Infractiunea de Inselaciune

Infracțiunea de înșelăciune

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND OCROTIREA PATRIMONIULUI

Secțiunea I. Noțiunea de patrimoniu și ocrotirea acestuia din perspectiva dreptului civil

Secțiunea a II-a. Aspecte specifice patrimoniului în dreptul penal

CAPITOLUL II. SCURT ISTORIC AL EVOLUȚEI REGLEMENTĂRII INFRACȚIUNII DE ÎNȘELĂCIUNE- DE LA ORIGINI PÂNĂ ÎN REGLEMENTAREA ACTUALĂ A DREPTULUI ROMÂN

CAPITOLUL III. ANALIZA INFRACȚIUNII DE ÎNȘELĂCIUNE

Secțiunea I. Noțiunea infracțiunii de înșelăciune

Secțiunea a II-a. Obiectul infracțiunii de înșelăciune

Secțiunea a III-a. Subiecții infracțiunii de înșelăciune

Secțiunea a IV-a. Latura obiectivă

§1. Elementul material

§2. Urmarea imediată

§3. Legătura de cauzalitate

Secțiunea a V-a. Latura subiectivă

Secțiunea a VI-a. Formele și modalitățile infracțiunii de înșelăciune

§1. Formele infracțiunii de înșelăciune

§2. Modalitățile infracțiunii de înșelăciune

CAPITOLUL IV. DELIMITAREA INFRACȚIUNII DE ÎNȘELĂCIUNE FAȚĂ DE ALTE INFRACȚIUNI

Secțiunea I. Înșelăciunea și furtul

Secțiunea a II-a. Înșelăciunea și abuzul în serviciu

Secțiunea a III-a. Înșelăciunea și traficul de influență

Secțiunea a IV-a. Înșelăciunea și infracțiunile de fals

CONCLUZII

INTRODUCERE

“Leul nu se ferește de cursă, nici vulpea de lupi. Așadar trebuie să fii vulpe spre a cunoaște cursele și leu pentru a înfricoșa lupii.” (Niccolo Machiavelli, “Principele”)

Ceea ce Machiavelli sugerează în opera sa este faptul că acela reușește, care își însușește cu dibăcie natura de vulpe și pe care știe să o mascheze bine, întrucât oameni creduli se găsesc la tot pasul și se supun ușor minciunilor prezentate, astfel că cel ce înșală va găsi întotdeauna pe cineva care să se lase înșelat.

Arta înșelătoriei este practicată din cele mai vechi timpuri, servind ca instrument pentru obținerea de foloase injuste de la cei naivi ori neavizați, care se încred în falsele realități prezentate de cei dibaci și care ajung, fără voia lor, să-și micșoreze avutul. Acest câștig firește că nu rămâne o recompensă a minților care încearcă să fraudeze și să producă astfel pagube în patrimoniul celor înșelați, deși aparent cel prejudiciat colaborează cu făptuitorul. Dimpotrivă, acestă “strategie” intră sub incidența legii penale, în vederea restabilirii valorilor sociale încălcate.

În esență, și în acest caz este vorba despre un furt, numai că este unul mascat de aparentul consimțământ al victimei, esențialmente viciat din cauza manevrelor viclene ale celui care înșală. Tocmai acesta este aspectul care conferă un pericol social sporit acestei fapte, și anume atitudinea subiectivă a făptuitorului. Totodată, tocmai acest lucru face atractiv studiul acestei infracțiuni.

Valorile sociale lezate sunt reprezentate, așadar, atât de patrimoniul victimei, micșorat prin recurgerea la mijloace viclene, cât și de relațiile de bună-credință și de încredere, care trebuie să guverneze raporturile cu caracter patrimonial. Acest aspect este confirmat de însăși poziționarea acestei incriminări în Codul penal 2009, în Titlul II, “Infracțiuni contra patrimoniului”, Capitolul III, “Infracțiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii”.

Acest fenomen antisocial, care tinde să ia amploare de la an la an, este determinat pe de o parte, de factori exogeni, constând în criza social-economică, scăderea nivelului de trai, slăbirea autorității statului, rigiditatea legislației și lentoarea acesteia, atunci când vine în competiție cu aceste realități, iar pe de altă parte, de trăsături intrinseci individului, de dorința acestuia de a obține câștiguri cât mai simplu și mai rapid, dorință generată probabil și de lipsurile existente într-o societate în care nerespectarea valorilor pare să fie tot mai promovată.

Având în vedere importanța valorii căreia i se aduce atingere, patrimoniul reprezentând o componentă esențială a vieții de zi cu zi a oricărei persoane, orice persoană având un patrimoniu, este firesc faptul că și această formă particulară de lezare a patrimoniului trebuie să se bucure de cea mai energică și mai eficientă formă de protecție, anume, aceea a dreptului penal. Totodată, acesta din urmă este motivul pentru care o analiză amănunțită a infracțiunii de înșelăciune este un demers ce stârnește interesul și curiozitatea cu privire la evoluția acestei incriminări de-a lungul timpului, a modului în care anumite fapte antisociale au fost încadrate ca înșelăciune, dar și a modului în care incriminarea actuală a infracțiunii de înșelăciune corespunde necesității unei corecte reprimări legislative.

CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND OCROTIREA PATRIMONIULUI

Secțiunea I. Noțiunea de patrimoniu și ocrotirea acestuia din perspectiva dreptului civil

Noțiunea de „patrimoniu” provine din dreptul roman, deși romanii nu ne-au transmis și o definiție a patrimoniului. Inițial perceput prin termeni precum familia (sclavi) sau pecunia (vite), în epoca clasică a apărut și termenul de patrimonium, cu sensul de bunuri, de avere moștenită de la părinți.

O definiție legală a patrimoniului este oferită de art. 31 C. civ., potrivit căruia orice persoană fizică sau juridică este titulară a unui patrimoniu care include toate drepturile și datoriile ce pot fi evaluate în bani. Patrimoniul cuprinde, așadar, un activ, reprezentat de drepturile patrimoniale aparținând unei persoane, și un pasiv, reprezentat de obligațiile sale evaluabile în bani. Caracterul patrimonial al drepturilor și obligațiilor vizează faptul că acestea sunt susceptibile de a fi evaluate în bani, și nu neapărat că au o valoare în bani. Sunt excluse astfel din conținutul patrimoniului drepturile nepatrimoniale, cum ar fi dreptul la nume (art 82 C. civ.), dreptul la viață privată (art. 71 C. civ.), dreptul la demnitate (art 72 C. civ) etc. Cu toate acestea, deși aceste drepturi nu fac parte din patrimoniul unei persoane, dacă prin incălcarea lor se cauzează un prejudiciu, atunci se va naște în patrimoniul acelei persoane un drept de creanță împotriva autorului faptei ilicite, ce constă in repararea prejudiciului produs.

Pe lângă această definire juridică, din perspectiva dreptului civil a patrimoniului, acesta din urmă are și un sens economic, unde se confundă cu averea (ansamblul bunurilor destinate satisfacerii nevoilor de consum) unei persoane, formată din venituri și capital.

De asemenea, în dreptul civil, patrimoniul, ca ansamblu de drepturi și obligații cu valoare economică ce aparțin unui subiect de drept, se prezintă ca un adevărat recipient, care există indiferent cum ar evolua fluctuațiile continue la care este supus. Acest „recipient” va exista indiferent cât de săracă ar fi o persoană la un moment dat și chiar dacă patrimoniul său ar fi alcătuit doar din datorii. Acesta este motivul pentru care, drepturile și obligațiile care alcătuiesc patrimoniul nu trebuie privite în individualitatea lor, în sensul de drepturi și obligații concrete ce aparțin unui subiect de drept la un moment dat, ci ele trebuie înțelese ca un ansamblu, o universalitate de drept (entitate juridică distinctă).

În ceea ce privește delimitarea patrimoniu-proprietate, trebuie menționată prevederea Constituției referitoare la proprietate, din art. 136, de unde reiese faptul că aceasta poate fi publică sau privată și că, în principiu, orice bun poate forma obiectul dreptului de proprietate publică sau privată. Oricare ar fi forma de proprietate, ea riscă să fie violată prin aceleași fapte de pericol social considerate ca fiind infracțiuni. Se observă că raportul menționat este unul de la întreg la parte, căci patrimoniul include totalitatea drepturilor și obligațiilor cu valoare pecuniară, și nu numai proprietatea.

Ocrotirea relațiilor patrimoniale se realizează, în principal, prin mijloace specifice dreptului civil, alături de alte ramuri de drept, cum ar fi dreptul administrativ sau dreptul muncii. Dreptul civil cuprinde un ansamblu variat de mijloace juridice, adică de acțiuni în justiție menite să conducă la asigurarea exercițiului normal al dreptului de proprietate și a celorlalte drepturi reale principale.

Aceste mijloace juridice se împart în două mari categorii. Pe de o parte, există mijloace juridice nespecifice (indirecte) de apărare, care se fundamentează pe anumite drepturi de creanță, și nu pe drepturile reale, în mod nemijlocit. În această categorie sunt incluse acțiunile care se nasc din neexecutarea contractelor, acțiunile în anulare și nulitate a actelor juridice, acțiunea în repararea prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite, acțiunile în rezoluțiune, acțiunile fundamentate pe răspunderea civilă contractuală, respectiv delictuală etc.

Pe de altă parte, există mijloace juridice specifice (directe) de ocrotire a drepturilor reale principale, fiind vorba despre acele acțiuni care se fundamentează în mod nemijlocit pe drepturile reale principale sau pe posesia conferită de aceste drepturi, de unde și clasificarea lor în acțiuni petitorii (reale) și acțiuni posesorii. În prima categorie se găsesc acțiunile în revendicare, acțiunile confesorii prin care se apără dezmembrămintele dreptului de proprietate privată, acțiunile în grănițuire, acțiunile negatorii, acțiunile în prestație tabulară, în justificare tabulară sau în rectificarea înscrierilor în cartea funciară.

