe rug) pentru această faptă.

Cesare Beccaria, combătând cu vehemență legiuirile feudale, a fost promotorul ideii că mama naturală trebuie pedepsită mai blând. El avea în vedere mai ales pe mama care, în urma unui viol sau a altor împrejurări deosebite, dădea naștere unui copil și care se vedea în alternative: dezonoarea ori uciderea copilului.

Mai târziu, atenuarea pedepsei pentru pruncucidere a fost justificată, pornindu-se de la ideea că mama naturală se găsea după naștere, într-o situație deosebit de grea, datorită atmosferei generale de condamnare a femeii care a dat naștere unui copil în afara căsătoriei.

Pe de altă parte, situația mamei era agravată de lipsurile economice în care se zbătea, fiind lipsită de sprijinul tatălui copilului și de ajutorul colectivității.

Ținând cont de aceste circumstanțe, toate legislațiile moderne au prevăzut un regim juridic mai blând pentru fapta mamei naturale care își ucide copilul imediat după naștere.

Această concepție s-a oglindit în codurile penale ale majorității țărilor.

Inspirându-se din Codul penal francez, Codul penal român din 1965 are o prevedere similară (art. 232, alin. 2), tot astfel și Codul penal din 1937.

2.3. Pruncuciderea în Codul penal din 1968

Infracțiunea de pruncucidere prevăzută în art. 177 Cod penal, este definită ca fiind „Uciderea copilului nou-născut, săvârșită imediat după naștere de către mama aflată într-o stare de tulburare pricinuită de naștere, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani”.

Noul Cod penal oglindește o altă concepție asupra pruncuciderii, în raport de realitățile actuale, în care nașterea unui copil în afara căsătoriei nu mai pune în fața mamei acea alternativă dramatică care să-i inspire gânduri criminale.

În trecut, sentimentul disperării pe care îl încerca mama naturală era provocat mai ales de primejdia lipsurilor materiale care o amenințau știind că îi va fi refuzat orice ajutor din partea părinților, a rudelor, prietenilor, ca și din partea societății, că va avea greutăți în vederea stabilirii paternității copilului, ș. a.

Sancționarea mai blândă a pruncuciderii nu înseamna decât recunoașterea realității acestor situații care puteau duce la disperare pe mama naturală.

Se afirmă însă într-o opinie că, acest concept al infracțiunii de pruncucidere reprezintă rezultatul gândirii juridice fundamentată pe noile condiții economice. Așadar, dacă altădată se pornea de la situația deosebit de grea în care mama naturală se găsea după naștere, situație ce justifica întrucâtva actul ei, astăzi în țara noastră, când întreaga legislație acordă o ocrotire specială (atât material cât și moral) mamei și copilului (indiferent că este „copil din flori” sau din timpul căsătoriei) termenul atenuant al pruncuciderii nu-și mai găsește justificarea de mai sus.

În altă opinie, se susține ideea potrivit căreia, fenomenul de marginalizare și stigmatizare a mamei care naște un copil din afara căsătoriei, nu poate fi ignorat nici chiar în zilele noastre, mai ales din punctul de vedere al repercursiunilor asupra stării psihice a femeii însărcinate.

În opinia acestora, se impune o revedere a dispoziției de incriminare a faptei de pruncucidere, în sensul că, legea penală să-și îndrepte atenția îndeosebi asupra situației grele a mamei naturale supuse unor puternice presiuni psihice și economice care o împing spre gestul disperat de a-și ucide copilul imediat după naștere.

De asemenea, legea trebuie să ofere organelor judiciare o mai mare diversitate de elemente cărora să li se poată conferi valoare cauzală în procesul determinării stării de tulburare în care se află mama imediat după naștere, iar instanța ar trebui să aibă posibilitatea să aprecieze, în raport cu probele administrate (inclusiv expertiza medico-legală) dacă într-un caz concret sunt sau nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii.

Se arată, în aceeași opinie că este discutabilă soluția legiuitorului de a șterge deosebirea dintre victima infracțiunii, copil născut în afara căsătoriei și copilul născut în cadrul căsătoriei, deși cele două situații sunt profund deosebite, ca și presiunea psihologică sub care acționează mama în aceste situații.

Astfel, noul cod penal incriminând pruncuciderea, a ținut seama de datele oferite în special de știința medicală, potrivit cărora există situații când, din cauza nașterii și imediat după aceasta, femeia poate avea anumite stări ce-i pot provoca o tulburare fizică și psihică de natură să o împingă la uciderea propriului copil.

Dar, în această situație se poate găsi nu numai mama care a dat naștere unui copil în afara căsătoriei, dar și mama căsătorită, procesele fiziologice ale nașterii nefiind condiționate de existența sau nu a căsătoriei.

A fost deci firesc ca, în reglementarea noului Cod penal, conținutul infracțiunii de pruncucidere să corespundă noii concepții cu privire la cauza care justifică atribuirea unui grad redus de pericol social generic acestei infracțiuni.

2.4. Pruncuciderea în Codul penal actual

Pruncuciderea, potrivit art. 177, Cod penal, constă în „uciderea copilului nou-născut, săvârșită imediat după naștere de către mama aflată într-o stare de tulburare pricinuită de naștere”.

Prevederile acestui articol au rămas nemodificate în raport cu Codul penal din 1968. Legiuitorul a considerat că textul corespunde întru totul realității și neconsiderând că ar fi necesare modificări.

Reglementată ca atare, pruncuciderea reprezintă o varietate a infracțiunii de omor săvârșită în condiții specifice care justifică incriminarea distinctă și atenuarea sancțiunii penale.

Secțiunea 3. Elemente de drept comparat

Infracțiunile contra persoanei sunt reglementate într-un capitol special destinat în legislațiile tuturor statelor.

Astfel Codul penal italian incriminează în articolul 578 fapta mamei care „provoacă moartea propriului copil nou-născut imediat după naștere sau al fătului în timpul nașterii, atunci când aceasta se află într-o stare de abandon material și moral în timpul nașterii sau imediat după naștere”. Legiuitorul italian a avut astfel în vedere, la incriminarea faptei, două variante normative ale acestei infracțiuni, după cum mama își ucide copilul în timpul nașterii sau imediat după naștere.

Noul Cod penal francez, în Titlul II – denumit „Fapte care prejudiciază persoana umană” – incriminează faptele îndreptate contra vieții persoanei în două secțiuni ale Capitolului 1 și anume: „Fapte voluntare contra vieții” și „Fapte involuntare contra vieții”. În legea penală franceză nu mai există o incriminare distinctă a infracțiunii de pruncucidere, fiind abandonate dispozițiile codului penal anterior. În această privință, în prezent, pruncuciderea este sancționată ca omor comis asupra unui minor până la 15 ani (art.221-4 C.pen.fr.).

Urmând modelul francez unele legislații penale recente au renunțat să mai incrimineze distinct uciderea copilului nou-născut, urmând ca la individualizarea pedepsei să se aibă în vedere situația mamei care a comis fapta. Astfel în legislația germană cât și în cea spaniolă, pruncuciderea a fost asimilată faptelor de omor.

Legislația și doctrina americană clasifică formele de omucidere în raport cu poziția subiectivă a făptuitorului în: omor (murder), omor atenuat (manslaughter) și omucidere din neglijență. Constituie omucidere criminală fapta de a cauza anume, cu știință, cu temeritate sau din neglijență moartea altei ființe umane (secțiunea 210.1). Manslaughter presupune săvârșirea faptei cu temeritate sau sub influența unei tulburări mentale sau emoționale pentru care există o explicație rațională sau o scuză, din punctul de vedere al unei persoane raționale care s-ar afla în situația autorului și în circumstanțele în care aceasta acționează (secțiunea 210.3).

Codul penal rus, un cod recent adoptat, incriminează pruncuciderea ca un omor de sine stătător și atenuat, datorită faptului că sarcina (îndeosebi cea nedorită), ca și nașterea, pot acționa nefavorabil asupra psihicului mamei. În articolul 106 al acestui cod pruncuciderea este definită ca „uciderea de către mamă a copilului nou-născut, în timpul sau imediat după naștere, în condițiile de traumă psihică sau în stare de tulburare psihică care nu exclude responsabilitatea”, pedeapsa prevăzută fiind închisoarea până la 5 ani.

O reglementare asemănătoare o găsim în Codul penal elvețian care în articolul 116 incriminează fapta mamei „care își ucide copilul în timpul nașterii sau cât timp ea de găsește sub influența stării puerperale sub denumirea de infanticid”.

CAPITOLUL II – Caracterizarea infracțiunii de pruncucidere

Secțiunea 1. Noțiune și caracterizare generală a infracțiunii de pruncucidere

În accepțiunea Dicționarului General al Limbii Române, apărut sub egida Editurii Enciclopedice și sub semnătura lui Vasile Breban pruncuciderea este definită drept „omuciderea de către mamă a propriului copil, de curând născut”, iar „pruncucigașă este mama care își ucide copilul nou-născut”. Infracțiunea a fost incriminată deosebit de la o epocă la alta și de la stat la stat.

În vechea legislație românească precum și în cea a multor state, pruncuciderea este încadrată la omucidere și considerată ca o formă specială a acesteia, în care se acordă circumstanțe atenuante sau agravante în funcție de situația socială a mamei pruncucigașe.

Termenul românesc de pruncucidere are o semnificație proprie mai restrânsă decât termenul de „infanticid”. Infanticidul se referă, în general, la uciderea unui copil și este considerat în legislațiile penale moderne ca o formă calificată de omor. Pruncuciderea se referă, nu la suprimarea vieții oricărui copil, ci numai la uciderea de către mamă a copilului său nou născut. Este de remarcat că acolo unde termenul de „pruncucidere” nu își găsește un corespondent direct se folosește pentru determinarea acestei fapte, adeseori, tot termenul de infanticid.

Infracțiunea de pruncucidere reglementată ca atare constituie un tip aparte de omucidere, o variantă de specie, cu denumire proprie și cu existență independentă. Într-un anume sens, se poate vorbi de un omor atenuat sau de „o faptă de omor sancționată mai blând, în considerarea condițiilor speciale în care acționează subiectul activ al infracțiunii”.

Definiția penală a pruncuciderii este dată de art. 177 și constă în „Uciderea copilului nou-născut, săvârșită imediat după naștere de către mama aflată într-o stare de tulburare, pricinuită de naștere”.

În legislația noastră, infracțiunea de pruncucidere capătă un conținut nou, prin recunoașterea unor stări psiho-fiziologice anormale, provocate de naștere, care fără a produce tulburări de conștiință, pot duce la abolirea discernământului, stare de natură să explice conduita deviantă a femeii, imediat după naștere.

Din textul art. 177 Cod penal, este de reținut că infracțiunea trebuie să cuprindă următoarele elemente juridice:

● să existe o omucidere – prin comisiune sau omisiune;

● omuciderea să se execute asupra unui copil nou-născut;

● omuciderea să se execute imediat după naștere;

● omuciderea să fie săvârșită de către mama copilului;

● mama să prezinte o tulburare legată de actul nașterii;

Aceste condiții trebuie îndeplinite cumulativ. Lipsa îndeplinirii uneia dintre ele face ca activitatea mamei de suprimare a vieții copilului nou născut să fie încadrată în dispozițiile articolului 175 lit. „c” și „d” din Codul penal. Dacă din probe rezultă că mama copilului a acționat cu premeditare, se va reține, ca element circumstanțial al omorului calificat, și cel prevăzut la lit. „a” din articolul 175 C. penal. În ilustrarea acestui fapt arătăm fapta numitei D.A. care a fost condamnată pentru săvârșirea infracțiunii de pruncucidere prevăzută de art. 177 Cod penal, prin schimbarea încadrării faptei din prevederile art. 174 Cod penal raportat la art. 175 lit. „c”, Cod penal.

Prima instanță a reținut că inculpata s-a prezentat la maternitate în stare gravă și a solicitat asistență medicală. La insistența medicului de gardă – care a consultat-o și a constatat că se afla în stare de lehuzie – inculpata a arătat că a avortat la domiciliu cu 5 zile în urmă, un făt mort.

Făcându-se cercetări s-a constatat aceasta în camera inculpatei, iar într-o magazie s-a găsit un sac din material plastic în care era înfășurat într-o pânză și un prosop cadavrul unui nou-născut.

Din foaia de observație clinică a inculpatei și din referatul de autopsie medico-legală rezultă că moartea a fost violentă și s-a datorat asfixiei mecanice prin strangulare.

Prima instanță a considerat că fapta constituie infracțiunea de pruncucidere și nu infracțiunea de omor calificat, având în vedere concluziile din raportul de expertiză medico-legală psihiatrică potrivit cărora în momentul comiterii infracțiunii inculpata s-a putut găsi într-o stare psihică codificată, cu tulburări psihice generate de starea tensionată permanentă și accentuată de naștere, în contextul unei nașteri neasistate care-i puteau influența comportamentul, mai ales că aceste tulburări evoluau pe un fond structurat, dizarmonic al personalității sale.

Recursul declarat de procuror este întemeiat. Potrivit art. 177 Cod penal, constituie infracțiunea de pruncucidere uciderea noului născut, săvârșită imediat după naștere de către mama aflată într-o stare de tulburare pricinuită de naștere. Din probele administrate în cauză nu rezultă însă, că inculpata s-a aflat în momentul comiterii infracțiunii, dintr-o stare de tulburare pricinuită de naștere, în înțelesul art. 177 Cod penal.

În cauză, așa cum s-a arătat, a fost efectuată o expertiză medico-legală care a ajuns la concluzia că în momentul comiterii faptei inculpatei s-ar fi putut găsi într-o stare psihică modificată de tulburările generate de naștere. Expertiza medico-legală nu arată, așadar, în mod cert, că inculpata s-a aflat în situația prevăzută de art. 177 Cod penal, ci numai că ar fi posibil să se găsească în starea la care se referă textul menționat.

Este de reținut că expertiza medico-legală n-a fost efectuată imediat după nașterea copilului, care a avut loc la 6 mai 1983, ci mai târziu, la 24 iunie 1983. În această situație, pentru a se ajunge la o concluzie temeinică privind infracțiunea săvârșită de inculpată, este necesar să fie avute în vedere și celelalte probe referitoare la comportarea acesteia, anterioară și ulterioară nașterii, precum și la împrejurarea în care a avut loc nașterea. Se constată astfel că, inculpata a ascuns sarcina, s-a sustras de la evidența și controlul femeii însărcinate de către organele sanitare și n-a solicitat asistență nici unei persoane în momentul nașterii. Mai mult, după naștere, întrebată de mama sa cu privire la petele de sânge pe care le-a văzut în cameră, inculpata i-a spus că a avut o hemoragie și nu că a născut.

Pe de altă parte, se constată, chiar din declarația inculpatei, că după naștere a înfășurat copilul într-un prosop și apoi, după ce a mai trecut oarece timp, deci nu imediat după ce a născut, l-a strâns de gât cu o basma.

Față de datele și împrejurările analizate mai sus, rezultă că prima instanță a greșit atunci când a caracterizat fapta inculpatei ca fiind pruncucidere și nu omor calificat.

Nu constituie infracțiunea de pruncucidere dacă inculpata nu a acționat cu o intenție spontană determinată de starea de tulburare pricinuită de naștere, și a pus în executare o hotărâre luată anterior; în acest caz, inculpata va răspunde potrivit art. 175, lit. „a”, „c” și „d” ori dacă inculpata și-a ascuns sarcina, iar după ce a născut a sugrumat copilul, în acest caz, inculpata nu a acționat ca urmare a tulburării pricinuite de naștere, ci pe baza unei hotărâri luate anticipat.Se arată astfel într-o speță a Tribunalului Suprem faptul că inculpata N.V. a data naștere, la domiciliul său, unui copil, fără să fie asistată de vreo persoană. Imediat după naștere, a înfășurat copilul într-un pulovăr, după care l-a abandonat lângă un gard în apropierea locuinței sale. Scâncetul copilului a fost auzit de o martoră care, recunoscând puloverul, i-a atras atenția inculpatei că, dacă nu va lua copilul din locul unde l-a abandonat, va anunța organele de poliție. În această situație, inculpata a luat copilul și, ajungând la locuință, l-a sugrumat cu o basma, după care l-a îngropat în apropierea casei.

