Infractiunea de Luare de Mita

INTRODUCERE

Dată fiind proeminența infracțiunii de luare de mită în tabloul infracțiunilor de corupție și având totodată în vedere rațiunea pentru care legiuitorul a incriminat această faptă ce aduce atingere relațiilor sociale de serviciu dezvoltate în cadrul unei autorități sau instituții publice, ori în cadrul unei persoane juridice de interes public sau privată, prezenta lucrare își propune o prezentare completă a aspectelor relavante în ceea ce privește infracțiunea de luare de mită. Astfel, în vederea realizării unei corecte analize, nu poate fi ignorată dimensiunea istorică a fenomenului de corupție, aceasta constituind punctul de plecare în demersul elaborării unei lucrări, fiind deosebit de importantă pentru înțelegerea noțiunilor cu care legiuitorul operează, deslușirea condițiilor dar și a rațiunilor care au impus o anumită incriminare. În cazul faptelor de corupție, realitățile sociale, politice dar și economice cristalizate o dată cu apariția formelor incipiente de organizare statală, au dus la necesitatea reglementării acelor situații în care bunul mers al societății era periclitat prin atitudinea coruptă a unor persoane învestite cu putere de stat. Cu trecerea timpului și mai ales prin evoluția societății, prin schimbarea formelor de organizare statală și a regimurilor politice, accentul pus pe importanța unui aparat de stat corect, a crescut semnificativ, extinzându-se cerința probității în activitatea desfășurată și în domeniul privat. Legiuitorul român a fost consecvent în incriminarea infracțiunii de luare de mită, relevând pericolul social al acestei fapte, luând totodată măsurile necesare dezideratului de a estompa frecvența cu care aceste fapte de corupție se săvârșesc.

În ceea ce privește conținutul legal al infracțiunii de luare de mită, prezenta lucrare expune în detaliu aspectele generatoare de controverse în doctrină, dar și în practica judiciară, încercând reliefarea unor soluții pertinente. Desigur, cadrul conceptual în care este prezentată infracțiunea de luare de mită cuprinde și referiri la alte infracțiuni aflate într-o legătură mai mult sau mai puțin evidentă cu aceasta, în vederea conturării unei priviri de ansamblu asupra a ceea ce semnifică infracțiunea de luare de mită și implicațiile practice ale acestei incriminări. De asemenea, lucrarea cuprinde și cele mai importanate modificări aduse infracțiunii de luare de mită, prin adoptarea Noului Cod penal, tratate prin raportare la vechea reglementarea, dat fiind faptul că legiuitorul a preluat cea mai mare parte a dispozițiilor acesteia, adaptându-le însă la necesitățile actuale ale societății.

CAPITOLUL I. Aspecte introductive privitoare la infracțiunile de corupție

Secțiunea 1 – NOȚIUNE

Pornind de la definiția dată de Dicționarul explicativ al limbii române conceptului de corupție, putem sesiza faptul că acesta desemnează o stare de abatere de la moralitate, cinste, datorie, de la ceea ce este just. Trecând însă de semnificația din limbajul uzual și având în vedere conotația juridică pe care acest concept a dobândit-o, observăm că pentru a încerca formularea unei definiții juridice, trebuie avute în vedere mai multe aspecte, dată fiind complexitatea fenomenului corupției.

Astfel, din punct de vedere social și ținând cont de cerințele impuse de societate, actele de corupție corespund unor manifestări de degradare spirituală, de îndepărtare de la ceea ce este moral și indispensabil pentru conviețuirea alături de alte persoane. Pentru ca o societate să funcționeze sănătos, este imperios necesar ca cei care o alcătuiesc să țină cont de componenta morală a fiecărei acțiuni pe care o întreprind, încercând să îmbine interesul personal cu cel colectiv.

Continuând acest raționament și adăugând pe lângă abaterile morale de la ordinea socială, pe acelea care vizează nerespectarea legii, ajungem la perspectiva criminologică asupra corupției. Astfel, din acest punct de vedere, sunt relevante nu numai aspectele morale, dar și cele legale ale unor abateri de la ceea ce presupune o conduită adecvată și esențialmente necesară conviețuirii într-o societate.

Pentru a ajunge la definirea noțiunii de corupție, strict din punctul de vedere al dreptului penal, trebuie să restrângem sfera acesteia la acele acte care au semnificația unor abateri de la dispozițiile legale și care, în același timp, periclitează ordinea socială prin utlizarea abuzivă a puterii publice, în scopul obținerii unui folos necuvenit, pentru sine sau pentru altul. În continuarea acestei idei, consider că este de notorietate faptul că în orice societate democratică este necesară învestirea unor persoane cu prerogative de putere (publică), pentru că numai în acest mod se poate atinge dezideratul unui stat de drept și al asigurării celerității interacțiunilor între societate și individ, dar și între indivizi. Aceste persoane beneficiază de încrederea societății și au datoria morală, dar mai ales legală, de a-și îndeplini atribuțiile în mod corespunzător. În momentul în care acest lucru nu se întamplă, iar prioritate are interesul personal, în detrimentul celui colectiv, apar infracțiunile de corupție, ca expresie a atitudinii culpabile a acestor persoane, constând în nerespectarea dispozițiilor legale ce reglementează desfășurarea activității lor, prin care se realizează un folos necuvenit, abuzând de funcția și prerogativele conferite.

Secțiunea 2 – ORIGINE ȘI EVOLUȚIE

Corupția nu este un fenomen nou, al societății moderne, întrucât ea a aparut din cele mai vechi timpuri, odată cu primele forme incipiente de organizare a societății, dată fiind pregnanța laturii sociale în structura acestui fenomen și desigur posibilitatea concretă de a-i sancționa pe cei corupți, posibilitate ce a apărut în momentul creării unui cadru normativ stabil. Unii autori chiar au considerat că tendința omului spre corupție a existat dintotdeauna.

Istoricii vorbesc despre incriminarea faptelor de corupție încă din antichitate. Astfel, în Grecia antică, Platon a propus pedeapsa cu moartea pentru funcționarii care primeau daruri pentru a-și face datoria. De asemenea, Herodot relatează că regele persan Cambisie a dat ordin să fie ucis un judecător vinovat de fapte de corupție, iar cu pielea lui și-a tapițat scaunul. Însă nu numai legile grecești și persane conțineau asemenea dispoziții, dar și cele indiene care prevedeau confiscarea bunurilor, precum și cele mozaice conform cărora un judecător corupt era pedepsit prin biciuire.

După concepțiile romane, era de asemenea nepermis anumitor persoane să accepte oarecare compensație pentru îndeplinirea celor mai importante îndatoriri civice, iar Legea celor XII Table conținea dispoziții care permiteau sancționarea judecătorului sau arbitrului corupt. Ceea ce este interesant de observat în reglementările romane este faptul că mituirea activă și pasivă, primirea de foloase necuvenite și traficul de influență erau o singură infracțiune, neexistând elemente de diferențiere juridică. Cu toate acestea, în ultimul stadiu al legislației romane s-a făcut distincție între aplicarea pedepsei după cum mituirea avea loc în cauze civile sau penale.

În vechiul drept penal francez, care a preluat principiile dreptului roman, infracțiunile de corupție nu aveau o individualizare proprie, ajunngând să fie confundate inclusiv cu furtul. Soluția a venit o dată cu adoptarea Codului penal din 1791, care a delimitat clar infracțiunile de corupție între ele. Reglementările franceze au fost apoi îmbunătățite prin Codul penal din 1840, care a și fost folosit drept model pentru numeroase coduri europene.

În România, prima reglementare referitoare la faptele de corupție apare în timpul domniilor fanariote, însă aceasta nu era foarte elaborată. În 1780 a fost adoptată Pravilniceasca Condică ce incrimina luarea de mită de către judecător, dar și darea de mită, precum și traficul de influență. Mai târziu, în 1826, a fost incrimnat delictul de corupție, în Condica criminalicească și procedura ei, care însă avea o sferă retrânsă, referindu-se numai la acei funcționari care pentru daruri sau alte avantaje materiale, ușurau evadarea condamnaților ce se găseau în supravegherea lor. O reglementare mult mai detaliată a reprezentat-o Condica de drept penal și prcedură penală, din 1852, urmată de Codul penal din 1865, care incrimina mituirea pasivă și traficul de influență. Ca o consecință a realizării unității naționale, dar și a schimbărilor din plan economic, social, politic, în 1936 a fost adoptat un nou Cod penal, care de această dată incrimina luarea de mită, darea de mită și traficul de influență. În 1969 a intrat în vigoare un alt Cod penal ce a preluat cele mai importante principii relevante pentru infracțiunile de corupție, fiind menținut până în 2014, când a avut loc cea mai recentă schimbare a legislației penale.

CAPITOLUL II. Infracțiunea de luare de mită. Concept și caracterizare

Secțiunea 1 – CONSIDERAȚII GENERALE

Infracțiunea de luare de mită ocupă un rol important in tabloul infracțiunilor de corupție, fiind incriminată de Codul penal în Titlul VI, în Capitolul I, referitor la infracțiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul, prin articolul 254.

În doctrină, a mai fost uzitată și denumirea de ”mituire pasivă” pentru desemnarea luării de mită, însă, având în vedere faptul că variantele elementului material includ și situația în care făptuitorul pretinde foloasele necuvenite, adoptând astfel o atitudine activă, inițiativa aparținându-i, consider că cele două noțiuni nu sunt tocmai identice sau cel puțin pot crea confuzii prin punerea semnului egalității între ele.

Trecând peste aceste precizări de ordin terminologic și aprofundând sensul incriminării infracțiunii de luare de mită, putem sesiza că includerea acesteia în sfera infracțiunilor de corupție este pe deplin justificată. Deși așa cum am arătat în începutul lucrării, noțiunea de corupție nu comportă o definiție juridică legală, este un concept amplu răspândit și utilizat în legislația statelor, revenind doctrinei rolul de a încerca formularea unei definiții. Observăm că legiuitorul s-a limitat doar la a denumi capitolul în cadrul căruia a reglementat infracțiunile de corupție, prin referire la relațiile de serviciu, accentuând astfel valorile sociale ocrotite prin aceste incriminări. În pofida acestei denumiri care desemnează o arie mai largă decât aceea a infracțiunilor de corupție, este de necontestat faptul că luarea de mită se subscrie sferei noțiunii de corupție, aceasta din urmă cuprinzând numai o parte dintre infracțiunile care aduc atingere bunei desfășurări a relațiilor de serviciu. Acest lucru se datorează tocmai faptului că săvârșirea infracțiunii de luare de mită reprezintă o abatere de la conduita prescrisă pentru normala desfășurare a unei activități de serviciu, care constă în îndeplinirea atribuțiilor cu profesionalism și bună credință, prevalând astfel interesul unității în cadrul căreia o persoană își desfășoară activitatea. În momentul în care sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită, acest interes este nesocotit și totodată sunt periclitate relațiile de serviciu prin prisma faptului că funcționarul alege atingerea unui deziderat personal, acela de a realiza un folos necuvenit, abuzând de poziția pe care i-o conferă funcția ocupată.

În concret, funcționarul adoptă o atitudine culpabilă ce poate îmbrăca forma uneia dintre cele patru variante ale elementului material, direct sau prin intermediar, pentru a efectua un act corespunzător atribuțiilor sale, pentru a-l întârzia sau pentru a întreprinde o acțiune contrară îndatoririlor sale.

Secțiunea 2 – OBIECTUL INFRACȚIUNII

§1. Obiectul juridic

Noțiunea de obiect juridic al unei infracțiuni nu se bucură de o definiție legală însă este unanim acceptat faptul că acesta desemnează valoarea socială ocrotită prin incriminare și relațiile sociale formate în jurul și datorită acelei valori. De asemenea este de notorietate clasificarea dihotomică în obidință, prevalând astfel interesul unității în cadrul căreia o persoană își desfășoară activitatea. În momentul în care sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită, acest interes este nesocotit și totodată sunt periclitate relațiile de serviciu prin prisma faptului că funcționarul alege atingerea unui deziderat personal, acela de a realiza un folos necuvenit, abuzând de poziția pe care i-o conferă funcția ocupată.

În concret, funcționarul adoptă o atitudine culpabilă ce poate îmbrăca forma uneia dintre cele patru variante ale elementului material, direct sau prin intermediar, pentru a efectua un act corespunzător atribuțiilor sale, pentru a-l întârzia sau pentru a întreprinde o acțiune contrară îndatoririlor sale.

Secțiunea 2 – OBIECTUL INFRACȚIUNII

§1. Obiectul juridic

Noțiunea de obiect juridic al unei infracțiuni nu se bucură de o definiție legală însă este unanim acceptat faptul că acesta desemnează valoarea socială ocrotită prin incriminare și relațiile sociale formate în jurul și datorită acelei valori. De asemenea este de notorietate clasificarea dihotomică în obiect juridic generic, desemnând obiectul juridic comun unui grup de infracțiuni și obiect juridic specific fiecărei infracțiuni.

