Infractiunea de Omor In Legea Penala a Republicii Moldova
CUPRINS
OMORUL INTENȚIONAT- INFRACȚIUNE CONTRA VIEȚII REGLEMENTATĂ DE LEGEA PENALĂ A REPUBLICII MOLDOVA
INTRODUCERE
Capitolul I. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND INFRACȚIUNEA DE OMOR PREVĂZUTĂ LA ART. 145 CP RM
Noțiunea și caracteristica generală a infracțiunii prevăzute la art.145 CP RM
Scurt istoric privind reglementarea juridico-penală a infracțiunii de omor
Aspecte de drept comparat în materia infracțiunii de omor
Capitolul II. ANALIZA JURIDICO-PENALĂ A INFRACȚIUNII DE OMOR ÎN REGLEMENTAREA LEGII PENALE A REPUBLICII MOLDOVA
Particularitățile obiectului infracțiunii prevăzute la art.145 CP RM
Latura obiectivă
Latura subiectivă
Caracteristica juridico-penală subiectului infracțiunii de omor
Capitolul III. CIRCUMSTANȚELE AGRAVANTE ALE INFRACȚIUNII DE OMOR ȘI DELIMITAREA ACESTEIA DE COMPONENȚELE INFRACȚIUNILOR ADIACENTE
3.1 Omor săvârșit cu premeditare, lit. a) art.145, CP al RM
a) Omor săvârșit din interes material, lit. b) art. 145, CP al RM
b) Omor săvârșit în legătură cu îndeplinirea de către victimă a obligațiilor de serviciu sau obștești, lit. d) art.145, CP al RM
c) Omor săvârșit cu bună știință asupra unui minor sau a unei femei gravide ori profitând de starea de neputință cunoscută sau evidentă a victimei, care se datorează vârstei înaintate, bolii, handicapului fizic sau psihic ori altui factor, lit. e) art. 145, CP al RM
d) Omor săvârșit cu răpirea sau luarea persoanei în calitate de ostatic, lit. f) art. 145, CP al RM
e) Omor săvârșit asupra a două sau mai multor persoane, lit. g) art. 145, CP al RM
f) Omor săvârșit asupra unui reprezentant al autorității publice ori a unui militar, ori a rudelor apropiate ale acestora, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea de către reprezentantul autorității publice sau militar a obligațiilor de serviciu, lit. h) art.145, CP al RM
g) Omor săvârșit de două sau mai multe persoane, lit. i) art.145, CP al RM
h) Omor săvârșit cu deosebită cruzime, precum și din motive sadice, lit. j) art.145, CP al RM
i) Omor săvârșit cu scopul de a ascunde o altă infracțiune sau de a înlesni săvârșirea ei, lit. k) art. 145, CP al RM
j) Omor săvârșit din motive de ură socială, națională, rasială sau religioasă, lit. l) art.145, CP al RM
k) Omor săvârșit prin mijloace periculoase pentru viața sau sănătatea mai multor persoane, lit. m) art.145, CP al RM
l) Omor săvârșit cu scopul de a preleva și/sau utiliza ori comercializa organele sau țesuturile victimei, lit. n) art.145, CP al RM
m) Omor săvârșit de către o persoană care anterior a săvârșit un omor intenționat prevăzut la alin.(1) art. 145 CP al RM, lit. o) art.145, CP al RM
n) Omor săvârșit la comandă, lit. p) art.145, CP al RM
Delimitarea infracțiunii de omor de componențele adiacente
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
BIBLIOGRAFIA
DECLARAȚIE DE ONESTITATE
INTRODUCERE
Actualitatea si importanta. Printre problemele actuale cu care se confruntă comunitatea națională și internațională trebuie evidențiată în mod deosebit problema privind aplicarea violenței în societate umană. Omul, singură ființă înzestrată cu conștiință, este creatorul tuturor bunurilor materiale și spirituale, care, fiind transmise din generație în generație, asigură progresul continuu al societății. Societatea este mediu creat însuși de om.
Totodată, spre deosebire de toate celelalte ființe, omul este acela care reușește să-și domine pornirile primare și să ridice la înălțimea unor principii fundamentale de viață tot ceea ce este bun, adevărat și drept. Precum bine menționează profesorul moldovean Sergiu Brînză, ființarea și dezvoltarea societății ar fi de neconceput în lipsa asigurării unui climat în care sistemul de valori, pe care se întemeiază societatea, să fie pus la adăpost împotriva celor mai grave pericole. Astăzi în Republica Moldova are loc o prefacere a tuturor valorilor. Un nou spirit obiectiv, un nou mod de a gândi și de a fi, de a valoriza și de a crea, o nouă sensibilitate sunt pe cale de a se institui. În general, două condiții majore trebuie îndeplinite pentru ca reflecția despre valori să devină prioritară: libertatea gândirii și zguduirea sistemului existent de valori printr-un eveniment de mari proporții, precum ar fi instaurarea democrației în Europa Centrală și cea de Est. În societatea moldovenească, sistemul de valori se află într-un proces de restructurare radicală. În această reconstituire a sistemului de valori locul principal este rezervat valorilor democratice și umaniste. Iată de ce, în cadrul noii societăți posttotalitare, persoana devine realmente, și nu declarativ, valoarea socială supremă, care trebuie ocrotită cu ajutorul tuturor mijloacelor juridice, dar în primul rând – pe calea aplicării mijloacelor dreptului penal.
Scopul si obiectivul tezei constă în dezvoltarea aspectelor teoretice, și practice privind omorul intenționat, considerații teoretice ce vizează conceptul, analiza aspectelor juridico-penale a infracțiunii cat si formele agravate a acesteia – trăsăturile specifice de calificare, analiza legislației ce reglementează astfel de infracțiuni.
Gradul de studiere a prolemei. În procesul elaborarii tezei au fost studiate numeroase lucrări ce aparțin savanților autohtoni cât și de peste hotarele țării. Au fost analizate monografiile a astfel de savanți cum sunt Dl Brânză S., Boroi A., Dobrinescu I. Am studiat publicațiile juriștilor autohtoni în Revista Nationala de Drept, am consultat resursele media cât și arhiva CSJ a Moldovei pentru a găsi exemple relevante de aplicare a legislației în vigoare în domeniul omorului intenționat.
Importanța teoretică și valoarea aplicativă. Teza dezvaluie aspectele teoretice si practice privind omorul intentionat. Aduce exemple de calificare a infractiunilor de omor din practica judiciara nationala, reprezinta in sine o sinteza a cunostintelor si practicilor in domeniu.
Teza de licență cuprinde trei capitole:
Primul capitol – „CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND INFRACȚIUNEA DE OMOR” prevăzută la art.145 CP RM” care conține trei paragrafe, descrie caracteristica generala a infracțiunii de omor intenționat, istoricul privind reglementarea juridico-penala a infracțiunii, precum si unele aspecte de drept comparat.
Capitolul doi –„ANALIZA JURIDICO-PENALĂ A INFRACȚIUNII DE OMOR în reglementarea legii penale a Republicii Moldova” dezvăluie particularitățile obiectului infracțiunii, laturii obiective si subiective, cat si caracteristica juridico-penală a subiectului infracțiunii de omor.
Capitolul trei –„CIRCUMSTANȚELE AGRAVANTE ALE INFRACȚIUNII DE OMOR ȘI DELIMITAREA acesteia DE COMPONENȚELE infracțiunilor ADIACENTE” enumera si explica circumstanțele agravante a omorului savarsit cu premeditare, face diferența dintre componentele infracțiunii de omor si infracțiunile adiacente.
Incalcarea a legii penale, care vizează relațiile sociale ce ocrotesc viața, bunul cel mai de preț al omului, trbuie să stea în atenția întregii colectivități și, desigur, in primul rând, in atenția organelor de drept, cărora le revine sarcina de a apară împotriva faptelor antisociale in vederea ocrotirii fizice si protecției juridice a vieții și principalelor ei suporturi: integritatea corporală și sănătatea persoanei- in acest scop aduc atentiei Dvs prezenta lucrare.
I.CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND INFRACȚIUNEA DE OMOR prevăzută la art.145 CP RM
1.1 Noțiunea și caracteristica generală a infracțiunii prevăzute la art.145 CP RM
Legea penală acordă cea mai mare însemnătate ocrotirii omului, atât în ceea ce privește însăși existența sa fizică și atributele fundamentale ale personalității lui, cât și în ceea ce privește toate celelalte drepturi, libertăți și interese pe care societatea este datoare să i le asigure. Acest fapt se datorează în maniera specifică Dreptului Penal, adică prin incriminarea tuturor faptelor care, sub un aspect sau altul, aduc atingere ființei, drepturilor și intereselor legitime ale omului. Faptele sociale periculoase îndreptate împotriva omului sunt numeroase si variate. Făcând distincție între faptele îndreptate împotriva drepturilor absolute privitoare la existenta fizică și la principalele atribute ale ființei și personalității umane, pe de o parte, și faptele atribuite împotriva altor drepturi si interese ale omului, pe de alta parte, legiuitorul le-a inclus pe cele dintâi într-o categorie distinctă de infracțiuni, cu titlul „Infracțiuni contra vieții și sănătății persoanei”.
Legislația noastră penală enumera componențele de infracțiuni contra vieții în articolele 145-150 Cod Penal al Republicii Moldova. În cadrul lucrării date ne vom referi doar la articolul 145 Cod Penal al Republicii Moldova – Omorul intenționat, analizând și respectivele circumstanțe agravante. Pentru început este necesar să examinăm noțiunea conceptuală de omor care reprezintă un reper, un punct de sprijin în soluționarea corectă a chestiunilor particulare ce apar in procesul de calificare a faptelor, în cunoașterea semnelor individuale ale infracțiunilor comise și verificarea conformității lor cu prevederile legii.
Din punct de vedere al teoriei dreptului penal, omorul este definit ca lipsirea ilegală și intenționată de viață a unei alte persoane. Această definiție a noțiunii de omor este aplicată tuturor infracțiunilor săvârșite prin omor, prevăzute la art. 145-148 CP al RM. Există însă și alte definiții ale acestui concept. Astfel potrivit unei opinii, omorul este definit ca privarea ilegală, intenționată sau din imprudentă, de viață a unei alte persoane, atunci când cauzarea morții constituie temeiul răspunderii penale. Referitor la această definiție, autorii critică partea finală a definiției date, menționând că orice acțiune sau inacțiune este considerată infracțiune doar cu condiția că ea este prevăzută de lege în calitate de faptă socialmente periculoasă și evaluează în calitate de temei al răspunderii penale, de aceea o indicație specială asupra acestui semn este in plus. Același autor propune o altă formulare a noțiunii de omor, si anume: omorul reprezintă fapta socială periculoasă săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală, care atentează la viața altei persoane și-i cauzează acesteia moartea. În fond aceeași noțiune o găsim și în una din lucrările autorului Borodin S.V., care susține că omorul este fapta social periculoasă săvârșită cu vinovăție, care cauzează moartea altei persoane. În alte surse întâlnim definiții care nu conțin toate semnele necesare ale noțiunii de omor.
Astfel, potrivit opiniei Plenului Curtii Supreme de Justitie, omorul intenționat (sau pur și simplu omorul) este lipsirea ilegală și intenționată de viață a unei alte persoane. Această definiție a noțiunii de omor este aplicabilă tuturor infracțiunilor săvârșite prin omor, prevăzute la art.145-148 CP RM. Și o altă definiție: omorul este privarea ilegală de viață a unei alte persoane. Potrivit unei alte opinii, omorul este doar cauzarea intenționată a morții unei persoane. Anume această ultimă definiție o găsim în alin. 1 art. 105 al Codului Penal al Federației Ruse până a fi modificat. La construcția acestei definiții, legiuitorul rus a omis un foarte important cuvânt – ca această faptă este săvârșită "ilegal ". Căci interpretarea literală a alin.1 art. 105 CP al Federației Ruse face posibil de a atribui la fapta de omor cauzarea morții celui care atacă, în condițiile legitimei apărări. Însă această definiție ține de domeniul trecutului, deoarece a fost modificată anume în legătură cu problema expusă mai sus. Astfel în prezent noțiunea de omor este definită în felul următor „privarea ilegală de viață prin acțiune sau inacțiune", însă și aici pot exista careva obiecții la faptul ca nu este specificat modul intenționat de comitere a infracțiunii date, ceea ce creează rezerve pentru interpretare diversă.
Una din cele mai reușite definiții care era împărtășită și de doctrina noastră este dată de autorii Pobegailo E.F. definiția evocă următoarele: "Omorul este privarea ilegală, intenționată sau dntenționată de viață a unei alte persoane. Această definiție a noțiunii de omor este aplicată tuturor infracțiunilor săvârșite prin omor, prevăzute la art. 145-148 CP al RM. Există însă și alte definiții ale acestui concept. Astfel potrivit unei opinii, omorul este definit ca privarea ilegală, intenționată sau din imprudentă, de viață a unei alte persoane, atunci când cauzarea morții constituie temeiul răspunderii penale. Referitor la această definiție, autorii critică partea finală a definiției date, menționând că orice acțiune sau inacțiune este considerată infracțiune doar cu condiția că ea este prevăzută de lege în calitate de faptă socialmente periculoasă și evaluează în calitate de temei al răspunderii penale, de aceea o indicație specială asupra acestui semn este in plus. Același autor propune o altă formulare a noțiunii de omor, si anume: omorul reprezintă fapta socială periculoasă săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală, care atentează la viața altei persoane și-i cauzează acesteia moartea. În fond aceeași noțiune o găsim și în una din lucrările autorului Borodin S.V., care susține că omorul este fapta social periculoasă săvârșită cu vinovăție, care cauzează moartea altei persoane. În alte surse întâlnim definiții care nu conțin toate semnele necesare ale noțiunii de omor.
Astfel, potrivit opiniei Plenului Curtii Supreme de Justitie, omorul intenționat (sau pur și simplu omorul) este lipsirea ilegală și intenționată de viață a unei alte persoane. Această definiție a noțiunii de omor este aplicabilă tuturor infracțiunilor săvârșite prin omor, prevăzute la art.145-148 CP RM. Și o altă definiție: omorul este privarea ilegală de viață a unei alte persoane. Potrivit unei alte opinii, omorul este doar cauzarea intenționată a morții unei persoane. Anume această ultimă definiție o găsim în alin. 1 art. 105 al Codului Penal al Federației Ruse până a fi modificat. La construcția acestei definiții, legiuitorul rus a omis un foarte important cuvânt – ca această faptă este săvârșită "ilegal ". Căci interpretarea literală a alin.1 art. 105 CP al Federației Ruse face posibil de a atribui la fapta de omor cauzarea morții celui care atacă, în condițiile legitimei apărări. Însă această definiție ține de domeniul trecutului, deoarece a fost modificată anume în legătură cu problema expusă mai sus. Astfel în prezent noțiunea de omor este definită în felul următor „privarea ilegală de viață prin acțiune sau inacțiune", însă și aici pot exista careva obiecții la faptul ca nu este specificat modul intenționat de comitere a infracțiunii date, ceea ce creează rezerve pentru interpretare diversă.
Una din cele mai reușite definiții care era împărtășită și de doctrina noastră este dată de autorii Pobegailo E.F. definiția evocă următoarele: "Omorul este privarea ilegală, intenționată sau din imprudență, de viață a unei alte persoane”. Practic aceeași opinie este împărtășită și de către savantul Dorinescu I.: "Omorul este lipsirea ilicită culpabilă de viață a altei persoane”. După cum am menționat mai sus, definiția dată a fost împărtășită și de doctrina noastră până la intrarea în vigoare a Codului Penal din 2002 după care din definiția dată a fost înlăturată sintagma „sau din imprudență” deoarece conceptului de omor îi este caracteristic o conduită violentă, reprezentând o formă de manifestare a făptuitorului care a luat hotărârea de a suprima viața unei persoane și se folosește de mijloacele apte să realizeze acest scop pe când în cazul lipsirii de viață din imprudență nu avem un act de violență, ci o conduită greșită a făptuitorului într-o situație periculoasă, susceptibilă să producă în anumite împrejurări, urmările prejudiciabile sub formă de moarte cerebrală a victimei. În urma constatărilor date s-a ajuns la concluzia ca lipsirea de viață din imprudentă să fie incriminată intr-un articol aparte (articolul 149 CP) deoarece gradul de pericol social al acestei infracțiuni este mai redus în comparație cu cel al infracțiunilor săvârșite prin omor.
În concluzie, putem menționa că definiția cea mai completă și exactă a omorului este lipsirea ilegală și intenționată de viață a unei alte persoane.
1.2 Scurt istoric privind reglementarea juridico-penală a infracțiunii de omor
În pofida diversității de opinii politice, ideologice, sociale, omul este singura ființă superioară din universul cunoscut. El creează valorile și le transmite generațiilor viitoare, iar spiritul său continuu tinde la perfecționare. Totodată, omul, în exclusivitate, prin trăirea cu adevărat a tot ce este bun, frumos și drept, se impune în plan etic și dă dovadă de personalitate, dominând impulsurile inferioare. Anume de aceea ființa superioară, socială – omul trebuie situat pe prim plan, iar asigurarea deplinei realizări a acestora și apărarea de la orice fel de atentări la viața, sănătatea, libertatea, demnitatea umană trebuie să devină un imperativ al timpului.
Ocrotirea persoanelor împotriva actelor îndreptate contra vieții s-a impus ca o necesitate obiectivă încă din timpurile cele mai îndepărtate. Cei care suprimau viața unui membru al grupului social erau alungați din comunitate și, atunci când acest lucru nu prezenta un pericol pentru trib, părțile interesate aveau la îndemână posibilitatea răzbunării (inițial, nelimitată). Viața omului apare ca o valoare primară și absolută. În această privință, cu doua milenii in urma Titus Lucrețiu spunea că "Vitaque mancipio nulli datur, omnibus usu” („Viața nu este proprietatea nimănui, ci uzufructul tuturor” (lat). Astfel, s-a accentuat atenția asupra importantei valorii persoanei sub aspectul succesiunii generațiilor și a persoanei omului în lume.
Viața este bunul cel mai de preț al omului, însuși omul. Pe orice treaptă a dezvoltării sale, omul și-a apărat viața individual sau în colectiv, anarhic sau sub rigorile legii, prin toate mijloacele de care a dispus în acest scop. Într-o lungă perioadă de la începutul istoriei omenirii, ocrotirea dreptului la viață se realiza fie în modalități originare, fie potrivit unor cutume dintre cele mai diverse și nu rareori bizare dacă sunt examinate prin logica și moralitatea prezentului. Aceasta urma sa fie protejată de prealabilele lezări care puteau să îi fie aduse, de aceea ocrotirea persoanei contra faptelor prin care s-au adus atingeri vieții, integrității corporale sau sănătății a fost principala preocupare a generațiilor întregi.
În orânduirea gentilică persoanele care suprimau viața unuia din membrii grupului social, erau abandonate de trib, cu condiția ca ele nu mai prezentau pericol pentru securitatea comunității. Ei erau lăsați în voia soartei, fiind lipsiți de protecția pe care tribul le-o oferea. Izgonirea lor era considerată ca răzbunarea părților interesate. Făptuitorul alungat din cadrul tribului și lipsit de protecția grupului era practic, condamnat la dispariție. Treptat, un rol mai mare revine răzbunării limitate (legea talionului), răul suferit de cel vinovat neputând să depășească răul pricinuit victimei. Măsurile împotriva aceluia care ucidea o persoana ce aparținea aceleiași colectivități, nu erau axate pe ideea de vinovăție, ci pe necesitatea conservării echilibrului indispensabil supraviețuirii grupului.
Schimbările care au intervenit pe parcursul dezvoltării omenirii au dus la limitarea formelor de răzbunare existente. Răzbunarea nelimitata a fost reglementata de Legea Talionului, potrivit acesteia, victima sau familia ei nu puteau pricinui infractorului o pagubă mai mare decât cea generata de fapta lui.
O asemenea reglementare o găsim în una din cele mai vechi legi, Codul lui Hammurabi unde legea talionului avea mai multe forme: "ochi pentru ochi, (art.196) dinte pentru dinte, mâna pentru mână, picior pentru picior, arsura pentru arsură, vânătaie pentru vânătaie”. Legea Talionului reprezintă totuși un anumit progres în comparație cu practicile anterioare. Hamurabi instituie talionul cu scopul de a îngrădi o reminiscență foarte periculoasă a comunității gentilice cum este răzbunarea sângelui. În virtutea talionului, victima sau rudele ei nu puteau pricinui infractorului un rău mai mare decât fapta comisă de către acesta. Talionul a fost limitat printr-un mod voluntar prin care victima avea posibilitatea să renunțe la răzbunare în schimbul unui echivalent (bănesc sau in natură), însă acest mod nu a fost reglementat în Codul lui Hammurabi. Infracțiuni contra persoanei erau prevăzute ca fiind: omorul soțului de către soție (art.153) și omorul din imprudență (art.229).
La perioada respectivă codul era o lege supremă care ți-a găsit elemente proprii și în alte legislații a popoarelor vecine. Dreptul barbar cunoștea răzbunarea sângelui, care ulterior era înlocuit cu o suma de bani, ce urma sa fie plătită de către ucigaș familiei victimei.
In China, reglementări în domeniu au existat în secolul al XXIII-lea i.e.n. în codurile Hia, Sciun si Scian. Cel mai important cod de legi datează din secolul al XI-lea i.e.n. si este numit Legile lui Manu. Este surprinzător că legea vorbește puțin despre pedepsele capitale. Practic nu sunt descrise componentele infracțiunilor de omor, cu toate că una dintre cele mai grave infracțiuni era asasinarea unui brahman. Atât în China cât și în India, legile au avut un caracter religios, deoarece se încearcă de a se descoperi divinitatea prin atingerea unei trăiri interioare diferită de cea exterioară.
Pe parcursul anilor apare un interes: de a reglementa problemele juridice în mod precis, fapt care a generat o tendință de a studia necesitatea unor reglementări scrise, care urmau a fi aplicate tuturor. În acest sens, în jurul secolului al VII-lea i.e.n., în Grecia au fost aleși legislatorii (persoane însărcinate cu elaborarea legilor scrise), printre care Solon si Dracon. Grecii îi considerau ca fiind cei mai înțelepți gânditori, care pledau pentru înăsprirea pedepselor. Legislația lui Dracon (sec. VII i. Hr.) pentru prima oară face distincția dintre actul premeditat și cel involuntar. Se limita dreptul gentilic al Talionului și în cazul unor delicte minore se aplica pedeapsa cu moartea. După legile lui Dracon omorul săvârșit cu intenție era pedepsit cu izgonirea din cadrul societății. Dreptul penal cunoaște noțiunea de tentativă, faza preparatorie (pregătirea), participația, circumstanțe agravante și atenuante. Prin activitatea lor s-a anihilat arbitrariul cutumiar, întărindu-se cadrul instituționalizat și rolul statului în domeniul penal, care deja intervine direct în cazurile de omucidere. În Roma antică, prima lege scrisă a fost Lex duodecim tabularum inspirată din legea talionului în materie penală și care făcea distincție între crima publică și delicta privată. Cele mai importante legi din perioada respectivă erau instituțiunile lui Iustinian, Digestele, Codex Theodosianus , Codexul lui Iustinian si Novelae. Infracțiunile în dreptul roman sunt desemnate prin noțiunea de delicte. Infracțiunile ce constau în suprimarea vieții unei persoane libere din comunitate erau judecate în complete speciale și erau pedepsite de obicei cu moartea, putându-se însă aplica și alte pedepse în locul celei capitale (de exemplu, amputarea mâinii condamnatului). În perioada veche asasinatul se pedepsea cu moartea. Uciderea unui sclav în perioada veche nu atrăgea nici o sancțiune pentru autorul faptei. În perioada imperială apare crima extraordinaria, considerată ca fiind infracțiune gravă sau deosebit de gravă și care era urmărită din oficiu. La romani vinovăția era grupată în doua forme: dolus (intenție) și culpă (greșeală) și de ea depindea tipul pedepsei aplicate (închisoarea cu caracter preventiv, pedepsele corporale, pedepsele pecuniare).
În perioada Evului mediu s-a remarcat legea Corpus iuris canonice (1140), care privea infracțiunea sub două aspecte: al nesocotirii ordinii divine și al leziunii aduse ordinii umane.
Perioada Renașteri elucidează întărirea puterii statului, ceea ce a dus la elaborarea unor legi penale precise și unitare (ordonanțele cu dispoziții de drept penal și de procedură penală), generatoare de noi codificări: Constituția Theresiană (1768), Constituția Piemonteză (1786, al lui Iosif al II-lea (1787) și al lui Napoleon Bonaparte (1810).
Personalitatea umană și drepturile omului au constituit obiectului preocupărilor filosofilor, juriștilor și politicienilor, fapt care a dus la adoptarea primului act care schițează elemente ale unei protecții juridice a persoanei umane, consacră drepturile și libertățile persoanei – Magna Carta Libertatum (Anglia, 15 iunie 1215, regele Ioan). Acest document a stat la baza elaborărilor ulterioare în acest domeniu. Astfel în 1776 apare Declarația Americană de Independență de la Philadelphia care menționează că:" toți oamenii au fost creați egali și sunt înzestrați cu drepturi inalienabile de către creatorul lor printre care se află și dreptul la viață. ”Se cuvine a fi menționate și actele constituționale engleze de la sfârșitul sec. al XVII-lea (Bill of Rights – Declarația drepturilor din 1689) și Constituția Statelor Unite din 1791. Cel mai complet act în materia drepturilor omului îl constituie Declarația Universală a Drepturilor Omului, care stipulează că: " Orice om are dreptul la viață, la libertate și la inviolabilitate”. Adoptarea acestor acte au implementat o tendință de perfecționare a reglementărilor privind consacrarea și apărarea drepturilor omului, elaborându-se Pactul cu privire la drepturile civile si politice-1966 ("dreptul la viață este un drept inerent al persoanei umane, care trebuie ocrotit prin lege; nimeni nu poate fi privat de viață în mod arbitrar”), Convenția europeană pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale (1950), Documentul Reuniunii de la Copenhaga și al Conferinței pentru dimensionarea umană a C.S.C.E..
Existența reglementărilor internaționale a determinat popoarele să-și conformeze prevederile naționale în domeniu, ținându-se cont de accesul la anumite metode de apărare a celor mai importante valori sociale – viața și integritatea corporală a persoanei.
Legi scrise au existat și pe timpul lui Burebista, care propovăduia spiritul religios al actelor regale, până când Dacia a fost ocupată de Imperiul Roman, aplicându-se evident sistemul de drept roman, inclusiv pedeapsa cu moartea. Sistemul respectiv a coexistat cu normele autohtone și după retragerea romanilor din Dacia, deoarece nu se putea evita o atare influență, în contextul în care popoarele erau foarte apropiate. În Roma antică, exercitarea dreptului la viață și la moarte de către un ascendent asupra descendenților supuși autorității sale, nu constituia fapta de omucidere astfel ca, până în epoca împăratului Constantin cel Mare era posibilă uciderea fiului supus puterii părintești de către acela care era învestit cu o asemenea autoritate. Era însă apărat de pedeapsă cel care a ucis pe ruda adulterină. Cel mai vechi cuvânt roman care denumea omuciderea era "parricidium" și însemna "uciderea intenționată a unei persoane". Numai spre finele Republicii acest termen va denumi exclusiv uciderea unei rude, crima pentru care s-a păstrat vechea pedeapsă pentru omucidere în general.