Această viziune asupra patrimoniului, din perspectiva dreptului civil, nu se aplică mutatis mutandis în dreptul penal, ci se impun unele mențiuni suplimentare, atât în ceea ce privește trăsăturile specifice patrimoniului în dreptul penal, cât și mijloacele specifice de ocrotire a patrimoniului în dreptul penal.

Secțiunea a II-a. Aspecte specifice patrimoniului în dreptul penal

De-a lungul timpului, în doctrina penală au existat aprigi controverse cu privire la înțelesul noțiunii de patrimoniu în dreptul penal, în comparație cu dreptul civil.

Într-o opinie, cele două perspective de analiză a patrimoniului conduc la noțiuni diferite, întrucât, în sensul dreptului penal, patrimoniul ar cuprinde numai activul patrimonial. Într-o altă opinie, însă, „patrimoniul” are același înțeles în ambele ramuri de drept, motiv pentru care, în aplicarea dispozițiilor Codului penal, se vor folosi principiile, regulile, trăsăturile, soluțiile și drepturile subiective pe care dreptul civil le consacră în ceea ce privește instituția patrimoniului. În conturarea acestei a doua opinii, s-a susținut că activul patrimonial este format nu doar din ceea ce posedă o persoană în mod efectiv, la un moment dat, ci din toate bunurile care sunt susceptibile să fie posedate de aceasta, în condițiile legii. De asemenea, pasivul patrimonial ar indica doar tipul prestațiilor datorate de o persoană la un anumit moment și cantitatea acestora. Acest raționament explică de ce o persoană care nu ar deține niciun bun, poate fi prejudiciată patrimonial.

Soluția adoptată în mod majoritar este aceea că, deși baza normativă în ceea ce privește ocrotirea juridică a patrimoniului o reprezintă în mod cert Codul civil român, totuși, în dreptul penal, noțiunea de „patrimoniu” are un sens mai restrâns, făcând referire la bunuri în individualitatea lor, ce pot face obiectul sustragerii, al distrugerii, al deteriorării etc. Spre deosebire de dreptul civil, unde patrimoniul definește ansamblul drepturilor și obligațiilor cu valoare economică aparținând unei persoane, în dreptul penal, patrimoniul nu mai evocă noțiunea de universalitate. Astfel, patrimoniul, ca universalitate de bunuri, are o existență independentă de bunurile care îl compun, astfel că infracțiunile vizează numai latura lui activă, bunurile care se găsesc efectiv în patrimoniu. Pasivul (obligații sau datorii) nu ar putea, în mod logic, să prezinte interes pentru infractori.

Legătura dintre cele două înțelesuri ale noțiunii de patrimoniu este, însă, doar una relativ independentă, căci deși există e evidentă autonomie a sensurilor, ele nu sunt absolut independente, ci comportă o legătură logică, fără să implice o subordonare a noțiunii din dreptul penal, celei din dreptul civil.

Ocrotirea penală a relațiilor patrimoniale are un caracter subsidiar, însă ea operează în cel mai eficient și mai energic mod, având în vedere gravitatea consecințelor pe care le implică această ramură a dreptului și rolul său deopotrivă preventiv și represiv, contribuind la educarea societății. Mai mult, în cazul faptelor grave ce afectează valori sociale, legea penală este singurul mijloc de combatere a acestora.

De asemenea, nici în materie penală, patrimoniul nu se confundă cu proprietatea, ci are o sferă mai largă decât aceasta din urmă, căci cuprinde și orice situații ce prezintă doar o aparență de drept. Astfel, infracțiunile contra patrimoniului protejează și posesia sau detenția, chiar precară, a unui bun, și nu doar relațiile sociale privind dreptul de proprietate.

Prin incriminarea faptelor ce aduc atingere patrimoniului, s-a urmărit sancționarea făptuitorului, prin raportare la acțiunea sa ilicită, fără să conteze poziția juridică a victimei. Altfel spus, victima nu trebuie să demonstreze că este proprietar, posesor sau detentor legitim al unui bun sustras, atingerea ce s-a adus unei situații de fapt existente constituind temei suficient pentru tragerea la răspundere penală. Infractorul este cel care trebuie să justifice că avea dreptul să sustragă, să însușească sau să distrugă un anumit bun.

Patrimoniul unei persoane, indiferent dacă este public sau privat, poate reprezenta ținta a multiple fapte socialmente periculoase, pe care legiuitorul român le-a incriminat sistematizându-le în Titlul II al Codului penal, intitulat „Infracțiuni contra patrimoniului”. Aceste infracțiuni au ca obiect juridic unic sau principal relațiile sociale referitoare la protecția dreptului de proprietate, a posesiei sau detenției bunurilor, dar în acest titlu nu au fost reglementate și infracțiunile pentru care aceste relații sociale reprezintă obiectul secundar al protecției juridice.

Patrimoniul unei persoane fizice sau juridice poate fi prejudiciat și prin săvârșirea unor fapte care au ca obiect juridic secundar relațiile privitoare la patrimoniu, obiectul juridic principal ocrotind alte valori, cum ar fi: unele infracțiuni de serviciu (abuzul în serviciu-art. 297 Cod penal, neglijența în serviciu-art. 298 Cod penal), infracțiuni contra înfăptuirii justiției (favorizarea infractorului-art. 269 Cod penal, tăinuirea-art. 270 Cod penal) și alte infracțiuni.

Obiectul juridic principal este cel ce conferă omogenitate cadrului determinat de infracțiunile contra patrimoniului, dar acestea privite individual, sunt eterogene, astfel că ele comportă și alte clasificări. Una dintre clasificările propuse fiind următoarea: acțiuni de sustragere (furt, tâlhărie, piraterie și tăinuire), acțiuni de fraudă (abuz de încredere, gestiune frauduloasă, înșelăciune, însușirea lucrului găsit), acțiuni de samavolnicie (distrugerea și tulburarea de posesie).

Se constată, așadar, interesul în reprimarea fenomenului criminal contra patrimoniului, care prezintă o frecvență destul de ridicată în raport cu alte categorii de infracțiuni. Această reacție este una complet naturală, prin raportare la importanța esențială a relațiilor ocrotite prin aceste incriminări pentru societate, în ansamblul ei.

CAPITOLUL II. SCURT ISTORIC AL EVOLUȚEI REGLEMENTĂRII INFRACȚIUNII DE ÎNȘELĂCIUNE- DE LA ORIGINI PÂNĂ ÎN REGLEMENTAREA ACTUALĂ A DREPTULUI ROMÂN

Încă din cele mai vechi timpuri și indiferent de orânduirea socială, legiuitorul a incriminat săvârșirea faptei de înșelăciune, resimțind în mod firesc, pericolul social și încercând pe cât posibil, dacă nu să estompeze, măcar să reducă acest fenomen nociv pentru societate. Desigur, reglementările au corespuns diferitelor stadii de dezvoltare socială, fiind adaptate condițiilor social-politice ale vremii, esențială fiind importanța care s-a acordat de-a lungul timpului protecției patrimoniului. Mai mult, într-un demers hermeneutic extrem de extins, s-a susținut, metaforic, faptul că înșelăciunea își are originea în însuși păcatul originar, vorbindu-se despre așa-numita „înșelăciune primordială”, acesta fiind primul rezultat reușit de înșelare a încrederii.

Derulând retrospectiv faptele, întâlnim infracțiunea de înșelăciune încă din dreptul roman, unde era cunoscută sub denimirea de stellionatus. Pentru a elimina orice posibilă confuzie, trebuie menționat faptul că noțiunea de dol (dolus), deși provine tot din dreptul roman, natura sa juridică este diferită de cea a înșelăciunii. Această susținere își păstrează realitatea, cu toate că la baza concepției moderne asupra înșelăciunii se află noțiunea de dol, în sensul de viclenie folosită pentru sustragerea unui bun. Dolul are, așadar, semnificație, doar pentru dreptul privat, reprezentând un viciu de consimțământ.

Deși o vreme destul de îndelungată, cât timp dolul civil și cel penal desemnau aceeași aspect, înșelăciunea nu a fost reprimată în mod separat, mai târziu, au fost considerate acte de stellionat toate acele fapte prin care s-ar fi păgubit patrimoniul unei persoane. De asemenea, în dreptul roman, sancționarea înșelăciunii era posibilă printr-o interpretare extensivă a noțiunii de furtum.

Plecând chiar de la prima și cea mai importantă lege romană- Legea celor XII table (jumătatea secolului al V-lea Î.Hr), se constată că nu exista o prevedere expresă a înșelăciunii, în sensul actual, de obținere a unor bunuri prin inducerea în eroare. Existau doar prevederi privind furtul, înțeles în sens larg, însă se făcea referire și la noțiunea de înșelăciune, ca fapta celui care, însușindu-și bunul dat în depozit, prin folosirea de manopere dolosive, era obligat să plătească dublul valorii bunului. Mai târziu, în Digestele lui Iustinian, în cărțile 47 și 48 se regăsesc, de asemenea, dispoziții privind comportamentul specific înșelăciunii, în cadrul titlului Despre stellionat.

În perioada sclavagistă, înșelăciunea, alături de alte infracțiuni din reglementarea actuală, precum abuzul de încredere sau gestiunea frauduloasă, erau considerate delicte civile și, deși aduceau și ele atingere dreptului de proprietate al persoanei, singurele care erau pedepsite în mod aspru erau furtul, tâlhăria și jaful, adică doar acele fapte prin care în mod fățiș se aducea atingere patrimoniului. Ulterior, în perioada feudală, au intrat sub incidența legii penale toate faptele prin care se putea aduce atingere patrimoniului, cadrul acestor infracțiuni crescând treptat, pentru ca, în societatea capitalistă, să se ajungă la o adevărată hipertrofie. Capitalismul a oferit și continuă să ofere solizi factori criminogeni, dar reprezintă, totodată, și o provocare la adresa ingeniozității infractorilor.