Din raportul de expertiză medico-legală rezultă că inculpata a născut un copil viu, la termen, iar moartea s-a datorat asfixiei mecanice prin strangulare; după naștere, copilul a trăit 1-2 ore. Faptul că inculpata a urmărit uciderea noului-născut îl dovedește atât comportarea sa anterioară, cât și cea ulterioară evenimentului nașterii.

Astfel, inculpata a ascuns sarcina, fără a aduce la cunoștință acest lucru organelor medicale de specialitate, pe care era obligată să le anunțe că a rămas însărcinată, pentru a fi luată în evidență și a i se acorda asistență medicală cuvenită, și nici chiar soțului său.

În ziua când a avut loc nașterea, inculpata nu a spus nimănui despre acest lucru, iar după ce a dat naștere copilului, convinsă fiind că nimeni nu are cunoștință de acest lucru, l-a abandonat într-un loc puțin circulat, sperând că în acest fel nu va fi descoperită. După ce a ridicat copilul din locul unde l-a abandonat, în momentul în care a ajuns acasă, inculpata l-a sugrumat cu ajutorul unei basmale și, pentru a șterge orice urmă, a îngropat cadavrul în grădină. Ca atare, acțiunea demonstrează, neîndoielnic, intenția deliberată și persistența inculpatei în uciderea copilului, ceea ce exclude starea de tulburare sub imperiul căreia să fi fost comisă fapta.

Așadar, în speță, nedovedindu-se starea de tulburare pricinuită de naștere, fapta constituie infracțiune de omor calificat și nu justifică încadrarea faptei în prevederile art. 177 C. pen.

Uciderea copilului nou-născut săvârșită în alte condiții decât cele arătate mai sus, de către mamă sau altă persoană, poate fi încadrată, în funcție de circumstanțele în care s-a petrecut, în art. 174 Cod penal (omor), art. 175 Cod penal (omor calificat) sau art. 178 Cod penal (uciderea din culpă).

Referindu-ne la cauzele reale ale infracțiunii de pruncucidere, s-ar putea răspunde – fără certitudinea pe care numai unele cercetări aprofundate în materie ar putea-o oferi – că în acest caz dreptul a devansat întrucâtva o realitate socială care n-a evoluat în sensul și ritmul prognozat. Făcând această afirmație, avem în vedere acele cauze de ordin socio-moral care continuă să existe și să se manifeste, destul de puternic, chiar dacă nu întotdeauna la nivel macrosocial (în mod deosebit microsocial, al diferitelor grupuri sau comunități sociale) și anume persistența unei anumite mentalități de respingere, de oprobiu față de mamele care nasc un copil în afara căsătoriei. „Copilul din flori”, concept pe care îl credem abandonat, continuă să rămână o tristă realitate. Tendința de respingere a mamei care naște un copil în condițiile arătate se manifestă îndeosebi la nivelul familiei de origine, a grupului de prieteni, a mediului cultural în care trăiește persoana respectivă. Un rol negativ în această situație îl exercită, după părerea noastră și calitatea relațiilor dintre concubini, cel mai adesea întemeiate pe sentimente fragile care nu rezistă acelor cerințe de responsabilitate morală și materială pe care le implică aducerea pe lume a unui copil.

Secțiunea 2.Condiții preexistente ale infracțiunii de pruncucidere

2.1. Obiectul juridic special al infracțiunii de pruncucidere

Obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale care ocrotesc dreptul la viață al copilului nou-născut și care sunt vătămate sau puse în pericol prin atingerea adusă valorilor sociale apărate de legea penală prin incriminarea acestei fapte.

Dreptul la viață al nou-născutului există din momentul în care, procesul nașterii luând sfârșit, copilul este expulzat. Legiuitorul nu a fixat un termen însă a prevăzut ca uciderea copilului să fie săvârșită „imediat după naștere”. Prin această expresie se fixează un interval limitat, foarte apropiat de momentul nașterii, în care trebuie să se comită fapta; dacă fapta se comite într-un moment mai îndepărtat și nu imediat după naștere, fapta va constitui omor calificat.

Nu interesează dacă a fost sau nu tăiat cordonul ombilical și nici dacă a fost sau nu eliminată placenta. Nu are relevanță dacă nou-născutul este un copil normal sau anormal, dar interesează ca acesta să se fi născut viu nu neapărat viabil, adică înzestrat cu capacitatea de a trăi.

2.2.Obiectul material al infracțiunii

Infracțiunea are ca obiect material corpul copilului nou născut deoarece asupra acestuia se exercită nemijlocit activitatea de ucidere.

Momentul de început al vieții persoanei este cel al nașterii. Deși s-ar părea că determinarea acestui moment este simplă, în realitate nu este așa. Nașterea persoanei, implicit a vieții, fiind un proces format din mai multe etape, în literatura de specialitate s-au exprimat mai multe păreri asupra momentului în care se poate considera că un om este în viață. După o opinie mai veche, omul era considerat în viață din momentul în care fătul a dobândit, prin naștere, existența extrauterină, independentă, moment pe care îl marchează respirația copilului.

Sub codul penal anterior, în literatura noastră de specialitate, s-a exprimat și punctul de vedere potrivit căruia, despre un om în viață se poate vorbi nu neapărat din momentul respirației copilului, ci chiar din momentul în care copilul se angajează în procesul nașterii, prin urmare înainte ca acesta să fie expulzat și să-și înceapă existența sa extrauterină. În literatura actuală de specialitate există autori care consideră că momentul începerii vieții trebuie stabilit în raport cu rezultatele cercetărilor științifice medicale de care ar trebui să țină seama știința juridică și practica judiciară sau că momentul începerii vieții ar fi condiționat de particularitățile procesului nașterii în fiecare caz în parte, neputând să se fixeze teoretic și în abstract acest moment. Legea apără copilul nou-născut indiferent că este diform, monstruos ori dacă sunt frați siamezi. În acest din urmă caz, va exista o dublă acțiune de pruncucidere, chiar dacă numai unul dintre frați a fost ucis în mod direct, iar celălalt a murit ca o consecință a primului deces. Copilul trebuie să fie viu (nu viabil) în momentul în care mama acționează pentru a-i suprima viața. Nu are nici o relevanță durata gestațiunii, deoarece în orice condiții copilul născut viu devine o persoană umană, nici ca noul-născut să fi fost eliberat de placentă.

Starea copilului de „nou-născut” durează, după unii oameni de știință, până la tăierea cordonului ombilical (sub o oră), după alții până la 24 ore (când apar primele semne de mumificare a cordonului ombilical), sau chiar un timp mai îndelungat (până la căderea cordonului ombilical). Legea română a înlăturat orice criteriu formal în ce privește determinarea calității de copil „nou-născut” subiect pasiv, lăsând ca această chestiune să se rezolve în mod concret pe baza expertizei medico-legale.

În doctrină s-a exprimat opinia că durata maximă a stării de nou născut este, pentru cazurile nașterilor normale, de 10-14 zile. Avem deci, o modalitate medicală de determinare a perioadei în care suntem îndreptățiți să afirmăm că nou-născutul păstrează caracteristicile fiziologice corespunzătoare stării sale.

2.3. Subiecții infracțiunii de pruncucidere

2.3.1. Subiectul activ – mama copilului nou-născut

Subiectul activ al infracțiunii este mama copilului nou-născut aflată într-o stare de tulburare pricinuită de naștere (subiect calificat).

Nu interesează dacă mama a conceput copilul în timpul sau în afara căsătoriei ori dacă, fiind conceput în timpul căsătoriei a fost rezultatul relațiilor intime cu soțul său sau a fost conceput în cadrul unor relații extraconjugale.

Nu are însemnătate nici dacă copilul s-a născut în urma unor relații liber consimțite ori impuse prin violență, sau profitând de

starea de neputință a mamei de a se apăra, nici dacă s-a născut în urma unor relații incestuoase ori alte condiții neobișnuite.

Mama copilului nou-născut poate fi instigată sau ajutată la uciderea copilului său de o altă persoană, străină față de copilul ucis, sau dimpotrivă rudă apropiată a acestuia (de exemplu de tatăl sau bunica copilului). De asemenea, este posibil ca, la rândul său mama copilului nou-născut să instige sau să ajute o altă persoană la uciderea acestui copil, persoană care poate avea sau nu calitatea de rudă apropiată a copilului ucis.

Problema sancționării celui care instigă sau ajută pe mamă la uciderea copilului ei nou-născut, cât și a sancționării mamei, în cazul când ea este cea care instigă sau ajută o altă persoană la uciderea acestui copil, a ridicat și ridică încă dificultăți în practica judiciară și literatura de specialitate, prilejuind exprimarea unor puncte de vedere contradictorii.

Astfel, unele instanțe au considerat că cel care ajută pe mamă la uciderea copilului nou-născut trebuie sancționat pentru complicitate la infracțiunea de pruncucidere, pe când, altele au considerat, dimpotrivă, că trebuie sancționat pentru complicitate la infracțiunea de omor calificat (art.175 lit. „c” și „d”).

În literatura de specialitate, părerile în ceea ce privește sancționarea participanților la infracțiunea de pruncucidere, se diferențiază, după cum pruncuciderea este considerată o infracțiune distinctă de omor, infracțiune cu subiect calificat sau o formă atenuată a omorului.

Potrivit unei prime opinii, pruncuciderea constituie un tip aparte de omucidere, întrucât calitățile pe care trebuie să le întrunească atât subiectul activ, cât și subiectul pasiv sunt elemente constitutive ale acestei infracțiuni și nu circumstanțe atenuante ale omorului. Pornindu-se de la această premisă, se susține că încadrarea juridică a faptei participanților în mod distinct de fapta autorului se află în dezacord cu principiul unității de infracțiune, precum și cu caracterul dependent al acțiunii participanților de cea a autorului principal. De asemenea, se susține că nu se poate admite coexistența în cuprinsul aceleiași unități infracționale a mai multor conținuturi de infracțiune cu răspunderi diferite și deci, nu se poate admite sancționarea separată a participanților pentru infracțiunile cu subiect activ calificat, în sensul ca aceștia să răspundă pentru o altă infracțiune decât autorul.

În literatura de specialitate s-a mai susținut că, în materia circumstanțelor penale trebuie făcute anumite diferențieri. Astfel, trebuie să se facă distincție între circumstanțele „personale” și circumstanțele „pur personale”, după cum influențează sau nu gravitatea faptei și calificarea ei legală.

Potrivit acestui punct de vedere, circumstanțele personale, deci care influențează gravitatea faptei și calificarea ei legală, trebuie asimilate, în ceea ce privește efectele, în caz de participație, cu circumstanțele reale. De aici concluzia că, întrucât calitatea de mamă influențează asupra gravității faptei, cât și asupra calificării legale, aceasta înseamnă că, în cazul în care mama este ajutată de o altă persoană la uciderea copilului ei nou-născut, acea persoană să răspundă pentru complicitate la pruncucidere. În sprijinul aceleiași idei s-a adus și argumentul că există fapte prevăzute de legea penală a căror autor nu poate fi decât o persoană având o anumită calitate (de exemplu cetățean român sau persoană fără cetățenie care domiciliază pe teritoriul statului nostru, în cazul trădării, funcționar, în cazul delapidării etc.). În cazul acestor infracțiuni, calitatea cerută autorului nu este relevantă ca circumstanță personală, ci ca element constitutiv al conținutului infracțiunii, astfel încât, îndeplinirea acestei condiții în ce-l privește pe autor, operează față de toți ceilalți participanți. În cazul delapidării, de pildă, acela care îl ajută pe gestionar să-și însușească din bunurile pe care le gestionează, răspunde pentru complicitate la delapidare și nu pentru furt, deoarece calitatea subiectului este relevantă în această situație nu ca circumstanță personală, ci ca element al conținutului infracțiunii. Soluția este aceeași în cazul tuturor infracțiunilor cu subiect calificat. În asemenea cazuri, nu poate exista coautorat decât dacă toți coautorii au calitatea cerută de lege. Pot exista însă complici, instigatori la infracțiunea comisă de autorul calificat. Potrivit unei alte opinii, pruncuciderea este, în esență, o faptă de omor supusă însă unei sancțiuni atenuante sau, cu alte cuvinte, o formă atenuantă a omorului. În consecință, potrivit acestei opinii, participanții la infracțiunea de pruncucidere trebuie să răspundă, independent de încadrarea juridică a faptei penale săvârșite de autorul principal și anume, ei vor răspunde pentru omor. În cazul pruncuciderii, prin urmare există o faptă de omor care poate fi săvârșită de orice persoană care îndeplinește condițiile generale cerute de lege pentru a deveni subiectul unei infracțiuni. Această faptă este pedepsită însă mai ușor ca infracțiune de pruncucidere, atunci când în persoana făptuitorului sunt întrunite două condiții care în concepția legiuitorului, fac ca omorul să fie privilegiat în mare parte și anume:

subiectul activ al infracțiunii are calitatea de mamă a copilului;

mama copilului, în momentul săvârșirii faptei, se afla într-o stare de tulburare pricinuită de naștere.

Aceste circumstanțe sunt personale, ele nu se răsfrâng asupra altor persoane deoarece presupun o anumită stare psihică în care se află mama ucigașă, stare pe care participanții nu o pot avea în legătură cu copilul născut de autoarea principală. Ca atare, dacă mai multe persoane comit un omor asupra copilului nou-născut, atunci mama, dacă s-a aflat în situația arătată, beneficiază de regimul juridic atenuant, ceilalți răspund pentru omor calificat.

În context, inculpata B.V., profitând de faptul că soțul ei dormea, s-a dus în grădina casei unde a născut un făt viu de sex masculin. Observând că fătul este bine dezvoltat, ceea ce excludea ipoteza unei nașteri premature ce ar fi justificat paternitatea soțului său, a luat hotărârea de a omorî copilul, în care scop i-a produs o asfixie mecanică prin comprimarea căilor respiratorii superioare. După săvârșirea faptei, inculpata a revenit în camera unde dormea soțul ei, și când acesta s-a trezit, i-a spus că a pierdut sarcina, susținere care a făcut-o și în fața socrilor săi.

De menționat este faptul că, la încheierea căsătoriei, soțul inculpatei a întrebat-o dacă este gravidă, fapt infirmat de aceasta. Imediat însă, inculpata și-a dat seama că este gravidă într-un stadiu mai înaintat, iar sarcina nu este urmarea relațiilor conjugale, ci a celor anterioare de concubinaj.

Potrivit prevederilor art. 177 Cod penal, infracțiunea de pruncucidere constă în uciderea copilului nou-născut, săvârșită imediat după naștere, de către mama aflată într-o stare de tulburare pricinuită de naștere.

Prin urmare, ceea ce determină încadrarea faptei în dispozițiile art. 177 Cod penal, nu este tulburarea determinată de împrejurări adiacente procesului fiziologic al nașterii, ci starea psiho-fiziologică anormală ce se poate produce în timpul nașterii.

În speță însă, după cum în mod corespunzător a reținut prima instanță, inculpata s-a găsit într-o stare conflictuală premergătoare și exterioară nașterii, care a fost de natură a-i influența psihicul, prin aceea că a asigurat atât pe soțul său, cât și pe părinții săi că nu era în stare de graviditate anterior căsătoriei.