În Grecia antică omorul era pedepsit, fie că era premeditat, fie că era involuntar. Omorul premeditat se judeca în Aeropag, în complet alcătuit din mai mulți arhonți aleși pe viață și prezidat de arhontele-rege. Oratorii erau obligați să se rezume la expunerea faptelor și să nu apeleze la pasiuni sau milă, iar sentințele cuprindeau, fie o soluție de condamnare la moarte, fie o soluție de achitare. În caz de paritate de voturi, președintele adăuga un vot în favoarea condamnatului.
În timpul Feudalismului, au urmat o serie de legi ce protejau viața și integritatea corporală: Cartea româneasca de învățătură (1646), Îndreptarea Legii (1652), Legiunea Caragea (1818), ultima fiind în vigoare până la adoptarea Codului penal al lui Cuza (1865). Situația se schimbă odată cu unirea principatelor în 1918, deoarece România Mare a fost supusă o perioadă unor pluralități de legi penale; spre exemplu, în Basarabia se aplica legea Vechiului regat. Diversificarea reglementărilor care existau în Basarabia, Bucovina și Ardeal au determinat adoptarea unui cod unic al României, care ar unifica legislațiile existente. Anterioară Codului penal, Legiuirea Caragea a fost ultima legiuire feudală, ea cuprinzând dispoziții despre omorul cugetat ("omorul cugetat, singur sau dimpreună cu altul, să se omoare…"). Legea penală română în vigoare, după cum se știe, incriminează faptele contra vieții într-o secțiune distincta, numită generic: omuciderea. Așa cum se observă, legiuitorul român din 1969 a simplificat mult această materie, sistematizând mai bine diferitele ipoteze legislative ale omorului, pe lângă faptul că a incriminat numai cele mai semnificative fapte care se săvârșesc contra vieții. Aceasta a însemnat un progres evident față de legile penale române anterioare.
Astfel, Codul penal din 1865 incrimina ca fapte contra vieții:
– omorul simplu;
– omorul comis cu precugetare sau gândire (asasinat);
– parintuciderea;
– pruncuciderea;
– otrăvirea;
– omorul fără voie.
Tot astfel, Codul penal intrat în vigoare în 1936, cuprinde mai multe ipoteze de fapte contra vieții. Astfel, erau incriminate:
– omorul simplu;
– omorul în forme agravate;
– pruncuciderea;
– oferta de omor;
– omorul din culpa;
– omorul la rugămintea victimei;
– determinarea la sinucidere;
– omorul din milă pentru suferințele victimei;
– sinuciderea prin tragere la sorți.
În perioada sovietică influențele românești sunt înlăturate definitiv, aplicându-se legea sovietică. Apărarea drepturilor omului pune în sarcina organizațiilor internaționale obligația proclamării lor. Prin consacrarea pe plan internațional a conceptului de "drepturi ale omului”, s-a urmărit nu numai proclamarea și darea lor unei dimensiuni, ci și instituirea unui sistem de control internațional asupra modului în care statele se achită de obligațiile de respectare, garantare a drepturilor și libertăților fixate atât în actele internaționale acceptate de ele, cât și în legislația lor internă, iar încălcările prealabile ar fi sancționate corespunzător. Potrivit Dicționarului de terminologie juridică internațional, expresia "drepturile omului” desemnează un ansamblu de prerogative bazate pe demnitatea persoanei umane a căror respectare se înțelege a fi promovată în folosul tuturor oamenilor.
În prezent, legea penală incriminează faptele privitoare la viața și integritatea corporală în raport cu calitatea subiectului, gravitatea urmărilor, motivul și modul în care au fost comise. Dreptul la viață este aparat prin urmare atât prin Constituție cât și de legea penală. Viața este bunul cel mai de preț al persoanei, fără de care nu pot fi concepute nici celelalte atribute ale acesteia, ca integritatea corporală, sănătatea, inviolabilitatea sexuală, libertatea, onoarea și demnitatea. Atentatele contra vieții persoanei pun în pericol nu numai existența individului izolat, dar și a întregii societăți. Nu este posibil desfășurarea normală a relațiilor sociale fără ocrotirea vieții persoanei. De aceea apărarea acestei valori sociale constituie una dintre îndatoririle supreme ale fiecărui stat. Viața omului este apărată de normele de drept și, în special, ale dreptului penal, ca fiind un drept absolut al individului, dar și o valoare social pe care dreptul o ocrotește în interesul întregii societăți.
Dreptul la viață, la inviolabilitatea persoanei sunt drepturi civile și sunt consacrate într-o mulțime de acte, cele mai importante fiind:
– Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.3: "Orice om are dreptul la viață, libertate și la inviolabilitatea persoanei”;
– Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale, art.6: „Dreptul la viata este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viață în mod arbitrar”;
– Convenția Europeană pentru protecția drepturilor omului și libertăților fundamentale, art.2 dreptul la viață;
– Convenția cu privire la drepturile copilului.
Totalitatea acestor acte internaționale atestă importanța existentei unor mecanisme juridice la nivel mondial pentru garantarea și apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Actele internaționale devin obligatorii pentru procesul de elaborare a legislației interne a statelor doar în măsura în care aceste state le-au ratificat.
În unele constituții, dreptul la viață nu apare expres formulat, deși aceste constituții prin conținutul lor urmăresc tocmai ocrotirea vieții persoanei. Altele prevăd expres și explicit dreptul la viață, fiind surprinse elementele esențiale ce-i caracterizează sensul fizic, abolirea pedepsei cu moartea sau, cel puțin, aplicarea acesteia doar în cazurile infracțiunilor celor mai grave. În 1994, se adoptă Constituția Republicii Moldova, care prevede și garantează pentru prima dată în mod expres la art. 24 trei drepturi fundamentale, care, deși sunt strâns legate între ele, nu pot fi confundate din punct de vedere juridic. Aceste drepturi sunt: dreptul la viață, la integritatea fizică și psihică, care sunt garantate de către stat, adică persoana umană ocupă locul prioritar în ierarhia valorilor sociale din sistemul nostru de drept. Articolul 24 al Constituției se referă la accepțiunea restrânsă a dreptului la viață, avându-se în vedere ca acest drept fundamental implică, în primul rând, că nimeni nu poate fi privat de viață în mod arbitrar. Faptele îndreptate împotriva omului sunt numeroase și variate. Făcând distincție între faptele îndreptate împotriva drepturilor absolute privitoare la existența fizică și principalele atribute ale ființei și personalității umane, pe de o parte, și faptele atribuite împotriva altor drepturi și interese ale omului, pe de o altă parte, legiuitorul a inclus pe cele dintâi într-o categorie distinctă de infracțiuni, sub denumirea „Infracțiuni contra vieții și sănătății persoanei”. Aceste infracțiuni constituie conținutul celui de-al doilea titlu din partea specială a Codului penal.
Capitolul II „Infracțiuni contra vieții și sănătății persoanei” ocupă un loc imediat, următor după Capitol I „Infracțiuni contra păcii și securității”. Plasarea Capitolului I în primul plan vine în conformitate cu art. 4 al Constituției Republicii Moldova despre proprietatea reglementărilor internaționale și cu criteriul de îmbinare a sistematizării, conform gradului de importanță. Infracțiunile contra integrității corporale datorită particularităților pe care le prezintă, ocupă un loc distinct. Ținând cont de aceste aspecte, legiuitorul moldav, dezvoltând ideea că în centrul preocupărilor unei societății democratice se situează persoana, viața și sănătatea – în calitate de valori sociale primordiale, care necesită o asigurare juridică multilaterală a situat Capitolul cu privire la infracțiunile contra vieții și sănătății în primele Capitole ale Părții Speciale al Codului penal al Republicii Moldova (în continuare – CP al RM).
În urma celor formulate vom concluziona că apărarea dreptului la viață este o cerință de bază a unui stat democratic și de drept, unde demnitatea omului, drepturile și libertățile lui, sunt privite ca valori supreme și sunt garantate prin sancționarea faptelor periculoase ce atentează la ele. Legea protejează dreptul la viață a persoanei numai în sensul ei fizic, deoarece el este garantat și de Codul penal al Republicii Moldova prin incriminarea infracțiunilor contra vieții. Potrivit art.2 CP RM, legea penală apără împotriva infracțiunilor, printre alte valori sociale, în primul rând viața umană intr-un cadru mai larg, acela al ocrotirii persoanei și a principalelor atribute ale acesteia: viața, sănătatea, cinstea, demnitatea, etc. Apărarea vieții în reglementările penale rezidă în incriminarea anumitor fapte care constituie infracțiuni.
1.3 Aspecte de drept comparat în materia infracțiunii de omor
Fiecare stat a avut și va avea mereu particularitățile sale de dezvoltare, de reglementare a relațiilor care apar în societate, fapt datorat apartenenței acestuia la un anumit sistem juridic. De aceea este și firesc ca legiuitorul statelor respective să folosească anumite modalități de prevedere în legislație a procedeelor eficiente destinate menținerii ordinii publice, de exemplu: el poate incrimina anumite fapte care după părerea lui atentează la valorile sociale apărate de legile constituționale și poate dezincrimina altele. Acest fapt duce la diversificarea reglementărilor penale. Un exemplu elocvent in acest sens este incriminarea lipsirii de viață la dorința persoanei (eutanasia) de Codul Penal al Republicii Moldova și neincriminarea acesteia de către legiuitorul olandez.
În legislația tuturor statelor infracțiunile contra vieții, integrității corporale sau sănătății ocupa un loc prioritar. Infracțiunile contra vieții sunt clasificate diferit în țări diferite.
În Codul Penal francez publicat 22 iulie 1992, intrat în vigoare la 01 martie 1994, la diferențierea acestora de alte infracțiuni s-a stabilit criteriul material, adică gravitatea faptei, infracțiunile contra vieții persoanei fiind incluse in cadrul crimelor (art. 111-1 CPF). Astfel, in titlul II se denumesc faptele care prefigurează persoana umană, incriminează faptele contra vieții în două secțiuni distincte prevăzute în capitolul I și anume: faptele voluntare contra vieții și faptele involuntare contra vieții. În prima secțiune este incriminat omorul, omorul agravant, omorul cu premeditate, omorul comis în alte circumstanțe agravante, atentatul la viața persoanei prin otrăvire. În secțiunea a doua este incriminat omorul involuntar, răspunderea din culpă a persoanelor morale. Capitolul II cuprinde și reglementări cu privire la faptele prin care se aduce atingere integrității fizice sau psihice a persoanei după cum acestea sunt voluntare: actele de tortură și cele de barbarie în formă simplă și apoi forma agravantă, violențele simple și agravante.
Criteriul material de clasificare a infracțiunilor a existat deja la acel moment în Dreptul Penal englez. Conform lui până în 1967 infracțiunile erau împărțite în juridico-materiale si juridico-procedurale, iar cele contra vieții se încadrau în infracțiunile juridico-materiale grave, numite pe atunci felonii. După 1967, conform legii din 21 iunie a aceluiași an, ele se atribuie la "alte infracțiuni” (infracțiunile de atunci și până azi se grupează în doua categorii: trădarea și alte infracțiuni).
În conformitate cu dispozițiile legislative ale dreptului penal al SUA, infracțiunile contra vieții se încadrează în felonii (se pedepsesc cu privațiunea de libertate pe un termen mai mare de un an). Codul Penal al SUA incriminează în art. 210 omuciderea (homicide), sistematizând materialul astfel: în art. 210-1 este incriminat omorul (crima de gradul I- murder), când fapta este comisă cu intenție, cu bună știință, din interes material (la comandă), din nepăsare sau dintr-o extremă indiferență manifestată față de viața umană; în ar. 210-3 omorul din imprudență (crima de gradul II-monslaugher), când fapta este comisă cu temeritate; în art. 210-4 omuciderea din neglijență (crima de gradul III- neglijent homicide), când fapta este comisă din neglijență; art.210-5 este incriminată infracțiunea de determinare sau ajutor dat victimei să se sinucidă.
Codul Penal german reglementează infracțiunile contra vieții în capitolul XVI, unde sunt incriminate uciderea unei persoane în condiții agravante (paragraful 211), inclusiv la comandă, uciderea unei persoane în condiții neagravante (paragraful 212), uciderea unei persoane în condiții atenuante (paragraful 213), omorul la cererea victimei (paragraful 216), pruncuciderea (paragraful 217), întreruperea sarcinii (paragraful 218). În capitolul XVII sunt incriminate faptele contra integrității corporale.
Codul Penal italian reglementează infracțiunile contra vieții, integrității corporale sau sănătății în capitolul I, Titlul XII, cartea a II-a, iar cel spaniol – în Titlul VIII, cartea a II-a: în capitolul I patricidul (art.405), asasinatul la comanda (art.406), omorul simplu (art.407), în capitolul II pruncuciderea (art.410), în capitolul III vătămările.
Codul penal spaniol, incriminează în "omuciderea și formele sale": omorul simplu, omorul în circumstanțe agravante, omorul din culpă, îndemnul la sinucidere și omorul la cerere. Așa cum se observă, reglementarea spaniolă se apropie mult de cea română, cu excepția neîncriminării distincte a pruncuciderii și a incriminării în schimb, a faptei de omor la cerere.
Legea penala româna, în materie de omucidere, realizează o anumită simplificare în raport cu legile străine de referință. În Codul Penal al României, infracțiunile contra vieții sunt prevăzute în capitolul I, secțiunea I, intitulată "Omuciderea”, care cuprinde art.174-179, sunt incriminate: omorul (art.174), omorul calificat (art.175), omorul deosebit de grav (art.176), pruncuciderea (art.177), uciderea din culpă (art.178), determinarea sau înlesnirea sinuciderii (art.179).
Legiuitorul din Federația Rusă a inclus infracțiunile contra vieții în Codul Penal din 1996 în capitolul VII, Titlul 16- "Infracțiuni contra vieții și sănătății”. Acesta cuprinde: omorul simplu (art.105, alin.1), omorul agravat (art.105, alin.2), pruncuciderea (art.106), omorul în stare de afect (art.107), omorul în urma depășirii limitelor legitimei apărări (art.108, alin.1), omorul în urma depășirii măsurilor necesare pentru reținerea infractorului (art.108, alin2), cauzarea morții din imprudenta (art.109), determinarea la sinucidere (art.110).
Așa cum se observă, categoriile de circumstanțe agravante sunt mult mai diversificate în această legislație. Pe lângă agravante, care se referă la atitudinea psihică (premeditarea, mobilul, scopul) ori agravante privind modul de comitere a infracțiunii, apar agravante referitoare la calitatea subiectului activ (soț, rudă apropiată, o persoană care a mai săvârșit un omor) sau la calitatea subiectului pasiv (soț, rudă apropiată, două sau mai multe persoane, femeie gravidă, minor până la 15 ani, persoana vulnerabilă, funcționar public sau ministerial, etc.).
O concluzie care s-ar putea desprinde din această analiză istorică și de drept comparat a infracțiunilor contra vieții, ar fi aceea că majoritatea legislațiilor moderne incriminează faptele de omor simplu, omor agravat (existând una, două sau trei forme agravate) și omor din culpă. Pruncuciderea este incriminată numai de unele legislații (româna, italiană), alte legislații asimilând aceste fapte cu cele de omor (legea penală franceză, germană, spaniolă).
CAPITOLUL II. ANALIZA JURIDICO-PENALĂ A INFRACȚIUNII DE OMOR în reglementarea legii penale a Republicii Moldova
Particularitățile obiectului infracțiunii prevăzute la art.145 CP RM
Implicarea dreptului în reglementarea relațiilor sociale și în ocrotirea valorilor sociale, a transformat aceste relații în raporturi juridice, iar raporturile juridice care se nasc și se dezvoltă în jurul valorilor sociale ocrotite, devin obiectul juridic al infracțiunii. Viața devine astfel, dintr-o valoare biologică, o valoare socială și juridică – adică un drept absolut la viață al individului, drept a cărui ocrotire este constatată de legea și doctrina penală și pe care toți cei din jur trebuie să-l respecte. Mai mult chiar, ocrotirea vieții înseamnă apărarea tuturor relațiilor sociale normale si utile, deoarece fără persoana în viață, aceste relații nu ar fi posibile.
Așadar, obiectul oricărei infracțiuni îl constituie relațiile sociale, bunurile sau ființele apărate (ocrotite) de legea penală și vătămate sau periclitate prin acțiunea sau inacțiunea infracțională. Din cele arătate rezultă că obiectul oricărei infracțiuni îl constituie valoarea socială și relația socială formată în jurul și datorită acestei valori care sunt lezate sau puse în pericol de săvârșirea faptei socialmente periculoase.
În literatura juridică penală, obiectul infracțiunii este clasificat în mai multe feluri. Noi vom clasifica obiectul infracțiunii în două feluri și anume: obiectul juridic și obiectul material.
Obiectul juridic al infracțiunii îl constituie relația socială ocrotită de legea penală împotriva căreia se îndreaptă activitatea infracțională. Infracțiunea de omor lovește în relația socială care ocrotește viața omului.
Obiectul juridic generic al infracțiunii de omor calificat, așa cum am mai afirmat, îl formează ansamblul relațiilor sociale ce constituie obiectul juridic comun al tuturor infracțiunilor contra persoanei. Întrucât dreptul la viață este recunoscut în egală măsură tuturor persoanelor, nu interesează daca victima infracțiunii a fost o persoana tânără sau bătrână, sănătoasă sau bolnavă, bărbat sau femeie. Importanța vieții individului pentru societate a determinat din totdeauna interesul grupului social pentru ocrotirea vieții în cadrul relațiilor sociale, viața devenind astfel, o valoare socială – un "bun" care interesează întreaga colectivitate. Concepând viața ca o relație socială (relatio ad alteros), se explică de ce nu este posibilă incriminarea și sancționarea încercării de sinucidere. Aceasta nu este de conceput, nu pentru ca o persoană nu ar avea dreptul să își ridice viața, ori pentru ca sinuciderea ar fi în contradicție cu interesele persoanei sau că fapta nu ar fi de natură sa alarmeze societatea, ci pentru ca în această situație nu poate fi vorba de o relație socială cu privire la viață. O persoană nu poate stabili relații sociale cu sine însăși, deci lipsește obiectul juridic special al ocrotirii penale, adică relația socială care se creează în jurul acesteia și conferă semnificație acestei valori devenită astfel, o valoare socială.
Obiectul material al infracțiunii îl constituie bunul, lucrul sau valoarea asupra căreia acționează activitatea ilicită a subiectului infracțiunii și se răsfrâng urmările provocate.
Obiectul material al omorului este corpul omenesc în complexitatea sa, iar într-o precizare mai exactă, corpul persoanei – subiect pasiv. Prin urmare, obiectul material al infracțiunii constă în corpul unui om în viață, indiferent de vârstă (copil, tânăr, adult, bătrân), sex (bărbat sau femeie), starea sănătății (sănătos, bolnav sau muribund) sau a normalității bio – antropologice (normal, anormal, viabil sau neviabil, cu malformații sau monstruozități anatomice sau antropologice).
Viața este un fenomen complex ca formă de mișcare, ea având la bază procese biologice și psihice care subordonează procesele inferioare (chimice, fizice, mecanice). Dacă încetează viața în sens biologic, încetează și viața ca valoare socială, ca relație socială, si implicit, încetează relațiile legate de ea. De aceea interesează nu numai aspectul social al vieții, dar și cel biologic.
Obiectul material nu se confundă cu subiectul pasiv – noțiune utilizată în dreptul penal român. După consumarea omorului, persoana pierde calitatea de subiect pasiv și devine o victimă; din subiect pasiv devine obiect material al infracțiunii. În acest caz, obiect material este corpul lipsit de viață al persoanei ucise. Omorul intenționat nu poate fi săvârșit nici înainte de începutul vieții persoanei, nici după încetarea vieții persoanei. Prin deces se înțelege stingerea integrală și ireversibilă a activității biologice a proceselor vitale ale organismului. Sub aspectul consumării infracțiunii de omor, interesează anume momentul morții cerebrale, și nu momentul morții clinice. Provocarea morții clinice constituie tentativa la infracțiunea de omor intenționat.
Latura obiectivă
Din definiția dată infracțiunii de art.17 CP RM, rezultă că, infracțiunea este o faptă, adică o acțiune sau inacțiune cu urmări periculoase. Pornind de la această constatare se poate defini latura obiectivă a infracțiunii ca fiind activitatea materială concretă (acțiune – inacțiune) a omului, care prin urmările sale socialmente periculoase vatămă sau pune în pericol obiectul infracțiunii. Latura obiectivă constituie un element indispensabil al fiecărei infracțiuni.
Latura obiectivă cuprinde un element material singur sau însoțit de anumite cerințe esențiale, unele intrinseci, altele extrinseci; o urmare imediată (un rezultat, constând dintr-o vătămare, un prejudiciu material sau moral sau dintr-o stare de pericol) și o legătură de cauzalitate între urmarea imediată și elementul material.
Ca de altfel în cazul tuturor infracțiunilor, și în cazul celei de omor, analiza laturii obiective implică analiza elementelor componente ale acesteia: elementul material, urmarea imediată și legătura de cauzalitate.
Dacă lipsește una din aceste trei trăsături nu mai există infracțiune.
Elementul material reprezintă o acțiune sau o inacțiune, un act exterior de săvârșire a infracțiunii. Fără o acțiune sau inacțiune nu există infracțiune. Prin urmare, vor fi trase la răspundere penală numai persoanele care au săvârșit o anumită activitate exterioară. Activitatea exterioară de săvârșire a infracțiunii se poate realiza fie sub forma unei acțiuni, fie sub forma unei inacțiuni. Elementul material se realizează, din punct de vedere obiectiv, prin uciderea unei persoane, adică prin orice activitate materială care are ca rezultat moartea unui om. Elementul material poate consta într-o acțiune (comisiune) sau într-o inacțiune (omisiune). În oricare dintre ipotezele menționate, aceasta se referă la incriminare, nu la fapta concretă, fiind vorba de un act care sa posede o anumita forță distructivă, respectiv, sa fie apt obiectiv să provoace moartea persoanei în condițiile date.
La concret, elementul material constă într-o activitate fizică (actus reus), adică o consumare sau o înfrânare de energie fizică ce a produs o modificare în lumea externă. De exemplu, în cazul furtului, elementul material prevăzut de art. 208 C. pen. constă într-o acțiune de luare a unui bun din posesia sau detenția altuia, ceea ce presupune două subacțiuni: acțiunea de deposedare a victimei de acel bun și acțiunea de imposedare cu acel bun a infractorului. La abstract, activitatea fizică, ce constituie elementul material al fiecărei infracțiuni, este aceea pe care o prevede fiecare text incriminator, în descrierea infracțiunii.
Textul incriminator desemnează activitatea fizică, fie printr-un cuvânt (de exemplu, însușește, distruge, falsifică, lovește, ucide), fie printr-o expresie (de exemplu, face afirmații mincinoase). Cuvântul sau expresia care ne indică activitatea fizică ce constituie elementul material al laturii obiective a oricărei infracțiuni poartă denumirea, în doctrină, de verbum regens. Fiecare activitate fizică prin care se realizează elementul material conține în ea o notă caracteristică, ce o deosebește de alte activități, adică o anumită atitudine fizică specifică acelei activități și denumită acțiune tipică.
Elementului material i se mai spune și element extern sau fizic; în limbajul practic i se mai spune și act material.
Acțiune înseamnă a face ceva, a desfășura o activitate oprită de lege. Majoritatea infracțiunilor pot fi comise numai prin acțiune. Așa de exemplu, furtul, tâlhăria, delapidarea, falsuri în înscrisuri etc. Infracțiunile săvârșite prin acțiune sunt denumite infracțiuni de acțiune sau comisive. Acțiunea poate constă dintr-o singură mișcare a corpului său din mai multe mișcări. Așa de exemplu: infracțiunea de omor poate fi săvârșită printr-o singură lovitură de cuțit sau ciomag, sau prin mai multe lovituri. În ambele situații ne aflăm în fața unei singure acțiuni.
Infractorul poate realiza acțiunea prin organele sau puterea sa proprie, de exemplu: infractorul lovește cu pumnul în altul și ii cauzează vătămări corporale mortale. Acțiunea se poate realiza și prin intermediul instrumentelor ca: armă, cuțit, topor, cheie mincinoasă, otrava etc. și diverse forțe și energii ale naturii, ale unui animal, de exemplu: cineva asmute un câine ca să muște un trecător.
O asemenea forță distructiva exercitată asupra victimei se poate manifesta sub forma unor acțiuni fizico-mecanice (sugrumare, lovire, tăiere, împușcare, înțepare, electrocutare, etc.), acțiuni chimice (otrăvire), acțiuni psihice (șocuri psihice), etc.
Aceeași forță distructivă este prezentă și în cazul inacțiunii, atunci când făptuitorul avea obligația (legală, contractuală, socială) de a face sau de a îndeplini acțiunea prin care s-ar fi putut împiedica sau înlătura desfășurarea unor procese de natură să provoace moartea victimei. De exemplu, prin omisiunea intenționată de hrănire a copilului, a unui bolnav sau neputincios, prin lăsarea lor în frig, prin neadministrarea medicamentelor, prin neaplicarea tratamentului necesar unui bolnav, s-a dat posibilitatea sa acționeze procesele naturale care au condus la moartea victimei.
Acțiunea ucigătoare poate fi săvârșită în mod direct sau nemijlocit asupra victimei, dar și în mod indirect, mijlocit, prin folosirea sau antrenarea unor forțe sau energii neanimate sau animate (asmuțirea unui câine, folosirea unui animal sălbatic, a unei reptile veninoase) sau chiar prin folosirea energiei fizice a victimei, constrânsa fizic sau moral la aceasta (de exemplu, prin constrângerea acesteia să se împuște). Inacțiunea – constă în neîndeplinirea de către subiectul infracțiunii a unor îndatoriri legale deci, subiectul infracțiunii nu îndeplinește o anumită acțiune pe care este obligat să o îndeplinească. Infracțiunea se comite prin inacțiune, atunci când printr-o normă penală i se impune persoanei o anumită obligație. Cu titlu de exemplu, ne putem referi la fapta de nedenunțare a unor infracțiuni prevăzute de un articol din CP, sau la infracțiunea de lăsare fără ajutor, prevăzută de art. 163 CP RM. Infracțiunile săvârșite prin inacțiune sunt denumite infracțiuni omisive.
Urmarea imediată – orice infracțiune produce anumite urmări periculoase, indiferent dacă conținutul ei legal prevede expres ce anume urmări trebuie să se producă sau nu prevede nimic în această privință. Această concluzie se desprinde din noțiunea de infracțiune, potrivit căreia infracțiunea este fapta care prezintă pericol social. Urmările socialmente periculoase ale infracțiunii constau în prejudiciul ce se cauzează relațiilor sociale ocrotite de legea penală, adică obiectului social – juridic, precum și celui material, atunci când există.