Prin raportarea acestor mențiuni cu caracter general la infracțiunea de luare de mită și pornind de la cel mai concludent indiciu oferit de legiuitor pentru determinarea obiectului juridic al unei infracțiuni și anume denumirea aleasă pentru titlul și capitolul în care se regăsește incriminarea, putem observa că obiectul juridic generic al luării de mită este reprezentat de relațiile sociale privitoare la fireasca desfășurare a raporturilor de serviciu din cadrul unor unități ce împlinesc activități de interes public sau alte activități reglementate de lege și care impun o conduită corespunzătoare funcționarilor, în așa fel încât să nu pericliteze probitatea unităților în cadrul cărora se desfășoară raporturile de serviciu.

Aprofundând, observăm ca luarea de mită are și un obiect juridic specific constând într-un fascicul de relații sociale mai restrâns decât acela al obiectului juridic generic și care desemnează acele relații sociale de serviciu pentru a căror normală formare, desfășurare și dezvoltare se impune funcționarului să nu își creeze avantaje ilicite prin intermediul funcției sale.

În doctrină se mai vorbește de un obiect juridic special secundar, constând în relațiile sociale referitoare la asigurarea și respectarea drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor, considerându-se că prin incriminarea luării de mită sunt apărate în mod implicit și interesele legale ale persoanelor particulare. Există însă și opinia conform căreia includerea acestor valori sociale în cuprinsul unui obiect juridic special secundar nu este tocmai necesară și în același timp, nu e întotdeauna exactă.

§2. Obiectul material

Existența sau inexistența unui obiect material în cazul infracțiunilor de luare de mită a fost și continuă să fie un subiect amplu dezbătut în doctrină, conturându-se mai multe opinii. Astfel, potrivit unor autori, obiectul material este reprezentat chiar de foloasele pe care făptuitorul le-a pretins, primit, ori a căror promisiune a acceptat-o sau nu a respins-o. În același sens, a existat și o deicizie a Tribunalului Suprem, în motivarea căreia instanța a precizat că ”banii, valorile sau orice alte bunuri au format obiectul material al infracțiunii de primire de foloase necuvenite sau trafic de influență se confiscă”. Această opinie a fost însă susceptibilă de a i se aduce anumite critici, arătându-se motivat că în acest caz obiectul material al infracțiunii este confundat în mod flagrant cu obiectul mitei, noțiune ce nu se suprapune conținutului incriminării luării de mită, statutându-se în doctrină faptul că acea confiscare despre care decizia Tribunalului Suprem face mențiune, se referă la obiectul mitei.

Conform unei alte opinii, dacă actul realizat în mod nelegal de către funcționar privește o entitate materială, aceasta devine obiect material al infracțiunii. Cu timpul, această opinie a fost susceptibilă de unele nuanțări, astfel încât s-a susținut și teza conform căreia numai dacă faptele de pretindere, primire, acceptare sau nerespingere a promisiunii poartă asupra unui bun, operând fizic asupra lui, acesta ar reprezenta obiectul infracțiunii de luare de mită. Nici această opinie nu a fost scutită de critici, nefiind acceptată ca atare în doctrină. Principalul contra-argument constă în faptul că obiectul material reprezintă o entitate materială asupra căreia se îndreaptă actul de conduită incriminat, punându-l în pericol sau producându-i o vătămare, ori în cazul infracțiunii de luare de mită, acțiunea tipică prescrisă prin norma de incriminare nu se exercită asupra unei entități materiale. Mai mult decât atât, infracțiunile susceptibile de a avea un obiect material sunt acelea în cazul cărora periclitarea relațiilor sociale ocrotite are loc prin lezarea entității materiale în care acestea sunt încorporate. Așa cum am menționat anterior, valoarea socială ocrotită prin incriminarea infracțiunii de luare de mită este constituită din raporturile sociale de serviciu pentru a căror firească evoluție se pretinde subiectului activ să nu își creeze avantaje materiale ilicite prin exercitarea serviciului său, astfel încât nu poate fi primită opinia conform căreia aceste relații sociale sunt cuprinse într-o entitate materială asupra căreia se acționează prin înfăptuirea elementului material descris în norma de incriminare.

Opinia considerată ca fiind cea mai pertinentă și pe cale de consecință, împărtășită de doctrina majoritară, este aceea conform căreia infracțiunea de luare de mită nu comportă obiect material, nici în mod excepțional.

Secțiunea 3 – SUBIECȚII INFRACȚIUNII

§1. Subiectul activ

Infracțiunea de luare de mită comportă un subiect activ circumstanțiat de lege, pentru reținerea săvârșirii acestei fapte de către o persoană fiind absolut necesar ca aceasta să aibă calitatea de funcționar. Pentru a determina sfera noțiunii de funcționar, trebuie sa apelăm la dispozițiile art. 145 și art. 147 din Codul penal, din coroborarea cărora rezultă că pentru a fi subiect activ al infracțiunii de luare de mită este suficient ca o persoană să își desfășoare activitatea în baza unui raport de serviciu, în cadrul unei autorități publice, a unei instituții publice sau de interes public, precum și în cadrul altor persoane juridice. În cazul infracțiunii de luare de mită, nu interesează din punctul de vedere al calificării subiectului activ, distincția funcționar public – funcționar, aceasta putând avea eventual relevanță în ceea ce privește individualizarea pedepsei. Observăm că luarea de mită nu se regăsește în sfera de aplicare a art. 258 Cod penal, care prevede reducerea obligatorie a maximului special al pedepsei cu o treime în cazul în care autorul nu este funcționar public, ci doar funcționar, astfel încât această distincție va fi avută în vedere de către instanță, în etapa individualizării pedepsei, în mod facultativ, neexistând o obligație legală în acest sens, limitele de pedeapsă rămânând aceleași.

În practica judiciară, dar și în doctrină, anumite profesii au stârnit controverse în ceea ce privește compatibilitatea acestora cu noțiunea de funcționar, calitate cerută de legea penală pentru subiectul activ al infracțiunii de luare de mită. S-a plecat de la premisa că există anumite activități cărora legea le conferă un puternic caracter liberal sau umanitar, fiind caracterizate prin absența unor raporturi de subordonare, specifice relațiilor de serviciu și s-a ajuns la concluzia conform căreia persoanele care exercită asemenea activități sunt considerate a fi excluse din sfera funcționarilor. Totuși, atât doctrina de specialitate, cât și practica judiciară, au demonstrat că acest punct de vedere nu este general valabil și că se impun anumite nuanțări ale soluției, de la caz la caz.

În ceea ce privește profesia de medic, în practica judiciară de după anul 1990 au existat anumite soluții care au statuat faptul că medicul, datorită caracterului pregnant liberal al profesiei și al independenței caracteristice acesteia și mai ales având în vedere dispozițiile legale ce reglementau această profesie, nu poate fi considerat a avea calitatea de funcționar și pe cale de consecință, nu poate fi subiect activ al infracțiunii de luare de mită. Pentru combaterea acestei opinii, în mod just s-a plecat de la premisa că legea care reglementează organizarea și exercitarea profesiei de medic, nu conține dispoziții cu caracter penal, nefăcând parte din categoria legilor speciale nepenale, dar care cuprind și unele dispoziții de drept penal. Astfel, practica judiciară s-a reorientat spre opinia conform căreia medicul poate săvârși infracțiunea de luare de mită, fiind astăzi aproape unanim acceptată teza potrivit căreia medicul întrunește condițiile prevăzute de lege pentru a fi considerat funcționar în sensul legii penale. Totuși, unele controverse au subzistat, de această dată punându-se problema dacă numai medicii care își desfășoară activitatea în rețeaua publică de sănătate sau și cei care își exercită profesia ca titulari ai cabinetelor medicale individuale, pot fi subiecți activi prin prisma infracțiunii de luare de mită. Doctrina și-a exprimat opiniile atât în sens afirmativ, susținând că și medicii ce își desfășoară activitatea în cadrul unui cabinet particular pot fi considerați funcționari, motivându-și opinia pornind de la prevederile contituționale referitoare la dreptul la sănătate și argumentând că medicul înfăptuiește un serviciu de interes public nu numai în cazul în care își exercită profesia în cadrul sistemului public de sănătate, dar și atunci când o face ca titular al unui cabinet medical individual. Această opinie nu a fost scutită de critici, unii autori considerând că în cea din urmă situație medicul nu poate săvârși infracțiunea de luare de mită. În susținerea acestei teze s-a avut în vedere faptul că infracțiunea de luare de mită reprezintă o infracțiune de serviciu, prin incriminarea căreia se urmărește protejarea relațiilor de serviciu stabilite în cadrul unei unități, astfel încât prin întrunirea elementelor constitutive ale acestei infracțiuni, se creează o stare de pericol pentru buna desfășurare a raporturilor de serviciu. În consecință este considerată a fi relevantă pentru încadrarea juridică a unei fapte ca fiind luare de mită, relația ce se stabilește între funcționar și unitatea în cadrul căreia își desfășoară activitatea, iar nu relația dintre medic și pacient. Desigur, aceste situații vor suscita în continuare ample dezbateri, însă cel puțin ipoteza în care medicul, funcționar într-o rețea publică de sănătate și ca atare posibil subiect activ al luării de mită, este acceptată în doctrina majoritară, fapt reflectat și de numeroasele soluții de speță date de către instanțe în acest sens.

Referitor la profesia de avocat, de asemenea au existat controverse, doctrina majoritară statuând faptul că numai avocații ce ocupă anumite funcții în cadrul organelor de conducere ale barourilor pot fi considerați funcționari. Consider detalierea acestei teze ca fiind superfluă, fiind lesne de observat faptul că în acest caz avocatul se încadrează în noțiunea de funcționar, în sensul art. 147 C. pen. De asemenea, a fost formulată și opinia potrivit căreia avocatul din oficiu întrunește condițiile subiectului activ, acesta fiind plătit din fonduri publice și în consecință neputând primi alte foloase de la cel pe care îl reprezintă sau îl asistă.

Subiect activ al infracțiunii de luare de mită poate fi și notarul public deoarece acesta exercită o activitate care este organizată și funcționează ca serviciu de interes public, fiind inclusă în noțiunea de public, astfel cum este ea definită prin art. 145 C. pen.

În practica judiciară s-au mai reținut ca având calitatea de funcționar și implicit fiind subiecți activi ai infracțiunii de luare de mită: primarul, militarul în termen, expertul din cadrul unui birou local de expertiză, asociatul unic și administrator al unei societăți comerciale, ofițerul de poliție care pretinde și primește sume de bani pentru a nu efectua acte de cercetare în cazul unei infracțiuni, controlorul de bilete CFR care în timpul serviciului a primit sume de bani de la mai mulți călători pentru a nu incheia procese verbale de constatare a contravenției, jucătorii profesioniști de fotbal, angajați pe bază de contract de muncă la un club de fotbal constituit ca o societate comercială cu capital privat. Tot printr-o soluție de speță s-a statuat faptul că angajatul electrician care primește foloase materiale pentru a nu își îndeplini obligația generală de a asigura paza împotriva sustragerilor de la locul de muncă, nu poate fi subiect activ al infracțiunii de luare de mită, neavând calitatea de funcționar.

Calitatea de funcționar pe care trebuie să o aibă subiectul activ este deosebit de importantă pentru o corectă încadrare juridică. Astfel, este imperios necesar ca făptuitorul să aiba calitatea cerută de lege în momentul săvârșirii infracțiunii. Dacă în acel moment nu întrunea condițiile art. 147 C. pen., dar a realizat una din variantele elementului material, fapta sa nu va fi incadrată ca reprezentând luare de mită ci eventual înșelăciune, dacă sunt întrunite elementele constitutive ale acesteia. Cu toate acestea, dacă la momentul săvârșirii faptei, subiectul activ avea calitatea de funcționar, dar până la efectuarea actului în vederea căruia a comis infracțiunea, a pierdut calitatea respectivă, infracțiunea de luare de mită subzistă. Aceeași este soluția și în cazul în care, după pretinderea sau acceptarea promisiunii unor foloase, făptuitorul a dobândit calitatea cerută de lege și apoi a primit respectivele foloase, infracțiunea realizându-se în forma primirii, ca variantă a elementului material.

Participația penală este posibilă în toate formele sale, însă se impun anumite precizări. În vreme ce pentru instigator și complice nu se cer a fi îndeplinite condiții speciale în sensul că aceștia nu trebuie să aibă calitatea cerută de lege pentru subiectul activ, în cazul coautoratului, acesta este posibil doar dacă toți făptuitorii sunt funcționari în sensul art. 147 C. pen. Așadar, chiar dacă se săvârșesc acte de executare, în lipsa calității cerute de lege, acestea vor da naștere complicității concomitente și nu coautoratului. Este important de remarcat faptul că pentru existența coautoratului, actul pe care făptuitorii trebuie sa îl îndeplinească și pentru executarea căruia realizează un folos necuvenit, trebuie sa fie de competența tuturor coautorilor, iar aceștia trebuie să contribuie nemijlocit în mod simultan sau succesiv la comiterea infracțiunii.

