Infractiunea de Pruncucidere

Introducere

Pe parcursul deceniilor doctrina penală trata infracțiunea de pruncucidere în mod diferit, fiindcă în mare măsură a depins atât de succesele medicinei la o anumită perioadă de dezvoltare a societății, cât și de influența concepțiilor religioase.

În prezenta cercetare științifică au fost analizate aspectele juridicopenale și criminologice ale pruncuciderii. Drept bază a cercetărilor juridico-penale în materie de pruncucidere a servit atât legislația penală (precedentă și în vigoare) a Republicii Moldova, cât și practica judiciară privind examinarea cauzelor penale pe pruncucidere în Republica și în România.

Totodată, a fost analizată literatura juridică de specialitate, legislația și precedentele judiciare a mai multor state, în special SUA, , , . În cadrul cercetărilor juridicopenale au fost examinate probleme discutabile de ordin teoretic și practic ce țin de calificarea faptei; a fost propusă viziunea proprie referitor la probleme ce țin de: determinarea în doctrina penală a momentului de început al vieții omenești; obiectul juridic și obiectul material al infracțiunii de pruncucidere; trăsăturile specifice ale laturii obiective a pruncuciderii (în special, timpul săvârșirii infracțiunii); caracterul intenției făptuitorului și influența lui la calificarea faptei; calificarea în cazul participației; delimitarea pruncuciderii de infracțiunile conexe; aprecierea juridică a tulburărilor pricinuite de naștere. Criticii sunt supuse nu numai unele păreri discutabile ale savanților întâlnite în literatura de specialitate, dar și unele sentințe intrate în vigoare, care au fost pronunțate de către instanțele judecătorești din Republica . Autorul a evidențiat că deseori calificarea omorului copilului nou-născut este efectuată superficial și în mod greșit, pedeapsa aplicată fiind atenuată nejustificat. Îndeosebi s-a subliniat necesitatea elaborării și adoptării unei noi hotărâri a Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova privind practica judiciară despre omoruri intenționate. În cadrul cercetărilor criminologice a fost analizată problema privind mecanismul comportamentului criminal în pruncucidere, natura ei deterministă, starea și dinamica pruncuciderilor înregistrate pe teritoriul Republicii Moldova în perioada 1996-2004; au fost propuse unele măsuri preventive în combaterea pruncuciderii. De către autor a fost efectuată cercetarea criminologică proprie a cazurilor de pruncucidere, examinate în instanțele judecătorești din Republica în perioada anilor 1996-2003.

Cuvinte Cheie

Responsabilitate redusă, discernământ, iresponsabilitate, discernământ diminuat, pruncucidere, omor intenționat, tulburare psihică cauzată de naștere, tulburare fizică cauzată de naștere, tulburare postpartum, provocarea tulburării mentale.

Considerații generale asupra pruncuciderii.

Noțiunea și particularitățile pruncuciderii.

Legea penală, ca expresie a vinovăției societății, apără viața omului nu ca un bun individual, ci ca un bun social, ca o valoare pentru existența colectivității însăși. Aceasta îl îndreptățește pe legiuitor să pretindă tuturor cetățenilor să-și reciproce viața și să se abțină de la orice fapte care ar aduce atingere acestei valori supreme sociale și, implicit, interesele vitale ale comunității.

Dreptul la viață este consacrat de Declarația Universală a Drepturilor Omului în art.3, care se enunță astfel: ,,Orice om are dreptul la viață, lebertate și la inviolabilitatea persoanei,,.

În conformitate cu prevederile Codului penal al Republicii Moldova, componențele infracțiunii contra vieții formează un subgrup în cadrul Capitolului II ,,Infracțiuni contra vieții poate fi privit doar condițional în calitate de compartiment al capitolului nominalizat.

În cel mai general mod, infracțiunile contra vieții pot fi sistematizate în: omoruri, lipsire de viață din imprudență și determinarea la sinucidere.

E de menționat că pruncuciderea se încadrează în lista omorurilor cu circumstanțe atenuante. Suntem de părere că, pruncuciderea reprezintă o infracțiune de sine stătătoare cu un conținut propriu și, deci, trebuie tratată cu o atenție deosebită. Dar, totodată, este dificil a analiza această infracțiune în lipsa cărorva precizări legislative privind săvîrșirea infracțiunilor contra vieții. Așadar, legislația penală a Republicii Moldova nu conține o definiție legală a omorului; aceasta spre deosebire de Codul penal al Federației Ruse, unde în art.105 este formulată definiția legisla

tivă a noțiunii de omor: cauzarea morții unei alte persoane in mod intenționat. Codul penal al ucrainei, adoptat la 5 aprilie 2001, la fel prevede definiția omorului în alin.1) art.115: ,,cauzarea intenționată a morții unei alte persoane,, .

Considerăm o deiniție similară trebuie introdusă și în legislația noastră. Hotărîrea Plenului Judecătoriei Supreme a Federației Ruse cu privire la practica judiciară în cauzele despre omor, nr.1 din 27.01.1999, clar stabilește noțiunea de omor: cauzarea morții unei alte persoane în mod intenționat. Similar, acesteia, Hotărîrea Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii belarus cu privire la practica judiciară în cauzele despre omor, nr.9 din 17.12.2002, și Hotărîrea Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Uzbekistan cu privire la practica judiciară în cauzele despre omorintenționat, nr.40 din 20.12.1996au făcut anumite precizări cu privire la noțiunea de omor și starea de neputință a victimei. Considerăm că unele principii ar trebui să împrumutăm și noi la examinarea cazurilor de omucideri în general. Totodată, e de menționat că în toate trei hotărîri lipsesc careva referiri la infracțiunea de pruncucidere, ceea ce, după părerea noastră, se răsfrînge negativ asupra examinării cazurilor analogice în țările menționate.

Hotărîrea Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova cu privire la practica judiciară în cauzele despre omor premeditat, nr.9 din 15.11.1993 , la calificarea celor săvîrșite în aceste cazuri indică la faptul că dispoziția art.92 CP al RM din 1961 nu conține indicația privitor starea de tulburare psihică în care se află mamă în timpul comiterii infracțiunii date, limitîndu-se numai la indicarea intervalului de timp în care a fost săvîrșit omorul pruncul de către mamă – în timpul nașterii sau imediat după nașterea lui. Totuși în pct.24 al acestei hotărîri este subliniat că omorul premeditat al pruncului de către mamă în timpul cînd a dispărut starea mamei deosebită legată de naștere nu poate fi calificat în baza art.92 CP al RM. Responsabilitatea pentru omor în asemenea cazuri survine pe baze generale. După părerea noastră, temeiurile în baza cărora făptuitoarea poate fi trasă la răspundere penală infracțiunea de pruncucidere nu sunt expuse cșar în hotărîrea dată, și ca urmare, necesită o abordare mai precisă a practicii judiciare, deoarece din interpretarea prevederilor pct.24 decurge posibilitatea pedepsirii pentru infracțiunea de pruncucidere a oricărei femei care și-a omorît copilul în timpul nașterii sau imediat după nașterea lui. Acest principiu, aplicat pînă la intrarea în vigoare a noului Cod penal, nu corespunde conținutului normei juridice-penale existente (art.147 CP al RM) și trebuie revizuit.

Totodată în această hotărîre lipsesc indicații care ar preciza conținutul morților de ,,omor,, , ,,momentul de debut al vieții omenești,, , ,,momentul survenirii morții,, , ,, copil nou-născut,,; lipsesc concluziile necesare făcute pe cazuri concrete care au avut loc în practica judiciară din republica moldova; nu sunt propuse careva concluzii generale privitor la particularitățile răspunderii penale a persoanelor care au luat parte la uciderea copilului nou-născut etc.

Ca urmare, efectuarea tuturor modificărilor care se cer ar fi introduse în calitate de principii indrumătoare pentru lucrătorii practici ar conduce la elaborarea și adoptarea de către Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova a unei noi hotărîri explicative cu privire la omucidere pentru care pledăm și noi.

În cazul analizei subiectului dat, condideăm necesar de a elucida părerile savanților care neagă necesitatea separării infracțiunii de pruncucidere într-o componență de sine stătătoare.

S.V. Borodin consemnează că, într-adevăr, în calitate de temei pentru separarea pruncuciderii într-o componență de infracțiune de sine stătătoare servește starea dificilă în care deseori se află mama în timpul nașterii. Anume starea psihofizică sus-menționată se recunoaște în calitate de circumstanță atenuantă în cazurile de pruncucidere. Aceasta e corect scris S.V. Borodin – dar, totodată, e necesar a mențioa că nu orice pruncucidere se servește în asemenea circumstanțe; studierea practicii de urmărire penală și a celei judiciare arată că, în majoritatea cazurilor, această infracțiune se servește cu premeditare, cînd mama se pregătește din timp pentru a se izbăvi de copilul nedorit, în care scop aceasta ascunde sarcina. În asemenea împrejurări, ar fi greșit să calificăm pruncuciderea ca omor al copilului nou-născut săvîrșit în circumstanțe atenuante. Indioscutabil, motivele în aceste cazuri sunt josnice, egoiste, iar uneori poartă un caracter de cupiditate.

Dimpotrivă, alții autori se pronunță pentru încadrarea juridică a pruncuciderii în calitate de componență specială de sine stătătoare. Considerăm că este o poziție corectă care și-a găsit reflectarea și în incriminarea privind omorul pruncului de către mamă din Codul penal al Republicii Moldova (art.147).

Totodată unii autori menționează că dacă lipsirea intenționată de viață a copilului a avut loc în timpul nașterii, atunci în anumite împrejurări acestă faptă poate fi calificată ca omor, cu condiția că la acel moment o parte din corpul copilului se află deja în afara uterului mamei. Referindu-se la faptul că copilul care încă nu s-a născut este perceput de către mama sa ca o parte din sine, alții consideră că pruncuciderea prezintă cauzarea morții copilului aflat numai în afara ulterului mamei, chiar dacă coordonul ombilical nu este secționat.

Conform opiniei lui M.I. Kovalev, ca moment de debut al vieții omenești ztebuie considerat momentul apariției capului fătului din corpul mamei în procesul nașterii; altfel spus, momentul începerii vieții extrauterine. Cauzarea leziunilor mortale copilului în proceul nașterii propriu-zise trebuie calificate ca omor.

N.I. zagorodnikov opinează asupra acestui subiect în felul următor: Mama, care șipsește de viață copilul în timpul nașterii, conștientizează că acesta nu mai este un făt intrauterin și, în acest caz, acțiunile ei infracționale nu reprezintă intreruperea sarcinii (sarcina este întreruptă deja prin travaliu fiziologic), ci uciderea unui copil (om) viu-omor.

Totodată, A.A. Piontkovski susține: ,,Ca pruncucidere trebuie calificată nu numai uciderea nou-născut după separarea lui de corpul mamei și după începerea vieții de sine stătătoare a copilului, dar și omorul săvîrțit în timpul nașteii, cînd copilul care se naște încă nu a început viața extrauterină de sine stătătoare.

Cînd mama întreprinde măsuri active pentru a salva viața copilului nou-născut, iar apoi îl omoară, fapta, susține S.V. Borodin, nu poate fi recunoscută ca omor săvîrșit imediat după naștere și ca urmare, nu poate fi calificată ca pruncucidere.

Studierea cazurilor de pruncucidere efectuată de noi demonstrează cert, că la acest grup de infracțiuni se referă omorurile copiilor care sunt săvîrșite după nașterea lor, cînd nu se întreprind măsurile necesare pentru a le salva viața (nu se sancționează cordonul ombilical, copilul nu este alăptat); astfel de împrejurări înfăptuiesc despre intenția persoanei vinovate de cauza moartea noului-născut. Totodată, ascunderea de către mamă a sarcinii de persoanele din familie, alături de constatarea medico-legală psihiatrică în sensul că, deși la examenul medical făptuitoarea prezintă o stare depresiv anxioasă, nu se poate reține existența unei tulburări psihice cauzate de naștere, discernămîntul critic fiind păstrat în acest moment, constitue date ce impun comcluzia că ideea copilului nou-născut formează infracțiunea de omor calificat prevăzut în alin.(3) art.145 CP al RM, iar nu fapta de pruncucidere prevăzută în art.147 CP al RM.

După ce am supus examinării problema oportunității separării pruncuciderii într-o componență de sine stătătoare de infracțiune, considerăm necesar a analiza o concepție doctrinară, diametral opusă celor de mai sus, referitor la pruncucidere, care s-a format la sfîrșitul anilor 70 ai secolului al XX-lea. Adepții acestei teorii pledau pentru admiosibilitatea lipsirii de viață a copiilor nou-născut. Așadar, conform convingerii lor, pruncuciderea (infanticidul) reorezintă cauzarea morții prin acțiune sau inacțiune copilului nou-născut. De regulă astfel de pruncucidere se săvîrșește față de copii care suferă de anumite malformații fizice congenitale sau anomalii psihice. În opinia acestor autori, pruncuciderea este o consecință logică directă a nedorinței dea întrerupe sarcina, motivele fiind diferite.

Pruncuciderea consta în uciderea copilului nou-nascut, savârsita imediat dupa nastere de catre mama aflata într-o stare de tulburare pricinuita de nastere.

Pruncuciderea aduce atingere dreptului la viață al noului născut, relațiile sociale referitoare la acest drept impunând respectarea vieții încă de la debutul ei . Infracțiunea de pruncucidere este considerată de majoritatea doctrinei ca fiind o faptă de omor în esență, supusă însă unei sancțiuni atenuate. Nevoia incriminării acestei fapte a apărut datorită progreselor din științele medicale, dar și pe fondul evoluției societății și, pe cale de consecință, a procesului de umanizare progresivă a sistemului penal. Prezența acestei infracțiuni apără tocmai o persoană în viață, fiind depășită sfera discuției cu privire la făt. Astfel se observă ca legiuitorul nu a avut în vedere stadiul ce precedă nașterea și starea nou-născutului înainte de naștere.

Omorul săvîrșit în stare de afect survenită în mod subit, provocată de acte de violență sau de insulte grave ori de alte acte ilegale sau imorale ale victimei, se pedepsește cu închisoare de pînă la 5 ani.

Gradul prejudiciabil al infracțiunilor contra vieții și sănătății persoanei decurge din însăși natura valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării gradului prejudiciabil al infracțiunii este stipulat în art.15 CP.

Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relațiile sociale a căror existență și desfășurare normală sunt condiționate de ocrotirea vieții persoanei.

Latura obiectivă a pruncuciderii se realizează prin omorul copilului nou-născut, săvârșit în timpul nașterii sau imediat după naștere de către mama care se află într-o stare de tulburare fizică sau psihică, cu diminuarea discernământului, cauzată de naștere.

Starea copilului nou-născut (prunc) durează în unele legislații anumite termene, determinate de legislație, de exemplu: în Franța – 3 zile, în Italia – 5 zile etc. Legea noastră nu stabilește nici un termen formal ce ar determina starea de copil (prunc) nou-născut, lăsând ca problema în cauză să fie rezolvată în mod concret în baza expertizei medico-legale pornind de la prevederile art.147 CP, potrivit cărora timpul stării de prunc nou-născut este limitat de noțiunile: timpul nașterii sau imediat după aceasta.

Pruncuciderea, fiind o varietate de omucidere, se comite prin orice acțiune (inacțiune) în măsură să suprime viața victimei: sufocarea, lovirea, abandonarea în frig, îngroparea de viu, neacordarea la timp a îngrijirilor absolut necesare vieții etc. Fapta trebuie să fie comisă în timpul nașterii sau imediat după naștere, când pe corpul copilului să mai fi existat urmele nașterii recente. Dacă uciderea a avut loc mai târziu, mama răspunde potrivit lit.d) alin.3 art.145 CP. Dacă moartea s-a produs până la expulzarea fătului, ca urmare a unor acțiuni de întrerupere a gravidității în condiții ilegale, avem de a face cu un avort ilegal (art.159 CP).

O trăsătură obligatorie a componenței pruncuciderii este starea de tulburare fizică sau psihică a mamei, cauzată de naștere, cu diminuarea discernământului ei. Starea psihofiziologică provocată exclusiv de procesul nașterii se poate ivi ca urmare a unor acțiuni determinate de toxicoze în perioada de gestație, a șocului hemoragic, a nașterii copilului în condiții neobișnuite sau din cauza rușinii, a fricii de consecințele sociale, familiale, de reacția părinților, ostilității celor din jur etc.

Fiind o circumstanță personală, atenuanta nu se răsfrânge asupra participanților, aceștia urmând să răspundă în baza lit.d) alin.3 art.145 CP.