În ceea ce privește legislațiile penale socialiste, având în vedere faptul că avutul obștesc stătea la baza organizării socialiste, a fost concepută pentru prima dată o divizare a infracțiunilor contra patrimoniului, în funcție de obiectul lor juridic generic. Astfel, pe de o parte existau infracțiunile contra avutului obștesc (proprietății socialiste), iar pe de altă parte, exista grupul infracțiunilor contra avutului personal și particular (proprietate privată). Denumirea de „avut personal și particular” nu este decât aparent pleonastică, întrucât cetățenii dețineau două forme de avut, pe lângă avutul personal, într-o proporție mică, ei dețineau și un avut particular, compus din bunurile care nu proveneau din muncă, din bunuri aparținând străinilor stabiliți sau aflați în trecere prin țara noastră, din bunuri aparținând unor firme străine și care erau situate pe teritoriul tății noastre.

Trecând în revistă legiuirile române de drept penal, din cele mai vechi timpuri, se observă faptul că acestea au cuprins mereu în sfera lor infracțiunile patrimoniale, inclusiv reglementări referitoare la faptele de înșelăciune. Este vorba mai întâi de pravilele lui Vasile Lupu (Cartea românească pentru învățătură din 1646) și Matei Basarab (Îndreptarea legii din 1652), apoi de Codicele penale ale lui Alexandru Sturza (1826) în Moldova și a lui Barbu Știrbei (1841 și 1851) în Muntenia.

Codul penal român de la 1864 reprezintă, în cea mai mare parte a sa, o copie a Codului penal francez, având la bază aceleași principii. Acest cod cuprindea trei cărți: Despre pedepse și efectele lor, Despre crime și delicte în special și despre pedepsele lor, Contravențiuni polițienești. Incriminările menite să protejeze patrimoniul erau cuprinse în capitolul Crime și delicte contra proprietăților, de inspirație prusacă.

Infracțiunea de înșelăciune era prevăzută în cea de-a doua carte din cele menționate, în Titlul IV, Crime și delicte contra particularilor, Secțiunea denumită Înșelăciune sau escrocherie. Articolele 332-333 incriminau forma simplă a acestei infracțiuni astfel: „Acela care, în vederea de a împărtăși folos, face să nască o amăgire în paguba averii altuia, sau făcând să treacă de adevărate fapte mincinoase, sau prefăcând în mincinoase fapte adevărate, ori suprimându-le de tot, este culpabil de înșelăciune”. Pedeapsa pentru această faptă era închisoarea de la o lună la un an și amendă. Articolul 334 incrimina forma agravată a înșelăciunii, pedepsită cu închisoarea de la 6 luni la 2 ani și amendă: „Cel ce va întrebuința sau nume, sau calități minciunoase, sau uneltiri viclene, ca să înduplece pe oameni a crede vreo întreprindere minciunoasă, vreo putere sau vreun credit închipuit, ori ca să facă a naște speranța sau temerea vreunei izbutiri, vreunei nenorociri sau a vreunei întâmplări himerice, și printr-acesta va amăgi pe cineva să-i dea bani, mobile sau obligațiuni, dispozițiuni, bilete, promisiuni, chitanțe sau înscrisuri liberatoare și, prin vreunul dintr-acele mijloace, va lua sau va cerca să ia, cu viclenie, toată sau parte din averea altuia”. Ca și în prezent, se considera că înșelăciunea în convenții și înșelăciunea prin emitere de cecuri fără acoperire puteau fi sancționate în baza formei simple, respectiv formei agravate a înșelăciunii, așa cum era reglementată în art. 332-224.

Codul penal român de la 1936 (Codul penal „Carol al II-lea”) incrimina înșelăciunea în Cartea a II-a, Titlul XIV („Crime și delicte contra patrimoniului”), Capitolul III („Delicte contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii”). În conformitate cu modificările politice și sociale intervenite începând cu anul 1944, care au schimbat modul de concepere a proprietății, prin Decretul nr. 192/1950 a fost introdus și capitolul „Unele infracțiuni contra avutului obștesc”. Acesta este momentul în care, pentru prima dată, apare conceptul de protejare în mod discriminatoriu a patrimoniului, în funcție de caracterul „particular” sau „obștesc” al acestuia. Acest capitol a fost supus unor multiple modificări de-a lungul timpului, care au vizat în principal agravarea pedepselor.

Înșelăciunea era incriminată în art. 549, ca fapta celui care, „în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust, face să se treacă drept adevărate fapte mincinoase, sau prezintă ca mincinoase fapte adevărate, și prin aceasta cauzează o pagubă materială unei persoane”, pedeapsa fiind închisoarea de la 3 luni la 2 ani, amendă și interdicție corecțională de la unu la 2 ani. Exista și forma agravată, săvârșită prin întrebuințarea de nume, calități mincinoase sau alte mijloace frauduloase , pedepsită cu închisoarea de la unu la 3 ani, amendă și interdicție corecțională de la unu la 3 ani. Ca o noutate, de această dată au fost incriminate și înșelăciunea în convenții, dar și fapte asimilate înșelăciunii, și anume, înșelăciunea în emigrare, înșelăciunea prin cecuri și înșelăciunea contra asigurătorului.

Comparativ cu Codul penal de la 1864, se observă, lăsând la o parte exprimarea evident îmbunătățită, menținerea aceleiași configurații a înșelăciunii. A fost eliminată, de asemenea, delimitarea nepotrivită dintre înșelăciune și escrocherie, aceasta din urmă, așa cum era percepută la momentul 1864, devenind o agravantă a înșelăciunii, prevăzută la alin. (2) al art. 549 (întrebuințarea de nume, calități mincinoase sau alte mijloace frauduloase). O altă variantă agravantă a înșelăciunii consta în săvârșirea ei de către un funcționar public, avocat, mandatar sau funcționar privat, în exercițiul funcțiunii sau mandatului său, ori chiar de o persoană care a simulat calitatea de funcționar public.

Codul penal de la 1936 a fost republicat în anul 1948, când infracțiunea de înșelăciune a fost supusă unei modificări în ceea ce privea pedeapsa aplicabilă, în consens cu întreaga legislație penală română, întrucât pedeapsa cu închisoarea a încetat să se aplice cumulativ cu amenda.

Codul penal de la 1968 a conferit o reglementare superioară infracțiunilor contra patrimoniului, printr-o concentrare a acelorași infracțiuni din codul penal anterior, în texte incriminatoare mult mai cuprinzătoare, precum și prin renunțarea la unele fapte, precum faptele asimilate infracțiunii de înșelăciune (de exemplu, fapta de practicare a ghicitului). Infracțiunile contra patrimoniului au continuat să fie diferențiate în funcție de ocrotirea acordată patrimoniului, în „infracțiuni contra avutului personal și particular”, respectiv „infracțiuni contra avutului obștesc”. Înșelăciunea era incriminată în ambele titluri în mod identic, diferența fiind dată de obiectul juridic diferit și de un grad de pericol social diferit, ce determinau un regim sancționator mai aspru pentru faptele de înșelăciune săvârșite față de o persoană care lucrează în numele și pentru o unitate obștească. Începând cu anul 1990, însă, dată fiind reapariția în România a persoanelor juridice de drept privat, dar mai ales, odată cu adoptarea Constituției din 1991, care consacra în mod expres principiul ocrotirii proprietății în mod egal, indiferent de titular, în mod natural, distincția anterior menționată a devenit inacceptabilă. Legea nr. 140/1996 a abrogat, așadar, Titlul IV al Codului penal („Infracțiuni contra avutului obștesc”), iar Titlul III a devenit „Infracțiuni contra patrimoniului”. Prin aceeași lege, la art. 215 Cod penal anterior au fost alipite alin. (4), care incrimina înșelăciunea prin emitere de cecuri fără acoperire și alin. (5), referitor la înșelăciunea în forma agravată existentă atunci când fapta a avut consecințe deosebit de grave.

Codul penal de la 1968 înfățișează o incriminare mult mai sintetică a înșelăciunii, comparativ cu codul penal anterior, însă, sub aspectul conținutului infracțiunii în modalitatea tipică sau în forma agravată, incriminarea este aceeași. Aspectul de noutate îl constituie faptul că agravantele speciale din Codul penal de la 1936 au fost încadrate printre mijloacele frauduloase care constituie ele însele infracțiuni și cu privire la care au devenit aplicabile regulile de la concursul de infracțiuni.

CAPITOLUL III. ANALIZA INFRACȚIUNII DE ÎNȘELĂCIUNE

În virtutea principiului nulla poena sine lege, principiu fundamental al dreptului penal, nicio faptă nu va constitui infracțiunea de înșelăciune și nici temeiul tragerii la răspundere penală, dacă nu îndeplinește trăsăturile esențiale prevăzute de lege pentru existența infracțiunii. Aceste trăsături sunt expres prevăzute de art. 15 alin. (1) din noul Cod penal și constau în: prevederea faptei de legea penală, care include săvârșirea faptei cu vinovăție, caracterul nejustificat al faptei, respectiv caracterul imputabil al faptei. Aceste trăsături formează conținutul generic al infracțiunii, în sensul de construcție logică având drept scop să evidențieze ceea ce este comun tuturor conținuturilor specifice infracțiunilor existente în legislație, ele trebuind să se regăsească materializate în trăsăturile concrete ale faptei analizate.

Raportat la norma de incriminare a infracțiunii de înșelăciune din art. 244 din noul Cod penal, este necesară săvârșirea unei fapte care să se circumscrie tuturor condițiilor cerute de lege pentru existența acestei infracțiuni. Cu alte cuvinte, fapta analizată trebuie să se identifice conținutului juridic al infracțiunii de înșelăciune, expres delimitat de legiuitor în norma incriminatoare. Trebuie menționat faptul că, în cazul infracțiunii de înșelăciune, conținutul juridic coincide cu conținutul său constitutiv, întrucât condițiile cerute de norma incriminatoare pentru existența acestei infracțiuni vizează exclusiv actul de conduită. Astfel, legea nu stabilește existența unei situații premisă în cazul înșelăciunii, în sensul de raport juridic preexistent comiterii faptei și pe care să se grefeze aceasta. De asemenea, nu sunt stabilite nici condiții care să vizeze locul sau timpul săvârșirii faptei, drept condiții esențiale pentru existența infracțiunii de înșelăciune, aceste elemente putând fi relevante pentru individualizarea pedepsei.