O precizare deosebit de importantă vizează poziția mituitorului. Având în vedere faptul că luarea de mită și darea de mită reprezintă infracțiuni bilaterale, dar disociate și în consecință fiind reglementate ca două infracțiuni de sine stătătoare, nu îl putem considera pe mituitor complice la infracțiunea de luare de mită, ci autor al infracțiunii de dare de mită.

Spre deosebire de acest punct de vedere, unanim acceptat în doctrină și în practica judiciară, situația intermediarului care sprijină atât acțiunea autorului luării de mită, cât și pe cea a mituitorului, a suscitat ample discuții și opinii contrare. Astfel, s-a pus întrebarea dacă intermediarul va răspunde penal pentru complicitate la numai una dintre infracțiuni sau va fi aplicabilă teza complicității concomitente. Unii autori au fost de părere că intermediarului i se va imputa complicitatea la ambele infracțiuni, fapte aflate în concurs ideal. Principalul contraargument adus acestei teze a evidențiat în principal faptul că în acest mod, intermediarul va răspunde pentru săvârșirea a două infracțiuni în calitate de complice, pe când cel care a luat mită sau mituitorul va răspunde pentru o singură infracțiune, aspect profund inechitabil. Practica judiciară majoritară a urmat opinia conform căreia intermediarul este complice la numai una dintre infracțiuni, statuând în numeroase soluții de speță că inculpatul care a înlesnit primirea de către un funcționar a unei sume de bani pentru îndeplinirea unui act ce intră în atribuțiile sale de serviciu reprezintă complicitate la infracțiunea de luare de mită. De asemenea, fapta inculpatului de a primi bani de la studenți și de a-i preda unui profesor pentru a-i promova pe aceștia la examen reprezintă complicitate la luare de mită. Dată fiind controversa asupra acestei probleme, s-a conturat o practică judiciară neunitară, existând și soluții de speță care au sprijinit teza complicității. Astfel, s-a reținut că fapta unei persoane care a înlesnit oferirea sau darea de foloase, pretinderea sau primirea unor astfel de foloase, reprezintă atât complicitate la luare de mită, cât și complicitate la dare de mită, fapte săvârșite în concurs ideal. Pentru a pune capăt acestor soluții contradictorii, consider a fi oportună stabilirea unui criteriu în vederea unei juste încadrări juridice. În acest sens, cel mai relevant aspect este forma de vinovăție cu care intermediarul acționează, atitudinea subiectivă fiind cea care relevă intenția directă a complicelui în sensul înlesnirii activității mituitorului sau a celui care ia mită. Prin activitatea sa, intermediarul nu poate disocia sprijinul pe care intenționează sa îl acorde autorului luării de mită de cel acordat în mod indirect și autorului dării de mită, dar acest fapt nu poate duce la reținerea în sarcina sa a săvârșirii a două infracțiuni, cu excepția cazului în care a urmărit sprijinirea atât a funcționarului, cât și a mituitorului, acționând cu intenție directă.

O altă chestiune îndelung dezbătută în doctrină a fost situația în care intermediarul este la rândul său funcționar. Concluzia la care s-a ajuns, susținută și de practica judiciară, a fost aceea potrivit căreia intermediarul, deși înlesnește chiar acțiunea tipică descrisă în norma de incriminare, el acționează în numele autorului infracțiunii, efectuând astfel numai acte de complicitate, neputând fi considerat autor, în pofida faptului că are calitatea cerută de lege acestuia din urmă. Aceasta a fost și soluția dată de instanță unei spețe în care inculpatul la rugămintea unui coleg de muncă, a intervenit pe lângă șeful lor în vederea înlesnirii de către acesta a ocupării unei camere într-un cămin de nefamiliști, în favoarea colegului său. Șeful biroului, care a acceptat să îndeplinească acest act, a pretins tot prin intermediul inculpatului o sumă de bani care i-a și fost trimisă prin mijlocirea acestuia din urmă. Instanța a reținut în sarcina inculpatului săvârșirea infracțiunii de complicitate la luare de mită.

În situația în care intermediarul este instigator la infracțiunea de luare de mită, determinând pe funcționar să o săvârșească prin intermediul său, el va cumula calitatea de instigator cu cea de complice, însă va răspunde numai pentru cea dintâi, conform regulilor aplicabile în materia absorbției formelor de participație.

Ultimul aspect asupra căruia ne vom opri în cadrul acestei secțiuni, îl reprezintă ipoteza în care între mituitor și cel mituit intervin doi intermediari ce acționează succesiv. În acest caz, dat fiind faptul că în sistemul nostru de drept, complicitatea nu este o infracțiune distinctă și deși în situația expusă primul intermediar apare ca fiind complicele celui de-al doilea, soluția ce se impune este aceea conform căreia primul intermediar este complice al autorului luării de mită și nu al complicelui acestuia, indiferent dacă l-a cunoscut sau nu pe autorul luării de mită.

§2. Subiectul pasiv

În cazul infracțiunii de luare de mită, subiectul pasiv este reprezentat de titularul valorii sociale ocrotite prin incriminare și anume autoritatea publică, instituția publică sau persoana juridică de interes public ori privată, în cadrul căreia funcționarul își desfășoară activitatea și ale cărei interese constând în realizarea unei normale desfășurări a raporturilor de serviciu sunt periclitate prin săvârșirea infracțiunii de luare de mită.

Totuși, dacă obținerea mitei este rezultatul constrângerii exercitate de un funcționar asupra unei persoane, aceasta este un subiect pasiv secundar. Însă, la fel ca și în cazul obiectului juridic special secundar, această ipoteză trebuie nuanțată în sensul potrivit căruia nu este general valabilă, ci numai în cazul în care autorul luării de mită săvârșește această infracțiune în varianta pretinderii banilor sau a altor foloase, în vederea îndeplinirii unui act de serviciu. Astfel, destinatarul cererii funcționarului se vede pus în situația în care pentru a beneficia de actul respectiv, să fie nevoit să remită funcționarului anumite foloase. Numai în acest caz, interesele și drepturile legitime ale persoanei puse în postura mituitorului sunt afectate. Argumentul pe care se sprijină acest raționament constă în faptul că atunci când inițiativa mituirii îi aparține, sub forma unei promisiuni de mituire sau a remiterii efective a foloaselor, ori atunci când urmărește ca funcționarul să nu îndeplinească, să întârzie efectuarea unui act ce face parte din îndatoririle sale, ori să efectueze un act contrar atribuțiilor sale de serivciu, urmărind astfel realizarea unor activități ilicite, nu putem accepta faptul că mituitorul este subiect pasiv și beneficiază de protecție juridică, el însuși având o conduită reprobabilă.

Secțiunea 4 – LATURA OBIECTIVĂ

§1. Elementul material

Este reprezentat de acțiunea tipică descrisă în norma de incriminare, în cazul luării de mită fiind posibil în patru variante ce se pot realiza fie prin acțiuni, sub forma pretinderii, primirii sau a acceptării promisiunii unor foloase necuvenite, fie printr-o inacțiune, în cazul nerespingerii promisiunii respectivelor foloase. Legiuitorul a prevăzut aceste patru modalități ale elementului material în mod alternativ, fiind suficientă pentru consumarea infracțiunii, săvârșirea oricăreia dintre ele.

Prima modalitate normativă constă în pretinderea de bani sau alte foloase, acțiune provenită din inițiativa funcționarului corupt. Această variantă a elementului material presupune formularea unei cereri ferme care să echivaleze cu o pretenție neechivocă, în împrejurările și scopul cerute de lege. Totuși, rigidizarea formei în care se realizează în concret pretinderea nu poate fi primită, fiind însă esențial ca prin aceasta, făptuitorul să învedereze fără dubiu, intenția sa de a condiționa îndeplinirea, neîndeplinirea ori îndeplinirea necorespunzătoare a unui act ce face parte din atribuțiile sale de serviciu, sau efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri, de realizarea unui folos necuvenit pe care dorește să îl dobândească de la mituitor. Astfel, pretinderea se poate face oral, în scris, dar și prin gesturi, semne sau anumite comportări ale funcționarului care să trădeze atitudinea subiectivă a acestuia în sensul săvârșirii infracțiunii de luare de mită. În doctrină s-a reținut că în cazul în care făptuitorul recurge la un comportament aluziv, pretinderea nefiind expresă, este necesar ca pe lângă intenția sa, să se rețină și faptul că respectivul gest a fost receptat ca atare de cel căruia i se adresa, iar în plus, acesta să înțeleagă că pretinderea are ca obiect bani sau foloase necuvenite. În lumina acestor opinii, a fost particularizat un caz și anume cel în care pretinderea se face prin intermediul unei scrisori, reținându-se că în această situație, infracțiunea nu se consumă la momentul expedierii scrisorii, ci atunci cînd aceasta ajunge la destinatarul care înțelege semnificația cererii formulate de către funcționar.

Conform acestor opinii, pentru a se reține consumarea infracțiunii sub forma pretinderii, este necesar ca mituitorul să aibă cunoștința caracterului necuvenit al foloaselor pretinse de către funcționar în schimbul actului a cărui îndeplinire o urmărește mituitorul. Totuși, consider că această teză este susceptibilă de anumite nuanțări, nefiind general valabilă. Astfel, nu putem condiționa consumarea infracțiunii de luare de mită, infracțiune autonomă în cadrul căreia mituitorul nu este considerat participant, de percepția subiectivă a acestuia cu privire la caracterul necuvenit al foloaselor pretinse. În caz contrar, s-ar ajunge în situația în care funcționarul, pretinzând foloasele cu forma de vinovăție și în scopul prevăzute de lege, nu ar răspunde pentru luare de mită dacă a dat de înțeles mituitorului că foloasele vor dobândi o destinație licită. Desigur, trebuie analizat modul în care funcționarul realizează acest fapt, pentru a verifica dacă nu cumva săvârșește infracțiunea de înșelaciune. În cazul în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale acesteia, funcționarul făcând o simplă afirmație conform căreia va da foloaselor o destinație licită, aceasta nu este de natură să schimbe încadrarea juridică a faptei sale, în altceva decât luare de mită, dat fiind faptul că pentru o justă calificare juridică, întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii trebuie apreciată prin prisma subiectului activ și nu prin aceea a mituitorului. Astfel, ceea ce interesează este atitudinea funcționarului, care sub aspectul laturii subiective, acționează cu intenție și în scopul prevăzut de lege, la nivelul său intelectiv neexistând dubiu în privința destinației ilicite a foloaselor pretinse și în consecință a caracterului lor necuvenit. Un exemplu în acest sens îl constituie o soluție de speță, prin care instanța a reținut că fapta unui ofițer de poliție de a pretinde și primi o sumă de bani de la tatăl unui minor internat într-un centru educațional, pentru a-l scoate pe acesta din respectivul centru, lăsându-l pe tatăl minorului să creadă că banii vor fi folosiți pentru acoperirea prejudiciului, reprezintă luare de mită. După condamnarea în primă instanță a ofițerului de poliție, în apel, s-a schimbat încadrarea juridică a faptei în abuz în serviciu, cu motivarea că deși pretinderea banilor a fost realizată în strânsă legătură cu eliberarea minorului, inculpatul a lăsat să se creadă că aceștia vor fi folosiți într-un scop licit. În speță, în mod just s-a declarat recurs, argumentându-se că atât timp cât funcționarul pretinde bani ce nu i se cuvin pentru a îndeplini sau nu un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, este irelevantă din punctul de vedere al dreptului penal împrejurarea că făptuitorul indică sau nu în mod corect ce destinație urmează să dea foloaselor pretinse și primite, importantă fiind poziția subiectivă a făptuitorului în momentul săvârșirii elementului material. Un argument just și pertinent în susținerea acestei opinii îl constituie și situația în care mituitorul se află în eroare de fapt cu privire la destinația foloaselor pretinse de către funcționar, caz în care va subzista infracțiunea de luare de mită deoarece aceasta nu este condiționată de preexistența infracțiunii de dare de mită, cele două fiind infracțiuni autonome.

În cazul pretinderii, elementul material al infracțiunii este realizat, indiferent de acceptarea sau neacceptarea cererii de către destinatarul său, astfel încât, deși ulterior pretinderii, funcționarul primește banii sau foloasele solicitate, acest fapt nu are nicio înrăurire asupra reținerii săvârșirii faptei în sarcina sa, infracțiunea consumându-se la momentul pretinderii foloaselor. În practica judiciară s-a reținut că inculpatul care a cerut o sumă de bani unei persoane pentru a-i întocmi acesteia documente de restituire a unor garanții vamale, a săvârșit infracțiunea de luare de mită sub forma pretinderii, solicitarea făptuitorului fiind întărită și de faptul tergiversării întocmirii actelor respective. De asemenea, a săvârșit infracțiunea de luare de mită prin pretindere, șeful serviciului Personal dintr-o unitate, care a solicitat foloase pentru a facilita angajarea unor persoane , inspectorul de specialitate cadastru care a condiționat eliberarea unor schițe de plan de darea unei anumite sume de bani, precum și funcționarul care avea ca atribuție de serviciu calcularea timpului util de muncă în vederea întocmirii dosarelor de pensionare și care a lăsat să se înțeleagă că va întocmi respectivele dosare numai persoanelor care vor da o anumită suma de bani.