Această temere față de reacția soțului, a socrilor, a părinților săi și de oprobiul celor din jur după aflarea adevărului, nu constituie decât explicații lămuritoare ale actului de ucidere, mobiluri ale săvârșirii faptei, cărora nu li se poate da efect juridic în înțelesul de „tulburare pricinuită de naștere” astfel cum prevede art. 177 Cod penal.

Aceste împrejurări, ca și reacția depresivă față de actul comis, pot constitui însă circumstanțe personale susceptibile să conducă la reaprecierea pedepsei aplicate inculpatei pentru infracțiunea de omor, corect reținută în sarcina sa de prima instanță.

Neexistând deci o stare de tulburare pricinuită de naștere, fapta constituie infracțiunea de omor calificat prevăzută de art. 174 alin. 1 combinat cu art. 175 alin. 1 lit. „c” Cod penal. Astfel prin sentința penală nr. 66/1996 a Tribunalului Neamț, numita I.T. a fost condamnată pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat prevăzută de art. 174 și 175 lit. „c” din Codul penal cu aplicarea art. 74 și 76 din Cod penal. În fapt s-a reținut că la data de 27 august 1995, inculpata s-a deplasat la dispensarul din comuna Țibucani, județ Neamț în raza căruia domicilia, acuzând dureri abdominale. După ce i s-a făcut o injecție pentru calmarea durerilor, inculpata a mers la W.C.-ul din curtea dispensarului unde a născut un făt viu, pe care l-a aruncat în W.C., după care a plecat. A doua zi, asistenta de la dispensar care îi administrase inculpatei injecția în ziua precedentă, a descoperit copilul viu, care a fost recuperat și tratat, dar în final, a decedat. Susținerea inculpatei în sensul că nu și-a dat seama de faptul că a expulzat fătul a fost înlăturată ca lipsită de temei, deoarece din ansamblul probelor administrate în cauză rezultă că inculpata știa că este gravidă, având trei nașteri anterioare, astfel că nu putea confunda semnele sarcinii cu alte manifestări patologice, singura concluzie ce se impune fiind aceea că inculpata și-a ucis copilul nou-născut.

Mai complicată este chestiunea atunci când ne referim la poziția mamei instigatoare sau complice la fapta de omor comisă asupra copilului său. Potrivit deciziei de îndrumare citate, mama instigatoare sau complice ar urma să răspundă pentru instigare sau complicitate la omor și nu pentru instigare sau complicitate la pruncucidere.

Potrivit acestei opinii, soluția este discutabilă. S-a susținut că mama aflată într-o stare de tulburare pricinuită de naștere păstrează această circumstanță personală în orice condiții, adică nu numai când este autoare a faptei de pruncucidere, dar și atunci când este instigatoare sau complice la uciderea copilului său nou-născut săvârșită de altă persoană.

Drept urmare, în acest caz, mama instigatoare sau complice ar urma să răspundă pentru instigare sau complicitate la pruncucidere. Nu s-ar putea invoca argumentul că n-ar fi posibil ca instigatorul sau complicele să răspundă pentru o altă infracțiune decât cea comisă de autorul principal.

Din moment ce acest argument a fost abandonat când a fost vorba de răspunderea instigatorului și complicelui la fapta de pruncucidere a mamei (participanții au răspuns pentru omor calificat, iar mama pentru pruncucidere), el ar putea fi abandonat și în ipoteza inversă, a mamei instigatoare sau complice la fapta aceluia care îi ucide copilul nou-născut.

Se arată, în finalul comentariului, că așa cum nu ar fi just să se atenueze răspunderea penală a participanților pentru o circumstanță personală atenuantă, care nu subliniază în persoana lor, tot astfel nu este just să se agraveze răspunderea penală a mamei complice sau instigatoare, numai pentru motivul arătat, trecându-se sub tăcere situația sa personală specială în care a comis faptele menționate.

Infracțiunea de pruncucidere poate fi comisă numai de mama aflată într-o stare de tulburare pricinuită de naștere. Astfel, prin sentința penală nr. 20 din 14 martie 1975 a Tribunalului Județean Prahova, au fost condamnate, printre altele, inculpatele P.V. la 5 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. „a” și „b” Cod penal pentru complicitate la infracțiunea de omor prevăzută de art. 26 raportat la art. 174 cu aplicarea art. 74, 76 lit. „a” Cod penal și N.E. la 4 ani închisoare pentru infracțiunea de pruncucidere prevăzută de art. 177 și la 1 an închisoare pentru infracțiunea de avort provocat de femeie prevăzută de art. 186 alin. 2 Cod penal, dispunându-se ca, potrivit art. 33 și 34 lit. „b” Cod penal aceasta să execute pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare.

În fapt, s-au reținut următoarele:

Inculpata N.E., în toamna anului 1973 rămânând gravidă și nedorind să păstreze sarcina, prin intermediul inculpatei P.V. a cunoscut-o pe J.S. care i-a făcut legătura cu D.L. (de asemenea, condamnate în cauză) cunoscând că aceasta din urmă prin metodele empirice îi putea întrerupe cursul normal al sarcinii.

După ce s-au cunoscut și urmare a înțelegerilor care au avut loc, în ziua de 3 mai 1974, inculpata D.L. la domiciliul său, a efectuat inculpatei N.E. manopere avortive în scopul întreruperii cursului normal al sarcinii.

Ca urmare, în noaptea de 3/4 mai 1974, inculpata N.E. a expulzat fătul, născut viu, pe care apoi potrivit înțelegerii avute, inculpata P.V. l-a aruncat în W.C.-ul locuinței acesteia din urmă, unde s-a asfixiat. Sesizat de plânsul copilului, martorul C.S., care locuia în același imobil a văzut traseul parcurs de inculpata P.V. și presupunând că fătul a fost aruncat în W.C., în dimineața zile de 4 mai 1974 a informat-o și pe proprietara imobilului, iar apoi, organele de urmărire penală.

Din raportul de expertiză medico-legală întocmit în urma autopsierii cadavrului noului-născut, avizat de comisia de avizare și control de la lângă Institutul Medico-Legal București, rezultă că fătul s-a născut viu și că a respirat parțial, fiind născut prematur în luna a 8-a, iar moartea a fost violentă și s-a datorat asfixiei prin aspirarea de materii din W.C., constatându-se prezența unor resturi vegetale în bronhiole. Totodată, s-a arătat că nașterea înainte de termen poate fi rezultatul manoperelor avortive ce s-au efectuat asupra mamei copilului.

Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs Procuratura Județeană Prahova și inculpatele.

Prin recursul procuraturii este criticată hotărârea pronunțată în cauză, susținându-se printr-un motiv de casare, că este netemeinică și nelegală sub aspectul încadrării juridice dată faptelor savârșite de inculpatele P.V. și N.E., care nu corespunde prevederilor legii. Astfel, față de probele administrate, calificarea juridică corectă a faptei savârșită de inculpata P.V. este aceea prevăzută și pedepsită de art. 174 Cod penal, iar a inculpatei N.E. care a acceptat ca viața copilului său, să fie suprimată de inculpata P.V., întrunește elementele constitutive ale complicității la infracțiunea de omor calificat, prevăzută de art. 26 raportat la art. 175 lit. „c” Cod penal.

Criticile formulate sunt întemeiate.

Din materialul probator administrat în cauză, rezultând că moartea victimei s-a datorat asfixiei și că inculpata P.V. este aceea care, cu intenția de a-i suprima viața, a aruncat-o în acel loc, urmează a se reține în sarcina acesteia vinovăția pentru săvârșirea infracțiunii de omor, prevăzută de art. 174 Cod penal prin schimbarea încadrării juridice din art. 26 raportat la art. 174 Cod penal.

Fapta inculpatei N.E. de a-și da consimțământul ca inculpata P.V. să suprime viața copilului pe care l-a născut viu, contribuind astfel la întărirea hotărârii autorului de a săvârși fapta, întrunește elementele constitutive ale complicității la infracțiunea de omor calificat prevăzută de art. 26, 27 raportate la art. 174, 175 lit. „c” Cod penal, infracțiune ce urmează a fi reținută în sarcina acesteia, prin schimbarea încadrării juridice din art. 177 Cod penal.

În consecință, recursul declarat de Procuratura Județeana Prahova, fiind întemeiat, urmează a fi admis, a se casa hotărârea atacată cu privire la încadrarea juridică a faptei reținută în sarcina inculpatei P.V., a faptei de pruncucidere reținută în sarcina inculpatei N.E. și la aplicarea art. 33 lit. „a” și 34 lit. „b” Cod penal, în ceea ce privește pe inculpata N.E. și a se decide conform dispozitivului.

2.3.2. Subiectul pasiv

Subiectul pasiv al infracțiunii trebuie să aibă calitatea de copil nou-născut, indiferent dacă a fost născut din căsătorie sau din afara căsătoriei; calitatea de subiect pasiv și imediat al pruncuciderii nu o poate avea decât victima nemijlocită a acțiunii făptuitorului.

Calitatea de nou-născut se obține din luarea în considerare a procesului nașterii.

Un asemenea proces debutează prin contracții interne specifice, însoțite de dureri și apoi desprinderea treptată a copilului de organismul matern, iar în final, expulzarea acestuia.

Nașterea nu cuprinde exclusiv evenimentul final, ci ansamblul travaliului, adică și perioada de debut a procesului nașterii, urmată de fazele parcurse de ființa umană în efortul ei de trecere de la mediul intrauterin la ambianța externă. În fazele respective se pot ivi complicații, afecțiuni congenitale grave, accidente, etc., de care trebuie să țină seama în stabilirea condiției de nou-născut viu.

Un copil se naște viu când se manifestă prin țipăt, mișcare, respirație, semne distinctive, unanim acceptate.

Există situația ca nou-născutul să fie viu, dar aparent, să prezinte semnele morții, aceasta ca urmare a stării de asfixie, instalată prin întreruperea prematură a circulației placentare sau a obturării căilor respiratorii prin mucus. Este posibilă și o respirație intrauterină fără viață extrauterină ulterioară, în cazurile în care circulația placentară s-a întrerupt în cursul travaliului, membranele s-au rupt și aerul din cavitatea uterină este inspirat de făt.

Instalarea respirației este cel mai sigur mijloc prin care se indică viața extrauterină, iar aceasta se constată prin metoda „docimaziei pulmonare” bazată, la rândul său, pe ideea că greutatea plămânului respirat este redusă la aproximativ jumătate față de cel nerespirat. Sunt însă și excepții de la această regulă, la prematuri, stări de îngheț, putrefacție, sau altele de natură să modifice greutatea plămânului.

S-a stabilit că viața copilului născut după a 28-a săptămână de sarcină este în general, asigurată. Înainte de acest termen, copilul s-ar putea dezvolta numai prin mijloace speciale, iar cel născut înainte de luna a 6-a nu are nici o șansă de supraviețuire.

Orice acțiune violentă a mamei asupra copilului (având drept scop uciderea acestuia), în cazurile în care procesul nașterii se declanșează în mod natural și este vorba de un făt viu, constituie pruncucidere sau omor.

Violențele pot însă să aibă un caracter accidental cum ar fi: intervenții chirurgicale necesare, asfixierea involuntară a copilului, violențe pentru degajarea corpului copilului, expulzii precipitate urmate de izbirea copilului de un plan dur, dar acestea sunt totuși cazuri particulare, care urmează a fi identificate și puse în legătură cu elementul intențional.

După naștere, semnificative pentru stările accidentale sunt arsuri, intoxicații, electrocutări, căderea copilului din brațele mamei, numai medicul legist fiind cel care, în urma unui examen foarte atent, poate stabili dacă ele provin din lovire cu un corp dur sau din căderea copilului de la înălțime.

De obicei, momentul când se consideră că o ființă umană a primit calitatea de nou-născut este momentul declanșării procesului nașterii, în condiții de normalitate, asupra unui făt viu.

Timpul cât ar mai fi trăit dacă nu ar fi fost ucis, adică viabilitatea, nu este determinată în materie de pruncucidere.

Durata maximă a stării de nou-născut este, pentru cazurile nașterilor normale, de 10-14 zile.

Incriminarea – deși nu prevede condiții de loc ale săvârșirii faptei, prevede condiții de timp și anume, „fapta trebuie să se comită imediat după naștere”. Se află în această stare, copilul care mai poartă semnele nașterii recente.

Săvârșirea faptei după această dată va constitui infracțiunea de omor calificat.

CAPITOLUL III – Conținutul constitutiv al infracțiunii de pruncucidere

Secțiunea 1. Latura obiectivă.

Condiții:

1. a. Actele de violență ce s-au săvârșit asupra copilului nou-născut de către mama sa

Elementul material constă într-o acțiune (inacțiune) de ucidere exercitată asupra victimei, prin orice mijloace apte a suprima viața acesteia, rezultat care se constată, de regulă, prin acte medico-legale. Infracțiunea se poate manifesta prin acțiune (sufocare, lovire, îngropare de viu) sau omisiunea îndeplinirii unor acte de importanță vitală pentru copil, cum ar fi nehrănirea copilului, lăsarea în frig, abandonarea copilului într-un loc sau mod care-l expune la moarte și pe care mama avea obligația legală să le execute.

O altă cerință esențială este aceea ca acțiunea sau inacțiunea îndreptată spre uciderea victimei să aibă loc „imediat după naștere”: se fixează astfel timpul de comitere, adică limitele de timp sau perioada de timp în care uciderea copilului nou-născut atrage calificarea de pruncucidere.

Momentul inițial al acestei perioade este momentul în care s-a terminat expulzarea fătului și acesta dobândește viață extrauterină (chiar dacă nu a fost încă separat de mamă prin tăierea cordonului ombilical și chiar dacă nu s-a eliminat placenta), adică momentul terminării nașterii fiziologice, ar perioada curge doar scurt timp după aceasta, până când se mențin semnele nașterii recente pe corpul copilului și starea de tulburare a mamei pricinuită de naștere, care-i conferă responsabilitate diminuată, atenuată.

În raport cu delimitarea perioadei „imediat după naștere”, decurg câteva consecințe importante din punctul de vedere al încadrării juridice a faptei de pruncucidere. Astfel, constituie infracțiune de pruncucidere numai uciderea de către mamă a copilului său după naștere și înlăuntrul perioadei imediat următoare acesteia. Fapta constituie pruncucidere și în cazul în care acțiunea de ucidere a avut loc în interiorul acestei perioade, dar moartea copilului a intervenit ulterior acesteia. Dimpotrivă, fapta nu va constitui infracțiunea de pruncucidere, ci infracțiunea de omor calificat prevăzută de art.175 lit. „c” și „d” (și lit. „a”, după caz), dacă uciderea copilului a fost comisă nu în intervalul de timp imediat după naștere, ci într-un moment posterior acesteia, chiar dacă starea de tulburare psihică postnatală persistă. În acest sens exemplificăm cu un caz în care s-a pronunțat Tribunalul Suprem prin decizia nr.53/1971: inculpata a născut în spital, fiind externată după 8 zile și în drum spre casă și-a lăsat copilul și bagajele în gară, s-a deplasat pe malul Dunării, a examinat împrejurimile, după care s-a întors în gară, și-a luat copilul, a revenit pe malul apei, a așteptat ca pontonul plutitor să plece pe malul opus, după care a aruncat copilul în apă; întrucât acesta nu s-a scufundat, a intrat după el, l-a dezbrăcat de scutece și l-a aruncat din nou în apă, așteptând ca acesta să se scufunde. Instanța supremă a schimbat încadrarea din pruncucidere în omor calificat deoarece din ansamblul de probe rezultă cu certitudine premeditarea faptei.