Pruncuciderea poate fi comisă numai intenționat. Omorul din imprudență a copilului nounăscut nu atrage răspunderea penală.

Subiect al infracțiunii poate fi o persoană fizică responsabilă, care a împlinit vârsta de 14 ani.

Infracțiunea de pruncucidere reprezintă o varietate a infractiunii de omor savârsita în conditii specifice care justifica incriminarea distincta si atenuarea sanctiunii penale.

Termenul de pruncucidere are o semnificatie proprie mai restrânsa decât termenul de "infanticid". Infanticidul se refera, în general, la uciderea unui copil si este considerat în legislatiile penale moderne ca o forma calificata de omor. Pruncuciderea se refera, nu la suprimarea vietii oricarui copil, ci numai la uciderea de catre mama a copilului sau nou-nascut. Este de remarcat ca acolo unde termenul de "pruncucidere" nu îsi gaseste un corespondent direct, se foloseste pentru determinarea acestei fapte, adeseori, tot termenul de infanticid.

Fapta denumita prin termenul "pruncucidere" este incriminata în legislatiile penale ca o varianta atenuata a omuciderii si constituie, fie o infractiune de sine statatoare cu denumire proprie si cu continut normativ specific propriu, fie o forma sau circumstanta atenuanta a infanticidului.

Aceasta atenuare are în vedere, în legislatia româna, existenta anumitor stari psiho-fiziologice provocate de nastere, care, fara a echivala cu o stare de inconstienta si deci, fara a exclude capacitatea psihica a faptuitorului, sunt de natura sa explice, într-o anumita masura, uciderea copilului nou-nascut, savârsita de catre mama sa. Recunoscând existenta unor asemenea stari, legiuitorul a sanctionat mai usor, în raport cu omorul, o astfel de fapta.

Privire istorică asupra pruncuciderii.

Dreptul la viață reprezintă dreptul fundamental al ființei umane și, în consecință, el s-a impus destul de repede în sistemul juridic, fiind consacrat încă din primele declarații de drepturi ale omului și, desigur, prin constituțiile diferitelor state.

Evoluția fenomenului de pruncucidere, deși a cunoscut o intensificare semnificativă în ultimele decenii violența îndreptată asupra copiilor nu reprezintă un fenomen nou în istoria diferitelor societăți. Pe o perioadă de tim îndelungată, copiilor li s-a negat identitatea, au fost supuși la diverse și nenumărate umilințe, ei au fost victimele abuzurilor comise de părinți, educatori sau alte persoane, astfel încît istoria socială a copilăriei cuprindea un ling șir de violențe, maltratări, rele tratamente, care au îmbrăcat, adeseori, forme de-a dreptul dramatice. Di cele mai grave dintre ele a fost pruncuciderea sau infanticidul, acest fenomen a fost larg răspîndit în mai multe societăți preindustriale, nevoite să se confrunte cu un nivel foarte scăzut al resurselor de hrană și un trai care lasă de dorit extrem de mult.

Dreptul la viață este consacrat în Declarația Universală a Drepturilor Omului în art.3, care se enunță astfel: ,, Orice om are dreptul la viață, libertate și la inviolabilitatea persoanei. Referire la dreptul la viață al ființei umane face și Pactul privitor la drepturile civile și politice care în art. 6 punctul 1 stabilește ,,Dreptul la viață este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viață sa în mod arbitrar.

În sparta (Grecia Antică), asemenea practici erau considerate obișnuite și firești, chiar încurajate de înseși reglementările oficiale.

Începutul cu secolul al XIX-lea, ratele de pruncucidere au început să scadă treptat, în proporții relativ modeste, în concordanță cu schimbarea atitudiniilor față de copil și valoarea sa economică sau afectivă. Dezvoltarea sistemului familial față de copil, este un fenomen caracteristic burgheziei urbane, și acest sentiment nu s-a difuzat decît în mediile populare. Epoca contemporană cunoaște o tendință de scădere a actelor de pruncucidere, acte ce sunt comise, mai ales, de persoane caracterizate de tendințe patalogice.

Pe parcursul evoluției sale, comunitatea umană a stabilit care fapte anume sunt infracțiuni în funcție de nivelul de dezvoltare, de tipul istoric al respectivei societăți și de spiritualitatea fiecărui popor în parte. Urmărind istoria dezvoltării dreptului, putem constata, că societatea în toate timpurile a avut și continuă să aibă o reacție tradițională față de atentatele orientate contra vieții omului, considerându-le ca unele dintre cele mai periculoase fapte și sancționându-le în mod corespunzător.

Protecția dreptului la viață al ființei umane s-a impus ca o necessitate obiectivă încă din cele mai vechi timpuri.

În societățile tribale cei care ucideau un membru al grupului social erau alungiți din comunitate, pedeapsă ce echivala practice cu condamnarea la moarte. În cazul unor crime mai puțin importante pentru trib, făptuitorul nu era alungat, lăsîndu-se la îndemîna părților interesate posibilitatea răzbunării.

Protejarea vieții persoanei s-a impus ca o necesitate obiectivă, indispensabilă pentru existența oricărei societăți încă din cele mai vechi timpuri. Astfel, cea mai veche lege, bazată pe legea talionului — Codul lui Hammurabi, prevedea că: dacă cineva ucide femeia altuia, i se omoară fiica; dacă o construcție se prăbușea din cauza unui viciu și omora pe fiul proprietarului, era ucis fiul arhitectului; dacă un om liber deținut pentru datorii murea din cauza loviturilor sau a lipsurilor, era ucis fiul creditorului, care a cerut ca acesta să fie transmis pentru achitarea datoriilor

Diferențierea dintre omorul intenționat și uciderea din imprudență evidențiază caracterul evoluat al acestei legi. De asemenea, și legile lui Manu condamnau orice violență asupra persoanei, omorul fiind considerat ca o infracțiune gravă, care se pedepsea cu moartea.

Răzbunarea capătă treptat un rol din ce în ce mai mare. La început era nelimitată, iar mai tîrziu ea a devenit limitată, instituindu-se legea tationului conform căreia răul suferit de vinovat nu trebuia să depășească răul pricinuit victimei.

Pruncuciderea ca fenomen social a apărut încă din cele mai vechi timpuri, însă spre deosebire de alte tipuri de omor, pe parcursul diferitelor etape ale evoluției umane, din punct de vedere moral și juridic, a cunoscut aprecieri diferite, ba chiar în unele cazuri și contradictorii.

În perioada barbară uciderea se executa fără nici o limită. Sursele istorice ne oferă numeroase exemple: uciderea gemenilor pe coasta occidentală a Africii, în America de Sud, în Melanezia, Australia, Noua Guinee (Oceania).

La unele popoare, nou-născuții se sacrificau pentru a potoli zeii. Acest obicei a fost practicat și în Egipt (la cartaginezi). După ce au suferit înfrângere în războiul punic, cartaginezii au atribuit pierderile mâniei zeilor. Pentru a îmbuna idolii la care se închinau, aceștia au organizat sacrificarea a 200 de copii din cele mai nobile familii. Drept simbol al acestui obicei, cartaginezii au construit o statuie de aramă, denumită Kronos, semnificând o persoană cu mâinile întinse deasupra unei gropi pline cu jăratic.

Polinezienii în fiecare an își ucideau 2/3 dintre copii. Aceeași soartă o aveau și nou-născuții din unele triburi ale Africii de Sud, fiind cruțați doar copiii care se nășteau în anumite situații. Triburile războinice din Angola își omorau copiii fără vreo excepție, pentru a nu îngreuna femeile în timpul marșurilor militare. Rândurile triburilor erau completate prin înfierea copiilor în vârstă de 13-14 ani din alte triburi, părinții cărora erau omorâți și mâncați.

La macii din America de Sud femeile își ucideau toți copiii în afară de ultimul sau pe cel pe care din anumite convingeri îl recunoșteau ca fiind ultimul. Aceeași soartă îi așteptau și pe nou-născuții, care se nășteau ulterior. Se consideră, că anume practicarea acestui obicei a și condus la dispariția triburilor în cauză, care au opus cea mai dârză rezistență cotropitorilor spanioli.

Pruncuciderile erau atestate și la aborigenii australieni în perioadele de criză: pe timp de secetă și foame. La unele triburi nomade nou-născuții erau abandonați pentru a ușura strămutările în alte locuri. De menționat că reprezentanții acestor triburi nu considerau abandonul nou-născutului urmat de moartea acestuia ca faptă de omor.

În societatea evreiască pruncuciderea nu se practica, iar omorul unui copil nedorit era considerată drept crimă. Josephus scria: “Legea spune, ca toți pruncii să fie crescuți și interzice femeilor fie avortul, fie omorârea fătului.” În triburile germanice exista o lege similară care pedepsea faptele de pruncucidere. Tacitus a găsit moravuri scrise, în care pruncuciderea se interpreta ca: quemquamex agnatis necare flagitium habetur (este rușinos să omori orice copil nedorit).

Dreptul iudaic pedepsea fapta de omor cu moartea, însă pedeapsa capitală era exclusă în prezența unor forme atenuante, dintre care făcea parte și cea de privare a vieții unui prunc neviabil. Condamnând vechile cutume barbare preislamice, care permiteau uciderea în anumite cazuri a copiilor de către părinți, Coranul a interzis uciderea fetelor nou-născute, practicată până atunci de frica sărăciei.

Odată cu răspândirea creștinismului, pruncuciderea a devenit mai puțin acceptată, dar continua să existe în zone foarte sărace și suprapopulate, cum ar fi China și India, unde pruncii de sex feminin erau, de obicei, mai vulnerabili.

Inițial, dreptul canonic permitea uciderea copilului legitim de către părinți doar în cazurile, în care biserica refuza să-l boteze din cauza chipului monstruos. În alte situații, legile canonice considerau uciderea copilului nou-născut, săvârșită de către mama acestuia, ca o nesocotire a ordinii divine și ca o lezare a ordinii umane, pruncuciderea făcând parte din categoria omorurilor calificate. Reacția negativă a societății față de femeile rămase însărcinate în urma relațiilor extraconjugale justifica pedepsirea aspră a faptelor de pruncucidere.

Atitudinea intolerabilă a societății medievale față de asemenea fapte a fost materializată într-un șir de legi scrise. Una dintre cele mai importante legi canonice, Corpus iuris canonici, pedepsea pruncuciderea cu îngroparea de vie a femeii vinovate.

În grecia antică era pedepsit atît omorul voluntar, cît și cel involuntary, diferind însă, procedura de judecată.

În Franța, prin Legea din 1270, acele femei care – și omorau copiii în mod repetat erau arse pe rug. Ulterior, aceeași pedeapsă era instituită și pentru femeile, care săvârșeau fapta pentru prima dată. Din anul 1556, potrivit edictului lui Henric al II-lea, pruncucigașele se pedepseau cu moartea doar în cazul în care ascundeau sarcina sau faptul nașterii, nu chemau martori, care să adeverească că copilul s-a născut viu sau mort, precum și atunci când își ucideau copilul, încă nebotezat, și nu era îngropat în cimitir conform tradițiilor religioase. Pedeapsa capitală se aplica prin spânzurare, iar corpul neînsuflețit al făptuitoarei era ars.

Un regim de sancționare aspru pentru pruncucidere a fost instituit și în legislația germană prin pravila Bambregsca din 1507. Acest regim a fost introdus și în Legea Carolina din 1532.

Conform art.131 al acestei legiuiri, femeia care în mod tainic, din furie sau cu intenție, își ucidea copilul născut viabil era îngropată de vie sau străpunsă cu țărușul. Totodată, pentru ușurarea disperării femeii ucigașe, aceasta putea fi pedepsită și prin înecare. În cazul în care numărul acestor fapte creștea considerabil, în scopul intimidării unor asemenea femei și a prevenirii săvârșirii pruncuciderilor, de fiecare dată se aplica fie arderea de viu sau străpunsul cu țărușul, fie strivirea cu clește incandescente înainte de înecare.

În sec. al XVII-lea, în Austria, pruncuciderea se pedepsea cu decapitarea, iar după executarea pedepsei inima din corpul neînsuflețit al făptuitoarei era străpunsă cu un țăruș.

Pentru prima dată în Rusia pruncuciderea și-a găsit un regim distinct de incriminare în Pravila Sobornicească a țarului Alexei Mihailovici din 1694.

Această legiuire era supusă de pedeapsă prin două fapte de pruncucidere. Prima se referea la uciderea copilului legitim, iar a doua – la uciderea copilului nelegitim. Conform art.7 din cap. XXII al acestei legi, mama sau tatăl, care-și ucidea copilul, era pedepsit cu un an de închisoare, iar după executarea pedepsei, făptuitorul era adus în biserică, unde se aducea la cunoștința publicului păcatul comis de către acesta.

Regimul blând de sancționare a părinților era justificat de recunoașterea dreptului la viață și la moarte, pe care aceștia îl aveau asupra copiilor. Fapta era apreciată mai mult ca un păcat religios, decât ca infracțiune.

Un regim sancționator aspru era prevăzut de și în art.26 al acestei legi, care condamna uciderea de către mamă a copilului născut în afara căsătoriei, drept consecință a ducerii unei vieți desfrânate de către aceasta. O astfel faptă putea fi comisă doar de către mama copilului și era pedepsită, fără excepție, cu moartea. Pruncuciderea era interpretată ca o infracțiune, care atenta la moralitatea societății și la viața persoanei, fapt determinat de atitudinea intolerabilă pe care o avea societatea, în special biserica, față de femeile care nășteau în afara căsătoriei.

În primele legi românești scrise, cum ar fi Cartea de învățătură de la pravilele împărătești, tipărită în 1648 la Mănăstirea Trei Ierarhi din Iași, și Îndreptarea legii, tipărită în 1562 la Târgoviște, era incriminată fapta de paricid, care consta în uciderea părinților, copiilor, fraților, soției și care se pedepsea cu “moarte mai cumplită”, judecătorii având latitudinea să aprecieze modalitatea de executare a pedepsei respective . De asemenea, în dreptul cutumiar ius Valahio paricidul constituia o formă agravată a omorului și era pedepsit cu ardere de viu.

În epoca modernă evoluția științei penale a fost marcată de apariția unor principii noi, cum ar fi cel al legalității incriminării și cel al umanizării pedepsei. În secolul al XVIII-lea a fost formulată teoria autonomiei pedepsei, potrivit căreia pedeapsa are valoare de sine stătătoare și este un imperativ categoric al rațiunii, derivând din ideea de dreptate, respectiv, de ispășire a pedepsei pentru orice faptă.

Din punctul de vedere modelările gândirii juridice au impulsionat apariția unor idei și teze în doctrina penală, prin care se justifica comportamentul infracțional al mamei, care-și ucide copilul nou-născut imediat după naștere, în situația în care fapta este determinată de anumite stări afective provocate de actul nașterii.

Filozoful german Immanuel Kant era un susținător al ideii pedepsirii mai blânde a pruncuciderii în raport cu alte tipuri de omor, care considera, că omorul trebuie sancționat în temeiul legii talionului. Totodată, Kant se pronunța împotriva pedepsirii cu moartea a omorului săvârșit în timpul duelului și a pruncuciderii.

Distinsul filozof pleca de la premisa, potrivit căreia, în ambele cazuri, drept imbold pentru săvârșirea omorului servește apărarea reputației persoanei, a sentimentului de prețuire morală, de care orice individ se bucură în fața semenilor săi. În special, în cazul pruncuciderii legiuitorul nu-l poate proteja pe făptuitor de dezaprobarea publică, pe care o generează nașterea unui copil în afara căsătoriei, acesta fiind impus să-și apere singur reputația prin omorârea conceptului nașterii. Dacă societatea poate ignora existența copiilor nelegitimi, atunci poate tolera și uciderea acestora.

Brisso de Varvilles considera, că pruncuciderea este generată de normele morale și juridice instituite în societate, care condamnau cu asprime sarcinile femeilor apărute în urma relațiilor extraconjugale. Anume din aceste rațiuni autorul afirma, că pruncuciderea este rezultatul contradicției dintre natura ființei umane și normele morale sau juridice instituite în societate, legea condamnându-i pe cei, care se ascund de dezaprobarea publică. Brisso de Varvilles scotea în evidență două căi alternative, pe care le putea adopta societatea în scopul prevenirii pruncuciderilor: orice sarcină a femeii trebuie să fie aprobată de societate sau legea penală să fie mai blândă în raport cu mamele ucigașe.