A doua modalitate de săvârșire a infracțiunii prevăzută de legea penală este aceea a primirii banilor sau foloaselor necuvenite. Această variantă, spre deosebire de pretindere, are la bază inițiativa mituitorului și presupune remiterea efectivă a respectivelor foloase. Primirea este în mod indisolubil precedată de o acceptare, însă cele două trebuie să fie simultane, iar pentru ca modalitatea primirii să capete relevanță juridică în sensul reținerii acesteia ca element material al infracțiunii de luare de mită, trebuie să fie spontană. În caz contrar, dacă între oferta de mituire acceptată și remiterea efectivă a foloaselor trece un timp îndelungat, infracțiunea se săvârșește sub forma acceptării promisiunii de mituire, iar nu a primirii, care însă va putea constitui o confirmare probatorie în timp a comiterii infracțiunii. În ceea ce privește premisa acestei variante și anume remiterea foloaselor, se impun anumite precizări. Astfel, nu este necesar ca aceasta să fie limitată la preluarea manuală de către funcționarul corupt a banilor sau foloaselor care îi sunt oferite pentru serviciile sale, mituitorul putând proceda la lăsarea foloaselor în locul indicat de funcționar, urmând ca acesta să dispună ulterior de ele sau le poate remite unui terț care avea o creanță împotriva autorului luării de mită, astfel încât obligația sa va fi stinsă prin primirea foloaselor de către funcționar, în plan subiectiv, dar aceasta efectuându-se în concret prin persoana terțului. De asemenea, legea nu impune nicio condiție cu privire la caracterul primirii așa încât aceasta poate fi expresă, dar și tacită. În vreme ce prima ipoteză nu suscită discuții, fiind lesne de înțeles că orice acceptare neechivocă care trădează fără dubiu intenția făptuitorului de a primi foloasele, are semnificația unui act expres de acceptare a remiterii, în cazul unei primiri tacite, este în mod esențial necesar, în vederea dobândirii relevanței juridice, ca făptuitorul să fi ajuns în posesia folosului respectiv și să nu îl refuze, dar nici să își manifeste expres voința de a-l primi, păstrând la dispoziția sa posibilitatea folosirii ulterioare a respectivului bun. Această ipoteză nu echivalează cu acceptarea promisiunii de mituire, reprezentând o modalitate de săvârșire a infracțiunii diferită de primire. Diferența esențială dintre cele două variante este reprezentată de faptul că în situația anterior expusă, remiterea bunurilor a avut deja loc, fiind lăsate la dispoziția făptuitorului, care nerefuzând expres primirea lor, comite infracțiunea în forma primirii, pe când în cazul acceptării promisiunii unor foloase necuvenite, remiterea trebuie să fie prin ipoteză, ulterioară momentului acceptării.

În practica judiciară s-a reținut că a săvârșit infracțiunea de luare de mită sub forma primirii banilor sau foloaselor necuvenite, inculpata, medic la un dispensar, care a primit diverse sume de bani de la salariații unei întreprinderi pentru a le elibera certificate de concediu medical. De asemenea, fapta inculpatului, paznic la o societate comercială, de a primi o sumă de bani pentru înlesnirea comiterii unui furt din respectiva unitate de către o altă persoană, reprezintă luare de mită în forma primirii, dar și complicitate la furt.

O altă variantă comisivă a elementului material, este reprezentată de acceptarea promisiunii privind bani sau alte foloase. Premisa în acest caz constă în existența unei promisiuni din partea mituitorului, săvârșirea infracțiunii în această modalitate având la bază, asemănător variantei primirii, inițiativa mituitorului. Legiuitorul a ales să incrimineze această modalitate, considerând că prin simpla acceptare a promisiunii de mită, care în mod firesc are loc înainte de remiterea acestei către funcționar, se creează o stare de pericol pentru buna desfășurare a relațiilor de serviciu. Tocmai din acest motiv și dată fiind gravitatea consecințelor unei asemenea atitudini a funcționarului, nu interesează dacă ulterior are loc sau nu primirea efectivă a foloaselor necuvenite, fiind suficient ca subiectul activ sa consimtă, să aprobe promisiunea făcută de mituitor. Modalitatea în care funcționarul acceptă în concret oferta de mituire nu este circumstanțiată de lege, aceasta putând fi expresă sau tacită, în cel din urmă caz, atunci când din anumite manifestări, gesturi sau semne rezultă în mod neîndoielnic intenția funcționarului de a accepta promisiunea.

Acordând o atenție sporită probității și corectitudinii pe care un funcționar trebuie să le manifeste în cadrul raporturilor de serviciu, legiuitorul a ales să incrimineze și o a patra variantă a elementului material: nerespingerea promisiunii de mituire, singura modalitate normativă ce se realizează printr-o omisiune. În acest mod, legiuitorul impune în sarcina funcționarului, obligația de a nu rămâne în pasivitate în momentul în care primește o ofertă de mituire, considerând că prin simpla nerefuzare a unei asemenea promisiuni, sunt lezate valorile sociale ocrotite prin incriminarea luării de mită. Astfel, se cere ca funcționarul să aibă o atitudine fermă în sensul respingerii promisiunii pentru că dacă rămâne într-o stare de expectativă, infracțiunea se consumă. Observăm că această variantă a elementului material comportă anumite asemănări cu una din formele precedentei modalitatăți normative: acceptarea tacită a promisiunii, fapt ce a dus la ample discuții în doctrină, unii autori punând semnul egalității între cele două modalități. S-a argumentat că, deși echivalente, legiuitorul a recurs la incriminarea lor distinctă pentru a accentua obligația funcționarului de a respinge în mod expres orice ofertă provenind de la mituitor. Alți autori au considerat că punerea acceptării tacite a promisunii pe același plan cu nerepingerea promisiunii în rândul variantelor elementului material nu este de natură să sugereze o identitate între cele două deoarece s-a considerat că nerespingerea ofertei de mituire înseamnă mai mult decât acceptarea sa tacită, aceasta din urmă având semnificația neîndeplinirii obligației de respingere fermă și expresă impusă funcționarului. Astfel, ceea ce se sancționează prin incriminarea acceptării tacite este atitudinea funcționarului corupt, care prin anumite mijloace de exprimare relevă intenția sa de a primi foloasele oferite, pe când în cazul nerespingerii promisiunii este sancționat comportamentul pasiv al funcționarului pus în fața ofertei mituitorului. Pentru reținerea săvârșirii infracțiunii de luare de mită în această ultimă modalitate nu este necesar ca atitudinea făptuitorului să trădeze intenția sa de a accepta banii sau foloasele promise, fiind însă suficient ca acesta să nu adopte un comportament din care să rezulte fără dubiu faptul că refuză promisiunea mituitorului. Totuși, această pasivitate a subiectului activ nu poate fi de orice natură, fiind necesar ca ea să rezulte dintr-o atitudine favorabilă ideii de mituire, fapt ce face și mai dificilă distincția între cele două forme ale elementului material.

Este important de remarcat faptul că oricare dintre variantele elementul material poate fi săvârșită atât în mod direct, de către subiectul activ, dar și indirect, prin interpus, acesta urmând să aibă calitatea de complice sau de instigator dacă el este cel care l-a determinat pe funcționar să săvârșească infracțiunea în mod direct sau prin intermediul său.

O altă precizare ce se impune este faptul că oricare dintre cele patru modalități normative trebuie să se refere la bani sau alte foloase. În ceea ce privește noțiunea de „bani”, aceștia pot fi efectivi sau sub formă de valori ori titluri de orice fel echivalând bani, deși în doctrină a fost exprimată și opinia conform căreia titlurile de valoare nu au semnificația economică și juridică prescrise de norma de incriminare, putând fi eventual incluse în categoria celorlalte foloase. Consider că această opinie nu poate fi primită câtă vreme însăși legea penală, prin incriminarea falsificării de monedă sau alte valori, așează pe același plan atât banii propriu-ziși sub forma monedei, cât și titulrile de valoare, acestea din urmă având aceeași semnificație, dar și aceeași aptitudine ca și banii efectivi, de a fi folosite ca instrumente de plată. Mult mai ample sunt însă dezbaterile doctrinare în ceea ce privește noțiunea de „alte foloase”, din cuprinsul normei de incriminare a luării de mită. Unii autori susțin punctul de vedere potrivit căruia aceste foloase, pentru a dobândi relevanță juridică penală în cadrul infracțiunii de luare de mită, trebuie să fie exclusiv materiale, fiind excluse de sub incidența legii penale foloasele nepatrimoniale. Conform acestei teze, deși este acceptat faptul că noțiunea de „foloase” cuprinde o sferă largă ce desemnează orice avantaj sau beneficiu, se opinează că acestea sunt susceptibile de a avea în mod exclusiv o natură patrimonială, putând lua forma oricărui act ce duce la o îmbogățire fără just temei a funcționarului corupt, sau o diminuare a pasivului patrimoniului acestuia. Astfel, în practica judiciară s-a reținut că fapta funcționarului de a cere o sumă de bani cu titlu de împrumut pentru a face un act contrar îndatoririlor sale de serviciu reprezintă luare de mită, iar împrumutul constituie folos în sensul art. 254 C. pen. Și parte a doctrinei internaționale, în special cea rusă, a îmbrațișat această opinie, autorii ruși considerând că luarea de mită nu se poate referi decât la foloase de natură patrimonială. În ciuda vehemenței cu care adepții acestei opinii și-au exprimat punctul de vedere, a apărut și teza contrară, conform căreia noțiunea de „foloase” în sensul art. 254 C. pen. include și foloasele nepatrimoniale. În mod just s-a argumentat în favoarea acestei opinii, pornind de la faptul că atât timp cât legiuitorul nu a specificat în cuprinsul normei incidența exclusivă a foloaselor de natură patrimonială, în vreme ce în cazul altor infracțiuni a făcut-o, putem aprecia că rațiunea ce a stat la baza edictării normei ce reglementează luarea de mită a fost ideea că și foloasele de natură neptrimonială pot fi obiect al mitei, astfel încât având în vedere măcar acest argument de text, opinia nu poate fi exclusă de plano. În practică pot apărea situații în care funcționarul acționează în mod reprobabil, fiind determinat de dorința de a-și satisface un interes nepatrimonial, caz în care, la fel ca și în situația în care obiectul mitei este constituit din foloase materiale, relevant pentru consumarea infracțiunii este faptul că valoarea socială ocrotită a fost periclitată prin atitudinea funcționarului care s-a abătut de la conduita prescrisă, dând întâietate dorinței de a-și satisface propriul interes, indiferent de natura acestuia. Consider că ar fi inechitabil ca un funcționar ce pune în pericol normala evoluție a relațiilor de serviciu din cadrul unității în cadrul căreia își desfășoară activitatea, să nu răspundă penal doar pentru că a pretins, a primit, a acceptat sau nu a respins promisiunea unui folos nepatrimonial. În sprijinul acestei opinii s-a exprimat și doctrina germană, dar și cea franceză.

Un alt element extrem de important pentru reținerea infracțiunii de luare de mită este reprezentat de faptul că banii sau celelalte foloase la care se referă variantele elementului material, trebuie să fie necuvenite. Astfel, într-o soluție de speță, s-a reținut că fapta unui expert contabil de a primi diferite sume de bani reprezentând contravaloarea expertizei efectuate în cauză și pentru care acesta a eliberat chitanțe și facturi fiscale, în condițiile în care nu există elemente care să indice că respectivele sume ar fi fost avansate pentru întocmirea unei expertize favorabile, nu reprezintă luare de mită. Foloasele sunt necuvenite în situația în care îndeplinirea actului de către funcționar este gratuită, dar acesta pretinde, primește aceste foloase, sau acceptă ori nu respinge promisiunea lor, dar și în situația în care foloasele depășesc ceea ce este în mod legal datorat pentru îndeplinirea respectivului act de către funcționar. Desigur, această apreciere a caracterului necuvenit al foloaselor se impune în ipoteza în care funcționarul săvârșește elementul material în vederea îndeplinirii unui act ce intră în atribuțiile sale de serviciu, deci o activitate licită prin natura sa. În schimb, în cazul în care funcționarul pretinde ori primește mita sau acceptă ori nu respinge promisiunea de mituire în vederea neîndeplinirii, a întârzierii îndeplinirii unui act referitor la îndatoririle sale de serviciu sau pentru efectuarea unui act contrar atribuțiilor sale, acestea fiind activități ilicite per se, banii sau foloasele vor fi în toate cazurile necuvenite.

O altă condiție atașată banilor sau celorlalte foloase ce constituie obiectul mitei este aceea de a avea semnificația unui contraechivalent pentru conduita lipsită de probitate a funcționarului, iar cel are trebuie să aibă cunoștința caracterului de retribuție a acestora este însuși făptuitorul. Tocmai din această perspectivă este deosebit de important ca între valoarea foloaselor și actul determinat pe care funcționarul se angajează să îl efectueze, să existe o anumită proporție. Dacă însă valoarea este semnificativ mai mică, iar funcționarul consideră că este vorba de maifestarea unui sentiment de afecțiune, compasiune ori simpatie, este exclus caracterul retributiv al foloaselor și în consecință, nu se poate reține săvârșirea infracțiunii de luare de mită.