Desigur, acțiunile sau omisiunile intenționate trebuie deosebite de posibilele accidente care se produc în timpul procesului nașterii, altele după naștere. În timpul travaliului, poate interveni compresiunea capului în filiera pelvigenitală, îndeosebi când extracția se face cu forceps; există și leziuni traumatice de autoasistență, sub formă de leziuni focalizate la cap, față sau gât, echimoze, hematoame, rupturi ale părților cavității bucale, fracturi ale mandibulei rezultate din introducerea degetelor mamei în cavitatea bucală a fătului.

Ar fi de discutat dacă condiția „imediat după naștere” nu ar trebui modificată, pentru a putea sancționa și faptele intenționate care s-ar putea comite de mame în procesul nașterii propriu-zise, datorită unei stări de tulburare pricinuită de naștere, fapte care altfel ar trebui considerate omor calificat (art.175 lit. „c”). Dacă, sub imperiul tulburărilor pricinuite de naștere, mama își ucide copilul imediat după naștere și fapta ei constituie pruncucidere a fortiori ar trebui să existe pruncucidere dacă, sub imperiul acelorași tulburări, mama își ucide copilul în procesul nașterii. Spre exemplu, imediat ce s-a degajat capul copilului, acesta este lovit cu corpuri contondente. Dacă o atare faptă se comite datorită unei stări de tulburare pricinuită de naștere, ea ar trebui să fie considerată pruncucidere.

Se propune astfel îmbunătățirea textului existent prin introducerea înaintea expresiei „imediat după naștere”, expresia „în timpul nașterii sau…” deoarece, după cum am arătat, dacă datorită stării de tulburare mama suprimă viața copilului imediat după naștere și fapta primește calificarea de pruncucidere, cu atât mai mult această calificare trebuie să o atragă și fapta săvârșită în timpul nașterii.

O altă cerință esențială pentru existența pruncuciderii este starea de tulburare pricinuită de naștere; interpretarea acestei expresii trebuie făcută prin prisma datelor științelor medicale, medicopsihologice și psihologice, dată fiind importanța actului biologic al nașterii și al fazei imediat următoare acesteia.

În literatura de specialitate s-a decis în mod corect că nu orice tulburare este de natură să facă parte din conținutul infracțiunii de pruncucidere, ci numai tulburarea care a intervenit în chiar momentul nașterii sau imediat următoare acestui fapt. Tulburările pe care legiuitorul le-a avut în vedere prin sintagma „tulburare pricinuită de naștere” sunt doar cele de natură psiho-patologică, tulburările anormale, maladive, provocate de diverși factori nocivi. În știința medicală această tulburare psihofiziologică este denumită uneori „psihoză puerperală” , „manie puerperală” sau „febră puerperală” și se poate ivi fie pe baza unor afecțiuni legate de sarcină sau de naștere, fie pe baza altor afecțiuni, concomitente sau chiar preexistente, influențate în evoluția lor de sarcină sau de naștere. Astfel sunt cunoscute omorul cu motivație patologică (melancolia postpartum) sau omorul inafectiv (în cazul oligofreniilor). Tulburări psihice legate de naștere se pot ivi și în cazul toxicozelor gravidice (până la forma gravă de eclampsie) sau consecutive șocului obstetrical, ori ca urmare a șocului hemoragic. În timpul acestor tulburări femeia este cuprinsă de neliniște, acuză dureri imaginare, nu mai manifestă nici o afecțiune, poate surveni un delir de o durată mai mare sau mai mică și chiar un delir impulsiv în care femeia poate comite un omor. Stările conflictuale anterioare și extrinseci procesului nașterii, cum ar fi temerea de reacția familiei, părăsirea de către bărbatul cu care a fost conceput copilul ori oprobiul public, oricât de intense ar fi fost, nu au nici o relevanță pentru existența pruncuciderii. Aceste împrejurări, chiar dacă au fost de o atare natură încât să influențeze stare psihică a inculpatei, ele nu constituie în sine decât mobiluri ale săvârșirii faptei, fără vreo semnificație în ceea ce privește existența pruncuciderii. Prin urmare, dacă mama copilului nu s-a aflat într-o stare de tulburare pricinuită de naștere sau dacă aceasta, deși a existat, nu a fost însă pricinuită de naștere, fapta va constitui infracțiunea de omor calificat potrivit prevederilor art.175 lit. „c” și „d” din Codul penal. Un exemplu relevant în acest sens este situația inculpatei în vârstă de 16 ani care a fost trimisă în judecată pentru infracțiunea de omor calificat prevăzută în art. 174, combinat cu art. 175 lit. „a” și „d”, reținându-se în sarcina sa că după ce și-a dat seama că în urma relațiilor intime avute cu prietenul său a rămas gravidă și dat fiind faptul că acesta o părăsise, iar ei îi era frică de părinți, s-a hotărât ca atunci când va naște, dacă copilul va fi viu, să-l omoare. În momentul în care au început durerile prenatale, inculpata care locuia într-o altă familie, a ieșit din casă și s-a dus la w.c.-ul aflat în curtea imobilului, pentru a nu fi văzută de cineva când va naște și acolo a născut un copil viu de sex feminin, pe care imediat l-a ucis prin obstrucția căilor respiratorii cu pământ, după care l-a aruncat în w.c.

Ar fi de discutat, dacă procesul nașterii și eventualele tulburări fiziologice și psihice pe care le atrage ar putea fi izolate de întreaga încărcătură afectivă, emoțională pe care o trăiește persoana însărcinată, urmare a condițiilor premergătoare momentului nașterii și dacă, pe fondul unei sensibilități deosebite, această tensiune nervoasă ajunsă la maximum în momentul nașterii n-ar putea provoca o tulburare psihică care să genereze rezoluția ucigașă, chiar dacă nașterea sub aspect medical a decurs normal și fără complicații obstreticale.

În strânsă corelație cu caracterul fiziologic sau patologic al tulburărilor se află și problema discernământului mamei ucigașe. Discernământul, ca funcție de sinteză între personalitate și consecință, constituie capacitatea persoanei de a avea o reprezentare corectă a realității la un moment dat, de a putea anticipa consecințele faptelor sale și de a-și organiza motivat activitatea în vederea îndeplinirii acestora. Evaluarea discernământului se face întotdeauna raportat la fapta comisă. În practica medico-legală psihiatrică s-au statuat trei grade ale caracterizării discernământului: păstrat, atenuat (sau diminuat) și abolit. În primele două situații există răspundere penală, în timp ce ultima duce la aplicarea prevederilor art. 48 din Codul penal (iresponsabilitatea) . Există opinii potrivit cărora tulburările pricinuite de naștere trebuie să ducă la diminuarea discernământului respectiv că acestea acționează asupra conștiinței și voinței femeii, alterându-le. Într-o altă opinie se consideră că noțiunea de „stare de tulburare pricinuită de naștere” cuprinde, în lipsa altor precizări legale, sfera mai largă a modificărilor psihice asociate cu sarcina și nașterea, iar evaluarea discernământului trebuie făcută în mod clasic, prin investigarea personalității, a bolilor psihice, a conștiinței, a capacităților cognitive și volitive, a modului de comitere a faptei, a antecedentelor etc.

Starea de tulburare a mamei se stabilește prin examen medical, psihic și psihologic. Tulburările ce survin în timpul nașterii sau imediat după naștere pot fi determinate de tulburări psihoemoționale, hemoragii (în timpul nașterii), șoc obstetrical. Această stare se poate stabili cu atât mai exact cu cât se efectuează mai aproape de momentul nașterii. Comportamentul femeii va putea fi apreciat prin cercetarea cu atenție a antecedentelor patologice, a evoluției sarcinii, a constituției somato-psihice, a condițiilor în care a avut loc nașterea. Chiar dacă împrejurarea ce privește tulburarea psihică în care se găsește mama impune obligatoriu o expertiză medico-legală, stabilirea acestor stări nu exclude utilizarea și a altor mijloace de probă. Din păcate, în practica judecătorească, starea de tulburare a mamei care își ucide copilul în condițiile art.177 Cod penal se stabilește îndeosebi pe baza concluziei expertizei, ceea ce ne face să ne punem întrebarea dacă nu cumva soluția juridică ar fi subordonată celei medico-legale.

1. b. Rezultatul sau urmarea imediată

Specific infracțiunii de pruncucidere este ca urmarea socialmente periculoasă să aibă drept rezultat moartea copilului nou-născut.

Dacă se produce un alt rezultat, cum ar fi vătămarea gravă a sănătății ori infirmitatea copilului, nu prezintă interes pentru pruncucidere, deoarece tentativa nu este incriminată.

În cazul în care activitatea de ucidere a fost în întregime efectuată, dar rezultatul (constând în moartea copilului) nu s-a produs, din motive independente de voința făptuitoarei (când intervenția medicului îl salvează), aceasta răspunde pentru infracțiunea de vătămare corporală în raport de numărul de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare.

1. c. Raportul de cauzalitate între actele de violență și rezultat

Este necesar ca, între actul de agresiune comis de mamă asupra propriului copil și rezultatul constând în moartea copilului, să se stabilească legătura de la cauză la efect.

În această privință sunt de examinat efectele pe care le are asupra acestui raport cauzal și, implicit, asupra răspunderii penale a mamei, accidentele ce survin cu ocazia nașterii, de natură să provoace moartea copilului sau cazurile de neviabilitate.

Astfel, este posibil ca moartea copilului să survină imediat după naștere ca urmare a unor malformații congenitale incompatibile cu viața (afecțiuni grave contractate intrauterin, pneumonie, bronhopneumonie, meningo-encefalită sau orice altă cauză de neviabilitate).

Făptuitoarea, în cele mai multe situații de acest gen, nu cunoaște maladia copilului, ci acționează, fie concomitent cu efectul, accentuând consecința fatală, fie ulterior producerii efectului respectiv, fiind în eroare asupra realității.

În cazul neviabilității copilului, nu constituie impediment pentru răspunderea penală a mamei, deci în situația în care copilul s-a născut viu și mama i-a suprimat viața, apare indiferentă orice cauză preexistentă care ar fi putut să ducă, mai curând sau mai târziu, la același rezultat. Totuși, ținând seama de formarea unei imagini reale asupra tuturor factorilor contributivi la efectul morții copilului, apare necesară, în cadrul aflării adevărului, neviabilitatea ce trebuie determinată pe cale medicală, pentru a se avea în vedere de instanța de judecată la dozarea pericolului social concret și, drept urmare, la individualizarea pedepsei.

În celelalte situații, în care moartea copilului survine imediat după naștere, dar ca urmare a unor factori independenți de acțiunea sau inacțiunea ulterioară a mamei, care se află în eroare cu privire la acei factori, se înțelege că, subiectul pasiv, neavând calitatea de ființă vie în momentul intervenției delictuale, nu există pruncucidere.

Însă, este posibil ca făptuitoarea să acționeze concomitent cu efectele bolilor respective – așa numitele cazuri de conexiune a mai multor factori (în cazul afecțiunilor intrauterine – pneumonii, bronhopatii, debilitate congenitală – anomalii de dezvoltare – malformații, imaturitate) suprimând viața copilului cu un moment mai devreme. Copilul fiind încă viu în momentul actului agresiv, dar neviabil, răspunderea penală nu poate fi înlăturată.

Asemenea situații, însă impun aplicarea de circumstanțe atenuante, întrucât evoluția bolilor spre un rezultat sigur – moartea copilului – unită cu împrejurarea că mama se afla, la data respectivă, în stare de puternică tulburare pricinuită de naștere și deci în imposibilitatea de a aprecia corect situația copilului, pledează pentru măsura respectivă.

Actele involuntare ale făptuitoarei nu intră sub incidența infracțiunii de pruncucidere și, ca atare, nu pot constitui primul termen al raportului de cauzalitate.

Aceste acte pot fi integrate într-un sistem cauzal în cazul uciderii din culpă, adică atunci când mama ucide copilul din neatenție sau neglijență, fără prezența elementului „tulburare pricinuită de naștere”.

Astfel, o tânără fată gravidă la termen este cuprinsă în timpul nopții de dureri abdominale. Crezând că a răcit, se duce să-și facă un ceai, dar acolo cade jos și este găsită dimineața în nesimțire de sora sa, iar copilul nou-născut, asfixiat. Transportată la maternitate se constată o stare de colaps grav cu anemie, în urma unei hemoragii puternice. Se reține, astfel, ca fiind un caz tipic de asfixie involuntară, mama aflându-se în imposibilitatea de a da asistență nou-născutului.

Ceea ce determină încadrarea faptei în art. 177 Cod penal, ca infracțiune de pruncucidere, nu este tulburarea determinată de împrejurări lăturalnice procesului fiziologic al nașterii, ci starea psihofiziologică anormală ce se poate produce în timpul nașterii.

Complexul de situații conflictuale premergătoare și exterioare nașterii, ca și consecința acestora asupra psihicului femeii – aceea de a se teme de reacția părinților sau de oprobiul celor din jur – nu sunt decât motivații ale actului de ucidere, mobiluri ale săvârșirii faptei, neputându-li-se da efect juridic în înțelesul de „tulburare de naștere”, astfel cum prevede art. 177 Cod penal.

Atât aceste împrejurări, cât și reacția psihogenă depresivă față de actul comis nu reprezintă decât circumstanțe personale, care urmează a fi avute în vedere la individualizarea pedepsei.

Secțiunea 2. Latura subiectivă. Felurile intenției și specificul acesteia

Latura subiectivă ca element al conținutului constitutiv al infracțiunii cuprinde totalitatea condițiilor cerute de lege cu privire la atitudinea conștiinței și voinței infractorului față de faptă și urmările acesteia, pentru caracterizarea faptei ca infracțiune.

Și sub aspectul laturii subiective, este necesar ca intenția de a ucide, care prezidează săvârșirea faptei, să se fi născut sau să se fi format ca urmare și sub impulsul stării de tulburare psihică consecutiv nașterii, în condițiile unei iresponsabilități sau responsabilități afectate de această stare.

De aceea, intenția de a ucide se manifestă, în acest caz, ca intenție spontană, repentină sau impetuoasă caracterizată prin aceea că se naște și se execută, sub influența impetuoasă a acestei tulburări psihice, simultan sau în intervalul de timp cât aceasta persistă, fiind incompatibile cu premeditarea. Putem afirma că este o formă de boală aflată la granița dintre manifestarea omului normal și responsabil și a celui lipsit de răspundere penală.

Nu este posibilă nici provocarea în caz de pruncucidere, deoarece victima nu are posibilitatea să efectueze un act provocator. În cazul în care, hotărârea de a ucide copilul este anterioară, preexistentă apariției tulburării consecutive nașterii, nu poate fi vorba despre o intenție de a ucide formată ca efect și sub imperiul respectivelor stări de tulburare psiho-patologice și, în consecință, nici de încadrarea faptei ca infracțiune de pruncucidere prevăzută în art. 177 Cod penal.

În aceste cazuri hotărârea de a ucide copilul ce se va naște este luată de obicei cu mult timp înainte sau în funcție de situația dinainte de naștere, ca o intenție preexistentă sau preconstituită de a ucide copilul care se va naște. Astfel, în cauză penală, prin sentința penală nr. 86 din 20 martie 2003 a Tribunalului Botoșani inculpata a fost condamnată pentru infracțiunea de omor calificat prevăzută de art.174 alin. 1 raportată la art. 175 alin.1 lit „c” din Codul penal, reținându-se că, dând naștere unui copil fără a fi asistată, după ce a rupt cordonul ombilical l-a strangulat cu o sfoară și l-a ascuns într-o căpiță de fân unde a fost descoperit ulterior. Apelul inculpatei a fost respins ca nefondat, prin decizia penală nr.174 din 16 iunie 2003 a Curții de Apel Suceava. Atât în fond cât și în apel s-a cerut schimbarea încadrării juridice a faptei în infracțiunea de pruncucidere, cerere căreia nu i s-a dat curs. În speță s-a probat că în timpul sarcinii inculpata a încercat de două ori să avorteze prin îngurgitarea unor medicamente, astfel că uciderea copilului născut viu nu mai poate fi pusă pe seama tulburării pricinuite de naștere.