În aceste condiții, se impune cu titlu imperativ necesitatea unei analize amănunțite și precise a elementelor ce alcătuiesc conținutul constitutiv al acestei infracțiuni, ca aspect esențial pentru încadrarea juridică a unei fapte ca înșelăciune. Acesta este motivul pentru care, în continuare, va fi prezentat modul în care legiuitorul român a conceput infracțiunea de înșelăciune în toate componentele sale, prin cercetarea nu doar a aspectelor de teorie și a textelor legale, abstracte în mod necesar, dar mai ales a orientărilor jurisprudențiale în materia soluționării aspectelor legate de săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune.

Secțiunea I. Noțiunea infracțiunii de înșelăciune

Noțiunea de înșelăciune este sinonimă atât cu noțiunea de înșelare, înșelătorie, cât și cu escrocherie, fiind definită ca fapta de inducere în eroare, de abuz asupra bunei-credințe a cuiva, de amăgire. Termenul „escrocherie”, intrat în limbajul comun atunci când se face referire la înșelăciune, este împrumutat din limba franceză, unde escroquerie și escroc definesc o persoană care, în scopul însușirii de bunuri străine, se folosește de mijloace frauduloase și înșală încrederea altora.

Date fiind condițiile actuale, când cunoaștem o intensificare a relațiilor de natură patrimonială dintre persoane fizice, societăți comerciale, precum și dintre persoane fizice și societăți comerciale, nu e de mirare faptul că infracțiunea de înșelăciune ocupă un loc superior în topul delicvenței, îndeosebi în ultimii ani, de unde și necesitatea unei eficiente incriminări a infracțiunii de înșelăciune.

Înșelăciunea este definită de faptul că victimele, din cauza unor reprezentări false asupra realității, cedează în mod benevol bunurile ce le aparțin, către infractorii care le-au indus în eroare, suferind astfel o pagubă patrimonială. Această inducere în eroare presupune o amăgire a victimei, ce duce la compromiterea bunei-credințe și a încrederii care sunt necesare pentru formarea, desfășurarea și dezvoltarea relațiilor de ordin patrimonial.

A comis infracțiunea de înșelăciune numitul S.V. care, atribuindu-și calitatea de reprezentant al unei firme prin intermediul căreia se facilitează obținerea contractelor de muncă în străinătate, a indus în eroare două persoane cărora le-a produs o pagubă. În fapt, s-a reținut că sus-numitul, atribuindu-și calitatea sus-menționată, a promis părților vătămate că le va facilita obținerea vizelor necesare pentru a ajunge să muncească în Israel, în schimbul unei sume de bani. După primirea banilor, făptuitorul nu și-a îndeplinit promisiunile.

Desigur, subiectele de drept trebuie să afișeze un minimum de diligență în momentul interacționării în cadrul acestor relații. Însă, pentru ca relațiile sociale cu caracter patrimonial să se desfășoare în bune condiții, dar și pentru a proteja persoanele de pagubele pe care le-ar putea suferi ca urmare a inducerii în eroare de către o altă persoană, legiuitorul român a incriminat în art. 244 din noul Cod penal, infracțiunea de înșelăciune, într-o variantă-tip și o variantă agravantă.

Astfel, potrivit art. 244 alin. (1) Cod penal, infracțiunea de înșelăciune în varianta-tip constă în inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust și dacă s-a pricinuit o pagubă. În continuare, alineatul (2) al aceluiași articol stabilește forma agravantă a acestei infracțiuni, constând în înșelăciunea săvârșită prin folosirea de nume sau calități mincinoase ori de alte mijloace frauduloase. De asemenea, dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.

Într-o analiză comparativă a incriminării din actualul Cod penal, cu cea din Codul penal alterior, se remarcă o simplificare a textului. În primul rând, s-a renunțat la incriminarea din art. 215 alin. (3) din Codul penal anterior a variantei speciale a infracțiunii de înșelăciune, înșelăciunea în convenții, constând în fapta de inducere sau menținere în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârșită în așa fel încât, fără această eroare, cel înșelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condițiile stipulate. Nu este vorba despre o dezincriminare, căci varianta tip actuală este acoperitoare și pentru această ipoteză. Se poate afirma chiar că sfera de incidență a incriminării în materie contractuală se lărgește, ținând cont de faptul că nu se mai cere ca inducerea în eroare să fi fost de așa manieră, încât să reprezinte un element determinant în încheierea sau executarea contractului.

Mai mult, noul Cod penal a renunțat și la cea de-a doua variantă specială a infracțiunii de înșelăciune, cunoscută sub numele de înșelăciune prin emitere de cecuri fără acoperire, incriminată de art. 215 alin. (4), constând în emiterea unui cec asupra unei instituții de credit sau unei persoane, știind că pentru valorificarea sa nu există provizia sau acoperirea necesară, precum și fapta de a retrage, după emitere, provizia, în tot sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul arătat la alin. (1). Și de această dată, varianta tip ori cea agravantă sunt acoperitoare, fără să fie vorba despre o dezincriminare.

S-a renunțat, de asemenea, la a doua variantă agravantă a infracțiunii de înșelăciune, reglementată de art. 215 alin. (5), care se realiza atunci când înșelăciunea a avut consecințe deosebit de grave. În prezent, valoarea prejudiciului urmează a fi avută în vedere doar la individualizarea pedepsei.

Modificarea semnificativă față de vechea incriminare intervine la nivel sancționator și lasă a se desprinde concluzia că noua reglementare constituie legea mai favorabilă infractorului. Astfel, varianta-tip se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani (în timp ce vechea reglementare prevedea pedeapsa cu închisoarea de la 6 luni la 12 ani), iar varianta agravantă se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani (în timp ce vechea reglementare prevedea pedeapsa cu închisoarea de la 3 la 15 ani). Caracterul de lege mai favorabilă reiese și prin prisma alin. (3) al art. 244, potrivit căruia împăcarea părților înlătură răspunderea penală.

În continuarea definirii infracțiunii de înșelăciune, trebuie menționat faptul că în literatura de specialitate s-a fundamentat „teoria infracțiunii caracteristice”, care presupune faptul că în orice grup de infracțiuni există o infracțiune de bază, în sensul de sursă legislativă ce îndeplinește un rol auxiliar în interpretarea conținutului legal al fiecărei incriminări din grup. Potrivit acestei teorii, infracțiunile din Titlul II al Codului penal, deci inclusiv înșelăciunea, au drept infracțiune caracteristică furtul. Diferența, în cazul înșelăciunii, o face aparentul consimțământ al victimei în cedarea bunului, deși în realitate acest consimțământ nu poate fi luat în seamnă, din cauza manoperelor frauduloase ale infractorului.

Secțiunea a II-a. Obiectul infracțiunii de înșelăciune

Obiectul juridic al unei infracțiuni este reprezentat de valorile sociale care sunt puse în pericol sau care sunt lezate prin săvârșirea acelei infracțiuni. Prin atingerea adusă valorilor sociale, în mod implicit, sunt amenințate sau lezate și relațiile sociale care se formează în jurul și datorită acestor valori și a căror existență depinde invariabil de ocrotirea valorilor respective. Punerea în pericol sau vătămarea efectivă a valorilor ce stau la baza societății, reclamă incriminarea și sancționarea faptelor vătămătoare, cu scopul de a se asigura normala formare, desfășurare și dezvoltare a relațiilor sociale.

Obiectul juridic generic al infracțiunii de înșelăciune este reprezentat de acea valoare generală care decurge din faptul că înșelăciunea este inclusă în grupul infracțiunilor contra patrimoniului, fiind comună tuturor acestor infracțiuni. Această valoare generală include și valoarea socială, respectiv relațiile corespunzătoare acestora, care sunt efectiv amenințate sau vătămate prin fapta săvârșită. Cunoașterea acestui obiect juridic generic este importantă pentru a stabili apartenența unei fapte la un anumit grup de infracțiuni, astfel putându-se stabili gradul de pericol social generic pe care îl prezintă o infracțiune, dar și nevoia de a se interveni într-un mod represiv împotriva infracțiunilor din acel grup. Concret, obiectul juridic generic al înșelăciunii îl reprezintă acele relații sociale a căror existență și dezvoltare nu ar putea fi imaginate fără o corespunzătoare ocrotire a patrimoniului, fie el public sau privat.

Aparenta omogenitate a infracțiunilor din această categorie este infirmată, însă, de obiectul juridic special al fiecărei infracțiuni, care le conferă specificitate și permite diferite clasificări ale acestora. Obiectul juridic special este format din acele relații sociale care se nasc în jurul și datorită valorii sociale protejate printr-o anumită incriminare. Acest obiect juridic special este determinat de modul concret și specific de comitere a unei infracțiuni, de o anumită condiție pe care trebuie să o îndeplinească obiectul material, ori de alte elemente de diferențiere.

În cazul infracțiunii de înșelăciune, obiectul juridic special este reprezentat de acele relații de natură patrimonială care au la bază încrederea și buna-credință care trebuie să guverneze raporturile juridice. Fiind obținută prin amăgire, încrederea care stă la baza remiterii voluntare a bunului către infractor este una viciată, ce nu poate constitui temei al unor raporturi juridice valide și serioase, motiv pentru care această formă specifică de comitere a faptei, face obiectul unei incriminări separate.

În vreme ce obiectul juridic este un element inerent oricărei infracțiuni, obiectul material se regăsește doar la infracțiunile de rezultat sau de daună și este definit ca acea entitate materială care încorporează unele valori sociale ocrotite de legea penală și care este amenințată cu pericolul de a fi lezată sau care este în mod concret lezată prin acțiunea sau inacțiunea socialmente periculoasă, în materialitatea sa.