În contextul progreselor remarcabile ale medicinii, știința penală a fundamentat răspunderea penală pentru pruncucidere și prin invocarea unor cauze medicale declanșate de procesul fiziologic al nașterii, care sunt în măsură să aibă repercusiuni grave asupra psihicului mamei. În acest sens, autorul N.Taganțev susținea ideea, potrivit căreia la baza includerii în legea penală a componenței infracțiunii de pruncucidere, în mod prioritar, trebuie luată în considerație starea psihică deosebită a mamei, pricinuită de actul nașterii.

Multe țări europene recurgând la modificarea regimului de sancționare a pruncuciderii. În acest context, la sfârșitul sec. al XIX-lea — începutul sec. al XX-lea fapta era incriminată ca formă atenuantă a omorului în codurile penale ale Belgiei, Germaniei, Norvegiei, Olandei, Portugaliei, Italiei, Austriei, Suediei, Spaniei etc.

Conform Codul penal francez din 1871 pruncuciderea nu mai constituia o formă agravantă a omorului, ci era calificată pe baze generale— ca omor simplu. Deși prin Legea din 1810 a fost restabilit regimul agravant de sancționare a acestui tip de omor (fapta fiind sancționată cu pedeapsa capitală), ulterior, prin Legea din 1824, pedeapsa cu moartea a fost înlocuită cu muncă silnică pe viață, iar prin Legea din 1832 coparticipanții erau sancționați cu muncă silnică pe un termen de 5 ani.

În legislația penală franceză, în materia incriminării pruncuciderii, a fost marcat și 13 Științe socio-umane 1864, care a fost aplicat până la adoptarea și intrarea în vigoare a Codului penal din 1936.

Evoluția legislației penale a URSS în domeniul reglementării infracțiunii de pruncucidere a fost marcată de ezitări substanțiale vizavi de evaluarea gradului prejudiciabil al acestei fapte infracționale. În anii 1920-1930, majoritatea codurilor penale ale republicilor unionale incriminau omorul copilului nou-născut săvârșit de către mamă ca formă agravată de omor.

Întru fundamentarea răspunderii penale pentru pruncucidere politica penală din acele timpuri pleca de la ideea, potrivit căreia puterea sovietică luase măsuri non-represive suficiente de prevenire a acestui fenomen infracțional. Dintre acestea erau invocate următoarele: abolirea instituției copiilor nelegitimi; conferirea dreptului femeii de a decide în mod benevol asupra problemelor legate de sarcină; acordarea mijloacelor materiale de ajutorare a mamelorsinguratice; apărarea dreptului de muncă al femeii etc.

Din aceste considerente CP al RSFSR din 1922 incrimina fapta de pruncucidere ca formă agravantă a omorului, căzând sub incidența art.142 lit.d) – omor săvârșit de către ocrotitorul legal al victimei și lit.e) – omor săvârșit asupra unei persoane aflate în stare de neputință. Același regim de sancționare a pruncuciderii era stabilit și în CP al RSFSR din 1926.

În perioada anilor 1920-1930 legislațiile penale ale șapte republici unionale incriminau pruncuciderea ca formă agravantă a omorului. Excepție făcea CP al RSS Beloruse, potrivit căruia pruncuciderea se pedepsea ca omor intenționat simplu, și CP al RSS Ucrainene, care califica pruncuciderea ca formă atenuantă de omor.

Întrun mod contradictoriu practica judiciară a URSS din acea perioadă ocolea imperativele legii, prin care se pedepsea cu asprime fapta de pruncucidere, interpretând-o ca formă a omorului comis în împrejurări scuzabile. Astfel, Judecătoria Supremă a RSFSR, prin Scrisoarea de Instrucție din 1926, atrăgea atenția judecătoriilor asupra faptului, că natura juridică a pruncuciderii și gradul ei prejudiciabil se deosebește vădit de celelalte forme agravante ale omorului. În acest sens, se considera ca fiind ineficientă, sub aspectul atingeriiscopurilor pedepsei penale, aplicarea unor măsuri severe pentru săvârșirea faptelor de pruncucidere, iar lupta cu acest fenomen infracțional nu trebuia realizată doar prin aplicarea unor măsuri represive, ci pe calea îmbunătățirii stării materiale a femeilor singuratice și lichidarea prejudecăților seculare. Ulterior această directivă era aplicată în mod constant de către judecătoriile populare la soluționarea cauzelor penale referitoare la pruncucidere, pentru comiterea faptei putând fi aplicată o pedeapsă privativă de libertate de până la 8 ani (conform CP al RSFSR din 1922) și 10 ani — după intrarea în vigoare a CP al RSFSR din 1926. În cazul în care fapta era comisă de femeia aflată la prima naștere, de fiecare dată se aplica condamnarea condiționată.

O altă poziție, a fost fixată în Directiva specială a Judecătoriei Supreme din 27.08.1935, în conformitate cu care, în condițiile creșterii posibilităților materiale și spirituale de asigurare a populației, se considera ca fiind ineficientă aplicarea față de faptele de pruncucidere a unor pedepse ușoare sau a condamnării condiționate, dacă la baza săvârșirii infracțiunilor stăteau asemenea motive, cum ar fi lipsurile materiale, dezaprobarea publică etc. În acest caz practica judiciară în lupta cu aceste infracțiuni era orientată pe calea amplificării măsurilor represive, pentru aceste fapte urmând a fi aplicate doar pedepse privative de libertate.

În doctrina penală, statuându-se, în acest sens, au trezit două puncte de vedere. Promotorii primei opinii susțineau ideea amplificării măsurilor represive față de pruncucideri, invocând drept argument faptul că „atmosfera socială favorabilă”, prezumată la moment, nu era în măsură să justifice comportamentul infracțional al mamei ucigașe, atunci când săvârșirea faptei era determinată de condițiile grele de existență sau dezaprobarea publică generată de nașterea copiilor din afara căsătoriei. Se pleca, întru argumentarea opiniei, de la premisa, că societatea socialistă ajunsese la un asemenea nivel de dezvoltare, încât conflictele, situațiile psihotraumatice sociale sau în genere motivația socială nu mai poate justifica aplicarea unui tratament privilegiat de sancționare pentru pruncucidere.

Potrivit celui de-al doilea punct de vedere, unica soluție de compromis dintre normele de drept și practica judiciară în materia soluționării cauzelor penale privitoare la pruncucideri se vedea în introducerea unei norme speciale, care urma să incrimineze fapta de ucidere a copilului nou-născut de către mamă în timpul sau imediat după naștere în calitate de formă atenuantă a omorului. Susținătorii acestei teze justificau necesitatea sancționării mai blânde a pruncuciderii nu atât prin stările afective generate de conflictele preexistente nașterii (dezaprobarea publică, severitatea excesivă a părinților etc.), ci primordial prin starea de tulburare fizică sau psihică survenită ca urmare a procesului fiziologic al nașterii, care poate slăbi capacitatea psihică a mamei de a-și dirija comportamentul. În viziunea autorului M.Șargorodski, anume această stare justifică comportamentul infracțional al mamei, iar norma generală de incriminare a omorului nu poate reflecta pe deplin pericolul social și natura juridică a pruncuciderii.

Conform Codul penal de la 1864 denumirea pruncuciderea de drept “omorul” copilului său născut decurând” de către mama sa (art. 230) și se pedepsea conform art. 232, alin. 1 cu muncă silnică peviață.

Pruncuciderea era sancționată cu o pedeapsă mai mare – recluziunea – (în loc de muncăsilnică pe viață), când era săvârșită de către mamă asupra unui copil nelegitim (art. 232, alin. 2).

Codul penal din Transilvania, în art. 284, pedepsea de asemenea, cu recluziune până la 5ani, pe mama care, cu intenție își va ucide copilul natural în timpul nașterii sau imediat dupănaștere.

Prevăzută în art. 465 această infracțiune avea următorul conținut: „Mama care își ucidecopilul natural înainte de a fi expirat termenul legal de declarare la oficiul stării civile, ea comitecrima de pruncucidere și se pedepsește cu temniță grea de la 3 la 5 ani”.

Codul penal din 1936, față de imprecizia expresiilor „ născut de curând” sau „imediat dupănaștere”, a dat o formulare clară dispoziției de incriminare a pruncuciderii, prevăzând în art. 465 că„săvârșește această infracțiune mama care își ucide copilul natural înainte de a fi expirat termenullegal de declarare la Oficiul stării civile”.

Atât în Codul penal de la 1864 cât și în Codul penal de la 1936 nu se admitea o sancțiunemai severă decât pentru cazul când copilul nou-născut era neligitim, iar fapta era săvârșită de mamanaturală.

În trecut, sancționarea mai blând a mama care-și ucidea copilul natural înainte de a fiexpirat termenul legal de declarare la oficiul stării civile (15 zile), fiind justificată de starea detulburare a mamei care a dat naștere unui copil în afara căsătoriei, de rușinea pe care o încercamama aflată în această situație, teama de dezonoarea și de oprobiul general, sentimente care pefondul slăbiciunii fizice și psihice pricinuite de naștere, puteau să determine mama să-și ucidăcopilul.

În antichitate era pedepsită la fel de sever ca și orice altă formă de omor. Legile medievalenu distingeau diferența între infanticid și orice altă omucidere. Unele legi prevedeau chiar o pedeapsă mai gravă (arderea pe rug) pentru această faptă.

În cazul statelor europene abordarea acestui aspect vizează mai multe poziții din ce în ce mai diverse.

În Irlanda, se acceptă protecția juridică a vieții încă din momentul concepției, pe când în cazul Austriei s-a adoptat opinia că art. 2 din Convenție nu protejează viața copilului nenăscut. Dreptul la viață al embrionului a fost examinat din perspectiva dreptului la viața privată a mamei (Belgia).

Curtea Constituțională Federală a Germaniei a decis că dreptul penal trebuie să protejeze viața umană in devenire, cel puțin în măsura în care această protecție nu implică atingeri excesive ale sănătății fizice si psihice a mamei, statul trebuind să stabilească un echilibru fragil între drepturile fundamentale ale mamei și cele ale ființei ce se va naște. Astfel, avortul a fost limitat la momentul în care fătul are 12 săptămâni.

În Spania, statul al cărui Cod penal a constituit drept sursă de inspirație pentru viitoarele prevederi, Tribunalul Constituțional a decis că dreptul la viață este recunoscut o dată cu momentul concepției. Pe această linie de raționament, s-a susținut importanța trasării unei linii de echilibru între dreptul la viață recunoscut fătului și drepturile și libertățile mamei.

Franța cunoaște o evoluție interesantă a legislației privitoare la infracțiunile ce implică un copil nenăscut. Astfel a existat și posibilitatea apariței unor contradicții: pe de-o parte, prin infracțiunea de avort se protejează în principal sănătatea femeii iar în ceea ce privește embrionul uman nu se pune în discuție dreptul său la viață ci interesul statului legat de o potențială persoană; pe de altă parte, apare problema viabilității fătului, moment din care se poate considera ca acesta poate duce o existență independentă de corpul mamei, dreptul penal protejând această existență umană. Așadar, embrionul poate fi protejat ca și o ființă umană atât timp cât nu intră în opoziție cu drepturile fundamentale ale mamei, moment în care acestea vor deveni prioritare.

Răspunderea penală pentru infracțiunea de pruncucidere.

Din cele mai vechi timpuri, legile au ocrotit ființa umană, considerînd că totți cei care atentează la viața, integritatea corporal, libertatea, demnitatea ori sănătatea persoanei trebuie sancționați proporțional cu faptele lor.

Ocrotirea acestor valori s-a materializat de-a lungul timpului într-o serie de leg ice pedepseau în mod drastic violarea drepturilor fundamentale ale ființei umane.

În Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de către adunarea general a ONU la 10.12.1948, e stipulate, printer altele, că toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și drepturi; orice ființă umană are dreptul la viață, la libertatea și securitatea persoanei sale.

La fel, Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994, acordă o deosebită importanță ocrotirii acestor valori universal, statuînd și garantînd dreptul la viață, la integritatea fizică și psihică a persoanei.

Orce acțiune nejustificată îndreptată împotriva acestor calori este sancționată de legea penală. Sub protecția lefii penale este pusă inclusive viața noului născut. Creșterea numărului de pruncucidere pune în atenția organelor de urmărire penală și a instanțelor de judecată necesitatea stabilirii unui regim sancționator corespunzător periculozității sociale a acestui fenomen.

Pruncuciderea, ca problem social, a apărut cu mult timp în urmă. Ea reprezintă una dintre acele infracțiuni căreia, în diferite epoci, I s-au dat variate aprecieri atît din punctual de vedere al moravurilor, cît și al legilor.

În antichitate, lipsirea de viață a copiilor nou-născuți era admisibilă în unele cazuri.

Cu timpul însă, acestă faptă se introduce, în diferite țări, în lista faptelor penalmente pedepsibile. În perioada cînd viața public a fost dominant de concepțiile religioase, față de cei vinovați de săvîrșirea pruncuciderii se aplicau pedepse severe. Însă mai tîtziu începe a fi considerată ca omor săvîrșit în circumstanțe atenuante. Această infracțiune era răspîndită în toate culturile și civilizațiile antice pe care le cunoaștem, inclusive în Grecia și Roma Antică, în India, China și Japonia.

Pruncuciderea era săvîrșită sun diferite forme. Una dintre cele mai cunoscute forme ale pruncuciderii era aducerea noului-născut în calitate de sacrificiu forțele supranaturale și divinităților. După cum e știut, omorurile de gen ritual erau frecvente în Cartagina.

Astfel în Lume aantică dreptul părinților de a dispune de viașa copiilor lor era un fenomen foarte răspîndit. Însă, eistau și restricțiile legiuitorului în acest sens. Spre exemplu, în dreptul roman pruncuciderea nu era pedepsită numai în cazurile cînd se săvîrșea de către Pater fmilias. În perioada Imperiului Roman au fost stabilite pedepse severe pentru comiterea pruncuciderii. Dreptul tatălui de a dispune de viața copilului său (patria potestas) era sub protecția legi. Pe parcursul anumitor perioade din Istoria Romană, copilul nou-născut se aducea, potrivit obieceiului, în fața tatălui care era împuternicit să decidă soarta acestuia. Legea celor XII Table îl oblige pe Pater Familias să-și omoare copilul nou-născut dacă ultimul se năștea cu dificiențe fizice vădite. Cu toate că, în conformitate cu dreptul roman, pruncuciderea se considera infracțiune, persoana vinovată de săvîrșirea ei era pedpsită în rare cazuri.

În Grecia și Roma Antică obiceiurile părinților de a-și omorî copii s-au păstrat chiar în cele mai avansate etape de dezvoltare cultural.

În China și Japonia părinții abandonau copii care se nășteau slabi și bolnavi. În cazurile în care familia avea déjà copii de sex masculine fetițele erau lipsite de viață. Noii –născuți de sex femenin deveneau victim ale pruncuciderilor și în India, fapt ce era explicat prin Inutilitatea fetelor și prin cheltuielile enorme pe care le aveau de suportat părinții pentru a le asigura cu zester.

La sfîrșitul secolului XIX-lea devine vădită tendința de a reduce răspunderea penală în cazul omorului pruncului de către mamă. Drept temei pentru separarea pruncuciderii într-o infracțiune de sine stătătoare, deferită de omor, era invocată existența unei stări psihifiziologice provocate de naștere care în anumite situații se poate manifesta pronunțat, fără însă a echivala cu o stare de inconștiență, deci fără a exclude capacitatea făptuitoarei de a conștientiza caracterul socialmente periculos al faptei sale și al consecințelor acesteia. Această stare excepțională a psihicului este condiționată, pe de o parte, de starea patologică a organismului lăuzei, iar pe de altă parte, de tulburarea sistemului nervos, adăugîndu-li-se teama de a nu fi dezonorată social și incertitudinea în ce privește ciitorul său și al copilului.

Trebuie de luat în considerație că spre exemplu, Codul penal al romîniei din 1864, aplicat pînă în anul 1878 și în sudul basarabiei, în, art.230 cu denumirea Pruncucidere incrimina omorul copilului de curînd născut, care se pedepsea, conform art.232 alin.1, cu munca silnică ăe viață, însă pentru pruncuciderea prevăzută de art.232 alin.2 cînd aceasta se va săvîrși de către mamă asupra unui copil nelegitim, fapta era pedepsită cu recluziunea.