Atunci când elementul perturbator este ieșit din comun, având repercursiuni asupra intelectului și voinței într-o asemenea măsură încât mama nu înțelege semnificația actelor sale sau nu mai poate fi stăpână pe ele, intervine cauza de iresponsabilitate prevăzută de art. 48 Cod penal, care înlătură caracterul penal al faptei.

Astfel, o bolnavă de 22 ani, primipară, înainte de a naște este înscrisă la dispensarul medical local, unde i se face controlul periodic. Într-o dimineață este găsită în stare de obnubilare confuză, arăta la toată lumea că „s-a subțiat”, iar cadavrul copilului a fost găsit în curtea casei. Diagnosticul pus – confuzie pe fond oligofren hipotiroidic.”

Dar se întâmplă, în stările limită sau periferice în care, dată fiind complexitatea manifestărilor, să nu existe posibilitatea științifică de a se emite un aviz medical concludent asupra provenienței și intensității tulburărilor, nu se poate formula o concluzie certă asupra relației dintre manifestările vădit perturbatoare ale mamei și actul de ucidere. Etiologia neurologică a lehuzelor este deosebit de complicată, unele alterări sunt imprecise sau nesemnificative în determinarea stării de boală pricinuită de naștere și chiar în cazul aceluiași tip de boală.

Știința medicală nu a realizat încă o determinare a cazurilor chimice și nu este în măsură întotdeauna să ofere medicului posibilitatea să emită un aviz sigur într-un caz concret.

În cele mai multe cazuri însă, făptuitoarea este examinată mai târziu, în momentul descoperirii faptei, când anumiți indici au dispărut prin efectul modificărilor organismului, astfel că instanțele de judecată – întrucât sunt obligate să lucreze cu date precise, nefiindu-le permisă introducerea soluțiilor de nesiguranță când se are în vedere libertatea persoanei – trebuie să recurgă la suplimentarea datelor informaționale, eventual la o expertiză psihologică.

În dovedirea faptului că mama și-a ucis copilul în timp ce se afla într-o stare de tulburare pricinuită de naștere, așa cum cere art. 177 Cod penal, este necesară și efectuarea unei expertize medicale, prin care să se ateste că, în condițiile concrete ale comiterii faptei, mama a acționat sub stăpânirea unei asemenea tulburări. Când examinarea medico-legală nu a fost efectuată imediat după naștere, în formularea concluziilor sale, medicul legist va ține seama și de împrejurările de fapt ce rezultă din actele de cercetare penală ori judecătorească.

Dacă în concluziile expertizei medico-legale psihiatrice, efectuată în cursul urmăririi penale, se arată numai că inculpata nu prezintă – la data examinării – tulburări psihice și că ea și-a ucis copilul „cu discernământ integru”, instanța de judecată nu-și poate forma convingerea pe aceste simple afirmații nemotivate, care nu corespund cerințelor unei verificări temeinice. Ea trebuie să dispună refacerea expertizei, urmând ca experții să argumenteze științific, după examinarea actelor dosarului, concluzia lor cu privire la existența „tulburării pricinuită de naștere”, adică a acelei stări psiho-fiziologice de natură a influența conștiința și a altera voința, care conduce la uciderea nou-născutului. După refacerea expertizei, instanța va aprecia toate probele potrivit propriei convingeri și va hotărî dacă inculpata a săvârșit infracțiunea de pruncucidere sau cea de omor calificat.

Astfel, într-o speță, inculpata a născut singură și, imediat după naștere, a aplicat copilului mai multe înțepături cu efect mortal. Primul examen medical constată la mamă doar o ruptură de perineu, fără alte semne clinice deosebite. Medicul legist este de părere însă că inculpata a avut o naștere laborioasă cu ruptură de perineu și s-a aflat în stare de tulburare neuro-psihică. Medicii de la Institutul „Mina Minovici” nu au confirmat raportul medicului legist, dar au propus să se ceară un examen psihiatric, comisia constatând existența unui traseu iritativ difuz, relevat encefalografic pentru care inculpata „a putut” să prezinte o stare psihică deosebită, fapta urmând, datorită și altor date rezultate din probe, să fie încadrată în „pruncucidere”.

Soluția instanței este realistă. Atâta vreme cât o amplă investigare medicală nu a reușit să depisteze clinic sursa tulburării, dar nici n-a infirmat-o, căci a utilizat expresia „poate”, devine justificat procedeul instanței de a lua în considerare factorii adiacenți, corespunzători condițiilor în care mama a născut (ruptură de perineu, care implică dureri mari; condiții improprii de naștere) și care, în unire cu potențialitatea stării patologice, au constituit elemente suficiente pentru reținerea stării de tulburare pricinuită de naștere.

În altă speță, inculpata în vârstă de 21 ani, de profesie asistentă de ocrotire, a fost trimisă în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de pruncucidere. Întreținând relații cu un bărbat, inculpata a rămas însărcinată, lucru pe care nu l-a împărtășit nimănui. Fiind numită asistentă de ocrotire într-o circumscripție sanitară, când deja sarcina era vizibilă, deși a luat măsuri de a o ascunde, fiind întrebată de moașă, de sora pediatră și de medicul de circumscripție asupra stării de graviditate, a negat cu tărie acest lucru. Simțind durerile nașterii accentuându-se, într-o seară, inculpata sub pretextul că nu se simte bine și nu vrea să-și deranjeze colegele de serviciu cu care locuia în aceeași cameră, s-a culcat în altă încăpere a dispensarului. În timpul nopții, dându-și seama că urmează să nască, s-a dus de mai multe ori la W.C.-ul clădirii, luând la un moment dat și o foarfecă din sala de tratamente în vederea tăierii cordonului ombilical; pe la miezul nopții, inculpata a născut în W.C. un copil viu, a tăiat singură cordonul ombilical și a învelit copilul într-un jerseu, apoi a așteptat până a eliminat placenta, refuzând ajutorul oferit de colegele de serviciu care au auzit și bănuit ce se întâmplă în W.C. După nașterea copilului, inculpata l-a dus, învelit în jerseu, într-o cameră nelocuită din alt corp de clădire unde l-a pus într-un pat și l-a învelit cu o pătură.

Pentru înlăturarea urmelor doveditoare ale nașterii, inculpata a luat apă caldă din dispensar, a dus-o în W.C., s-a spălat și a șters urmele de sânge. După aceasta s-a reîntors în dispensar. În sala de naștere a încercat să dea ajutor altei femei internate de urgență pentru naștere, după care s-a dus și s-a culcat. A doua zi dimineață, sub pretextul că are muncă de teren, inculpata a plecat la locuința unei alte colege de serviciu, de unde a revenit la dispensar, după-amiază, când a luat cadavrul copilului, pe care l-a pus în sacoșa sa. Organele de poliție, sesizate despre acest caz, au dispus internarea acesteia în spital, unde inculpata a negat inițial faptul că a născut, apoi a susținut că a avortat, copilul căzând în W.C., dar în urma cercetării la fața locului a recunoscut că nou-născutul este mort și se află într-o sacoșă.

S-a reținut că mama, deși a născut fără complicații, s-a aflat totuși într-o stare de tulburare pricinuită de sarcină și naștere, deoarece era necăsătorită, a purtat sarcina pe ascuns, în circumstanțe psihotraumatizante care i-au creat o atitudine ostilă față de produsul de concepție, trăirile majore fiind de frică și rușine, apoi la naștere, neasistată, ascunsă, în condiții improprii, i s-au exarcebat aceste sentimente până la o stare de panică. Starea respectivă nu are însă relevanță, se arată în hotărâre, deoarece exprimă situații conflictuale premergătoare și exterioare nașterii, iar teama față de reacția părinților și oprobiul celor din jur nu sunt decât motivații ale actului de ucidere, fără înțeles de tulburare pricinuită de naștere.

În alte situații, tulburarea pricinuită de naștere poate să ducă doar la alterarea discernământului și nu la abolirea lui. În aceste împrejurări se pune problema dacă nu ne aflăm în ipoteza unei capacități penale atenuate, când mama, deși responsabilă, se află într-o situație specială în care tulburarea a afectat doar într-o anumită măsură capacitatea sa de a înțelege și de a voi. Este vorba, deci, despre o persoană responsabilă care, datorită situației în care se află, e susceptibilă de o sancțiune mai redusă. Această concepție a fost consacrată legislativ în art. 89 din codul penal italian, prin care se admite atenuarea sancțiunii în cazul capacității atenuate. În același sens, conform paragrafului 21 din codul penal german, capacitatea atenuată constituie o cauză de reducere facultativă a pedepsei, cu condiția ca această capacitate de înțelegere și voință să fie puternic diminuată ca urmare a tulburărilor psihice. În legislația penală română nu există o dispoziție explicită în acest sens, caz în care vor fi incidente dispozițiile art. 72 al codului penal, conform cărora, pentru individualizarea sancțiunii penale trebuie să se țină seama și de persoana infractorului. Totuși, se poate aprecia că o consacrare legislativă a teoriei responsabilității limitate există în cazul pruncuciderii, aceasta fiind considerată de către legiuitor ca o formă atenuată a omorului, fiind sancționată cu o pedeapsă mai ușoară: închisoare de la 2 la 7 ani. Rațiunile acestei atenuări stau tocmai în alterarea discernământului mamei în urma nașterii astfel încât ea se află într-o situație specială care justifică atenuarea pedepsei.

CAPITOLUL IV – Forme . Modalități. Sancțiuni

Secțiunea1. Formele infracțiunii de pruncucidere: infracțiunea consumată și tentativa

Pruncuciderea fiind, ca și omorul, o infracțiune materială care are ca urmare imediată producerea unui rezultat, este susceptibilă de desfășurare în timp și deci, de efectuarea unor forme imperfecte, acte premergătoare (preparatorii) și tentativă. Cele două forme nu sunt pedepsite în cazul infracțiunii de pruncucidere. Aceste acte pot căpăta însă relevanță penală în situația în care fapta a fost savârșită și s-a produs uciderea copilului, ele fiind în acest caz, absorbite în conținutul infracțiunii de pruncucidere

Infracțiunea se consumă în momentul în care acțiunea de ucidere a produs moartea copilului. Dacă nu se produce rezultatul, violențele exercitate se vor putea încadra în unul din textele care incriminează loviturile sau vătămările corporale (art. 180-182, Cod penal).

Secțiunea 2. Modalități

Pruncuciderea poate prezenta diferite modalități faptice, determinate de împrejurările în care s-au comis faptele. De aceste modalități se va ține seama la stabilirea pedepsei, în măsura în care ele s-au răsfrânt asupra stării de tulburare.

2.1. Pruncuciderea prin comisiune

Moartea violentă comisivă se poate realiza prin mai multe mijloace, în aceste cazuri putând interveni:

asfixia mecanică;

lovirea capului;

agenți.

a) Asfixia mecanică:

Sufocarea: se poate produce prin astuparea orificiilor respiratorii externe, prin obturarea faringelui, îngroparea în pământ, compresiune toraco-abdominală, închiderea într-un spațiu lipsit de aer.

Astuparea orificiilor respiratorii externe se face cu corpuri care lasă urme, cum ar fi: mâna, perna, țesături sau corpuri moi.

Obturarea faringelui se face cu corpi străini (hârtii, cârpe, vată); îngroparea nou-născutului în pământ sau în alt mediu pulvirulent.

Strangularea (cu mâna sau lațul) lasă urme evidente și caracteristice la nivelul gâtului sub forme de echimoze și zgârieturi.

Înecarea se poate face prin aruncarea nou-născutului în apă sau introducerea lui într-un recipient cu apă.

b) Lovirea

Lovirea corpului nou-născutului cu sau de corpuri contondente. Traumatismul cranio-cerebral, fracturi ale membrelor, rupturi de organe interne pot fi produse prin lovirea directă cu un corp dur, lovirea de un corp dur (perete, mobilă) sau aruncare de la înălțime.

Plăgile prin instrumente ascuțite se găsesc în special la nivelul gâtului și al capului.

c) Agenții fizici și cei chimici sunt rar întâlniți în cazul pruncuciderii.

În vederea diagnosticului corect al leziunilor de violență exercitate asupra unui nou-născut, medicul va trebui să elimine unele stări patologice peri-natale sau neo-natale ce se interferează cu moartea violentă.

În diagnosticul diferențiat al pruncuciderii trebuie avute în vedere și unele situații accidentale sau alteori intenționate ce pot sugera o moarte violentă perinatală:

– nașterea precipitată reprezintă 1% din totalitatea nașterilor și se produce consecutiv unei contracții tetaniforme a uterului urmată de expulzie rapidă;

– nașterea în W.C.-uri este de asemenea mai frecvent invocată de primipare, fiind pusă pe seama confuziei defecației cu durerile nașterii ori cu travaliul precipitat, dar va putea fi admisă numai în unele condiții (lipsa leziunilor circumferințiale de împingere a capului în W.C., lipsa aspiratelor intrapulmonare din aceste medii, prezența unui cordon rupt și netăiat sau desistat, etc.);

– căderea accidentală a nou-născutului din mâna unei terțe persoane ce asistă la naștere, mai ales în condiții de asistență empirică, este favorizată de existența lui vernix caseosa și se soldează cu leziuni cranio-cerebrale unipolare datorită căderii nou-născutului cu capul în jos;

– asfixia prin circulare de cordon și strangulare consecutivă va fi admisă în condițiile unor cordoane lungi, cu circulare strânse, apte a comprima carotidele, precum și în prezența unui șanț discret de strangulare vizibil în jurul gâtului și spre ombilic, cu venele ombilicale dilatate spre placentă și totul în prezența unui pulmon nerespirat;

– producerea unor leziuni prin autoasistență se soldează cu delabrări comisuro-bucale, consecutiv introducerii mâinii în gura fătului în efortul de degajare a capului, sau mai frecvent prin excoriații și echimoze submandibulare, orientate cu concavitatea în sus și consecutive aceluiași efort.

2.2. Pruncuciderea prin omisiune

Pruncuciderea prin omisiune se caracterizează prin faptul că mama pruncucigașă nu acordă îngrijirile necesare nou-născutului, rezultatul imediat fiind moartea acestuia.

Astfel, s-a decis că mama care, după nașterea unui copil viu, l-a dus într-o curte străină unde l-a abandonat în frig dezbrăcat și, din această cauză, copilul a încetat din viață, a comis infracțiunea de pruncucidere și nu pe aceea de punere în primejdie a unei persoane în neputința de a se îngriji, deoarece aceasta din urmă presupune numai intenția autorului de a se sustrage de la îndatoririle de pază și îngrijire fără intenția de provocare a morții victimei.

Secțiunea 3. Sancțiunea pentru infracțiunea de pruncucidere

3.1. Pedeapsa principală

Infracțiunea de pruncucidere se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani. În caz de recidivă, pedeapsa se majorează, iar în caz de circumstanțe atenuante se reduce la minimul special, după regulile comune.

Infracțiunea de pruncucidere nu se asimilează cu omorul, în ceea ce privește aplicarea unor agravante speciale; dacă o inculpată care a săvârșit o infracțiune de pruncucidere, săvârșește un omor, nu se face pentru acest omor aplicarea agravantei privind pluralitatea de crime ; în cazul decretelor de grațiere care exceptează de la grațiere pe infractorii vinovați de omor, nu se extinde excepția de la pruncucidere.

Toate acestea dovedesc că legiuitorul a avut în vedere starea neuropsihică specifică și contribuția ei la săvârșirea faptei.

Așadar, se consideră că acest tratament penal poate fi și mai mult îmbunătățit prin axarea lui, nu pe un regim de privare de libertate ci pe un regim semideschis de executarea a pedepsei, care să permită condamnatei să păstreze legăturile de grup social în timpul executării pedepsei și să-și formeze un alt orizont asupra demnității ei de femeie și a îndatoririlor pe care le are în societate.