Natura urmărilor periculoase poate fi diferită, în raport cu natura obiectului infracțiunii. Prin urmare, consecințele periculoase pot fi de natură: patrimonială (de exemplu când s-a sustras un anumit bun din avutul public); organizatorică, de exemplu când printr-o infracțiune de serviciu, s-a adus o tulburare bunului mers al unei organizații; economică, când infracțiunea lovește în anumite activități economice (de exemplu specula); politică (când s-a comis o infracțiune contra siguranței statului); morală, când s-a comis o infracțiune contra demnității unei persoane (insultă, calomnia).
Urmările socialmente periculoase la unele infracțiuni sunt indicate în conținutul legal al acestora ca în cazul nostru, în conținutul infracțiunii de omor prevăzută de art. 145 CP RM.
Legătura de cauzalitate – prin legătura de cauzalitate înțelegem raportul care există între acțiunea sau inacțiunea concretă a persoanei și urmările periculoase provocate prin fapta săvârșită. Pentru a se realiza latura obiectivă a infracțiunii este necesar ca între activitatea materială (acțiune, inacțiune) ce constituie elementul obiectiv și urmarea imediată (rezultat sau stare de pericol) să existe o legătură de la cauză la efect, adică un raport de cauzalitate (nexum causal).
Deși acest element (cel de-al treilea) al laturii obiective nu este prevăzut în mod expres în legea penală, el este un element constitutiv în conținutul oricărei infracțiuni.
De exemplu în cazul unei împușcături în inimă, care are drept rezultat moartea victimei, cauza morții este acțiunea de împușcare. Într-o serie de cazuri, stabilirea existenței raportului de cauzalitate, necesită o analiză profundă a tuturor împrejurărilor concrete ale cauzei și în unele cazuri chiar efectuarea unei expertize. De exemplu, accidente de muncă, ucidere din culpă, vătămarea corporală din culpă, neglijența în serviciu etc.
Există raport de cauzalitate între acțiune și inacțiune și rezultatul periculos chiar dacă acesta nu s-a produs imediat după realizarea acțiunii sau inacțiunii, ci numai după curgerea unui anumit interval de timp. De exemplu, există raport de cauzalitate între acțiunea de otrăvire și moartea persoanei otrăvite, chiar dacă moartea s-a produs după trecerea unei perioade de timp mai lungi de la acțiunea de otrăvire.
Există raport de cauzalitate și atunci când rezultatul nu s-ar fi produs fără existența prealabilă a unor anumite condiții sau când rezultatul s-a putut produce numai datorită acțiunii comune a mai multor persoane. Cu titlu de exemplu, ne putem referi la cazul când cetățeanul Ion și altul Petru, independent unul de altul, pun otrava în mâncarea cetățeanului Vladimir, care moare doar din cauza cantității de otravă pusă în mâncare de către ambele persoane împreună a fost suficientă să producă moartea victimei.
O acțiune sau inacțiune ilicită și o urmare socialmente periculoasă, chiar dacă ele corespund perfect modelului descris de lege, nu pot constitui elemente ale infracțiunii decât în măsura în care acțiunea sau inacțiunea săvârșită constituie cauza vătămării sau a stării de pericol produse, cu alte cuvinte, dacă această urmare reprezintă efectul celei dintâi.
Prin cauză se înțelege energia sau energiile care au condus la realizarea unei modificări oarecare în lumea exterioară, iar prin efect, urmările care au decurs din modificarea produsă.
Fapta conștientă a omului are valoare cauzală nu numai când ia forma acțiunii, dar și când îmbracă forma inacțiunii, când prin conduita sa conștientă omul se abține de la o acțiune la care este obligat, lăsând libere alte energii care provoacă rezultatul.
Prin antecedență cauzală (genetică) se înțelege orice manifestare, orice activitate care a intervenit în procesul dinamic datorită căruia s-a produs o urmare.
Uneori, această antecedență poate fi simplă, fiind alcătuită dintr-o singură manifestare; în acest caz, legătura de cauzalitate este ușor de stabilit. De exemplu: A descarcă un foc de armă și îl ucide pe B; antecedența cauzală este descărcarea armei, iar urmarea este moartea victimei; așadar, acțiunea prin care s-a realizat elementul material al laturii obiective este cea de descărcare a armei și ea reprezintă, în mod evident, cauza, iar moartea victimei reprezintă rezultatul acestei acțiuni, între cele două existând un raport direct, de la cauză la efect.
Există cazuri când antecedența cauzală este mult mai complexă, fiind alcătuită dintr-o serie de acțiuni ori inacțiuni, datorate unor energii fizice diferite. De exemplu: A conduce autoturismul pe străzile orașului, cu viteză excesivă și, drept urmare, intră în coliziune cu alt autoturism, care era condus de B cu viteză legală, dar conducătorul acestuia se afla sub influența băuturilor alcoolice. Urmare a coliziunii, suferă leziuni corporale două persoane, aflate în autoturismul condus de B, iar o altă persoană din autoturismul condus de A decedează. Chemată de urgență, mașina de salvare ajunge cu întârziere, iar în timp ce îi transporta pe cei doi răniți, șoferul salvării, grăbindu-se, intră pe o stradă cu sens interzis și mașina este izbită de un alt autovehicul, care avea defecțiuni la sistemul de frânare. În urma puternicului impact, unuia dintre cei doi răniți i se agravează starea inițială, iar la Serviciul de Urgență al spitalului, medicul chirurg intervine cu întârziere și rănitul moare.
Într-o asemenea speță, apar mai multe cauze, care ar fi putut produce rezultatul și, deci, avem o antecedență cauzală complexă. Problema de a determina și stabili, în mod cert, care au fost acțiunile sau inacțiunile ce reprezintă cauzele sau care a fost acțiunea ori inacțiunea ce constituie cauza rezultatului este una deosebit de delicată și uneori dificilă.
Pentru soluționarea acestei probleme, o primă operație este cea de diferențiere a cauzelor care au produs rezultatul de condițiile care au înlesnit ori favorizat producerea acestui rezultat, adică de acele împrejurări adjuvante.
Una dintre cele mai controversate probleme în doctrina dreptului penal este aceea cu privire la stabilirea acelor criterii cu ajutorul cărora să se poată determina, în antecedența urmării socialmente periculoase, acele condiții care pot fi considerate drept cauză a acesteia.
În jurul acestei probleme s-au formulat mai multe teorii, care pot fi grupate în trei categorii:
– Teoriile moniste, care susțin că numai una dintre condiții trebuie să fie socotită cauză, toate celelalte rămân simple condiții ale rezultatului.
– Teoriile pluraliste, care admit fie că o parte din condiții pot fi socotite drept cauze ale rezultatului celelalte rămânând simple condiții, fie că toate condițiile trebuie să fie socotite cauze ale rezultatului.
– Teoria complexă, care se bazează pe unitatea indisolubilă dintre latura fizică și latura psihică a activității ilicite.
Spre deosebire de celelalte elemente ale laturii obiective, care, așa cum arătam, pot fi examinate și separat, legătura de cauzalitate impune atât analiza aspectului fizic, cât și pe aceea a aspectului psihic, ea neputând fi examinată exclusiv în cadrul unei laturi sau alteia a infracțiunii.
În cadrul legăturii cauzale în infracțiune, cauza este totdeauna fapta unei persoane (acțiune sau inacțiune) care constituie elementul material, iar efectul este urmarea imediată prevăzută de lege. De aceea, legătura de cauzalitate cu relevanță penală apare totdeauna ca un raport între activitatea voluntară infracțională și rezultatul socialmente periculos al acestei activități.
În cercetarea complexă a legăturii cauzale, atât sub aspectul manifestării exterioare, cât și sub acela al proceselor psihice, importantă este în această concepție stabilirea legăturii de cauzalitate, iar nu stabilirea vinovăției persoanei respective pentru producerea rezultatului, această operațiune urmând a se face ulterior. Ceea ce deosebește această teorie de teoria condiției sine qua non este încercarea de a se face o diferență, în antecedența cauzală, între contribuțiile care constă în producerea nemijlocită a rezultatului, considerate contribuții esențiale sau cauzal necesare, și cele care constă în favorizarea producerii rezultatului, considerate contribuții înlesnitoare sau operativ necesare.
Dacă au fost identificate mai multe contribuții, trebuie să se stabilească rolul fiecăreia în producerea rezultatului, determinându-se care dintre ele sunt contribuții esențiale sau cauzal necesare și care sunt contribuții înșelătoare sau operativ necesare.
Ruperea legăturii de cauzalitate – legătura de cauzalitate se consideră prin urmare frântă când intervenția unei alte acțiuni sau a unei alte surse ori energii, independente, a produs rezultatul. De exemplu, A îl agresează pe B, acesta speriat fuge și traversează neatent strada, fără să observe că venea un vehicul cu mare viteză; este trântit la pământ și rănit; transportat la domiciliu, se constată că rănile sunt grave, dar viața lui nu este în pericol; consumând alimente alterate, B se intoxică grav și după 5 ore moare. Se observă că în antecedența cauzală de mai sus a rezultatului letal (moartea lui B) avem două lanțuri (serii) de condiții, dar legătura de cauzalitate s-a rupt, încât numai ultima din aceste serii rămâne legată de rezultatul letal. Apare evident că primei serii de condiții nu li se poate atribui decât rezultatul pe care l-au produs: loviri și vătămări. Dacă s-ar stabili, însă, că intoxicarea nu ar fi fost mortală dacă B nu ar fi fost foarte slăbit din cauza pierderii de sânge suferite în urma accidentului de automobil, atunci legătura de cauzalitate nu mai este frântă, fiindcă noua serie de condiții nu era aptă, prin ea însăși, să producă rezultatul, ci a căpătat această aptitudine numai datorită primei serii de condiții.
Ca concluzie afirmăm că pentru existența laturii obiective a oricărei infracțiuni, este, prin urmare, necesar ca între elementul material (acțiune sau inacțiune) și urmarea imediată să existe o legătură de cauzalitate.
În raport cu precizările făcute anterior cu privire la urmare, stabilirea legăturii de cauzalitate este necesară în toate cazurile în care legea cere producerea unui anumit rezultat. Cu alte cuvinte, stabilirea legăturii de cauzalitate trebuie să se facă în cazul infracțiunilor materiale.
În cazul infracțiunilor formale, în care urmarea constă dintr-o stare de pericol ce rezultă din însăși săvârșirea actului material, legătura de cauzalitate rezultă din însăși materialitatea acțiunii desfășurate de făptuitor.
Cunoașterea legăturii de cauzalitate prezintă o mare importanță în activitatea de cercetare a unei infracțiuni, pentru justa probare a faptelor și pentru pedepsirea infractorului în raport de periculozitatea faptei săvârșite.
Latura subiectivă
Latura subiectivă, ca element al infracțiunii cuprinde totalitatea condițiilor cerute de lege cu privire la atitudinea conștiinței și voinței infractorului și urmările acesteia pentru caracterizarea faptei ca infracțiune. În literatura de specialitate cercetarea laturii subiective a infracțiunii se face prin prisma elementelor sale componente:
Vinovăția;
Motivul;
Scopul.
Constatarea motivului și scopului nu este necesară în cele mai multe cazuri pentru realizarea conținutului legal al infracțiunii cu toate că sunt prezente în latura subiectivă a fiecărei infracțiuni concrete.
Vinovăția, ca trăsătură a infracțiunii reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului față de fapta și urmările produse. Ea constă în săvârșirea cu voință liberă a faptei socialmente periculoase. În prevederea condițiilor ei de comitere, precum și a urmărilor periculoase față de care adoptă o anumită poziție, iar în cazul neprevederii urmării, vinovăția constă în neglijența făptuitorului față de posibilitatea reprezentării lor. În conținutul vinovăției se constată existența a doi factori:
factor intelectiv ( de conștiință);
factor volitiv (de voință).
Factorul de conștiință constă în reprezentarea conținutului obiectiv al infracțiunii, iar factorul volitiv reprezintă capacitatea subiectului de a-și dirija în mod liber voința și de a fi stăpân pe acțiunile sale. Este necesar ca factorul volitiv să acționeze liber, fără a fi determinat și influențat de o constrângere exterioară în caz contrar, nu va fi antrenată răspunderea penală. Factorul intelectiv are rol hotărâtor în conturarea vinovăției și a formelor sale. Potrivit art.19 CP al RM, vinovăția există, când fapta ce prezintă pericol, este săvârșită cu intenție sau din culpă. La aceste două forme, teoria și practica au adăugat o a treia: praeterintenția, sau intenția depășită, formă de vinovăție care se poate regăsi în latura subiectivă a unei infracțiuni și care există atunci când rezultatul produs este mai grav decât cel urmărit sau acceptat de făptuitor. în acest caz, pentru ca răspunderea penală a făptuitorului să poată fi stabilită în funcție de rezultatul mai grav, va trebui să se constate existența intenției în raport cu rezultatul mai ușor urmărit sau acceptat (primum delictum) și a culpei în raport cu rezultatul, mai grav, care s-a produs (majus delictum) de pildă, în cazul infracțiunii de loviri cauzatoare de moarte. Intenția constituie forma fundamentală, generală și originară a vinovăției, deoarece infracțiunile se comit de regulă cu intenție și numai în mod excepțional din culpă sau praeterintenție. În același timp, intenția exprimă legătura imediată și cea mai strânsă dintre faptă și autor., fiind întotdeauna una suficientă pentru a atrage răspunderea penală. Potrivit art.19 al CP RM fapta este săvârșită cu intenție când infractorul:
a prevăzut urmările prejudiciabile, dar considera în mod ușuratic că ele vor putea fi evitate;
dacă persoana nu a prevăzut posibilitatea survenirii acestor urmări, deși trebuia și putea să le prevadă.
Din această prevedere legală rezultă că în raport de atitudinea făptuitorului de producerea rezultatului socialmente periculos intenția se prezintă sub două modalități:
– Intenția directă, când infractorul urmărește producerea rezultatului – există intenția directă de omor când autorul dorește în fapt rezultatul care se produce și se străduiește sa-l realizeze (de exemplu, făptuitorul, în mod voluntar îndreaptă arma spre victima, dorește să o ucidă și o împușcă);
– Intenția indirectă, când infractorul acceptă producere rezultatului- intenția indirectă există atunci când inculpatul nu dorește un rezultat anume, însă acționează ca și cum l-ar dori, acceptând riscul ca rezultatul să se producă.
În practica judiciară, intenția de ucidere se deduce din materialitatea actului, care, în cele mai multe cazuri releva poziția făptuitorului față de rezultat. Demonstrează astfel, intenția de ucidere, următoarele: perseverența cu care inculpatul a aplicat victimei numeroase lovituri cu piciorul și cu un lemn, care au cauzat leziuni osoase grave și ruperi pulmonare; multitudinea loviturilor și locul aplicării lor, unele interesând regiuni vitale ale corpului (cord, rinichi, ficat); aplicarea unei singure lovituri în regiunea gâtului, în profunzime; intensitatea cu care loviturile au fost aplicate și repetarea lor pe tot corpul victimei, folosindu-se un obiect dur.
Motivul este cel de-al doilea element al laturii volitiv – intenționale a infracțiunii și formează, alături de scop, conținutul legal al omorului calificat, exprimând unul dintre elementele de circumstanțiere și în același timp, de agravare, care determină încadrarea juridică a faptei.
Deși la omorul simplu, latura subiectivă nu include cerința săvârșirii faptei dintr-un anumit motiv, în cazul omorului calificat, motivul infracțiunii este esențial legat de existența unor modalități normative ale acesteia. Astfel, săvârșirea faptei din interes material sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei, conferă omorului un caracter calificat.
Scopul este ultimul element al laturii subiective și constă în obiectivul urmărit de făptuitor prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală. Uneori, scopul este prevăzut ca element în conținutul infracțiunii, iar în alte cazuri el este element circumstanțial (de exemplu: omor calificat săvârșit din interes material). Scopul trebuie stabilit în cursul procesului penal pentru că el va fi avut în vedere la individualizarea pedepsei. Scopul urmărit de infractor poate consta în obținerea de bunuri, îmbogățirea, înlăturarea unui rival, atragerea atenției opiniei publice.
În concluzie, observăm că toate elementele componenței de infracțiune reprezintă părți componente ale unui sistem integral unde fiecare element include un grup de semne, care caracterizează diverse laturi ala faptei infracționale. Componența infracțiunii are o strânsă legătură cu calificarea infracțiunii de omor. Importanța instituției componenței infracțiunii în realizarea răspunderii penale este indiscutabilă. Prin intermediul componenței de infracțiune, devine posibilă delimitarea infracțiunilor de diferite categorii, și de asemenea delimitarea faptei infracționale de celelalte încălcări ale legii cât și determinarea limitelor pedepsei penale.
Caracteristica juridico-penală subiectului infracțiunii de omor
Subiect al infracțiunii de omor este persoana care săvârșește sau participă la săvârșirea infracțiunii în calitate de autor, instigator sau complice. Subiect al infracțiunii trebuie fă fie persoana fizică și să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:
să aibă vârsta minimă cerută de lege (Sunt pasibile de răspundere penală persoanele fizice responsabile care, în momentul săvârșirii infracțiunii, au împlinit vârsta de 14 ani);
să fie responsabil și să aibă libertate de hotărâre și acțiune.
Responsabilitatea este starea psihologică a persoanei care are capacitatea de a înțelege caracterul prejudiciabil al faptei, precum și capacitatea de a-și manifesta voința și a-și dirija acțiunile.
Doctrina de drept penal face distincție între subiectul activ și subiectul pasiv al infracțiunii.
Subiectul activ al infracțiunii – persoana fizică care săvârșește infracțiunea de omor și care este chemată la răspunderea penală. Are calitatea de subiect activ al infracțiunii sau de infractor, persoana care săvârșește o infracțiune fapt consumat ori tentativă pedepsibilă și la care participă ca autor,instigator sau complice. Pentru existența subiectului activ, cum am și menționat, se cer a fi îndeplinite anumite condiții.
Subiect activ al infracțiunii trebuie să fie o persoană fizică, adică o persoană umană. Persoanele juridice nu pot fi subiecți activi a infracțiunilor de omor, deoarece, pe de o parte fiind înființate pe baza legii, urmăresc aceleași țeluri ca și statul, astfel că sunt interesate în asigurarea legalității. Pe de altă parte persoana juridică nu are conștiință și voință proprie.
Pentru ca persoana fizică să fie subiect activ al infracțiunii, trebuie să aibă o anumită vârstă. Calitatea de subiect activ al infracțiunii presupune aptitudinea biopsihică a persoanei de a înțelege și de a-și asuma obligațiile de comportare prevăzute de normele dreptului penal, precum și capacitatea de a-și stăpâni și dirija în mod conștient actele de conduită în raport cu cele existente.
Din punct de vedere juridic, prin discernământ se înțelege capacitatea minorului de a-și da seama de caracterul socialmente periculos al faptei și de a-și manifesta conștient voința, capacitatea raportată la fapta concretă săvârșită. Dovada discernământului trebuie făcută în fiecare caz în parte de către organele judiciare.
O altă condiție necesară existenței subiectului infracțiunii este responsabilitatea. Aceasta înseamnă că subiectul infracțiunii trebuie să aibă atât puterea de a-și da seama de urmările acțiunilor sau inacțiunilor sale, cât și de a fi stăpân pe conduita sa. Responsabilitatea, deci, presupune atât un factor intelectiv (discernământ), care constă în capacitatea subiectului de a înțelege ceea ce face, de a distinge caracterul periculos al unor fapte de caracterul nepericulos al altora, cât și un factor volitiv (de voință), care constă în puterea persoanei respective de a se conduce, de a fi stăpână pe faptele sale.
Libertatea de voință și acțiune. Această condiție presupune ca persoana respectivă să fi avut posibilitatea de a decide în mod liber asupra comiterii acțiunii-inacțiunii prohibite de legea penală și, totodată, să fi avut libertatea de a acționa în raport de hotărârea luată .
În afara condițiilor menționate, în unele cazuri, legea cere existența altor condiții. Spre exemplu, în cazul omorului săvârșit asupra soțului sau a unei rude apropiate, se cere condiția ca subiecții să aibă calitatea de soți.
Subiectul pasiv special – este persoana a cărei viața a fost suprimată, în una din împrejurările prevăzute de art.175 din CP al României (în cazul faptei consumate) sau a cărei viață a fost pusă în pericol de către cel ce a avut intenția de a ucide (în caz de tentativă). Aceeași persoană nu poate fi si subiect activ si subiect pasiv al infracțiunii de omor calificat. Pentru existența subiectului pasiv al infracțiunii de omor calificat este suficient să existe următoarele condiții:
persoana titulară a valorii ocrotite penal a suferit în urma consecințelor produse prin săvârșirea infracțiunii, adică a avut loc moartea sau punerea în pericol a vieții persoanei;
să îndeplinească cerințele speciale cerute de lege pentru încadrarea faptei articolul corespunzător.
După consumarea omorului, subiectul pasiv nu mai este o persoană, ci o victimă. În literatura de specialitate s-a subliniat, că nu trebuie confundat subiectul pasiv al infracțiunii, adică persoana vătămată, cu subiectul pasiv de drept civil al infracțiunii, respectiv persoana care a suferit paguba prin infracțiune. Distincția este importantă fiindcă, dacă de cele mai multe ori persoana vătămată este în același timp și persoana păgubită prin infracțiune, există și cazuri în care cineva poate fi subiect pasiv, deci persoana vătămată, fără a fi însa și persoana păgubită (de exemplu, rudele victimei infracțiunii de omor au calitatea de persoane care au suferit o pagubă prin infracțiune, însă nu au calitatea de persoane vătămate, persoana vătămată fiind victima). Prin victimă se înțelege orice ființă umană vie care suportă în mod real consecințele neplăcute ale traumelor provocate de evenimente infracționale.
Subiectul pasiv principal și subiectul activ secundar îi întâlnim în special în cazul infracțiunilor complexe, deoarece în cazul săvârșirii unei astfel de infracțiuni sunt lezate sau puse în pericol două valori sociale, ambele ocrotite de legea penală, din care o valoare constituie obiectul juridic principal iar cealaltă obiectul juridic secundar sau adiacent. Prin săvârșirea infracțiunii complexe titularul valorii ce constituie obiectul juridic principal devine subiect pasiv principal iar titularul valorii ce constituie obiectul juridic secundar devine subiect pasiv secundar sau adiacent. Un exemplu clasic este cel al omorului săvârșit pentru a ascunde urmele altei infracțiuni.
III. CIRCUMSTANȚELE AGRAVANTE ALE INFRACȚIUNII DE OMOR ȘI DELIMITAREA acesteia DE COMPONENȚELE
infracțiunilor ADIACENTE
Deși infracțiunea de omor prezintă întotdeauna aceleași caracteristici – acțiunea de a ucide cu intenție o ființă omenească, acțiune ce are ca rezultat moartea victimei – în realizarea concretă poate prezenta diverse particularități după cum în jurul faptei tipice (omorul simplu) se grupează, se alătură diferite elemente care, fără a schimba substanța faptei, îi dau acesteia o coloratură diferită sporindu-i gradul de pericol social. Omorul calificat reprezintă fapta persoanei care săvârșește un omor în anumite împrejurări, anume prevăzute de lege. Omorul calificat reprezintă o modalitate agravată a infracțiunii de omor.
Această faptă prezintă un grad de pericol social mai ridicat față de infracțiunea de omor simplu, ceea ce explică incriminarea sa, prin dispoziții separate și sancțiunea mai severă.
Circumstanțele judiciare în prezența cărora există omor calificat le vom dezvălui în prezentul capitol.
3.1Omor săvârșit cu premeditare, lit. a) art.145, CP al RM
Premeditarea reprezintă activitatea de natura preponderent psihică care precede săvârșirea unei infracțiuni și care constă în luarea de către făptuitor a hotărârii de a comite fapta și în pregătirea acesteia cu privire la alegerea locului, timpului și a mijloacelor folosite. Ea constituie o circumstanță care agravează răspunderea penală (de ex. omorul devine omor calificat, daca este săvârșit cu premeditare). Unii autori au preluat acest sens literal și au considerat că premeditarea, în sens juridic, înseamnă comiterea faptei după o gândire prealabilă cu intensitate, durată îndelungată și chibzuință a făptuitorului la rece sau cu stăpânire de sine, netulburat de afecte sau emoții puternice, ar însemna premeditarea.
În realitate, premeditarea, în accepțiunea legii penale, presupune realizarea a ceva mai mult decât o gândire anticipată. Premeditarea înseamnă trecerea unui interval de timp din momentul luării hotărârii de a săvârși omorul și până în momentul executării infracțiunii, durata acestui interval de timp nu este fixă și nici nu poate fi dinainte stabilită. În fiecare caz, instanța de judecata va constata dacă această condiție este sau nu îndeplinită, ținând seama de împrejurările concrete ale cauzei și, îndeosebi, de particularitățile făptuitorului în funcție de aceste particularități, pe când o altă persoană poate avea nevoie de un interval mare de timp pentru a chibzui, o anumită persoana poate să se hotărască mai repede.
Pe lângă activitatea psihică a făptuitorului, de reflectare, de chibzuire a modului cum va săvârși infracțiunea, în intervalul de timp cuprins între momentul luării hotărârii infracționale și momentul începerii executării acestei hotărâri, premeditarea mai presupune să se fi trecut la săvârșirea unor acte de pregătire, de natură să întărească hotărârea luată și să asigure realizarea ei. Precizarea acestor elemente are o mare importanță pentru încadrarea juridică corectă a faptei.
Legea nu explică înțelesul acestui termen, motiv pentru care în doctrina și în practica judiciară au existat păreri și soluții diferite care pot fi reunite în două teorii asupra premeditării: teoria subiectivă și teoria obiectivă.
Adepții teoriei subiective, consideră că premeditarea are un caracter pur subiectiv, constând într-o chibzuire a făptuitorului mai îndelungată decât cea obișnuită și într-o anumită stare de relativ calm, cu privire la acțiunea sau inacțiunea infracțională, timpul, locul și modul de săvârșire a acesteia. Potrivit acestui punct de vedere, o hotărâre infracțională pusă în aplicare imediat nu se poate caracteriza prin premeditare, chiar dacă în mod concret, desfășurarea în timp a infracțiunii ar dura mai mult. De aceea, se arată că pentru existența premeditării este necesară și trecerea unui interval de timp de la luarea hotărârii și până la punerea ei în executare pentru a spori șansele producerii urmăririi dorite.
În esență, potrivit teoriei subiective, premeditarea constă în luarea hotărârii de a săvârși omorul, hotărâre care premerge punerea în executare a planului infractorului, premeditare care se definește în raport cu trei criterii: cronologic, psihologic și ideologic.
Adepții teoriei obiective, dominantă în doctrina penală consideră că premeditarea are un caracter complex (subiectiv și obiectiv). Așa cum arăta V. Dongoroz, „premeditarea trebuie să fie înțeleasă nu numai ca un aspect al elementului subiectiv, ci ca o pregătire în vederea săvârșirii faptului”.