În ceea ce privește infracțiunile contra patrimoniului, obiectul material este reprezentat de bunul împotriva căruia se îndreaptă fapta antisocială, deci noțiunea abstractă de patrimoniu se materializează în bunuri materiale care reprezintă, în concret, ținta infracțiunilor patrimoniale.

Infracțiunea de înșelăciune prezintă obiect material, căci valoarea socială pe care o protejează esre încorporată într-o entitate materială.

În literatura de specialitate s-a susținut în mod criticabil, o interpretare restrictivă a noțiunii de obiect material, potrivit căreia înșelăciunea nu ar prezenta, de fapt, obiect material, acțiunea infractorului de inducere în eroare vizând un bun incorporal, bunurile materiale fiind mai mult un rezultat al infracțiunii, obținut de infractor.

Infracțiunea de înșelăciune are ca obiect material bunuri mobile sau imobile, precum și în general, orice valoare materială, ca de exemplu un înscris care atestă o asemenea valoare, aflate în momentul săvârșirii infracțiunii în posesia sau detenția victimei și asupra cărora poartă manevrele frauduloase ale făptuitorului. În ceea ce privește înscrisurile care atestă o valoare cu caracter patrimonial (de pildă, un libret, o obligațiune CEC sau chiar o dovadă a câștigării unui premiu la loterie), acesta poate viza atât un drept real, sau un drept de creanță, respectiv o obligație. În primul caz, bunul care formează obiectul acelui drept va reprezenta obiectul material indirect al infracțiunii. De asemenea, obiectul material al înșelăciunii poate consta și într-un contract care prin executarea sa, să provoace victimei un prejudiciu material sau într-un cec.

O trăsătură specială pe care trebuie să o îndeplinească obiectul material al infracțiunii de înșelăciune este necesitatea existenței unei valori pecuniare sau de întrebuințare, a bunurilor mobile sau imobile împotriva cărora făptuitorul își îndreaptă acțiunea sau inacțiunea frauduloasă.

Criteriul obiectiv al posibilității de a fi folosit conform naturii sau destinației economice normale trebuie să stea la baza aprecierii valorii obiectului material, deci nu criteriul subiectiv al aprecierii făptuitorului, adică utilitatea pe care bunul ar avea-o pentru făptuitor.

Cercetarea obiectului material al infracțiunii prezintă o importanță deosebită, în primul rând pentru cunoașterea obiectului juridic și încadrarea corectă a faptei, iar în al doilea rând, pentru buna individualizarea a pedepsei, în funcție de consecințele faptei produse asupra acestuia.

Secțiunea a III-a. Subiecții infracțiunii de înșelăciune

Dat fiind contextul în care se săvârșește infracțiunea de înșelăciune, și anume, cu ocazia nașterii, modificării sau stingerii unui raport juridic, înșelăciunea nu poate fi concepută în lipsa unei persoane care săvârșește acțiunea sau inacțiunea socialmente periculoasă, respectiv în lipsa unei persoane care să suporte consecințele negative ale acestui act de conduită.

Subiectul activ al infracțiunii de înșelăciune, în sensul de persoană care săvârșește în mod direct și nemijlocit fapta penală în calitate de autor ori care participă la comiterea acesteia în calitate de instigator sau de complice, poate fi orice persoană fizică sau juridică ce îndeplinește condițiile generale ale răspunderii penale. Persoana juridică poate răspunde în calitate de subiect activ, în condițiile art. 135 Cod penal.

Autorul infracțiunii de înșelăciune este acea persoană care în mod nemijlocit, prezintă ca adevărată o faptă mincinoasă sau ca mincinoasă o faptă adevărată, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust, producând astfel o pagubă. Ca regulă, autorul este necircumstanțiat, în sensul că legea nu îi atribuie anumite calități ce trebuie îndeplinite pentru a fi subiect activ al înșelăciunii.

Atunci când făptuitorul este un funcționar public și săvârșește acțiunea de inducere în eroare în exercițiul atribuțiilor sale, fapta constituie infracțiunea de abuz în serviciu, fiind vorba despre înșelăciune doar atunci când în realitate, făptuitorul nu se afla în exercițiul atribuțiilor sale.

Participația penală va exista atunci când înșelăciunea este săvârșită prin acțiunea concertată a mai multor persoane și este posibilă în toate formele sale: coautorat, complicitate sau instigare.

Coautoratul există atunci când două sau mai multe persoane, colaborând în baza unei înțelegeri, săvârșesc acțiuni conjugate prin care realizează elementul material al infracțiunii de înșelăciune. Astfel, s-a reținut existența infracțiunii de înșelăciune sub forma autoratului și pentru fapta celui care a contactat părțile vătămate și le-a convins să livreze bunuri în baza unor proiecte imobiliare nereale, prin remiterea unor instrumente de plată-cecuri, prin care să se creeze aparența plății bunurilor cumpărate. Toate acțiunile inculpaților s-au întrepătruns și s-au completat pentru a reuși să se inducă în eroare părțile vătămate, în scopul obținerii de foloase materiale, motiv pentru care s-a reținut calitatea de coautori a inculpaților.

Instigarea la infracțiunea de înșelăciune există atunci când o persoană, cu intenție, determină o altă persoană să săvârșească o acțiune de inducere în eroare prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în vederea obținerii unui folos patrimonial injust, provocând astfel o pagubă. Astfel, s-a reținut săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în calitate de instigator de către cel care a inoculat ideea obținerii unui credit de către o altă persoană, precum și prin demersurile ulterioare constând în falsificarea documentelor necesare în acest sens, prin întocmirea unei adeverințe de salariat prin care se atesta în fals calitatea de salariat.

Complicitatea la infracțiunea de înșelăciune există atunci când o persoană, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod autorul la săvârșirea acțiunii de inducere în eroare, specifică înșelăciunii, sau promite, înainte sau în timpul săvârșirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe autor, chiar dacă după săvârșirea faptei, promisiunea nu este îndeplinită.

Deși în multe cazuri distincția coautorat-complicitate este greu de făcut, în practica judiciară s-a conturat regula că, de principiu, este autor sau coautor al înșelăciunii numai cel care săvârșește „în mod nemijlocit” acțiunea specifică elementului material al înșelăciunii. Astfel, s-a reținut că „sprijinul acordat soțului său de către inculpata G.E. se circumscrie sferei complicității, astfel cum în mod judicios a conchis instanța de apel, și nu sferei coautoratului, întrucât inculpata nu a săvârșit în mod nemijlocit activitatea de inducere în eroare a părților vătămate, ci a acordat ajutor (într-adevăr esențial, indispensabil) pentru ca infracțiunea de înșelăciune să fie săvârșită în bune condiții de către soțul său”.

De asemenea, este complice la infracțiunea de înșelăciune și va fi obligat în solidar cu autorul la plata despăgubirilor reprezentând prejudiciul cauzat persoanei vătămate, chiar dacă, în concret el nu au beneficiat de produsul infracțiunii, acela care a procurat mijloacele frauduloase de care s-a folosit autorul infracțiunii. În acest sens, s-a reținut complicitatea la infracțiunea de înșelăciune pentru fapta de a ajuta prin întocmirea de înscrisuri false, în mod fraudulos, la încheierea de către celalalt inculpat a unui contract de credit cu consecința creării unei pagube în dauna părții civile. Inculpata D.N.N a atestat date necorespunzatoare adevarului în adeverința de salariu nr. 35/27.12.2006, în care a consemnat că inculpata E.N, autorul înșelăciunii, este încadrată cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată din anul 2005 în la SC T.J. SRL Târgu-Jiu, cu un salariu de încadrare de 1300 lei.

În ceea ce privește participația improprie, aceasta este posibilă în cazul înșelăciunii, atunci când subiecții activi săvârșesc fapta sub forme diferite de vinovăție. Participația improprie este posibilă și în forma intenție și lipsa vinovăției, deși înșelăciunea nu este incriminată în cazul săvârșirii din culpă, caz în care, potrivit art. 52 alin. (3) Cod penal, autorul nu va fi pedepsit, însă instigatorul și complicele vor fi sancționați cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea intenționată.

În acest sens, s-a reținut fapta de participație improprie la infracțiunea de înșelăciune, săvârșită însă, fără vinovăție, atunci când inculpații au determinat și înlesnit cinci persoane să folosească și să prezinte, cu ocazia deplasării în mijloace de transport în comun, legitimații de serviciu având mențiunea „are drept de transport RATB gratuit”, deși știau că acest fapt nu corespunde realității.

Subiectul pasiv al infracțiunii de înșelăciune este victima acțiunii de inducere în eroare, persoana fizică sau juridică ce suportă consecințele păgubitoare ale infracțiunii. Se poate afirma faptul că acesta acceptă cu naivitate sau ușurință vicleniile făptuitorului, creându-se aparența unei colaborări cu infractorul, ceea ce nu are relevanță pentru pedepsirea acestuia din urmă.

În unele situații pot exista un subiect pasiv principal și unul secundar, atunci când o persoană care deținea în mod legitim un bun aparținând alteia, este indus în eroare printr-o înșelăciune având ca obiect material acest bun. Subiectul pasiv subsidiar va fi cel indus în eroare, iar subiectul pasiv primar va fi persoana prejudiciată patrimonial prin actul efectuat de victima amăgirii, „întrucât înșelăciunea este o infracțiune îndreptată împotriva patrimoniului, nu contra persoanei”. Situația tipică este aceea în care un mandatar sau un depozitar este indus în eroare și dispune astfel, de bunurile mandantului, respectiv ale deponentului sau când fiul remite o sumă de bani aparținând părinților săi, din cauza amăgirii la care a fost supus.

Subiectul pasiv poate fi plural, cu consecințe în planul induvidualizării judiciare a pedepsei, infracțiunea de înșelăciune rămânând unică. În conformitate, însă, cu dispozițiile art. 35 Cod penal, dacă înșelăciunea îmbracă formă continuată, pluralitatea de victime va da naștere unui concurs real de infracțiuni.