3.2. Considerente privind circumstanțele agravante și circumstanțele atenuante-legături cu alte infracțiuni

Infracțiunea de pruncucidere se aseamănă cu infracțiunea din grupa omuciderii prin obiectul juridic și material, cât și prin activitatea tipică, dar se deosebește de fiecare dintre aceste infracțiuni prin calitatea subiectului activ (numai mama nou-născutului poate fi autoarea în cazul infracțiunii de pruncucidere) calitatea subiectului pasiv (victima trebuie să fie nou-născut), condiția specială cerută la naștere și condiția specială cerută pentru latura subiectivă privind „starea de tulburare” a autoarei.

Față de omorul descendentului, prevăzut de art. 175 alin. „c”, Cod penal, pruncuciderea se deosebește prin condiția „stării de tulburare” pricinuită de naștere, sub aspectul laturii subiective și prin condiția „imediat după naștere” sub aspectul laturii obiective.

Organul de urmărire penală, date fiind dificultățile de determinare a acestor condiții, efectuează uneori trimiterea în judecată pentru infracțiunea cea mai gravă, adică omorul calificat, considerând că revine apărării sarcina de a dovedi elementele caracteristice infracțiunii juridice. Un asemenea procedeu este greșit.

Organul de urmărire penală are obligația să examineze fiecare element al infracțiunii pe care o reține, insistând asupra particularităților și a tuturor împrejurărilor care servesc la încadrarea juridică corespunzătoare.

Pruncuciderea mai trebuie diferențiată de infracțiunea prevăzută de art. 314 Cod penal.

Această infracțiune este privitoare la punerea în primejdie a unei persoane în neputință de a se îngriji, dacă se comite, nu cu intenția de a ucide copilul aflat fără ajutor imediat după naștere, nu este îndreptată împotriva vieții acestuia, ci împotriva îndatoririlor legate de îngrijire a copilului de către acela care-l are sub pază.

Dacă abandonarea, de către mama sa, a copilului nou-născut, s-a făcut cu intenția de a-l ucide, va exista infracțiunea de pruncucidere și nu aceea prevăzută de art. 314 din Codul penal. Este discutabil dacă în cazul de mai sus există un concurs real între cele două infracțiuni (infracțiunea prevăzută de art. 314 fiind socotită ca un mijloc în săvârșirea celeilalte infracțiuni). Credem că nu este concurs întrucât infracțiunea de pruncucidere absoarbe în chip natural toate acțiunile (inacțiunile) prin care se ajunge la suprimarea vieții victimei.

Astfel, s-a decis că mama care, după nașterea unui copil viu, l-a dus într-o curte străină unde l-a lăsat în frig dezbrăcat (motiv pentru care a încetat din viață) a comis infracțiunea de pruncucidere și nu pe aceea de punere în primejdie a unei persoane în neputința de a se îngriji, deoarece aceasta din urmă presupune numai intenția legală, de pază și îngrijire, fără intenția de provocare a morții victimei. Într-un alt caz, Tribunalul Suprem prin sentința nr. 407/1999 a reținut în sarcina inculpatei infracțiunea de omor calificat prevăzută de art. 174-175 lit. „c” și „d” Cod penal și nu cea de pruncucidere, constatându-se în fapt că inculpata și-a abandonat fiul în vârstă de 3 săptămâni într-un vagon CFR, copilul decedând datorită expunerii prelungite la frig și neacordării îngrijirilor specifice. Cerându-se în apel schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de omor calificat, în cea de pruncucidere, acesta a fost respins ca fiind nefondat, din nici o probă a dosarului nerezultând că inculpata s-ar fi aflat într-o puternică stare de tulburare pricinuită de nașterea copilului, dimpotrivă ea a căutat o persoană căreia să-l încredințeze spre creștere, dar negăsind-o și nefiind primită acasă de către părinți, s-a hotărât să-l abandoneze în vagonul de tren, fapta sa constituind infracțiunea de omor calificat săvârșit cu intenție indirectă.

Pe de altă parte însă, fapta învinuitei de a lăsa (abandona) copilul nou-născut, în casa scării unui bloc locuit, în apropierea ușilor apartamentelor, nu constituie:

– nici infracțiunea de pruncucidere prevăzută de art. 177 Cod penal, întrucât asupra nou-născutului nu s-au exercitat acte de violență și nici alte manevre de curmare a vieții, iar tentativa la această infracțiune nu este incriminată;

– nici tentativa la infracțiunea de omor calificat prevăzută de art. 174 combinat cu art. 175 lit. „c” și „d” cod penal, întrucât învinuita nu a exercitat acte de violență asupra victimei;

– nici infracțiunea de punere în primejdie a unei persoane în neputința de a se îngriji, prevăzută de art. 314 Cod penal, deoarece nu s-a realizat latura obiectivă a acestei infracțiuni, care cuprinde acțiunea-inacțiunea sub forma manifestării alternative – părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, precum și punerea în pericol iminent a vieții, sănătății sau integrității corporale”.

Prin rezoluția Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj nr.811/P/24.02.1997 se arată astfel că, în ziua de 17 decembrie 1996, învinuita a dat naștere unui copil fără să fie asistată medical. Imediat după naștere, a înfășurat copilul nou-născut într-un pulovăr de lână și a mers în apropiere, la un bloc locuit, lăsând copilul în casa scării, în imediata apropiere a apartamentelor, cu intenția vădită ca acesta să fie găsit de îndată de locatari, ceea ce s-a și întâmplat, copilul fiind internat în spital.

La scurtă vreme a fost identificată și învinuita, care a fost și ea internată în același spital, reluându-și obligațiile materne.

Din raportul de expertiză medico-legală psihiatrică, rezultă că fapta de abandon a copilului nou-născut a fost comisă de învinuită pe fondul unei puternice tulburări pricinuite de naștere, datorită unei reacții depresiv-anxioase, cu fenomene de deconcentrare mintală. Comportamentul învinuitei a fost determinat de reacții de scurt-circuit de intensitate psihotică care i-au alterat discernământul.

Fapta sus-menționată a învinuitei nu constituie: nici infracțiunea de pruncucidere prevăzută de art. 177 Cod penal, întrucât asupra nou-născutului nu s-au exercitat acte de violență și nici alte manevre de curmare a vieții, iar tentativa la această infracțiune nu este incriminată; nici tentativa la infracțiunea de omor calificat prevăzută de art. 174 combinat cu art. 175, lit. „c” și „d” Cod penal, întrucât învinuita nu a exercitat acte de violență asupra victimei; nici infracțiunea de punere în primejdie a unei persoane în neputința de a se îngriji, prevăzută de art. 314 Cod penal, deoarece nu s-a realizat latura obiectivă a acestei infracțiuni, care cuprinde acțiunea-inacțiunea sub forma manifestării alternative – părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, precum și punerea în pericol iminent a vieții, sănătății sau integrității corporale.

Față de cele expuse mai sus, urmează a se dispune încetarea urmăririi penale.

Se impune un scurt comentariu și anume:

1. Soluția de încetare a urmăriri penale adoptată de procuror în speță redată mai sus, se întemeiază pe o triplă negație și anume: nu există nici infracțiunea de pruncucidere prevăzută de art. 177 Cod penal; nici tentativă la infracțiunea de omor calificat prevăzută de art, 174 combinat cu art. 175, lit „c” și „d” Cod penal; nici infracțiunea de punere în primejdie a unei persoane în neputința de a se îngriji, prevăzută de art. 314 Cod penal.

Această examinare exhaustivă a tuturor posibilităților de încadrare juridică a faptei comise de învinuită prezintă interes pentru practicieni și de aceea, în cele ce urmează voi proceda la o adâncire a argumentării în drept din rezoluția adoptată în cauză.

În ceea ce privește infracțiunea de pruncucidere, prevăzută de art. 177 Cod penal, este de făcut sublinierea că, în mod greșit în cauză s-a dispus începerea urmăririi penale pentru această infracțiune, din moment ce abandonarea copilului nou-născut imediat după naștere nu a avut ca urmare moartea acestuia, iar tentativa la această infracțiune nu este incriminată. Soluția corectă ar fi fost scoaterea de sub urmărirea penală.

În literatura juridică, s-a susținut și în practica judiciară s-a decis că ne aflăm în prezența infracțiunii de pruncucidere numai atunci când fapta este determinată de starea psiho-fiziologică anormală ce se poate produce în timpul nașterii. Situațiile conflictuale premergătoare și exterioare nașterii (teama de reacția părinților, oprobiul celor din jur) sunt motivații ale actului de ucidere (mobilul săvârșirii faptei) constituind circumstanțe personale ce pot fi avute în vedere la individualizarea pedepsei.

Aceste considerații nu au însă nici o semnificație în cauză, deoarece copilul nou-născut abandonat nu a decedat, lipsind astfel, unul dintre elementele constitutive ale acestei infracțiuni (rezultatul letal), iar tentativa la această infracțiune nefiind incriminată.

2. Pentru cazul când uciderea de către mamă a copilul nou-născut nu întrunește trăsăturile caracteristice prevăzute de art. 177 Cod penal, fapta urmează a fi încadrată în infracțiunea de omor, iar în acest caz tentativa se pedepsește.

În speță, în sarcina învinuitei nu a putut fi reținută nici tentativa la infracțiunea de omor calificat, prevăzută de art. 20 raportat la art. 175 lit „c” și „d” Cod penal.

Din starea de fapt, rezultă că mama a avut totuși grijă de copil, învelindu-l într-un pulover de lână și neexercitând asupra lui nici un fel de acțiune susceptibilă să-i suprime viața. Însăși abandonarea sa a fost făcută într-un loc locuit în apropierea apartamentelor, cu intenția vădită de a fi găsit de îndată de locatari sau alte persoane, ceea ce s-a întâmplat în aproximativ 5 minute după aceea.

Prin acțiunea (comisiunea), cât și prin inacțiunea (omisiunea) subsecventă constând în neacordarea îngrijirilor necesare nu fost cauzate vătămări ale integrității corporale sau a sănătății copilului nou-născut și nici nu i s-a pus în „pericol iminent” viața, sănătatea sau integritatea corporală.

În literatura juridică s-a arătat că intenția (directă sau indirectă) de a comite infracțiunea de omor, se deduce din materialitatea faptelor, fiind necesară verificarea atentă a elementului material al infracțiunii.

Elementul material poate consta în acțiuni (lovituri, împușcare, înjunghiere, otrăvire) sau în inacțiuni, când făptuitorul omite să îndeplinească un act la care este obligat (abandonarea unui copil sau abandonarea unui bătrân aflat în neputința de a se îngriji singur, lipsa de alimentație sau de îngrijire a unei astfel de persoane, nealăptarea copilului de către mamă, neadministrarea medicamentului prescris unui bolnav aflat în stare gravă, etc).

Se impune să fie demonstrată gravitatea acțiunii sau inacțiunii pornindu-se de la existența unor elemente (criterii) obiective din care să se deducă intenția de a comite infracțiunea de omor.

În cazul tentativei la infracțiunea de omor, când a apărut un factor extern salvator sau o împrejurare ce a oprit procesul evolutiv care conduce în mod cert la rezultatul letal (intervenția medicului sau altei persoane), cu atât mai mult trebuie demonstrată gravitatea actului comisiv sau omisiv.

Problema se complică atunci când trebuie dovedită intenția indirectă în cazul tentativei la infracțiunea de omor, situație în care făptuitorul nu urmărește dar acceptă posibilitatea producerii rezultatului.

Instanța supremă a decis că organele de urmărire penală și instanțele de judecată au obligația să stabilească în mod cert, neîndoielnic, în fiecare caz în parte, ce anume rezultate ale acțiunii sau inacțiunii a prevăzut făptuitorul și dacă acesta, subiectiv a urmărit (intenție directă) sau a acceptat (intenție indirectă) producerea lor. Numai făcând o analiză nuanțată a poziției subiective a făptuitorului, dedusă din elemente (criterii) obiective, organele judiciare pot să încadreze corect fapta săvârșită.

Pe lângă elementele obiective, trebuie avute în vedere împrejurările concrete în care s-a comis fapta: dacă există relații de dușmănie între autor și victimă; dacă abandonarea victimei a avut loc în condiții de agravare vădită a sănătății (noaptea, iarna, pe câmp sau în prăpastie, expusă frigului și animalelor sălbatice, etc); perseverența cu care au fost aplicate lovituri victimei; dacă autorul a întreprins acțiuni de salvare a victimei, etc.

În practica judiciară, s-a decis că constituie tentativa la infracțiunea de omor calificat, comisă cu intenția indirectă, fapta inculpatei care la o oră târzie a serii și-a abandonat copilul în vârstă de 3 luni, îmbrăcat sumar, pe terasa unui bloc locuit, de 10 etaje, deci într-un loc unde nu se circula în mod obișnuit, expus curenților reci de aer, copilul fiind descoperit întâmplător de o locatară, după o oră și jumătate.

S-a motivat în drept această soluție, arătându-se că inculpata a acceptat moartea copilului, acesta fiind salvat datorită întâmplării.

În speța pe care o examinăm, situația este cu totul alta, făptuitoarea lăsând copilul înfășat într-un pulover de lână, în imediata apropiere a apartamentelor locuite, într-un loc ferit de intemperii.

Deci, din materialitatea faptelor nu se poate deduce, în mod neechivoc, intenția indirectă a făptuitoarei de ucidere a copilului nou-născut, ceea ce ar fi atras încadrarea faptei în tentativă la infracțiunea de omor, ci, dimpotrivă rezultă că aceasta a nutrit speranța că copilul va fi găsit în scurt timp, ea neacceptând un rezultat letal, lipsind latura subiectivă a acestei infracțiuni.

3. În ceea ce privește infracțiunea de punere în primejdie a unei persoane în neputința de a se îngriji, prevăzută de art. 314 Cod penal, trebuie mai întâi să punem în evidență faptul că se deosebește de infracțiunea de abandon de familie în varianta prevăzută de art. 305 alin. 1, lit „a” Cod penal (părăsirea, alungarea, lăsarea fără ajutor), deși elementul material al laturii obiective este identic.

Aceste două infracțiuni (cea prevăzută de art. 314 Cod penal și cea prevăzută de art. 305 alin.1, lit. „a” Cod penal) se deosebesc prin: obiectul juridic special, calitatea subiectului activ (determinată de existența unei îndatoriri de pază sau de îngrijire și, respectiv, a unei obligații legale de întreținere); calitatea subiectului pasiv (copil sau persoană care nu are putința de a se îngriji singur, respectiv persoana îndreptățită la întreținere potrivit Codului familiei); relația dintre subiectul pasiv și activ; urmarea imediată a faptei (pericol iminent și, respectiv, expunerea la suferințe fizice sau morale) și gradul de pericol social.

De asemenea, și pedepsele prevăzute pentru cele două infracțiuni sunt diferite, sancțiunea pentru infracțiunea prevăzută de art. 314 Cod penal fiind de la 1 an la 3 ani, pe când cea referitoare la infracțiunea prevăzută de art. 305 alin.1, lit „a”, Cod penal fiind de la 6 luni la 2 ani, sau amendă.

O diferențiere se constată și sub aspectul procesual, în cazul infracțiunii prevăzute de art. 314 Cod penal, acțiunea penală punându-se în mișcare din oficiu, iar în cazul infracțiunii prevăzute de art. 305 alin 1, lit „a” Cod penal, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

În literatura juridică s-a arătat că termenii prin care este desemnat elementul material al infracțiunii prevăzute de art. 314 Cod penal sunt identici cu cei care desemnează elementul material al infracțiunii prevăzute de art. 305 alin.1, lit „a”, Cod penal.