Nu este suficient să treacă un timp mai îndelungat pentru luarea hotărârii și punerea ei în executare, ci trebuie să existe și acte materiale, nu numai spirituale de pregătire a infracțiunii. Ca urmare, pentru existența premeditării ca circumstanță agravantă a infracțiunii de omor este necesară îndeplinirea cumulativă a trei condiții:
1) trecerea unui interval de timp din momentul luării hotărârii de a săvârși omorul și până în momentul executării infracțiunii. Durata acestui interval de timp nu este fixă și nici nu poate fi dinainte stabilită. În fiecare caz, instanța competentă va constata dacă aceasta este sau nu îndeplinită, ținând seama de împrejurările concrete ale cauzei și, îndeosebi de particularitățile subiective ale făptuitorului, deoarece, în funcție de aceste particularități o persoană poate avea nevoie de un interval mare de timp pentru a chibzui, pe când o altă persoană poate chibzui cu eficiență chiar într-un interval de timp mult mai scurt.
Vom ilustra acest aspect cu un exemplu din practica judiciară. S-a considerat că această condiție este îndeplinită, în situația în care în urma unui conflict cu victima, inculpatul a plecat acasă, s-a înarmat cu un cuțit și a revenit în același loc după o oră, pândind-o și aplicându-i o lovitură în inimă.
Sau de exemplu infracțiunea de omor în care după ce inculpatul a amenințat victima cu moartea, a părăsit locul altercației, revenind după circa 10 minute înarmat cu un cuțit cu care i-a aplicat victimei lovituri care au cauzat decesul acesteia. S-a considerat că intervalul de timp scurs între momentul altercației și momentul aplicării loviturilor a fost insuficient pentru a vorbi de o premeditare, o chibzuire asupra faptei.
Chiar în cazul în care după trei săptămâni de la un incident în cursul căruia inculpatul și victima s-au lovit reciproc, cei doi s-au întâlnit într-un restaurant ulterior și, după ce victima a plecat spre casă, a fost urmărită de inculpat care i-a aplicat o lovitură cu un obiect contondent provocându-i leziuni și punându-i în primejdie viața, constituie tentativă la infracțiunea de omor simplu. Din probele administrate în cauză, nu rezultă că inculpatul ar fi luat anterior hotărârea de a se răzbuna pe victimă și că ar fi făcut vreun act de pregătire în acest sens ci, dimpotrivă, întâlnirea a fost întâmplătoare iar rezoluția infracțională a fost spontană, astfel încât nu se poate vorbi despre premeditare.
2) efectuarea unor acte de pregătire materială în vederea săvârșirii faptei constând în luarea de măsuri specifice, procurarea de instrumente sau mijloace. Aceste acte trebuie realizate în intervalul de timp cuprins între momentul luării rezoluției infracționale și momentul săvârșirii faptei.
3) efectuarea unor acte de pregătire morală, psihică, în vederea săvârșirii infracțiunii, constând în activitatea psihică a făptuitorului de reflectare, de chibzuire asupra modului cum va săvârși infracțiunea. Și această activitate de pregătire psihică trebuie să se realizeze în același interval de timp cuprins între momentul luării rezoluției infracționale și momentul punerii acesteia în aplicare.
Se admite că, prin îndeplinirea primelor două condiții este îndeplinită implicit și ultima.
În acest sens se consideră că premeditarea presupune numai realizarea a două condiții: trecerea unui interval de timp din momentul luării hotărârii infracționale și efectuarea unor acte de pregătire materială, pentru că acestea nu pot exista fără o chibzuire în acest sens. Este adevărat însă, că unii infractori chibzuiesc mai mult, alții trec la executarea acțiunii după o chibzuință mai scurtă dar relevantă sub aspectul premeditării.
În orice caz, chibzuința este un element complex, care nu se rezumă în exclusivitate la o meditație de o oarecare durată, ci asociază la acțiunea sau inacțiunea de ucidere împrejurări concrete pentru a obține cu certitudine mai mare rezultatul dorit. Ea se deosebește de “străduință” sau de “perseverență” în finalizarea hotărârii de a ucide care aparține elementului subiectiv al infracțiunii de omor în oricare din formele sale.
Premeditarea, ca element circumstanțial al infracțiunii de omor calificat, presupune nu numai trecerea unui interval oarecare de timp de la luarea hotărârii (rezoluției) până la exteriorizarea ei, dar și o chibzuire anticipată asupra faptei, o deliberare anterioară, persistare asupra hotărârii, cât și exteriorizarea ei, concretizarea ei prin acte de pregătire a săvârșirii faptei, cum ar fi: obținerea de informații, procurarea de mijloace, pândirea victimei, atragerea ei intr-o cursă, căutarea de complici.
Considerarea premeditării ca o împrejurare care califică omorul se explică prin aceea ca o faptă săvârșită în mod spontan este socotită ca mai puțin gravă decât fapta comisă în urma unei reflexii, unei deliberări prin care făptuitorul a elaborat un plan de executare și a organizat aducerea acestuia la îndeplinire. Cu alte cuvinte, premeditarea reprezintă o chibzuință în comiterea infracțiunii. Premeditarea ține de perioada internă (gândul criminal din mintea făptuitorului). Pentru a se putea considera infracțiune, cel care comite fapta trebuie, să treacă la actele din perioada externă (actele pregătitoare, tentativa, faptul consumat, faptul epuizat). Infracțiunea de omor calificat, fiind comisă în forma continuată necesită și trecerea la actele din perioada externă. În cazul în care gândul criminal nu s-a exteriorizat prin acte de executare (prin trecerea la act), rămânând doar în mintea omului, infracțiunea nu există, adică gândul criminal nu se pedepsește. Dacă făptuitorul nu a avut posibilitatea sa mediteze, să cântărească șansele de realizare a rezoluției, fiind intr-o activitate continuă, circumstanța agravantă nu poate fi aplicată.
Nu se extind efectele premeditării atunci când făptuitorul care luase hotărârea de a ucide o persoana întâlnește din întâmplare altă persoană și în urma unei dispute o omoară, fiindcă hotărârea de a săvârși acest omor este distinctă și spontană. Subiect activ al infracțiunii de omor calificat săvârșit cu premeditare este nespecificată în textul legii, putând fi orice persoana care răspunde penal. Conform art. 53 a) CP RM, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal.
Subiectul pasiv nu este, în acest caz calificat de text, fiind persoana căreia i s-a suprimat viața ca urmare a premeditării subiectului activ. Participația este posibila sub toate formele ei: coautorat, instigare sau complicitate. Există coautorat, de exemplu, dacă făptuitorii au luat împreună hotărârea în seara precedentă săvârșirii omorului, urmată de înarmarea lor cu un topor și un ciomag, pândirea victimei în apropierea locuinței sale și uciderea acesteia după ce a ieșit din casă. Participația la infracțiunea de omor calificat în forma complicității se poate face sub forma complicității materiale sau a complicității morale. Complicitatea poate fi materială atunci când autorului îi sunt procurate mijloace apte pentru a ucide victima, când sunt obținute informații despre victimă (de exemplu, adresa victimei, ora la care aceasta sosește acasă). Complicitatea poate fi morală, ca de pildă, prin întărirea intenției autorului de a săvârși omorul calificat.
În situația instigatorului, răspunderea penală a acestuia va fi angajată numai în măsura în care acesta, prin activitatea sa, a determinat pe autor să comită sau să încerce a săvârși omorul. Simplele îndemnuri, care prin ele însele, nu au fost de natură să determine în persoana autorului voința de a ucide, sau care au fost atât de slabe, încât și-au pierdut influența până la comiterea faptei, nu vor putea fi considerate instigare. Conform art. 42 al.4 CP al RM instigatorul persoana care, prin orice metode, determină o altă persoană să săvârșească o infracțiune. Prin urmare, dacă actele de instigare nu au dus la comiterea infracțiunii de omor calificat, acestea nu vor putea fi considerate instigare.
Forma de vinovăție în cazul săvârșirii infracțiunii de omor calificat este intenția directă, deoarece infractorul prevede rezultatul acțiunii sale ucigătoare (decesul victimei), urmărind producerea lui (prin procurarea de mijloace, obținerea de informații în vederea comiterii infracțiunii), urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte (autorul trece la actul criminal ucigând victima).
Premeditarea infracțiunii de omor calificat constituie, în general, o circumstanță personală care nu se răsfrânge asupra celorlalți participanți, fiind o activitate psihică, dar, când cel care a premeditat săvârșirea faptei efectuează acte de pregătire împreună cu alte persoane care cunosc scopul pregătirii, circumstanța personală devine o circumstanță reala care se răsfrânge asupra participanților.
Pentru exemplificarea celor relatate aducem cazul condamnării Dlui Cernean Ivan Mihail prin sentința Judecătoriei Căușeni din 07 iulie 2011 în baza art. 145 alin. (2) lit. a) Cod penal, la 15 ani închisoare și în baza art. 27, 145 alin. a), g) Cod penal, la 12 ani închisoare. Conform art. 84 Cod penal, pentru concurs de infracțiuni inculpatului i s-a stabilit pedeapsa de 18 ani închisoare. Cernean Ivan la 09.01.2010 pe la orele 16.00, aflându-se în s. Feștelita r. Ștefan Vodă, a participat la un conflict, iscat între el și Muntean Veaceslav, în urma căruia i-a aplicat ultimului multiple lovituri, creându-i astfel, o vătămare corporală medie a integrității corporale sau a sănătății. Tot el, la 18 iulie 2010, în jurul orelor 03.00, aflându-se în s. Feștelita r. Ștefan Vodă, la terasa Î.I. ”Vita Caton”, fiind în stare de ebrietate, în urma unui conflict iscat între el și Timuș Nicolae, acționând cu premeditare, i-a aplicat ultimului o lovitură cu cuțitul în cutia toracică, afectându-i grav organele vitale, în rezultatul cărora Timuș N. a decedat. Tot el, fiind în același timp și aceleași circumstanțe, continuându-și acțiunile premeditate în scopul lipsirii de viață, cu același cuțit l-a lovit pe Gîrjev Ruslan, în regiunea gâtului, însă din motive independente de voința sa, nu s-a produs efectul agresiunii sale, provocându-i o vătămare corporală ușoară a integrității corporale. Sentința nominalizată a fost atacată în ordine de apel. Colegiului penal al Curții de apel Bender din 01 noiembrie 2012 a respins apelul.
Colegiul penal al CSJ a constatat drept corectă și întemeiată concluzia instanței de apel, privind vinovăția inculpatului Cernean Ivan în comiterea infracțiunilor prevăzute de art. 145 alin. (2) lit. a) și art. 27, 145 alin. (2) lit. a), g) Cod Penal și încadrarea juridică a acțiunilor acesteia, bazându-se pe cumulul de probe amplu analizate și just apreciate, fiind coroborate cu circumstanțele atenuante, caracterul și personalitatea învinuitului. Conform prevederilor legislației penale a RM, omorul săvârșit cu premeditare, presupune întrunirea concomitentă a trei condiții, primă condiție privește trecerea unui interval de timp din momentul luării deciziei și până în momentul executării omorului. A doua condiție, privește activitatea psihică a făptuitorului de reflectare, de chibzuire asupra modului în care va săvârși infracțiunea. În intervalul de timp cuprins între momentul luării hotărârii infracționale și momentul începerii executării omorului, făptuitorul urmează să treacă la săvârșirea unor acte de pregătire de natură, să consolideze decizia luată și să asigure realizarea acesteia.
Din cele relatate, facem concluzia că pentru a considera omorul săvârșit cu premeditare, este necesar să se constate că luarea hotărârii de a ucide a premers cu o anumită perioadă de timp săvârșirea faptei, în care autorul să reflecteze și să efectueze acțiuni concrete de pregătire a comiterii infracțiunii. Aceste condiții nu sunt îndeplinite în cazul unei altercații produse în apropierea locuinței inculpatului care, pentru a se răzbuna, a intrat în casă, s-a înarmat cu un cuțit, după care, găsind pe partea vătămată, a încercat să o ucidă.
Premeditarea atribuie omorului caracter agravant, deoarece, presupunând, pe de o parte, o concentrare a forțelor psihice ale făptuitorului, iar pe de altă parte, o pregătire a comiterii faptei, asigură acestuia, șanse sporite de reușită. Colegiul penal a considerat că, inculpatul Cernean Ivan, luând decizia de a se înarma cu un cuțit, a avut posibilitatea de a percepe consecințele fatale care vor surveni în cazul aplicării loviturii cu el asupra altei persoane, totuși, și-a îndreptat acțiunile intenționate, în vederea lipsirii de viață altei persoane.
a) Omor săvârșit din interes material, lit. b) art. 145, CP al RM
Interesul material constituie motivul generat de necesitatea făptuitorului de a-și spori activul patrimonial (de a obține sau de a reține un câștig material) sau de a-și micșora pasivul patrimonial (de a se elibera de cheltuieli materiale).
Ipotezele în care este aplicabilă circumstanța agravantă, prevăzută la art.145 alin.(2) lit.b) CP al RM, sunt: 1) omorul săvârșit în vederea obținerii banilor, a bunurilor, a unor drepturi patrimoniale, a avansării într-o funcție, presupunând o retribuție mai mare, a moștenirii, a încheierii unei convenții avantajoase în viitor, a altor foloase sau avantaje materiale; 2) omorul persoanei, care are dreptul de întreținere, de către persoana care are obligația de întreținere, în scopul eliberării de această obligație; 3) omorul săvârșit în vederea primirii sumei asigurate; 4) omorul săvârșit în scopul neachitării datoriei sau în scopul amânării achitării datoriei; 5) omorul săvârșit în scop de canibalism, cu precizarea că făptuitorul dorește să beneficieze de calitățile de consum ale corpului victimei.
Dimpotrivă, fapta nu poate fi calificată ca omor săvârșit din interes material în următoarele cazuri: 1) câștigul material apare doar ca ocazie pentru săvârșirea omorului din motive huliganice sau din alte asemenea motive; 2) fapta a avut loc în timpul când făptuitorul își păzea bunurile sale sau bunurile altor persoane; 3) fapta a fost săvârșită în scopul recuperării de către făptuitor a propriilor bunuri (sau a bunurilor altor persoane) care se aflau ilegal la victimă; 4) fapta a fost săvârșită în legătură cu nedorința victimei de a executa, față de făptuitor, obligațiunile patrimoniale; 5) fapta a fost săvârșită din răzbunare pentru prejudiciul material cauzat făptuitorului.
Pentru aplicarea răspunderii conform art.145 alin.(2) lit.b) CP al RM, este necesar ca interesul material să apară la făptuitor până la terminarea executării faptei prejudiciabile: anterior săvârșirii omorului sau chiar în timpul săvârșirii acestuia. Dacă interesul material apare la făptuitor ulterior momentului în care își finalizează executarea faptei de omor a victimei, răspunderea se va aplica în conformitate cu art.145 (cu excepția alin.(2) lit.b)) CP al RM, dacă nu există alte agravante.
Dacă făptuitorul a urmărit interesul material la săvârșirea omorului, însă acest interes nu s-a realizat, răspunderea se va aplica în conformitate cu art.145 alin.(2) lit.b) CP al RM.
În cazul în care făptuitorul a urmărit interesul material la săvârșirea omorului, iar acest interes s-a realizat, răspunderea se va aplica în conformitate cu art.145 alin.(2) lit.b) și, eventual, o altă normă din Codul penal.
Aducem un exemplu elocvent din practica judiciara: cetățeanul Țurcan Ilie, a fost învinuit pentru faptul că, la 26 martie 2010, la o oră nestabilită de către organul de urmărire penală, în urma înțelegerii prealabile cu David Mihail, urmărind scopul sustragerii bunurilor cet. Iarnă Vladimir, fiind înarmați cu o rangă metalică, s-au deplasat cu microbuzul de model „Ford Tranzit” cu nr./î AN AS 492, la domiciliul lui V. Iarna, amplasat în mun. Chișinău, str. Drumul Viilor 39, ap. 3, unde, pătrunzând în locuință, cu o rangă metalică l-au atacat pe ultimul aplicându-i câteva lovituri în regiunea capului, cauzându-i victimei conform raportului de expertiză medico-legală nr. 25-736 din 23 iunie 2010 vătămări corporale grave în rezultatul cărora victima a decedat. Continuându-și acțiunile sale criminale, întru atingerea scopului propus, au sustras articole numismatice și de anticariat în valoare totală de 28.951 lei. În momentul când inculpații au intrat în apartamentul victimei și l-au atacat, ei au urmărit interesul material, infracțiunea de tâlhărie, componență formală, deja s-a consumat, iar intenția de omor și omorul propriu zis a avut loc ulterior. Călăuzitoare în acest sens sânt prevederile pct. 8 al Hotărârii Plenului Curții Supreme de Justiție nr. 23 din 28 iunie 2004 „Cu privire la practica judecării cauzelor penale despre sustragerea bunurilor”, care stipulează, că dacă în timpul actului de tâlhărie persoana săvârșește și omorul intenționat al victimei, acțiunile urmează să se încadreze prin concurs de infracțiuni, prevăzute de art. 145 și 188 Cod Penal. Conform art. 84 alin. (1) Cod Penal, pentru concurs de infracțiuni, prin cumulul total al pedepselor fixate, i-a fost stabilită pedeapsa definitivă de 15 ani închisoare în penitenciar de tip închis.
Există, omor din interes material dacă inculpata a urmărit să ucidă victima prin otrăvire cu venin, sperând să intre în posesia averii acesteia, chiar dacă, din eroare a fost ucisă o altă persoană. Inculpata și-a procurat o anumită cantitate de soluție din care a turnat câteva picături pe o napolitană, cu care și-a servit mătușa, în vârstă de 78 de ani, pe care o îngrijea și de la care avea unele promisiuni că va beneficia de o moștenire. Ulterior, mătușa a fost vizitată de o vecină, căreia i-a dat la plecare napolitana. Mai târziu, napolitana pe care inculpata turnase soluția otrăvitoare a fost dată unui copil care a mâncat din ea și constatând că are un gust neplăcut, a semnalat faptul părinților săi după care, copilul a prezentat simptomele intoxicației și a decedat.
Un aspect important al acestui element circumstanțial este acela că infractorul acționează, fiind convins că săvârșind omorul, interesul său va fi satisfăcut pe cale aparent legală, că banii, bunurile, îi vor reveni ulterior de drept.
În concluzie afirm că pericolul social sporit al omorului astfel săvârșit rezultă din caracterul extrem de periculos al recurgerii la omucidere pentru satisfacerea intereselor materiale. El decurge, de asemenea, din periculozitatea celor care recurg la un asemenea mijloc pentru satisfacerea unor interese permanent alimentate de necesități mai mult ori mai puțin imperioase.
b) Omor săvârșit în legătură cu îndeplinirea de către victimă a obligațiilor de serviciu sau
obștești, lit. d) art.145, CP al RM
Prin infracțiunea de omor săvârșit în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei se încalcă nu numai dreptul persoanei la viață, ci și atributul autorității cu care sunt învestite anumite persoane, sub forma unor acte de rebeliune, de răzbunare, de nemulțumire.
Pentru aplicarea acestui element circumstanțial este suficient să se stabilească existența a două condiții:
1) victima să îndeplinească anumite îndatoriri de serviciu sau publice, înțelegându-se prin această expresie toate acele persoane care au calitatea de funcționar în sens larg și acelea care acționează în sectorul public, fără a fi funcționari sau în sectorul privat îndeplinind diverse atribuții prevăzute în fișa postului dacă victima a fost angajată cu contract de muncă, indiferent dacă acesta este expres sau tacit, forma scrisă a contractului de muncă fiind numai o condiție ad probationem. Dacă însă, victima a acționat în temeiul unui alt contract: mandat, comision, lit. d) art.145, CP al RM nu se aplică. Elementul circumstanțial se aplică și dacă victima se află în perioada de probă, întrucât această perioadă are natura juridică a unei condiții rezolutorii și de asemenea dacă victima se afla în timpul stagiului întrucât contractul de muncă se consideră încheiat încă de la începutul acestor perioade.
Nu are relevanță modul în care victima a dobândit funcția respectivă, dacă este vorba despre o funcție electivă, numire temporară sau definitivă.
De asemenea este lipsită de importanță împrejurarea că victima nu primea salariu pentru îndatoririle pe care le îndeplinea. Deși salariul este o condiție de fond a contractului de muncă reprezentând alături de prestarea muncii, obiectul juridic al acestui contract, există totuși persoane care deși au un contract de muncă primesc alte remunerații decât salariul, de exemplu asociații unei societăți comerciale care pot primi doar dividende.
2) infracțiunea de omor să fie săvârșită în legătură cu aceste îndatoriri. Textul nu precizează în ce constă această „legătură” dar se înțelege că ea se referă la motivația interioară care a stat la baza actului de ucidere și care exprimă o formă de dispreț cu privire la viața persoanei și la funcția îndeplinită de ea, modul în care o duce la îndeplinire ori alte elemente, vizând îndatoririle de serviciu. Așadar condiția menționată are în vedere situațiile de excepție în care făptuitorul nu acceptă activitatea de serviciu sau publică a celui ucis și, indirect, ia atitudine dușmănoasă față de instituția respectivă, manifestând ură împotriva ordinii existente.
Această legătură poate exista chiar dacă persoana ieșise la pensie sau schimbase locul de muncă, întrucât nu se cere o concordanță în timp între săvârșirea omorului și îndeplinirea îndatoririlor de serviciu ale victimei, omorul putând fi săvârșit în timpul sau după îndeplinirea de către victimă a acestor îndatoriri. Însă, dacă infracțiunea a fost săvârșită în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu dar neavând nici o legătură cu exercitarea acestora, elementul circumstanțial nu se reține.
Este necesar a se stabili motivul omorului și legătura cauzală dintre îndeplinirea obligațiilor de serviciu sau obștești și săvârșirea omorului. Expresia „în legătură cu” de la lit. d) al art.145 alin.(2) CP al RM se va interpreta în sensul că omorul poate fi săvârșit: 1) până la îndeplinirea obligațiilor de serviciu sau obștești (în scopul neadmiterii lor); 2) în momentul îndeplinirii obligațiilor respective (în scopul reprimării lor); 3) după îndeplinirea acelor obligații (din răzbunare pentru îndeplinirea lor).
Pentru calificarea faptei în baza art.145 alin.(2) lit. d) CP al RM, nu are însemnătate timpul ce s-a scurs din momentul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau obștești. Este un termen „imprescriptibil”, limitat doar de durata vieții victimei și a făptuitorului. Acest termen nu se confundă cu termenul de prescripție a răspunderii penale pentru omor, care este un termen de o cu totul altă natură și care începe să curgă din momentul săvârșirii acestei infracțiuni (nu din momentul îndeplinirii de către victimă a obligațiilor de serviciu sau obștești).
Activitatea victimei infracțiunii de omor prevăzute la art.145 alin.(2) lit. d) CP al RM trebuie să aibă un caracter legitim. Dacă omorul este săvârșit în legătură cu activitatea nelegitimă a victimei (de exemplu, în legătură cu excesul de putere sau depășirea atribuțiilor de serviciu), un atare omor se va califica în baza art.145 (cu excepția alin.(2) lit.d) al acestui articol ) CP al RM.
Este necesar de specificat că victima în cazul infracțiunii prevăzute la art.145 alin.(2) lit. d) CP al RM poate fi numai persoana care îndeplinește îndatoririle de serviciu sau obștești, nu și rudele sau alte persoane apropiate victimei.
Norma de la lit.d) al art.145 alin.(2) CP poate fi o normă generală în raport cu normele concurente speciale de la art.142 alin.(3) art.145 alin.(2) lit. h), art.342 sau altele din Codul penal. În astfel de cazuri, în acord cu prevederile art.116 CP al RM, se va aplica numai norma specială.
În practica judiciară a existat încadrarea juridică pentru fapta inculpatului care a lovit frontal polițistul care semnaliza oprirea autoturismului – tentativă la infracțiunea de omor calificat sau vătămare corporală gravă. Inculpatul care consumase băuturi alcoolice conducea cu mare viteză autoturismul proprietate personală fără a avea permis de conducere. Întrucât circula cu viteză foarte mare, trei polițiști aflați în zonă, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, au semnalat oprirea autoturismului. Inculpatul nu a ținut seama de semnalizare și nu a acționat sistemul de frânare, lovind frontal pe unul dintre polițiști și părăsind locul faptei.
Prima instanță a considerat că lovirea polițistului s-a comis din culpă.
Curtea de Apel a admis apelurile declarate de procuror și partea civilă și a schimbat încadrarea juridică a faptei în tentativă la infracțiunea de omor calificat – art. 27 raportat la art. 145, lit. d), k) CP al RM. S-a considerat că inculpatul, deși a observat pe cei trei agenți de poliție care au semnalizat pentru oprirea autoturismului, a continuat să circule cu viteză la fel de mare ca și înainte, chiar a accelerat, lovindu-l frontal pe un polițist, așa încât, s-a tras concluzia că inculpatul a acceptat rezultatul faptei sale și că astfel infracțiunea a fost comisă cu intenție și pentru a ascunde săvârșirea celorlalte infracțiuni: conducerea unui autovehicul fără permis de conducere și în stare de ebrietate. Astfel s-a reținut art. 27 raportat la art. 145 d) raportat la art. 145 lit. k) CP al RM.
Ca alt exemplu, prezența circumstanței agravante analizate a fost atestată în cazul următor: B.V. a fost învinuit de săvârșirea infracțiunii prevăzute la lit.d) alin.(2) art.152 CP RM. La 10.12.2006, aproximativ la ora 00.30, aflându-se în stare de ebrietate, B.V. a fost reținut în fața Primăriei satului Pepeni, raionul Sîngerei, de către inspectorul secției poliției criminale a CPR Sîngerei, Ș.O., în legătură cu comiterea unei contravenții administrative. Pentru că a fost reținut, B.V. i-a aplicat intenționat lui Ș.O. lovituri, provocându-i decesul.
Elementul de agravare nu este aplicabil în cazul în care victima și-a depășit atribuțiile de serviciu, comportându-se în mod abuziv.
Tot în doctrină s-a insistat și asupra aspectului că cele două condiții ale acestui element de agravare trebuie să privească numai victima. Art. 145 lit. d) nu se aplică în cazul în care pentru a se răzbuna pe persoana care și-a exercitat atribuțiile de serviciu sau publice, infractorul ucide o rudă a acestuia sau altă persoană căreia îi poartă o puternică afecțiune.
Așa cum momentul în care se săvârșește infracțiunea în raport cu cel al îndeplinirii atribuțiilor respective nu prezintă importanță pentru calificarea infracțiunii, la fel, nici locul în care se produce omorul nu este important. Astfel, indiferent dacă infracțiunea de omor are loc la locul unde victima își exercită atribuțiile de serviciu sau publice ori în orice alt loc, agravanta se aplică dacă sunt îndeplinite cele două condiții.
