Infractiunea de Loviri Si Vatamari Cauzatoare de Moarte
Capitolul I. Notiuni introductive.
I.1.Introducere.
Noțiunea de „drept penal cunoaște două accepțiuni, respectiv ramură a dreptului, ca una dintre ramurile sistemului dreptului; cât și știință a dreptului penal – ramură a științelor juridice, care studiază respectiva ramură a dreptului. Așa cum s-a arătat în literatura juridică de specialitate, cele două noțiuni desemnate prin aceeași denumire nu pot fi confundate. Dreptul penal – ca ramură a dreptului, are în vedere normele și instituțiile care reglementează relațiile de apărare socială, norme și instituții privite de-a lungul evoluției lor sistemice ori ca drept pozitiv, în vigoare la un moment dat, într-o societate determinată. Dreptul penal ca știință cuprinde ansamblul teoriilor, concepțiilor, ideilor privitoare la dreptul penal ca ramură a dreptului penal, adică „doctrina” dreptului penal.
Dreptul penal este instrumentul prin care sunt aparate cele mai importante valori sociale impotriva faptelor periculoase. Prin urmare, legea penala a statului roman ocroteste valorile sociale fundamentale, care sunt: statul roman cu atributele sale principale intre care amintim suveranitatea, independenta, unitatea si indivizibilitatea; omul cu drepturile sale, proprietatea publica si privata, toate acestea insumand practic ordinea de drept a Romaniei.
Dreptul penal are o structura unitara, dispozitiile sale completandu-se reciproc si neputand exista unele fara celelalte. Este alcatuit din norme juridice care stabilesc ce fapte constituie infractiuni, care sunt conditiile raspunderii penale, care sunt sanctiunile si ce alte masuri urmeaza sa fie aplicate sau luate de catre instantele de judecata in privinta pesoanelor care savarsesc fapte cu caracter penal in scopul apararii ordinii sociale, fie pe calea prevenției, fie pe cale represivă.
Dreptul penal se imparte in doua parti: Partea generala , se refera la normele din Codul Penal din prima parte, fiind cea mentionata mai sus si care cuprinde regulile cu caracter general aplicabile partii speciale , si anume dispozitii referitoare la aplicarea legii penale, reglementari depre infractinue si infractor, sistemul sanctiunilor de drept penal si criterii de aplicare a acestora, dar si cauzele care inlatura caracterul penal al faptei etc. si partea a doua, Partea Speciala care cuprinde norme de incriminare ce stabilesc continutul concret al fiecarei infractiuni si sanctiunile pentru acestea. Astfel partea speciala cuprinde totalitatea normelor de incriminare a faptelor socialmente pericloase, considerate ca fiind infractiuni, precum si pedepsele aplicabile celor vinovati de comiterea lor.
I.2. Aspecte de legatura dintre partea generala si partea speciala.
Cele doua parti ale Codului penal roman sunt indispensabile una alteia si au o legatura foarte stransa, indestructibla care le leaga. Desigur acestea au atat asemanari, cat si deosebiri. Această sistematizare în partea generală și partea specială, nu diminuează cu nimic unitatea dreptului penal, între cele două părți existând o strânsă legătură și interdependență.
Asemanari. Asemanarea consta in totalitatea normelor penale, care servesc la definirea infractiunilor, a conditiilor raspunderii penale, a sistemului sanctionator si a regimului de aplicare a acestuia, raporturile juridice fiind reglementate si realizate prin contributia ambelor parti, partea generala si partea speciala.
Partea generala (corespunzatoare normelor din Partea generala a Codului Penal) cuprinde regulile cu caracter general ce sunt aplicabile părții speciale: dispoziții cu privire la aplicarea legii penale, reglementări referitoare la infracțiune și infractor, la sistemul sancțiunilor de drept penal și criteriile de aplicare a acestora, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei etc. Aceste reguli se aplica in totalitate normelor din partea speciala, cat si normelor din legile speciale, daca legea nu prevede altfel.
Partea Specială a dreptului penal (corespunzătoare normelor din Partea specială a Codului Penal și a legilor speciale) cuprinde norme de incriminare care stabilesc conținutul concret al fiecărei infracțiuni și sancțiunile corespunzătoare pentru acestea. In partea speciala se stabilesc concret faptele care constituie infractiuni si se individualizeaza pentru fiecare in parte numele, norma de incriminare, norma de sanctionare, limite speciale ale pedepselor si se fixeaza pedepse corespunzatoare. Toate acestea fiind stabilite in conditiile partii generale.
Deosebiri.Ele se deosebesc prin:
Obiectul specific al reglementarii lor. Partea generala stabileste ce este infractiunea, raspunderea penala si pedeapsa, iar in Partea speciala se stabilesc in concret infractiunile si tipicitatea lor si pedepsele aplicabile fiecarei fapte prevazute de legea penala.
Structura diferita a normelor penale. Cele doua norme penale se deosebesc astfel: Partea generala cuprinde norme generale privitoare la infractiune, infractor, pedepse etc. In timp ce Partea speciala este alcatuita din norme care se aplica, in mare parte, unei singure infractiuni, in tipicitatea ei. De aceea mai sunt numite si norme de incriminare si norme de sanctionare.
Prin dinamismul lor. Datorita evolutiei realitatii sociale, normele partii speciale sunt supuse mult mai des schimbarii si actualizarii la prezent, avand in vedere continua dezvoltare a societatii, spre deosebire de normele partii generale care au o stabilitate mai mare si a carei principii raman de-a lungul timpului cam aceleasi, neavand modificari drastice un timp indelulungat.
Prin originea si vechimea lor istorica. Partea speciala este cea mai veche parte a dreptului penal. Printr-un proces lung de generalizare, abstractizare si sistematizare a dreptului penal s-a ajuns, intimp, la consacrarea unui sistem care cuprinde principii si reguli generale de incriminare a faptelor prevazute, astazi, de legea penala.
Partea speciala constituie totalitatea normelor penale care determina, atat obiectiv cat si subiectiv, calificarea unei fapte drept infractiune concreta, cat si cercul in care sunt circumscrise faptele ce pot fi recunoscute ca infractiuni – si stabilesc categoriile si marimile pedepselor aplicabile persoanelor care le savarsesc.
Sub cel de-al doilea aspect – parte a ramurii stiintei dreptului penal – Partea speciala a dreptului penal reprezinta ansamblul teoriilor, conceptiilor, ideilor despre ea, privita in complexitatea si dinamismul acesteia.
In fine, sub cel de-al treilea aspect – parte a disciplinei de studiu juridice – Partea speciala este privita ca un ciclu de lectii sau de prelegeri, expus intr-un limbaj adecvat exigentelor didactice, in cadrul caruia sunt studiate cele mai importante solutii teoretice privind aceasta parte.
Codul penal structureaza partea speciala in mai multe ramuri si grupuri de infractiuni in functie de obiectul juridic, de obiectul material si de valorile sociale atinse prin savarsirea de infractiuni. Acestea sunt: infractiuni contra persoanei, infractiuni contra patrimoniului, infractiuni privind autorutatea si frontiera de stat, infractiuni contra infaptuirii justitiei, infractiuni de coruptie si de serviciu, infractiuni de fals, infractiuni contra sigurantei publice, infractiuni care aduc atingere unor relatii privind convietuirea sociala, infractiuni electorale, infractiuni contra securitatii nastionale, infractiuni contra capacitatii de lupta a fortelor armate, infractiuni de genocid si contra umanitatii si de razboi.
I.3: Consideratii generale cu privire la infractiunile contra persoanei
I.3.1: Aspecte generale
Spre deosebire de vechile coduri, actualul Cod penal reglementeaza in titlul I Infractiunile contra persoanei. Legiuitorul roman isi insuseste solutiile date de Franta si Spania, in materia penalului si acorda prioritate protejarii persoanei, considerand ca aceasta trebuie ocrotita in principal.
In dreptul nostru penal, persoana ocupa un loc foarte important si, de asemenea ,si protejarea ei prin norme juridice, acest lucru fiind justificat de unicitatea si capacitatea ei creatoare. Astfel legiuitorul aseaza titlul: Infractiuni contra persoanei in prima parte, chiar la inceputul Codului penal. Ocrotirea persoanei se realizează cu privire la toate atributele acesteia: viață, integritate corporală, sănătate, libertate și libertate sexuală, libertatea domiciliului și a vieții private. Așa cum am arătat deja, infracțiunile din acest capitol sunt structurate în nouă capitole, după cum urmează:
Capitolul I: Infracțiuni contra vieții;
Capitolul II: Infracțiuni contra integrității corporale sau sănătății
Capitolul III: Infracțiuni săvârșite asupra unui membru de familie
Capitolul IV: Agresiuni asupra fătului
Capitolul V: Infracțiuni privind obligația de asistență a celor în primejdie
Capitolul VI: Infracțiuni contra libertății persoanei;
Capitolul VII: Traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile
Capitolul VIII: Infracțiuni contra libertății și integrității sexuale.
Capitolul IX: Infracțiuni ce aduc atingere domiciliului și vieții private.
Obiectul juridic comun (generic) al acestor infracțiuni îl constituie relațiile sociale privitoare la drepturile fundamentale ale persoanei umane. Toate aceste drepturi care caracterizează persoana sunt absolut indispensabile oricărui om din societatea noastră și fiecare dintre noi este ținut să le respecte.
Codul penal actual este structurat astfel, si anume avand primul titlu : Infractiuni contra persoanei, considerandu-se ca aceasta este cea mai importanta parte a unei societati: omul. Omul, singură ființă înzestrată cu conștiință, este creatorul tuturor bunurilor materiale și spirituale, care, fiind transmise din generație în generație, asigură progresul continuu al societății. Societatea este mediu creat însuși de om.
Spre deosebire de noi legislatia italiana a ales sa puna in prim plan infractiunile referitoare la interesele comunitatii, infractiunile care privesc si protejeaza personalitatea statului, infractiuni care privesc administratia publica si abia apoi infractiunile care privesc persoana si patrimoniul.
Legislatia franceza , in contrar cu cea italiana, dar in asentiment cu cea romana si cea spaniola, pune in prim plan persoana, in sensul prioritatii incriminarii infractiunilor cu privire la individ fata de cele care ocrotesc valorile sociale referitoare la comunitate. In acest grup se incadreaza infractiunile privitoare la ocrotirea statului, cele care se refera la ordinea publica , administrare publica, justitie, administrare publica.
Infractiunile contra persoanei se subclasifica in continuare in grupe de infractiuni care au trasaturi comune specifice acelor grupe.De exemplu infractiunile contra persoanei se clasifica in patru grupe: infractiuni contra vietii, integritatii corporale si a sanatatii, infractiuni contra libertatii persoanei, infractiuni privitoare la viata sexuala si infractiuni contra demnitatii.
Iar acestea se clasifica din nou, conform trasaturilor specifice si comune unei grupe. De exemplu , infractiunile contra vietii, integritatii corporale si sanatatii si impart in doua subgrupe:omuciderea si lovirea si vatamarea intimitatii corporale sau a sanatatii.
I.3.2. Conditii preexistente
a) Obiect juridic generic – il constituie relatiile sociale care vizeaza apararea persoanei cu privire la toate atributele sale: viata, integritatea corporala, inviolabilitatea sexuala, libertatea. Se acorda o mare importanta acestor infractiuni, dat fiind gradul ridicat de pericol social pe care acestea il au.
b) Obiectul juridic special – il constituie relatiile sociale referitoare la fiecare din atributele esentiale ale pesoanei (viata, integritatea corporala, libertatea etc.) si privite ca drepturi absolute ale acesteia, opozabile tuturor, erga omnes.
In doctrina penala, de asemenea, se recunoaste ca in sfera protectiei penale sunt cuprinse acele drepturi absolute, legate intim de persoana umana, denumite si drepturi ale personalitatii, care sunt garantate prin relatiile instituite de stat pentru a apara diferitele atribute fundamentale ale omului.
c) Obiectul material – il reprezinta corpul victimei atunci cand prin actiunea ilicita sunt vizate valori precum: viata, integritatea corporala, sanatatea, libertatea fizica ori viata sexuala.
Cerinta esentiala ca persoana sa fie in viata si faptuitorul sa savarseasca o actiune asupra corpului sau, neavand importanta varsta sau orice alt considerent.
I.3.3. Subiectii infractiunilor
a) Subiectul activ (autorul) – poate sa fie orice persoana care are capacitate penala.
b) Subiectul pasiv (victima) – orice persoana fizica vatamata prin actiunile de lezare a vietii, integritatii corporale si sanatatii, libertatii sau demnitatii.
c) La unele dintre infractiuni trebuie sa existe si o situatie premisa, altfel infractiunea nu poate exista. De exemplu: in cazul intreruperii sarcinii, a unei nasteri recente sau in cazul lovirilor sau vatamarilor cauzatoare de moarte, existenta unei stari grave a victimei.
I.3.4. Latura obiectiva
a) Elementul material – consta in actiuni (lovire, strangulare, impuscare), in mare parte, sau inactiuni (neadministrarea unui medicament) savarsite impotriva victimei.
b) Cerinte esentiale – se cer in cazul anumitor infractiuni. De exemplu: uciderea la cererea victimei, uciderea nou-nascutului de catre mama
c) Urmarea imediată constă de cele mai multe ori într-o atingere adusă valorii sociale protejate (moartea victimei, producerea unor leziuni, etc.) sau în crearea unei stări (aceea de pericol pentru viața, integritatea corporală sau sănătatea unei persoane).
d) Legătura de cauzalitate reprezintă conexiunea dintre faptă și urmarea socialmente periculoasă și trebuie stabilită de fiecare dată.
I.3.5. Latura subiectiva
a) Forma de vinovatie – majoritatea infractiunilor contra persoanei se savarsesc cu intentie directa sau indirecta, dar exista si infractiuni care sunt savarsite din culpa(vatamarea corporala din culpa) sau cu praeterintentie(lovirile sau vatamarile cauzatoare de moarte).
Uneori, legea pretinde ca latura subiectivă să cuprindă pe lângă componenta vinovăției și un anumit scop (de exemplu, omorul săvârșit pentru a înlesni sau a scunde săvârșirea unei alte infracțiuni), un anumit mobil (omorul comis din interes material).