În același timp, în celelalte județe ale basarabiei răspunderea penală pentru pruncucidere era reglementată în baza art.1460 al Statutului cu privire la pedepse și conform art.461 al Statutului penal al Imperiului Rus. În această din urmă principiile calificării nu mai aveau la bază deosebirile dintre modalitățile de ucidere a copilului. Astfel, potrivit art.461 din actul normative sus-numit, moartea poate fi cauzată pe calea acțiunilor, cît și prin inacțiune, cu late cuvite – prin neacordarea ajutorului necesar noului-născut. În calitate de subiect poate fi numai mama biologic; copilul trebuie să fie născut în afara căsătoriei; momentul ucidrii e determinat prin sintagma în timpul nașterii. Despre motive nu se vorbește nimic, pedeapsa diind redusă la intrarea făptuitoarei în casele de corecție pe un termen de 1 an și 6 luni pînă la 6 ani.

În codul penal al RSSFR din 1926 la art.136 era prevăzută răspunderea penală pentru omorurile săvîrșite în circumstanțe agravante. Astfel, omorul pruncului de către mamă se încadra în art.136 lit.d), fiind omor agravant săvîrșit de către persoana care era obligată să poarte grijă deosebită pentru cel omorît. E de menționat că legislația penală a RSSFR de pînă la 1960 nu distingea omorul pruncului de către mamă ca o componență a omorului săvîrșit în circumstanțe atenuante, calificînd fapta ca omor săvîrșit în circumstanțe agravante. Din momemtul adoptării Codului penal al RSSFR din 1960 omorul pruncului de către mamă era calificat conform art.103 ca omor neagravat.

În alt context, în Codul Penal al Republicii Belarus din 1960 omorul pruncului de către mamă era calificat ca omor agravat, conform art.101. Însă, în Codul penal al Republicii Belatus din 1999 pruncuciderea este considerată ca omor săvîrșit în circumstanțe atenuante.

Pînă la adoptarea, la 24.03.1961, a Codului penal al RSS Moldovenești, pe teritoriul actual al Republicii Moldova se aplica Codul al RSS Ucrainene din 1927. Cu intrarea ulterioară în vigoare a Codului penal al RSS Moldovenești din 24.03.1961 răspunderea penală pentru uciderea noului-născut survenea potrivit art.92 și era definită ca omorul pruncului săvîrșit cu premeditare de către mamă îtimpul nașterii sau imediat după nașterea lui, pedeapsa pentru care era privațiunea de libertate pînă la trei anis au amendă în mărime de pînă la o sută de salarii minime.

Pruncuciderea în Codul penal de la 1864

Codul penal de la 1864 denumea „pruncuciderea” drept„omorul copilului sau nascut de curand” de catre mama sa (art. 230) si se pedepsea conform art. 232, alin. (1) cu munca silnica pe viata.

Pruncuciderea era sanctionata cu o pedeapsa mai usoara – recluziunea – (in loc de munca silnica pe viata), cand era savarsita de catre mama asupra unui copil nelegitim [(art. 232, alin. (2)].

Codul penal din Transilvania, în art. 284, pedepsea de asemenea, cu recluziune panaăla 5 ani, pe mama care, cu intenție își va ucide copilul natural în timpul nașterii sau imediat dupa naștere. De observat este faptul ca înca de atunci exista un text de lege foarte clar care nu dadea naștere la controverse așa cum se întampla în prezent.

Pruncuciderea în Codul penal de la 1936

Prevazută în art. 465 această infracțiune avea următorul conținut: „Mama care își ucide copilul natural înainte de a fi expirat termenul legal de declarare la oficiul stării civile, ea comite crima de pruncucidere și se pedepsește cu temniță grea de la 3 la 5 ani”.

Codul penal din 1936, fata de imprecizia expresiilor „ nascut de curand” sau „imediat dupa nastere”, a dat o formulare mai clara dispozitiei de incriminare a pruncuciderii, prevazand in art. 465 ca „savarseste aceasta infractiune mama care isi ucide copilul natural inainte de a fi expirat termenul legal de declarare la Oficiul starii civile”.

Atat in Codul penal de la 1864 cat si in Codul penal de la 1936 era incriminata pruncuciderea numai in cazul cand copilul nou-nascut era nelegitim, iar fapta era savarsita de mama naturala.

Faptul ca, in trecut, se sanctiona mai bland mama care-si ucidea copilul natural inainte de a fi expirat termenul legal de declarare la oficiul starii civile (15 zile), era justificat de starea de tulburare a mamei care a dat nastere unui copil in afara casatoriei, de rusinea pe care o incearca mama aflata in aceasta situatie, teama de dezonoarea si de oprobiul general, sentimente care pe fondul slabiciunii fizice si psihice pricinuite de nastere, puteau sa determine mama sa-si ucida copilul.

În antichitate era pedepsita ca si orice alta forma de omor. La fel, legile medievale nu distingeau intre infanticid si orice alta omucidere. Unele legi prevedeau chiar o pedeapsa mai grava (arderea pe rug) pentru aceasta fapta.

Cesare Beccaria, combatand cu vehementa legiuirile feudale, a fost promotorul ideii ca mama naturala trebuie pedepsita mai bland. El avea in vedere mai ales pe mama care, in urma unui viol sau a altor imprejurari deosebite, dadea nastere unui copil si care se vedea in alternative: dezonoarea ori uciderea copilului. În prezent toate situatiile descrise anterior pot fi avute in vedere de catre instanta ca circumstante atenuante judiciare, nefiind posibila inlaturarea caracterului penal al faptei daca spre exemplu, se ucide un copil conceput in urma unui viol.

Mai tarziu, atenuarea pedepsei pentru pruncucidere a fost justificata, pornindu-se de la ideea ca mama naturala se gasea dupa nastere, intr-o situatie deosebit de grea, datorita atmosferei generale de condamnare a femeii care a dat nastere unui copil in afara casatoriei.

Pe de alta parte, situatia mamei era agravata de lipsurile economice in care se zbatea, fiind lipsita de sprijinul tatalui copilului si de ajutorul colectivitatii.

Tinand cont de aceste circumstante, toate legislatiile moderne au prevazut un regim juridic mai bland pentru fapta mamei naturale care isi ucide copilul imediat dupa nastere.Aceasta conceptie s-a oglindit in codurile penale ale majoritatii tarilor.

Inspirandu-se din Codul penal francez, Codul penal roman din 1864 are o prevedere similara [(art. 232, alin. (2)], tot astfel si Codul penal din 1937.

Pruncuciderea in Codul penal de la 1968

Infractiunea de pruncucidere prevazuta in art. 177 Cod penal, este definita ca fiind „Uciderea copilului nou-nascut, savarsita imediat dupa nastere de catre mama aflata intr-o stare de tulburare pricinuita de nastere”.

Codul penalde la 1968  oglindeste o alta conceptie asupra pruncuciderii, in raport de noile realitati , in care nasterea unui copil in afara casatoriei nu mai pune in fata mamei acea alternativa dramatica care sa-i inspire ganduri criminale.

În trecut, sentimentul disperarii pe care il incerca mama naturala era provocat mai ales de primejdia lipsurilor materiale care o amenintau stiind ca ii va fi refuzat orice ajutor din partea parintilor, a rudelor, prietenilor, ca si din partea societatii, ca va avea greutati in vederea stabilirii paternitatii copilului, s.a. .

Sanctionarea mai blanda a pruncuciderii nu inseamna decat recunoasterea realitatii acestor situatii care puteau duce la disperare pe mama naturala.

Se afirma insa intr-o opinie ca, acest concept al infractiunii de pruncucidere reprezinta rezultatul gandirii juridice fundamentata pe noile conditii economice. Asadar, daca altadata se pornea de la situatia deosebit de grea in care mama naturala se gasea dupa nastere, situatie ce justifica intrucatva actul ei, astazi in tara noastra, cand intreaga legislatie acorda o ocrotire speciala (atat material cat si moral) mamei si copilului (indiferent ca este „copil din flori” sau din timpul casatoriei) termenul atenuant al pruncuciderii nu-si mai gaseste justificarea de mai sus.

În alta opinie, se sustine ideea potrivit careia, fenomenul de marginalizare si stigmatizare a mamei care naste un copil din afara casatoriei, nu poate fi ignorat nici chiar in zilele noastre, mai ales din punctul de vedere al repercursiunilor asupra starii psihice a femeii insarcinate.

În opinia acestora, se impune o revedere a dispozitiei de incriminare a faptei de pruncucidere, in sensul ca, legea penala sa-si indrepte atentia indeosebi asupra situatiei grele a mamei naturale supuse unor puternice presiuni psihice si economice care o imping spre gestul disperat de a-si ucide copilul imediat dupa nastere.

De asemenea, legea trebuie sa ofere organelor judiciare o mai mare diversitate de elemente carora sa li se poata conferi valoare cauzala in procesul determinarii starii de tulburare in care se afla mama imediat dupa nastere, iar instanta ar trebui sa aiba posibilitatea sa aprecieze, in raport cu probele administrate (inclusiv expertiza medico-legala) daca intr-un caz concret sunt sau nu sunt intrunite elementele constitutive ale infractiunii.

Se arata, in aceeasi opinie ca este discutabila solutia legiuitorului de a sterge deosebirea dintre victima infractiunii, copil nascut in afara casatoriei si copilul nascut in cadrul casatoriei, desi cele doua situatii sunt profund deosebite, ca si presiunea psihologica sub care actioneaza mama in aceste situatii.

Astfel, noul cod penal incriminand pruncuciderea, a tinut seama de datele oferite in special de stiinta medicala, potrivit carora exista situatii cand, din cauza nasterii si imediat dupa aceasta, femeia poate avea anumite stari ce-i pot provoca o tulburare fizica si psihica de natura sa o impinga la uciderea propriului copil.

Dar, in aceasta situatie se poate gasi nu numai mama care a dat nastere unui copil in afara casatoriei, dar si mama casatorita, procesele fiziologice ale nasterii nefiind conditionate de existenta sau inexistenta casatoriei.

A fost deci firesc ca, in reglementarea Codului penal in vigoare, continutul infractiunii de pruncucidere sa corespunda noii conceptii cu privire la cauza care justifica atribuirea unui grad redus de pericol social generic acestei infractiuni.

Pruncuciderea in Proiectul Codului penal

Daca in Codul penal in vigoare infractiunile contra vietii, integritatii corporale si sanatatii sunt cuprinse intr-un singur capitol, Capitolul I din Titlul II, in proiectul Codului penal aceste infractiuni au fost sistematizate pe trei capitole din structura Titlului I.

Astfel, Capitolul I este consacrat infractiunilor contra vietii in care se includ: omorul, omorul calificat, uciderea la cererea victmei, determinarea sau inlesnirea sinuciderii si uciderea din culpa; Capitolul II este rezervat descrierii continutului legal al infractiunilor contra integritatii corporale sau sanatatii din care fac parte: lovirea sau alte violente, vatamarea corporala, lovirile sau vatamarile corporale cauzatoare de moarte, vatamarea corporala din culpa, relele tratamente aplicabile minorului si incaierarea; Capitolul III este destinat infractiunilor savarsite asupra unui membru de familie in care sunt prevazute doua infractiuni cu denumirea marginala ”violenta in familie” (art.197) si ”uciderea ori vatamarea nou-nascutului savarsita de catre mama” (art.198).

Potrivit art.197 din proiectul Codului penal, faptele de omor, omor calificat, lovirea sau alte violente, vatamarea corporala si lovirile sau vatamarile cauzatoare de moarte sunt sanctionate mai grav atunci cand sunt savarsite asupra unui membru de familie.

În art. 198 din proiectul Codului penal sunt incriminate doua fapte, pe de o parte, uciderea noului nascut savarsita de catre mama, iar pe de alta parte, vatamarea nou-nascutului savarsita de catre mama.

Conform art.198 alin (1), uciderea nou-nascutului imediat dupa nastere dar nu mai tarziu de 24 de ore, savarsita de catre mama aflata in stare de tulburare psihica, se sanctioneaza cu pedeapsa prevazuta in art.186, ale carei limite se reduc la jumatate.

În temeiul art.198 alin.(2), daca faptele de lovire sau alte violente, vatamarea corporala si lovirile sau vatamarile cauzatoare de moarte prevazute in art.191-193 sunt savarsite asupra copilului nou-nascut imediat dupa nastere, dar nu mai tarziu de 24 de ore, de catre mama aflata in stare de tulburare psihica, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumatate.

Reglementarea distincta a infractiunilor intentionate sau praeterintentionate contra vietii, integritatii corporale sau savarsite asupra unui membru de familie, s-a impus in vederea eliminarii lacunelor si incoerentelor cauzate de modificarile succesive ale Codului penal in vigoare.

Astfel, savarsirea unei infractiuni prin violenta asupra unui membru de familie apare in Codul penal in vigoare ca o agravanta la infractiunile de lovire sau alte violente si vatamare corporala, se regaseste intr-o forma apropiata la omor, dar nu exista cazul vatamarii corporale grave si a vatamarilor cauzatoare de moarte. De aceea, potrivit proiectului, comiterea infractiunii prin violenta asupra unui membru de familie atrage o agravare in cazul tuturor infractiunilor pentru care acestea se justifica.

La rîndul sau, starea de tulburare pricinuita de nastere este valorificata in Codul penal in vigoare doar in continutul infractiunii de pruncucidere, nu si in cazul altor infractiuni de violenta ce s-ar putea comite de mama aflata intr-o asemenea stare asupra copilului (spre exemplu, vatamarea corporala grava).

 În concluzie, asa cum rezulta din cele ce au precedat, pruncuciderea, in proiectul Codului penal, nu mai apare ca o incriminare distincta, ca in legea penala in vigoare, ci ca o varianta atenuata a infractiunii de omor.

După părerea noastră, structura acestei norme penale nu era una dintre cele mai reușite, deoarece atitudinea mai blindă a legiuitorului față de mamă era condiționată în exclusivitate de limitele temporal în cadrul cărora a fost săvîrșită infracțiunea – soluție, susținem, incorectă.

Mai mult termenul cu premeditare în nici un caz nu putea justifica comportamentul criminal al mamei, ci, inver, ar fi trebuit să agraveze răspunderea penală pentru uciderea copilului nou-născut, legiuitorul urmînd să aprecieze fapta ca omor săvîrșit cu circumstanțe agravante.

Există opinii, potrivit cărora tulburările pricinuite de naștere trebuie să aducă la diminuarea discernămîntului, deoarece aceasta acționează asupra conștiinței și voinței femeii, alterindu-le. O astfel de abordare întîlnim în dispoziția articolului 147 din Codul penal al Republicii Moldova.

Asadar, legea penală a Republicii moldova din 18 aprilie 2002, revizuind formula precedent, a specificat clar existența unei stări psihice sau fizice deosebite însoțite de diminuarea discernămîntului. Conform art.147 CP al RM, pruncuciderea este definită ca ,,omorul copilului nou-născut, săvîrșit în timpul nașterii sau imediat după naștere de către mama care se află într-o stare de tulburare fizică sau psihică, cu diminuarea discernămîntului, cauzată de naștere; fapta se pedepsește cu închisoare de la 3 pînă la 7 ani.

Capitolul II. Fenomenul pruncuciderii în Republica Moldova.

2.1. Pruncuciderea din perspectiva medical.

Conform surselor bibliografice s-a formulat noțiunea și s-a abordarea clasificarea pruncuciderii. Au fost studiate particularitățile de examinare, problemele specifice și metodele suplimentare în cadrul cercetării cadavrelor de nou-născuți. Au fost studiate semnele macro și microscopice în baza cărora se face diagnosticul diferențial dintre nou-născut viu sau mort.

În domeniul medicinii legale problema pruncuciderii se plasează printre locurile de frunte, fapt explicat prin specificul întrebărilor expuse spre soluționare, complexitatea lor, particularitățile obiectelor de studiu și a metodicii de cercetare.

O altă dificultate se consideră a fi lipsa aproape în toate cazurile a datelor despre mama pruncului precum și lipsa martorilor, astfel de concluzia medicului legist va depinde cercetarea preliminară.

Cele menționate mai sus determină interesul sporit al medicilor legiști în studierea pruncuciderii și contribuie la prezentarea unor concluzii obiective și argumentate științific în stabilirea adevărului juridic.

În conformitate cu art.147 CP RM, pruncuciderea este definită ca „omorul copilului nounăscut, săvârșit în timpul nașterii sau imediat după naștere de către mama care se afla într-o stare de tulburare fizică sau psihică, cu diminuarea discernământului, cauzată de naștere; se pedepsește cu închisoare de la 3 la 7 ani”.

După datele literaturii medico-legale și juridice, pruncuciderea se clasifică în:

pruncucidere activă sau comisivă – se realizează prin diferite metode de omucidere, ca exemplu prin asfixiere, lovire cu corpuri contondente.

pruncuciderea pasivă sau omisivă – abținerea mamei de a oferi fătului îngrijirile necesare, expunerea copilului la riscuri, abandonarea pruncului la frig, lipsirea de alimentare etc.