Omor săvârșit cu bună știință asupra unui minor sau a unei femei gravide ori profitând de starea de neputință cunoscută sau evidentă a victimei, care se datorează vârstei înaintate, bolii, handicapului fizic sau psihic ori altui factor, lit. e) art. 145, CP al RM
Această împrejurare agravantă este considerată ca element al omorului calificat la lit. e) alin.2 art.145 din Codul Penal. Se consideră calificat, potrivit acestei prevederi, omorul pe care făptuitorul l-a săvârșit asupra unei persoane care nu avea posibilitatea fizică de a se apăra, iar făptuitorul a profitat de aceasta stare pentru a comite omorul. Agravanta se justifica prin aceea că, pe de o parte, omorul asupra unei persoane care se află în stare de neputință de a se apăra, se săvârșește mai ușor, iar pe de alta parte, ca cel care profită de o asemenea stare a victimei pentru a o ucide, vădește un grad sporit de pericol social.
Circumstanța agravantă respectivă presupune trei ipoteze alternative: 1) omorul săvârșit cu bună-știință asupra unui minor; 2) omorul săvârșit cu bună-știință asupra unei femei gravide; 3) omorul săvârșit profitând de starea de neputință cunoscută sau evidentă a victimei, care se datorează vârstei înaintate, bolii, handicapului fizic sau psihic ori altui factor.
Oricare din aceste trei ipoteze este suficientă în vederea aplicării prevederii art.145 alin.(2) lit.e) CP al RM.
Prima ipoteză – omor săvârșit cu bună-știință asupra unui minor presupune îndeplinirea cumulativă a două condiții: 1) victima să fie un minor; 2) făptuitorul să manifeste bună-știință în privința calității de minor a victimei.
Astfel, înainte de toate, la momentul săvârșirii infracțiunii, victima trebuie să nu fi atins vârsta de 18 ani. Folosind termenul „minor”, legiuitorul nu a intenționat să facă vreo deosebire în raport cu vârsta sau cu discernământul victimei. Totuși, aceste împrejurări trebuie luate în calcul la individualizarea pedepsei.
În contextul săvârșirii omorului cu bună-știință asupra unui minor, sintagma cu bună-știință denotă că, la momentul săvârșirii faptei, făptuitorul cunoștea cu certitudine despre vârsta minoră a victimei. Dacă, la momentul săvârșirii faptei, făptuitorul nu avea o certitudine cu privire la vârsta minoră a victimei, răspunderea penală nu-i poate fi agravată în bază art.145 alin.(2) lit. e) CP al RM.
În cazul în care făptuitorul a considerat eronat că omoară un minor, calificarea trebuie făcută pentru fapta de omor efectiv săvârșită și nu conform art.27 și art.145 alin.(2) lit. e) CP al RM.
Sub un alt aspect, este posibil ca făptuitorul să aibă o reprezentare eronată asupra identității minorului, ca victimă vizată. Iar victima efectivă să fie de asemenea un minor. Într-o asemenea ipoteză, răspunderea se va aplica în conformitate cu art.145 alin.(2) lit. e) CP al RM. Altfel spus, se va reține omorul săvârșit cu bună-știință asupra unui minor, în formă consumată.
A doua ipoteză – omor săvârșit cu bună-știință asupra femeii gravide presupune îndeplinirea cumulativă a două condiții: 1) victima să fíe o femeie gravidă și 2) făptuitorul să manifeste bună-știință în privința circumstanței că victima se află în această stare.
Pentru calificarea faptei în baza art.145 alin.(2) lit.e) CP al RM nu contează durata sarcinii, în sensul că sarcina poate fi la început, poate fi într-o fază intermediară sau poate să se apropie de momentul nașterii. La fel, nu are importanță nici gradul de viabilitate a produsului concepției. De asemenea, nu are relevanță tipul sarcinii, respectiv dacă este vorba despre o sarcină normală sau despre o sarcină extrauterina. Nu este relevantă nici împrejurarea dacă victima intenționa să ducă sarcina până la naștere sau dacă intenționa să întrerupă artificial sarcina. La fel, nu importă dacă graviditatea are o cauză naturală sau una artificială (fecundarea artificială sau implantarea embrionului). Nu influențează asupra calificării nici dacă, în rezultatul omorului femeii gravide, a fost distrus sau nu produsul concepției. De asemenea, asupra calificării omorului, săvârșit cu bună-știință asupra femeii gravide, nu poate avea vreun impact vârsta victimei. Toate aceste împrejurări pot fi luate în considerație doar la individualizarea pedepsei.
Pentru ca făptuitorului să-i fie imputabilă răspunderea în baza art.145 alin.(2) lit.e) CP al RM, acesta trebuia să fi avut cunoștință în concret despre graviditatea victimei (din surse medicale, datorită unor relații de familie sau de serviciu, datorită faptului că sarcina era evidentă etc.). Sub acest aspect, vinovăția făptuitorului trebuie dovedită în concret, nefiind suficientă simpla prezumție că făptuitorul a prevăzut că victima ar putea fi gravidă, întrucât este femeie. Dacă făptuitorul nu știa în genere despre graviditatea victimei, răspunderea penală la fel nu-i poate fi agravată în bază art.145 alin.(2) lit.e) CP al RM.
În cazul în care făptuitorul a considerat eronat că omoară o femeie gravidă, calificarea trebuie făcută pentru fapta de omor efectiv săvârșită și nu conform art.27 și art.145 alin.(2) lit. e) CP al RM.
Sub un alt aspect, este posibil ca făptuitorul să aibă o închipuire eronată asupra identității femeii gravide, ca victimă vizată. Iar victima efectivă să fie de asemenea o femeie gravidă. Într-o asemenea ipoteză, răspunderea se va aplica în conformitate cu art.145 alin.(2) lit.e) CP al RM. Altfel spus, se va reține omorul săvârșit cu bună-știință asupra femeii gravide, în formă consumată.
A treia ipoteza de omor săvârșit profitând de starea de neputință cunoscută sau evidentă a victimei, care se datorează vârstei înaintate, bolii, handicapului fizic sau psihic ori altui factor presupune îndeplinirea cumulativă în principal a două condiții: 1) victima să se afle într-o stare de neputință și 2) făptuitorul să profite de această stare pentru a omorî victima.
Prin stare de neputință trebuie să înțelegem incapacitatea victimei de a se apăra din cauza nefuncționării totale sau parțiale a conștiinței ori a stării sale fizice sau psihice precare.
În art.145 alin.(2) lit. e) CP al RM, legiuitorul enumără exemplificativ factorii ce constituie cauzele stării de neputință a victimei: vârsta înaintată; boala; handicapul fizic sau psihic sau alți factori. Starea fizică sau psihică precară a victimei este determinată de boala, handicapul fizic sau psihic al acesteia, de alți factori (de exemplu, în unele cazuri – starea de ebrietate). La alți asemenea factori cauzali se raportează și vârsta înaintată, vârsta fragedă, nefuncționarea totală sau parțială a conștiinței.
Dacă în momentul omorului, victima se află în stare de somn, există toate temeiurile legale de a califica cele comise în baza art.145 alin.(2) lit.e) CP al RM.
Noțiunea „starea de neputință a victimei” este o noțiune estimativă. De exemplu, nu oricare minor cu vârsta de 11 ani va fi neapărat considerat că se află în stare de neputință. În același rând, nu oricare persoană de vârstă înaintată trebuie recunoscută că se află în această stare.
La lit.e) alin.(2) art.145 CP al RM legiuitorul enumără exemplificativ factorii ce constituie cauzele stării de neputință a victimei: vârsta înaintată; boala; handicapul fizic sau psihic; alți factori. Considerăm că starea fizică sau psihică precară a victimei o reprezintă boala, handicapul fizic sau psihic, alți factori (de exemplu, în unele cazuri, starea de ebrietate). De asemenea, la alți asemenea factori cauzali se raportează vârsta înaintată, vârsta fragedă, nefuncționarea totală sau parțială a conștiinței (de exemplu, somnul).
Până la urmă, pentru a considera o stare ca fiind stare de neputință, nu contează ce fel de factori au determinat-o: fiziologici sau patologici, firești sau nefirești. Important este ca victima, aflându-se în această stare, să nu aibă putința de a se apăra împotriva făptuitorului.
De unele singure, abstrase de circumstanțele concrete ale faptei, vârsta fragedă sau înaintată, boala, handicapul fizic sau psihic, ebrietatea nu pot să caracterizeze starea de neputință a victimei. Exemplificarea unor asemenea factori cauzali, la care recurge legiuitorul la art.145 alin.(2) lit.e) CP al RM, nu poate fi acceptată ca procedeu suficient la definirea noțiunii „starea de neputință a victimei”. În cele mai frecvente cazuri, pentru a se stabili dacă, în momentul săvârșirii omorului, victima se afla în stare de neputință, factorii cauzali – enumerați exemplificativ la art.145 alin.(2) lit. e) CP al RM – trebuie coroborați cu alte împrejurări. Concluzia despre aflarea victimei în stare de neputință urmează a fi întemeiată pe evaluarea tuturor împrejurărilor, în ansamblu, ale faptei săvârșite.
Starea de neputință a victimei poate fi determinată de o situație de moment (victima doarme), de o situație cu caracter temporar (copil mic) sau de o situație cu caracter permanent (de exemplu, invaliditate definitivă). Nu are importanță dacă starea de neputință a victimei are un caracter permanent, temporar sau accidental, interesează doar ca ea să fi existat la momentul săvârșirii faptei. Îndeplinirea acestei cerințe se apreciază în concret, necesitând o atenție specială cazurile în care starea victimei are caracter temporar ori constă într-o diminuare (permanentă sau temporară) a capacității de apărare a victimei (consum de alcool, boală, diverse infirmități fizice).
Cea de-a doua condiție – făptuitorul să profite de starea de neputință pentru a omorî victima – presupune îndeplinirea în mod cumulativ a două cerințe: 1) la momentul săvârșirii faptei, făptuitorul cunoaște că victima se află într-o stare de neputință; 2) făptuitorul se folosește de această împrejurare la săvârșirea faptei de omor.
Pentru calificare nu este suficient ca victima să se afle în stare de neputință. Mai este necesar ca făptuitorul să profite de această stare, ceea ce presupune că el cunoaște condiția precară a victimei și a hotărât să se folosească de ea pentru a o omorî. Cele două elemente (cunoașterea unei stări precare și hotărârea de a se folosi de ea) trebuie să fie îndeplinite cumulativ.
Astfel, circumstanța agravantă de la art.145 alin.(2) lit.e) CP al RM (în ipoteza că omorul este săvârșit profitând de starea de neputință a victimei) nu operează, dacă, la momentul săvârșirii infracțiunii, făptuitorul nu a știut că victima se află în stare de neputință.
Se va aplica art.27 și art.145 alin.(2) lit.e) CP al RM, dacă făptuitorul consideră că, la săvârșirea omorului, profită de starea de neputință a victimei, însă, din cauze independente de voința lui, se dovedește că, la momentul săvârșirii infracțiunii, victima nu se găsea în starea de neputință.
Ca exemplu aducem cazul când inculpatul a intrat în camera în care în mod obișnuit se odihnea victima și, prefăcându-se că citește o carte a urmărit dacă acesta a adormit. După o oră când victima încă dormea, inculpatul a ucis-o. Instanța supremă nu a reținut art. 175 lit.d, întrucât făptuitorul săvârșea infracțiunea și dacă nu se folosea de starea de neputință a victimei de a se apăra.
Așadar, prin aceasta, legislatorul a creat un plus de ocrotire pentru viața celor aflați în neputința de apărare. Neputința de apărare împotriva unei acțiuni de ucidere este evident, o neputință fizică. Starea de neputința poate însa proveni din diferite cauze, de ordin fizic sau psihic, cauze care diminuează sau anihilează aptitudinea de apărare a unei persoane. Această agravantă se reține atunci când făptuitorul cunoștea starea de neputință a victimei și o transforma într-un mijloc de realizare cu mai multa ușurință a omorului.
Omor săvârșit cu răpirea sau luarea persoanei în calitate de ostatic, lit. f)
art. 145, CP al RM
Răpirea persoanei și luarea persoanei în calitate de ostatic sunt fapte care prezintă un grad ridicat de pericol social.
Astfel, se consideră că agravarea răspunderii penale pentru omorul săvârșit cu răpirea sau luarea persoanei în calitate de ostatic se justifică datorită săvârșirii omorului cu infracțiunea de răpire a unei persoane sau cu cea de luare de ostatici. De asemenea, A. N. Popov opinează că, în aceeași ipoteză, tocmai legătura omorului cu o altă infracțiune ar spori atât de mult gradul de pericol social al celor săvârșite; omorul e săvârșit pentru a înlesni săvârșirea acelei alte infracțiuni, din răzbunare pentru rezistența opusă în timpul acelei alte infracțiuni, pentru a ascunde săvârșirea acelei alte infracțiuni.
Omorul se consideră săvârșit cu răpirea sau luarea persoanei în calitate de ostatic, dacă a fost săvârșit în oricare din următoarele trei ipoteze. Acestea din urmă se diferențiază după timpul scurs dintre acțiunea principală de omor și acțiunea adiacentă de răpire sau luare a persoanei în calitate de ostatic. Drept urmare, omorul se consideră săvârșit cu răpirea sau luarea persoanei în calitate de ostatic, dacă a fost săvârșit:
1) până la răpirea sau luarea persoanei în calitate de ostatic;
2) în procesul răpirii sau luării persoanei în calitate de ostatic;
3) după răpirea sau luarea persoanei în calitate de ostatic.
În primele două ipoteze, făptuitorul urmărește pe calea omorului să-și înlesnească săvârșirea acțiunii de răpire sau luare a persoanei în calitate de ostatic. Sau, pe aceeași cale, să înfrângă rezistența victimei răpirii sau luării persoanei în calitate de ostatic. În cea de-a treia ipoteză, făptuitorul urmărește mai cu seamă, pe calea omorului, fie să ascundă răpirea sau luarea persoanei în calitate de ostatic, fie să se răzbune pentru rezistența opusă de victima răpirii sau luării persoanei în calitate de ostatic.
Pluralitatea de victime nu implică neapărat pluralitatea de infracțiuni. Dovadă este prezența agravantei „asupra a două sau mai multor persoane” la lit.g) alin.(2) art.145 CP al RM. Așadar, important este ca pluralitatea de victime să nu excludă unitatea intenției în raport cu toate victimele. Numai în acest caz putem vorbi despre infracțiunea de omor, săvârșit cu răpirea sau luarea persoanei în calitate de ostatic, ca despre infracțiune unică. Victima omorului poate să nu coincidă cu victima răpirii sau luării persoanei în calitate de ostatic rezultă cel mai pregnant în ipoteza omorului săvârșit până la răpirea sau luarea persoanei în calitate de ostatic.
În cea de-a treia ipoteză, făptuitorul urmărește, mai cu seamă, fie să ascundă, pe calea omorului, răpirea sau luarea persoanei în calitate de ostatic, fie să se răzbune, pe această cale, pentru rezistența opusă de victima răpirii sau luării în calitate de ostatic.
După I. Toader, prin „răpire” se înțelege acțiunea de a lua victima dintr-un loc, prin exercitarea unor violențe fizice sau psihice, și de a o transporta într-un alt loc, contrar voinței acesteia.42 În viziunea lui V.Dobrinoiu, există răpire când victima a fost luată de obicei prin violență fizică ori, mai rar, prin înșelăciune, din loc Ca urmare a identificării acestor deosebiri, este cazul să ne pronunțăm asupra esenței juridice a faptei de privațiune ilegală de libertate. Astfel, în literatura de specialitate sunt formulate următoarele definiții ale noțiunii „privațiunea ilegală de libertate”:
1) împiedicarea ilegală a persoanei să-și aleagă locul de aflare conform voinței sale;
2) limitarea libertății persoanei (libertății de deplasare) pe calea închiderii persoanei într-o încăpere, imobilizarea ei sau reținerea ei forțată;
3) privarea ilegală a persoanei de libertatea de a se deplasa în orice timp și în orice direcție, de a-și alege locul de aflare, de a comunica cu alte persoane;
4) crearea unor bariere în calea deplasării libere a persoanei, pentru a-și alege locul aflării sale și a comunica cu alte persoane;
5) privarea persoanei – în pofida sau contra voinței acesteia – de a se afla în locul dorit de ea, privare realizată pe calea violenței fizice, amenințărilor sau înșelăciunii;
6) reținerea persoanei într-un anume loc pe calea barării căilor de ieșire, imobilizării sau interzicerii părăsirii locului respectiv, sub amenințarea aplicării violenței față de victimă ori a cauzării ei altor prejudicii;
7) crearea unor bariere în vederea limitării deplasării persoanei, pe calea închiderii într-o încăpere, imobilizării, legării de un obiect nemișcător etc.
Observăm că aceste definiții diferă doar în detalii. De aceea, sintetizându-le trăsăturile esențiale, ajungem la concluzia că prin „privațiune ilegală de libertate” se înțelege împiedicarea victimei de a se deplasa conform voinței sale, de a-și alege liber locul aflării, de a comunica cu alte persoane atunci și așa cum ea dorește, pe calea izolării victimei în locul aflării ei permanente sau provizorii, loc în care a ajuns benevol, și fără a fi deplasată din alt loc.
Nu este deloc obligatoriu să se ateste o simultaneitate de intenții: intenția de a săvârși omorul să apară simultan cu intenția de a săvârși răpirea sau luarea persoanei în calitate de ostatic. Dar, este absolut obligatoriu să existe o simbioză la nivel subiectiv între cele două componente ale infracțiunii unice complexe prevăzute la art.145 alin.(2) lit.f) CP al RM. Aceasta înseamnă că intenția de a săvârși omorul apare în procesul de realizare a intenției de a săvârși răpirea sau luarea persoanei în calitate de ostatic. Adică, până la consumarea acțiunii de răpire sau de luare a persoanei în calitate de ostatic. Nu este exclusă nici cealaltă variantă: intenția de a săvârși răpirea sau luarea persoanei în calitate de ostatic apare până la consumarea acțiunii de omor.
Alte variante nu sunt posibile. Pentru că, dacă intenția de a săvârși una din acțiuni apare după consumarea celeilalte, atestăm discontinuitatea intențiilor infracționale. Vor fi două intenții de sine stătătoare, caracteristice unui concurs de infracțiuni: art.145 (cu excepția alin.(2) lit.f)) și art.164 sau art.280 CP al RM. Aceasta trebuie să fie soluția de calificare. În nici un caz soluția nu poate fi luată în baza art.145 alin.(2) lit.f) CP al RM.
Nu este obligatoriu ca, în contextul infracțiunii prevăzute la art.145 alin.(2) lit.f) CP al RM, victima omorului și victima răpirii sau luării în calitate de ostatic să fie aceeași persoană. Astfel, în cazul în care nu este nici persoana răpită, nici ostatic, victima omorului prevăzut la art.145 alin.(2) lit.f) CP este: persoana care împiedică săvârșirea răpirii sau luării în calitate de ostatic a unei alte persoane; persoana care încearcă să elibereze acea altă persoană; o persoană oarecare, prezentă din întâmplare la locul răpirii sau luării în calitate de ostatic a unei alte persoane; colaboratorul din cadrul unor servicii speciale, care ia parte la acțiunea de eliberare a persoanelor răpite sau luate în calitate de ostatici; persoana făcând parte din garda de corp a celui răpit sau luat în calitate de ostatic.
În cazul când victima răpirii este minor, iar subiectul răpirii este o rudă (inclusiv o rudă apropiată), urmează a fi calificată fapta de omor în baza art.145 alin.(2) lit.f) CP al RM fără calificarea suplimentară în baza art. 1641 CP al RM.
Nu se vor aplica prevederile art.145 alin.(2) lit.f) CP al RM în cazul omorului săvârșit cu privațiunea ilegală de libertate. În acest caz, soluția de calificare este: art.145 (cu excepția alin.(2) lit.f)) și art.166 CP al RM.
La calificarea omorului săvârșit cu răpirea sau luarea persoanei în calitate de ostatic nu este necesară calificarea suplimentară conform art.164 sau art.280 CP al RM.
În literatura de specialitate au fost exprimate propuneri privind excluderea agravantei „cu răpirea sau luarea persoanei în calitate de ostatic” din rândul circumstanțelor agravante ale omorului. Însă motivele, care stau la baza acestor propuneri, sunt uneori disonanțe.
De exemplu, A.I. Strelnikov își întemeiază punctul de vedere în felul următor: „Omorul ostaticului este distanțat în timp de reținerea acestuia. Luarea de ostatici, ca și răpirea unei persoane, nu poate constitui metoda de săvârșire a omorului. Aceste fapte sunt infracțiuni de sine stătătoare și nu pot fi comasate într-o altă infracțiune. Iată de ce, circumstanța agravantă „cu răpirea sau luarea persoanei în calitate de ostatic” trebuie eliminată din legea penală”.
Pentru exemplificare aducem episodul din practica judiciară: Dl Slobodniuc Ion, la 28 septembrie 2011, aproximativ la orele 17:00, intenționat, urmărind scopul răpirii persoanei, în strada din satul Mîndra r-nul Telenești, lângă gospodăria Violetei Cojocari, având la sine un cuțit de bucătărie, a răpit-o pe Diana Dogocher și Denis Dogocher, a. n. 2010, despre care cunoștea cu bună-știință că este minor, și care se afla în căruciorul pentru copii, prin aplicarea violenței fizice, exprimată prin amenințarea vieții și sănătății cu cuțitul asupra Dianei Dogocher și minorului Denis Dogocher, îmbrâncindu-i pe aceștia în gospodăria Violetei Cojocari, cauzând Dianei Dogocher vătămări corporale fără cauzarea prejudiciului sănătății sub formă de echimoză pe coapsă, iar minorului Denis Dogocher vătămări corporale fără cauzarea prejudiciului sănătății sub formă de excoriații pe față, apoi, contrar voinței acestora, în mod forțat, i-a dus într-o odaie din casa de locuit, privându-i de libertate pe o durată de timp anumită, ulterior lipsind-o de viață pe Diana Dogocher.
În concluzie rezum că la săvârșirea omorului cu răpirea sau luarea persoanei în calitate de ostatic se încalcă nu numai relațiile sociale care condiționează ocrotirea vieții persoanei, dar și relațiile sociale a căror existență și desfășurare normală condiționează ocrotirea libertății persoanei sau a securității publice.
e) Omor săvârșit asupra a două sau mai multor persoane, lit. g) art. 145, CP al RM
Există această circumstanță ori de cate ori activitatea de ucidere săvârșită cu intenție a avut ca rezultat urmărit sau acceptat conștient moartea a cel puțin două persoane (subiecți pasivi multipli). Pericolul social foarte ridicat derivă în acest caz din numărul persoanelor ucise și din temerea pe care o inspiră persoana făptuitorului. Aceasta pluralitate de victime conferă omorului o gravitate deosebită și îl caracterizează pe autor ca deosebit de periculos.
Omorul săvârșit asupra a două sau mai multe persoane poate fi rezultatul unei acțiuni unice sau a unei acțiuni săvârșite în aceeași împrejurare, la intervale scurte de timp, chiar prin acțiuni diferite.
În categoria acțiunilor unice se încadrează, de exemplu, detonarea unui explozibil intr-un mijloc de transport în comun, punerea de otravă în mâncarea destinată mai multor persoane. În categoria acțiunilor săvârșite în aceeași împrejurare, dar la intervale scurte de timp intră, de pildă, acțiunea făptuitorului care, prin mai multe focuri de armă, ucide două sau mai multe persoane aflate intr-un anumit loc. Omorul săvârșit asupra a două sau mai multor persoane este o infracțiune complexă, care implică, în conținutul său, cel puțin două fapte de omor.
Infracțiunea se consumă dacă se produce moartea a cel puțin două persoane; dacă activitatea de ucidere îndreptată împotriva a două sau mai multor persoane rămâne fără rezultatul cerut de lege, în sensul ca nu se produce moartea nici uneia dintre acele persoane, va exista tentativa la această infracțiune. În cazul în care, în urma unei agresiuni săvârșite cu intenția de a ucide doua persoane, una dintre victime moare, iar viața celeilalte este salvată, există concurs între infracțiunea consumată de omor și tentativa la infracțiunea de omor. Dacă făptuitorul a încercat să omoare trei sau mai multe persoane, dar au decedat numai două din trei persoane (sau trei din patru, sau patru din cinci etc.), calificarea se efectuează pentru fapta de omor săvârșită în conformitate cu art.145 alin.(2) lit. g) și art. 27 CP al RM.
Fapta constituie infracțiune unică de omor calificat săvârșită asupra a două sau mai multor persoane numai dacă toate victimele decedează, și tentativa la infracțiunea de omor calificat asupra a doua sau mai multor persoane numai dacă infracțiunea a rămas în faza de tentativă în raport cu toate victimele.
O speță relevantă este sentința Judecătoriei Ciocana din 15 decembrie 2009, prin care Petelico Nicolae a fost condamnat în baza art. 27, 145 alin. (2) lit. lit. a), g) Cod penal la pedeapsa sub formă de închisoare pe un termen de 13 ani, cu ispășirea pedepsei în penitenciar de tip închis.
Instanța de fond a constatat că, Petelico Nicolae la 07 martie 2009 aproximativ la ora 16:30, fiind în stare de ebrietate alcoolică, aflându-se pe str. Industrială, 10, mun. Chișinău, a intrat în încăperea paznicilor a „Prieten Barcaev”, unde se aflau paznicul Chiriac Victor împreună cu Florea Angela și Budaianu Ștefan, în rezultatul unui conflict, în mod intenționat, cu scopul lipsirii de viață a unei persoane, 1-a înjunghiat pe Budaianu Ștefan cu cuțitul în diferite regiuni ale corpului, însă nu și-a realizat intenția criminală din motive independente de voința sa, fiind împiedicat de paznicul Chiriac Victor ce i-a dezbătut cuțitul din mână care a căzut sub masa din odaie. Tot el, aflându-se în încăperea paznicilor II „Prieteni Baraev", din str. Industrială, 10, la aceeași dată, aproximativ la ora 16.00 și 40 minute, continuându-și acțiunile sale ilegale și din aceleași motive, în mod intenționat, având scopul lipsirii de viață a unei persoane, a luat un topor cu care i-a aplicat mai multe lovituri lui Florea Angela peste diferite regiuni ale corpului – în cap, în regiunea urechii stângi, genunchiul piciorului drept, însă nu și-a realizat intenția criminală din motive independente de voința lui, fiind imobilizat de către paznicul Chiriac Victor. Nefiind de acord cu sentință în cauză, inculpatul Petelico Nicolae, a contestat-o cu apel, solicitând să fie achitat de sub învinuirea adusă în baza art. 27, 145 alin. (2) lit. lit. a), g) Cod penal, pe motiv că el s-a aflat în stare de legitimă apărare, fiind atacat de părțile vătămate. Prin decizia Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău din 16 decembrie 2010, a fost respins ca nefondat apelul inculpatului Petelico Nicolae cu menținerea sentinței Judecătoriei Ciocana mun. Chișinău din 15.12.2009 fără modificări.
f) Omor săvârșit asupra unui reprezentant al autorității publice ori a unui militar, ori a rudelor apropiate ale acestora, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea de către reprezentantul autorității publice sau militar a obligațiilor de serviciu, lit. h) art.145, CP al RM
Această împrejurare agravantă constituie un element circumstanțial în conținutul omorului calificat. Modalitatea agravantă prevăzută în art. 145 lit.h) are în vedere acele fapte de omor care se comit din sentimentul răzbunării sau al nemulțumirii făptuitorului cu privire la modul in care victima si-a îndeplinit față de el îndatoririle publice. Este necesar, așadar, ca motivul agresiunii să fie în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu de către victimă, nefiind suficient ca omorul sa se fi comis în timpul când victima își exercită atribuțiile de serviciu, ci să fie în legătura cu modul în care victima își exercită atribuțiile de serviciu (de exemplu, uciderea paznicului in momentul în care inculpatul este surprins sustrăgând de pe terenul proprietate publică), iar nu cu o stare conflictuală survenită din alte motive, străine de îndeplinirea îndatoririlor victimei.