I.3.6. Forme, Modalitati. Sanctiuni.
a) Forme. Tentativa este posibilă la infracțiunile intenționate și este pedepsită în cazul celor mai grave dintre fapte. Nu este posibilă tentativa în cazul infracțiunilor care se săvârșesc cu intenție depășită (preterintenție), din culpă, ori a celor omisive.
Consumarea infractiunilor contra persoanei are loc in momentul cand se produce urmarea imediata descrisa in norma de incriminare(rezultatul vatamator sau starea de pericol).
b)Modalitati. Unele dintre infracțiunile contra persoanei au pe lângă forma simplă (tipică, de bază) și una sau mai multe forme agravate create prin introducerea în conținutul de bază al infracțiunii, a unor elemente circumstanțiale de agravare (săvârșirea omorului prin cruzimi, violarea de domiciliu comisă în timpul nopții sau prin folosire de calități mincinoase, etc)
c) Sanctiuni. Pedepsele difera de la o infractiune la alta in functie de gravitatea acesteia. Ele pot varia de la detentiunea pe viata la amenda. Acestea doua sunt prevazute impreuna cu pedeapsa inchisorii, pe cand inchisoare este prevazuta si fara ele. De exemplu: omor,viol.
Acestor pedepse se pot aplica si pedepse complementare constand in interzicerea unor drepturi.
I.4.Infractiuni contra integritatii si sanatatii corporale
TRĂSĂTURILE INFRACȚIUNILOR DE LOVIRE SAU VĂTĂMARE A INTEGRITĂȚII CORPORALE SAU A SĂNĂTĂȚII
Infracțiunile de lovire și vătămare a integrității corporale sau a sănătății persoanei sunt prevăzute în Secțiunea a II-a, în ordinea gravității lor, începând cu lovirile sau alte violențe (art. 180 C pen.) urmată de Vătămarea corporală (art. 181 C. pen.), Vătămarea corporală gravă (art. 182 C. pen.) și terminând cu Loviturile cauzatoare de moarte (art. 183 C. pen. infracțiune caracterizată printr-un grad ridicat de pericol social) și Vătămarea corporal din culpă (art. 184 C. pen.). Această subgrupă de infracțiuni se distinge prin două caracteristici esențiale, în primul rând obiectul ocrotirii penale – fiind fapte care aduc atingere dreptului persoanei la integritate fizică. Dreptul la integritate fizică este garantat prin articolul 22 alin. (1) din Constituția României. A doua caracteristică esențială este dată de caracterul progresiv al acestor infracțiuni. Succesiunea faptelor incriminate în această secțiune se bazează pe o creștere gradual a rezultatului produs, a consecințelor negative asupra integrității corporale sau sănătății persoanei. Această ordine este întreruptă doar de ultima incriminare, care se deosebește de celelalte prin forma de vinovăție.
Proiectul noului cod penal propune o simplificare a reglementării infracțiunilor de lovire sau vătămare a integrității corporale sau sănătății, în sensul regrupării faptelor de violență regăsite în art. 180 – 182 din legea în vigoare în conținutul a doar două articole (art. 193 și 194). Criteriul de distincție între diferitele forme ale infracțiunii de violență este în acest caz natura urmărilor produse. Astfel, dacă fapta nu a produs decât suferințe fizice, se va încadra potrivit art. 193 alin.(1), dacă fapta a afectat sănătatea unei persoane ori a produs leziuni traumatice a căror gravitate este evaluată la cel mult 90 de zile va fi încadrată potrivit art. 193 alin.(2), iar dacă a avut o urmare mai gravă, dintre cele arătate în art. 194, ori a produs leziuni traumatice care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, se va încadra potrivit acestui text. În privința formelor agravate ale vătămării corporale, au fost eliminate suprapunerile din reglementarea actuală (infirmitate – pierderea unui simț sau organ – încetarea funcționării acestora). Mai trebuie precizat că forma intenționată a vătămării corporale face trimitere doar la primele trei ipoteze de agravare din alin.(1), în celelalte cazuri violențele vor fi reținute în concurs cu infracțiunea de avort [lit. d)], respectiv vor intra în conținutul tentativei de omor [lit. e)].
1.3.1.CONDIȚII PREEXISTENTE
a) Obiectul juridic. Infracțiunile de lovire sau vătămare a integrității corporale sau a sănătății persoanei au ca obiect juridic relațiile sociale referitoare la dreptul fiecărei persoane la integritate corporală și sănătate. Prin “integritate corporală” se înțelege integritatea anatomomorfologică, iar prin “sănătate” se înțelege starea de funcționare psihofiziologică a organelor corpului sau starea de normalitate biofiziologică a victimei. Integritatea corporală și sănătatea sunt protejate indiferent de starea acestora în momentul săvârșirii infracțiunii. Consimțământul persoanei nu poate exonera de răspundere penală atunci când acea dispunere ar avea un caracter ireversibil, ar contraveni bunelor moravuri sau dispozițiilor legale (art.180 C. pen., art.181 C. pen. de regulăși excepțional art.182 C. pen).
În cadrul proiectului noului cod penal a fost expres reglementată infracțiunea de ucidere la cererea victimei, ca o formă atenuată a omorului, reînscriind astfel reglementarea nu doar pe linia tradiției existente în dreptul nostru (art. 468 C. pen. din 1936), ci și în tradiția majorității codurilor europene. Reintroducerea acestui text se impunea însă, înainte de toate, ca urmare a noului regim al circumstanțelor atenuante consacrat de partea generală. Într-adevăr, dacă în reglementarea actuală, împrejurarea avută în vedere în art. 188 poate fi valorificată ca o circumstanță atenuantă judiciară, ducând astfel la aplicarea unei pedepse sub minimul special, în noua reglementare, chiar reținând o atenuantă judiciară, pedeapsa aplicată nu se va mai situa obligatoriu sub acest minim. De aceea, pentru a permite aplicarea unei pedepse care să corespundă gradului de pericol social al acestei fapte, era necesară o reglementare legală distinctă. A fost preferată denumirea marginală de ucidere la cererea victimei și nu cea de omor la cererea victimei, pentru a exclude această faptă dintre antecedentele omorului calificat prevăzut de art.189 lit. e).
b) Obiectul material constă în corpul persoanei împotriva căreia s-a săvârșit infracțiunea. Condiția ca persoana să fie în viță este necesară atâta vreme cât lovirea sau alte violențe exercitate asupra unui cadavru pot să reprezinte infracțiunea prevăzută de art. 319 C. pen. – profanarea de morminte – în variant profanării unui cadavru, dar nu pot fi încadrate în vreuna din infracțiunile ce aparțin secțiunii despre care vorbim.
c) Subiectul activ al infracțiunilor din această categorie poate fi orice persoană. În mod implicit, prin particularizarea subiectului pasiv la unele variante agravante [art.180 alin.(1¹) și alin. (2¹); art. 181 alin. (1¹) – unde este vorba despre fapte săvârșite asupra membrilor familiei] și subiectul activ devine circumstanțiat, fiind vorba de de persoana care are calitate de soț sau rudă apropiată, în raport cu victima. Participația penală este posibilă.
d) Subiectul pasiv este, în principiu, ne circumstanțiat. Există însă, excepții de la regulă, varianta agravantă de la art. 182 C. pen., vătămarea corporală gravă, care se referă la fapta prin care s-a produs avortul, variantă la care subiectul pasiv nu poate fi decât femeia însărcinată. După modificările aduse acestei secțiuni a Codului penal prin Legea nr. 197/2000, la articolele 180 și 181 au apărut variante agravante la care subiectul pasiv este circumstanțiat, fiind vorba în aceste cazuri despre faptele comise asupra membrilor familiei.
CONȚINUTUL CONSTITUTIV
Latura obiectivă. În cele mai multe cazuri, infracțiunile de lovire și vătămare a integrității corporale sau a sănătății se realizează prin acțiune (lovire cu un corp dur, înjunghiere etc.), fiind însă posibilă și săvârșirea lor prin inacțiune (neluarea unor măsuri pentru a preveni lovirea sau îmbolnăvirea unei persoane).
Urmarea imediată constă într-o vătămare a integrității corporale sau a sănătății unei persoane, iar raportul de cauzalitate trebuie stabilit, de fiecare dată, între fapta comisă și rezultatul produs, în momentul epuizării acestuia.
Latura subiectivă. Infracțiunile de loviri sau vătămări a integrității și sănătății persoanei se săvârșesc, de regulă, cu intenție, care poate fi directă sau indirectă. Unele dintre aceste infracțiuni pot fi săvârșite și cu praeterintenție, vătămare corporală gravă (art. 182 C. pen.) sau numai cu praeterintenție, loviturile sau vătămările cauzatoare de moarte (art. 183 C. pen.) și vătămarea corporală săvârșită din culpă (art. 184 C. pen.).
Tentativa și consumarea. Tentativa se pedepsește numai în forma agravantă a infracțiunii de vătămare corporală gravă [ art. 182 alin. (4) C. pen.], atunci când este posibil. Consumarea acestor infracțiuni are loc în momentul când se produce rezultatul socialmente periculos.
Sancțiunea. Infracțiunile de lovire și vătămare a integrității corporale sau a sănătății sunt prevăzute cu sancțiuni ce diferă destul de mult, începând cu închisoarea de la o lună la 3 luni sau amenda, prevăzută pentru infracțiunea de lovire sau alte violențe și terminând cu închisoarea de la 5 la 15 ani, prevăzută pentru infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. În cazul acestor infracțiuni nu sunt prevăzute pedepse complementare.
Aspecte procesuale. Pentru infracțiunile de lovire sau alte violențe [art. 180 alin. (1) și (2) C. pen.], vătămare corporală [art. 181 alin (1) C. pen.] și vătămarea corporală din culpă [art. 184 alin. (1) și (3)], acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Pentru formele agravante din art. 180 alin (1¹) și (2²), art 181 alin (1¹) C. pen., acțiunea penală poate fi pusă în mișcare și din oficiu. La art. 184, după alin. (5) se introduce un nou alineat, alin. (6). Art. 184 alin. (6).
„Pentru faptele prevăzute la alin. (2) si (4), împăcarea părților înlătură răspunderea penală. Noul alineat prevede o cauză de înlăturare a răspunderii penale, atât în ipoteza vătămării corporale din culpă care a produs consecințele prevazute de art. 182 alin. (1) și (2) C. pen. [art. 184 alin. (2) C. pen.], cât și în ipoteza în care vătămărea corporală din culpă a produs aceleași consecințe, dar a fost comisă în condițiile nerespectării dispozițiilor legale sau măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru îndeplinirea unei anume activități [art. 184 alin. (4) C. pen.].
Față de alin. (1) si (3) ale art. 184, pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul alin. (2) si (4) urmărirea penală se efectuează din oficiu, dar împăcarea părților înlătură răspunderea penală. Soluția adoptată de legiuitor in acest caz este corectă, ea vine în sprijinul rezolvării convenabile, în interesul părților, a conflictului de drept creat. Această nouă dispoziție este convergentă cu scopul declarat al legii și se află în acord cu soluțiile legislative consacrate de Noul Cod penal.
In concluzie, modificarea art. 184 C.pen. este benefică, modificarea art. 18¹ este discutabilă și va ridica o serie de probleme în practică, iar dispozitiile art. 74¹ prezintă serioase deficiente de fond si formă, putând fi contestată atât oportunitatea, cât și constituționalitatea acestui articol.”
II. Analiza infractiunii de loviri sau vatamari cauzatoare de moarte.
De-a lungul timpului, infractiunea de loviri sau vatamari cauzatoare de moarte a luat mai multe denumiri, conturate de jurisprudenta si preluate de doctrina, intrucat la inceput textele legale nu nominalizau expres aceasta fapta.
Se disting astfel trei abordari ale problemei, trei tendinte legislative fundamentale, care reprezinta tot atatea conceptii distincte cu privire la continutul infractiunii si la apartenenta acesteia la grupurile de infractiuni contra vietii, integritatii corporale si sanatatii persoanei.
Prima abordare, de asemenea si cea dominananta este incadrarea faptei in grupul infractiunii contra integritatii corporale si sanatatii, ca varianta agravanta a lovirilor si vatamarilor corporale deoarece are la baa numai intentia de a lovi sau vatama.
Aceasta conceptie a fost preluata si de legiuitorul nostru, care a plasat fapta in sectiunea infractiunilor contra integritatii corporale si sanatatiiș de altfel codul penal din 1936 nici nu o considera o crima, ci delict. Denumirea de loviri sau vatamari cauzatoare de moarte este, de altfel, de traditie in literatura noastra juridica foarte multi autori folosind-o.
Cea de-a doua abordare este insensul incadrarii juridice a faptei in categoria infractiunilor contra vietii, ca omucidere, avandu-se in vedere rezultatul final, cu grad d epericulozitate sociala mult mai pronuntat decat al unei loviri sau vatamari. Si aici gasim doua nuante:
a)crima de omucidere este considerata o varianta a infractiunii de omor si sanctionata ca atare;
b) fapta – omucidere praeterintentionala – nu constituie o varianta atenuata a omorului, ci o infractiune distincta.
A treia abordare este manifestate in sensul comsiderarii infractiunii in discutie, ca varianta a uciderii din culpa.