Problemele specifice ridicate de expertiza medico-legală a cadavrului de nou-născut, în vederea stabilirii sau excluderii existenței unei pruncucideri, sunt următoarele:

– Stabilirea stării de nou-născut;

– Durata vieții intrauterine;

– Viabilitatea nou-născutului;

– Estimarea vieții intrauterine;

– Durata vieții extrauterine;

– Aprecierea îngrijirilor acordate după naștere;

– Cauza morții.

Pentru o bună desfășurare ulterioară a anchetei, examinarea la fața locului este axată la cercetarea și fixarea condițiilor, locului depistării cadavrului, caracterul ambalajului în care acesta este prezentat.

Examinarea cadavrelor de nou născuți se face conform următorului algoritm: se efectuează înaintea necropsiei proba radiologică Dillon, se stabilesc liniile de incizii, la început se deschid cavitățile corpului, înainte de eviscerare se aplică ligaturile pe complexul de organe, se efectuează probele docimaziei hidrostatice, în cazul de docimazie pulmonară negativă se efectuează proba Taranuhin, se apreciază nucleele de osificare, deschiderea cutiei craniene se face în formă de coș, se prelevează obligator materialul cadaveric pentru examenul de laborator.

Semnul patognomonic al stării de nou-născut este prezența cordonului ombilical fără linie de demarcație la nivelul implantării. Petele de sânge și de vernix caseosa la plicele gâtului, axilare și inghinale, prezența lanugo-ului, ce acoperă în special umerii și spatele, sunt semne ce denotă o expulsie recentă, prezența bosei sero-sanguine servește cai criteriu de stabilirea timpului nașterii.

Gradul de maturitate și durata vieții intrauterine se apreciază după parametrii antropometrici, nucleele de osificare și după formula lui Gaaz și metoda recomandată de Balthazard și Darvieux.

Estimarea vieții extrauterine se face în baza semnelor morfo-funcționale de respirație și pulsație a cordonului ombilical, care se confirmă prin probele de docimazie hidrostatică pulmonară Breslau și gastro-intestinală Galen, precum și prin semnele morfologice respective depistate la examinarea macroscopică a cadavrului. Conform

Clasificării internaționale a maladiilor (CIM-10), revizia a 10-a: născut-viu este socotit produsul concepției, expulzat sau extras complet din corpul mamei, independent de durata sarcinii și care după această separare, prezintă un semn de viață (respirație, activitate cardiacă, pulsații ale cordonului ombilical sau contracții musculare dependente de voință).

Macroscopic plămânul respirat este expansionat, umple aproape în întregime cavitatea pleurală, acoperă cu marginea interioară inima, culoarea este roză- albicioasă de aspect marmorat cu suprafața neregulată, perlat strălucitoare prin distensie alveolară net evidențiabilă cu lupa. Parenchimul este buretos, elastic cu crepitații la palpare, iar pe secțiune și/sau spontan la presiune se prelinge o secreție roză roșietică, microaerată, cu aspect spumos. La examinarea cu lupa se observă bine bulele de aer în formă de sectoare alb-surii (proba Bushu-Haberda).

Macroscopic plămânul nerespirat este mic, nedestins, ocupă 1/3 din cavitatea toracică, situat în sinusurile costo-vertebrale. Are suprafață netedă, culoare ciocolație închisă sau intens roșietică. La palpare de consistență densă, fără elasticitate și lipsit de crepitații, amintind țesutul hepatic. Pe secțiune are același aspect, la presiune se scurge puțin lichid roșietic fără bule de aer.

La soluționarea vitalității nou născutului se mai folosesc și datele cercetării cordonului ombilical. Se consideră că un semn obiectiv de pulsare a cordonului ombilical sunt hemoragiile în pereții vaselor ombilicali și în gelatina Wharton cu formarea unui hematom masiv intrafunicular. Acest semn depinde direct de timpul secționării cordonului ombilical, deoarece hematomul se formează la întreruperea cordonului ombilical pe fonul vaselor pulsatile, imediat după naștere. Indiciul dat nu poate fi folosit de multe ori în aprecierea nou născuților vii, deoarece cadavrele nou născuților deseori sunt aduse fără placentă.

Viabilitatea nou-născutului, din punct de vedere medico-legal, se apreciază după indicii de masă și greutate și lipsa malformațiilor incompatibile cu viața, autorii nu au o părere unanimă referitor la limitele viabilitații, ea variind între masa de 1000–1600gr și talia între 35–40cm.

Conform OMS și autorilor specializați în pediatrie un făt poate fi viabil deja începând cu 22 săptămâni de gestație și masa corpului de 500 gr. Ardașchin А. P., Nedugov G.V., propun ca noțiunea de viabilitate să fie revazută cu introducerea criteriilor ca viabilitate absolută – ce nu necesită asistență medicală și relativă – în lipsa asistenței medicale nou-născutul va deceda.

Depistarea cadavrelor de nou născuți în locuri necorespunzătoare, fără îmbrăcăminte, în prezența unor semne de nou născut prezentate prin urme de sânge, mucus, meconiu, vernix cazeosa pe tegumente, cordon ombilical rupt sau secționat dar neligaturat, prezența placentei nedetașate de cordonul ombilical, relatează despre lipsa îngrijirilor corespunzătoare. Moartea nou născutului are cauze patologice și violente, cele patologice se pot instala antepartum, intrapartum și postpartum.

Moartea violentă poate fi accidentală, omisivă și comisivă, cele mai frecvente modalități de pruncucidere sunt remarcate asfixiile mecanice.

Beliș V. menționează că diagnosticul vieții extrauterine, principala problemă care se pune în fața expertului în cazul pruncuciderii, se rezolvă în mod particular prin examenul microscopic al pulmonilor.

Tabloul microscopic al pulmonului nerespirat este prezentat prin alveole nedestinse, sub formă de fante, fără lumen, ceea ce-i conferă un aspect compact, glandular, formațiuni acinoase și canale respiratorii; alveolocitele au un aspect cubic, cu nucleu rotund. Vasele capilare au lumenul mic, nu se află în contact cu spațiul alveolar, conțin puțin sânge, bronșiolele sunt colabate, au epiteliul ondulat, țesutul cartilaginos este departe de lumen; celulele epiteliului bronșic au un aspect cilindric, înalt, unistratificat.

Tabloul microscopic al pulmonului respirat prezintă un aspect net diferit datorită existenței alveolelor dilatate sub forma unor mici cavități rotunde, despărțite de septuri subțiri, celulele alveolare sunt plate, turtite, endoteliforme, cu nucleu oval. Capilarele sunt dilatate, pline cu sânge, conțin multiple hematii și sunt în contact cu alveolele datorită apariției aerului în alveole. Bronșiolele au lumenul lărgit, de formă rotundă sau ovală în funcție de incidența secțiunii, epiteliul este format din celule cilindrice mai puțin înalte, cartilajele hialine din perete sunt apropiate de lumen.

Șaculi V. propune să se cerceteze fragmente de cordon ombilical din segmentul intra-abdominal, și remarcă că la nou născuții morți, arterele ombilicale nu sunt spasmate, lumenul este dilatat, intima este regulată, stratul muscular are grosime uniformă, iar la instalarea extrauterină a decesului arterele ombilicale sunt spasmate, lumenul este îngustat, stratul muscular al vasului are grosime neuniformă.

Examenul histologic permite stabilirea gradului de aerare și dezvoltare a țesutului pulmonar, prezența atelectaziilor secundare, prezența elementelor lichidului amniotic, precum și semne de o eventuală respirație artificială, împreună cu datele tabloului microscopic a celorlalte organe și țesuturi servesc la soluționarea problemelor de vitalitate, maturitate a nou născutului, la stabilirea cauzei decesului și vechimii leziunilor corporale existente.

Concluzii: În literatura juridico-medicală, noțiunea de pruncucidere este definită ca: omorul copilului nou-născut, săvârșit în timpul nașterii sau imediat după naștere de către mama care se afla într-o stare de tulburare fizică sau psihică, cu diminuarea discernământului, cauzată de naștere. Clasificare a în formele: pasivă sau omisivă și activă sau comisivă este unanim recunoscută de autori.

Literatura de specialitate recomandă cercetarea cadavrelor de nou-născuți conform următorului algoritm: se efectuează înainte de necropsie proba radiologică Dillon, se stabilesc liniile de incizii, se deschid cavităților corpului la începutul necropsiei, ligaturile pe complexul de organe se aplică înainte de eviscerare, se efectuează probele docimaziei hidrostatice, se apreciază nucleele de osificare, cutia craniană se deschide în formă de coș, obligator se prelevează materialul cadaveric pentru examenul de laborator.

În literatura de specialitate sunt reflectate următoarele probleme specifice expuse soluționării în cadrul cercetării cadavrelor de nou născuți: diagnosticul stării de nou născut, diagnosticul maturității fătului, diagnosticul duratei vieții intrauterine, viabilitatea fătului, estimarea vieții extrauterine, durata vieții extrauterine, estimarea îngrijirilor acordate fătului după naștere și stabilirea cauzei morții, care sunt rezolvate în baza estimării în ansamblu a unui șir de criterii morfologice, fiziologice și antropometrice a cadavrului de nou-născut.

Studiul metodelor suplimentare de cercetare a cadavrelor de nou născuți pune în evidență cercetarea histologică a țesutului pulmonar, care permite stabilirea gradului de aerare și dezvoltare a țesutului pulmonar, atelectaziilor secundare, elementelor lichidului amniotic și împreună cu datele tabloului microscopic a celorlalte organe și țesuturi facilitează stabilirea vitalității, maturității, cauzei decesului și vechimii leziunilor corporale existente.

2.2. Pruncuciderea din perspectivă juridică.

Principalul scop al acestui studiu îl reprezintă analiza juridico-penală a responsabilității reduse în infracțiunea de pruncucidere. Acest scop este concretizat prin următoarele obiective: identificarea incertitudinii voin- ței legiuitorului ce derivă din conținutul normelor prevăzute la art.231 CP RM și la art.147 CP RM; examinarea deficiențelor legislative de care suferă art.147 CP RM; sintetizarea trăsăturilor definitorii de relevanță juridico-penală a tulburărilor psihice și fizice generatoare de diminuare a discernământului; elaborarea unui concept nou, clar și definit al responsabilității reduse ca fiind cauza diminuativă în pruncucidere; argumentarea necesității eliminării unor discrepanțe și neclarități de care suferă art.147 CP RM în materia responsabilității reduse.

Cu toate că norma generală privind responsabilitatea redusă în Codul penal al Republicii Moldova a apă- rut relativ recent în urma modificărilor și completărilor operate prin Legea nr.277 din 18.12.2008, de fapt, instituția responsabilității reduse a fost recunoscută tacit de către legiuitor prin instituirea unor norme speciale în cadrul Capitolului II al Părții Speciale a Codului penal (art.146, 147 și art.156). Indulgența legislativă anterioară modificărilor operate a fost impusă de particularitățile stărilor psihice sub imperiul cărora se afla persoana la momentul comiterii unor astfel de fapte, unica diferență constând în cauza generatoare a acestor tulburări: dacă în cazul infracțiunilor prevăzute la art.146 și la art.156 CP RM cauza tulburărilor afective este una exogenă, atunci în cazul pruncuciderii cauza tulburărilor trăite de făptuitoare este una endogenă.

În cele din urmă ne vom focusa atenția asupra unei probleme extrem de acute cu care se confruntă atât știința juridico-penală, cât și practica judiciară la momentul actual, cum ar fi: stabilirea responsabilității reduse în cazurile de pruncucidere și, implicit, determinarea efectelor juridico-penale ale tulburărilor sub imperiul cărora făptuitoarea suprimă viața nou-născutului.

Complexitatea acestui fenomen derivă din faptul că diminuarea discernământului la femeile care și-au omorât copiii nou-născuți poate fi generată de mai multe cauze de natură endo- și exogenă, iar norma juridicopenală prevăzută la art.147 CP RM, cum reiese din textul legii, le acoperă parțial, accentuând doar tulbu-rările fizice sau psihice cauzate de naștere. Prin urmare, rămâne neclară atitudinea legiutorului față de alte cauze ce au potențialul de a diminua discernământul la femei în timpul nașterii sau imediat după aceasta.

Pentru a da răspunsuri exhaustive la problemele indicate trebuie să ne adresăm la literatura de specialitate. Responsabilitatea penală, cum s-a susținut în doctrină, presupune preexistența unui fundal psihic neviciat, capabil a discerne sensul și finalitatea actelor proprii și a le controla, orientându-le spre direcția dorită, iar în lipsa capacității de autocenzură faptele prejudiciabile ale unei persoane nu pot fi incriminate acesteia.

Prin urmare, ne preocupă definirea noțiunii de discernământ, acesta putând fi privit ca un rezultat al sintezei dintre personalitate și conștiință, formând criteriul medical al responsabilității unei persoane.

În doctrină discernământul a fost definit ca „facultatea psihică, capacitatea de a distinge între bine și rău, legal și ilegal, licit și ilicit, permis și nepermis, și se bazează pe o percepere și reprezentare a realității și a consecințelor faptelor proprii”. O definiție asemănătoare a categoriei de discernământ o întâlnim și la autorii români Gh.Scripcaru, C.Scripcaru, S.Gramada, I.Agrosoaie, care menționează următoarele: „În mod clasic și ubicuitar criteriul discernământului a fost elementul psihologic cognitiv de evaluare a comportamentului față de o faptă socială, considerat, prin aptitudinea sa de discriminare morală dintre bine sau rău, drept formă superioară a supraeului, rezultând din perceperea corectă a realității și din controlul voluntar al comportamentului în efortul de potolire a sinelui”.

Problema discernământului ia amploare în dreptul penal din momentul în care începem să analizăm infracțiunea de pruncucidere. Justificarea faptei de pruncucidere, cum corect s-a argumentat în literatura de specialitate, se întemeiază pe descoperirile de ordin medical, în conformitate cu care, în mod excepțional, la unele femei procesul nașterii poate declanșa stări psihofiziologice anormale, sub influența cărora să se realizeze o disoluție temporară a funcțiilor intelective și volitive, până la limita iresponsabilității, dar fără a o depăși, fundal pe care se naște și se execută hotărârea de suprimare a vieții noului-născut.

În acest perimetru al doctrinei vom identifica trăsăturile definitorii ale tulburării provocate de naștere privite de legiuitor drept cauză diminuativă a discernământului în cadrul infracțiunii de pruncucidere, după cum urmează:

− este declanșată de actul bio-psiho-fiziologic al nașterii, iar între naștere ca fiind un proces complex, psihosomatic, și tulburarea pricinuită în care s-a aflat mama trebuie să fie demonstrată legătura de cauzalitate;

− reprezintă o stare psihofiziologică, însă deviată de la normă și aflată la limita responsabilității, dar fără a o depăși, modificând temporar funcțiile intelective și volitive, generând o diminuare semnificativă a posibilității de a-și controla în mod rezonabil actele comise;

− debutul, desfășurarea și încetarea unei astfel de tulburări sunt cuprinse între anumite limite temporare; prin urmare, cauza diminuativă de responsabilitate redusă în cazul pruncuciderii există doar atâta timp cât o astfel de tulburare subzistă;

− o astfel de tulburare trebuie să intervină fie în timpul nașterii, fie imediat după naștere (în obstetrică această perioadă este cuprinsă între 2-4 ore după finalizarea procesului nașterii naturale). În acest sens, deși științei și practicii medicale îi sunt cunoscute tulburările provocate de naștere apărute la femei și după trecerea unui interval de timp mai mare de la naștere (tulburările postpartum), astfel de devieri nu au nicio relevanță juridico-penală pentru calificarea faptei ca pruncucidere. Prin urmare, cauzarea morții propriului copil pe fundalul unor manifestări psihice apărute la femeie mai târziu, chiar și la cele cu diminuarea discernământului, nu-și găsește acoperire juridico-penală corespunzătoare în norma prevăzută la art.147 CP RM (Pruncucidere) și necesită a fi calificată ca omor intenționat săvârșit cu circumstanțe agravante (lit.e) alin.(2) art.145 CP RM).