În speța examinată, învinuita a realizat elementul material al infracțiunii prevăzute de art. 314 Cod penal, în modalitatea alternativă a „părăsirii” (abandonării) copilului nou-născut, însă faptei îi lipsește „urmarea imediată” (cerința esențială) și anume „pericolul iminent” pentru viața, sănătatea sau integritatea corporală a acestuia.

Pericolul se consideră „iminent” atunci când viața, sănătatea sau integritatea corporală a persoanei (subiectului pasiv) sunt expuse vătămării imediat, într-un timp foarte scurt după săvârșirea faptei, starea de pericol fiind reală, efectivă, pe punctul de a se declanșa, iar nu o simplă posibilitate ce poate să apară în scurgerea timpului.

În cauză, învinuita a luat măsuri de precauție pentru evitarea producerii unor urmări grave, de unde rezultă că cerința esențială (urmarea imediată) privitoare la „pericolul iminent” nu este îndeplinită, astfel că, în mod justificat, s-a reținut inexistența laturii obiective a infracțiunii prevăzute de art. 314 Cod penal.

În ceea ce privește infracțiunea de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 Cod penal, subiectul pasiv poate fi orice persoană, deci și nou-născutul, iar subiectul activ poate fi și mama care-și ucide copilul nou-născut din culpă.

3.3. Pedeapsa complimentară

Potrivit art. 53, pct. 2 Cod penal, pedepsele complimentare sunt:

interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani;

degradarea militară.

Potrivit art. 64, pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi constă în interzicerea unuia sau unora din următoarele drepturi:

dreptul de a alege și de a fi ales în autoritatea publică sau în funcții elective publice;

dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat;

dreptul de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii;

drepturile părintești;

dreptul de a fi tutore sau curator.

Indiferent dacă are caracter obligatoriu sau facultativ o pedeapsă complimentară cu interzicerea unor drepturi nu va putea fi aplicată de instanță pe lângă pedeapsa închisorii dacă aceasta este mai mică de 2 ani (art. 65 Cod penal).

Executarea pedepsei complimentare a interzicerii unor drepturi se face în momentul în care pedeapsa principală privativă de libertate a fost în întregime executată sau considerată executată, după grațierea totală sau a restului de pedeapsă ori după prescripția executării pedepsei (art. 66 Cod penal).

Degradarea militară – scoate infractorul definitiv din armată, pierzând gradul avut și dreptul de a purta uniformă.

3.4. Măsuri de siguranță

Măsurile de siguranță sunt sancțiuni de drept penal, preventive, prevăzute de lege, care se iau de instanța judecătorească împotriva persoanelor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală pentru a înlătura o stare de pericol generatoare de noi fapte prevăzute de legea penală.

Acestea sunt menite să lărgească gama de sancțiuni necesare prevenirii fenomenului infracțional și sunt prevăzute în Codul penal, în Titlul VI, art. 111-118.

După natura lor, măsurile de siguranță se pot împărți în:

– măsuri cu caracter medical (obligarea la tratament medical și internarea medicală);

– măsuri restrictive de drepturi (interzicerea unei funcții sau profesii, interzicerea de a se afla în anumite localități și expulzarea);

– măsuri privative de bunuri (confiscarea specială).

Măsura obligării la tratament medical impune respectarea următoarelor condiții:

● aceasta se ia numai împotriva făptuitorului, indiferent dacă fapta este sau nu infracțiune;

● făptuitorul să prezinte pericol pentru societate din cauza unei boli (schizofreniile maniaco-depresive la unele femei însărcinate ori aflate în perioada post-partum sau o boală, o infirmitate ori chiar surditate, pe baza cărora se pot dezvolta diferite sindroame și mai ales tablouri paranoide speciale, etc);

● instanța să aprecieze că prin obligarea făptuitorului la tratament medical, starea anormală a acestuia va înceta și nu va mai săvârși fapte prevăzute de legea penală.

În speță Tribunalul Municipiului București, prin sentința penală nr. 24 din 19 martie 1992, a dispus, în baza art. 3 din Decretul nr. 218/1977, trimiterea inculpatei I.L. într-o școală specială de muncă și reeducare pe o perioadă de 3 ani, pentru săvârșirea infracțiunii de pruncucidere prevăzută de art. 177 din Codul penal.

Instanța a reținut că, în noaptea de 4 iunie 1991, inculpata a dat naștere, în internatul liceului unde era elevă, la un copil viu și, aflându-se într-o stare de tulburare pricinuită de naștere, l-a ucis prin sugrumare.

Curtea Suprema de Justiție, secția penală, prin decizia nr. 2139 din 15 octombrie 1992, a admis recursul declarat de inculpată și a dispus, în baza art. 101 lit. „b” din Codul penal, internarea acesteia într-un institut medical-educativ.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a motivat că prima instanță a reținut corect situația de fapt și vinovăția inculpatei; cum, însă, ulterior judecării, prin Legea nr. 104 din 22 septembrie 1992, Decretul nr. 218/1977 a fost abrogat, se va lua față de recurentă măsura internării într-un institut medical educativ prevăzută de art. 101 lit. „d” din Codul penal, dispoziție favorabilă inculpatei în raport și cu starea sănătății acesteia.

Toate aceste boli, aflate la granița dintre starea de suferință fizică și aspectul psihic în care ea poate degenera, impun, cu respectarea tuturor condițiilor art. 113 Cod penal, luarea măsurii de siguranță a obligării la tratament medical.

Se impune obligarea la tratament medical, potrivit art. 113 Cod penal și în cazul făptuitorilor minori, care îndeplinesc condițiile legale pentru a răspunde penal, și care, din cauza unor tulburări de comportament, au comis unele fapte prevăzute de legea penală, existând pericolul ca ei să repete aceste activități ilicite.

Măsura internării medicale va fi pronunțată pentru cazuri mult mai grave, spre deosebire de aceste „stări de pericol” – existente în cazul măsurii de obligare la tratament – făptuitoarea fiind „bolnavă mintal” care, datorită existenței unei alterări psihofizice avansate, nu-și poate determina și dirija în mod normal voința, în raport cu propriile sale acțiuni sau inacțiuni.

Cu toate că aceste două măsuri de siguranță sunt apropiate prin natura cauzelor care generează „starea de pericol”, totuși ele sunt diferite în ceea ce privește intensitatea acestor cauze, a gradului diferit de anormalitate psihofizică.

Astfel, sunt supuse internării făptuitoarele bolnave mintal, a căror boală se încadrează în grupa psihozelor delirant halucinatorii cronice, epilepsiile cu tulburări psihice, alcoolismul cronic cu tulburări psihice și degradarea personalității, psihopatiile grave, oligofreniile dizarmonice, multe dintre acestea aflate într-un stadiu deosebit de grav care pe plan juridic se va materializa în declararea iresponsabilității penale a făptuitoarei.

CAPITOLUL V – Alte implicații ale pruncuciderii

Secțiunea 1. Aspecte procesuale

Pruncuciderea este fapta mamei aflată într-o stare de tulburare pricinuită de naștere care își ucide imediat copilul nou-născut.

Infracțiunea de pruncucidere fiind în esență o faptă de omor – supusă însă unei sancțiuni atenuate – face parte din grupul de infracțiuni împotriva persoanei.

Incriminând această faptă, legiuitorul a ținut cont de datele oferite de știința medicală potrivit cărora există situații când – din cauza nașterii și imediat după aceasta – femeia poate avea anumite stări ce-i pot provoca o tulburare fizică și psihică de natură a o împinge la uciderea propriului copil.

Fiind o varietate a infracțiunii de omor, conținutul său constitutiv – atât în latura sa obiectivă, cât și în latura subiectivă – în linii mari, nu se deosebește de conținutul constitutiv al omorului.

Trebuie avut în vedere faptul că pentru existența infracțiunii de pruncucidere se cer îndeplinite – cumulativ – două cerințe esențiale:

acțiunile de ucidere a copilului nou-născut să aibă loc imediat după naștere;

acțiunea de ucidere să fie determinate de starea de tulburare pricinuită de naștere.

Pentru concretizarea acestei cerințe, este necesar ca între starea de tulburare pricinuită de naștere și starea de tulburare – generate de factori psihici sau fizici – care a condus la săvârșirea acțiunii de ucidere să existe un raport de cauzalitate.

Din cele expuse mai sus, rezultă că în structura infracțiunii de pruncucidere – și deci în conținutul său juridic – intră, pe lângă componentele conținutului constitutiv și o situație premisă.

O primă condiție pentru realizarea acestei situații preexistente este ca femeia gravidă să fi născut un copil viu, în caz contrar neputându-se vorbi de omor și, prin urmare, nici de pruncucidere.

O a doua condiție privind existența situației premise este ca pruncul să fie un nou-născut.

Între infracțiunea de pruncucidere și infracțiunea de omor există o strânsă legătură, lipsa uneia din cele două cerințe esențiale ale laturii obiective, ori a uneia din condițiile situației preexistente, duce la încadrarea faptei ca infracțiune de omor.

1.2. Organe juridice competente să facă încadrarea juridică a faptei: organul de urmărire penală și instanța judecătorească

Acțiunea penală pentru infracțiunea de pruncucidere se pune în mișcare din oficiu, urmărirea penală se efectuează de către procuror (art. 209, alin. 4 Cod proc. penală), iar judecarea în primă instanță este de competența Tribunalului județean (art. 27, pct. 1 al Cod proc. penală).

În cazul acestei infracțiuni, este necesară efectuarea unei constatări medico-legale pentru a se stabili cauzele morții (art. 114 C. proc. penală). Dacă nu s-a întocmit un raport medico-legal, este obligatorie efectuarea unei expertize (art. 117, alin. 3, C. proc. penală).

Stabilirea stării de tulburare a mamei se va putea face printr-o expertiză psihiatrică (art. 117, alin 1 C. proc. penală) dar și cu alte mijloace de probă (de exemplu martori).

De asemenea, se va face o constatare medico-legală asupra împrejurării dacă copilul era nou-născut, atunci când a fost ucis, îndeosebi când uciderea este descoperită după ce a încetat starea de convalescență a lehuzei.

Secțiunea 2. Aspecte criminalistice

Organele de poliție au datoria de a acționa pentru dovedirea existenței sau inexistenței infracțiunii, de a desfășura activități specifice pentru identificarea persoanei vinovate și probarea activității infracționale.

Cercetarea infracțiunii de pruncucidere trebuie să lămurească următoarele probleme:

natura și cauza morții;

starea de nou-născut;

gradul de rudenie între făptuitor și victimă;

locul și timpul comiterii infracțiunii;

existența stării de tulburare psihică a mamei, pricinuită de naștere;

făptuitorii și contribuția lor la săvârșirea faptei;

cauzele, condițiile și împrejurările care au determinat sau favorizat săvârșirea infracțiunii.

Datele furnizate de medicul legist în prima fază a cercetărilor sunt un ajutor neprețuit pentru organul de urmărire penală, funcție de acestea putând fi elaborate versiunile privitoare la natura faptei: făptuitorii, mobilul infracțiunii, împrejurările în care a fost comisă, ș.a. și dispunerea operativă a măsurilor de verificare a lor.

Descoperirea cadavrului unui copil nou-născut ori a unor părți din acesta impune desfășurarea acelorași activități ca și în cazul infracțiunilor de omor, respectiv:

cercetarea la fața locului;

ascultarea persoanelor ce au descoperit cadavrul;

dispunerea constatărilor sau expertizelor criminalistice;

identificarea și ascultarea altor categorii de martori;

efectuarea percheziției și ridicarea de înscrisuri;

ascultarea învinuitei sau inculpatei, precum și a celorlalți făptuitori;

alte activități ce se întreprind pentru administrarea probelor.

La fel ca în cazul infracțiunii de omor, în planificarea cercetărilor un rol deosebit îl deține elaborarea versiunilor și, din rândul acestora, cele privitoare la natura faptei și autoarea pruncuciderii.

Pornind de la rezultatul activităților de urmărire penală desfășurate – cercetarea la fața locului, ascultarea martorilor, etc. – organele de urmărire penală trebuie să elaboreze versiunile cu privire la natura faptei, încercând să explice mecanismul de producere a leziunilor, cauzele care le-au generat, neexcluzând posibilitatea morții patologice ori a morții accidentale, imputabile mamei sau altei persoane.

Secțiunea 3. Aspecte medico-legale

Legislația include timpul de supraviețuire a nou-născutului ca element juridic al „infracțiunii de pruncucidere” („imediat după naștere”). Se știe că durata vieții extrauterine se apreciază cu atât mai ușor și precis cu cât ea a fost mai lungă.

Aspectul tegumentelor:

Imediat după naștere, pielea este de culoare roșie aprinsă, catifelată, netedă, acoperită cu pliuri și în regiunea dorsală de vernix caseosca. Pe suprafața pielii se mai găsesc urme de sânge și de meconiu. Începând cu cea de a doua zi de la naștere grăsimea se usucă și se detașează. De asemenea, începând cu primele zile de viață extrauterină începe și descaunarea stratului comos al pielii în lambouri mari (lamelară) sau mici (furfuracee). Procesul poate dura 1-2 săptămâni.

Modificările cordonului ombilical:

Cordonul ombilical este format dintr-un țesut conjunctiv mucos (gelatina Wharon), acoperit de un ectodem stratificat și de amnios. După întreruperea circulației feto-materne, cordonul ombilical trece prin trei faze:

-mumificarea, determinată de lipsa de irigație sanguină proprie și de mediul nutritiv și protector al lichidului amniotic, se face în primele trei zile;

-formarea șanțului de demarcație sau de eliminare la nivelul liniei amnio-cutanate, în primele 24 de ore după naștere, care macroscopic, se prezintă ca un inel roșu, iar microscopic se observă un bogat infiltrat leucocitar;

-căderea cordonului se face între 5-10 zile de la naștere.

Cicatrizarea plăgii ombilicale se termină în 3-4 săptămâni (atenție! se poate face și la un cadavru – în schimb șanțul de demarcație și cicatricea ombilicală sunt fenomene vitale).

La nivelul capului, după naștere se petrec, de asemenea, unele modificări. În prezentanțiile craniene, prin încălecarea oaselor, apare capul succedaneum, a cărei durată poate fi de câteva ore. Bosa sero-sanquină, un infiltrat serohematic al țesutului celular subcutanat cu localizare variabilă, se prezintă ca o tumefacție păstoasă ce nu respectă suturile.

Dovedirea vieții extrauterine are o importanță primordială în expertiza medico-legală.

Dintre semnele care au fost propuse (chiar de către O.M.S.) drept „dovezi” ale vieții extrauterine, medicina legală nu le poate accepta decât pe acelea care exprimă în mod indiscutabil fenomene caracteristice vieții desfășurate în mediul extern, astfel țipătul fătului, mișcările membrelor, bătăile cordului, rămân simple litigii.

În schimb, fenomene ca: instalarea respirației pulmonare, întreruperea circulației fetale, prezența de alimente în tubul digestiv sau de corpi străini în căile respiratorii se pot demonstra obiectiv.

Examenul plămânului oferă cele mai valoroase date privind viața extrauterină (plămânul nerespirat este mic în volum, neted, roșu-brun cu densitate mai mare decât a apei, în timp ce, cel respirat este expansionat, densitatea mai mică decât a apei, de culoare roșie-cenușiu. Pe aceste diferențe se bazează docimazia hidrostatică pulmonară, tehnică utilizată încă din secolul XVII.