În vederea întrunirii elementelor constitutive ale luării de mită, se mai cere a fi îndeplinită o condiție: realizarea elementului material, în oricare dintre formele sale să aibă loc înainte de efectuarea actului pentru care funcționarul a pretins, a primit sau urmează să primească mita. Totuși, nu interesează dacă remiterea efectivă a banilor sau a celorlalte foloase a avut loc ulterior îndeplinirii actului, câtă vreme aceasta a fost precedată de pretinderea lor sau de acceptarea ori nerespingerea promisiunii lor. Este însă posibilă situația în care funcționarul a îndeplinit actul, însă afirmă în fața beneficiarului că nu l-a îndeplinit, cerând în schimbul efectuării acestuia o sumă de bani. În acest caz, se va reține infracțiunea de înșelăciune, iar nu luare de mită. De asemenea este posibil ca primirea banilor să aibă loc concomitent cu efectuarea actului de serviciu, caz în care, așa cum s-a reținut și într-o soluție de speță, funcționarul va săvârși infracțiunea de luare de mită. În practica judiciară s-a mai statuat că faptele unui funcționar de a pretinde și primi o sumă de bani anterior îndeplinirii actului privitor la îndatoririle sale de serviciu și de a primi o nouă sumă de bani ulterior acestui moment, fără ca noua sumă să fi fost pretinsă sau acceptată anterior, întrunesc elementele constitutive atât ale infracțiunii de luare de mită, cât și pe cele ale infracțiunii de primire de foloase necuvenite, aflate în concurs ideal. De asemenea, fapta unui funcționar de a pretinde si primi un folos necuvenit după îndeplinirea în parte a unei atribuții de serviciu, dar înainte de finalizarea ei, constituie infracțiunea de luare de mită, nu primire de foloase necuvenite.

Este deosebit de important pentru reținerea infracțiunii de luare de mită și ca actul pentru care funcționarul pretinde sau primește bani sau alte foloase ce nu i se cuvin, sau a căror promisiune o acceptă ori nu o respinge, să fie de competența sa, îndeplinirea acestuia fiind inclusă în îndatoririle sale de serviciu. În doctrină s-a reținut că actul care excede competenței funcționarului nu devine act de serviciu nici dacă e îndeplinit la locul de muncă sau în timpul programului de lucru. În practica judiciară s-a statutat faptul că prin actele privitoare la îndatoririle de serviciu ale funcționarului se înțeleg și actele care în mod normal sunt de competența altui funcționar, dar pe care persoana cu funcție de conducere, cum este cazul primarului, le poate efectua el însuși. În același sens, pretinderea sau primirea de bani ori alte foloase de către un funcționar ce are atribuții limitate în ceea ce privește realizarea actului final, reprezintă luare de mită. De asemenea, dacă modul în care un funcționar își îndeplinește propriile atribuții influențează îndeplinirea unui act ce intră însă în competența altui funcționar, condiția ca fapta să fie săvârșită în legătură cu îndeplinirea unui act ce face parte din îndatoririle de serviciu ale funcționarului este îndeplinită. Aceeași este soluția și în cazul în care actul funcționarului reprezintă componenta unei activități finale la care participă și alți funcționari având atribuții în legătură cu actul respectiv. În concluzie, verificarea îndeplinirii condiției referitoare la competența funcționarului în ceea ce privește actul pentru a cărui îndeplinire, neîndeplinire sau întârziere, acesta pretinde, primește, acceptă ori nu refuză promisiunea de bani sau alte foloase necuvenite, este deosebit de importantă pentru că în unele cazuri, neîndeplinirea sa poate duce la reținerea infracțiunii de înșelăciune, iar nu a luării de mită. Totodată, se impune a fi menționat faptul că atunci când îndeplinirea, neîndeplinirea sau întârzierea actului pentru care funcționarul este mituit presupune săvârșirea unei infracțiuni de sine stătătoare, aceasta va fi reținută în concurs cu luarea de mită.

§2. Urmarea imediată

Ca element component al laturii obiective a infracțiunii de luare de mită, aceasta constă în crearea unei stări de pericol ce periclitează fireasca desfășurare și evoluție a raporturilor de serviciu din cadrul autorităților publice, instituțiilor publice, persoanelor juridice de interes public ori private. Se observă astfel faptul că infracțiunea de luare de mită nu este condiționată de producerea vreunui rezultat, fiind o infracțiune de pericol. În cazul în care luarea de mită se săvârșește sub forma pretinderii în schimbul îndeplinirii unui act licit ce intră în atribuțiile de serviciu ale funcționarului, urmarea imediată constă și în vătămarea persoanei constrânse să dea mita. Nu aceeași este soluția în cazul în care inițiativa aparține mituitorului deoarece chiar fapta sa reprezintă o infracțiune, iar între diminuarea patrimoniului său și activitatea funcționarului corupt nu există o legătură cauzală neimputabilă celui dintâi.

§3.Raportul de cauzalitate

Luarea de mită fiind o infracțiune de pericol, legătura de cauzalitate dintre elementul material și urmarea imediată rezultă ex re, din însăși materialitatea faptei săvârșite de funcționar.

Secțiunea 5 – LATURA SUBIECTIVĂ

§1. Forma de vinovăție

Presupune analizarea atitudinii subiective a făptuitorului în ceea ce privește săvârșirea infracțiunii. Referitor la faptul că subiectul activ acționează întotdeauna cu intenție nu există niciun dubiu, însă forma intenției, directă sau indirectă, a provocat ample dezbateri în doctrină. Astfel, s-a conturat opinia conform căreia forma de vinovăție prescrisă de norma de incriminare constă numai în intenția directă, dat fiind faptul că legea impune și existența unui scop pentru săvârșirea infracțiunii, iar în acest mod intenția ar trebui sa fie nu numai directă, dar și calificată prin scopul urmărit de subiectul activ. În lumina acestei interpretări s-a considerat că funcționarul săvârșește elementul material al infracțiunii cu intenție directă, știind că banii sau celelalte foloase au caracter necuvenit și având drept scop îndeplinirea, neîndeplinirea sau efectuarea necorespunzătoare a unui act ce intră în atribuțiile sale de serviciu, ori realizarea unui act contrat îndatoririlor de serviciu. Consider că această opinie este corectă doar în parte, în ceea ce privește necesitatea ca activitatea infracțională a funcționarului să se refere la bani sau alte foloase necuvenite, iar acesta să fie pe deplin conștient de caracterul lor necuvenit. În lipsa acestei cerințe, funcționarul nu poate răspunde pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, fiind în eroare cu privire la caracterul necuvenit al banilor sau al celorlalte foloase și în consecință, nu acționează cu forma de vinovăție cerută de lege. Cu toate acestea, impunerea condiției ca subiectul activ sa comită fapta numai cu intenție directă calificată prin urmărirea unui scop precis, nu poate fi primită fără rezerve pentru că în momentul analizării formei intenției cu care subiectul activ a acționat, trebuie să ne raportăm la legătura subiectivă dintre activitatea infracțională și urmarea imediată. În cazul infracțiunii de luare de mită, așa cum am expus anterior în cadrul lucrării, rezultatul socialmente periculos produs prin săvârșirea faptei constă într-o stare de pericol pentru normala desfășurare a relațiilor de serviciu. Astfel, pentru a stabili în mod corect forma intenției cu care subiectul activ a acționat, trebuie să deslușim ce a prefigurat acesta la nivel subiectiv. În consecință, dacă funcționarul săvârșește elementul material, urmărind periclitarea raporturilor de serviciu din cadrul unității unde își desfășoară activitatea, vom fi în prezența intenției directe ca formă a vinovăției. În schimb, dacă funcționarul nu urmărește producerea urmării imediate, dar o acceptă, acesta săvârșește infracțiunea cu intenție indirectă. În mod greșit s-a argumentat în susținerea opiniei conform căreia luarea de mită se poate comite numai intenție directă, plecându-se de la existența unui anumit scop impus de lege deoarece acesta nu exclude forma intenției indirecte, singurul aspect relevant fiind atitudinea subiectului activ cu privire la valoarea socială ocrotită prin norma de incriminare.

§2. Scopul

Este considerat de către o însemnată parte a doctrinei ca fiind reprezentat de îndeplinirea, neîndeplinirea ori întârzierea efectuării unui act privitor la atribuțiile de serviciu ale funcționarului, sau de efectuarea unui act contrar acestora. Totuși, consider că această teză este susceptibilă de a i se aduce anumite rezerve. Pe cale de consecință, plecând de la faptul că scopul, în sensul legii penale și ca parte componentă a laturii subiective a unei infracțiuni, are semnificația obiectivului propus și reprezentat de făptuitor ca rezultat al acțiunii sau inacțiunii sale, consider totuși că în cazul infracțiunii de luare de mită, scopul prevăzut de norma de incriminare, nu poartă acest sens, fiind mai degrabă un element atașat laturii obiective. Astfel, elementul material nu ar putea fi săvârșit și reținut ca atare dacă nu ar privi îndeplinirea, neîndeplinirea sau întârzierea îndeplinirii unui act de serviciu ori efectuarea unui act contrar îndatoririlor de serviciu, în planul intelectiv al subiectului activ, activiățile descrise având seminificația contraprestației la care se obligă în schimbul banilor sau al celorlalte foloase. În consecință, scopul arătat de norma de incriminare are semnificația contraprestației pe care mituitorul urmărește să o dobândească în schimbul mitei, putând primi chiar și semnificația scopului în sensul legii penale, dar în acest caz fiind urmărit de mituitor, în cadrul conținutului constitutiv al infracțiunii de dare de mită. Totuși, este important de remarcat faptul că subiectul activ trebuie să aibă reprezentarea subiectivă a acestei finalități impuse de lege, indiferent dacă ulterior el îndeplinește sau nu actul pentru care a pretins sau primit bani sau alte foloase, ori a căror promisiune a acceptat-o sau nu a respins-o. Interesează doar faptul că subiectul activ a înțeles să săvârșească infracțiunea,realizând anumite avantaje ilicite ca o retribuție pentru efectuarea unui act de serviciu sau pentru realizarea lui defectuoasă, fiind necesar să aibă cunoștința acestor fapte la momentul consumării infracțiunii.

§3. Mobilul

De regulă, este reprezentat de dorința funcționarului de a realiza anumite câștiguri pe căi ilicite, dar pot exista însă și alte motive ce care să îl fi determinat pe acesta să săvârșească infracțiunea. Important de reținut este faptul că aceste element subiectiv nu condiționează existența vinovăției

Secțiunea 6 – FORMELE INFRACȚIUNII

§1. Tentativa

Date fiind cele patru variante ale elementului material, dintre care doar trei sunt comisive: pretinderea, primirea și acceptarea promisiunii, ce-a de-a patra realizându-se printr-o inacțiune, sub forma nerespingerii promisiunii de mituire, discuția asupra tentativei se impune numai în cazul primelor trei modalități normative, în vreme ce în ipoteza săvârșirii infracțiunii printr-o conduită omisivă, tentativa nu e posibilă deoarece nerespingerea promisiunii de mituire echivalează cu însăși consumarea infracțiunii. În ceea ce privește modalitatea primirii banilor sau a altor foloase necuvenite, aceasta ar fi susceptibilă de a avea o fază tentată, însă aceasta ar consta tocmai în celelalte două variante rămase ale elementului material și anume pretinderea sau acceptarea promisiunii. Astfel, aceste activități care prin esență preced intrarea subiectului activ în posesia foloaselor necuvenite, ar putea îndeplini condițiile necesare reținerii lor ca fapte tentate, atât timp cât prin acestea autorul trădează existența hotărârii de a săvârși infracțiunea, existând și un început de punere în executare a hătărârii infracționale, dar care nu este dusă până la capăt din cauza întreruperii executării. Având în vedere pericolul social sporit în cazul săvârșirii unei infracțiuni de luare de mită, legiuitorul a fost precaut și a ales să incrimineze ca acte de executare de sine stătătoare și acele activități susceptibile de a avea seminficația unei tentative, tocmai pentru a atrage atenția asupra importanței probității funcționarilor în relațiile de serviciu. Prin intermediul acestei tehnici legislative, infracțiunea de luare de mită a dobândit caracterul unei infracțiuni de consumare anticipată.