In ceea ce priveste legislatia romana, consideram ca fapta prevazuta de art. 195 Noul Cod Penal nu este o varianta agravata a lovirilor sau vatamarilor, intrucat acestora le lipseste tocmai rezultatul specific – moartea – care, de fapt, nici nu le caracterizeaza, nu poate constitui nici varianta a omorului, lipsindu-i la baza intentia de a ucide si nici o agravanta a uciderii din culpa, intrucat acesteia din urma ii este specificata culpa nesuprapusa peste intentia primara de a vatama. Astfel se considera ca punctul de vedere potrivit asupra infractiunii este acela ca fapta intruneste elementele unei infractiuni distincte, autonome si, prin acesta sa recunostem implicit praeterintentia ca o forma distincta de vinovatie. Specificitatea praeterintentiei decurge tocmai din conexitatea intentiei si culpei, conexitte care trebuie analizata ca atare, si nu prin ruperea artificiala a unitatii infractionale si tratarea izolata a elementelor sale componente sau prin supralicitarea rolului vreuneia dintre ele. Praeterintentia este o forma de vinovatiea carei complexitate specifica presupune, in mod necesar, existenta unui raport de cauzalitate determinat de intentie si culpa. Numai pe acest temei va putea fi retinuta vinovatia in sarcina agentului. In cazul concursului dintre intentie si caz fortuit lantul cauzal este intrerupt, deci agentului nu i se va amputa producerea rezultatului mai grav nici macar cu titlu de culpa, la baza activitatii sale infractionale ramanand numai intentia simpla; aici nu vom putea vorbi, deci, de praeterintentie(intentie depasita).
Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art.195 C.pen.) este fapta persoanei care prin săvârșirea vreuneia din infracțiunile prevăzute în art. 193 – 194 C. pen. a cauzat moartea unei persoane. Infracțiunea, deși situată în secțiunea privind infracțiunile contra integrității corporale și sănătății, se aseamănă prin rezultatul produs (moartea victimei), cu infracțiunile de omucidere. Ca urmare, sancțiunea pentru aceasta infracțiune, care prezintă cel mai ridicat grad de pericol social dintre infracțiunile de vătămare corporală, se apropie de limitele legale de sancțiune ale infracțiunilor de omucidere. Prezența infracțiunii în această secțiune se justifică prin valoarea vizată de făptuitor, integritatea corporală sau sănătatea, iar nu prin valoarea care în cele din urmă este lezată, respectiv viața persoanei, putând fi considerată „o variantă a omuciderii și anume o omucidere praeterintenționată”.
Fiind o variantă calificată a uneia din infracțiunile anterioare, contra integrității corporale și sănătății, analiza infracțiunii prevăzute de articolul 195 C. pen. coincide cu explicațiile privind lovirea sau alte violențe. Deoarece fapta are ca rezultat decesul unei persoane, se poate spune că avem în acest caz, pe lângă obiectul juridic comun secțiunii, respectiv integritatea corporală și sănătatea persoanei, un obiect juridic special, identic cu cel al infracțiunilor contra vieții. Obiectul material este reprezentat tot de corpul persoanei, subiecții infracțiunii nu sunt circumstanțiați, iar în ceea ce privește latura obiectivă, elementul material nu diferă de cel de la articolele 193 – 194 C. pen.
Urmarea imediată este cea care dă specificul acestei infracțiuni, aceasta constând în decesul victimei. Așadar, elementul circumstanțial al acestei infracțiuni este dat tocmai de urmarea imediată, moartea victimei. Legătura de cauzalitate între acțiunea de lovire sau de vătămare corporală și decesul victimei trebuie să fie dovedită, ceea ce nu este întotdeauna foarte ușor în practică. Exemplu clasic pentru exemplificarea acestei infracțiuni, este lovirea victimei cu pumnul sau cu un obiect contondent , urmată de căderea și lovirea de un plan dur, leziunea produsă prin cădere fiind cea direct cauzatoare a decesului. În practică, însă, acest mecanism nu este întotdeauna întâlnit așa cum l-am descris mai sus. Dificultatea stabilirii corecte a legăturii de cauzalitate apare cel mai des atunci când in lanțul cauzal, intervin și alte cauze sau condiții, pe lângă acțiunea făptuitorului.
Loviturile sau vătămările cauzatoare de moarte au fost incluse printre infracțiunile contra integrității corporale și sănătății și nu printre infracțiunile de omucidere, deoarece moartea victimei este, în acest caz, o urmare praeterintenționată (intenție depășită) a faptei de lovire sau vătămare corporală.
Intenția depășită poate fi definită ca fiind o formă de vinovăție care apare ca element subiectiv în conținutul unor infracțiuni, atunci când făptuitorul precede și urmărește ori acceptă producerea unui rezultat socialmente periculos, dar în realitate, datorită împrejurărilor în care se execută activitatea infracțională (acțiune, inacțiune), rezultatul produs este mult mai grav decât cel prevăzut, urmărit ori acceptat, dar pe care făptuitorul, l-a prevăzut, nu l-a acceptat sperând fără temei că nu se va produce ori nu l-a prevăzut deși putea și trebuia să-l prevadă.
II.2. Continut legal
Infractiunea este prevazuta intr-o singura varianta tip si consta in provocarea mortii victimei ca urmare a savarsirii vreauneia dintre faptele prevazute in art. 193 – 194.
Infractiunea de loviri si vatamari cauzatoare de moarte, desi situata in sectiunea privind infractiunile contra integritatii si sanatatii corporale, se aseamna mult cu infractiunile de omucidere, avand acelasi rezultat ca acestea, moartea. Avand in vedere acestea, legiutorul a gandit corect cand a asociat cu aceasta infractiune si cea mai grea pedeapsa dintre infractiunile existente in aceasta subgrupa, limitele legale de sanctiune apropiindu-se cu cele ale infractiunilor de omor.
A savarsit aceasta infractiune inculpatul care, in urma unor gesturi ale colegului sau, l-a apucat de umeri si l-a rostogolit de doua ori peste cap, crezand ca-i va cauza doar o suferinta prin socul caderii; la cea de-a doua rostogolires-a produs insa o fractura a coloanei vertebrale, prin hiperextensia fortata a gatului, ceea ce a avut drept consecinta decesul victimei, prin contuzie cu hemoragie meningo – medulara cervicala. In aceasta situatie, fapta inculpatului, constand intr-o actiune violenta intentionata prin care a urmarit cauzarea unei suferinte neinsemnate, dar al carei rezultat – moartea victimei – a depasit intentia sa, intruneste elementele constitutive ale infractiunii de vatamare cauzatoare de moarte.
II.3. Continutul costitutiv
Obiectul infracțiunii
Prin obiect al infracțiunii se înțelege valoarea socială și relațiile sociale formate în jurul acestei valori, împotriva cărora se îndreaptă fapta ce constituie element material al infracțiunii și care sunt vătămate sau puse în pericol prin săvârșirea acesteia.
Nu se poate concepe o infracțiune care să nu fie îndreptată în mod efectiv împotriva unei valori sociale ocrotită pe cale penală. Simpla credință a unei persoane că prin activitatea sa vatămă o asemenea valoare nu este suficientă pentru a atribui caracter penal acelei fapte. Deși nu întotdeauna textele de incriminare fac referire la obiectul infracțiunii, nu poate exista infracțiune fără obiect, căci, dacă n-ar exista valoare socială lezată sau periclitată, fapta n-ar prezenta pericol social.
Obiectul infracțiunii, constând în valori sociale în jurul cărora se structurează relații sociale, apare ca o categorie juridică complexă asupra cărei săvârșirea infracțiunii are efecte negative multiple care se manifestă pe mai multe planuri. Astfel, infracțiunea periclitează, în primul rând valorile sociale – condiție de existență a societății – ocrotite de lege. Totodată, ea primejduiește desfășurarea normală a relațiilor sociale legate de aceste valori și, în fine infracțiunea nu numai că pune în pericol, dar uneori chiar vatămă, în mod direct, unele drepturi, libertăți, interese etc.
Obiectul infracțiunii – în înțelesul de valoare socială – preexistă faptei de aceea el este tratat ca o condiție preexistentă.
Obiectul juridic generic. Prin obiect juridic generic sau de grup se înțelege valoarea fundamentală ocrotită de legea penală, vătămată sau periclitată de un anumit grup de infracțiuni. Este juridic pentru că acesta constă în valori sociale ocrotite prin dispozițiile legii și generic sau de grup pentru că aceste valori sunt vătămate sau periclitate de un grup de infracțiuni. De altfel, obiectul juridic generic a servit legiuitorului drept criteriu de clasificare a infracțiunilor din partea specială a Codului penal. Obiectul juridic generic al infracțiunii de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte este comun tuturor infracțiunilor contra persoanei și are în vedere ansamblul relațiilor sociale care se constituie și se desfășoară în legătură cu apărarea persoanei privită sub totalitatea atributelor sale. Aceste atribute se constituie ca drepturi esențiale ale persoanei, ele având caracter absolut, sunt opozabile tuturor, în sensul că toți ceilalți membri ai societății sunt obligați a nu face nimic de natură să aducă atingere dreptului titularului.
Obiectul juridic special. Uneori, în cadrul aceluiași grup de infracțiuni, având deci același obiect generic, procesul de concretizare al obiectului juridic se amplifică și se diversifică în sensul că fiecărei infracțiuni a grupului sau numai unora dintre ele le este proprie, ca obiect juridic o valoare socială specifică, care se subsumează insă valorii sociale fundamentale, comună întregului grup. O asemenea valoare specifică, subordonată valorii sociale ce constituie obiectul generic și aflată față de acesta într-un raport de parte–întreg, proprie numai uneia sau unora din infracțiunile componente ale unui grup de infracțiuni, constituie obiectul juridic special al infracțiunii ( este de menționat însă, că nu toate infracțiunile au pe lângă obiectul juridic generic și obiect juridic special ).
Obiectul juridic al infracțiunii prevăzute în art. 183 C.pen. îl constituie relațiile sociale a căror desfășurare nu este posibilă fără ocrotire vieții persoanei și căreia săvârșirea actelor de lovire sau vătămare corporală de natură a cauza moartea persoanei, le aduce o gravă atingere. Aceasta este și deosebirea față de infracțiunile incriminate de art. 180 – 182 C.pen. care au ca obiect juridic special relațiile ce ocrotesc integritatea fizică ori psihică sau sănătatea persoanei.
Obiectul material
În numeroase cazuri, infracțiunile prezintă pe lângă obiectul juridic și un obiect material, adică valoarea socială ocrotită prin incriminarea legală se exprimă printr-o entitate materială fizică – lucru sau persoană – iar atingerea adusă celei dintâi se realizează printr-o acțiune sau inacțiune îndreptată nemijlocit asupra sau împotriva acestei entități. Așadar, obiectul material constă în lucrul, bunul sau persoana fizică contra ori împotriva căreia s-a îndreptat acțiunea sau inacțiunea incriminată.
Ca și obiectul juridic al infracțiunii, obiectul material, fiind preexistent acțiunii sau inacțiunii, nu constituie un element ci o condiție a infracțiunii.
În ceea ce privește obiectul material al infracțiunii de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte, el este identic cu cel al infracțiunilor constând în lovire, alte violențe sau vătămare a integrității corporale ori a sănătății și se constituie în corpul persoanei în viață în totalitatea ființei sale.
Subiectul activ.
Subiect activ al unei infracțiuni este orice persoană care comite o infracțiune, indiferent de forma acesteia de săvârșire sau de calitatea în care participă la săvârșirea ei. Astfel, infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte are ca subiect activ orice persoană fizică care îndeplinește condițiile generale de răspundere penală: să fie o persoană fizică, condiția de vârstă, responsabilitatea și libertatea de voință și acțiune. Pentru încadrarea unei fapte în dispozițiile art. 183 C.pen. nu se cere făptuitorului nici o calitate specială.
Participația penală este posibilă. În ceea ce privește coautoratul, acesta există atunci când inculpații au acționat împreună în așa fel încât activitățile lor s-au completat reciproc și loviturile aplicate de ei au produs laolaltă moartea victimei, chiar dacă aparent rezultatul survenit este urmarea directă a activității desfășurate numai de unii din inculpați.
Subiectul pasiv.
Subiectul pasiv al unei infracțiuni este acea persoană fizică sau juridică titulară a valorii sociale căreia i s-a adus atingere prin săvârșirea faptei penale, a suferit vătămarea produsă prin comiterea acesteia. În principiu, subiect pasiv al infracțiunii poate fi orice persoană fizică indiferent de vârstă, sex, religie etc., pentru că orice membru al societății este titular al unor valori sociale ocrotite de legea penală. Nu poate fi, însă, subiect pasiv decât omul în viață. Astfel, subiect pasiv al infracțiunii de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte este persoana în viață împotriva căreia sunt îndreptate acțiunile violente ale făptuitorului, acțiuni de natură să-i provoace moartea.
Latura obiectivă.
Elementul material. Prin elementul material al unei infracțiuni se înțelege activitatea fizică – manifestarea sub formă de acțiune sau inacțiune, interzisă și descrisă în textul incriminator al acelei infracțiuni. În cuprinsul dispoziției de incriminare această activitate materială este desemnată sintetic fie printr-un cuvânt (de exemplu, în art. 180 C.pen.: lovirea sau orice acte de violență), fie printr-o expresie. Cuvântul sau expresia care indică activitatea fizică ce constituie elementul material se numește“verbum regens“. Acțiunea este acea comportare umană activă, conștientă și voluntară prin care subiectul activ, încălcând îndatorirea de a se abține de la o anumită comportare ,, declanșează un proces cauzal de natură să producă o anumită schimbare în lumea externă’’. Inacțiunea reprezintă rămânerea în pasivitate, făptuitorul se abține sau omite să acționeze în sensul îndeplinirii unor obligații care îi incumbă ( este așadar necesar să existe o îndatorire legală de a face, de a interveni, luând anumite măsuri sau precauțiuni pentru a preîntâmpina, opri, sau înlătura anumite consecințe negative pentru societate ).
Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte se realizează, sub aspectul elementului material prin acțiuni sau inacțiuni identice cu cele prin care se realizează infracțiunile de lovire sau alte violențe ( art. 180 C.pen.), de vătămare corporală ( art. 181 C.pen.) și de vătămare corporală gravă ( art. 182 C.pen.).
Astfel, prin lovire se înțelege acel act de agresiune care constă din acțiunea mecanică a unei energii cinetice exterioare, de atingere, de compresiune sau izbire bruscă și violentă a suprafeței de contact a corpului victimei cu sau de un corp contondent, de regulă, prin proiectare, călcare, alunecare, aruncare sau cădere ( de exemplu, cu palma, cu piciorul, cu cotul, cu un obiect, instrument sau armă, de perete, de gard sau de alte obiecte ori obstacole materiale, aruncarea de obiecte sau corpuri tari asupra victimei ).