Problematica medico-legală a pruncuciderii obligă la rezolvarea următoarelor aspecte:

Identificarea nașterii la termen în scopul diferențierii avortului de pruncucidere;

Problema viabilității nou-născutului nu are relevanță judiciară, dar tranșează discuții privind înregistrarea corectă a unui nou-născut. Regulamentele internaționale (O.M.S.) obligă la înregistrarea ca născut viu a oricărui nou-născut, indiferent de durata sarcinii, dacă a dat un semn de viață oarecare (respirație, țipăt, etc). Astfel, chiar și în situația nou-născuților cu malformații incompatibile cu viața, sau a celor subponderali, dacă au prezentat un semn de viață, se vor înregistra ca născuți vii deși, teoretic, după OMS, viabilitatea devine posibilă abia după 1.000 g, iar după Federația Internațională de Obstretică, după 750 g.

Pentru a evita acest fals intelectual trebuie respectate aceste prevederi, deoarece o expertiză retrospectivă este în măsură să stabilească diagnosticul de viață extrauterină;

Stabilirea vieții extrauterine constituie o problemă de „carrefour” în expertiza pruncuciderii, deoarece nașterea unui făt mort etichetează orice manoperă de violență ca imaginară, ca un act putativ;

Durata vieții extrauterine constituie o problemă medico-legală de rezolvarea căreia depinde distingerea infracțiunii de pruncucidere (omorâre a nou-născutului imediat după naștere) de omorul calificat (de exercitarea de violențe asupra descendenților, deci după ce nou-născutul a depășit perioada de „imediat după naștere”).

Aceasta decurge din examinarea aspectului exterior al cadavrului, din determinarea taliei și greutății, din evoluția morfologică a cordonului ombilical, a bosei sero-sangvinolente ce se resoarbe în 2-5 zile, din constatarea închiderii în 7-10 zile a găurii Botallo și din constatarea eliminării meconiului din intestinul subțire în cel gros în primele 24 ore și apoi din intestinul gros la exterior în următoarele 2-3 zile;

Stabilirea cauzei decesului în pruncucidere relevă că, la riscurile de indiferență sau abandon al nou-născutului, ca într-o sarcină nedorită, se adaugă lipsa îngrijirilor sau ale agresiunilor, care au făcut din omorârea nou-născutului una din cele mai monstruoase infracțiuni. Dacă pruncuciderea în timpul travaliului s-ar putea produce prin sufocare involuntară, consecutiv comprimării accidentale între coapse la o naștere neasistată, secționarea gâtului imediat după degajarea capului exclude moartea nou-născutului prin cauze legate de naștere (cu excepția iresponsabilității psihice) și atestă omorul.

Totuși, în situația altor violențe de tipul asfixiilor mecanice, traumatismele cranio-cerebrale vor fi multiple, cu fracturi craniene și leziuni cerebrale în focar și nu difuze.

Existența plăgilor tăiate va invedera, de asemenea omorul.

Pruncuciderea, în spiritul legii, se realizează mai veridic prin acte omisive decât prin acte comisive, așa cum ar fi nașterea în lichide de facere cu asfixia nou-născutului, abandonarea în frig, neacordarea îngrijirilor necesare de către mamă datorită unei hemoragii mai mari decât fiziologice sau unui șoc obstetrical, etc. Unele cauze omisive pot ține de sarcină și, funcție de starea clinică a mamei, pot merge până la înlăturarea responsabilității (așa cum ar fi șocul obstetrical, anemia din lehuzia imediată), față de mijloacele comisive ce atestă intenționalitatea (starea mintală) a mamei și pune problema discernământului psihic față de faptă. Deci, dacă mijloacele omisive pledează pentru pruncucidere sau chiar pentru lipsa ei, mijloacele comisive pledează pentru omor calificat, mai ales în situațiile de violență extremă, așa cum a fost îngroparea unui nou-născut la o adâncime de 15 cm cu supraviețuire de 15 ore și deces ulterior;

Aptitudinea mamei de a acorda un prim ajutor nou-născutului depinde de posibilitatea reconstituirii retroactive a decursului travaliului, precum și de probe ce vor putea evidenția o naștere dificilă, printre care nașterile cu hemoragii în postpartum, cu șoc obstetrical, etc, relevante prin anemii acute, rupturi de perineu, etc;

În situația omorului patologic al nou-născutului, o examinare psihiatrico-legală cât mai aproape de momentul nașterii va putea evidenția o stare excepțională de tipul echivalențelor epileptice cu confuzie mintală și amnezie, de tipul beției patologice, etc, sau un episod psihotic de psihoză maniaco-depresivă puerperală, schizofrenie, etc, care prin motivația delirantă sau halucinatorie a actului, vor duce la disculpare. În caz de omor prin omisiune, aprecierea conduitei mamei este mai dificilă, necesitând observarea spitalicească mai îndelungată și analiza detaliată a dosarului cauzei.

Bazele teoretice ale expertizei psihiatrice sunt complexe și legate de: cercetarea clinică, examinările paraclinice, investigațiile bioenergetice, interpretarea neurofiziologică, cercetarea sociologică.

-cercetarea clinică vizează surprinderea simptomatologiei inițiale printr-o observație dinamică complexă de urgență, reconstituind antecedentele patologice ale subiectului, elementele motivaționale și analiza atitudinii ulterioare. Un alt scop este excluderea simulării prin aprofundarea psihologică și medico-biologică;

-examinările paraclinice au rolul de probare a diagnosticului clinic, de reconstituire a circumstanțelor bio-psiho-sociologice cât mai aproape de momentul comiterii faptei;

-pentru stabilirea autoarei în cazul unei pruncucideri un rol important îl are examenul dermatoglifelor, a structurii transmisibile ereditar;

-cercetarea sociologică contribuie la rezolvarea dublului rol al expertizei – de precizare a cauzalității și de orientare a măsurilor de prevenire și tratare a infractoarei.

8. Când mama nu este cunoscută, se va recurge la depistarea sa medicală prin examene extinse privind constatarea semnelor recente de naștere (lohii, involuția uterului) sau a semnelor tardive de naștere (col în fantă transversală, rupturi de perineu, etc). Prin examene de laborator se va putea confirma locul nașterii prin urmele de sânge uman, de meconiu sau lichid amniotic la locul a fi suspectat de naștere, mai ales în nașterile neasistate sau empiric asistate.

3.1.Expertiza medico-legală

Obiectivul expertizei medico-legale vizează două aspecte: examenul medico-legal al nou-născutului și expertiza psihiatrică a mamei pruncucigașe. Ea trebuie să se desfășoare în condiții de exigență sporite, deoarece are ca obiectiv probarea unei infracțiuni grave care aduce atingere și, implicit, valorii sociale ocrotite de legea penală.

Analizând datele furnizate de medicul legist în urma cercetării la fața locului precum și informațiile oferite de raportul de autopsie al nou-născutului, prin expertiză trebuie lămurite următoarele aspecte:

-identificarea femeii care a născut, fiind necesar un examen general și genital pentru evidențierea transformărilor morfofiziologice suferite de organism în timpul nașterii și, eventual depistarea unor urme de violență pe abdomen, organe genitale, etc.

-stabilirea capacității de discernământ în momentul nașterii și a comiterii faptei, deci a responsabilității din punct de vedere medical. Bazele teoretice ale expertizei psihiatrice sunt complexe și legate de: cercetarea clinică, examinările paraclinice, investigații biogenetice, interpretarea neurofiziologică, cercetarea sociologică. În esență trei sunt întrebările la care experții trebuie să răspundă: dacă femeia suferă de vreo boală psihică, dacă a prezentat tulburări pricinuite de naștere și dacă în momentul comiterii faptei a acționat cu discernământ. În funcție de rezultatul expertizei, avem trei posibilități de încadrare juridică:

1.Mama a avut discernământul abolit în momentul comiterii faptei. Această situație conduce la aplicarea dispozițiilor art. 48 din C.pen. (iresponsabilitatea). Fără a intra în amănunte, menționăm că în această categorie se încadrează, în general, persoanele cu afecțiuni psihice de intensitate psihotică, fie preexistente și decompensate de evenimentul nașterii (schizofrenie, psihoză maniaco-depresivă), fie declanșate de naștere (psihoza puerperală).

2. Mama nu a avut discernământul abolit și nici nu a prezentat tulburări pricinuite de naștere, situație în care fapta va fi încadrată ca omor calificat.

3. Mama s-a aflat într-o stare de tulburare pricinuită de naștere și nu a avut discernământul abolit, caz în care infracțiunea este cea de pruncucidere (art.177 din C.pen.), dacă sunt îndeplinite și celelalte criterii (fapta comisă de mamă asupra propriului copil nou-născut, imediat după naștere.

Pentru a da răspunsuri pertinente la întrebările formulate privind starea psihică și discernământul mamei care și-a omorât copilul, experții trebuie să cerceteze următoarele aspecte: structura personalității învinuitei, diagnosticul de boală psihică, dacă există, condițiile și circumstanțele în care a decurs graviditatea și nașterea, reconstituirea momentului bio-psiho-patologic al nașterii.

3.2. Concluzii

Datorită înmulțirii în ultima vreme a faptelor ce aduc atingere gravă dreptului la viață al oricărei ființe umane, credem că ar fi necesară o înăsprire a pedepselor aplicate în acest caz. Nu punem la îndoială existența tulburărilor pricinuite de naștere care au ca rezultat diminuarea discernământului făptuitoarei, dar trebuie avut în vedere și faptul că multe mame care își ucid copiii nou-născuți au reprezentarea faptei lor și știu că pentru aceasta vor primi o pedeapsă foarte redusă în comparație cu gravitatea acțiunii lor.

Problema pruncuciderii se poate corela și cu relativismul moral din societatea actuală privitor la păstrarea sau renunțarea la o sarcină nedorită, o viitoare mamă putându-și ridica problema dacă există vreo deosebire între a scăpa mai repede sau mai târziu de un copil nedorit, de vreme ce avortul este legal. În reprezentarea lor, pruncuciderea nu este altceva decât tot o formă avortivă, survenită însă ulterior nașterii, astfel că sacrificarea vieții micuțului nu reprezintă pentru ele o faptă penală.

Dificultățile întâmpinate de organele de urmărire și instanțele de judecată în privința încadrării juridice a faptei de pruncucidere se răsfrâng și asupra medicilor experți (medici legiști și psihiatri) chemați să se pronunțe asupra unora din criteriile prevăzute de codul penal, dificultăți ce derivă din lipsa de precizie a definiției infracțiunii.

BIBLIOGRAFIE

1. Legislație

Constituția României, revizuită prin Legea nr. 429/2003, aprobată prin referendumul național din 18-19.10.2003, confirmat prin Hotărârea Curții Constituționale nr. 3/22.10.2003;

Codul penal de la 1964;

Codul penal Carol al II-lea 1936, promulgat cu Înaltul Decret Regal nr. 471/17.03.1936, publicat în M.O., partea întâi nr. 65/18.03.1936;

Codul penal 1968;

Codul penal și codul de procedură penală.

2. Tratate. Cursuri. Monografii

Gh. Nistoreanu, A.Boroi, Drept penal. Partea specială, Editura AllBeck, București, 2002;

Al. Boroi, Infracțiuni contra vieții, Editura AllBeck, București, 1999;

Al. Boroi, Pruncuciderea și Uciderea din culpă, Editura MI., București, 1992;

V. Dongoroz, Siegfried Kahone, Ion Oancea, Rodica Stănoiu, Iosif Hodor, Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai, Victor Roșca, Explicații teoretice ale Codului penal român, partea specială, Editura All Beck, București, 2003;

I. Dobrinescu – Infracțiuni contra vieții persoanei, Editura Academiei Române, București, 1987;

O. Loghin, T. Tudorel, Drept penal român. Partea specială, Casa de Editură și Presă “Șansa”, București, 1994;

V. Dongoroz, Comentare, în Codul penal adnotat de C. Rătescu ș.a.,vol.III;

T. Vasiliu, D. Pavel, G. Antoniu, D. Lucinescu, V. Papadopol, V. Rămureanu, Codul penal al RSR – comentat și adnotat, ed Științifică și Encilcopedică, București, 1975;

G. Antoniu, Vinovăția penală, Editura Academiei, București, 1995;

Gh. Scripcaru, V. Astarastoaie, C. Scripcaru, Medicina Legală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1993;

Quai, M. Terbancea, V. Mărgineanu, L. Popa, Introducere în teoria și practica medico-legală, Editura Dacia, 1979;

M. Kernbach, Medicina judiciară, Editura medicală, București,1958;

V. Beliș, Curs de medicină legală, Editura Teora, București, 1992;

V. Duculescu, Protecția juridică a drepturilor omului – mijloace interne și internaționale – Editura Lumina Lex, București, 1998;

V. Bercheșan, I. Eugen Sandu, Tratat de metodică criminalistică, Editura Carpați, 1994;

Suceavă, M. Viorel, Gh. Constantin – „Omul și drepturile sale”, Editura M.I., București, 1991;

3. Studii. Articole din reviste de specialitate

Mădălina Cora, Aspecte teoretice în materia infracțiunii de pruncucidere în „Dreptul” nr.5\2003;

G. Antoniu, Ocrotirea penală a vieții persoanei în R.D.P. nr.1\2002;

Andreea Todan, Pruncucidere. Controverse, în R.D.P. nr.3/1999;

Al. Boroi, Participația penală în cazul infracțiunii de pruncucidere, în R.D.P nr.3\1996;

Maria Cristina Merloiu, Infracțiunea de pruncucidere, în R.D.P. nr.4\1999

Mihai Claudiu Munteanu, Discuții privind sintagma “Imediat după naștere” în cazul infracțiunii de pruncucidere, în „Dreptul” nr. 4/1999;

R. Stănoiu, Infracțiunea de pruncucidere, Concepție, propuneri de perfecționare a reglementării, în S.D.R. nr. 2/1990;

L. Deplino, Diritto penale, parte speciale, în R.D.P. nr.4\1999;

O. Loghin, Sancționarea participanților în cazul pruncuciderii, în R.R.D. nr.1\1973;

Decizia de îndrumare nr. 2/1976 în R.R.D. nr. 5/1976;

G. Antoniu, Notă la decizia penală nr. 11/1969 a Tribunalului Suprem în R.R.D. nr. 2/1969;

Harald Jung, Mihai Ardeleanu, Expertiza medico-legală psihiatrică în pruncucidere, în R.R.D. nr.10/2002;

Gh. Mateuț, O caracterizare a pruncuciderii în lumina teoriei și practicii penale, în „Dreptul” nr. 8/2000;

Horia Diaconescu, Infracțiunea de pruncucidere și participația penală în cazul acesteia, în „Dreptul” nr. 11/2000;

4. Jurisprudență

Pavel Abraham, Emil Dersidan, Codul penal al României comentat și adnotat, Editura pentru Științe Naționale, București, 2002;

Ștefan Crișu, Elena Denisa Crișu, Codul penal adnotat cu practica judiciară, 1990-2000, Editura Argessis, Argeș, 2001;

Dan Lupașcu, Culegere de practică juridiară în materie penală pe anul 1999, Editura Rosetti, București, 2001;

Augustin Ungureanu – Jurisprudența penală a Curții de Apel Bacău pe anul 1997, Editura Lumina Lex, 1998;

V. Papadopol, Șt. Daneș, Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii 1981-1985, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989;

V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-1975, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977;

Curtea de Apel Suceava, secția penală, decizia nr. 174/2003 în „Dreptul” nr. 5/2003;

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, decizia nr. 179/2000 în „Dreptul” nr. 5/2001;

Tribunalul Mun. București, secția penală, decizia nr. 325/1983 în R.R.D. nr. 5/1984;

Tribunalul Suprem, secția penală, decizia nr. 1101 în R.R.D. nr. 6/1985;

Tribunalul Suprem, secția penală, decizia nr. 111/1979 în R.R.D. nr. 8/1979;

Tribunalul Suprem, secția penală, decizia nr. 867/1983 în R.R.D. nr. 7/1984;

Tribunalul Suprem, secția penală, decizia nr. 2067/1977 în R.R.D. nr. 7/1984;