§2. Consumarea

Are loc prin săvârșirea oricărei variante a elementului materil, la momentul în care subiectul activ pretinde sau primește bani sau alte foloase, ori în momentul la care acesta acceptă sau nu respinge promisiunea unor astfel de foloase, luarea de mită având caracterul unei infracțiuni de executare promptă. Orice acțiune ulterioară acestor momente nu are relevanță în ceea ce privește consumarea infracțiunii și reținerea acesteia în sarcina făptuitorului. Astfel, fapta constituie luare de mită chiar dacă subiectul activ restituie folosul primit, ori refuză să primească folosul a cărui promisiune a acceptat-o anterior, sau dacă ulterior acceptării promisiunii este înlăturat din funcția pe care o ocupa la momentul săvârșirii elementului material. De asemenea, dacă între mituitor și funcționar intervine o înțelegere prealabilă sub forma acceptării sau a nerepingerii promisiunii celui dintâi, relevant pentru consumarea infracțiunii este momentul întâlnirii ofertei cu consimțământul sau nerefuzarea expresă a subiectului activ, neinteresând dacă ulterior are loc sau nu remiterea efectivă a foloaselor promise. Această observație este valabilă și în cazul săvârșirii infracțiunii dub forma pretinderii.

§3. Forma continuată

Este posibilă, însă este extrem de important de remarcat faptul că acest caracter continuat al infracțiunii de luare de mită nu este dat de simpul fapt al remiterii eșalonate în timp a banilor sau a celorlalte foloase necuvenite, ci de săvârșirea acțiunilor sau a inacțiunii prescrise de norma de incriminare, fracționat în timp, dar în baza unei rezoluții infracționale unice, pentru îndeplinirea acestei condiții fiind necesar ca subiectul activ să fi conceput la nivel subiectiv, la momentul adoptării hotărârii infracționale, întraga activitate desfășurată ulterior. Această cerință nu trebuie interpretată în sensul în care făptuitorul trebuie să aibă o imagine exactă, detaliată a activității infracționale, fiind suficient să prevadă în linii generale, condițiile în care se va săvârși elementul material și rezultatele acțiunilor sau a inacțiunii sale. În consecință, dacă funcționarul intenționează să săvârșească infracțiunea de luare de mită ori de câte ori va avea această oportunitate, rezoluția infracțională nu este determinată și va da naștere unui concurs de infracțiuni. De asemenea, pentru reținerea săvârșirii în formă continuată este necesar ca subiectul activ să aibă reprezentarea activităților ilicite ulterioare, în același sens reținându-se că faptele inculpatului de a ajunge la anumite înțelegeri cu paisprezece dintre cei douăzeci și patru elevi ce i-au fost repartizați, la momente și în locuri diferite, reprezintă paisprezece infracțiuni de luare de mită, deoarece a acționat în baza unor rezoluții diferite, neputând prevedea nici măcar în linii mari dacă și în ce termeni va încheia o înțelegere cu elevii săi. Va exista însă infracțiunea de luare de mită în formă continuată în cazul medicului care, pe baza unei rezoluții infracționale unice, după ce a primit un folos necuvenit, pretinde majorarea lui, invocând pretextul ivirii ulterioare a unor complicații, precum și în situația în care profesorul, după ce a căzut de acord asupra unei sume de bani pentru promovarea unui elev, cere majorarea cuantumului sumei, motivând prin apariția unor greutăți ulterioare. În practica judiciară s-a mai reținut că fapta inculpatului având calitatea de președinte al unei societăți comerciale, de a pretinde și primi lunar sume de bani de la o persoană căreia îi inchiriase anumite spații comerciale, în afara chiriei, pentru menținerea contractelor de închiriere, reprezintă luare de mită în formă continuată.

Un alt aspect demn de a fi menționat este situația în care subiectul activ realizează mai multe dintre variantele alternative ale elementului material. În acest caz, infracțiunea se consumă la momentul săvârșirii primei modalități normative și se va reține în sarcina făptuitorului o singură infracțiune de luare de mită, nu un concurs de infracțiuni și nici săvârșirea în formă continuată. De asemenea, dacă funcționarul primește bani de la mai multe persoane, dar pentru realizarea unui singur act de serviciu, se va reține concursul de infracțiuni, iar nu forma continuată. Săvârșirea infracțiunii în formă continuată impune spre reținerea ca moment al epuizării, data ultimului act de executare.

Secțiunea 7– VARIANTA AGRAVATĂ

Legiuitorul a considerat ca fiind mai gravă infracțiunea de luare de mită săvârșită de un funcționar cu atribuții de control, punând astfel accent pe calitatea subiectului activ, calificat o dată prin cerința ca acesta să fie funcționar în sensul art. 147 C. pen. și în plus, impunându-se condiția de a îndeplini atribuții de control. Astfel, se atrage atenția persoanelor ce întrunesc aceste condiții asupra importanței realizării actelor de serviciu într-un mod just și profesional, punând în sarcina lor o responsabilitate oarecum mai mare decât aceea a simplilor funcționari. Este interesant de remarcat faptul că legiuitorul, deși nu a ținut să distingă între funcționari și funcționari publici ca subiecți activi, așa cum a făcut-o în cazul altor infracțiuni, totuși a ales să impună o sancțiune mai severă pentru pentru funcționarii cu atribuții de control.

Se observă că diferența între varianta tipică a infracțiunii de luare de mită si cea agravată, desigur în afară de pedeapsa mai aspră, apare numai la nivelul calității subiectului activ. În doctrină s-a afirmat că prin „ funcționar cu atribuții de control” se înțelege acel funcționar care are în sfera sa de serviciu, verificarea permanentă sau inopinată într-un domeniu oarecare, cu scopul de a cunoaște realitățile și modul în care se desfășoară activitatea în domeniul respectiv, spre a preîntâmpina sau a lichida eventuale lispuri și pentru a îmbunătăți activitatea. În același sens a statuat și practica judiciară, reținându-se că prin funcționar cu atribuții de control în accepțiunea art. 254, alin. (2) C. pen, trebuie înțeles salariatul căruia îi revine îndatorirea de a realiza o activitate complexă de verificare și analiză a unor situații, în vederea urmăririi evoluției acestora și a propunerii sau luării de măsuri pentru remediere. Mai mult decât atât, atribuțiile de control ale funcționarului trebuie să rezulte din fișa postului sau din dispoziții legale, iar pretinderea ori primirea de bani sau alte foloase, precum și acceptarea sau nerespingerea promisiunii unor asemenea foloase să se realizeze în exercitarea atribuțiilor de control. Într-o soluție de speță s-a reținut că fapta unui inspector comercial, însărcinat cu efectuarea controlului în ce privește respectarea legislației în materia comerțului, de a pretinde și primi diverse foloase materiale de la patronul unui magazin, pentru a nu lua măsurile de sancționare ce se impuneau, reprezintă infracțiunea de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen. De asemenea, fapta inculpatului, director al unei bănci, de a pretinde diverse sume de bani pentru îndeplinirea unui act de serviciu în legătură cu acordarea unui împrumut, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită în formă agravată, directorul băncii fiind considerat funcționar cu atribuții de control. Au mai fost considerați ca având atribuții de control, următoarele categorii de funcționari: directorul general al unei societăți comerciale, inspectorul de impozite sau inspectorul din cadrul oficiului de protecție a consumatorului. În practica judiciară s-a mai reținut că șeful de tren, în exercitarea îndatoririi de a verifica și emite legitimațiile de călătorie, nu are atribuții de control în sensul legii penale, astfel încât nu poate fi subiect activ al infracțiunii în forma agravată. Aceeeși a fost soluția și în cazul funcționarului însărcinat cu citirea contoarelor privind consumul de apă și cu verificarea tehincă a branșamentelor, care a primit anumite foloase pentru a nu sesiza branșarea ilegală la rețeaua de apă a unui consumator. În acest caz va fi reținută infracțiunea de luare de mită, dar în forma sa tipică. Nici gardianul public ale cărui îndatoriri sunt limitate la surprinderea, constatarea și împiedicarea actelor de nerespectare a reguluilor impuse de bunul mers al serviciului, nu poate fi considerat funcționar cu atribuții de control.

Secțiunea 8 – SANCȚIUNE. MĂSURI ȘI ASPECTE PROCESUALE

§1. Sancțiune

Norma de incriminare prevede drept sancțiune închisoarea de la 3 la 12 ani și interzicerea unor drepturi pentru forma simplă a infracțiunii, în vreme ce pentru varianta agravată, limitele de pedeapsă se situează între 3 și 15 ani, sancțiunea închisorii fiind însoțită și în acest caz de interzicerea unor drepturi.

§2. Confiscarea specială

Legiuitorul a instituit o măsură specială în cazul infracțiunii de luare de mită, constând în confiscarea banilor sau a celorlalte foloase ce au făcut obiectul mitei. Deși confiscarea specială cunoaște o reglementare autonomă, aceasta a fost reluată în cuprinsul art. 254 C. pen., subliniind caracterul său obligatoriu și acoperind situația neprevăzută în care banii sau celelalte bunuri nu se mai găsesc, în această situație condamnatul fiind obligat la plata echivalentului lor în bani. Totuși, această măsură nu va fi aplicată în cazul în care infracțiunea nu a fost săvârșită sub forma primirii mitei, rezultând astfel că remiterea efectivă a banilor sau a celorlalte bunuri este o condiție esențială pentru aplicarea confiscării. Astfel, soluția instanței de a dispune confiscarea unei sume de bani de la făptuitor, sumă care fiind cerută de inculpat, a fost pusă la dispoziția denunțătorului de către organele de poliție în vederea organizării unui flagrant, apare ca fiind nelegală, de vreme ce banii nu au fost remiși efectiv inculpatului, iar infracțiunea s-a consumat în momentul pretinderii respectivelor sume de bani. În același timp, trebuie remarcat faptul că în situația în care mituitorul a fost constrâns să dea mita sau atunci când acesta beneficiază de cauza de nepedepsire prevăzută de art. 256 alin. (3) pentru că a denunțat fapta către autorități înainte ca acestea să fi fost sesizate în alt mod, bunurile care au format obiectul mitei, vor fi restituite, soluție pe deplin justificată deoarece în caz contrar s-ar leza patrimoniul unei persoane nevinovate.

Observăm că terminologia folosită de legiuitor în cazul măsurii de confiscare este diferită de cea descriind conținutul constitutiv al infracțiunii, astfel încât putem deduce că numai banii, valorile sau alte bunuri pot fi confiscate. Această distincție însă, nu este de natură a invalida precizările făcute o dată cu precizarea naturii foloaselor ce formează obiectul mitei, în mod firesc legiuitorul alegând să individualizeze anumite categorii de foloase ce pot fi confiscate, datorită naturii lor care le face să devină susceptibile de confiscare. Este evident faptul că avantajele nepatrimoniale care eventual au constituit obiectul mitei, nu pot fi confiscate, dar în acest caz se va putea, atunci când va fi posibil, să se restabilească situația anterioară.

În ceea ce privește situația în care infracțiunea a fost săvârșită în participație, iar banii, bunurile sau celelalte valori nu se mai găsesc, instanța trebuie să individualizeze foloasele ce au revenit fiecărui participant și să-i oblige pe fiecare în parte la echivalentul a ceea ce le-a revenit ca urmare a săvârșirii infracțiunii. În practica judiciară s-a reținut că în situația în care unul dintre inculpați a fost condamnat pentru luare de mită, iar celălalt pentru dare de mită, obiectul mitei constând într-o sumă de bani remisă de către mituitor funcționarului, măsura confiscării trebuie luată numai față de acesta din urmă, obligarea în parte a fiecărui inculpat la plata acelei sume fiind nelegală. Soluția este corectă, fiind justificată de faptul că mituitorul nu e participant la infracțiunea de luare de mită, ci autor al infracțiunii de dare de mită, astfel încât nu i se pot aplica regulile confiscării speciale în materia participației penale la săvârșirea luării de mită.

§3. Aspecte procesuale

În cazul infracțiunii de luare de mită, competența de cercetare revine în mod obligatoriu procurorului, iar judecarea în primă instanță atrage competența materială a tribunalului. Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.

CAPITOLUL III. Infracțiuni în legătură cu infracțiunea de luare de mită

Secțiunea 1 – DAREA DE MITĂ

Infracțiunea de luare de mită și cea de dare de mită sunt infracțiuni bilaterale dar disociate, legiuitorul incriminându-le în mod autonom, fiecare dintre acestea dobândind caracter de sine stătător. Este evident faptul că cele două infracțiuni prezintă legături foarte strânse, nefiind de imaginat săvârșirea luării de mită fără concursul unui mituitor care să aibă inițiativa mituirii, atunci când aceasta este comisă sub forma primirii de bani sau alte foloase, ori prin acceptarea sau nerespingerea promisunii unor asemenea foloase, sau în situația în care mituitorul este numai destinatarul cererii formulate de funcționar, atunci când luarea de mită se săvârșește prin pretindere. În consecință, legătura dintre cele două infracțiuni este indisolubilă, însă ținând cont de caracterul autonom al fiecăreia dintre ele, nu putem condiționa existența și reținerea săvârșirii uneia dintre cele două infracțiuni de existența sau imputabilitatea celeilalte.