În vederea aplicării răspunderii în baza art.145 alin.(2) lit.h) CP, este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor trei condiții: 1) victima infracțiunii are calitatea specială de reprezentant al autorității publice, de militar sau de rudă apropiată a acestora; 2) infracțiunea de omor este săvârșită în timpul sau în legătură cu îndeplinirea de către reprezentantul autorității publice sau de către militar a obligațiilor de serviciu; 3) făptuitorul trebuie să cunoască cu bună-știință despre calitatea persoanei.
Cât privește prima condiție, prin reprezentant al autorității publice se înțelege exponentul intereselor oricărei autorități publice centrale sau ale autorităților publice locale.
Militari trebuie considerați cei care îndeplinesc serviciul militar în următoarele forme: a) serviciul militar prin contract; b) serviciul militar în termen; c) serviciul militar cu termen redus; d) serviciul militar ca rezerviști concentrați sau mobilizați.
Sunt considerați în serviciul militar și studenții instituțiilor militare de învățământ. Deci, și aceștia pot fi victime ale infracțiunii prevăzute la art.145 alin.(2) lit.h) CP al RM.
Nu toți rezerviștii au calitatea de militari. Doar rezerviștii concentrați sau mobilizați au această calitate.
Reprezentantul forței militare străine în Republica Moldova poate fi victimă a infracțiunii prevăzute la art.145 alin.(2) lit. h) CP al RM. Excepție constituie cazul când un asemenea reprezentant are calitatea de persoană care se bucură de protecție internațională. Or, omorul unei asemenea persoane atrage răspunderea conform art. 142 alin.(3) CP al RM.
În afară de reprezentant al autorității publice și militar, victimă a infracțiunii prevăzute la art.145 alin.(2) lit. h) CP al RM poate fi ruda apropiată a reprezentantului autorității publice sau a militarului. În conformitate cu art. 134 alin.(4) CP al RM, rude apropiate se consideră următoarele patru categorii corelative de persoane: 1) părinții în raport cu copiii, sau viceversa; 2) înfietorii în raport cu copiii înfiați, sau viceversa; 3) frații în raport cu surorile, sau viceversa; 4) bunicii în raport cu nepoții lor, sau viceversa.
Circumstanța agravantă, prevăzută la art.145 alin.(2) lit. h) CP al RM, este aplicabilă pe toată durata îndeplinirii de către reprezentantul autorității publice sau de către militar a calității respective (din momentul dobândirii ei prin modalități specifice fiecăreia până în momentul pierderii acesteia: pensionare, demisie, trecere în rezervă, etc.).
Cât privește cea de-a doua condiție – infracțiunea de omor să fie săvârșită în timpul sau în legătură cu îndeplinirea de către reprezentantul autorității publice sau de către militar a obligațiilor de serviciu – noțiunea săvârșirea infracțiunii în legătură cu îndeplinirea de către victimă a obligațiilor de serviciu urmează a fi interpretată ca și noțiunea similară din dispoziția de la art.145 alin.(2) lit. d) CP al RM, cu deosebirile de rigoare.
La rândul său, noțiunea în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu desemnează ipoteza când victima – reprezentantul autorității publice sau militarul – atunci când este omorât, se află în exercițiul funcțiunii, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu. Calitatea specială a victimei, alături de timpul săvârșirii infracțiunii – în timpul serviciului – determină agravarea răspunderii penale; astfel, în acest caz, fapta nu mai poate fi calificată conform art.145 alin.(l) CP al RM. Această împrejurare va trebui dovedită în mod concret, luându-se în calcul sfera atribuțiilor de serviciu aferente calității speciale a victimei, precum și specificul îndeplinirii acelor atribuții (sub aspectul locului, timpului și modului de îndeplinire), în conformitate cu dispozițiile legale.
g) Omor săvârșit de două sau mai multe persoane, lit. i) art.145, CP al RM
Săvârșirea omorului de două sau mai multe persoane presupune trei ipoteze alternative: 1) săvârșirea omorului de doi sau mai mulți coautori; 2) săvârșirea omorului de către o persoană, care întrunește semnele subiectului infracțiunii, în comun cu una sau mai multe persoane, care nu întrunesc aceste semne (de exemplu, nu au atins vârsta răspunderii penale, sunt iresponsabile etc.); 3) săvârșirea omorului de către o persoană, care întrunește semnele subiectului infracțiunii, prin intermediul unei persoane, care nu întrunește aceste semne (de exemplu, nu a atins vârsta răspunderii penale, este iresponsabilă).
În primul rând, omorul se consideră săvârșit de două sau mai multe persoane atât în cazul în care la comiterea faptei au participat în comun doi sau mai mulți coautori, în lipsa unei înțelegeri prealabile între ei, cît și în cazul în care la comiterea faptei au luat parte doi sau mai mulți coautori care s-au înțeles în prealabil despre săvârșirea în comun a omorului.
Înțelegerea prealabilă referitoare la săvârșirea omorului poate îmbrăca următoarele forme: 1) verbală, atunci când acordul se încheie prin viu grai; 2) nonverbală, presupunând fie consemnarea acordului în scris, fie confirmarea încheierii acestuia pe calea unor acțiuni concludente (privirea aprobatoare, semnul confirmativ cu capul, mișcarea aprobativă a mâinii etc.). Nu este exclusă îmbinarea celor două forme. La fel, nu se exclude (mai cu seamă, în situația în care înțelegerea prealabilă adoptă o formă verbală sau scrisă) ca înțelegerea prealabilă să aibă fie un caracter direct (adică să fie încheiată nemijlocit între făptuitori), fie un caracter indirect (adică să presupună prezența unor mijlocitori).
Lipsa sau prezența înțelegerii prealabile dintre făptuitori nu poate influența calificarea celor săvârșite în baza lit.i) alin.(2) art.145 CP RM, dar poate fi luată în considerație la individualizarea pedepsei.
Nu există coautorat în cazul în care fiecare făptuitor acționează independent și în momente diferite, lovind, din răzbunare, mortal, victima. Simpla prezență fizică a unei persoane alături de făptuitor, la locul și în momentul săvârșirii de către acesta a omorului nu constituie coautorat, dar ar putea constitui complicitate la infracțiunea de omor sub formă de sprijin moral acordat agresorilor. Complice moral se consideră și cel care dă sfaturi autorului cum să lipsească victima de viață ori cel care strigă către autori, în timp ce aceștia lovesc victima cu parii, că victima „trebuie omorâtă”.
Pe de altă parte, în cazul în care două sau mai multe persoane, acționând cu intenția de a lipsi de viață victima, aplică fiecare numeroase lovituri victimei și chiar dacă numai una din aceste lovituri s-a dovedit a fi mortală, toate aceste persoane trebuie considerate coautori la infracțiunea de omor. Dar nu pentru că este imposibil a stabili cine din ele a aplicat lovitura mortală, ci pentru că coautorul voiește să participe la săvârșirea faptei în mod direct, material, pe când complicele participă indirect, secundar, voiește să participe ajutând pe altul. Prin fiecare lovitură pe care coautorii o aplică ei doresc, implicit, ca una dintre ele să devină lovitură mortală.
La săvârșirea infracțiunii prevăzute la lit.i) alin.(2) art.145 CP RM poate lua parte și o persoană care nu are semnele subiectului infracțiunii. De aceea, săvârșirea omorului de către o persoană, care întrunește semnele subiectului infracțiunii, în comun cu una sau mai multe persoane, care nu întrunesc aceste semne, intră sub incidența agravantei prevăzute la lit.i) alin.(2) art.145 CP RM. Noțiunea de „de două sau mai multe persoane” nu este nici pe departe echivalentul noțiunilor „participație simplă” sau „participație complexă, presupunând coautorul”.
Noțiunea „de două sau mai multe persoane”, în sensul consemnat la lit.i) alin.(2) art.145 CP RM, presupune pluralitatea de făptuitori. Iar acești făptuitori trebuie să aibă calitatea de autori mijlociți (mediați) sau de autori nemijlociți (imediați) ai infracțiunii. Un singur autor al infracțiunii, alături de o persoană care numai contribuie la săvârșirea infracțiunii în calitate de organizator, instigator sau complice, nu este suficient pentru a opera circumstanța agravantă prevăzută la lit.i) alin.(2) art.145 CP RM.
În cazul infracțiunii prevăzute la lit.i) alin.(2) art.145 CP RM, făptuitorii pot realiza simultan și integral latura obiectivă a infracțiunii de omor. Dar, la fel de posibil este ca făptuitorii să o realizeze succesiv și parțial (de exemplu, unul dintre făptuitori lipsește de viață prima victimă, iar al doilea făptuitor lipsește de viață cea de-a doua victimă; împreună, cei doi făptuitori săvârșesc omorul asupra a două persoane). Important este ca acești făptuitori să ia parte la săvârșirea, chiar și parțială, a infracțiunii de omor.
Dacă omorul săvârșit de două sau mai multe persoane presupune atragerea unui minor la activitatea criminală sau instigarea acestuia la săvârșirea omorului, atunci prevederea de la lit.i) alin.(2) art.145 CP RM trebuie aplicată alături de prevederea de la art.208 CP RM.
Este neîntemeiat să considerăm că circumstanța agravantă „de două sau mai multe persoane” se aplică doar în cazurile în care infracțiunea e săvârșită în co-autorat. Este suficient ca numai una din persoanele care săvârșește vătămarea intenționată gravă a integrității corporale sau a sănătății / vătămarea intenționată medie a integrității corporale sau a sănătății să aibă semnele subiectului infracțiunii, ca să-i fie imputată agravanta specificată. Noțiunea „de două sau mai multe persoane” nu este nici pe departe echivalentul noțiunilor „participație simplă” sau „participație complexă, presupunând coautoratul”. Dacă legiuitorul ar fi dorit, ar fi utilizat în normele Părții Speciale a Codului penal sintagma „prin participație simplă sau complexă”. Dar nu a făcut-o, deoarece a dorit să imprime un alt înțeles noțiunii „de două sau mai multe persoane” (utilizate în Partea Specială a Codului penal), altul decât cel pe care îl au noțiunile definite în art.44 și 45 CP RM.
Noțiunea „de două sau mai multe persoane” desemnează o circumstanță obiectivă, relevantă sub aspect juridic, consacrată în Partea Specială a Codului penal în calitate de circumstanță agravantă, constituind reacția legiuitorului împotriva faptelor celor care își înlesnesc activitatea infracțională, apelând la eforturile unor persoane iresponsabile sau care nu au atins vârsta răspunderii penale. În contextul agravantei „de două sau mai multe persoane”, astfel de fapte denotă o periculozitate socială mai pronunțată a subiectului infracțiunii, decât în cazul în care ar fi săvârșite în coautorat. De aceea, trebuie să-și găsească estimare adecvată și în planul individualizării pedepsei.
În acest sens, subiectul, care săvârșește infracțiunea împreună cu persoanele care nu sunt pasibile de răspundere penală, își sporește considerabil potențialul în vederea atingerii rezultatului infracțional. Astfel de persoane îi înlesnesc subiectului săvârșirea infracțiunii, ca și cum ar acționa un grup constituit numai din subiecți, dacă nu chiar mai rezultativ. În planul evaluării sociale, astfel de grupuri sunt realmente infracționale, deoarece, de rând cu infractorul real, din ele fac parte potențiali infractori, care ulterior vor deveni infractori. Pe lângă aceasta, astfel de infracțiuni sunt obiectiv percepute de către victimă în calitate de infracțiuni comise în grup, deoarece pentru ea este determinantă pluralitatea faptică a făptuitorilor, nu putința acestora de a fi subiecți ai infracțiunii. În afară de aceasta, persoana, care întrunește semnele subiectului infracțiunii, este conștientă de faptul că depozițiile minorului sau ale persoanei iresponsabile, făcute într-un proces penal, nu vor fi la fel de exacte, juste și credibile ca ale unei persoane adulte și responsabile.
Toate acestea confirmă că, în conjunctura agravantei „de două sau mai multe persoane”, astfel de fapte denotă o periculozitate socială mai pronunțată a subiectului infracțiunii, decât în cazul în care ar fi săvârșite în coautorat. Tocmai de aceea, este necesar să-și găsească estimare adecvată în planul individualizării pedepsei.
La 12.06.2006, aproximativ la ora 16.00, fiind în stare de ebrietate și aflându-se în casa lui I.C. din or. Otaci, raionul Ocnița, G.A. a instigat o altă persoană să-i aplice lui V.L. multiple lovituri în diferite părți ale corpului cu o piatra. În rezultat, victima a suferit o vătămare gravă incompatibilă cu viata și a decedat.
În concluzie: noțiunea „de două sau mai multe persoane”, în sensul consemnat la lit.d) alin.(2) art.151 / lit.e) alin.(2) art.152 CP RM, presupune pluralitatea de făptuitori. Iar acești făptuitori trebuie să aibă calitatea calitatea de autori mijlociți (mediați) sau autori nemijlociți (imediați) ai infracțiunii. Un autor – mediat sau imediat – al infracțiunii, alături de o altă persoană având calitatea de organizator, instigator sau complice, nu formează conținutul noțiunii „de două sau mai multe persoane”.
h) Omor săvârșit cu deosebită cruzime, precum și din motive sadice, lit. j) art.145, CP al RM
Este una dintre circumstanțele omorului deosebit de grav, întâlnită în practica judiciară mai des, din păcate, decât alte circumstanțe agravante ale omuciderii.
Cu toate că înțelesul termenului de cruzimi nu este determinat de lege, atât din lucrările de specialitate, cât și din soluțiile pronunțate de instanțele judecătorești se desprinde o semnificație care a întrunit consensul general. Astfel, Dicționarul juridic penal definește cruzimile ca o "manifestare de ferocitate în comiterea unei infracțiuni de natură să provoace suferințe chinuitoare, prelungite, victimei"; tot astfel, în dicționarul limbii române, înțelesul cuvântului "crud" este identic cu cel juridic: "care se desfață la suferințele altuia" sau "atitudine, fapta crudă, ferocitate, barbarie".
În practica judiciară, s-a considerat că omorul este săvârșit prin cruzimi, atunci când făptuitorul a conceput și executat fapta, folosind metode căzătoare de suferințe prelungite și de maximă intensitate, realizând astfel, alături de rezultatul constând în suprimarea vieții victimei și un al doilea rezultat, constând în chinuirea ei fizică sau morală. Au fost socotite ca întrunind elementele omorului prin cruzime: stropirea victimei cu benzină, după care i s-a dat foc; biciuirea victimei cu sârmă împletită; aplicarea de multiple lovituri cu un corp tăios și un timp îndelungat, astfel încât să se provoace suferințe prelungite; aplicarea de lovituri care zdrobesc globii oculari ai victimei.
Dacă acțiunea de ucidere se realizează prin actele convergente ale mai multor făptuitori, actele acestora nu se fracționează în raport de fiecare făptuitor, ci se iau în considerare în ansamblu. Astfel, inculpații care aplică victimei, fiecare, lovituri repetate cu diferite obiecte, cu picioarele și pumnii, cauzându-i multiple leziuni, fracturi și suferințe prelungite, vor fi condamnați pentru infracțiunea de omor săvârșit prin cruzimi.
În cazul actelor de violență repetate, trebuie să se facă distincție între situațiile în care aceste acte au semnificația de a chinui victima și de a-i prelungi suferințele în mod inutil, față de situațiile în care repetarea loviturilor nu exprimă, prin specificul și obiectul folosit, decât modalitatea de a realiza uciderea. În acest din urma caz, nu se face aplicarea agravantei. Astfel, dacă inculpatul a aplicat victimei, cu un polonic, mai multe lovituri în regiunea capului, cauzându-i o fractură la baza craniului și hemoragie meningo – ventriculară, care au dus la deces; de asemenea, a lovit victima și cu picioarele. Toate acestea s-au desfășurat într-un interval scurt, din materialitatea faptelor rezultând ca inculpatul a urmărit să suprime viața victimei și nu să-i cauzeze suferințe și chinuri prelungite în timp. În aceste condiții, agravanta menționată nu este aplicabilă.
Actele de cruzime comise de făptuitor cu prilejul omorului provoacă implicit și un sentiment de oroare celor din jur, ori de groază însoțită de o puternică reprobare a josniciei și a lipsei de omenie a infractorului. Astfel, aplicarea de lovituri repetate cu toporul și decapitarea victimei, când nu mai reacționează fizic, provoacă oroare și dezgust și se încadrează în norma de incriminare a omorului săvârșit prin cruzimi.
Nu interesează daca cruzimile au dus, prin ele însele, la moartea victimei sau dacă făptuitorul le-a folosit numai pentru a o chinui înainte de a o ucide. Există agravanta pe care o analizăm chiar dacă agresorul supune la chinuri victima, fără a urmări să o ucidă în acest mod, dar care acceptă și posibilitatea acestor consecințe.
Cu privire la înțelesul noțiunii de cruzime, în literatura juridică s-a evidențiat necesitatea de a nu se asimila actelor de cruzime suferințele inerente provocate în majoritatea cazurilor de omucidere, atunci când se folosesc asemenea mijloace ca: topor, otravă, glonț, putând avea caracterul unor acte de cruzime numai acelea care depășesc limita celor de mai sus, indiferent de ecoul faptei în rândul cetățenilor.
Cruzimea deosebită demonstrează intenția făptuitorului de a-i cauza victimei suferințe – de ordin fizic sau psihic – care sunt intense, inutile și prelungite în timp. Cruzimea este inerentă oricărui omor, deoarece în momentul lipsirii de viață victima simte dureri fizice și morale. Totuși, omorul săvârșit cu deosebită cruzime presupune o intensitate mult mai mare a acestor dureri, întrucât făptuitorul nu se mulțumește să curme viața victimei. El îi prelungește agonia, torturând-o, maltratând-o, molestând-o. Nu are importanță dacă deosebita cruzime a constituit singura cauză a decesului; este necesar ca deosebita cruzime să fi fost exercitată până la consumarea omorului.
Următoarele metode demonstrează manifestarea cruzimii deosebite la săvârșirea omorului: cauzarea unor plăgi multiple (când există probe suficiente care dovedesc intenția de a comite omorul cu deosebită cruzime); jupuirea pielii; turnarea peste victimă a unor lichide inflamabile cărora li se dă foc; provocarea arsurilor cu ajutorul unor obiecte incandescente; arderea sau îngroparea unei persoane vii; utilizarea curentului electric; smulgerea unghiilor; scoaterea ochilor; mutilarea sau secționarea unor părți ale corpului; stropirea cu agenți chimici agresivi; asfixierea mecanică prelungită în timp; otrăvirea, urmată de suferințe prelungite; impunerea victimei să-și sape mormântul; imitarea execuției victimei; privarea de mâncare, apă, somn, de confort termic sau fonic, de alte necesități vitale etc.
Este de menționat că, abstrasă de alte circumstanțe, atestarea uneia din metodele prezentate mai sus nu întotdeauna poate fi considerată expresie a cruzimii deosebite.
Astfel, de exemplu, adesea, cauzarea unor plăgi multiple poate fi explicată prin forța fizică slabă a făptuitorului ori prin calitățile vulnerante reduse ale mijlocului sau instrumentului de săvârșire a infracțiunii (care nu a fost ales special de către făptuitor). De asemenea, numărul mare al plăgilor cauzate își poate găsi explicația în starea de agitație a făptuitorului, în incapacitatea lui de a evalua adecvat situația, în năzuința lui de a săvârși mai repede infracțiunea începută, luând în considerație eficacitatea scăzută a metodei de comitere a infracțiunii, opunerea activă de rezistență de către victimă, superioritatea fizică a victimei sau alți asemenea factori. La fel, suferințele victimei nu vor fi deosebite atunci când cauzarea unor plăgi multiple se realizează în toiul altercației și într-un interval de timp relativ scurt.
În afară de metoda și ambianța comiterii infracțiunii, despre săvârșirea omorului cu deosebită cruzime pot mărturisi următoarele circumstanțe: particularitățile victimei infracțiunii (de exemplu, prezența la ea a unor fobii, a unor alergii sau a altor afecțiuni specifice); specificul motivului infracțiunii (de exemplu, motivele sadice); alte circumstanțe de natură obiectivă și subiectivă care trebuie apreciate cumulativ.
În conjunctura infracțiunii prevăzute la lit.j) alin.(2) art.145 CP RM, este necesar să se stabilească că făptuitorul conștientiza sau, altfel spus, își dădea seama că săvârșește infracțiunea cu deosebită cruzime. Aceasta pe lângă faptul că el a prevăzut că va cauza cu o deosebită cruzime moartea victimei, a dorit sau a admis, în mod conștient, survenirea acestei urmări.
Cât privește cea de-a doua ipoteză consemnată la lit.j) alin.(2) art.145 CP RM, motivele sadice reprezintă imboldul generat de tendința anormală (dar în limitele responsabilității) spre cruzime, o plăcere bolnăvicioasă de a vedea pe cineva suferind sau de a pricinui suferințe. Sadismul se exprimă în faptul că plăcerea apare într-o situație în care victima se află sub stăpânirea făptuitorului, este subordonată necondiționat acestuia, fiindu-i supusă într-o asemenea măsură, încât făptuitorul consideră că îi este permis să-i cauzeze durere și s-o umilească. Dominarea asupra victimei, ca formă specifică de legătură cu aceasta, îi creează făptuitorului sentimentul de satisfacție. Contextul situației în care, în corespundere cu voința făptuitorului, victima suferă umilință sau durere, ceea ce confirmă controlul exercitat de făptuitor asupra victimei, îi provoacă acestuia excitație și euforie, însoțite de conștientizarea puterii nelimitate asupra victimei aflate în dependență. Omorul săvârșit din motive sadice reprezintă manifestarea extremă a sadismului. În acest caz, plăcerea și satisfacția sunt atinse pe calea lipsirii victimei de viață, constituind expresia extremă de exercitare a autorității făptuitorului asupra victimei.
Delimitînd motivele sadice de cruzimea deosebită, trebuie să specificăm că deosebita cruzime nu întotdeauna este generată de motive sadice. Omorul săvârșit cu deosebită cruzime poate avea la bază și: răzbunarea, gelozia, ura, interesul material, motivele huliganice etc. La individualizarea pedepsei se poate lua în considerație că nu una, dar ambele ipoteze specificate la lit.j) alin.(2) art.145 CP RM caracterizează cele săvârșite de făptuitor.
Este consemnabil că noțiunile „schingiuire” și „tortură” se încearcă a fi caracterizate într-o manieră aproximativă și orientativă în Regulamentul Ministerului Sănătății de apreciere medico-legală a gravității vătămării corporale: „Bătăile, chinuirea și torturarea reprezintă un gen specific de acțiune asupra organismului (pct.75); Chinuirea reprezintă acțiuni care provoacă victimei suferințe prin privațiunea de hrană, băutură sau căldură, ori prin plasarea sau abandonarea victimei în condiții nocive pentru viață (pct.77); Torturarea se manifestă prin acțiuni care produc dureri perseverente, repetate sau îndelungate (prin pișcături, biciuiri, prin împunsături cu obiecte înțepătoare, prin cauterizări cu agenți termici sau chimici etc.)
De asemenea, în pct.5 al Hotărârii Plenului Curții Supreme de Justiție „Cu privire la practica judiciară în cauzele despre pricinuirea vătămării intenționate a integrității corporale”, se oferă următoarele explicații cu privire la circumstanța agravantă examinată: „b) la schingiuiri se referă acțiunile menite să cauzeze dureri multiple și de lungă durată: bătaia cu nuiaua, pișcări, cauzarea multiplelor vătămări, fie și nu prea mari, cu obiecte contondente sau perforante, prin acțiuni termice și prin alte acțiuni; c) la torturări se referă acțiunile care cauzează altei persoane suferințe prin lipsire îndelungată de mâncare, căldură, cât și de încăperi sau lăsarea omului în alte condiții periculoase pentru sănătatea lui; d) soluționând chestiunea cu privire la existența sau inexistența indicilor de calificare, instanțele judecătorești urmează să țină cont de faptul că culpabilul vădit trebuie să-și dea seama că modul de cauzare a vătămării integrității corporale aplicat de el sau a bătăilor și loviturilor pătimitului are caracter de schingiuire sau îi provoacă pătimitului chinuri”.
Din practia judiciară aducem un exemplu de condamnare a cetățeanului Grădinari Ilie, care, în noaptea de 10 spre 11 decembrie 2010, aflându-se împreună cu fratele său Grădinari Fiodor într-o gheretă părăsită de pe str.I.Radu 27, mun.Chișinău, în rezultatul unui conflict cu ultimul, datorată faptului că acesta era în stare de ebrietate gravă și nu dorea să meargă acasă, i-a aplicat acestuia multiple lovituri cu pumnii în regiunea feței. În momentul în care Grădinari Fiodor a căzut pe spate, Grădinari Ilie a încercat să-i astupe gura acestuia cu palmele, continuând să-l lovească și să-l zgîrîie cu mâinile. Văzând că aceste acțiuni nu-și au efectul dorit, având motivul răzbunării pe fratele său pentru modul său de viață parazitar și abuzul excesiv de băuturi alcoolice, având intenția și scopul omorului acestuia, manifestând față de ultimul o cruzime deosebită, i-a astupat lui Grădinari Fiodor gura și nasul cu mâinile, astfel, ultimul a decedat în rezultatul asfixiei mecanice.
Prin sentința Judecătoriei Buiucani, mun.Chișinău din 24 iunie 2011, Grădinari Ilie Constantin a fost condamnat în baza art.145 alin.(2) lit.j) CP la 12 ani și 3 luni închisoare în penitenciar de tip închis.
i) Omor săvârșit cu scopul de a ascunde o altă infracțiune sau de a înlesni săvârșirea ei, lit. k) art. 145, CP al RM
Omorul săvârșit cu scopul de a ascunde o altă infracțiune se caracterizează prin aceea că făptuitorul, lipsind de viață victima, urmărește să ascundă infracțiunea săvârșită în trecut sau infracțiunea care este săvârșită concomitent cu omorul. Scopul ascunderii se poate exprima în aceea că făptuitorul urmărește să nu se afle despre însuși faptul infracțiunii, despre participarea la infracțiune a unei anumite persoane sau despre alte împrejurări relevante ce țin de infracțiunea-scop.