− fiind de natură exclusiv endogenă, starea de tulburare trăită de femeie nu este relevantă și obișnuită unei nașteri naturale, ci una nefirească și extraordinară, ea poate evolua indiferent de existența unor împrejurări obiective favorabile sau defavorabile în care se află femeia (cauze exogene). Prin urmare, stările emotive puternice cu conotație negativă trăite de femeia însărcinată antepartum (până la naștere), cum ar fi: relații tensionate cu rudele sau conflicte cu partenerul, în sensul art.147 CP RM, nu au nicio relevanță asupra apariției și evoluției unei astfel de tulburări;

− este de natură fizică sau psihică. La stabilirea tulburărilor fizice cu diminuarea discernământului expres prevăzute de lege ca o formă de sine stătătoare în rând cu cele psihice, vom ține cont că, conform științei medicale, unele complicații obstetricale sau perinatale predispun la apariția unor astfel de tulburări, cum ar fi: eclampsia și toxemia gravidică, durata travaliului sau chiar o hemoragie prenatală.

Într-un alt segment de cercetare vom sublinia că discernământul diminuat sub imperiul tulburărilor trăite are o influență crucială asupra intenției făptuitoarei. Fiind condiționată de caracterul subit și impetuos al tulburării, evoluția intenției spre suprimarea vieții nou-născutului este una bruscă și spontană, iar premeditarea din start se autoexclude. Pe cale de consecință, se conturează o altă problemă de semnificație juridico-penală, cum ar fi: soluționarea controverselor apărute pe marginea concurenței celor două situații relevante actului de pruncucidere ce se exclud reciproc, și anume:

− situația premergătoare în care femeia însărcinată a hotărât să suprime viața copilului antefactum, efectu- ând chiar unele activități preparatorii în acest sens, după care se răzgândește;

− situația creată în mod subit și impetuos pe parcursul nașterii prin apariția unei tulburări sub imperul căreia femeia totuși comite fapta.

În acest sens, apreciem înalt opinia autorului român M.Dunea care precizează că, ori de câte ori există dubii cu privire la momentul adoptării rezoluției de suprimare a vieții copilului sau la subzistența unei asemenea rezoluții până la executarea activității tanatogenerătoare, se impune aplicarea principiului in dubio pro reo . Solidarizându-ne cu opinia citată supra, vom atenționa că pentru operarea acestei cauze atenuante expertiza medico-legală psihiatrică în materie de pruncucidere trebuie să confirme prezența tulburării psihice provocate de naștere în momentul săvârșirii acestei fapte.

Așadar, continuând reflecțiile pe marginea problemei juridico-penale conturate, o valoare supremă pentru cercetarea noastră științifică prezintă expertiza medico-legală psihiatrică în materie de pruncucidere. Precizăm că expertiza medico-legală psihiatrică face parte din categoria examinărilor medico-legale efectuate pe persoana vie, ea având un caracter interdisciplinar. Caracterul interdisciplinar al psihiatriei expertale este dat de relațiile pe care aceasta le stabilește, pe de o parte, cu științele biomedicale (fiziopatologie, medicina internă, endocrinologie, genetică) și, pe de altă parte, cu științele sociojuridice (în special dreptul penal, criminologia).

Cu toate că scopul cercetării noastre științifice nu constă în epuizarea tuturor aspectelor de sorginte expertală în materie de pruncucidere, ținem să examinăm doar cele mai acute probleme cu conotație juridico-penală. Considerăm că dreptului penal substanțial îi sunt coerente trei obiective principale pe care trebuie să se axeze orice expertiză medico-legală psihiatrică în materie de pruncucidere, care nu trebuie doar reflectate în ordonanța ofițerului de urmărire penală, ci și realizate în concluziile expertului. Aceste obiective se referă la:

1) prezența unei tulburări psihice sau fizice;

2) existența legăturii de cauzalitate dintre actul nașterii și tulburarea psihică sau fizică provocată;

3) existența discernământului păstrat, diminuat sau abolit.

Pe lângă aceste trei obiective majore, expertiza trebuie să răspundă și la o serie de alte întrebări, cum ar fi: trăsăturile și specificul manifestărilor patologice, care este nivelul intelectual al persoanei examinate, evaluarea relațiilor interpersonale afective precedate faptei de pruncucidere, precum și stabilirea potențialului de periculozitate socială a femeii supuse expertizei și care sunt măsurile ce se impun.

Reieșind din diversitatea tulburărilor ce pot fi manifestate la femeie în procesul nașterii, am demonstrat că astfel de concluzii pot genera diferite efecte juridice, pe care le vom indica infra:

− Lipsa tulburării, discernământ păstrat – cele comise urmează a fi calificate ca omor intenționat săvâr- șit cu circumstanțe agravante.

− Prezența unei tulburări care prin natura sa nu afectează discernământul făptuitoarei – fapta comisă în aceste condiții va constitui o infracțiune de omor intenționat săvârșit cu circumstanțe agravante, iar, luând în considerare toate împrejurările cauzei penale, la discreția instanței de judecată o astfel de circumstanță poate fi apreciată drept una atenuantă.

− Prezența unei tulburări care a diminuat discernământul făptuitoarei, însă având o altă geneză decât cea a actului psihofiziologic al nașterii – cele comise nu pot constitui pruncucidere în sensul art.147 CP RM și urmează a fi calificate drept omor intenționat săvârșit cu circumstanțe agravante (alin. (2) art.145 CP RM). Totodată, în conformitate cu prevederile normei generale cu privire la responsabilitatea redusă prevăzută la art.231 CP RM, persoana va fi recunoscută cu responsabilitate penală redusă, iar tulburarea manifestată se va lua în considerare atât la individualizarea pedepsei penale în calitate de o circumstanță atenuantă, cât și în procesul luării deciziei cu privire la aplicarea măsurilor de siguranță față de făptuitoare.

− Prezența tulburării provocate de naștere care a diminuat discernământul făptuitoarei – cele comise urmează a fi încadrate în dispozițiile art.147 CP RM.

− Prezența unei tulburări care a abolit complet discernământul – în acest caz vom opera cu prevederile art.23 CP RM (Iresponsabilitatea), iar femeia care a suprimat viața nou-născutului nu va fi pasibilă de răspundere penală din motivul stării de iresponsabilitate legal constatate în timpul săvârșirii faptei prejudiciabile. Față de o asemenea persoană, în baza hotărârii instanței de judecată, pot fi aplicate măsuri de constrângere cu caracter medical.

Prin urmare, se cer a fi sintetizate două probleme ce rămân nesoluționate până în prezent și care au fost omise de legiuitor în cadrul prevederilor de la art.147 CP RM:

− omorul intenționat al nou-născutului sub imperiul tulburărilor psihice cu diminuarea discernământului, cauzate de naștere, însă apărute în perioada mai târzie decât cea prevăzută de lege prin sintagma „imediat după naștere”;

− omorul intenționat al nou-născutului sub imperiul tulburărilor psihice cu diminuarea discernământului, provocate de alte cauze decât cea a procesului nașterii.

În ambele situații se impune incriminarea celor comise în conformitate cu lit.e) alin.(2) art.145 CP RM (Omorul intenționat săvârșit cu bună-știință asupra unui minor profitând de starea de neputință cunoscută sau evidentă a victimei).

Așadar, accentuându-ne atenția la cea de a doua situație: dacă uciderea copilului nou-născut de către mama aflată sub imperiul tulburării psihice sau fizice cu diminuarea discernământului, cauzată de actul nașterii, săvârșită în timpul nașterii sau imediat după aceasta, atunci cele comise constituie pruncucidere în sensul art.147 CP RM, iar fapta se pedepsește cu închisoare de până la 5 ani. Totodată, sesizăm o situație inechitabilă în cazul în care aceeași faptă este comisă în circumstanțe identice, însă tulburarea este provocată nu de actul nașterii, ci de o altă cauză: pedeapsa stabilită de lege fiind închisoarea de la 15 la 20 de ani sau detențiunea pe viață.

Vom identifica probleme asemănătoare și în cazul omorului intenționat al nou-născutului săvârșit sub imperiul tulburărilor psihice cu diminuarea discernământului, cauzat de naștere, însă apărut în perioadă mai târzie decât cea prevăzută de lege.

Observăm că nici aplicarea normei generale privind responsabilitatea redusă prevăzută la art.231 CP RM față de această situație nu va modifica substanțial soarta femeii-pruncucigașe, deoarece, în conformitate cu prevederile alin.(2) din acest articol, instanța de judecată ține cont de tulburarea psihică existentă (care însă nu exclude răspunderea penală) doar la stabilirea pedepsei sau a măsurilor de siguranță.

Constatăm că norma generală privind responsabilitatea redusă este relevantă doar în procesul individualizării pedepsei, nefiind aptă să influențeze calificarea juridico-penală a faptei comise. Prin urmare, făptuitoarea va răspunde în limitele sancțiunii impuse de legiuitor pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute la lit.e) alin.(2) art.145 CP RM (Omorul intenționat săvârșit cu bună-știință asupra unui minor profitând de starea de neputință cunoscută sau evidentă a victimei).

În opinia noastră, situația legislativă creată nu este una echitabilă, deoarece calificarea celor comise, precum și pedeapsa aplicată sunt dependente de diagnosticul persoanei care poate fi unul convențional și incert.

Pentru înlăturarea unei astfel de deficiențe legislative, propunem revizuirea cadrului incriminator al pruncuciderii, astfel încât aceste două situații problematice să fie acoperite de componențe speciale privilegiate.

Omorul săvîrșit în stare de afect survenită în mod subit, provocată de acte de violență sau de insulte grave ori de alte acte ilegale sau imorale ale victimei, se pedepsește cu închisoare de pînă la 5 ani.

Gradul prejudiciabil al infracțiunilor contra vieții și sănătății persoanei decurge din însăși natura valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării gradului prejudiciabil al infracțiunii este stipulat în art.15 CP.

Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relațiile sociale a căror existență și desfășurare normală sunt condiționate de ocrotirea vieții persoanei.

Latura obiectivă a pruncuciderii se realizează prin omorul copilului nou-născut, săvârșit în timpul nașterii sau imediat după naștere de către mama care se află într-o stare de tulburare fizică sau psihică, cu diminuarea discernământului, cauzată de naștere.

Starea copilului nou-născut (prunc) durează în unele legislații anumite termene, determinate de legislație, de exemplu: în Franța – 3 zile, în Italia – 5 zile etc. Legea noastră nu stabilește nici un termen formal ce ar determina starea de copil (prunc) nou-născut, lăsând ca problema în cauză să fie rezolvată în mod concret în baza expertizei medico-legale pornind de la prevederile art.147 CP, potrivit cărora timpul stării de prunc nou-născut este limitat de noțiunile: timpul nașterii sau imediat după aceasta.

Pruncuciderea, fiind o varietate de omucidere, se comite prin orice acțiune (inacțiune) în măsură să suprime viața victimei: sufocarea, lovirea, abandonarea în frig, îngroparea de viu, neacordarea la timp a îngrijirilor absolut necesare vieții etc. Fapta trebuie să fie comisă în timpul nașterii sau imediat după naștere, când pe corpul copilului să mai fi existat urmele nașterii recente. Dacă uciderea a avut loc mai târziu, mama răspunde potrivit lit.d) alin.3 art.145 CP. Dacă moartea s-a produs până la expulzarea fătului, ca urmare a unor acțiuni de întrerupere a gravidității în condiții ilegale, avem de a face cu un avort ilegal (art.159 CP).

O trăsătură obligatorie a componenței pruncuciderii este starea de tulburare fizică sau psihică a mamei, cauzată de naștere, cu diminuarea discernământului ei. Starea psihofiziologică provocată exclusiv de procesul nașterii se poate ivi ca urmare a unor acțiuni determinate de toxicoze în perioada de gestație, a șocului hemoragic, a nașterii copilului în condiții neobișnuite sau din cauza rușinii, a fricii de consecințele sociale, familiale, de reacția părinților, ostilității celor din jur etc.

Fiind o circumstanță personală, atenuanta nu se răsfrânge asupra participanților, aceștia urmând să răspundă în baza lit.d) alin.3 art.145 CP.

Pruncuciderea poate fi comisă numai intenționat. Omorul din imprudență a copilului nounăscut nu atrage răspunderea penală.

Subiect al infracțiunii poate fi o persoană fizică responsabilă, care a împlinit vârsta de 14 ani.

2.3. Răspunderea penală pentru pruncucidere în Republica Moldova.

Cine poate fi tras la răspundere penală pentru comiterea pruncuciderii, prevăzută la art.147 CP RM. Răspunsul la această întrebare îl întîlnim chiar în dispozitia acestei norme juridico-penale: mama noulu-născut. Prin urmare, putem concluziona că subiectul infracțiunii de pruncucidere (art.147 CP RM) este special, determinat atît prin semnele de sex (numai femeia), chiar și prin relațiile de rudenie cu victima (mama copilului). Adică, în calitate de subiect al pruncuciderii se consideră a fi numai femeia, care este mama copilului nou-născut.

Totodată, astăzi majoritatea savanților menționează că noțiunea de subiect al pruncuciderii e necesar ar fi definită puțin altfel, în legătură cu progresele medicinei.

O părere nouă a fost expusă de autorul rus A.N. Krasikov, potrivit căreia femeia poate să poarte și un copil străin, fiind consusă de interese materiale, fie în scopuri mercantile ori din motive ce țin de rudenie. O astfel de femeie, consideră el, nu poate fi recunoscută subiect al pruncuciderii. De aceea, A.N. Krasikov propune ca în lege noțiunea ,,mama copilului,, să fie înlocuită cu noâiunea de ,,lehuză,, și ,,lăuză,, , deoarece în medicină femeia, din momentul declanșării nașterii este numită ,,lehuză,, (parturientă), iar după nașterea copilului și delivrența placentei – ,,lăuză,,. Într-adevăr, precizarea conținutului normei juridico-penale privind pruncuciderea ar fi un pas foarte avantajos și ar corespunde realităților.

În cadrul examinării acestei probleme e necesar a menționa următoarele: conform art.147 CP RM, pruncuciderea se consideră a fi omorul copilului nou-născut de către mamă în timpul națterii sau imediat după naștere; ca urmare, în calitate de subiect poate fi recunoscută numai mama biologică, adică femeia care a purtat și a născut copilul. Drept temei pentru separarea pruncuciderii într-o infracțiune de sine stătătoare (art.147 CP RM), diferă de omor, este recunoscută starea psihologică deosebită a mamei în timpul nașterii sau imediat după naștere și, totodată, provocată de acest proces fiziologic. Anume starea deosebită a mamei, cauzată de naștere, servește drept temei pentru calificarea infracțiunii date conform art.147 CP RM și nu statutul legal al mamei.

Autorul pledează pentru statutul legal al femeii care poartă fetusul, susținînd că mama surogat, femeia însărcinată, la fel trebuie considerată a fi ,,lehuză,, .

După părerile noastre prevederile art.147 CP al RM sunt aplicabile numai față de femeia care a purtat acest copil, cu condiția că toate cerințele din norma de incriminare sunt preznte. Legea are o atitudine mai blîndă numai față de femeia care este mama naturală a copilului nou-născut.

Așadar, putem conchide că în calitate de subiect în sensul art.147 CP RM poate fi necunoscută numai lehuza (parturienta) ori lăuza, care se află într-o stare psihofiziologică deosebită, provocată de naștere, adică femeia care a purtat și a născut copilul pe care l-a omorît.

Anterior, pînă la intrarea în vigoare a Codului penal a Republicii Moldova din 18 aprilie 2002, criteriul de vîrstă pentru tragerea mamei la răspunderea penală se stabilea începînd cu 16 ani, fapt în legătură cu care apăreau multe întrebări.

Într-adevăr, răspunderea penală pentru săvîrșirea omorului pruncului de către mamă, prevăzută la art.92 CP RM din 24 martie 1961, era posibilă numai începînd cu vîrsta de 16 ani, însă adolescenta putea să nască de facto și la 12, și la 13, și la 14 ani. În cazul în care parturienta sub vîrsta de 14 ani săvîrșea omorul copilului său nou-născut , ea nu era trasă la răspundere penală.

După părerea noastră, prevederile art. 147 CP RM sunt aplicabile numai față de femeia care a purtat acest copil, cu condiția că toate cerințele din norma de incriminare sunt prezente. Legea are o atitudine mai blândă numai față de femeia care este mama naturală a copilului nou-născut.

Așadar, putem conchide că în calitate de subiect în sensul art.147 CP RM poate fi recunoscută numai lehuza (parturienta) ori lăuza, care se află într-o stare psihofiziologică deosebită, provocată de naștere, adică femeia care a purtat și a născut copilul pe care l-a omorât.

Anterior, până la intrarea în vigoare a Codului penal al Republicii Moldova din 18 aprilie 2002, criteriul de vârstă pentru tragerea mamei la răspundere penală se stabilea începând cu 16 ani, fapt în legătură cu care apăreau multiple întrebări.