Deși darea de mită este corelativă luării de mită, există numeroase distincții între cele două, prima fiind reprezentată chiar de natura infracțiunii. Astfel, în vreme ce luarea de mită este o infracțiune de serviciu, darea de mită reprezintă o infracțiune numai în legătură cu serviciul, subiectul activ nefiind calificat, putând săvârși această infracțiune orice persoană exterioară complexului de atribuții din exercitarea cărora urmează să obțină un avantaj. Spre deosebire de luarea de mită, darea de mită prezintă trei variante alternative ale elementului material, dar care la fel ca și în cazul infracțiunii corelative de luare de mită, trebuie sa aibă ca obiect foloase necuvenite funcționarului corupt și să fie săvârșite în vederea îndeplinirii, a neîndeplinirii ori a întârzierii efetcuării unui act ce intră în atribuțiile de serviciu ale funcționarului, sau pentru ca acesta să realizeze un act contrar îndatoririlor sale. De asemenea, este important ca funcționarul să aibă competența de a realiza respectivul act de serviciu, iar săvârșirea modalităților normative trebuie sa fie anterioară sau cel mult concomitentă cu realizarea actului urmărit de mituitor. Este interesant de remarcat faptul că în cazul mituitorului este mult mai evident faptul că scopul urmărit este acela al îndeplinirii, neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a unei atribuții de serviciu de către funcționar, ori efectuarea de către acesta a unui act contrar îndatoririlor sale. La fel ca și în cazul luării de mită, existența scopului nu înlătură posibilitatea ca autorul să acționeze cu intenția indirectă, ca formă de vinovăție.

Ca mod de săvârșire, și darea de mită se poate comite printr-un intermediar ce va avea calitatea de complice sau instigator dacă el a fost cel care l-a determinat pe mituitor să săvârșească infracțiunea, personal sau prin intermediul său. Pentru a i se atribui calitatea de complice, este necesar ca intermediarul să fi acționat cu intenția directă de a înlesni săvârșirea dării de mită, deși a acceptat faptul că prin actele sale de sprijinire a activității infracționale a mituitorului, indirect va înlesni și pe cea a funcționarului care ia mita. Astfel, pentru o justă încadrare juridică în ceea ce îl privește pe intermediarul care acționează în calitate de complice la infracțiunea de dare mită, trebuie analizată atitudinea subiectivă a acestuia față de mituitor. Această mențiune se impune pentru că de cele mai multe ori în practică, luarea și darea de mită se realizează printr-un singur intermediar. Apare astfel întrebarea: pe cine a sprijinit intermediarul? A înlesnit activitatea funcționarului de a lua mită sau pe cea a mituitorului? Consider că răspunsul acestei întrebări se regăsește în planul intelectiv al intermediarului, fiind extrem de importantă probarea intenției sale de a sprijini pe unul sau pe celălalt dintre autorii celor două infracțiuni distincte. Pentru a conchide, această chestiune trebuie lămurită printr-un probatoriu riguros, în urma căruia să se stabilească exact în sprijinul cui s-a îndreptat acțiunea intermediarului.

O altă diferență notabilă între luarea și darea de mită o constituie faptul că mituitorul, spre deosebire de funcționarul corupt, beneficiază de o cauză ce înlătură caracterul penal al faptei și de o cauză ce înlătură răspunderea penală. În prima ipoteză, autorul dării de mită nu va acționa cu vinovăție dacă este constrâns de funcționar să dea, să ofere sau să promită mita, profitând de caracterul important și oportun al interesului mituitorului. În a doua ipoteză, i se oferă subiectului activ al dării de mită oportunitatea de a denunța fapta sa, înainte ca organele competente să fie sesizate în alt mod, cu consecința imposibilității angajării răspunderii penale a acestuia. Rațiunea acestei măsuri speciale constă în faptul că luarea de mită prezintă un pericol social semnificativ mai mare decât acela produs în cazul dării de mită, legiuitorul considerând a fi mai importantă tragerea la răspundere penală a funcționarului corupt, decât pedepsirea mituitorului, persoană particulară. Se sancționează astfel mult mai strict conduita reprobabilă a funcționarului, care nu beneficiază de astfel de cauze de înlăturare a caracterului penal al faptei sau de impunitate. Totuși, pentru a nu încuraja persoanele particulare să adopte poziția mituitorului, în speranța că nu vor fi pedepsite, legiuitorul impune anumite condiții în care cauza de nepedepsire va opera: însuși mituitorul să fie cel care denunță fapta și în al doilea rând, denunțul să se încadreze într-o limită temporală și anume până la momentul în care organele competente au fost sesizate în alt mod.

La fel ca și în cazul luării de mită, este incidentă măsura confiscării speciale, cu mențiunea că în cazul în care mituitorul nu răspunde pentru săvârșirea infracțiunii datorită cauzelor mai sus menționate, banii, valorile sau celelalte bunuri îi vor fi restituite. Cu toate acestea, trebuie să observăm că atunci când mituitorul a dat funcționarului anumite foloase, după care a așteptat să vadă daca acesta va îndeplini actul pentru care i-au fost remise respectivele bunuri și văzând că funcționarul nu respectă înțelegerea, denunță fapta autorităților pentru a reintra în posesia bunurilor, incidența dispoziției legale referitoare la restituire este discutabilă pentru că aplicarea acesteia ar echivala cu înfrângerea rațiunii pentru care a fost edictată.

Secțiunea 2 – PRIMIREA DE FOLOASE NECUVENITE

Această infracțiune de corupție constă în fapta unui funcționar care, după îndeplinirea unui act ce intră în atribuțiile sale de serviciu, în mod direct sau indirect, primește bani sau alte foloase. La o primă vedere, se observă o fină asemănare între aceasta și luarea de mită. În primul rând, subiectului activ îi este cerută aceeași calificare: să fie funcționar în sensul art. 147 C. pen. De asemenea, săvârșirea infracțiunii de primire de foloase necuvenite este posibilă în mod direct sau indirect, prin intermediar. În ceea ce privește confiscarea specială, aceasta se aplică în aceleași condiții ca și în cazul luării de mită. Cu toate acestea, observăm că elementul material comportă o singură modalitate normativă și anume primirea de bani sau alte foloase, în vreme ce în cazul luării de mită, infracțiunea se consumă și prin simpla pretindere sau acceptare a promisiunii acestora, ori prin nerespingerea unei astfel de promisiuni. Deosebirile dintre cele două infracțiuni subzistă și sub aspect temporal astfel încât primirea de foloase necuvenite poate avea loc numai după efectuarea actului de către funcționar, act care, spre deosebire de cel avut în vedere în incriminarea luării de mită, este întotdeauna licit, reprezentând o îndatorire la care funcționarul era obligat prin prisma funcției sale.

Și în pactica judiciară s-a reținut că un element de diferențiere între cele două infracțiuni constă în momentul săvârșirii elementului material sub forma primirii. Astfel, în cazul primirii de foloase necuvenite, este necesar ca verbum regens să fie săvârșit după ce funcționarul a îndeplinit un act în virtutea funcției sale fără să fi existat o ințelegere anterioară în acest sens. Dacă însă primirea banilor a avut loc înainte de indeplinirea actului sau dacă aceasta a fost precedată de pretindere, de acceptarea sau nerespingerea promisiunii, remiterea efectivă având loc ulterior, se va reține infracțiunea de luare de mită. De asemenea, într-o soluție de speță s-a reținut că faptele inculpatei de a pretinde o sumă de bani în vederea indeplinirii unui act de serviciu și de a primi ulterior realizării actului o nouă sumă, în privința căreia nu existase o înțelegere anterioară și având în vedere că momentele și circumstanțele în care au fost primite cele două sume de bani sunt diferite, reprezintă atât infracțiunea de luare de mită cât și cea de primire de foloase necuvenite, aflate în concurs real. În practică s-a mai reținut că primirea unui folos după îndeplinirea în parte a unei atribuții de serviciu, dar înainte de finalizarea acesteia, nu întrunește elementele constitutive ale primirii de foloase necuvenite, ci pe acelea ale luării de mită. Într-o altă speță s-a statuat că fapta inculpatului de a accepta un folos material în vederea încălcării îndatoririlor de serviciu prin eliberarea unor chitanțe vamale false, reprezintă luare de mită pentru că actul avut în vedere era ilicit, iar infracțiunea s-a consumat într-un moment anterior îndeplinrii necorespunzătoare a actului de serviciu, prin acceptarea promisiunii unor foloase materiale.

Secțiunea 3 – ALTE INFRACȚIUNI

Reținerea în sarcina unui funcționar a săvârșirii infracțiunii de luare de mită impune verificarea cu rigoare a întrunirii elementelor constitutive alea acesteia, dat fiind faptul că dezideratul unei juste încadrări juridice are la bază o analiză strictă a tuturor aspectelor obiective și subiective ce prezintă relevanță juridică. Nu de puține ori, au existat cazuri în practică ce în aparență ar fi reprezentat fapte de luare de mită, însă printr-o cercetare profundă, s-a descoperit că de fapt, acesteau constituiau alte infracțiuni. Este si cazul înșelăciunii, care s-a reținut în sarcina unui funcționar al Agenției pentru Protecția Mediului, care a pretins și a primit o sumă de bani, în scopul eliberării unei autorizații de mediu, pretinzând în mod nereal că are competența unică și absolută în acest sens. În același sens s-a pronunțat instanța și cu privire la fapta inculpatei care, a pretins o sumă de bani, afirmând în mod nereal că îi va da unei alte persoane, pentru ca aceasta din urmă să aprobe o cerere de angajare, în condițiile în care această atribuție îi revenea în exclusivitate inculpatei.

O altă infracțiune ale cărei elemente de diferențiere față de luarea de mită au fost precizate în doctrină, dar și în practica judiciară, este infracțiunea de șantaj. Astfel, s-a reținut că fapta inculptului, șef de tură la o secție de cale ferată, de a determina un subaltern să îi plătească o sumă de bani, amenințându-l că altfel, va îndeplini unele acte de serviciu ce vor putea avea ca efect îndepărtarea victimei din postul său, reprezintă luare de mită, nefiind întrunite elementele infracțiunii de șantaj. Distincția dintre cele două constă în faptul ca în cazul celei din urmă, primirea folosului injust se realizează prin simpla constrângere a persoanei vătămate, nelegată de îndeplinirea atribuțiilor de serviciu.

CAPITOLUL IV. Infracțiunea de luare de mită în Noul Cod penal

Legiuitorul Noului Cod penal a incriminat infracțiunea de luare de mită în cuprinsul Titlului V , în cadrul Capitolului I, având denumirea: „Infracțiuni de corupție”, prin art. 289, realizând astfel, spre deosebire de legiuitorul de la 1968, o strictă delimitarea a acestora față de infracțiunile de serviciu stricto- sensu, reglementate la rândul lor, într-un capitol distinct.

Conținutul infracțiunii, deși inspirat într-o proporție seminificativă de vechea reglementare, cuprinde importante distincții în comparație cu aceasta. Astfel, în vreme ce obiectul juridic special rămâne același, fiind reprezentat de valorile sociale privitoare la cinstea, corectitudinea, probitatea în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu ale funcționarilor publici și a altor funcționari în scopul desfșurării normale a activității de serviciu, prima diferență semnificativă se observă la nivelul subiectului activ. Acesta rămâne calificat, însă calitatea cerută de lege este aceea de a fi funcționar public pentru varianta tip a infracțiunii, sau persoană care exercită un serviciu de interes public, în varianta asimilată. Pentru a determina aceste noțiuni și sfera persoanelor ce se încadrează în acestea, trebuie să apelăm la dispozițiile art. 175 din partea generală a Noului Cod penal, reglementare vădit modificată față de art. 147 din vechiul Cod penal. Observăm faptul că legiuitorul a optat pentru asimilarea cu funcționarii publici a persoanelor fizice care exercită o profesie de interes public, pentru care este necesară o abilitare specială a autorităților publice și care este supusă controlului acestora Totuși, simplul funcționar care nu se încadrează în niciuna dintre aceste două categorii, rămâne susceptibil de a fi subiect activ al luării de mită, în temeiul art. 308 din Noul Cod penal, beneficiind și de o reducere cu o treime a limitelor speciale ale pedepsei. Totodată, observăm că legiuitorul a individualizat două categorii de funcționari: membrii instanțelor de arbitraj și funcționarii străini, care vor răspunde în aceleași condiții descrise de norma de incriminare a luării de mită, dar și că a renunțat la incriminarea variantei agravate și pe cale de consecință, funcționarul cu atribuții de control nu mai este diferențiat în raport cu celelalte categorii de funcționari.

În ceea ce privește conținutul constitutiv al infracțiunii de luare de mită, acesta apare ușor modificat față de reglementarea anterioară, prima distincție manifestându-se la nivelul variantelor elementului material. Astfel, au fost incriminate numai trei din cele patru modalități normative anterioare, legiuitorul renunțând la săvârșirea infracțiunii sub forma nerespingerii promisiunii de mituire. Totuși, acest fapt nu poate duce la concluzia potrivit căreia funcționarul public pus în fața unei oferte din partea mituitorului și care nu manifestă un refuz expres, nu va răspunde penal. Atitudinea sa pasivă va putea fi considerată o acceptare tacită a promisiunii unor foloase necuvenite, de vreme ce reținerea săvârșirii luării de mită în varianta acceptării nu este condiționată de o acceptare expresă.