Prin acte de violență se înțeleg toate manifestările brutale, constrângerile fizice de orice natură care ar putea cauza suferințe fizice. Astfel, tragerea de păr, de ureche, târârea, punerea de piedici, asmuțirea unui câine sau lansarea asupra victimei a unui animal periculos care o trântește la pământ, o mușcă sau o lovește.
Fapta se poate realiza prin acțiunea directă a făptuitorului, dar și indirect prin folosirea unor obiecte, a unui animal sau chiar prin propria faptă a victimei constrânsă să se accidenteze. Fapta se poate săvârși însă și prin inacțiune ( de exemplu, făptuitorul, având obligația de a avertiza victima să nu pătrundă într-un anumit loc, unde ar putea fi supusă unei loviri, își încalcă intenționat această obligație, tocmai pentru ca persoana să fie supusă acelei loviri ).
Mijloacele și modalitățile concrete de săvârșire a faptei pot varia, legea nefăcând în această privință nici o precizare. Fapta poate fi săvârșită nu numai prin folosirea de către făptuitor a unor mijloace materiale, ci și prin folosirea de către făptuitor a unor mijloace psihice ( de exemplu, făptuitorul sperie victima, pentru ca aceasta căzând să fie supusă unei loviri).
În sensul legii penale actele de violență nu presupun numai folosirea forței, a constrângerii, dar și folosirea de acte neviolente susceptibile însă să-i provoace victimei suferințe ( de exemplu, oferirea unui scaun stricat victimei spre a-i provoca căderea și lovirea ). Fapte nonviolente sunt și infectarea apei, otrăvirea mâncării ect.
Conținutul legal al infracțiunii de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte nu prevede condiții de loc, timp, mod sau mijloace pentru săvârșirea infracțiunii.
Rezultatul socialmente periculos. Urmarea sau rezultatul socialmente periculos este a doua componentă a laturii subiective. Nu există infracțiune care să nu producă un rezultat pentru că orice infracțiune aduce atingere unei valori sociale ocrotite de legea penală și pentru că orice asemenea atingere se concretizează intr-o anumită urmare. Din punct de vedere fizic urmarea este o modificare pe care acțiunea sau inacțiunea incriminată a produs-o în lumea obiectivă, externa, și poate consta în schimbarea unei anumite situații sau într-o transformare de ordin material. Având în vedere aspectul juridic, urmarea poate consta fie într-o vătămare, atingerea efectivă adusă acelei valori ocrotite de legea penală, fie într-o stare de pericol, produsă pentru valoarea apărată.
Spre deosebire de rezultatul socialmente periculos al infracțiunilor prevăzute în art. 180 – 182 C.pen., în cazul infracțiunii de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte urmarea este moartea victimei. Trebuie deci mai întâi să se stabilească producerea vreunei acțiuni sau inacțiuni prevăzute în art. 180 – 182 C.pen. și apoi trebuie să se constate moartea. Prin săvârșirea faptei se produce o vătămare materială, deci infracțiunea este una materială, iar în cazul infracțiunilor materiale trebuie demonstrat că există o legătură de cauzalitate între acțiune sau inacțiune – cauza – și rezultatul socialmente periculos – efectul.
Legătura de cauzalitate. Raportul de cauzalitate dintre acțiunea sau inacțiunea făptuitorului și rezultatul socialmente periculos al acesteia este o altă componentă a laturii obiective a infracțiunii. Deși un asemenea raport există în componența oricărei infracțiuni, problema stabilirii acestuia prezintă importanță practică numai în cazurile în care, pentru existența infracțiunii, este necesar ca acțiunea sau inacțiunea făptuitorului să producă un rezultat material cerut expres de norma de incriminare.
În cazul infracțiunii de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte, textul legal cere ca rezultatul socialmente periculos să fie decesul victimei. Așadar, în acest caz legătura de cauzalitate dintre acțiunea sau inacțiunea făptuitorului și moartea victimei trebuie demonstrată. Astfel, în practica judiciară s-a decis, de exemplu că, atâta vreme cât așa cum rezultă din raportul medico-legal, moartea victimei s-a datorat meningitei purulente consecutivă unui traumatism cranio-cerebral cu facturi de boltă și de rază, iar acel traumatism a fost cauzat de inculpat prin lovirea victimei în cap cu o piatră, în mod legal s-a reținut în sarcina inculpatului infracțiunea de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte, chiar dacă declanșarea meningitei putea fi evitată prin aplicarea unui tratament medical. Împrejurarea invocata de inculpat că medicii nu au aplicat un tratament medical corespunzător nu înlătură legătura de cauzalitate dintre acțiunea violentă a acestuia și rezultatul letal survenit. Esențial este faptul că, fără acțiunea inculpatului de a lovi victima, decesul nu s-ar fi produs, chiar dacă la moartea acestuia au contribuit și alte împrejurări concurente, cum ar fi aplicarea unui tratament medical inadecvat. Tot lovituri și vătămări cauzatoare de moarte au fost reținute atunci când inculpatul a acționat cu intenția de a lovi, iar din cauza loviturilor victima a căzut rănindu-se de un corp dur și decedând ca urmare a leziunilor produse. La încadrarea juridică a faptei s-a ținut cont de faptul că între acțiunea intenționată a inculpatului și rezultatul letal ( praeterintenționat ) există raport de cauzalitate, fapt stabilit și de raportul medico-legal.
Problemele privind legătura de cauzalitate au fost amplu dezbătute și în doctrină cu precădere făcându-se diferențierea și delimitarea dintre raportul de cauzalitate ivit în cazul infracțiunii de lovituri și vătămări cauzatoare de moarte și acela ivit în cazul infracțiunii de omor. Astfel, în cazul loviturilor sau vătămărilor cauzatoare de moarte procesul cauzal este complex, compus dintr-o cauză ( care poate fi un factor primar, declanșator sau un factor secundar, declanșat ) și una sau mai multe condiții ( activități umane ) sau împrejurări anumite stări sau situații – bătrânețe, stare de ebrietate, locul unde se afla victima, fenomene ale naturii, acțiunea unor substanțe toxice, acțiunea animalelor etc.) cu legătură de cauzalitate, ce decurg una din alta, care, de asemenea, pot juca rol de factori primari ( declanșatori ) sau secundari ( declanșați ). La infracțiunea de omor procesul cauzal este linear, în sensul unei legături imediate de la cauza primară ( și unică ) la efect. Se apreciază că, în cazul concurenței unor cauze echivalente în determinismul decesului ( de natură violentă și de natură patologică ) – deci luată independent, fiecare cauză în parte putând produce rezultatul letal – acțiunea violentă va avea o relevanță juridică mai pronunțată, iar fapta va trebui încadrată la omor și nu la lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte. La infracțiunea de lovituri și vătămări cauzatoare de moarte acest proces ia forma unui traseu sinuos sau a unor trasee multiple și intersectate; rezultatul mai grav survine condiționat, și nu cauzat de leziunile inițiale. În cazul ambelor infracțiuni rezultatul este același – moartea; rezultatele letale decurg deopotrivă, deși în măsuri diferite, dintr-un act agresiv inițial, cu rol de cauză, condiție ori împrejurare. Dacă în nexul: cauză primară ( actul agresiv ) – vătămare –moarte, nu intervin verigi intermediare sub forma unor condiții ( împrejurări ) preexistente, concomitente ori subsecvente, deci cauza primară fiind aptă și suficientă prin ea însăși a produce decesul, atunci efectul primar ( vătămarea ) e absorbit în mod natural de efectul secundar mai grav ( moartea ), urmând ca fapta inculpatului să fie încadrată la omucidere intenționată, neputându-se reține culpa. În cazul în care nexul este afectat de apariția unei condiții sau împrejurări, se va reține infracțiunea de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte, deoarece chiar prevederile Codului penal cer îndeplinirea unei condiții de această natură, adică producerea mai întâi a unei urmări proprii ipotezelor prevăzute în art. 180 – 182 C.pen., o vătămare și abia apoi moartea
În concluzie, între activitate făptuitorului și moartea victimei trebuie să existe o legătură de cauzalitate. Infracțiunea subzistă chiar dacă moartea victimei survine după o perioadă mai îndelungată de timp de la dată aplicării loviturii intenționate și chiar dacă la activitatea făptuitorului se adaugă și alți factori ( de exemplu, constituția slăbită a victimei, asociată eventual cu consumul de alcool – în acest sens în mod corect s-a considerat în practica judiciară că există raport de cauzalitate între fapta inculpatului și decesul victimei chiar dacă moartea a fost favorizată de vârsta înaintată – 72 de ani – a victimei sau de faptul că aceasta consumase o anumită cantitate de alcool).
Chiar daca moartea victimei survine dupa o perioada mai lunga de la data aplicarii loviturii intentionate, infractiunea subzista.
Latura subiectivă.
Latura subiectivă a conținutului oricărei infracțiuni constă în totalitatea condițiilor cerute de lege cu privire la atitudinea psihică a făptuitorului – sub raportul conștiinței și voinței sale – fața de materialitatea faptei săvârșite ( acțiune sau inacțiune, rezultat, raport de cauzalitate ), pentru ca acea faptă să constituie infracțiune.
Elementul de bază – uneori singurul – ce intră în structura laturii subiective a oricărei infracțiuni este vinovăția. În cazul anumitor infracțiuni, pentru completarea laturii subiective, prin textele de incriminare ale acestora, sunt prevăzute și alte condiții referitoare la mobil și scop. În cazul loviturilor sau vătămărilor cauzatoare de moarte textul legal nu prevede astfel de condiții.
Așadar fapta poate fi imputabilă celui care a săvârșit-o numai când reprezintă expresia conștiinței și voinței sale, adică atunci când a comis-o cu vinovăție.
Sub aspectul formei de vinovăție, ceea ce caracterizează infracțiunea de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte este forma mixtă a vinovăției – ce cuprinde atât intenția cât și culpa – adică intenția depășită sau praeterintenția. Pentru că legiuitorul nu a definit intenția depășită, această sarcină a revenit doctrinei juridice. O definiție a praeterintenției ar fi: formă mixtă de vinovăție care reunește în latura subiectivă a aceleiași infracțiuni intenția și culpa și care se realizează atunci când făptuitorul prin săvârșirea faptei, prevede, urmărește sau acceptă producerea unui anumit rezultat socialmente periculos, dar în realitate se produce un rezultat mai grav sau un rezultat în plus pe care făptuitorul l-a prevăzut dar nu l-a acceptat, socotind fără temei că nu se va produce, ori nu l-a prevăzut deși putea și trebuia să-l prevadă.
În opinia doctrinei, praeterintenția constituie o formă autonomă, specifică de vinovăție, care se constituie însă din elementele caracteristice atât intenției cât și culpei. În cazul praeterintenției, legea incriminează o acțiune voită a agentului, susceptibilă să producă un rezultat mai grav; praeterintenția nu se situează între intenție și culpă deoarece între aceste forme fundamentale de vinovăție nu există nimic terțium non datur, ci este o formă de vinovăție independentă, care se constituie cu contribuția proceselor psihice ale intenției și ale culpei. Acționând cu praeterintenție, agentul realizează ceva dincolo de ceea ce a intenționat, obținând un rezultat dincolo de ceea ce a voit.
Unii autori au considerat praeterintenția ca o formă a responsabilității obiective, rezultatul mai grav atrăgând responsabilitatea agentului numai că este cauzal legat de rezultatul voit de acesta. În parte, aceasta se explică și prin faptul că unele legi penale – cum este cea italiană – definesc praeterintnția ca fiind poziția psihică a agentului care produce un rezultat mai grav, fără să condiționeze răspunderea agentului de existența culpei pentru rezultatul mai grav. Din aceste reglementări unii autori au desprins concluzia ca rezultatul mai grav se atribuie agentului în mod obiectiv. Astfel s-a susținut că rezultatul mai grav este o condiție de pedepsire și se atribuie agentului ca o consecință a acțiunii intenționate inițiale, indiferent de poziția sa subiectivă, adică: voind cauza, subiectul vrea, în mod necesar și toate efectele acesteia.
Doctrina dominantă anglo-americană este în sensul ca rezultatul mai grav nu poate fi imputat agentului decât cu titlu de culpă, adică în măsura în care rezultatul nonvoit de acesta era previzibil de făptuitor. Din acest motiv, praeterintenția nu poate fi asimilată opiniilor enunțate anterior, deoarece rezultatul mai grav nu-i este imputat agentului în orice condiții ( numai pentru că derivă dintr-un fapt ilicit ) ci numai dacă se dovedește că agentul s-a aflat în culpă față de rezultatul produs. Dacă rezultatul mai grav îi este imputat agentului cu titlu de culpă, e discutabil în doctrină cum s-ar putea înfățișa norma de diligență încălcată, din moment ce acțiunea inițială a fost intenționată. Aparent, ar fi o contradicție; pe de o parte legea interzice o acțiune ( de exemplu, vătămarea corporală a unei persoane ), iar pe de altă parte o admite, obligând la respectarea unor norme de diligență în legătură cu modul de executare a acțiunii spre a nu produce un rezultat mai grav. Legiuitorul nu poate cere, concomitent, ca să nu lovească și, în același timp să-l avertizeze să respecte anumite reguli dacă vrea să nu omoare victima în urma loviturii. Cu toate acestea, contradicția este numai aparentă. Legea poate să pretindă în mod imperativ o anumită conduită ( de a nu face ceva ) și, în același timp, să-i pretindă agentului să nu comită și o altă faptă mai gravă ( a nu face ceva mai grav în legătură cu prima faptă ). Agentul poate să încalce prima interdicție prevăzând consecințele și urmărind realizarea lor ori acceptându-le, în timp ce a doua interdicție o încalcă fără să prevadă rezultatul ( și implicit printr-o acțiune nonvoită ), deși acesta era previzibil și evitabil dacă erau respectate anumite reguli de diligență. Acela care are intenția de a lovi sau vătăma o persoană trebuie să fie atent în executarea acțiunii și să-și dirijeze în așa fel mișcările încât să nu rezulte, din acestea, un rezultat mai grav decât cel voit. Dacă agentul ar fi prevăzut de la început posibilitatea producerii unui rezultat mai grav, acesta poate s-ar fi reținut chiar de la acțiunea inițială periculoasă.