Este foarte important de menționat, având în vedere confuzia lamentabilă care tinde uneori să se producă în practică, faptul că organele judiciare penale (judecătorul și organele de urmărire penală) nu pot constitui subiect pasiv al infracțiunii de înșelăciune. Cu alte cuvinte, dreptul de acces la justiție este garantat tuturor, indiferent care ar fi pretențiile sau reclamațiile părților, iar în cazul în care aceste organe ar fi induse în eroare, nu se poate vorbi despre un patrimoniu lezat, ca esență a acestei incriminări. Dimpotrivă, organele judiciare sunt în serviciul public, iar sarcina lor este tocmai aceea de a stabili adevărul într-o cauză dată. Bineînțeles, acest lucru nu înseamnă că faptele prin care s-ar induce în eroare organele judiciare, în condițiile incriminării din art. 268 Cod penal, vor rămâne nepedepsite atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute în acest text. În acest caz, însă, obiectul juridic generic îl reprezintă înfăptuirea justiției ca valoare socială, iar rolul incriminării este cu totul diferit.

Secțiunea a IV-a. Latura obiectivă

§1. Elementul material

Elementul material al unei infracțiuni este reprezentat de actul de conduită interzis prin norma incriminatoare, ca element esențial pentru existența infracțiunii. În cazul înșelăciunii, elementul material rezultă din cuprinsul art. 244 Cod penal, ca fiind inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase ori ca mincinoasă a unei fapte adevărate.

„Inducerea în eroare” se poate realiza atât printr-o acțiune, cât și printr-o omisiune, atunci când făptuitorul încalcă obligația pe care o avea de a acționa. Astfel, s-a reținut că „omisiunea inculpatului de a comunica părții cocontractante că, deși este proprietarul terenului pe care dorea să-l înstrăineze, cu privire la acesta exista un proces civil ce viza însăși stabilirea persoanei care ar fi putut fi titular al dreptului de proprietate, reprezintă elementul material al infracțiunii de înșelăciune”.

Inducerea în eroare se poate realiza în două modalități normative alternative: prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau prezentarea ca mincinoasă a unei fapte adevărate. Ambele modalități „constituie amăgiri, alterări ale adevărului, prin care se provoacă în mintea unei alte persoane o falsă cunoaștere sau o ignorare a realității”. Nu are importanță dacă făptuitorul folosește una sau ambele modalități, infracțiunea rămânând unică.

O condiție care însoțește elementul material este aptitudinea acțiunii reprezentată de acesta de a fi idonee, de a inspira încredere victimei și de a o induce sau menține în eroare, profitând de buna-credință afișată de victimă. Din acest punct de vedere, înșelăciunea are un caracter intuitu personae prin raportare la persoana înșelată, înșelăciunea trebuind să fie anterioară și suficientă într-un sens subiectiv, pentru a o păcăli pe victimă.

În acest sens, s-a reținut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune prin obținerea un credit bancar în condițiile în care funcționarii băncii nu au respectat minime norme de prudență bancară și nu au efectuat o analiză riguroasă, pe baza unor documente prezentate de solicitant. În fapt, inculpatul P.V. a dat în fața unui notar public o declarație autentificată prin care s-a obligat să nu ipotecheze active ale societății SC P.C. SA, la care era acționară societatea pe care o conducea, iar prin contractul de împrumut obligatar s-a obligat să ipotecheze în favoarea băncii imobile proprietatea SC P.C. SA. Întrucât SC P.C. SA nu a obținut proprietatea terenurilor aferente acestor imobile, constituirea garanțiilor nu s-a putut realiza. Instanța a conchis că aptitudinea unui mijloc de a induce în eroare depinde nu numai de împrejurările concrete în care este folosit, ci și de persoana victimei, de gradul de pregătire al acesteia. Legiuitorul a urmărit ca prin incriminarea infracțiunii de înșelăciune să apere mai ales persoanele mai puțin prudente, mai expuse să devină victime. În aceste condiții, nu s-ar putea afirma că banca a fost indusă în eroare, ci dimpotrivă, se consideră că ea putea cunoaște cu ușurință faptul că imobilele nu erau proprietatea societății în cauză și că și-a asumat riscul acordării creditului în aceste condiții.

Acțiunea de amăgire cunoaște forme dintre cele mai variate, poate fi vorba despre simple afirmații sau susțineri, sau simple reticențe-abținerea de a da unele explicații, tăcerea, în anumite condiții concrete. Aceste acțiuni pot fi mijloace de amăgire atunci când sunt coroborate cu anumite fapte sau circumstanțe care le conferă o mai mare credibilitate, o aparentă concordanță cu realitatea (de exemplu, profitarea de faptul că soțul victimei a fost condamnat la închisoare, pentru ca făptuitorul să o mintă pe aceasta că a fost trimis de soțul ei pentru a-i remite o sumă de bani în scopul declarării căii de atac). Diligența subiectului pasiv, ușurința cu care s-a lăsat indus în eroare, nu prezintă importanță. Astfel, săvârșește infracțiunea de înșelăciune acela care, prin afirmații mincinoase, induce în eroare pe magazinierul C.F.R., reușind astfel să-și însușească bunurile lăsate de altă persoană la magazia de bagaje, ori vânzătorul care vinde un ceas defect despre care minte că ar fi în stare bună sau care pretinde în mod neadevărat că stofa pe care o vinde este de calitate superioară. Chiar și promisiunea către o fetiță că îi va da o jucărie în schimbul cerceilor din ureche a fost considerată a fi înșelăciune, deși o mare parte a literaturii de specialitate încadrează această faptă ca furt, considerându-se că lipsește consmințământul. Inducerea în eroare poate să se transforme însă, într-un test de inteligență, dibăcie și perspicacitate pentru infractor, prin promisiunile sau activitatea prin care trebuie să câștige încrederea victimei. Iar dacă mijloacele folosite sunt frauduloase, fapta subiectului activ nemijlocit se va încadra în art. 244 alin. (2) Cod penal, generând un concurs de infracțiuni.

Un alt element esențial al înșelăciunii este acela al existenței consimțământului subiectului activ, care precede acțiunea de inducere în eroare, căci manoperele dolosive folosite de făptuitor sunt cele care îl determină să transmită de bunăvoie bunurile vizate.

Spre exemplu, în practică s-a reținut că: din examinarea materialului probator administrat, rezultă în mod indubitabil reaua-credință a inculpatului Ț.G., care profitând de încrederea părților vătămate G.C. și G.V. le-a determinat să încheie, în favoarea sa, un act notarial, cu consecința deposedării de bunul imobil ce le aparținea, acestea având convingerea că înscrisul avea caracter pur formal. Astfel, inculpatul, cunoscând că părțile vătămate erau în imposibilitatea de a-l sprijini din punct de vedere financiar pe fiul lor, martorul G.A., în inițierea unei afaceri pe care acesta și-a propus-o, s-a oferit să-i ajute, venind cu ideea ca aceștia să-i vândă lui, în mod formal apartamentul ce le aparținea – fapt atestat de declarațiile martorilor – pentru a fi ipotecat ulterior în vederea obținerii unui credit bancar, după derularea contractului amintit, potrivit înțelegerii verbale dintre părți, apartamentul urmând să revină în proprietatea titularilor inițiali. Părțile vătămate au fost de acord cu propunerea inculpatului, motivat de faptul că, pe de o parte, fiica lor G.O., care a intenționat să-l ajute pe fratele ei, nu a reușit să obțină un asemenea împrumut, iar pe de altă parte, au avut deplina încredere în acesta, pentru că îl cunoșteau, fiind vecin de bloc, a copilărit cu fiul lor și totodată știau că lucra la Poliția de Frontieră, iar tatăl său era consilier juridic la o bancă. Deși s-a înțeles cu părțile vătămate, care au acceptat ca vânzarea apartamentului să fie formală, după încheierea contractului în formă autentică, inculpatul a înșelat încrederea vânzătorilor, în sensul că, înainte ca aceștia să achite împrumutul, a depus el diferența de bani la bancă, și în aceste condiții, a revândut imobilul unei alte persoane. Faptul că în realitate contractul de vânzare-cumpărare a avut caracter simulat, în coroborare cu declarațiile univoce ale martorilor audiați în cauză, rezultă și din înscrisurile existente la dosar, atestând că aceștia au achitat ratele la împrumutul bancar contractat de inculpat. De altfel, din analiza comportamentului inculpatului rezultă faptul că, după încheierea contractului simulat de vânzare-cumpărare, acesta nu s-a comportat niciun moment ca proprietar adevărat al bunului dobândit, ci doar ca titular al creditului bancar. S-a reținut, astfel, că incupatul Ț.G. a săvârșit infracțiunea de înșelăciune.

Tot în conturarea elementului material al infracțiunii de înșelăciune, s-a reținut că întrunește elementele constitutive ale acestei infracțiuni, fapta inculpaților de a participa în mod formal la o licitație și de a se comporta astfel convenabil față de o altă persoană, în scopul de a primi anumite foloase. Inculpații urmăreau să nu crească prețul bunurilor supuse licitației la o diferență semnificativă față de prețul de pornire și să mențină redus prețul bunurilor scoase de proprietar la vânzare, licitația fiind astfel trucată și deturnată de la scopul ei firesc, în paguba proprietarului.

O altă formă des practicată de înșelăciune o reprezintă prezicerea viitorului, sau vrăjitoria, aceasta fiind tot o formă de amăgire a victimei, în măsura în care i s-a produs o pagubă. Există, însă, controverse, cu privire la faptul dacă această formă este sau nu un mijloc fraudulos. S-a reținut că este vorba despre un mijloc fraudulos numai în măsura în care făptuitorul ar fi prezentat persoanei vătămate o pretinsă autorizație de a practica asemenea îndeletniciri.