Într-adevăr, răspunderea penală pentru săvârșirea omorului pruncului de către mamă, prevăzută la art.92 CP RM din 24 martie 1961, era posibilă numai începând cu vârsta de 16 ani, însă adolescenta putea să nască de facto și la 12, și la 13, și la 14 ani. În cazul în care parturienta subvârsta de 14 ani săvârșea omorul copilului său nou-născut, ea nu era trasă la răspundere penală. O dificultate deosebită prezenta calificarea pruncuciderii comise de femeia având vârsta între 14 și 16 ani. E de menționat, că pentru omorul intenționat persoana era supusă pedepsei începând chiar de la 14 ani. Reieșea deci, că faptuitoarea trebuia pedepsită pentru omor. Problema dată nu era una imaginară; ea și astăzi există în practica judiciară a Federației Ruse.

Totodată, conform legislației penale a Republicii Moldova, vârsta mamei de la care ea poate fi pedepsită pentru pruncucidere este redusă la 14 ani. Considerăm a fi un pas corect al legiuitorului, deoarece în caz contrar s-ar primi că viața unui om matur beneficiază de o protecție mai mare decât viața unui nou-născut.

De problema determinării subiectului infracțiunii de pruncucidere sunt legate situațiile când femeia (lăuza) cauzează moartea copilului nou-născut străin. Aici sunt posibile două variante diferite:

lăuza cauzează intenționat moartea unui copil nou-născut, cu bună-știință străin;

femeia admite eroare în ce privește apartenența copilului.

Dacă femeia cauzează moartea unui copil nou-născut, cu bună-știință străin, atunci art.147 CP RM nu se aplică, fiindcă fapta constituie omor intenționat săvârșit în circumstanțe agravante.

Totodată, dacă femeia admite eroare în ce privește apartenența copilului (spre exemplu, a decis să-l omoare pe copilul său, însă admite eroare, deoarece i s-a adus un copil străin), fapta comisă constituie pruncucidere în sensul art.147 CP RM. După cum menționează A.N. Popov, „are loc eroarea în persoană care, conform principiului general, nu influențează asupra calificării".

E de menționat că, potrivit art.177 CP al României, pruncuciderea constă în uciderea copilului nou-născut, săvârșită imediat după naștere de către mama aflată într-o stare de tulburare pricinuită de naștere, și se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.

Din textul legii rezultă că subiectul activ al infracțiunii este calificat, unic, care nu poate fi decât mama copilului nou-născut. La săvârșirea faptei pot lua însă parte și alte persoane, în calitate de instigator sau complice. Într-adevăr, mama nou-născutului poate fiinstigată sau ajutată la săvârșirea faptei de către o altă persoană, străină sau, dimpotrivă, rudă apropiată a copilului ucis, după cum este posibil și faptul ca mama copilului nou-născut să fie cea care instigă sau ajută o altă persoană la uciderea acestui copil.

Problema sancționării participanților la pruncucidere (în calitate de instigator sau complice), precum și a mamei copilului nou-născut care instigă sau ajută o altă persoană la uciderea copilului, a provocat o serie de discuții contradictorii în literatura de specialitate și practica judiciară a României privind încadrarea juridică a faptei, după cum pruncuciderea este considerată un tip aparte de omucidere, distinctă de omor sau, dimpotrivă, o formă atenuată a acestuia.

Într-o primă opinie, care susține că pruncuciderea este o infracțiune proprie, distinctă de omor, întrucât calitățile pe care trebuie să le întrunească atât subiectul activ, cât și cel pasiv sunt elemente constitutive ale aceleiași infracțiuni, se argumentează că încadrarea distinctă a faptei participanților față de cea a autorului vine în dezacord cu principiul unității de infracțiune, precum și cu regula după care actele participanților au un caracter dependent în raport cu actele autorului. De asemenea, s-a mai susținut că trebuie să se facă distincție între circumstanțele „personale" și cele„pur personale", deci cele care influențează gravitatea faptei și calificarea ei legală și care trebuie asimilate, în ceea ce privesc efectele în caz de participație, cu circumstanțele reale. De aici s-ar desprinde concluzia, potrivit căreia, întrucât calitatea de mamă a subiectului activ condiționează gravitatea faptei și calificarea ei legală, aceasta, pe cale de consecință, va face ca și persoana, care ajută mama aflată într-o stare de tulburare pricinuită de naștere să-și ucidă copilul nou-născut, să răspundă pentru complicitate la pruncucidere.

M. Cora subliniază și a doua opinie, conform căreia pruncuciderea este în fapt o formă atenuată a omorului și, în consecință, participanții trebuie să răspundă, independent de încadrarea juridică a faptei autorului, pentru infracțiunea de omor. Omorul unui copil imediat după nașterea sa este sancționat mai ușor atunci când fapta este săvârșită de mama aflată într-o stare de tulburare pricinuită de naștere și când atât calitatea de mamă, cât și starea psihică în care aceasta se află constituie circumstanțe personale care nu se răspândesc asupra participanților. Pe cale de consecință, persoanele care cu intenție determină sau înlesnesc săvârșirea faptei de pruncucidere vor răspunde pentru instigare, respectiv, complicitate la omor calificat sau deosebit de grav, după caz. Conformprevederilor art.175 lit. d) din Codul penal al României, acest omor este întotdeauna calificat, întrucât, prin însăși natura sa, copilul este o persoană aflată în imposibilitatea de a se apăra.

Dacă participantul este o rudă apropiată a nou-născutului ucis, atunci acesta va răspunde în conformitate cu prevederile art.175 lit. c) din Codul penal al României, iar dacă a acționat cu premeditare, i se vor aplica prevederile art.175 lit. a) din Codul penal al României.

După părerea noastră, activitățile complicelui ori ale instigatorului la suprimarea vieții copilului nou-născut, imediat după naștere, de către mama sa, care s-a aflat într-o stare de tulburare pricinuită de naștere, se consideră complicitate ori instigare la omor calificat, dar nu la infracțiunea de pruncucidere.

C. Sima menționează că, în cazul încadrării juridice a faptei mamei potrivit alin.1 art.175 CP al României, activitățile celorlalți participanți urmează a fi încadrate în dispozițiile art.175 lit. d) CP al României, iar dacă au acționat cu premeditare sau sunt rude apropiate, încadrarea se va face, după caz, și în dispoziția de la lit. a) și c) din același text de lege. Dacă uciderea nou-născutului a fost comisă de o altă persoană, activitatea de participare a mamei urmează a fi încadrată ca instigare sau participare la infracțiunea prevăzută la art.175 lit. c) și d) CP al României sau la lit. a). De aceeași părere este și M. Cora care consideră că ar fi mult mai potrivit ca mama respectivă să răspundă pentru infracțiunea de omor calificat, și nu pentru pruncucidere, întrucât, dacă ea a determinat sau a ajutat o altă persoană să-i ucidă copilul, nu a mai acționat sub impulsul tulburărilor pricinuite de naștere, ci a planificat totul, a premeditat acest lucru, având posibilitatea să realizeze consecințele acestor fapte.

Totodată, după cum consideră A. Boroi, această soluție este discutabilă. S-a susținut că mama aflată într-o stare de tulburare pricinuită de naștere păstrează această circumstanță personală în orice condiții, adică nu numai când este autoare a faptei de pruncucidere, dar și atunci când este instigatoare sau complice la uciderea copilului său nou-născut săvârșită de altă persoană. Ca urmare, în acest caz, mama instigatoare sau complice ar urma să răspundă pentru instigare sau complicitate la pruncucidere. Nu s-ar putea invoca argumentarea că n-ar fi posibil ca instigatorul sau complicele să răspundă pentru o altă infracțiune decât cea comisă de autorul principal. Din moment ce acest argument a fost abandonat când a fost vorba de răspunderea instigatorului și complicelui la fapta de pruncucidere a mamei (participanții au răspuns pentru omor calificat, iar mama – pentru pruncuci-
dere), el ar putea fi abandonat și în ipoteza inversă, când mama este instigatoare sau complice la fapta aceluia care îi ucide copilul nou-născut.

Suntem de acord cu părerea autorului sus-citat: așa cum nu ar fi just ca să se atenueze răspunderea penală a participanților pentru o circumstanță personală atenuantă care nu rezidă în persoana lor, tot astfel nu este just să se agraveze răspunderea penală a mamei coautoare, complicesau instigatoare numai pentru motivul arătat, trecându-se sub tăcere situația sa personală specială în care a comis faptele menționate.

Cum s-a arătat mai sus, doctrina penală română, ca și doctrina penală rusă se conduce de regula, potrivit căreia infracțiune cu subiect special se consideră a fi fapta socialmente periculoasă prevăzută de legea penală, al cărei autor poate fi numai persoana care dispune de anumite calități specifice, fixate în dispoziția articolului Părții Speciale a Codului penal (în afară de vârstă și responsabilitate).

Cercul de persoane care pot fi trase la răspundere penală este limitat prin dispoziția articolului.

La noi problema sancționării participanților la pruncucidere a dat curs unor discuții controversate.

Punctele de vedere s-au diferențiat, după cum pruncuciderea era considerată:

componență de bază;

formă atenuată a infracțiunii de omor.

Cei ce consideră că infracțiunea de pruncucidere constituie o componență de bază, arată că încadrarea faptei participanților separat de fapta autorului ar fi în dezacord cu principiul unității de infracțiune, precum și cu caracterul dependent al acțiunii participanților în raport cu cea a autorului.

După părerea acestor autori, nu poate fi admisă coexistența în cuprinsul aceleiași unități a mai multor componențe de infracțiuni, deci, în consecință, toți participanții trebuie să răspundă potrivit art. 147 CP RM. Susținând că subiect al acestei infracțiuni nu poate fi decât mama naturală a copilului, ei îl consideră pe cel care a participat cu acte de executare alături de mama copilului ca fiind complice, deoarece coautoratul nu este posibil.

S-a mai exprimat opinia că în cazul în care mama naturală determină altă persoană să-i ucidă copilul nou-născut, cel instigat va fi autor al unei infracțiuni de omor și va fi pedepsit conform art.145 CP RM. În această situație, mama naturală, dat fiind faptul că este vorba de participare la una și aceeași infracțiune – cea comisă de autorul omorului, nu va putea fi considerată instigatoare la infracțiunea de pruncucidere, ci la omor (citat după:)

De asemenea, s-a susținut că fapta inculpatului de a fi ajutat pe mamă la uciderea copilului nou-născut constituie complicitate la omor, dar nu la pruncucidere, deoarece circumstanța de care beneficiază mama, având caracter personal, nu se extinde asupra altor participanți. Mama care, în situația dată, dă ajutor altei persoane pentru a-i ucide copilul nou-născut va răspunde pentru complicitate la omor; tot astfel va răspunde și mama care a consimțit ca altă persoană să-i ucidă copilul nou-născut, dar cu condiția că nu s-a aflat în acest moment într-o stare de tulburare fizică sau psihică cu diminuarea discernământului, fiindcă această circumstanță, atenuantă pentru ea, sepăstrează în orice condiții. Suntem de acord cu poziția lui X. Ulianovschi, că pruncuciderea este o forma atenuată a infracțiunii de omor de care profită numai mama biologică a copilului, datorită stării ei deosebite de natură psihofiziologică. Noi însă adăugăm aici precizarea,,cu condiția că ea a fost însoțită de diminuarea discernământului,,. Dacă mama a acționat cu premeditare, nu manifesta tulburări fizice sau psihice, discernământul era păstrat, atunci ea va răspunde pentru omor intenționat săvârșit cu premeditare (lit. a) alin.(2) art.145 CP RM,), asupra unei rude apropiate (lit. b) alin.(3) art.145 CP RM), cu bună-știință asupra unui minor (lit. d) alin.(3) art.145 CP RM) și profitând de starea de neputință a victimei (lit. e) alin.(2) art.145 CP RM).

În acest sens, autor al infracțiunii de pruncucidere poate fi numai mama nou-născutului, adică femeia care l-a purtat și l-a născut pe acest copil, pe când ceilalți participanți trebuie să poarte răspundere penală în baza altor articole ale Codului penal, pentru omor intenționat. Acțiunile participanților la suprimarea vieții copilului nou-născut se califică conform lit. e) alin.(2) și lit. d) alin.(3) art. 145 CP RM – ca omor intenționat săvârșit cu bună-știință asupra unui minor profitând de
starea lui de neputință.

Drept exemplu poate servi cazul din practica judiciară a României (Dosarul nr.5122/2002. Decizia nr. 1074/2003): în seara zilei de 16 septembrie 2001, inculpații T.R.(mama copilului nou-născut) și P.Z.(concubinul acesteia) au suprimat viața noului-născut, prin obturarea căilor respiratorii și lovire cu un cuțit.

Instanța a constatat că suprimarea vieții copilului de sex masculin nou-născut, profitând de neputința acestuia de a se apăra, prin exercitarea unor manopere de asfixiere, precum și a unor violențe, respectiv, înjunghierea în ceafă de mai multe ori, cu un cuțit, constituie infracțiunea de omor prevăzută de art. 174 și art. 175 lit. d) CP, pentru care i-a condamnat pe cei doi autori.

În luna aprilie 2001, când P. a aflat că T. este însărcinată, i-a cerut să țină ascunsă sarcina, asigurând-o că el va rezolva situația. Inculpata a fost chiar amenințată dacă va spune altor persoane.

Rămași singuri, inculpata a născut, a astupat gura copilului cu hârtie igienică și, pentru că acesta nu a murit imediat, inculpatul P. i-a cerut să iasă din baie pentru a rezolva el rapid situația.

A fost momentul în care acesta l-a înjunghiat pe minor. Ulterior au spălat de sânge hainele, încăperea și au aruncat copilul într-un container cu gunoi din apropierea blocului.

Din acest exemplu constatăm că concubinul inculpatei, fiind concomitent și tata copilului, nu numai a instigat-o pe femeie, dar și nemijlocit a participat la suprimarea vieții nou-născutului.

Totodată, considerăm că acțiunile altor persoane trebuie calificate în dependență de rolul pe care l-au îndeplinit la săvârșirea omorului copilului nou-născut – în baza art.145 CP RM cu referință la art.41 ori fără, cu specificarea literei și alineatului articolului. Spre exemplu, soțul femeii a fost instigator al pruncuciderii, iar omorul copilului a fost săvârșit de către mamă; în cazul dat, el va fitras la răspundere pentru instigare la săvârșirea omorului intenționat în circumstanțe agravante, prevăzut de alin. (4) art. 42 CP RM și de lit. e) alin.(2), lit. b), d) alin.(3) art.145 CP RM; dacă acest omor a fost planificat și gândit din timp, atunci se face referire și la lit. a) alin. (2) art. 145 CP RM – semnul calificativ „cu premeditare".

Practica judiciară demonstrează cert faptul că nu întotdeauna instanța de judecată ține cont de toate împrejurările cauzei, în special când copilul este omorât de către mama instigată și amenințată din partea soțului. Drept exemplu poate servi un caz din practica judiciară a României (Dosarul nr. 116/2004. Decizia nr. 1172/2004): în anul 2002 inculpata a rămas gravidă, locuind în acea perioadă în concubinaj notoriu cu martorul M. I. Ocupau o singură cameră în căminul muncitoresc împreună cu alți șase copii ai inculpatei.

Din declarațiile fiicei inculpatei instanța a reținut că între inculpată și concubin a existat o ceartă cu privire la faptul că inculpata era gravidă, concubinul inculpatei reproșându-i faptul că respectivul copil a fost conceput cu un alt bărbat. A amenințat-o că, dacă nu va întrerupe sarcina,va înceta concubinajul. El i-a promis că-i va da bani pentru întreruperea sarcinii, dar inculpata i-a spus că poate să-și întrerupă și singură sarcina și nu este nevoie să cheltuiască bani pentru
aceasta.

În urma nașterii premature declanșate artificial inculpata a născut un copil. Fiica ei, văzând ce face mama, a încercat s-o oprească și a preîntâmpinat-o că va comunica vecinilor despre cele întâmplate. Inculpata s-a opus categoric și a amenințat-o pe fiică, că dacă va apela la salvare, o va alunga din casă.

După părerea noastră, nici instanța de fond, nici cea de atac nu au pătruns în esența cauzei și n-au ținut seama nici de faptul că inculpata a recurs la comiterea faptei fiind constrânsă de atitudinea concubinului său, care nu mai dorea un nou copil, învinuind-o, spre a-și justifica atitudinea, că l-ar fi conceput cu un alt bărbat, totodată amenințând-o că dacă îl va lăsa, va renunța la relațiile de concubinaj cu ea.