Așadar, infracțiunea de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte, fiind o infracțiune praeterintenționată și practica judiciară a statuat anumite aspecte în acest sens: pentru existența infracțiunii, pe plan subiectiv e necesar ca lovirea să fi fost comisă cu intenție, iar rezultatul, moartea victimei, să se fi produs din culpa infractorului ( în speță, împrejurarea că în urmă cu câțiva ani, inculpatul a practicat boxul învederează că, aplicând o puternică lovitură de pumn în capul victimei, care se afla într-o stare avansata de ebrietate, el putea și trebuia să prevadă că victima ar putea să cadă și să se lovească de un plan dur și să se rănească mortal); de asemenea, pentru existența laturii subiective a infracțiunii nu se cere ca inculpatul sa-și fi reprezentat sau să fi avut posibilitatea de a-și reprezenta procesul cauzal în toată complexitatea sa, ci numai punctul final, rezultatul desfășurării cauzale, adică moartea victimei ( în speță, lovind victima cu piciorul asupra capului, cu o intensitate deosebită, doborând-o la pământ și cauzându-i leziunile arătate în certificatul medico-legal, a putut să prevadă că acțiunea lui ar putea duce în cele din urmă – indiferent de mecanismul producerii acestui rezultat – la decesul victimei.
În literatura de specialitate s-a subliniat că, în cazul infracțiunilor praeterintenționate, urmarea mai gravă se atribuie pe baza culpei dovedite a făptuitorului și nu pe baza unei prezumții de culpă, deoarece admiterea unei asemenea prezumții ar însemna încălcarea principiului potrivit căruia nu există infracțiune și nici răspundere penală fără vinovăție. Astfel, într-un caz s-a decis că lovirea victimei – cu consecința producerii unui șoc cardiac și a decesului – constituie infracțiunea de lovituri și vătămări cauzatoare de moarte, deoarece, fiind de vârstă înaintată, aproape 62 de ani, și cunoscută de cei din jur, inclusiv de inculpat, ca suferindă, acesta trebuia să prevadă că prin exercitarea unor acte de violență, de intensitatea celor pe care le-a săvârșit ar putea determina un șoc cardiac sau de altă natură care să ducă la moartea ei.
Dacă nu se poate stabili culpa făptuitorului în raport cu moartea victimei, ci numai intenția acestuia în raport cu lovirea sau fapta de vătămare corporală, răspunderea penală se stabilește, după caz, pentru infracțiunea de lovire sau alte violențe ( art. 180 C.pen.), sau pentru vătămare corporală ori vătămare corporală gravă ( art. 181 și art. 182 C.pen.). Dacă se stabilește că făptuitorul este în culpă în ceea ce privește moartea victimei, dar că această culpă nu se suprapune pe intenția sa inițială de a o lovi sau numai de a-i produce o vătămare corporală, fapta constituie infracțiunea de ucidere din culpă. Dacă se reține intenția făptuitorului nu doar de a o lovi sau vătăma corporal, ci de a ucide, fapta va constitui infracțiunea de omor. Existența culpei poate fi dedusă și din simpla materialitate a faptei.
În legătură cu cele de mai sus, în mod corect s-a decis în practica judiciară că a săvârșit infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte și nu cea de omor, inculpatul care, luptându-se la pământ cu victima, a reușit s-o deposedeze de un cuțit, cu care apoi i-a aplicat o lovitură în gambă, ceea ce, din cauza hemoragiei provocate prin secționarea arterei tibiale a dus la deces. Acțiunea inculpatului nu era dintre acelea care prin materialitatea lor duc la concluzia că făptuitorul a intenționat să ucidă victima, dimpotrivă, împrejurarea că, luând cuțitul din mâna victimei în timp ce aceasta se comporta agresiv, nu a lovit-o într-o zonă vitală a corpului, ci într-o parte a piciorului, unde în mod obișnuit leziunile nu sunt mortale, reflectă intenția inculpatului de a-i cauza victimei o vătămare corporală, decesul acesteia fiind un rezultat praeterintenționat.
Jurisprudența contemporană a statuat ca zone vitale următoarele regiuni ale corpului uman: cap, torace, abdomen, zonele cu potențial reflexogen: plex, carotida, scrot.
Având în vedere cele prezentate anterior se poate afirma că în literatura juridică s-a consacrat că, dacă autorul nu putea și nici nu trebuia să prevadă rezultatul ( fiind exclusă culpa pentru rezultatul mai grav ) va răspunde numai pentru infracțiunea de loviri sau alte violențe, ori pentru infracțiunile de vătămare corporală în forma simplă sau în cea gravă.
Poziția subiectivă a făptuitorului – intenția de a lovi sau vătăma integritatea corporală ori intenția de a ucide – se stabilește în fiecare caz, ținându-se seama de instrumentul folosit de către făptuitor, zona corpului unde a fost aplicată lovitura, numărul loviturilor, intensitatea acestora, precum și de toate celelalte împrejurări concrete în contextul cărora a fost săvârșită fapta.
Formele infractiunii.
Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este o infracțiune de acțiune ( comisivă ), dar care se poate săvârși nu numai prin activități pozitive ( comisiune ), ci și prin atitudini negative ( omisiune ).
Infracțiunea se consumă în momentul producerii rezultatului socialmente periculos, decesul victimei. Dacă moartea nu se produce, fapta constituie infracțiunea consumată de lovi și alte violențe ( art. 180 C.pen.), vătămare corporală ( art. 181 C.pen.) sau vătămare corporală gravă ( art. 182 C.pen.).
Tentativa la această infracțiune nu este posibilă, fiindcă rezultatul care califică fapta, adică moartea victimei, implicând culpă, se exclude de la sine tentativa care nu este posibilă în caz de culpă.
Modalitatile infractiunii.
Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte fiind o faptă derivată din fapta de lovire, acte de violență, vătămări corporale simple, vătămări corporale grave, este susceptibilă de numeroase modalități, atât normative cât și faptice.
Astfel, infracțiunea de loviri și alte violențe prevăzută în art. 180 C.pen., în afara formei simple a celor două modalități normative – lovirea și actele de violență cauzatoare de suferințe fizice, mai cuprinde și o formă agravată constând în lovire sau acte de violență ce au cauzat victimei o vătămare a integrității corporale sau a sănătății, ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile. Prin “ îngrijiri medicale “ se înțelege, în sens larg, supunerea victimei la un tratament sau regim adecvat, în vederea vindecării. Este indiferent dacă îngrijirile medicale sunt acordate de medic, de personalul medico-sanitar sau de orice altă persoană. Dovada timpului necesar pentru îngrijirile medicale se face cu certificatul medico-legal.
Vătămarea corporală prevăzută în art. 181 C.pen., realizându-se sub aspectul elementului material prin loviri sau acte de violență, va avea aceleași modalități normative ca și infracțiunea prevăzută în art. 180 C.pen., excepție făcând doar varianta agravată care prevede timpul de îngrijiri medicale mai mare de 20 de zile dar de cel mult 60 de zile.
Art. 182 C.pen., vătămarea corporală gravă prevede ca modalități normative, vătămarea corporală care necesită îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile dar și vătămarea care a provocat una din următoarele consecințe : pierderea unui simț sau organ, încetarea funcționării acestora, o infirmitate permanentă fizică ori psihică, sluțirea, avortul ori punerea în primejdie a vieții persoanei. Există agravantă atunci când cele enumerate anterior au fost săvârșite în scopul producerii acestor rezultate.
Așadar infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este susceptibilă de numeroase modalități atât normative ( în raport cu fapta care a produs rezultatul: loviri ușoare sau violențe grave, vătămări temporare sau permanente ), cât și faptice ( în raport cu împrejurările în care s-a produs moartea victimei: starea de sănătate, moartea intervenită imediat sau la un interval mai mic sau mai mare de timp, concurs de cauze survenite etc.).
De toate aceste modalități va trebui să se țină seama la evaluarea gradului de pericol social al infracțiunii dar și la stabilirea cuantumului pedepsei.
Sancțiuni.
Potrivit reglementărilor legale, statul, are dreptul, dar în același timp și obligația de a aplica sancțiuni și de a le pune în executare, pentru că este dator să asigure, prin mijloacele pe care le are la dispoziție, un climat de disciplină civică, atât colectivă cât și individuală.
Infracțiunea de loviri și vătămări cauzatoare de moarte se pedepsește cu închisoare de la 5 la 15 ani. La stabilirea concretă a cuantumului pedepsei se va ține cont însă, și de existența unor circumstanțe atenuante sau agravante, după caz. Așa cum se poate observa, poziția subiectivă specială a autorului ( praeterintenția ) face ca pedeapsa să fie mai ușoară decât pentru omor, dar mai severă decât pentru uciderea din culpă.
Aspecte procesuale.
În cazul infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, având în vedere gradul ridicat de pericol social al acesteia, legiuitorul a stabilit ca acțiunea penală să se pună în mișcare din oficiu.
Din aceleași motive, competența de cercetare penală a infracțiunii revine procurorului, iar judecata în primă instanță o efectuează tribunalul ( art. 27, alin. 1, lit. b, C. pr. Pen.).
III. Delimitarea si aspecte comparative cu alte infractiuni.
III.1. Asemănări și deosebiri între infractiunea de loviri sau vatamari cauzatoare de moarte si infractiunea de omor.
Infractiunea de omor prezinta aspecte aparent asemanatoare cu infractiunea de loviri sau vatamari cauzatoare de moarte (art.183 Cod penal) diferentierea lor radicand deseori in practica serioase dificultati.
Astfel, un prim criteriu de diferențiere între cele două infracțiuni izvorăște din însăși terminologia folosită de legiuitor în enunțarea conținutului legal al infracțiunilor. În cazul omorului se folosește expresia " uciderea unei persoane ", ceea ce denotă că acțiunea sau omisiunea ce a condus la decesul victimei reprezintă nu numai cauza primară declanșatoare, ci și cauza, neconexă cu alte condiții sau împrejurări, aptă a produce eo ipso rezultatul letal ( împușcare, otrăvire, lovitură puternică etc.). În cazul, loviturilor sau vătămărilor cauzatoare de moarte legiuitorul folosește expresia " dacă vreuna din faptele prevăzute în art. 180 – 182 C.pen. a avut ca urmare moartea victimei …", subliniind astfel pe de o parte acțiunea de a lovi sau vătăma, cu caracteristicile prevăzute în art. 180 – 182 C.pen., neantrenând în mod obișnuit prin ea însăși, rezultatul letal, iar pe de altă parte moartea – condiție specifică de existență a acestei infracțiuni, elementul său circumstanțial.
O prima asemănare între cele două infracțiuni există sub aspectul obiectului juridic generic, comun de fapt, tuturor infracțiunilor contra persoanei, și care are în vedere ansamblul relațiilor sociale care se constituie și se desfășoară în legătură cu apărarea persoanei sub totalitatea atribuțiilor sale. De asemenea, o altă asemănare între cele două infracțiuni este obiectul juridic special care constă în ansamblul relațiilor sociale a căror normala desfășurare nu e posibilă fără ocrotirea vieții persoanei. Aici însă intervine și o diferențiere în sensul că deși au același obiect juridic special, infracțiunea de omor este inclusă în " Omucidere ", în timp ce infracțiunea de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte este inclusă în " Infracțiuni contra integrității corporale și sănătății persoanei ". Obiectul material este asemănător ambelor infracțiuni și constă în corpul persoanei în viață în totalitatea ființei sale.
În ceea ce privește subiecții infracțiunilor atât în cazul infracțiunii de omor cât și în cazul infracțiunii de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte subiectul activ este orice persoană care îndeplinește condițiile generale de răspundere penală. O diferențiere apare în cazul omorului calificat când în anumite situații se cere o anumită calitate specială subiectului activ. Sub aspectul subiectului pasiv nu intervine nici aici nici o diferențiere, acesta putând fi orice persoană în viață asupra căreia se îndreaptă acțiunile făptuitorilor. Doar în cazul omorului calificat apare o calitate specială a subiectului pasiv.
Din punctul de vedere al laturii obiective există de asemenea asemănări și deosebiri. Dacă elementul material se realizează relativ asemănător, rezultatul socialmente periculos este identic la ambele infracțiuni și anume moartea persoanei. Diferențieri esențiale apar însă în cadrul legăturii cauzale dintre elementul material și rezultatul letal produs. În cazul loviturilor sau vătămărilor cauzatoare de moarte procesul cauzal este complex, compus dintr-o cauză ( care poate fi un factor primar declanșator sau un factor secundar, declanșat ) și una sau mai multe condiții ( activități umane ) sau împrejurări ( anumite stări sau situații – bătrânețe, stare de ebrietate etc.) cu legătură de cauzalitate, ce decurg una din alta, care, de asemenea, pot juca rol de factori primari (declanșatori) sau secundari (declanșați). La infracțiunea de omor procesul cauzal este linear în sensul unei legături imediate de la cauza primară (și unică) la efect. Așadar la infracțiunea de lovituri cauzatoare de moarte acest proces i-a forma unui traseu sinuos sau a unor trasee multiple si intersectate; rezultatul mai grav survine condiționat, și nu cauzat de leziunile inițiale.
Dacă în nexul cauză primară (actul agresiv)—vătămare–moarte nu intervin verigi intermediare sub forma unor condiții (împrejurări) preexistente, concomitente ori subsecvente, deci cauza primară fiind aptă și suficientă prin ea însăși a produce decesul, atunci efectul primar (vătămarea) e absorbit în mod natural de efectul secundar mai grav (moartea), urmând ca fapta inculpatului să fie încadrată la omuciderea intenționată, neputându-se reține culpa. Spre exemplificare în practica judiciară s-a reținut că: împrejurarea că victima a avut o comportare neglijentă față de plaga înjunghiată ce i s-a cauzat de către inculpat prin aplicarea unei lovituri de cuțit – refuzând să fie spitalizată, pentru îngrijiri medicale, timp de 6 zile și favorizând astfel instalarea unei septicemii – nu e de natură a întrerupe raportul cauzal dintre activitatea infracțională a inculpatului și moartea victimei, din moment ce, așa cum rezulta din actele medico-legale, septicemia a avut ca punct de plecare plaga înjunghiată produsă de inculpat. În situația de față nexul cauzal cauză primară–vătămare–moarte este alterat de existența unei împrejurări subsecvente agresiunii, respectiv, refuzul victimei de a fi spitalizată (care dacă ar fi fost îngrijită corect poate nu ar fi decedat) și astfel corect a reținut instanța art.183C.pen. pentru fapta comisă.