§2. Urmarea imediată

Urmarea imediată a infracțiunii de înșelăciune presupune „crearea unei situații de fapt contrară celei care ar fi trebuit să existe dacă nu s-ar fi săvârșit acțiunea de inducere în eroare” sau rezultatul socialmente periculos al acțiunii sau inacțiunii care formează elementul material al infracțiunii. Potrivit textului incriminator din art. 244 Cod penal, urmării imediate îi este atașată condiția esențială potrivit căreia inducerea în eroare trebuie să fi pricinuit o pagubă efectivă, concretă, certă subiectului pasiv nemijlocit sau unei alte persoane, după distincția subiectului pasiv în principal și subsidiar. În lipsa acestei pagube, fapta săvârșită va fi încadrată și sancționată ca tentativă la infracțiunea de înșelăciune.

De asemenea, nu trebuie confundată urmarea imediată cu consecințele subsecvente ale infracțiunii, diferența făcând-o importanța lor pentru existența înșelăciunii, căci cele din urmă sunt un fel de urmări ale urmării imediate și pot rol doar ca un eventual element circumstanțial în conținutul agravat al infracțiunii.

Având în vedere faptul că înșelăciunea este o infracțiune de rezultat, paguba nu poate consta într-o stare de pericol, deci ea are sensul unui prejudiciu material efectiv (damnum emergens), deși s-a susținut și opinia unui prejudiciu care să nu fie efectiv, fiind vorba despre lucrum cessans, adică neobținerea unui venit așteptat în mod obișnuit și întemeiat.

Astfel, în practica juridiciară s-a reținut că despăgubirile pe care victima trebuie să le primească în urma săvârșirii infracțiunii trebuie să tindă la o reparare completă a pagubei ce i-a fost produsă. Pentru a fi completă, trebuie să includă și beneficiul nerealizat de victimă, deci tot ce ar fi putut realiza victima în timpul cât a fost privată de bunul sau bunurile care îi aparțin.

Per a contrario, dacă nu s-a produs un prejudiciu, nu poate fi vorba despre o înșelăciune, pentru a determina existența pagubei trebuiind comparată situația patrimonială înainte și după realizarea actului de dispoziție determinat prin inducerea în eroare, cu mențiunea că un eventual prejudiciu moral nu poate constitui urmare imediată a înșelăciunii.

S-a reținut că fapta de a cumpăra cupoane pentru agricultori sub prețul nominal, fără a se livra bunuri și a se presta servicii necesare agriculturii, are ca prejudiciu produs bugetului de stat și trebuie obținut prin plata despăgubirii, valoarea în întregime a cupoanelor cumpărate ilicit, fără scăderea sumei plătite de făptuitor pentru cumpărarea lor.

O altă întrebare care s-a născut în legătură cu urmarea imediată a înșelăciunii a fost aceea dacă există infracțiunea de înșelăciune atunci când în urma inducerii în eroare, victima primește, totuși, o contraprestație echivalentă din punct de vedere economic. S-a considerat că în aprecierea prejudiciului trebuie folosit un criteriu mixt, economico-juridic, și faptul că există o compensație obiectivă nu suplinește lipsa echivalenței subiective, existând astfel paguba materială. Acest raționament nu trebuie interpretat, însă, extensiv, nefiind incluse aici simplele valori afective.

§3. Legătura de cauzalitate

Legătura de cauzalitate nu apare menționată expres în conținutul normei incriminatoare a infracțiunii de înșelăciune, dar ea reprezintă o componentă sine qua non a conținutului constitutiv al acesteia, putând fi definită ca o legătură de la cauză la efect între elementul material și urmarea imediată.

Deși, de regulă, în cazul infracțiunilor contra patrimoniului, legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei, în cazul înșelăciunii, această legătură trebuie stabilită în mod concret, urmarea imediată putând avea alte cauze decât acțiunea săvârșită de făptuitor, caz în care nu se va putea reține infracțiunea de înșelăciune. Legătura de cauzalitate va rezulta, așadar, din împrejurările de fapt în care a fost comisă infracțiunea.

Astfel, s-a reținut că în cazul în care o persoană obține ca împrumut o sumă de bani, fără a săvârși fapte de inducere în eroare, iar la scadență nu își execută obligația asumată, de a restitui suma împrumutată, nu este săvârșită infracțiunea de înșelăciune. În acest caz, nu este îndeplinită condiția existenței elementului material, și astfel nu poate să existe înșelăciune fără o legătură de cauzalitate între paguba materială și o acțiune de inducere în eroare a unei persoane.

Așsadar, activitatea infractorului și inducerea în eroare a victimei trebuie să fie într-o legătură indivizibilă. Cu alte cuvinte, eroarea victimei, materializată în final prin paguba produsă, trebuie să rezulte nemijlocit din acțiunea de inducere în eroare și să fie posterioară acesteia. În cazul înșelăciunii comise printr-o omisiune, eroarea în care se afla victima poate fi, însă, preexistentă faptei infractorului. De exemplu, atunci când acțiunea de amăgire urmărește disimularea unei lipse din gestiunea făptuitorului, săvârșită prin fapte anterioare, nu se reține săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, căci inducerea în eroare nu vizează cauzarea unei noi pagube, ci acoperirea unui prejudiciu deja existent. Nu există, așadar, raport de cauzalitate între prejudiciul produs și fapta de inducere în eroare, care este posterioară prejudiciului.

Secțiunea a V-a. Latura subiectivă

Analiza laturii subiective a infracțiunii de înșelăciune presupune analiza atitudinii psihice a făptuitorului, pentru stabilirea legăturii de cauzalitate dintre factorul volitiv, respectiv cel intelectiv, și materialitatea faptei săvârșite.

Potrivit textului incriminator din art. 244 Cod penal, făptuitorul săvârșește fapta de inducere în eroare în scopul de a obține un folos patrimonial injust pentru sine sau pentru altul, de unde rezultă faptul că intenția făptuitorului este calificată prin scopul urmărit. Realizarea scopului nu este necesară pentru existența infracțiunii, fiind suficient ca făptuitorul să săvârșească acțiunea incriminată urmărind acest scop.

Forma de vinovăție cu care este săvârșită infracțiunea de înșelăciune este, așadar, intenția directă. Astfel, făptuitorul este conștient de faptul că amăgește cealaltă persoană și prevede rezultatul faptei sale, anume, acela că victima va lua o decizie păgubitoare pentru patrimoniul său, rezultat al cărui producere o urmărește prin fapta săvârșită, acționând în vederea obținerii pentru sine sau pentru altul a folosului material injust. Per a contrario, dacă făptuitorul crede în mod greșit în veridicitatea celor pe care le afirmă, sau pur și simplu face anumite afirmații imprudente față de o altă persoană, nu este întrunită latura subiectivă a infracțiunii de înșelăciune, deoarece aceasta nu este incriminată în cazul săvârșirii din culpă.

În practica judiciară au existat soluții contrare privind reținerea infracțiunii de înșelăciune în convenții, incriminată în art. 215 alin. (3) Cod penal anterior, determinate de aspectul vinovăției, întrucât este foarte important de stabilit care elemente ale contractului ce nu sunt conforme cu realitatea, au fost cunoscute de părți. Discuția își păstrează actualitatea și sub noul Cod penal, căci această variantă specială a fost cuprinsă în art. 244 alin. (1) Cod penal 2009.

Astfel, pe de o parte s-a reținut săvârșirea infracțiunii de înșelăciune de către inculpatul care a înstrăinat un apartament al cărui proprietar nu era, fără să aibă importanță faptul că în timp exista posibilitatea de a deveni proprietarul apartamentului pentru care a încheiat cu partea vătămată un contract de vânzare. Prin faptul că inculpatul nu i-a adus la cunoștință părții vătămate faptul că nu este proprietar, acesta a dat dovadă de rea-credință, și deci, a acționat cu intenție. La stabilirea relei-credințe, a intenției făptuitorului, nu prezintă relevanță ignoranța ori faptul că persoana vătămată nu s-a informat cu privire la starea juridică a apartamentului, cât timp s-a dovedit că aceasta a fost de bună-credință.

Într-o altă cauză, prezentând aceeași situație de fapt, s-a stabilit că partea vătămată a cunoscut că inculpatul nu este proprietarul apartamentului, dispunându-se achitarea pentru lipsa elementului subiectiv, adică intenția de a induce în eroare partea vătămată cu privire la calitatea de proprietar.

De asemenea, nu se realizează latura subiectivă a infracțiunii de înșelăciune atunci când presupusa victimă a cunoscut neconformitatea relatărilor făptuitorului cu realitatea, neputând fi vorba, în acest caz, despre o inducere în eroare.

În acest sens, s-a reținut că nu se poate considera că inculpatul a fost de rea-credință și a prezentat părții civile o situație neconformă cu realitatea , în condițiile în care din actele dosarului rezultă că în cererea pentru acordarea împrumutului, inculpatul a arătat că pentru garantarea creditului, cesionează băncii creanțele sale pe care le are de primit ca urmare a două contracte de export, iar cele două contracte au fost prezentate băncii, fără ca inculpatul să altereze în vreun fel conținutul acestora sau să prezinte vreo situație nereală, cu privire la derularea acestora. Simplul fapt că împrumutul nu a fost restituit la scadență, ci la 7 luni de la aceasta, nu este de natură a dovedi intenția inculpatului de a păgubi banca.

Scopul infracțiunii de înșelăciune reprezintă ceea ce a urmărit făptuitorul să obțină prin săvârșirea acțiunii sau inacțiunii și pentru a cărui realizare și-a concentrat energia. În cazul acestei infracțiuni, existența scopului de a obține pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust reprezintă o cerință esențială atașată existenței infracțiunii, deși, de regulă, scopul prezintă importanță doar în cadrul procesului de individualizare a pedepsei.

Prin folos material se înțelege orice avantaj de natură pecuniară care determină îmbogățirea unui patrimoniu, iar acest folos este injust atunci când el nu are niciun fundament, indiferent dacă el este urmărit pentru sine sau pentru altă persoană. În acest sens, s-a reținut că inducerea în eroare a unei societăți de asigurare, prin folosirea unor înscrisuri false, cu prilejul încheierii și executării unui contract de asigurare, se circumscrie infracțiunii de înșelăciune chiar dacă cel care a săvârșit fapta nu este parte în contractul de asigurare, întrucât scopul acestei infracțiuni este atins și atunci când folosul material și injust este obținut pentru altul.