O altă diferență pe care legiuitorul a impus-o la nivel de verbum regens constă în faptul că subiectul activ poate săvârși infracțiunea în oricare din variantele prevăzute în mod alternativ, atât pentru sine, dar și pentru altul, în timp ce a menținut posibilitatea comiterii faptei în mod direct, dar și prin intermediar, asemănător reglementării anterioare. Regăsim de asemenea, ca cerință esențială atașată elementului material, necesitatea săvârșirii faptei în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în atribuțiile de serviciu ale funcționarului public sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor atribuții. Ca element de noutate față de vechea reglementare, apare situația urgentării efectuării unui act de serviciu, care deși nu era prevăzută expres, era totuși acceptată în doctrină ca făcând parte din ipotezele în vederea cărora subiectul activ săvârșea luarea de mită. Terminologia pe care noul legiuitor o folosește pentru impunerea condițiilor realizării variantelor elementului material vine în susținerea argumentelor anterior expuse în cadrul lucrării cu privire la faptul că îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea sau întârzierea efectuării unui act de serviciu ori îndeplinirea unui act contrar acestora nu reprezintă un scop în sensul legii penale, urmărit de făptuitor ca element al laturii subiective, ci mai degrabă o condiție atașată variantelor elementului material, în vederea reținerii acestora în componența laturii obiective. Astfel, este înlocuită sintagma „ în scopul” cu expresia „ în legătură” tocmai pentru a evita menținerea confuziilor apărute sub imperiul reglementării anterioare. O precizare importantă se impune în ceea ce privește aceste condiții în cazul variantei asimilate, când subiect activ este o persoană ce exercită un serivciu de interes public. În această situație, legea prevede faptul că fapta reprezintă infracțiune doar dacă cele trei variante alternative ale elementului material se realizează în legătură numai cu neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle legale ale subiectului activ sau cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri. Se observă astfel faptul că atunci când fapta este săvârșită în legătură cu îndeplinirea sau urgentarea unui act de serviciu, aceasta nu constituie infracțiune.

În ceea ce privește sancțiunea, noua lege prevede atât pentru varianta tip, cât și pentru cea asimilată, pedeapsa închisorii de la 3 la 10 ani, observându-se astfel o reducere a maximului special în raport cu reglementarea anterioară ce prevedea o limită maximă de 12 ani. Pentru realizarea în condiții mai bune a prevenției speciale, noua incriminare a luării de mită a prevăzut ca pedeapsă complementară obligatorie, interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică sau de a exercita profesia ori activitatea în executarea căreia s-a săvârșit fapta, spre deosebire de formularea mai generală a sintagmei folosite de legiuitorul de la 1968: „ interzicerea unor drepturi”.

Pentru a conchide, am considerat drept necesară numai expunerea elementelor distinctive pe care noua reglementare le-a introdus, dat fiind faptul că celelalte aspecte prezentate în cuprinsul lucrării își mențin actualitatea și sub imperiul Noului Cod penal.

CONCLUZII

Evoluția societății umane a relevat faptul că proporțional cu dinamica acesteia, trebuie să existe o permanentă adaptare a legislației penale la noile condiții socio-economice relevate într-o anumită perioadă de timp, în vederea unei juste incriminări, dar și pentru a accentua caracterul preventiv al acesteia. În prezent, fenomenul corupției suscită ample dezbateri, dată fiind frecvența ridicată cu care asemenea fapte se săvârșesc, dar și apetitul publicului pentru astfel de subiecte. Corupția constituie o amenințare pentru democrație, preeminența dreptului și drepturile omului, subminează principiile de bună- adminitsrare, echitate și justiție socială, denaturează concurența, împiedică dezvoltarea economică și pune în pericol stabilitatea instituțiilor democratice și bazele morale ale societății.

Noul Cod penal, adoptat pe fondul tranziției la o economie de piață ca urmare a integrării României în Uniunea Europeană, a imprimat anumite particularități fenomenului de corupție, dependente de natura regimului politic, de evoluția social- istorică, culturală și economică, de tendința de aliniere la aequis-ul comunitar, de starea spirituală și morală a întregii societăți

„Nimic nu este mai periculos pentru conștiința unui popor decât priveliștea corupției…”

(Mihai Eminescu)

BIBLIOGRAFIE:

I. TRATATE. CURSURI. MONOGRAFII

Antoniu G., Daneș St., Popa M., Codul penal pe înțelesul tuturor, ediția a VII-a, Ed. Juridică, Bucurețti, 2002.

Boroi Al., Drept penal și drept procesual penal. Curs pentru examenul de licență, ediția a II-a, Ed. C.H. Beck, București 2009.

Boroi Al., Drept penal. Partea specială. Conform Noului Cod penal, Ed. C.H. Beck. București 2011.

Diaconescu Gh., Duvac C-tin., Tratat de drept penal.Partea specială, Ed. C.H. Beck, București 2009.

Diaconescu H., Infracțiunile de corupție și cele asimilate sau în legătură cu acestea, Ed. All Beck, București 2004.

Dobrinoiu V., Dima T., Drept penal. Partea generală, partea specială, Ed. Lumina Lex, București 2002.

Dobrinoiu V., Corupția în dreptul penal român, Ed. Atlas Lex, București, 1995.

Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Stănoiu R., Fodor I., Iliescu N., Bulai C-tin., Roșca V., Explicații teoretice ale Codului penal roman, vol. IV, ediția a II-a, Ed. Academiei Române, Ed. All Beck, București 2003.

Dungan P., Medeanu T., Pașca V., Drept penal. Partea specială. Prezentare comparativă a noului Cod penal și a Codului penal din 1968, Vol. II, Ed. Universul Juridic, București 2013.

Filipaș A., Bulai C., Mitrache C-tin., Bulai B.N., Mitrache C., Instituții de drept penl. Curs selectiv pentru examenul de licență, ediția aIV-a, Ed. Trei.

Ivan Gh., Drept penal. Partea specială, Ed. C. H. Beck, București 2009.

Kahane S., Explicații teoretice ale Codului penal român, vol. IV, Ed. Academiei, București 1972.

Lefterache L.V., Drept penal, partea generală, Ed. Universul Juridic, București 2011.

Loghin O., Filipaș A., Drept penal român. Partea specială, ediția a IV-a, Casa de editură și presă Șansa SRL, București 1992.

Mitrache C-tin, Mitrache C., Drept penal. Partea generală, ediția aVI-a, revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București 2007.

Mrejeru Th., Florescu A.P., Safta D., Safta M., Infracțiunile de corupție. Aspecte teoretice și practice, Ed. All Beck, București 2000.

Toader T., Drept penal român. Partea specială, ediția aVI-a, Ed. Hamangiu, București 2012.

Udroiu M., Drept penal. Partea generală. Partea specială, ed. 4, Ed. C.H. Beck, București 2013.

II. ARTICOLE, STUDII DE SPECIALITATE

Dobrinoiu V., Unele aspecte ale infracțiunii de luare de mită în formă continuată, în R.R.D. nr. 12 din 1981, p. 45-49.

Dumitru I., Calitatea de subiect activ al infracțiunii de luare de mită a fotbaliștilor profesioniști angajați cu contract de muncă la cluburile de fotbal, organizate ca societăți comerciale, Dreptul nr.10-11

Dumitru I., Funcționarul cu atribuții de control subiect activ al infracțiunii de luare de mită, Dreptul nr. 8/1994

Sima M.C, Subiectul activ al infracțiunii de luare de mită. Cazul avocatului din oficiu, R.D.P. nr. 2/2007, p.119.

III. CULEGERI DE JURISPRUDENȚĂ

C.D 1971, C.D. 1973, C.D. 1983, C.D. 1985.

C.P.J.P. 1994.

R.R.D. nr. 8/1970, R.R.D nr 6/1972, R.R.D nr. 6/1973, R.R.D 5/1974 , R.R.D. nr. 9/1980,

Dreptul nr. 4/1993, Dreptul nr. 7/1994, Dreptul nr. 9/1994, Dreptul nr. 3/1996, Dreptul nr. 5/1996, Dreptul nr. 11/1996, Dreptul nr. 12/1999, Dreptul nr. 6/2002, Dreptul nr. 3/2002, Dreptul nr. 7/2003.

R.D.P. nr. 1/1996.

IV. SITE-URI INTERNET

Înalta Curte de Casație și Justiție – www.scj.ro

www. legalis.ro

V. ALTE SURSE

Gârbuleț I., Infracțiuni de corupție. Practică judiciară comentată, legislație conexă, doctrină, deciziii ale Curții Constituționale, recursuri în interesul legii, jurisprudență C.E.D.O, Ed. Universul Juridic, București 2010.

BIBLIOGRAFIE:

I. TRATATE. CURSURI. MONOGRAFII

Antoniu G., Daneș St., Popa M., Codul penal pe înțelesul tuturor, ediția a VII-a, Ed. Juridică, Bucurețti, 2002.

Boroi Al., Drept penal și drept procesual penal. Curs pentru examenul de licență, ediția a II-a, Ed. C.H. Beck, București 2009.

Boroi Al., Drept penal. Partea specială. Conform Noului Cod penal, Ed. C.H. Beck. București 2011.

Diaconescu Gh., Duvac C-tin., Tratat de drept penal.Partea specială, Ed. C.H. Beck, București 2009.

Diaconescu H., Infracțiunile de corupție și cele asimilate sau în legătură cu acestea, Ed. All Beck, București 2004.

Dobrinoiu V., Dima T., Drept penal. Partea generală, partea specială, Ed. Lumina Lex, București 2002.

Dobrinoiu V., Corupția în dreptul penal român, Ed. Atlas Lex, București, 1995.

Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Stănoiu R., Fodor I., Iliescu N., Bulai C-tin., Roșca V., Explicații teoretice ale Codului penal roman, vol. IV, ediția a II-a, Ed. Academiei Române, Ed. All Beck, București 2003.

Dungan P., Medeanu T., Pașca V., Drept penal. Partea specială. Prezentare comparativă a noului Cod penal și a Codului penal din 1968, Vol. II, Ed. Universul Juridic, București 2013.

Filipaș A., Bulai C., Mitrache C-tin., Bulai B.N., Mitrache C., Instituții de drept penl. Curs selectiv pentru examenul de licență, ediția aIV-a, Ed. Trei.

Ivan Gh., Drept penal. Partea specială, Ed. C. H. Beck, București 2009.

Kahane S., Explicații teoretice ale Codului penal român, vol. IV, Ed. Academiei, București 1972.

Lefterache L.V., Drept penal, partea generală, Ed. Universul Juridic, București 2011.

Loghin O., Filipaș A., Drept penal român. Partea specială, ediția a IV-a, Casa de editură și presă Șansa SRL, București 1992.

Mitrache C-tin, Mitrache C., Drept penal. Partea generală, ediția aVI-a, revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București 2007.

Mrejeru Th., Florescu A.P., Safta D., Safta M., Infracțiunile de corupție. Aspecte teoretice și practice, Ed. All Beck, București 2000.

Toader T., Drept penal român. Partea specială, ediția aVI-a, Ed. Hamangiu, București 2012.

Udroiu M., Drept penal. Partea generală. Partea specială, ed. 4, Ed. C.H. Beck, București 2013.

II. ARTICOLE, STUDII DE SPECIALITATE

Dobrinoiu V., Unele aspecte ale infracțiunii de luare de mită în formă continuată, în R.R.D. nr. 12 din 1981, p. 45-49.

Dumitru I., Calitatea de subiect activ al infracțiunii de luare de mită a fotbaliștilor profesioniști angajați cu contract de muncă la cluburile de fotbal, organizate ca societăți comerciale, Dreptul nr.10-11

Dumitru I., Funcționarul cu atribuții de control subiect activ al infracțiunii de luare de mită, Dreptul nr. 8/1994

Sima M.C, Subiectul activ al infracțiunii de luare de mită. Cazul avocatului din oficiu, R.D.P. nr. 2/2007, p.119.

III. CULEGERI DE JURISPRUDENȚĂ

C.D 1971, C.D. 1973, C.D. 1983, C.D. 1985.

C.P.J.P. 1994.

R.R.D. nr. 8/1970, R.R.D nr 6/1972, R.R.D nr. 6/1973, R.R.D 5/1974 , R.R.D. nr. 9/1980,

Dreptul nr. 4/1993, Dreptul nr. 7/1994, Dreptul nr. 9/1994, Dreptul nr. 3/1996, Dreptul nr. 5/1996, Dreptul nr. 11/1996, Dreptul nr. 12/1999, Dreptul nr. 6/2002, Dreptul nr. 3/2002, Dreptul nr. 7/2003.

R.D.P. nr. 1/1996.

IV. SITE-URI INTERNET

Înalta Curte de Casație și Justiție – www.scj.ro

www. legalis.ro

V. ALTE SURSE

Gârbuleț I., Infracțiuni de corupție. Practică judiciară comentată, legislație conexă, doctrină, deciziii ale Curții Constituționale, recursuri în interesul legii, jurisprudență C.E.D.O, Ed. Universul Juridic, București 2010.