Principala deosebire dintre infracțiunea lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte și infracțiunea de omor apare însă în ceea ce privește latura subiectivă. Dacă poziția subiectivă a infractorului față de fapta comisă este corect stabilită atunci nu se poate pune problema unei greșite încadrări juridice. În cazul infracțiunii de omor latura subiectivă e constituită din intenție, în timp ce la lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte praeterintenția este cea care o caracterizează. Așadar, în cazul loviturilor sau vătămărilor cauzatoare de moarte pe lângă intenție (caracteristică omorului) față de vătămarea inițială, va trebui reținută culpa făptuitorului față de rezultatul letal produs. De aceea sarcina organelor de urmărire penală devine mai grea în cazul loviturilor sau vătămărilor cauzatoare de moarte, de concluziile anchetei judiciare depinzând corecta încadrare juridică a faptei. În sprijinul afirmațiilor anterioare vine și practica judiciară care a statuat prin deciziile date de instanțele judecătorești aceleași aspecte cu privire la diferențierile ce intervin sub aspectul laturii subiective dintre cele două infracțiuni.
Astfel: a) din moment ce inculpatul nu a avut intenția să ucidă, ci doar să lovească persoana asupra căreia a fost îndreptată lovitura ce, din greșeală, a fost abătută asupra altei persoane care a decedat, fapta sa constituie infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte iar nu aceea de omor. Alta ar fi fost situația dacă, în raport cu persoana inițial vizată, inculpatul ar fi acționat cu intenția de a ucide; în acest caz, fapta ar constitui infracțiunea de omor.
b) în cazul când prin aplicarea unor lovituri repetate cu pumnii și picioarele asupra unor zone vitale ale corpului, cu consecința unor numeroase fracturi ale oaselor și altor leziuni s-a cauzat moartea victimei, se impune concluzia că inculpatul a prevăzut posibilitatea morții acesteia, rezultat pe care l-a acceptat. În atare situație, fapta constituie infracțiunea de omor, iar nu aceea de loviri cauzatoare de moarte, care este caracterizată sub aspectul laturii subiective prin intenție depășită, ceea ce în cazul examinat, nu se poate reține. Astfel, în cazul infracțiunii de loviri cauzatoare de moarte, vătămarea este comisă cu intenție, iar rezultatul, moartea victimei, se produce din culpa inculpatului, care nu prevede rezultatul, deși, în raport cu situația concretă, trebuia și putea să-l prevadă, ori, dacă-l prevede, nu-l acceptă, socotind fără temei, că el nu se va produce.
c)fapta inculpatului de a fi aruncat cu intensitate mărită o bucată de fier, asupra unui grup de copii, lovind pe unul dintre aceștia în cap, ceea ce i-a provocat moartea, constituie infracțiunea de omor și nu cea de lovituri cauzatoare de moarte, deoarece el putea să-și dea seama că folosind bucata de fier în condițiile arătate putea să-l lovească pe unul dintre copii într-o zonă vitală a corpului, provocându-i astfel moartea. Deci, a acceptat acest rezultat, ceea ce înseamnă că a acționat cu intenție, nu din culpă și, ca atare, nu poate fi reținută infracțiunea de lovituri cauzatoare de moarte.
Așadar principala deosebire o reprezintă poziția subiectivă a făptuitorului față de rezultatul produs. Dacă acest aspect este corect lămurit atunci se poate face o corectă încadrare juridică.
Diferențe intervin și în ceea ce privește modalitățile de săvârșire ale infracțiunilor precum și la sancționarea acestora, tocmai din considerentul laturii subiective, infractorul care a săvârșit un omor fiind mai aspru pedepsit față de cel care a săvârșit infracțiunea de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte deoarece ultimului, față de rezultatul produs i se reține culpa.
Oricum, în practica judiciară, modul de delimitare a tentativei de omor de infracțiunea de vătămare corporală este discutabil. Opinia dominantă este în sensul că actele de punere în executare a omorului, comise până în momentul intervenției evenimentului întrerupător, trebuie să releve, prin natura lor și în raport cu împrejurările în care au fost săvârșite, că infractorul a avut intenția specifică de omor, nu intenția generală de a vătăma sau de a săvârși o infracțiune nedeterminată.
Suntem în prezența tentativei de omor și nu a vătămării corporale ori de câte ori făptuitorul acționează, în așa mod, încât provoacă leziuni la nivelul organelor vitale ale organismului victimei, ori folosește instrumente sau procedee specifice uciderii, moartea victimei neproducându-se din motive independente de voința acestuia. Nu are relevanță timpul necesar pentru îngrijiri medicale, deoarece acesta este caracteristic infracțiunilor de vătămare corporală și nu exprimă dinamismul interior al actului.
În concluzie o corectă încadrare juridică se poate efectua doar ținându-se cont de aspectele precizate anterior, mai cu seama de deosebirile față de infracțiunea de omor, în general, și de poziția subiectivă a autorului față de rezultatul letal produs, în special.
III.2.
2.5.2.DELIMITĂRI ÎN RAPORT CU INFRACȚIUNEA DE LOVIRI SAU ALTE VIOLENȚE URMATE DE MOARTE
Leziunile încadrabile la art. 180 alin. (1) C. pen. – excoriații superficiale, echimoze cu localizări variate – și art. 180 alin. (2) C. pen. – plăgi penetrante sau înțepate profunde, luxații, entorse, contuzii cerebrale minore, fracturi costale, traumatisme dentare, leziuni abdominale fără hemoragie, etc. – neputând produce tocmai de aceea rezultatul letal, este de presupus prezența altor factori cauzali – preexistenți, concomitenți sau ulteriori factorului traumatic declanșator. Prin noțiunea de „acte de violență” – utilizată de art. 180 C. pen. sub forma de „loviri și alte violențe” – sunt incluse alături de întrebuințarea forței brute, folosirea unui mijloc de constrângere ori uzarea de violențe psihice apte a produce vătămări ale sănătății persoanei și acele acte efectuate fără violență, dar care implică producerea pentru victimă a unor urmări similare celor produse de actele de violență
În situația în care avem de a face cu intervenția unei forțe străine, nexul cauzal se rupe. În speță, deși inculpatul a aplicat victimei o lovitură mortală, aceasta încetează din viață datorită altor cauze (întâlnirii cu un alt agresor care o ucide, coliziunii ambulanței care o transporta la spital). Cu toate acestea, în cazurile citate mai sus, fapta autorului inițial a fost calificată corect ca tentativă la omor. Intenția de a ucide va persista și în ipoteza cauzelor concurente.
Când s-a constatat ca certă numai intenția de a lovi (ipoteza în care victima, în urma vătămării, fuge, se accidentează și moare), vor fi aplicabile dispozițiile art. 183 C. pen.
Apariția unor complicații neprevăzute, în raport cu gravitatea redusă a leziunilor inițiale, datorate atitudinii pasive sau chiar refractare a victimei la tratamentul medical (sustragerea de la tratament, fuga din spital). Acest factor – cauză trebuie distins de cazul în care atitudinea refractară a victimei la tratament nu este în măsură să provoace independent rezultatul, ci se alătură acțiunii cauzale a făptuitorului, grăbindu-i desfășurarea, când nexul cauzal se rupe, iar acțiunea victimei devine factor condiție.
În doctrina medico-legală este dominantă ideea după care în cazul atitudinii refractare a victimei la tratament și a culpei medicale, nu ar mai exista raport de cauzalitate între traumatismul inițial și deces, ci numai între evenimentele ulterioare (complicații neprevăzute, fuga victimei din spital, culpa medicală) și deces, asemenea evenimente neputând fi imputabile subiectului activ al infracțiunii. În oricare din ipotezele aflate între cele două extreme – leziunile foarte ușoare (care nu necesită îngrijiri medicale) urmate de moarte și leziunile traumatice foarte grave urmate de moarte -, când se constată existența legături de cauzalitate între acțiunea inițială și rezultatul final, acesta din urmă, tocmai în temeiul legăturii cauzale, va fi imputat agentului cu titlu de culpă.
Atunci când făptuitorul, acționând agresiv, cunoaște problemele de sănătate ale victimei, asociate eventual și cu o vârstă înaintată a acesteia, înseamnă că el acceptă și posibilitatea declanșării efectelor acelor afecțiuni și implicit înlăturarea, prin actele de violență, a stării de relativ echilibru a organismului suferind. Asumarea acestui risc constituie latura definitorie a intenției directe, nu a culpei cu ușurință. Așadar, se reține intenția de a ucide chiar dacă leziune nu era de natură să producă moartea, însă făptuitorul s-a întemeiat pe o boală a victimei pe care a cunoscut-o (insuficiență cardiacă) sau chiar când victima era suferindă de o boală incurabilă, însă moartea ar fi survenit pe cale naturală și nu grăbită prin acțiune violentă.
O altă problemă o constituie raportul de cauzalitate dintre moarte și faptele încadrate la art. 180 C. pen. ca „alte violențe” – nu loviri. Astfel, într-o speță, faptuitorii, în stare de ebrietate și înarmați cu sticle și o coadă de mătură, s-au îndreptat amenințător către victimă, care se afla pe terasa unui restaurant. Atitudinea agresorilor a determinat victima să se refugieze escaladând balustrada terasei de la o înălțime de 4 metri, însă lovindu-se de trotuar, a suferit leziuni grave (contuzie și dilacerare cerebrală) în urma cărora a încetat din viață. S-a considerat ca fapta întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de lovituri cauzatoare de moarte.
În stabilirea intenției de a ucide sau numai de a vătăma trebuie avute în vedere mai multe elemente, precum: vârsta victimei, poziția victimei față de inculpat și în decor, gradul de tulburare psihică a victimei la „alte violențe”, precum și capacitatea făptuitorului de a prevedea acest comportament. Dacă prin acțiunea la care a fost determinată victima există elemente care întemeiază aprecierea că autorul putea prevede și accepta moartea datorită unor circumstanțe specifice, rezultatul final îi va fi imputat sub formă de intenție directă sau indirectă de a ucide.
2.5.3.DELIMITĂRI ÎN RAPORT CU INFRACȚIUNEA DE VĂTĂMARE CORPORALĂ GRAVĂ URMATĂ DE MOARTE
În teoria dreptului penal s-a susținut și se mai susține că deosebirea dintre leziunile cauzatoare de moarte și omor ar consta numai în poziția subiectivă a infractorului. În practică însă, s-a apelat la anumite criterii obiective de distincție: locul aplicării loviturilor, intensitatea și frecvența acestora, condițiile în care au fost aplicate, natura mijlocului și instrumentului folosit și aptitudinea acestuia de a provoca moartea, relațiile dintre infractor și victimă.
La determinarea poziției subiective a făptuitorului față de acțiunile sale și urmările acestora, chiar și în situația în care această poziție poate fi dedusă într-o oarecare măsură din însăși materialitatea faptelor, au o contribuție însemnată elementele științifice, obiective, ce se stabilesc prin constatările medico-legale.
Noțiunea de „punere în primejdie a vieții persoanei” nu constituie, prin ea însăși, un criteriu de distincție între omor și leziuni cauzatoare de moarte ( în ipoteza decesului survenit ca urmare a vătămărilor primejdioase pentru viață). În practică, „punerea în primejdie a vieții” victimei se identifică, în fapt, cu tentativa de omor, constituind un element determinant în aprecierea intenției de a ucide, iar tocmai lipsa acestei împrejurări atrage încadrarea faptei la art. 181-182 C. pen. (avându-se în vedere doar durata îngrijirilor medicale).
Doctrina a distins în cadrul loviturilor cauzatoare de moarte ca urmare a vătămării corporale grave două ipoteze distincte: decesul survenit în urma condițiilor patologice preexistente și decesul survenit în mod nemijlocit ca urmare a loviturilor primejdioase pentru viață. În cea de-a doua situație înlănțuirea cauzală dintre traumatism, complicație și moarte este evidență, astfel încât chiar dacă moartea survine la un interval mai mare de la lovire, aceasta este consecința agresiunii, fapta fiind încadrabilă în prevederile art. 174 C. pen.
Noțiunea de „organ” a primit diverse interpretări în doctrină permițându-ne să conturăm anumite atribute: individualitate anatomică, implicarea mai multor țesuturi sau tipuri celulare, funcționalitate distinctă în cadrul organismului, metabolism propriu.
Plecând în definirea organului de la funcție, juriștii consideră organul acea parte a corpului care îndeplinește un atribut fiziologic, ne diferențiindu-se astfel organul propriu-zis (creier, inimă, plămân) de formațiunea anatomică. Astfel, „organul” este considerat acea parte distinctă a corpului care prezintă în principal o funcție specifică activă, vitală sau utilă vieții, eventual un metabolism propriu și prin a cărui afectare structurală sau funcțională apar tulburări incompatibile cu viața, grave, imposibil sau dificil de suplinit și recuperat.
În ceea ce privește noțiunea de „organ vital”, „zonă vitală” și altele asemenea, nu sunt riguroase având prin ele însele un caracter relativ. Jurisprudența recunoaște acestor termeni o anumită pondere specifică în stabilirea intenției de a ucide. În general, au fost admise ca având caracter „vital” capul, inima, toracele și abdomenul, dar această convingere nu se sprijină pe argumentele strict științifice oferite de științele medicale, ci mai degrabă pe sensurile comune pe care noțiunea de „vital” o reprezintă în limbajul cotidian. În acest sens, organele de anchetă solicită deseori prin ordonanțe lămurirea chestiunii dacă lovitura a interesat sau nu o zonă vitală a organismului. Astfel iau naștere situații confuze de genul: cum ar fi calificată fapta dacă nu s-au lezat „organe vitale” și totuși moartea s-a produs; sau moartea s-ar fi produs dacă cuțitul „ar fi fost cu 1-2 cm mai la dreapta sau mai la stânga” ori „nu s-ar fi oprit într-o coastă sau stern”.