Omorul și infracțiunea-scop pot fi săvârșite fie la un anumit interval de timp și asupra unor victime diferite sau asupra aceleiași victime, fie cu aceeași ocazie și în același timp, asupra unor victime diferite ori asupra aceleiași victime. La calificare nu contează a cui infracțiune ascunde făptuitorul omorului: a sa ori a unei alte persoane. De asemenea, nu contează dacă făptuitorul omorului este autor sau alt participant la infracțiunea-scop.
Prin conceptul "înlesnire”, din sintagma "a ascunde săvârșirea altei infracțiuni”, trebuie înțeleasă acea acțiune de omor comisă pentru "a netezi” sau "a deschide” drumul spre infracțiunea vizată, pentru a se reuși astfel, prin intermediul omorului, să fie săvârșită infracțiunea – scop -, cum este omorârea pazei pentru a evada din penitenciar, omorârea bărbatului pentru violarea femeii ce-l însoțește, ori a femeii împotriva căreia s-a început exercitarea unor acte de constrângere în scopul de a o viola.
Prin conceptul "ascundere", din aceeași sintagmă, se înțelege acțiunea de ucidere întreprinsă pentru a disimula o altă infracțiune, pentru a face ca această altă infracțiune să nu poată fi descoperită, uciderea unui martor ocular la comercializarea de stupefiante, ori a unei persoane care a surprins pe făptuitor în timpul furtului.
Este de menționat că această circumstanță agravanta este una complexă, adică constă din două circumstanțe agravante, și anume, omorul săvârșit cu scopul de a ascunde o altă infracțiune și omorul săvârșit cu scopul de a înlesni săvârșirea comiterii altei infracțiuni.
Agravanta dată se caracterizează prin faptul că vinovatul, privind de viață victima, urmărește scopul să ascundă infracțiunea săvârșită deja sau infracțiunea care este plănuită a fi săvârșită in viitor. Pentru componența dată nu are însemnătate dacă însuși ucigașul sau oricare altă persoană se pregătește să comită (sau deja a comis) o altă infracțiune. Sub altă infracțiune trebuie de înțeles orice faptă prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție și pasibilă de pedeapsa penală (art.14 CP RM). Nu va fi aplicabilă circumstanța agravantă examinată dacă omorul a fost comis pentru a ascunde o faptă care cade sub incidența unei contravenții administrative.
Omorul intenționat săvârșit cu scopul de a înlesni săvârșirea altei infracțiuni este caracterizat prin faptul că vinovatul, privind de viață victima, urmărește scopul de a crea condiții care sa faciliteze săvârșirea infracțiunii plănuite. Prin comiterea acestui omor făptuitorul tinde să faciliteze săvârșirea infracțiunii atât de către el însuși , cât și de către alte persoane. Asemenea fapte vinovatul le poate realiza atât până săvârșirea infracțiunii plănuite, cât și în procesul săvârșirii ei.
Pentru componența dată nu contează daca făptuitorul și-a atins ori nu scopul urmărit – de a ascunde sau de a înlesni săvârșirea altei infracțiuni. Este suficient doar ca acest scop să reprezinte obiectivul urmărit de făptuitor. Omorul săvârșit cu scopul de a ascunde o altă infracțiune prevede, de exemplu, uciderea victimei, martorului, persoanelor care dețin probele (dovezile) infracțiunii cu scopul de a le sustrage și a le nimici.
Victimă în cazul omorului săvârșit cu scopul de a ascunde o altă infracțiune poate fi orice persoană, care, în opinia făptuitorului, cunoaște anumite informații despre infracțiunea-scop și poate face denunțul (de exemplu, victima, martorul, unul dintre participanți). Dacă însă denunțarea s-a realizat, iar făptuitorul a aflat despre aceasta, omorul săvârșit asupra persoanei care a făcut denunțul urmează a fi calificat în baza lit.d) alin.(2) art.145 CP RM.
Lipsind de viață victima cu scopul de a înlesni săvârșirea altei infracțiuni, făptuitorul urmărește să creeze condiții care să faciliteze comiterea infracțiunii-scop. Spre deosebire de omorul săvârșit cu scopul de a ascunde o altă infracțiune, omorul săvârșit cu scopul de a înlesni săvârșirea altei infracțiuni precede întotdeauna infracțiunea-scop. Prin săvârșirea infracțiunii prevăzute la lit.k) alin.(2) art.145 CP RM în cea de-a doua ipoteză, făptuitorul tinde să ușureze săvârșirea de către el însuși sau de către alte persoane a infracțiunii-scop. Nu are importanță dacă făptuitorul va participa sau nu la acea infracțiune, nici în ce calitate va participa.
În cazul omorului săvârșit cu scopul de a înlesni săvârșirea altei infracțiuni, victimă poate fi orice persoană. Nu se ia în considerație dacă victima a putut să îndeplinească sau nu în realitate acel rol, pentru a cărui neutralizare ea a fost lipsită de viață.
Circumstanța agravantă prevăzută la lit.k) alin.(2) art.145 CP RM operează indiferent dacă omorul este consumat sau a rămas la etapa de pregătire ori de tentativă. Pentru existența circumstanței agravante prevăzute la lit.k) alin.(2) art.145 CP RM este necesară și suficientă dovada scopului urmărit, indiferent dacă acest scop a fost atins sau nu. Dacă scopurile sus-menționate s-au realizat, va exista un concurs de infracțiuni între omorul prevăzut la lit.k) alin.(2) art.145 CP RM și infracțiunea ascunsă sau înlesnită prin săvârșirea omorului. Deoarece textul de incriminare nu face nici o limitare, rezultă că prin săvârșirea omorului poate fi înlesnită sau ascunsă orice infracțiune, indiferent de gravitatea ei.
Atunci când făptuitorul lipsește victima de viață, fiind convins că ascunde o altă infracțiune (că înlesnește săvârșirea unei alte infracțiuni), dar în realitate acea altă infracțiune nu există, atestăm tentativa la infracțiunea prevăzută la lit.k) alin.(2) art.145 CP RM.
Pentru a exemplifica, ne vom referi la Decizia CSJ referitor la următoarea cauza penala: La 31ianuarie 2009, aproximativ pe la orele 21.30, Antonov V., fiind în stare de ebrietate alcoolică, împreună cu minorii Dmitriev I. G. și Panicerschii E. G., s-au apropiat cu căruța de porțile ÎSGCL, amplasată în or. Taraclia str. Lesnaia, pentru a întreba paznicul Gaidarji V. când va achita salariul. Intrând pe teritoriul ÎSGCL Antonov V. s-a apropiat de automobilul GAZ 24 Volga, aflat în proprietatea lui Ivanov I. Deschizând ușa a sustras din salon bunuri. Fiind descoperit de paznicul Gaidarji V., care i-a ordonat să nu fure și să plece, inculpatul, având scopul însușirii averii proprietarului, cu un băț din lemn și o greblă i-a aplicat ultimului multiple lovituri peste cap și diferite părți ale corpului, cauzându-i vătămări corporale grave, periculoase pentru viață. După, împreună cu Dimitriev N. au intrat în căsuța paznicului de unde au sustras bunuri… și le-au dus în căruță. După, Antonov V., cu scopul săvârșirii omorului pentru a ascunde faptele comise, a intrat în căsuța paznicului Gaidarji V. unde a continuat să-l lovească pe acesta cu bățul peste cap. În consecința vătămărilor victima a decedat”.
j) Omor săvârșit din motive de ură socială, națională, rasială sau religioasă, lit. l) art.145, CP al RM
Prin instituirea acestei agravante, statul asigură respectarea prevederilor Constituției Republicii Moldova (art.16) și ale Convenției Internaționale privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, adoptată de ONU la 21 decembrie 1965 la New York, despre asigurarea egalității persoanelor în fața legii și a autorităților statale și eliminarea tuturor formelor de discriminare.
Agravanta examinată este una complexă, deoarece este constituită din patru circumstanțe mai înguste după conținut:
– Din motive de ură socială, care presupune o atitudine intolerantă a făptuitorului față de victimă ca reprezentant al altei pături sociale. Victima este suprimată din cauza poziției sociale și economice pe care o deține în societate (mai bogat, mai sărac, este șomer sau este încadrat în câmpul muncii, este țăran sau intelectual ).
– Din motive de ură națională, care prevede o atitudine intolerantă și agresivă față de reprezentanții altei naționalități, iar luarea vieții victimei este motivată anume de apartenența ei la o anumită naționalitate sau grup etnic. Făptuitorul poate fi o persoană de altă naționalitate sau etnie, sau de aceeași naționalitate sau aceeași etnie, dar în ultimul caz suprimarea vieții victimei este motivată de răzbunarea pentru pasivitate, conciliere cu reprezentanții altei naționalități sau etnii, sau de crearea artificială a unui conflict interetnic.
– Din motive de ură rasială, caracterizată prin intoleranța față de persoanele altei rase, bazată pe ideologia superiorității în raport cu reprezentanții altei rase. În suprimarea vieții individului de altă rasă făptuitorul trebuie să fie mânat anume de motivul de ură rasială față de victimă, de considerentul superiorității sale în raport cu rasa al cărei reprezentat a fost ucis.
Omorul săvârșit din ură rasială este o componență al discriminării rasiale, iar această noțiune "are în vedere orice deosebire, excludere, restricție sau preferință întemeiată pe rasă, culoare, ascendență sau origine națională sau etnică, care are ca scop sau efect de a distruge sau compromite recunoașterea, folosința sau exercitarea, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale în domeniile: politic, economic, social și cultural sau în oricare domeniu al vieții politice".
– Din motive de ură religioasă, care se exprimă prin considerarea falsă și artificială a superiorității făptuitorului ca reprezentat al unei religii față de reprezentanții altei confesii. Făptuitorul purcede la suprimarea vieții victimei anume din motivele indicate.
Sub incidența acestei agravante va cădea fapta persoanei vinovate și în cazul suprimării vieții unei persoane de aceeași confesiune religioasă, dar din motive că victima susține egalitatea religiilor și stima față de reprezentanții altor religii.
Pentru a se aplica circumstanța dată, se cere de stabilit următoarele aspecte:
– Existența motivului special, care se manifesta prin ură socială, națională, rasială sau religioasă. Este posibil ca, săvârșindu-se un omor din acest imbold, să fie prezente și alte motive de dușmănie simplă, de răzbunare, motive josnice sau meschine. Motivul indicat direct la litera respectivă a circumstanței date trebuie să domine și să se evidențieze în raport cu alte imbolduri criminale.
– Imboldul dominant în acest caz este intenția bine determinată a vinovatului de a priva de viață o altă persoană în legătură cu situația ei socială sau cu apartenența ei la o anumită naționalitate, rasă sau confesiune religioasă. Prin acțiunile sau inacțiunile săvârșite, făptuitorul urmărește în cele din urmă scopul de a înjosi anumite pături sociale, națiuni, rase sau confesiuni religioase.
Prin intermediul omorului săvârșit în circumstanța indicată, persoana vinovată este îndemnată și de dorința de a provoca conflicte sociale, naționale, etnice, rasiale sau religioase sau învrăjbirea reprezentanților lor.
Pentru aplicarea agravantei date e suficient să fie prezentă numai o circumstanță din cele descrise mai sus, fie ura socială sau rasială.
Este necesar a dovedi nu numai faptul că ucigașul și victima aparțin diferitor națiuni, rase sau confesiuni. Este important să existe pe această bază dușmănie sau ură socială (cel puțin din partea vinovatului) în momentul atentatului și anume aceasta o să fie motivul omorului. Nu se exclud în unele cazuri concrete situațiile de conflict dintre persoanele națiunilor ostile în alte baze, de exemplu, în baza condițiilor de trai – nu pot împarți sectoarele pentru pășunatul vitelor, nu se pot înțelege asupra ordinii alimentării cu apă sau a altor condiții de trai.
Săvârșirea infracțiunii din motive de ură socială nu cuprind în sine ura dintre făptuitorul și victima concretă generată de relațiile lor anterioare și la fel nu presupun o răzbunare pentru o acțiune concretă a unei persoane. Legiuitorul numește ura socială, având în vederea că acestea sunt îndreptate împotriva societății, sau persoana ca subiect a infracțiunii concrete a ales obiectul atentării anume din aceste motive și nu din motive pur personale, ori ura și dușmănia socială se pot alătura la celelalte motive invocate pentru săvârșirea faptei.
Ura se va manifesta printr-o atitudine răuvoitoare față de societate, iar făptuitorul însăși prin fapta comisă manifestă sentimentul său de ură față de relațiile sociale apărate de lege, iar ordinea socială nu-1 satisface.
În cazul urii naționale, atitudinea ostilă este îndreptată spre reprezentanții altei naționalități care locuiesc sau se află temporar în teritoriul dat. Acesta săvârșește infracțiunea de distrugere, vandalism, ca exemplu, într-un local (restaurant, cafenea, magazin) întreținute de persoane de altă naționalitate, de asemenea dezordinile în masă si distrugerea fizică a reprezentanților altor naționalități, exprimate prin inscripții pe garduri și pereți în locurile publice.
Toți oamenii, cetățenii sunt egali în fața legii indiferent de rasă, naționalitate, religie, sex, de aceea legiuitorul a considerat manifestarea de ură și dușmănie față de alte persoane din motivele indicate materializate prin infracțiuni concrete un element care sporește pericolul social al făptuitorului. Periculozitatea făptuitorului se va măsura prin starea de teamă și intimidare care o suferă alți membri a societății, cât și prin tulburările din societate pe care le-a provocat fapta sa.
Astăzi sunt cunoscute cazuri de creare a unor mișcări și asociații ilegale cu orientare rasială sau națională, care au ca obiectiv trasat dezlănțuirea unei dușmănii între reprezentanții diferitor naționalități și religii, care comit acte de vandalism, distrugeri a bunurilor, loviri și vătămări corporale tocmai din motivele indicate de legiuitor.
Pentru aplicarea răspunderii în baza lit.l) alin.(2) art.145 CP RM nu este obligatoriu ca făptuitorul să aparțină la o grupare extremistă, să poarte însemne extremiste, să aibă ținută specifică etc., să poarte arme sau obiecte asimilate armelor având însemne extremiste, să lase la locul săvârșirii infracțiunii inscripții, imagini, simboluri, foi volante cu caracter extremist, să săvârșească infracțiunea în zilele având semnificație extremistă etc. Eventual, astfel de circumstanțe vor fi luate în considerație la individualizarea pedepsei pentru omorul săvârșit din motive de ură socială, națională, rasială sau religioasă.
De regulă, făptuitorul alege victima datorită apartenenței acesteia la un alt grup decât cel de care aparține făptuitorul; acest aspect sugerează ideea că un membru al unui asemenea grup este interschimbabil cu alt membru. Spre deosebire de victimele altor fapte penale, victima infracțiunii prevăzute la lit.l) alin.(2) art.145 CP RM este aleasă mai degrabă după ceea ce reprezintă decât după cine este. Mesajul astfel transmis este destinat nu doar victimei directe, dar și grupului din care face parte victima. Infracțiunea prevăzută la lit.l) alin.(2) art.145 CP RM are ca scop intimidarea grupului din care face parte victima. Reprezentanților acelui grup li se transmite mesajul că nu sunt bineveniți, că nu au dreptul să participe pe deplin la viața socială, că nu este locul lor acolo și că ar putea deveni și ei victime.
Făptuitorul poate să nu aibă nici un fel de sentimente față de persoana care a devenit victima infracțiunii, dar să aibă gânduri sau sentimente ostile față de grupul din care face parte victima. Pentru calificarea faptei în baza lit.l) alin.(2) art.145 CP RM nu are importanță dacă atitudinea, descrisă mai sus, este una durabilă, caracterizând sistemul de valori de care se conduce făptuitorul, sau are numai un caracter situativ, fiind legată de circumstanțe concrete (presiunea grupului de care aparține făptuitorul, influența mulțimii). De asemenea, nu este relevant dacă victima infracțiunii aparține de un grup minoritar sau de unul majoritar.
Poate fi relevant procesul asupra cetățeanului rus Magadanov Artiom, care, la 21 ianuarie 2005 pentru punerea în aplicare și executarea celor planificate, a atras un prieten apropiat al sau, pentru a lipsi de viață, pe motiv de ură rasială, cetățeanul iranului Charles M. I acest scop a fost elaborat un plan care a inclus timpul, locul și metoda de ucidere a victimei și rolul fiecăruia în parte.
La 22 ianuarie 2005, la aproximativ 2 ore și 30 minute, acționând conform planului, infractorii au adus victima în sat. Novoprivolny în casa lui Magadanov Artiom, unde, au legat victima și au adus acestuia multiple leziuni corporale și l-au ucis folosind un pistol marca "TT". Victima a decedat de la rănile provocate de gloanțe. Magadanov Artiom și complicele său au fost condamnați la 12 ani și 6 luni conform art. 105 al.2 p.l) CP Fedrației Ruse.
Evident că recunoașterea acestei circumstanțe ca agravantă nu soluționează problema, dar va influența într-o anumită măsură combaterea acestui fenomen și menținerii stabilității sociale.
k) Omor săvârșit prin mijloace periculoase pentru viața sau sănătatea mai multor persoane, lit. m) art.145, CP al RM
Ce înseamnă că infracțiunea este săvârșită prin metode ori mijloace care prezintă pericol public? În doctrina penală română se răspunde astfel la întrebarea dată: mijloace care produc pericol public sunt mijloacele a căror folosire generează pericol pentru viața, integritatea corporală ori sănătatea unui număr nedeterminat de persoane ori pentru bunurile acestora (de pildă, incendiu, explozie).
În consecință, consemnăm că, în general, circumstanța agravantă analizată ar putea exista în cazurile de: izbire cu mijlocul de transport a unui grup de persoane; tragere din arma de foc în direcția în care se află mai multe persoane sau într-un spațiu închis în care se află mai multe persoane, în care este verosimilă producerea ricoșeurilor; provocare a unei scurgeri de gaze toxice care sunt apte să afecteze mai multe persoane; provocare a exploziei, a incendiului, a inundării, a unui accident de transport, a unei contaminări radioactive sau bacteriologice care poate fi periculos pentru mai multe persoane; otrăvire a produselor alimentare sau a apei care urmează a fi consumate de mai multe persoane etc. Totodată, esențial este ca, în toate aceste cazuri, atenție să se acorde nu numai genului de care aparțin mijloacele de săvârșire a infracțiunii (mijloace de pericol limitat, mijloace de pericol situațional sau mijloace de pericol de lungă durată), dar și împrejurărilor concrete în care se aplică acele mijloace. Cerința agravantei analizate nu va fi îndeplinită, dacă, deși mijlocul aplicat ar putea în mod obiectiv să creeze pericol pentru viața sau sănătatea mai multor persoane, posibilitatea producerii unui asemenea rezultat ar fi exclusă în împrejurările concrete ale comiterii infracțiunii.
Circumstanța agravantă în cauză trebuie să îndeplinească următoarele trei condiții: 1) mijloacele aplicate în scopul săvârșirii omorului trebuie să prezinte un real pericol pentru viața sau sănătatea mai multor persoane; 2) făptuitorul trebuie să conștientizeze periculozitatea mijloacelor aplicate; 3) făptuitorul trebuie să manifeste intenție în raport cu lipsirea de viață a victimei vizate.
Mijloacele aplicate în scopul săvârșirii omorului trebuie să prezinte un real pericol pentru viața sau sănătatea nu doar a victimei vizate, dar și a încă cel puțin unei singure persoane. Este necesar ca la locul faptei să fi fost prezente cel puțin două persoane, una dintre care era victima vizată.
Pentru existența circumstanței agravante prevăzute de art.145 alin.(2) lit. m) CP al RM nu se cere ca fapta să fi avut ca urmare omorul și a altor persoane, fiind suficient ca viața sau sănătatea acestora să fi fost pusă în pericol de mijloacele aplicate de făptuitor, în cazul în care nici victima vizată nu decedează, dar mijloacele aplicate au fost apte de a pune în pericol viața sau sănătatea altor persoane, se va reține o tentativă la infracțiunea prevăzută art.145 alin.(2) lit. m) CP al RM.
În același timp, pericolul pentru viața sau sănătatea mai multor persoane nu este obligatoriu să rezulte în mod exclusiv din natura mijloacelor folosite la săvârșirea omorului, ci și din împrejurările sau circumstanțele cu care, în concret, se asociază acele mijloace, agravând pericolul. Agravanta prevăzută de art.145 alin.(2) lit. m) CP al RM se va aplica și atunci când mijlocul ales nu este prin natura sa periculos pentru viața sau sănătatea mai multor persoane, dar dobândește acest caracter prin modul în care este folosit de către făptuitor.
În consecință, în general, circumstanța agravantă prevăzută de art.145 alin.(2) lit.m) CP al RM ar putea exista în cazuri de: accidentare intenționată a unui grup de persoane de către mijlocul de transport; tragere din arma de foc în direcția în care se află mai multe persoane sau într-un spațiu închis în care se află mai multe persoane, fiind verosimilă producerea ricoșeurilor; provocare a unei scurgeri de gaze toxice apte să afecteze mai multe persoane; provocare a exploziei, a incendiului, a inundării, a unei contaminări radioactive sau bacteriologice etc., care pot fi periculoase pentru mai multe persoane; otrăvire a produselor alimentare sau a apei care urmează a fi consumate de mai multe persoane.
Potrivit p.16 al Hotărârii Plenului CSJ din 15 noiembrie 1993, pentru calificarea omorului intenționat, săvârșit prin mijloace periculoase pentru viața mai multor persoane, este necesar să fie stabilit dacă vinovatul, realizând intenția de omor a unei persoane anumite, își dădea seama că a folosit mijloace de omor periculoase nu numai pentru viața unei singure persoane. În cazul aplicării vătămărilor integrității corporale sau a sănătății altor persoane acțiunile vinovatului trebuie calificate, în afară de agravanta în cauză, și în baza art.151, 152 sau 153 CP RM, care prevăd responsabilitatea pentru aplicarea intenționată a vătămărilor integrității corporale sau ale sănătății.
În concluzie afirm că rațiunea circumstanței agravante constă în gravitatea sporită a omorului comis în această împrejurare, deoarece pe lângă uciderea persoanei vizate, fapta generează și o stare de pericol și pentru viața altor persoane.
l) Omor săvârșit cu scopul de a preleva și/sau utiliza ori comercializa organele sau țesuturile victimei, lit. n) art.145, CP al RM
Agravanta este aplicabilă la uciderea persoanelor care se află la lecuire, sau a persoanelor aduse în instituțiile medicale din locurile incidentelor (avarii, catastrofe, accidente, încăierări etc.), sau a altor persoane în scopul de a preleva și/sau utiliza ori comercializa organele sau țesuturile victimei.
Autori, coautori ai acestei infracțiuni, de regulă, sunt medicii, deoarece sunt necesare cunoștințe speciale pentru prelevarea organelor în procesul omorului. Dar nu se exclude că în calitate de autor, coautor poate fi și o altă persoană care a luat consultațiile corespunzătoare ale specialiștilor.
Lista organelor și țesuturilor utilizate pentru transplantare este aprobată de MS al RM.
Comiterea omorului în scopul de a preleva și/sau utiliza ori comercializa organele sau țesuturile victimei, de obicei, are scop de profit ori acela de a salva viața sau sănătatea unei persoane apropiate sau de a efectua un experiment medical.
Prin a preleva organele sau țesuturile victimei se înțelege a le recolta. Astfel, pentru calificarea faptei în baza art.145 alin.(2) lit. n) CP al RM nu contează momentul prelevării: atunci când victima era în viață sau atunci când deja decedase. Totuși, dacă prelevarea este făcută asupra victimei în viață, fără anestezie, poate exista temeiul reținerii și a circumstanței agravante prevăzute la art.145 alin.(2) lit. j) CP al RM.
Utilizarea organelor sau țesuturilor victimei presupune: realizarea unui transplant sau a unei transfuzii; consumarea în cadrul actului de canibalism; vampirism sau spermofagie; colecționarea; folosirea în cadrul unor ritualuri ezoterice sau pseudo-religioase, al unor perversiuni sexuale, experimente, cercetări științifice, la clonare, la crearea de instalații sculpturale, la prepararea unor seruri, remedii naturiste sau produse cosmetice, la hrănirea animalelor, la confecționarea de obiecte artizanale, etc.
Comercializarea organelor sau țesuturilor victime presupune vânzarea acestora, inclusiv peste hotarele țării.
Circumstanța agravantă prevăzută la art.145 alin.(2) lit. n) CP al RM operează indiferent dacă omorul este consumat sau a rămas la etapa de pregătire ori de tentativă. Pentru existența circumstanței agravante prevăzute la art.145 alin.(2) lit. n) CP al RM nu se cere realizarea scopului menționat. Este necesară și suficientă dovada scopului urmărit.
Subiect al omorului săvârșit cu scopul de a preleva și/sau utiliza ori comercializa organele sau țesuturile victimei poate fi orice persoană, inclusiv un lucrător medical.
m) Omor săvârșit de către o persoană care anterior a săvârșit un omor intenționat prevăzut la alin.(1) art. 145 CP al RM, lit. o) art.145, CP al RM
Circumstanța agravantă specificată la art.145 alin.(2) lit. o) CP al RM este funcțională atunci când sunt întrunite următoarele trei condiții: 1) omorul este săvârșit de o persoană care a comis anterior o infracțiune prevăzută la art.145 alin.(1) CP al RM; 2) făptuitorul nu a fost condamnat anterior pentru nici una din faptele de omor care se repetă; 3) nu a expirat termenul de prescripție de tragere la răspundere penală, stabilit la art.60 CP al RM.
Circumstanța agravantă prevăzută la art.145 alin.(2) lit. o) CP al RM este aplicabilă numai în cazul în care se succed două sau mai multe fapte, care sunt prevăzute de alin.(1) al art.145 CP. Din contra, nu se aplică răspunderea în baza art.145 alin.(2) lit. o) CP în cazurile următoare: 1) toate faptele, care se succed, sunt prevăzute doar de art.145 alin.(2) CP; 2) faptele, care se succed, sunt prevăzute de diferite alineate ale art.145 CP al RM.
De asemenea, nu este aplicabilă prevederea de la art.145 alin.(2) lit. o) CP al RM în situația în care, după infracțiunea specificată la art.145 alin.(1) CP al RM, este săvârșit: 1) omorul care a fost întrerupt la o altă etapă a activității infracționale (de exemplu, când omorul consumat a fost urmat de tentativa de omor sau de pregătirea de omor, ori viceversa); 2) omorul în care făptuitorul a avut un alt rol juridic (de exemplu, în primul caz a fost autor, iar în cel de-al doilea – organizator, instigator sau complice, sau invers).
În toate situațiile consemnate mai sus, când circumstanța agravantă prevăzută la art.145 alin.(2) lit. o) CP al RM nu este funcțională, se aplică regulile concursului de infracțiuni. Aceasta este necesar pentru a se lua în considerație la calificare gradul de pericol social al fiecăreia din faptele săvârșite, fără a se admite subevaluarea sau supraevaluarea acestuia. Nu se permite a face concomitent calificarea conform regulilor concursului de infracțiuni și conform regulilor repetării infracțiunii.