Obținerea folosului patrimonial injust reprezintă scopul imediat al infracțiunii de înșelăciune, iar el trebuie corelat cu scopul mediat, mai îndepărtat, ca de exemplu plata unei obligații sau efectuarea unei cheltuieli, scop care generează sentimentul către zona ilicitului, ducând la săvârșirea infracțiunii.

Scopul nu trebuie confundat cu motivul, aceste două elemente intervin în momente diferite ale rezoluției infracționale. Mai exact, motivul este contemporan momentului adoptării hotărârii infracționale, pe când scopul este legat de momentul finalizării actului infracțional, cu mențiunea că scopul se subsumează și el mobilului, ca suport motivațional.

Mobilul nu constituie o cerință pentru existența infracțiunii de înșelăciune, el servind doar la aprecierea actului de conduită săvârșit și a gradului de pericol social. De asemenea, el nu condiționează intenția, ci doar o caracterizează.

Secțiunea a VI-a. Formele și modalitățile infracțiunii de înșelăciune

§1. Formele infracțiunii de înșelăciune

Formele pe care le poate îmbrăca infracțiunea de înșelăciune corespund fazelor de desfășurare în perioada externă a activității infracționale și sunt următoarele: forma actelor de pregătire, forma tentativei, forma faptei consumate și forma faptei epuizate.

În ceea ce privește actele de pregătire a infracțiunii de înșelăciune, acestea sunt posibile, având în vedere faptul că infracțiunea de înșelăciune este o infracțiune intenționată, susceptibilă de desfășurare în timp, însă nu sunt pedepsite prin lege, deși sunt grăitoare pentru pericolul social prezentat de făptuitor și implicit pentru individualizarea pedepsei. Prin excepție, actele preparatorii sunt pedepsite atunci când devin acte de complicitate anterioară prin începerea executării acțiunii de inducere în eroare. În acest din urmă caz, s-a susținut că aceste acte prin care terții sprijină pregătirea infracțiunii sunt ab initio acte de executare a unei rezoluții infracționale proprii de a instiga sau de a ajuta la săvârșirea infracțiunii.

Tentativa la infracțiunea de înșelăciune, potrivit art. 32 coroborat cu art. 244 Cod penal, există atunci când făptuitorul a pus în executare intenția de a induce în eroare o persoană, însă acțiunea nu a fost efectuată până la sfârșit (tentativă întreruptă) din motive străine de voința făptuitorului, precum și atunci când inducerea în eroare a fost complet efectuată, însă nu a reușit să inducă în eroare victima sau să producă o pagubă în pattrimoniul acesteia (tentativă terminată).

Potrivit art. 248 Cod penal, tentativa la infracțiunea de înșelăciune se pedepsește. În practica judiciară s-a reținut forma tentativei, iar nu fapta consumată, în ipoteza în care partea vătămată nu a fost indusă în eroare, dându-și seama că poate fi înșelată și sesizând organele de poliție. Faptul că bunurile care au făcut obiectul infracțiunii au fost livrate sub supravegherea poliției nu înseamnă că infracțiunea s-a consumat, deoarece partea vătămată nu a fost indusă în eroare și paguba nu a fost produsă.

Un alt aspect ce se impune a fi analizat este cazul tentativei neidonee, reglementată de art. 32 alin. (2) Cod penal, corespondentul tentativei absolut improprii din Codul penal anterior. Astfel, nu există tentativă la infracțiunea de înșelăciune atunci când imposibilitatea de consumare a infracțiunii este consecința modului în care a fost concepută executarea, astfel că trebuie analizată credibilitatea elementului material. În acest sens, în practica judiciară s-a reținut că nu există tentativă la infracțiunea de înșelăciune atunci inducerea în eroare se încearcă printr-un fapt grosolan executat, acestea neavând aptitudinea de a înșela pe cineva. Astfel, nu constituie tentativă la infracțiunea de înșelăciune fapta unei persoane de a prezenta drept câștigător un bilet loto ale cărui cifre au fost modificate în așa fel încât falsul apare evident. În același timp, s-a reținut că nu constituie tentativă absolut improprie încercarea de a încasa prima de asigurare a unui autoturism pe baza declarației mincinoase că acesta ar fi fost furat, plata fiind refuzată întrucât s-a descoperit faptul că autoturismul a fost vândut. Deși societatea de asigurare deține un sistem prin care se pot descoperi încercările de inducere în eroare cu privire la cererile de despăgubire, modul în care s-a încercat executarea infracțiunii de înșelăciune poate duce, în alte condiții, la consumarea infracțiunii.

Infracțiunea de înșelăciune se consumă în momentul producerii urmării imediate, concretizată în producerea unei pagube, ca rezultat tipic al acestei infracțiuni, descris de art. 244 Cod penal. Pentru consumarea infracțiunii de înșelăciune nu este suficientă, așadar, desfășurarea manoperelor frauduloase, ci și pricinuirea pagubei, chiar dacă în concret, folosul patrimonial injust urmărit nu a fost obținut de către făptuitor.

În speță, inculpata, gestionar la o unitate cu profil alimentar, constatând că are o lipsă în gestiune, a flasificat o factură emisă pe livrat, transformând suma de 600 de lei, preț real datorat, în suma de 6000 lei. Factura a fost emisă la 9.11.1989 și a fost achitată la 26.11.1989. Așa fiind, rezultă că momentul consumării infracțiunii de înșelăciune a avut loc la 26.11.1989.

Infracțiunea de înșelăciune poate îmbrăca și formă continuată, caz în care, diferit de momentul consumării infracțiunii, apare momentul epuizării acesteia, reprezentat de efectuarea ultimul act al activității infracționale, adică la data săvârșirii ultimei acțiuni sau inacțiuni amăgitoare asuprea aceluiași subiect pasiv.

Astfel, s-a reținut săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în formă continuată de către inculpatul C.R. care, atribuindu-și în mod mincinos calitatea de patron al unor societăți comerciale inexistente cu denumiri apropiate unor societăți reale, a deschis pe site-urile E-bay și Yahoo oferte de vânzare pentru o gamă variată de bunuri. Contactat de părțile vătămate pe diverse adrese de e-mail, inculpatul le răspundea precizându-le toate condițiile în care trebuia efectuată tranzacția, solicitând dovada efectuării plății, sub promisiunea fermă a livrării imediate. După primirea dovezii, inculpatul întrerupea orice corespondență cu părțile vătămate.

§2. Modalitățile infracțiunii de înșelăciune

Infracțiunea de înșelăciune este incriminată într-o variantă tip în art. 244 Cod penal, constând în inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, cu scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust și dacă s-a pricinuit o pagubă. Alineatul 2 al aceluiași articol prevede o variantă agravantă a acestei infracțiuni, atunci când înșelăciunea a fost săvârșită prin folosirea de nume sau calități mincinoase ori alte mijloace frauduloase. În acest din urmă caz, dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.

Numele mincinos reprezintă un nume care nu aparține făptuitorului, și care este fie „împrumutat” de la altă persoană, care pretinde că este, de fapt, fie este un nume imaginar, folosit pentru a îngreuna descoperirea sa, ori pentru că doar în acest mod, acțiunea de inducere în eroare ar fi fost credibilă (de exemplu, vrând să pară că este de o anumită naționalitate, se prezintă sub un nume specific).

Calitățile mincinoase sunt anumite funcții, titluri ori alte calități neadevărate pe care și le atribuie făptuitorul pentru a-și asigura sau favoriza succesul inducerii în eroare a victimei.

În ceea ce privește noțiunea de mijloace frauduloase, acestea reprezintă „procedee care prin ele însele sunt apte să creeze o deformare a realității, dincolo de abilitatea autorului sau de naivitatea victimei”. Cu alte cuvinte, aceste mijloace frauduloase reprezintă moduri de inducere în eroare, care se bucură de o mare aparență de veridicitate, fie prin natura lor, fie coroborate cu alte împrejurări, diferența față de mijloacele frauduloase din alin. (1) fiind una cantitativă sau de intensitate, asigurând mai ușor reușita făptuitorului.

Distincția dintre mijloacele simple și cele frauduloase este, însă, dificil de făcut în condițiile inexistenței unor criterii legale, astfel că sarcina delimitării lor va reveni instanței de judecată, care va aprecia în funcție de împrejurările în care s-a comis fapta, de particularitățile victimei sau de modul în care a acționat făptuitorul. Spre exemplu, dacă pentru o persoană cu un nivel de cultură ridicat și o vastă experiență un anumit mijloc nu poate fi apt să inducă în eroare, același mijloc poate amăgi o persoană lipsită de experiență sau excesiv de credulă.

În acest sens, s-a reținut că invocarea falsei calități de proprietar nu se subsumează noțiunii de calitate mincinoasă, ci constituie chiar modul prin care inculpatul a indus în eroare partea vătămată, adică a prezentat ca adevărat un fapt mincinos, distorsionând realitatea, victima fiind convinsă că starea de fapt arătată de inculpat este cea reală, caz în care încadrarea faptei se face sub forma simplă a infracțiunii de înșelăciune, iar nu în forma agravată. Alteori, obținerea unui credit bancar, garantat cu ipotecă asupra unui apartament care nu era proprietatea inculpatei, a fost reținută, însă, ca infracțiune în forma agravată.

Constituie un mijloc fraudulos de inducere în eroare a subiectului pasiv, de exemplu: emiterea unui bilet la ordin pentru achitarea mărfurilor cumpărate, știind că nu are disponibilul necesar în cont, emiterea unei file cec în numele unei societăți în care inculpatul nu avea nicio calitate, substituindu-se, însă, identității administratorului și obținând astfel încheierea contractului cu partea civilă.