O problemă ce decurge din relativitatea noțiunii, apare la delimitarea organelor „vitale” de cele „ne vitale” în situațiile în care leziunile sunt aplicate în zone limită din acest punct de vedere. În mod obiectiv însă, o astfel de delimitare nici nu este posibilă, organismul uman neputând fi schematizat în zone mai „vitale” sau „mai puțin vitale” deoarece norma de funcționare a acestuia depinde tocmai de existența nealterată a tuturor funcțiilor și organelor ce îl compun.
Astfel, într-o speță inculpatul a aplicat o lovitură de cuțit victimei în regiunea fesieră stângă. Fiind transportată la spital și operată de urgență, deoarece avea hemoragie abundentă, i-a fost salvată viața. Inițial, avându-se în vedere localizarea leziunii, se părea că ar fi vorba de o infracțiune de vătămare corporală. S-a constatat însă că lovitura a fost aplicată cu atâta forță încât lama cuțitului a pătruns adânc în corpul victimei, ajungând în cavitatea abdominală și a secționat parțial mezocolonul sigmoid, provocându-i hemoragie abundentă. (…) S-a apreciat că leziunile au necesitat 30-35 zile de îngrijiri medicale și au pus în pericol viața victimei. În raport cu toate aceste împrejurări s-a reținut în sarcina inculpatului infracțiunea prevăzută de art. 20 raportat la art 174, 175 lit. c din Codul penal.
O altă problemă apare la încadrarea faptei atunci când leziunile cauzează în mod nemijlocit moartea, deși au fost afectate organe „ne vitale” (braț – antebraț, coapsă – gambă, deget – falangă), uneori inculpatul evitând în mod deliberat zonele „vitale”. În acest caz, tendința dominantă este de a încadra fapta la lovituri cauzatoare de moarte. S-a decis astfel că: inculpatul, aplicând cu cuțitul o lovitură puternică în zona gambei piciorului drept, a cauzat o plagă profundă cu secționarea arterei tibiale, urmată de o hemoragie puternică, ce a dus la decesul victimei. Într-o altă speță, victima, fratele inculpatului, l-a prins pe acesta în brațe, pe la spate și l-a imobilizat, iar inculpatul l-a lovit cu cuțitul în braț, lângă cot, pentru a se desprinde din strânsoare, iar ca urmare a secționării arterei humerale și a hemoragiei produse, victima a decedat.
Asemănător, pentru neproducerea morții, fapta a fost considerată vătămare corporală (gravă) și nu tentativă de omor atunci când inculpatul a aplicat mai multe lovituri în spate cu un briceag la brațe și mâini, cea mai gravă fiind la antebrațul stâng, cu secțiune de arteră radială și nerv median, leziunile interesând un vas arterial important care, prin hemoragie, dacă nu se intervenea chirurgical, ar fi pus în pericol viața victimei.
Pe aceeași poziție se situează și doctrina afirmând, în acest sens că „nu întotdeauna o leziune care determină o moarte rapidă este încadrabilă în art. 174 C. pen. Astfel, o lovire cu un obiect ascuțit (…), cu lezarea unui vas important (artera femurală, cea humerală), urmată de hemoragie externă masivă și direct mortală, examinând condițiile de la locul faptei și ținând seama de regiunea lezată și de lipsa intenției de a produce moartea, precum și o leziune craniană, toracică sau sub abdominală (care în cazul aplicării unui tratament de urgență și calificat ar fi dus în mod obișnuit la salvarea vieții victimei) pot fi apreciate ca lovituri cauzatoare de moarte și nu omor”.
Cu toate acestea, regiunea lezată nu trebuie să atragă automat prezența sau lipsa intenției de a ucide. Altfel spus, echivalențe de genul: intenția de a ucide reiese din lezarea organului „vital”, iar culpa – din lezarea „organului ne vital” sunt pe cât de simpliste pe atât de dăunătoare O altă observație ar fi aceea că eficiența aplicării unui tratament calificat este un element extrinsec noțiunii de intenție, o simplă circumstanță, neputând prin urmare, avea relevanță la calificarea faptei ca omor sau lovituri cauzatoare de moarte. De altfel, instanța noastră supremă a decis în mod constant că salvarea vieții victimei în urma acordării unei asistențe medicale prompte și calificate nu este de natură să înlăture intenția de a ucide a inculpatului, pe care acesta o avea în momentul comiterii faptei.
În calificarea faptei trebuie avute în vedere toate împrejurările care au concurat la producerea rezultatului final, o tratare izolată a acestora neputând conduce decât la erori de interpretare.
IV. Studiu de caz
Lovituri sau vatamari cauzatoare de moarte, art.183 Cod penal.
Constata ca prin rechizitoriul Parchetului de pe langa Tribunalul Brașov cu numarul 2862/P/2011 din data de 26.01.2011, inregistrat la Tribunalul Brașov la data de 01.02.2011, s-a dispus trimiterea in judecata in stare de libertate a inculpatului: KV pentru infractiunea de loviri sau vatamari cauzatoare de moarte prevazuta de art. 183 Cod Penal.
In sarcina inculpatului in actul de sesizare s-a retinut in esenta ca in data de 10.12.2010, in jurul orelor 23,00, a aplicat o lovitura puternica cu pumnul in zona fetei victimei MMM proiectandu-l pe acesta cu capul pe dalele de beton ale benzinariei Lukoil de pe B-dul A. Vlahuta, Municipiul Brașov, producandu-i leziuni grave la nivelul craniului care au condus la decesul victimei.
Analizand actele și lucrarile dosarului tribunalul retine ca in data de 10.12.2010, in jurul orelor 23:00, victima MMM se deplasa in autoutilitara marca Peugeot cu numarul de inmatriculare B 260 TTO impreuna cu mai multi colegi de serviciu, angajati ai SC OTTO EXPEDITII SRL, printre care martorii OGZ și ONV. In zona benzinariei Lukoil de pe B-dul Alexandru Vlahuta, șoferul autoutilitarei a efectuat manevra de intrare in incinta benzinariei, dar s-a oprit pentru ca pe trotuarul de pe partea dreapta a bulevardului Alexandru Vlahuta se deplasau doi inculpatul KV și martorul BD. In acest moment s-a declanșat o discutie intre șoferul autoutilitarei și cei doi pietoni, in urma careia aceștia din urma s-au apropiat de partea stanga a mașinii, martorul BD a tras de ușa stanga deschizand-o iar inculpatul KV a lovit cu piciorul autoutilitara, fara a cauza vreun prejudiciu. Autoutilitara și-a continuat deplasarea pana la pompele de alimentare din incinta benzinariei, timp in care inculpatul impreuna cu martorul B au traversat Bulevardul Alexandru Vlahuta pentru a se deplasa la un magazin aflat pe partea stanga a bulevardului și care la acea data comercializa produse etnobotanice. Inculpatul și martorul BD erau intr-un grup mare de persoane care s-au deplasat la magazinul mentionat, ulterior intorcandu-se și deplasandu-se spre cartierul Gemenii. In dreptul benzinariei, martorul BG il observa pe inculpat și pe persoanele care-l insoteau, astfel ca ii cheama in incinta benzinariei pentru a discuta cele intamplate legate de lovirea autoutilitarei. Inculpatul KV impreuna cu martorul BD au intrat in incinta benzinariei Lukoil, au avut o discutie in contradictoriu cu victima MMM, aceasta din urma s-a indreptat catre inculpat și i-a pus mana dreapta in zona gatului, moment in care martorul BD care avea in mana o punga cu o sticla plina, a ridicat mana pentru a mima o lovitura ori pentru a intimida in ideea de a nu fi lovit, iar in timp ce victima MMM s-a intors catre BD pentru a se apara, inculpatul KV i-a aplicat o lovitura puternica cu pumnul in zona fetei, proiectandu-l cu pe dalele de beton cu care este pavata benzinaria Lukoil. Imediat dupa aplicarea loviturii, inculpatul, impreuna cu martorul BD și cunoscuti ai acestora care se apropiasera, au fugit in directia cartierului Gemenii, parasind locul faptei. Victima MMM a suferit leziuni la nivelul capului, constand in fractura partiala de mandibula, fractura craniana cu aparitia unui hematom extradural și deși a fost supus unei interventii medicale, a decedat in urma leziunii.
Aceasta situatie de fapt rezulta in primul rand din filmarile realizate de camerele de luat vederi ale benzinariei Lukoil precum și din filmarile obtinute de la magazinul de etnobotanice și de la Pizzeria SC V SRL aflata vis a vis de benzinaria Lukoil. In plus, s-au avut in vedere declaratiile martorilor BD, care a declarat ca inculpatul a lovit victima cu pumnul in zona fetei, aceasta a cazut jos si a dat cu capul de beton. Martorul BRS a vazut cand inculpatul a lovit victima cu mana in zona fetei și victima a cazut. Martorul MVA a vazut victima ca a indreptat mana catre inculpat, acesta i-a dat un pumn și victima a cazut.
Inculpatul a sustinut ca in cauza sunt incidente dispozitiile privind legitima aparare, fie in forma tipica, de la art. 41 alin. 1 și 2 C.pen., fie in forma excesului justificat, de la art. 41 alin. 3 C.pen.. Instanta nu poate retine aceasta sustinere a inculpatului, avand in vedere ca pentru a putea opera cauza care inlatura caracterul penal al faptei a legitimei aparari, in ambele forme mentionate anterior, este necesar sa se constate mai intai existenta unei stari de legitima aparare. Aceasta stare de legitima aparare presupune existenta unui atac material, direct, imediat și injust, indreptat impotriva inculpatului și care sa fi pus in pericol grav persoana sau drepturile acestuia. Or, in speta, din probele administrate rezulta ca nu a existat un astfel de atac asupra inculpatului. Atitudinea victimei MMM de a se apropia de inculpatul KV și de martorul BD, reproșandu-le comportamentul acestora de pe trecerea de pietoni, cand inculpatul a lovit cu piciorul autovehiculul in care se deplasa victima, nu intrunește conditiile unui astfel de atac material, direct, imediat și injust. Inculpatul era impreuna cu martorul BD, iar victima era singura. Victima nu a lovit pe niciunul dintre cei doi cu care se certa și nici nu reiese din vreo proba ca ar fi intentionat sa declanșeze vreun atac asupra inculpatului. Acesta din urma a lovit victima intempestiv, in timp ce martorul BD a simulat o lovire a acesteia, fapt ce a dus la caderea victimei și lovirea acesteia cu capul de ciment. Fata de toate acestea, nefiind in prezenta unei stari de legitima aparare, necesara atat pentru a se putea retine forma tip de la art. 44 alin. 1 și 2 C.pen. cat și pentru forma excesului justificat de la art. 44 alin. 3 C.pen., nu se poate retine in favoarea inculpatului aceasta cauza care inlatura caracterul penal al faptei.
Pentru aceleași motive, nefiind in prezenta unei stari de legitima aparare, nu poate fi retinuta in favoarea inculpatului nici circumstanta atenuanta a excesului scuzabil, de la art. 73 lit. a C.pen., privind depașirea limitelor legitimei aparari.
In cauza nu sunt elemente nici pentru retinerea in favoarea inculpatului a circumstantei atenuante a provocarii, prevazuta de art. 73 lit. b C.pen., deoarece din situatia de fapt descrisa anterior rezulta ca victima s-a apropiat de inculpat, l-a intrebat ce a avut cu mașina și l-a impins ușor cu mana. Incidentul a fost declanșat chiar de atitudinea inculpatului și a insotitorului acestuia, care au lovit cu piciorul autovehiculul in care se deplasa victima, iar aceasta din urma era indreptatita sa discute cu cei doi tineri. Din probe rezulta ca victima nu a vorbit urat cu ei și nu i-a injurat, astfel incat sa se poata retine vreo fapta care sa fie apta sa constituie o provocare. Pentru a putea indeplini aceasta conditie ar trebui sa existe o fapta suficient de grava, nu un simplu act de reproș. Fata de aceste aspecte, nu rezulta din nicio proba ca inculpatul ar fi savarșit fapta sub stapanirea unei puternice tulburari sau emotii determinata de o provocare din partea victimei. Mai degraba, inculpatul a lovit victima pentru a sanctiona demersul acesteia de a-i cere socoteala cu privire la comportamentul avut de inculpat pe trecerea de pietoni.
In drept, fapta inculpatului KV, constand in aceea ca in data de 10.12.2010, in jurul orelor 23,00 a aplicat o lovitura puternica cu pumnul in zona fetei victimei MMM proiectandu-l pe acesta cu capul pe dalele de beton ale benzinariei Lukoil de pe B-dul A. Vlahuta, Municipiul Brașov, producandu-i leziuni grave la nivelul craniului care au condus la decesul victimei, intrunește elementele constitutive ale infractiunii de loviri sau vatamari cauzatoare de moarte prevazuta de art. 183 Cod Penal.
La individualizarea pedepsei ce se va aplica inculpatului instanta va avea in vedere gravitatea faptei, persoana inculpatului precum și celelalte criterii mentionate la art. 72 Cod Penal. Inculpatul KV are 24 de ani, fiind integrat in familie și societate. Nu are antecedente și a regretat sincer acest eveniment, pe care il considera ca fiind un accident. Inculpatul a manifestat a manifestat disponibilitate in ceea ce privește latura civila a cauzei și in cursul procedurii a achitat suma de 4000 lei pentru despagubirea partilor civile. In prezent inculpatul are loc de munca. Avand in vedere circumstantele personale ale inculpatului care conduc la concluzia ca acest eveniment a fost un accident in viata acestuia și ca inculpatul a avut o atitudine pozitiva dupa savarșirea faptei, s-a prezentat in fata organelor judiciare, a incercat sa ajute familia victimei, tribunalul apreciaza ca scopul pedepsei poate fi atins și prin aplicarea inculpatului a unei pedepse orientata sub minimul special prevazut de lege, urmand a retine in favoarea inculpatului dispozitiile art. 74 al. 1, literele a și c Cod Penal (aceasta pe de o parte fata de lipsa antecedentelor penale ale inculpatului cat și fata de atitudinea corecta fata de familie, relatiile de munca și, in general, intreg contextul relatiilor sociale) cu efectele prevazute de art. 76 litera b Cod Penal, urmand a se dispune condamnarea inculpatului la pedeapsa de 4 (trei) ani inchisoare pentru comiterea infractiunii de loviri cauzatoare de moarte.