Fapta nu poate fi calificată conform art.145 alin.(2) lit. o) CP al RM, dacă: 1) unul sau ambele omoruri, formând repetarea, sunt prevăzute la art.146-148 CP al RM; 2) este vorba de o atingere reiterată adusă vieții aceleiași victime în scopul de a o lipsi de viață, cuprinsă de intenția unică; 3) este comisă lipsirea simultană de viață a două sau a mai multor persoane; 4) este comisă lipsirea nesimultană de viață a două sau a mai multor persoane, cuprinsă de intenția unică.
n) Omor săvârșit la comandă, lit. p) art.145, CP al RM
În Republica Moldova în condițiile economiei de piață si a concurenței omorurile la comandă au devenit un lucru obișnuit. Killerii autohtoni au asimilat rapid de la colegii lor din Occident metodele de lichidare a persoanelor incomode. La executarea omorurilor la comandă sunt implicate persoane anterior judecate, cu experiență, sau persoane ce au trecut o pregătire specială. Deseori, pentru realizarea acestor scopuri sunt angajați cetățenii din tari vecine, unde ei si se ascund după săvârșirea infracțiunii.
Majoritatea omorurilor la comandă, spre deosebire de celelalte, se săvârșesc din motive de acaparare mânate cu violența egoistă. Chiar și acele puține cazuri de omor la comandă comise în urma relațiilor ostile din sfera familială au la bază interese materiale. Stabilirea cauzelor omorurilor la comanda este încă o problemă foarte complicată, deoarece majoritatea dosarelor penale intentate nu au fost duse pana la etapa dezbaterilor judiciare.
Sunt identificate următoarele cauze probabile ce stau la baza omorurilor la comandă:
Împărțirea sferelor de influență și interese.
Neachitarea în termen a datoriilor bănești.
Lupta pentru influența în mediul criminal.
Raporturile ostile îndelungate din sfera familială.
Gelozia.
Fiecare din cauzele enumerate mai sus au servit atât ca imbold independent, cât și intră în complexul pretextelor pentru săvârșirea omorului la comandă, metodele săvârșirii fiind diferite și constau, de obicei, din acțiunile active îndreptate spre lipsirea de viață a persoanei.
Caracteristic omorului săvârșit la comandă este că întotdeauna la comiterea acestuia iau parte cel puțin două persoane: 1) persoana care comandă omorul, îndeplinind, după caz, rolul de organizator sau de instigator al infracțiunii prevăzute la art.145 alin.(2) lit. p) CP al RM; 2) persoana care execută comanda de omor, îndeplinind rolul de autor al infracțiunii prevăzute la art.145 alin.(2) lit. p) CP al RM. Nu este exclusă pluralitatea unor astfel de persoane: mai multe persoane care comandă omorul și/sau mai multe persoane care execută comanda de omor.
De asemenea, este posibilă prezența unor intermediari între persoana care comandă omorul și persoana care execută comanda de omor. Contribuția acestor persoane (care se exprimă în căutarea/racolarea persoanei care execută comanda de omor, în transmiterea informației necesare despre victimă, a armei, a remunerației etc. către persoana care execută comanda de omor etc.) trebuie privită drept complicitate la infracțiunea prevăzută de art.145 alin.(2) lit. p) CP al RM (în situația când intermediarul acționează la inițiativa autorului infracțiunii) sau drept complicitate la organizarea sau la instigarea infracțiunii prevăzute la art.145 alin.(2) lit. p) CP al RM (în situația când intermediarul acționează la inițiativa organizatorului sau instigatorului infracțiunii).
Dacă persoana care execută comanda de omor nu este pasibilă de răspundere penală, atunci cel care i-a dat comanda, având rolul de organizator sau de instigator, va fi considerat autor al infracțiunii.
Dacă celui care comandă omorul nu i-a reușit să-l determine pe potențialul autor să execute comanda ori când ultimul exercită atribuțiile investigatorului sub acoperire, fapta primului trebuie calificată ca pregătire pentru organizarea sau instigarea omorului la comandă. Aceeași soluție de calificare se impune în ipoteza renunțării de bunăvoie a autorului la săvârșirea omorului la comandă.
Relevantă este speța:
In februarie 2002, I. Barbăras, deținând funcția de vice-președinte al SA „Fabrica de Vinuri Vulcănești”, urmărind scopul sustragerii acțiunilor întreprinderii date evaluate la 6454445 lei 48 bani și știind cu certitudine, că ele aparțin SRL „Șindand Varan”, în perioada februarie – martie 2002, în scopul înlăturării fizice a lui P. Sarî ca concurent în activitatea comercială, a sosit în or. Galaț, Romînia, unde s-a întâlnit cu conducerea unei bande armate, și i-a achitat suma de 5000-00 euro pentru săvârșirea omorului lui P. Sarî.
Concluzionând, afirm ca lupta cu omorurile la comanda capătă un caracter interstatal, ceea e trezește necesitatea luării masurilor de combatere a acestei categorii de infracțiuni.
Delimitarea infracțiunii de omor de componențele adiacente
Infracțiunile adiacente sunt alăturate prin natura sa infracțiunii de omor. Totuși, delimitarea omorului intenționat de componențele de infracțiuni conexe, în special, de omorul savarsit in stare de afect, de vătămarea intenționată gravă a integrității corporale sau a sănătății, care a provocat decesul victimei (art.151 alin.(4) CP), precum și la delimitarea tentativei de omor de cauzarea vătămărilor intenționate ale integrității corporale sau ale sănătății, a pruncuciderii, a lipsirii de viata din imprudenta, instantele de judecata comit greseli de calificare.
În continuare vom caracteriza succint elementele ce diferentiaza infractiunile adiacente de omor intenționat.
Omorul săvîrșit in stare de afect (art.146 CP RM). Ca și în cazul omorului intenționat obiectul juridic special il constituie relațiile sociale cu privire la viața persoanei. Obiectul material- corpul persoanei. Victima, spre deosebire de omor intentionat nu este o persoana oarecare, dar numai persoana care provoacă starea de afect a fptuitorului prin actele sale de violență, insultele sale grave ori alte acte ilegale sau imorale ale sale. Ca și oricare altă infracțiune de omor, cea specificată la art. 146 CP RM este o infracțiune material și se consider consumată în momentul morții victimei.
Ceea ce confer acestei infracțiuni diferențierea în raport cu celelalte infracțiuni săvîrșite prin omor, este starea de afect- care caracterizează starea emoțională și psihică a făptuitorului, acest semn fiind oligatoriu de demonstrat.
Pruncuciderea (art.147 CP RM). Pruncuciderea reprezintă omorul copilului nou-născut, săvârșit în timpul nașterii sau imediat după naștere de către mama care se află într-o stare de tulburare psihică, cu diminuarea discernămîntului cauzat de naștere. Infracțiunea de pruncucidere reprezintã o varietate a infracțiunii de omor sãvârșitã în condiții specifice care justificã incriminarea distinctã și atenuarea sancțiunii penale. Obiectul juridic al infracțiunii îl constituie relațiile sociale cu privire la viața copilului nou-născut. Obiectul material- corpul. Victima pruncuciderii poate fi numai și numai copilul nou-născut. Latura subiectivă a acestei infracțiuni este caracterizată de vinovăție sub forma intenției directe sau indirecte. Pregătirea sau tentativa de infracțiune de pruncucidere sunt imposibile, fiindcă starea emoțională psihică a făptuitorului se manifestă într-o formă a responsabilității cu caracter diminuat, influențează conținutul, forma și gradul vinovăției, iar intenția este spontană și de scurtă durată- ceea ce și delimitează această infracțiune de omor intenționat. Dovedirea premeditării insă, exclude încadrarea juridică a faptei în infracțiunea de pruncucidere, făptuitorul purtând răspundere pentru omor săvârșit în circumstanțe agravante.
Lipsirea de viață la dorința persoanei (art.148 CP RM). Această infracțiune reprezintă lipsirea de viață a persoanei în legătură cu o maladie incurabilă sau cu caracterul insuportabil al suferințelor fizice, dacă a existat dorința victimei. Legiuitorul, incriminând fenomenul eutanasiei, afirmă valoarea supremă a vieții și confirmă principiul dreptului la viață; legea penală protejează întreaga viață umană, indiferent de calitatea ei. Obiectul juridic al acestei infracțiuni consituie relațiile sociale legate de viața persoanei. Deși victima î-și dă acordul la lipsirea ei de viață, acordul ei nu înlătură caracrerul penal al faptei și nu scutește făptuitorul de răspundere penală. Obiectul material îl constituie corpul victimei. În ceea ce ține de victimă, aceasta în mod obligatoriu trebuie să sufere de o maladie incurabilă, sau suferințele fizice ale cărei trebuie să fie insuportabile. Cele mai deseori motivul infracțiunii este sentimentul de compatimire.
Lipsirea de viață din imprudență (art.149 CP RM). Lipsirea de viață din iprudență constituie rezultatul indisciplinei, neatenției și lipsei de precauție a făptuitorului. Gradul de pericol social este mult mai redus decăt în cazul omorului intenționat. Există însă și o anumită asemănare între omor intenșionat și cel comis din imprudență. Ea constă în lipsirea de viață ilegală a unei persoane, indiferent dacă este intenționat sau nu. Totuși, omorul și lipsirea de viață din imprudență comportă deosebiri chiar în materie de latură obiectivă: fapta de omor dă expresie unei conduite violente, reprezentînd o formă de manifestare a făptuitorului care a luat hotărîrea de a suprima viața unei persoane și utilizează mijloacele capabile să realizeze acest scop. În cazul lipsirei de viață din imprudență nu avem fapta d violență, ci o conduită greșită a făptuitorului într-o situație periculoasă, capailă să producă, în anumite condiții moartea victimei. Această infracțiune poate fi comisă prin acțiune sau prin inacțiune. Spre deosebire de infracțiunea de omor intenșionat, lipsirea de viață din imprudență se comite în mod frecvent prin inacțiune atunci cînd făptuitorul omite să exercite acea oligație de a nu admite moartea altei persoane. Acțiunea, însă sepoate manifesta în diferite modalități, în general acelea similare infracțiunii de omor intenționat.
Determinarea la sinucidere (art.150 CP RM). Determinarea la sinucidere este săvârșită cu intenție directă sau indirectă, deaceeao astfel de faptă nu treuie scutită de răspundere penală. În primul rînd, sinuciderea este un act de autolezare constînd în lipsirea victimei de propria viață, fiind determinată de făptuitor. Dacă victima nu a decis singură asupra îndemnului făptuitorului, ci a fost constrînsă de acesta, așa infracțiune este calificată ca omor. În contextul infracțiunii prevăzute la art. 145 CP RM, nu este exclusă folosirea energiei fizice a victimei, ea fiind constânsă fizic sau moral sa-și aduca ei insuși leziuni. În acest caz victima nu are posibilitata de a alege. În mod similar, luarea de către victimă a hotărîrii de a se sinucide trebuie delimitată de încercarea victimei de a scăpa de pericolul cu care o amenință făptuitorul. Deasemenea determinarea la sinucidere a unui minor va fi considerat omor deoarice minorul nu are capacitatea de a decide asupra lipsirii sale de viață și comportamentul său este exclusiv dirijat de făptuitor.
Vătămarea intenționată gravă a integrității corporale sau a sănătății care a provocat decesul victimei (al.4 art. 151 CP RM). Această infrcțiune se aseamănă infracțiunii contra vieții prin urmările secundare produse- moartea victimei. Respectiv și pedeapsa pentru astfel de infracțiuni se apropie ca asprime de infracțiunea contra vieții așa cum este infracțiunea de omor. La delimitatea acestei infracțiuni de omorul intenționat treuie luate în calcul toate aspectele (caracterul rănilor aplicate, mărimea lor, numărul loviturilor aplicate), nu poate fi luată ca criteriu de delimitare durata, timpul trecut de la aplicarea vătămărilor pînă la decesul nemijlocit al victimei. Pentru ca fapta să fie calificată ca omor intenționat treuie demonstată ptezența intenției de a lipsi de viață victima.
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
Prin lucrearea dată mi-am propus analiza și interpretarea omorului intenționat cu circumstanțe agravante prin prisma elementelor constitutive care-l caracterizează din punct de vedere juridico-penal în general și în particular analiza circumstanțelor agravante în funcție de latura subiectivă a componenței de infracțiune, de a deduce anumite idei vizind interpretarea și aplicarea justă a normelor penale în vigoare vizavi de subiectul propus și a constata anumite lacune, coliziuni, inexactități referitoare la subiectul supus investigației stiințifice. Ocrotirea persoanei prin mijlocirea legii penale se înscrie printre cele mai importante obiective ale dreptului penal, persoana omului este apărată atât sub aspectul personalității sale fizice (viața, integritatea corporală, sănătatea), cât și a personalității sale morale (demnitate, onoare, libertate).
Facând distincția între faptele de pericol social îndreptate împotriva drepturilor absolute privitoare la existenta fizică și la principalele atribute ale ființei și personalității umane pe de o parte, și faptele de pericol social îndreptate împotriva altor drepturi și interese ale persoanei, pe de altă parte, legiuitorul a inclus pe cele dintâi într-o categorie distinctă de infracțiuni, concretizată în titlul infracțiuni contra persoanei.
Viața, constituie atributul sintetic si fundamental fără de care nu ar putea exista nici una dintre celelalte însușiri ale persoanei. Ea reprezintă bunul, valoarea cea mai de preț a individului, condiția supremă a existenței și afirmării rolului său în cadrul grupului social.
Implicarea dreptului în reglementarea relațiilor sociale și în ocrotirea valorilor sociale, a transformat aceste relații în raporturi juridice, iar raporturile juridice care se nasc și se dezvoltă în jurul valorilor sociale ocrotite, devin obiectul juridic al infracțiunii. Viata devine astfel, dintr-o valoare biologica, o valoare sociala si juridica-adica un drept absolut la viata al individului, drept a carui ocrotire este constatata de legea si doctrina penală și pe care toți cei din jur trebuie să-l respecte.
Din cauza unor imperfecțiuni legislative de multe ori legea este interpretata in mod diferit. Astefel redind diferite opinii contrare s-a argumentat pozitia unor sau altor autori ori a fost expus punctual de vedere pe care autorul tezei l-a considerat cel mai aproape de realitate si de necesitatile actuale ale statului nostrum. Lucrarea de fata prezinta un studio de drept penal privind omorul intentionat cu circumstante agravante in functie de latura subiectiva a componentei de infractiune.
Una din dificiențele sistemului de drept este faptul ca nu toate instanțele iau măsuri pentru elucidarea cauzelor și condițiilor care au contribuit la săvîrșirea omorurilor ceea ce conduce la calificarea incorectă a faptelor penale.
Se comit greșeli la delimitarea omorului intenționat de componențele de infracțiuni conexe, în special, de lipsirea de viață din imprudență (art.149 CP al RM), de vătămarea intenționată gravă a integrității corporale sau a sănătății, care a provocat decesul victimei (art.151 alin.(4) CP), precum și la delimitarea tentativei de omor de cauzarea vătămărilor intenționate ale integrității corporale sau ale sănătății.
Într-un șir de cazuri, respingînd concluzia cu privire la tipul de intenție de săvîrșire a omorului, instanțele judecătorești reies numai din datele care demonstrează că persoana nu avea intenția directă de a curma viața și nu apreciază în mod cuvenit circumstanțele care permit de a constata că făptuitorul avea intenție indirectă.
Perioada de tranziție a societății moldovenești de la o realitate istorică la alta nu se poate realiza fără un suport legislativ corespunzător. În acest sens, întregul sistem de drept a fost dezvoltat, modificat și au fost introduse ramuri noi, în conformitate cu transformările economice și sociale. Dreptul penal nu face excepție. Acest proces de modernizare și de adaptare a normelor juridice la realitate treuie să comporte un caracter continuu.
Bibliografie
I Acte normative și reglementorii
1) Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994, Publicat: 12.08.1994 MO Nr.1, in vigoare: 27.08.1994.
2) CP al Republicii Moldova Nr. 985 din 18.04.2002, Publicat: 13.09.2002 în Monitorul Oficial Nr.128-129 art Nr: 1012 Data intrarii in vigoare: 12.06.2003.
3) Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova Cu privire la practica judiciară în cauzele penale referitoare la infracțiunile săvârșite prin omor (art.145-148 CP RM) nr. 11 din 24.12.2012/ Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, 2012, nr.12
4) Decizia Colegiului penal lărgit al Curții Supreme de Justiție din 28.07.2009. Dosarul nr.1re-790/09 // www.csj.md.
5) Curtea Supremă de justiție a RM, Decizia Colegiului Penal, decizia nr. 4-1re-305/12 din 14.10.2006.
6) Decizia Colegiului Penal al Curții Supreme de Justiție a RM pe dosarul nr. 1ra-670/2012 din 27 iunie 2012 // http://www.csj.md.
7) Decizia Colegiului Penal al Curții Supreme de Justiție a RM pe dosarul nr. 4-1re-305/12 din 20.12.2012.
8) Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție din 21.01.2009. Dosarul nr.1ra-113/2009//www.csj.md.
9) Decizia Colegiului Penal al Curții Supreme de Justiție din 26 decembrie 2012. Dosarul nr.1re – 633/12// www.csj.md.
10) Decizia Colegiului Penal al CSJ pe Dosarul nr. 1r-4/2011 din 07 aprilie 2011/ http://www.csj.md/admin/public ,
11) Regulamentul Ministerului Sănătății de apreciere medico-legală a gravității vătămării corporale nr. nr.99 din 27.06.2003, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr.170-172
II. Lucrări științifice
12) Antoniu G., Reflecții asupra conceptului de infracțiune – București: Ed. Științifică.
Bărcănescu D.,. Conținutul infracțiunii și principiul legalității – București: Ed. All Beck, 2005.
13) Bulai, C. Curs de drept penal. Partea specială Vol I – București: Editura Universul academic: 1997.
14) Bulai,C., Filipas, A., Mitrache, P.,Instituții De Drept Penal" – Editura Trei: București, 2001.
15) Brânză, S. Infracțiuni contra vieții, sănătății, libertății și demnității persoanei – Chișinău: Universitatea de stat din Moldova, 1999.
16) Brînză S., X.Ulianovschi, V.Stati și alții. Drept penal. Partea Specială. – Chișinău: Cartier, 2005.
17) Dobrinescu I. Infracțiuni contra vieții persoanei – Editura Academiei Republicii Socialiste Române : București 1987.
18) Nitu A., Dragomir I.. Drept penal partea generală: Editura Ministerului de Interne România, 2006.
19) Nistoreanu G., Drept penal, curs selectiv pentru examenul de licență – București: 2002.
20) Loghin, O., Filipas, A.,"Drept Penal" – Partea Speciala, Casa De Editura Si Presa Sansa: Bucuresti, 1992.
21) Mitrache C. Drept Penal, partea generală- București: Ed. Șansa, 2000.
22) Toader T. Drept penal. Partea Specială. – București: ALL Beck, 2002.
23) Бopoдин C.B. Пpecтyплeния пpoтив жизни. – Mocква, 1999.
24) Ceмёнoв Б., Bтман M. Угoлoвный кoдeкc Фpанции – кoммeнтаpий. – Mocква: Юpидичecкий кoллeдж MГУ, 1993.
25) Пoбeгайлo Э.Ф. Умышлeнныe yбийcтва и бopьба c ними. Bopoнeж 1986.
26) Угoлoвный кoдeкc Poccийcкoй Фeдepации. Hаyчнo-пpактичecкий кoммeнтаpий / Пoд peд. B.M. Лeбeдeва. – Mocква, 1998.
27) Culegere de Hotărâri ale Plenului Curții Supreme de Justiție (mai 1974-iulie 2002). – Chișinău: Tipografia Centrală, 2002.
Articole din presa periodică
28) Brinza S. Raspunderea penala pentru violenta in familie. Revista Nationala de Drept nr. 10-11, Chisinau 2011.
29) Brînză S., V.Stati. Unele reflecții asupra practicii aplicării răspunderii penale pentru omorul intenționat (Partea II) // Revista Națională de Drept, 2007, nr.7.
30) Brânză S. Analizajuridico-penală aomorului săvârșit cu răpirea sau luarea persoanei în calitate de ostatic (lit.f) alin.(2) art.145 CP RM), Revista națională de Drept (Publicație periodică științifico-practică) nr. 5 (104) 2009.
31) Brînza S.. Reflecții asupra interpretării și aplicării unor prevederi ale alin.(2) art.151 și ale alin.(2) art.152 C.pen. RM: // Revista Națională de Drept, 2010, nr. 4 (115) 2010.
32) Branza S. Analiza de drept penal a unor circumstanțe agravante prevăzute la alin.(2) art.151 și la alin.(2) art.152 C.pen. RM.Revista Nationala de Drept nr. 5-6 (116-117) 2010.
33) Pareniuc A. Omorul la comanda- delimitări conceptuale//Anuarul științific al Academiei Ștefan cel Mare a MAI a RM: Probleme actuale de prevenire si combatere a criminalității: Chișinău 2006.
34) Фаpгиeв И. Значeниe пpизнакoв cocтава пpecтyплeния, xаpактepизyющиx пoтepпeвшeгo // Закoннocть, 1998, nr.5.
IV. Surse statistice și de date
35) www.wikipedia.md
36) www.csj.md
37) www.dictionarjuridic.ro.
Bibliografie
I Acte normative și reglementorii
1) Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994, Publicat: 12.08.1994 MO Nr.1, in vigoare: 27.08.1994.
2) CP al Republicii Moldova Nr. 985 din 18.04.2002, Publicat: 13.09.2002 în Monitorul Oficial Nr.128-129 art Nr: 1012 Data intrarii in vigoare: 12.06.2003.
3) Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova Cu privire la practica judiciară în cauzele penale referitoare la infracțiunile săvârșite prin omor (art.145-148 CP RM) nr. 11 din 24.12.2012/ Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, 2012, nr.12
4) Decizia Colegiului penal lărgit al Curții Supreme de Justiție din 28.07.2009. Dosarul nr.1re-790/09 // www.csj.md.
5) Curtea Supremă de justiție a RM, Decizia Colegiului Penal, decizia nr. 4-1re-305/12 din 14.10.2006.
6) Decizia Colegiului Penal al Curții Supreme de Justiție a RM pe dosarul nr. 1ra-670/2012 din 27 iunie 2012 // http://www.csj.md.
7) Decizia Colegiului Penal al Curții Supreme de Justiție a RM pe dosarul nr. 4-1re-305/12 din 20.12.2012.
8) Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție din 21.01.2009. Dosarul nr.1ra-113/2009//www.csj.md.
9) Decizia Colegiului Penal al Curții Supreme de Justiție din 26 decembrie 2012. Dosarul nr.1re – 633/12// www.csj.md.
10) Decizia Colegiului Penal al CSJ pe Dosarul nr. 1r-4/2011 din 07 aprilie 2011/ http://www.csj.md/admin/public ,
11) Regulamentul Ministerului Sănătății de apreciere medico-legală a gravității vătămării corporale nr. nr.99 din 27.06.2003, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr.170-172
II. Lucrări științifice
12) Antoniu G., Reflecții asupra conceptului de infracțiune – București: Ed. Științifică.
Bărcănescu D.,. Conținutul infracțiunii și principiul legalității – București: Ed. All Beck, 2005.
13) Bulai, C. Curs de drept penal. Partea specială Vol I – București: Editura Universul academic: 1997.
14) Bulai,C., Filipas, A., Mitrache, P.,Instituții De Drept Penal" – Editura Trei: București, 2001.
15) Brânză, S. Infracțiuni contra vieții, sănătății, libertății și demnității persoanei – Chișinău: Universitatea de stat din Moldova, 1999.
16) Brînză S., X.Ulianovschi, V.Stati și alții. Drept penal. Partea Specială. – Chișinău: Cartier, 2005.
17) Dobrinescu I. Infracțiuni contra vieții persoanei – Editura Academiei Republicii Socialiste Române : București 1987.
18) Nitu A., Dragomir I.. Drept penal partea generală: Editura Ministerului de Interne România, 2006.
19) Nistoreanu G., Drept penal, curs selectiv pentru examenul de licență – București: 2002.
20) Loghin, O., Filipas, A.,"Drept Penal" – Partea Speciala, Casa De Editura Si Presa Sansa: Bucuresti, 1992.
21) Mitrache C. Drept Penal, partea generală- București: Ed. Șansa, 2000.
22) Toader T. Drept penal. Partea Specială. – București: ALL Beck, 2002.
23) Бopoдин C.B. Пpecтyплeния пpoтив жизни. – Mocква, 1999.
24) Ceмёнoв Б., Bтман M. Угoлoвный кoдeкc Фpанции – кoммeнтаpий. – Mocква: Юpидичecкий кoллeдж MГУ, 1993.
25) Пoбeгайлo Э.Ф. Умышлeнныe yбийcтва и бopьба c ними. Bopoнeж 1986.
26) Угoлoвный кoдeкc Poccийcкoй Фeдepации. Hаyчнo-пpактичecкий кoммeнтаpий / Пoд peд. B.M. Лeбeдeва. – Mocква, 1998.
27) Culegere de Hotărâri ale Plenului Curții Supreme de Justiție (mai 1974-iulie 2002). – Chișinău: Tipografia Centrală, 2002.
Articole din presa periodică
28) Brinza S. Raspunderea penala pentru violenta in familie. Revista Nationala de Drept nr. 10-11, Chisinau 2011.
29) Brînză S., V.Stati. Unele reflecții asupra practicii aplicării răspunderii penale pentru omorul intenționat (Partea II) // Revista Națională de Drept, 2007, nr.7.
30) Brânză S. Analizajuridico-penală aomorului săvârșit cu răpirea sau luarea persoanei în calitate de ostatic (lit.f) alin.(2) art.145 CP RM), Revista națională de Drept (Publicație periodică științifico-practică) nr. 5 (104) 2009.
31) Brînza S.. Reflecții asupra interpretării și aplicării unor prevederi ale alin.(2) art.151 și ale alin.(2) art.152 C.pen. RM: // Revista Națională de Drept, 2010, nr. 4 (115) 2010.
32) Branza S. Analiza de drept penal a unor circumstanțe agravante prevăzute la alin.(2) art.151 și la alin.(2) art.152 C.pen. RM.Revista Nationala de Drept nr. 5-6 (116-117) 2010.
33) Pareniuc A. Omorul la comanda- delimitări conceptuale//Anuarul științific al Academiei Ștefan cel Mare a MAI a RM: Probleme actuale de prevenire si combatere a criminalității: Chișinău 2006.
34) Фаpгиeв И. Значeниe пpизнакoв cocтава пpecтyплeния, xаpактepизyющиx пoтepпeвшeгo // Закoннocть, 1998, nr.5.
IV. Surse statistice și de date
35) www.wikipedia.md
36) www.csj.md
37) www.dictionarjuridic.ro.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Infractiunea de Omor In Legea Penala a Republicii Moldova (ID: 128173)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.