Or, toate aceste împrejurări, coroborate cu situația grea materială a inculpatei, cu faptul că aceasta nu deținea o locuință personală, locuind cu concubinul într-o cameră dintr-un cămin muncitoresc, în care trebuiau crescuți și îngrijiți patru minori din cei șase copii, explică dorința inculpatei de a-și menține concubinajul și, implicit, infracțiunea. Deci, instanța de judecată, la individualizarea pedepsei urma să țină seama de aceste circumstanțe susceptibile să atenueze pedeapsa.

Practica judiciară a României cunoaște un caz recent de omor al unui copil nou-născut săvârșit de către bunica victimei chiar după nașterea lui.

Acțiunile inculpatei au fost apreciate corect de către instanța de judecată – ca omor intenționat al unui minor săvârșit de către o rudă apropiată, profitând de starea de neputință a victimei (Dosarul nr. 1020/2004. Decizia nr. 3341/2004. Ședința publică din 17.06. 2004): la 18 ianuarie 2002, inculpata B.H. a acuzat dureri abdominale puternice, specifice actului nașterii și a alertat întreaga familie, iar mama sa B.I. și sora sa B.I.J. au plecat împreună cu inculpata la dispensarul comunal. Întrucât nu au găsit pe nimeni, s-au retras în curtea dispensarului, unde
inculpata B.H. a dat naștere unui făt de sex masculin, în prezența mamei și surorii sale. Imediat după naștere, inculpata B.I. (mama parturientei) a introdus fătul într-o pungă, apoi s-a deplasat împreună cu fiica sa B.H. la locuința fratelui său și, profitând de faptul că nu era văzută, l-a aruncat într-un WC, unde de altfel a și fost găsit. Inculpata B.H. nu a schițat nici un gest după naștere, pentru a proteja copilul nou-născut, deși era conștientă, acceptând ca acesta să fie pus în pungă și apoi aruncat.

S-a susținut că inculpata B.I. nu a avut nici un moment intenția uciderii fătului nou-născut, aruncarea acestuia intervenind urmare a faptului că s-a născut mort. În sprijinul afirmațiilor, invocă declarația martorului T.M.D., medic, și avizul medico-legal al I.M.L. Târgu-Mureș, care precizează că, datorită afecțiunilor prezentate, nou-născutul nu putea supraviețui.

Totodată, din raportul de autopsie medico-legală efectuat în cauză rezultă că nou-născutul a fost viu și viabil, iar moartea sa s-a datorat insuficienței cardio-respiratorii acute, prin neacordarea îngrijirilor medicale necesare unui nou-născut și expunerea acestuia la frig, pe fondul unui plămân distectelactic cu zone puțin aerate și bronhiole steliforme.

Se infirmă astfel susținerile inculpatelor în sensul că fătul era deja mort; în mod cert, acțiunea lor a fost cea care a determinat moartea acestuia: lăsarea în frig, fară ajutor, apoi învelirea într-o pungă și aruncarea în WC.

Inculpata B.H. (mama copilului) a susținut că, în starea în care se afla, nu a realizat ce se întâmplă.

Și această susținere este infirmată de probe care atestă că inculpata nu a dorit sarcina, a ascuns-o, iar la prezentarea la spital nu a declarat că a născut, în ciuda evidenței.

Sub acest aspect, este de menționat că fapta prezintă un grad ridicat de pericol social, întrucât a fost ucis un copil, nou-născut, acesta fiind și nepotul inculpatei. Inculpata a acționat cu sânge rece, interesată să scape de copil, ezitând chiar să acorde primul ajutor fiicei sale, care abia născuse.

Modul în care a procedat (l-a pus într-o pungă, apoi l-a aruncat în WC) denotă pericolul social pe care îl reprezintă inculpata, pericol social ce impune aplicarea unei pedepse mai severe, cu executare într-un loc de detenție.

Din cele expuse rezultă următoarele concluzii:

Subiectul infracțiunii de pruncucidere, prevăzute de art. 147 CP RM, este mama biologică a copilului nou-născut, care a atins vârsta de 14 ani.

Participația la pruncucidere (art. 147 CP RM) a priori este imposibilă datorită condițiilor specifice stabilite de legea penală față de subiect – circumstanțele care atenuează răspunderea și pedeapsa penală, prevăzute în art.147 CP RM, se referă numai la mama copilului aflată într-o stare de tulburare fizică sau psihică, cauzată de naștere, cu diminuarea discernământului, și nu se răsfrângasupra altor persoane. Acțiunile altor persoane, care au participat la suprimarea vieții copilului,
urmează a fi apreciate conform prevederilor alin. (2) și (3) art. 145 CP RM (omor intenționat cu circumstanțe agravante).

Mama, care nu se află sub dominarea stării de tulburare provocate de naștere și care a determinat sau a înlesnit săvârșirea omorului propriului copil, trebuie să răspundă pentru instigarea sau complicitatea la infracțiunea de omor săvârșit în circumstanțe agravante.

În cazul în care mama s-a aflat într-o stare de tulburare fizică sau psihică cu diminuarea discernământului, cauzată de naștere, această circumstanță se păstrează în orice condiții, deoarece nu ar fi just să se atenueze răspunderea penală a participanților pentru o circumstanță personală atenuantă care nu rezidă în persoana lor, tot astfel cum nu este just să se agraveze răspundereapenală a mamei coautoare, complice sau instigatoare numai pentru motivul arătat, trecându-se s sub tăcere situația sa personală specială în care a comis faptele menționate.

Concluzii

Pe parcursul deceniilor doctrina penală trata infracțiunea de pruncucidere în mod diferit, fiindcă în mare măsură a depins atât de succesele medicinei la o anumită perioadă de dezvoltare a societății, cât și de influența concepțiilor religioase. În prezenta cercetare științifică au fost analizate aspectele juridico penale și criminologice ale pruncuciderii. Drept bază a cercetărilor juridico-penale în materie de pruncucidere a servit atât legislația penală (precedentă și în vigoare) a Republicii Moldova, cât și practica judiciară privind examinarea cauzelor penale pe pruncucidere în Republica Moldova și în România. Totodată, a fost analizată literatura juridică de specialitate, legislația și precedentele judiciare a mai multor state, în special SUA, Marea Britanie, Australia, Canada. În cadrul cercetărilor juridico-penale au fost examinate probleme discutabile de ordin teoretic și practic ce țin de calificarea faptei; afost propusă viziunea proprie referitor la probleme ce țin de: determinarea în doctrina penală a momentului de început al vieții omenești; obiectul juridic și obiectul material al infracțiunii de pruncucidere; trăsăturile specifice ale laturii obiective a pruncuciderii (în special, timpul săvârșirii infracțiunii); caracterul intenției făptuitorului și influența lui la calificarea faptei; calificarea în cazul participației; delimitarea pruncuciderii de infracțiunile conexe; aprecierea juridică a tulburărilor pricinuite de naștere. Criticii sunt supuse nu numai unele păreri discutabile ale savanților întâlnite în literatura de specialitate, dar și unele sentințe intrate în vigoare, care au fost pronunțate de către instanțele judecătorești din Republica Moldova. Autorul a evidențiat că deseori calificarea omorului copilului nou-născut este efectuată superficial și în mod greșit, pedeapsa aplicată fiind atenuată nejustificat. Îndeosebi s-a subliniat necesitatea elaborării și adoptării unei noi hotărâri a Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova privind practica judiciară despre omoruri intenționate. În cadrul cercetărilor criminologice a fost analizată problema privind mecanismul comportamentului criminal în pruncucidere, natura ei deterministă, starea și dinamica pruncuciderilor înregistrate pe teritoriul Republicii Moldova în perioada 1996-2004; au fost propuse unele măsuri preventive în combaterea pruncuciderii. De către autor a fost efectuată cercetarea criminologică proprie a cazurilor de pruncucidere, examinate în instanțele judecătorești din Republica Moldova în perioada anilor 1996-2003.

Rezultatele cercetărilor criminologice în materia dată demonstrează că pruncuciderea este specifică tuturor societăților, indiferent de perioada istorică sau teritoriu, de nivelul dezvoltării culturale, economice sau sociale. Cauza este ascunsă în conștiința inculpatei și nu poate fi justificată prin lipsa de bani sau a locului de trai, care, la rândul lor, pot fi considerate doar factori ce favorizează pruncuciderea.

Referințe Bibliografice

Acte normative naționale:

Codul penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18 aprilie 2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.128-129, nr.134.

Codul Penal al Principatelor Unite Romane, Alexandru Ioan Cuza publicat in M.O la 30 octombrie 1864.

Codul Penal Carol al II-lea 1936 promulgat cu Înaltul decret regal nr. 471 din 17 martie 1936 și publicat în M.O.Partea I nr. 65 din 18 martie 1936.

Codul Penal Carol al II-lea 1936 promulgat cu Înaltul decret regal nr. 471 din 17 martie 1936 si publicat in M.O. Partea I nr. 65 din 18 martie 1936.

Hotărârea Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova cu privire la practica judiciarăîn cauzele despre omor premeditat, nr. 9 din 15.11.1993 // Culegere de hotărâriexplicative. – Chișinău: Curtea Supremăde Justiție – Centrul de Drept al Avocaților, 2002- 436 p

Hotărârea Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova cu privire la practica judiciarăîn cauzele despre omor premeditat, nr. 9 din 15.11.1993 // Culegere de hotărâriexplicative. – Chișinău: Curtea Supremăde Justiție – Centrul de Drept al Avocaților, 2002- 436

Legea nr.277 din 18.12.2008 Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2009, nr.120.

Acte normative internaționale:

Codul Penal al României // Buletinul Oficial al României, 1968, nr. 79-79 bis; Monitorul Oficial al României, 1997, nr. 65.

Monografii, manualale, cărți în limba romînă, rusă:

Baciu Gh. Curs de Medicină Legală. Chișinău, 2013, p. 75-79. Beliș V. Investigația microscopică în medicina legală. București, 1993, p. 221-235.

Cora M. Aspecte teoretice în materia infracțiunii de pruncucidere // Dreptul, 2003, nr. .5, p. 126.

Sima Constantin. Codul penal adnotat cu practica judiciară, 1969-2000. – București: Lumina Lex, 2000. – 863 p.

Boroi Alexandru. Infracțiuni contra vieții. – București: ALL BECK, 1999. – 272 p.

Ulianovschi Xenofon. Participația penală. – Chișinău: Asociația Judecătorilor din Moldova și Centrul de Drept, 2000. – 240 p.

Grama Mariana. Participanții la infracțiune și particularitățile răspunderii lor. – Chișinău: CEP USM, 2004. – 202 p.

DUNEA, M. Considerații privind problematica juridică și medico-legală a pruncuciderii. În: Analele Științifice ale Universității ‚Alexandru Ioan Cuza”, Iași, Tomul LIII, Științe Juridice, 2007. Pag.202

DAMIR, D. TOADER, E. Discernopatia și delincvența infantilo-juvenilă. În: Romanian Journal of Legal Medicine, 2006, vol.14, Issue 1. Pag.53

SCRIPCARU, Gh., SCRIPCARU, C., GRAMADA, S., AGROSOAIE, I. Bioetică și psihiatrie expertală: Discernă- mântul și/sau reprezentarea în psihiatria medico-legală. http://www.bioetica.ro/index.php/arhiva-bioetica/article/ download/288/475 (Accesat: 05.08.2013)

TEODORESCU, A.G. Aspecte clinice și paraclinice în sarcina patologică complicată (boală multisistemică): Rezumatul tezei de doctorat. Conducător științific: Ladislau Szegedi. – Oradea: Universitatea de Medicină și Farmacie Oradea, Școala doctorală, 2012. Pag.5

DAMIR, D. TOADER, E. Discernopatia și delincvența infantilo-juvenilă. În: Romanian Journalof Legal Medicine, 2006, vol.14, Issue 1.

Radu Chiriță – Dreptul constituțional la viata și dreptul penal, Studia Universitatis Babeș-Bolyai. Seria Jurisprudentia nr. 1/2002, pag. 129-130.

CiofuC., CiofuE. P. Esențialul înpediatrie (edițiaa 2-a ). București, 2002, p. 114- 117.

G.Antoniu, s.a., Codul penal comentat și adnotat, vol. I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1975, p.100.

T. Vasiliu, D. Pavel, G. Antoniu, D. Lucinecsu, V. Papadopol, V. Ramureanu, Codul penal roman, Comentat si adnotat,  Editura Stiințifică și Enciclopedică, București, 1970, p. 200;

V. Dongoroz și colaboratorii, Explicații teoretice, op. cit. p. 191;

R. Stanoiu, Infracțiunea de pruncucidere, Concepție, propuneri de perfecționare a reglementării, în S.D.R. nr2/1990, p.168

Valerian Cioclei – Drept Penal. Parte special. Infracțiuni contra persoanei, C.H. Beck, 2009, București, pag. 79.

Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane – Explicații teoretice ale Codului Penal român, ediția a III-a, vol III, All Beck, 2003, București, pag. 191.

Ардашкин А. П., Недугов Г.В. Судебно-медицинская экспертиза трупов плодов и новорожденных (экспертно-правовая характеристика, гистологическая диагностика). Самара, 2006, с. 116.

Качина Н. Н., Кильдюшов Е. М. Судебно-медицинская экспертиза (исследование) трупов плодов и новорожденных. Москва, 2003, c. 18-38.

Тимченко Г. П., Попов В. Л., Заславский Г. И., Бабаханян Р. В. Судебно – медицинская экспертиза новорожденных. Санкт-Петербург, 1999, с. 12.

Волженкин Б.В. Некоторые проблемы соучастия в преступлениях, совершаемых специальными субъектами // Уголовное право, 2000, N.1, с.15.

Красиков A.H. Уголовно-правовая охрана прав и свобод человека в России. – Саратов: Полиграфист, 1996. – 211 с.

Комментарий к Уголовному Кодексу Российской Федерации / Под редакцией А.И. Бойко. – Ростов-на-Дону: Феникс, 1996. – 736 с.

Попов A.H. Преступления против жизни при смягчающих обстоятельствах. – Санкт- Петербург: Юридический Центр Пресс, 2001. – 465 с.

Смольянинов В. М., Ширинский П. П., Пашинян Г. А. Судебно-медицинская диагностика живорожденности. Москва, 1974, с. 119.

Постановление Пленума Верховного Суда Российской Федерацииосудебной практике по делам об убийстве (105УКРФ) №1 от 27.01.1999 // Российская Юстиция, 1999, стр. 53.

ПостановлениеПленума Верховного Суда Республики Беларусьо судебной практике по делам об убийстве (ст. 139УК), № 9 от 17.12.2002г. // Судовы Весник, 2003, №1, стр. 14

Постановление Пленума Верховного Суда Республики Узбекистано судебной практике по делам об умышленном убийстве № 4, от 20.12.1996 // Бюллетень Верховного Суда Республики Узбекистан, 1997, № 1 – 2, стр. 121.

Пионтковский А.А., Меньшагин В. Д. Курс советского уголовного права. Особенная частъ. Том 1. Госюриздат, Москва, 1955 г

Тадевосян С. В. Об уголовной ответственности за преступления против детей. Советское государство и право. 1940. Сitat de М. К. Анияниц оn «Ответственность за преступления против жизни по действующему законодательству союзных республик». Изд. Юридическая литература, Москва, 1964 г

Матышев А. А. Осмотр трупа на месте его обнаружения: Руководство для врачей. Москва, 1989, c. 164-168.

Качина Н. Н., Кильдюшов Е. М. Судебно-медицинская экспертиза (исследование) трупов плодов и новорожденных. Москва, 2003, c. 18-38.Хрущелевски Э., Шперль-Зейфридова Г. Секция трупов и плодов новорожденных. Москва, 1962, c. 223.

Шакуль В. А. Результаты гистологического исследования пупочного кольца и пупочных сосудов новорожденных // Сборник научных работ сотрудников кафедры и судебных медиков г. Ленинграда. Л., 1957. – Вып. 10, с. 147-156.

Науменко В. Г., Митяева Н. А. Гистологический и цитологическии методы исследования в судебной медицине (руководство). Москва, 1980, c. 214-224.

Пермяков А. В., Витер В. И., Неволин Н. И. Судебно-медицинская гистология. Ижевск-Екатеринбург, 2003, c. 83-90.

Тельнов П.Ф. Ответственность за соучастие в преступлении. – Москва: Юридическая литература, 1974. – 208 с.