Se va face aplicarea art. 71 și art. 64 litera a teza a doua și litera b Cod Penal.
In ceea ce privește modalitatea de executare a pedepsei, instanta apreciaza ca scopul pedepsei poate fi atins și fara privarea de libertate a inculpatului, in cauza fiind indeplinite conditiile obiective și subiective cerute de art. 861 Cod Penal, instanta va suspenda sub supraveghere executarea pedepsei, pe un termen de incercare de 6 ani.
In baza art. 863 al. 1 lit. a-d Cod Penal va obliga inculpatul sa se supuna urmatoarelor masuri de supraveghere: sa se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probatiune de pe langa Tribunalul Brașov potrivit programului de supraveghere, sa anunte, in prealabil orice schimbare de domiciliu, reședinta sau locuinta, și orice deplasare care depașește 8 zile precum și intoarcerea, sa comunice și sa justifice schimbarea locului de munca și sa comunice informatii de natura a putea fi controlate mijloacele lui de existenta.
In baza art. 863 al. 3 lit. a Cod Penal va obliga inculpatul sa desfașoare o activitate neremunerata in folosul comunitatii pe o durata de 100 de ore, in cadrul Atelierului MFC Brașov sau alta locatie stabilita de Serviciul de Probatiune, pentru ca inculpatul sa perceapa valoarea sociala a muncii, in scopul reeducarii acestuia.
In baza art.359 Cod Procedura Penala se va atrage atentia inculpatului asupra dispozitiilor art. 864 Cod Penal referitoare la faptul ca daca in cursul termenului de incercare va savarși din nou o infractiune pentru care se va pronunta o hotarare de condamnare definitiva, chiar și dupa expirarea acestui termen, instanta va revoca suspendarea executarii pedepsei sub supraveghere și va dispune executarea in intregime a pedepsei, care nu se contopește cu pedeapsa aplicata pentru noua infractiune; daca nu va indeplini, cu rea-credinta, masurile de supraveghere și obligatia stabilite, instanta va revoca suspendarea executarii pedepsei sub supraveghere și va dispune executarea in intregime a acesteia.
In baza art. 71 al. 5 Cod Penal se va dispune suspendarea executarii pedepsei accesorii prevazuta de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a și lit. b C.pen..
Totodata tribunalul va atrage atentia inculpatului asupra dispozitiilor art. 83 Cod Penal in sensul ca daca va comite o noua infractiune cu intentie in termenul de incercare se va dispune revocarea suspendarii executarii pedepsei, urmand a se dispune executarea in intregime a pedepsei aplicate la care se va adauga și pedeapsa ce se va stabili pentru infractiunea comisa in termenul de incercare.
Sub aspectul laturii civile instanta constata ca partea vatamata MM s-a constituit parte civila cu suma de 150.000 lei daune morale, iar partea vatamata MC s-a constituit parte civila cu suma de 150.000 lei daune morale. Ambele parti vatamate s-au constituit parti civile cu sumele de 9.900 lei cheltuieli de inmormantare, parastase 3.500 lei și 7.000 lei; monumentul funerar in curs de ridicare in valoare de 10.000 lei; 3.500 lei parastasele ulterioare. De asemenea, partea vatamata Munteanu Madalina a solicitat obligarea inculpatului la plata unei prestatii periodice de 700 lei lunar, de a decesul tatalui și pana la finalizarea studiilor.
Spitalului Clinic Judetean de Urgenta Brașov s-a constituit parte civila in cursul urmaririi penale cu suma de 13270,26 lei, reprezentand contravaloarea prestatiilor medicale acordate victimei.
Conform art. 998 cod civil orice fapta a omului care cauzeaza altuia un prejudiciu, obliga pe acela din a carui greșeala s-a ocazionat a-l repara. De asemenea, potrivit art. 999 Cod Civil omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijenta sau imprudenta sa. Prin urmare, pentru a opera raspunderea civila delictuala, este necesar sa fie intrunite cumulativ urmatoarele conditii: sa existe o fapta ilicita, adica o actiune sau inactiune prin care se aduce atingere drepturilor subiective sau intereselor legitime ale persoanei vatamate; un prejudiciu, acele consecinte daunatoare de natura patrimoniala sau nepatrimoniala, efecte ale incalcarii drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane; legatura de cauzalitate dintre fapta ilicita și prejudiciu; vinovatia autorului faptei ilicite.
Analizand probatoriul administrat prin raportare la solutia pe latura penala a cauzei și la criteriile și elementele care au stat la baza acesteia, instanta apreciaza ca partile civile au suferit atat un prejudiciu material, cat și un prejudiciu moral.
Martorii audiati sub aspectul laturii civile, martorul MO, a mentionat ca partile civile au cheltuit cu ocazia inmormantarii și a parastaselor efectuate ulterior conform obiceiului ortodox, suma de aproximativ 9000 – 10000 lei, insa nu a precizat in mod concret și detaliat care au fost sumele cheltuite de partile vatamate. Martorul SCG nu a indicat vreo suma de bani, ci doar a mentionat ca s-au cheltuit sume foarte mari cu aceasta ocazie. Nefiind indicate in mod concret care au fost sumele cheltuite de partile civile cu ocazia inmormantarii și nici dovedite cu chitante sau alte inscrisuri, instanta nu poate retine ca dovedita intreaga suma solicitata de partile civile pentru acest prejudiciu. Pentru acest motiv instanta apreciaza ca suma de 4500 lei este echitabila și apta sa asigure acoperirea cheltuielilor efectuate de partile civile pentru comemorarea victimei. In ceea ce privește monumentul funerar, aceasta este o cheltuiala viitoare a carei dovada nu s-a efectuat, ori prejudiciul trebuie sa fie prezent și deci actual. Urmeaza ca dupa ce partile civile vor edifica un asemenea monument funerar, sa formuleze o noua cerere, in prezent aceasta este prematura.
In ceea ce privește prestatiile periodice solicitate de partea civila MM, constand in suma de 700 lei pe luna, tribunalul apreciaza ca acestea sunt intemeiate. Astfel se constata pe de o pate ca tatal acesteia, inainte de deces a contribuit la sustinerea materiala a acesteia. Partea civila este in prezent studenta și are nevoie in continuare de sprijinul material al parintilor, pentru finalizarea studiilor. Cum victima era cea care asigura in principal acest sprijin partii civile, instanta va admite cererea acesteia de obligare a inculpatului la plata unei prestatii periodice. Cum de la decesul victimei, care a avut loc la data de 22.12.2010 și pana la momentul pronuntarii sentintei, au trecut 15 luni, pentru care se va stabili o suma globala de 10500 lei. De la data pronuntarii sentintei și pana la finalizarea studiilor sau pana la momentul in care va intervine o dispozitie contrara, inculpatul va fi obligat sa plateasca partii civile o prestatie periodica de 700 lei lunar, pana la finalizarea studiilor.
Pentru stabilirea daunelor morale cuvenite celor doua parti civile, rude ale victimei, instanta va tine cont de varsta victimei, modul in care aceasta era legata afectiv de cele doua parti civile, care ii erau sotie și fiica, suferintele provocate partilor civile de moartea victimei, dovedite cu declaratiile martorului Munteanu Gheorghe Ovidiu. Avand in vedere aceste aspecte instanta apreciaza ca suma de 30.000 lei, reprezentand daune morale, pentru fiecare parte civila, este proportionata cu suferintele cauzate de decesul sotului, respectiv tatalui acestora.
Prin urmare urmeaza ca in baza art. 14 raportat la art. 346 alin 1 Cod de Procedura Penala, art. 998, 999 Cod Civil, instanta sa oblige inculpatul sa plateasca partilor civile despagubiri civile dupa cum urmeaza: MM suma de 2250 lei cu titlu de daune materiale, suma de 10500 lei prestatie globala și suma de 700 lei lunar de la data pronuntarii prezentei sentinte și pana la finalizarea studiilor sau pana la interventia unor dispozitii contrare, precum și suma de 30.000 lei daune morale, MC suma de 2250 lei cu titlu de daune materiale și suma de 30.000 lei daune morale și Spitalului Clinic Judetean de Urgenta Brașov suma de 13270,26 lei, reprezentand contravaloarea prestatiilor medicale acordate victimei.
Avand in vedere faptul ca fata de inculpat in ceea ce privește modalitatea de executare a pedepsei s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executarii pedepse și luand in consideratie pretentiile stabilite pe latura civila, urmeaza a se atrage atentia inculpatului asupra dispozitiilor art. 84 Cod Penal in sensul ca neexecutarea cu rea credinta a obligatiilor civile stabilite pana la expirarea termenului de incercare va determina revocarea suspendarii executarii pedepsei și executarea acesteia in regim de detentie.
In baza art. 191 al. 1 Cod Procedura Penala inculpatul va fi obligat la plata catre stat a sumei de 4700 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.
In baza art. 193 al. 1 Cod Procedura Penala urmeaza ca inculpatul sa fie obligat sa plateasca partii civile MM, suma de 1740 lei cu titlu de cheltuieli judiciare in ambele cicluri procesuale, dovedite cu chitantele reprezentand onorariul avocat, depuse la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
IN NUMELE LEGII
HOTARAȘTE
In baza art. 183 Cod Penal, cu aplicarea art. 74 al. 1, literele a și c Cod Penal, art. 76 alin. 2 Cod Penal condamna pe inculpatul KV la o pedeapsa de 4 ani inchisoare pentru comiterea infractiunii de loviri cauzatoare de moarte.
Face aplicarea art.71 Cod penal, art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a și lit. b C.pen.
In baza art. 861 Cod Penal suspenda sub supraveghere executarea pedepsei pe un termen de incercare de 6 ani.
In baza art. 863 al. 1 lit. a-d Cod Penal obliga inculpatul sa se supuna urmatoarelor masuri de supraveghere:
-sa se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probatiune de pe langa Tribunalul Brașov potrivit programului de supraveghere,
-sa anunte, in prealabil orice schimbare de domiciliu, reședinta sau locuinta, și orice deplasare care depașește 8 zile precum și intoarcerea,
-sa comunice și sa justifice schimbarea locului de munca,
-sa comunice informatii de natura a putea fi controlate mijloacele lui de existenta.
In baza art. 863 al. 3 lit. a Cod Penal obliga inculpatul sa desfașoare o activitate neremunerata in folosul comunitatii pe o durata de 100 de ore in cadrul Atelierului MFC Brașov sau alta locatie stabilita de Serviciul de Probatiune.
In baza art.359 Cod Procedura Penala atrage atentia inculpatului asupra dispozitiilor art.864 Cod Penal referitoare la faptul ca: daca in cursul termenului de incercare va savarși din nou o infractiune pentru care se va pronunta o hotarare de condamnare definitiva, chiar și dupa expirarea acestui termen, instanta va revoca suspendarea executarii pedepsei sub supraveghere și va dispune executarea in intregime a pedepsei, care nu se contopește cu pedeapsa aplicata pentru noua infractiune; daca nu va indeplini, cu rea-credinta, masurile de supraveghere și obligatia stabilite, instanta va revoca suspendarea executarii pedepsei sub supraveghere și va dispune executarea in intregime a acesteia.
In baza art. 71 al. 5 Cod Penal dispune și suspendarea executarii pedepsei accesorii prevazuta de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a și lit. b C.pen.
Atrage atentia inculpatului asupra dispozitiilor art. 83 Cod Penal in sensul ca daca va comite o noua infractiune cu intentie in termenul de incercare se va dispune revocarea suspendarii executarii pedepsei, urmand a se dispune executarea in intregime a pedepsei aplicate la care se va adauga și pedeapsa ce se va stabili pentru infractiunea comisa in termenul de incercare.
In baza art. 14 raportat la art. 346 alin 1 Cod de Procedura Penala, art. 998, 999 Cod Civil, obliga inculpatul sa plateasca partilor civile despagubiri civile dupa cum urmeaza:
– MM suma de 2250 lei cu titlu de daune materiale, suma de 10500 lei prestatie globala și suma de 700 lei lunar de la data pronuntarii prezentei sentinte și pana la finalizarea studiilor sau pana la interventia unor dispozitii contrare, precum și suma de 30.000 lei daune morale.
– MC suma de 2250 lei cu titlu de daune materiale și suma de 30.000 lei daune morale.
– Spitalului Clinic Judetean de Urgenta Brașov suma de 13270,26 lei, reprezentand contravaloarea prestatiilor medicale acordate victimei.
Constata ca inculpatul a achitat partilor civile suma de 4.000 lei din pretentiile mai sus stabilite.
Respinge celelalte pretentii formulate de partile civile.
Atrage atentia inculpatului asupra dispozitiilor art. 84 Cod Penal in sensul ca neexecutarea cu rea credinta a obligatiilor civile stabilite pana la expirarea termenului de incercare va determina revocarea suspendarii executarii pedepsei și executarea acesteia in regim de detentie.
In baza art. 7 din Legea nr. 76/2008 dispune prelevarea probelor biologice de la inculpat in vederea introducerii profilului sau genetic in Sistemul National de Date Genetice Judiciare.
In baza art. 191 al. 1 Cod de Procedura Penala obliga inculpatul sa plateasca statului suma de 4700 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.
In baza art. 193 al. 1 Cod Procedura Penala obliga inculpatul sa plateasca partii civile MM, suma de 1740 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.
Cu drept de apel in termen de 10 zile de la comunicare cu partea civila Spitalul Clinic Judetean de Urgenta Brașov și de la pronuntare pentru restul partilor.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Infractiunea de Loviri Si Vatamari Cauzatoare de Moarte (ID: 128168)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.