.infractiunea de Inselaciune (215 Cod Penal)

Capitolul I

Noțiuni introductive privind protecția patrimoniului

1. Istoricul încriminării

Manifestările păgubitoare patrimoniului au fost reprimate în toate (vremile) timpurile, deosebirile de reglementare și tratament datorându-se perioadei istorice și particularităților proprii dintre care nu în ultimul rând tradițiilor religioase și juridice a unei societăți sau alta.

Legiuirile penale din cele mai vechi timpuri au încriminat și sancționat sever faptele săvârșite împotriva patrimoniului.

În perioada sclavagistă erau pedepsite cu asprime furtul, tâlhăria, jaful; mai puțin cunoscute erau alte forme de atingere a proprietății, cum ar fi înșelăciunea, abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă, care erau considerate delicte civile.

În perioada feudală s-a extins treptat represiunea penală cuprinzând în sfera sa toate faptele prin care se puteau aduce vătămări patrimoniului.

Majoritatea cutumelor și legiuirile care au guvernat epocile amintite, statorniceau – în privința sancțiunilor – expiațiuni aspre corporale , privative de libertate și nu arareori eliminatorii.

Legislațiile penale moderne au temperat, în anumită măsură, excesele de tratament anterioare, dar au menținut totuși un regim sancționator sever pentru anumite forme de activitate infracțională îndreptate înpotriva patrimoniului.

În vechiul drept românesc existau reglementări detaliate referitoare la aceste infracțiuni. Astfel pravilele lui Vasile Lupu (“Cartea pentru învățături” din 1646) și Matei Basarab (“Îndreptarea legii” din 1652), “Codicele penale” ale lui Alexandru Sturza (1826) în Moldova și a lui Barbu Știrbei (1850) în Muntenia, conțineau dispoziții cu privire la infracțiunile contra patrimoniului.

Codul penal român din 1864, compilat aproape în întregime după Codul penal francez, conținea un capitol privitor la: “Crime și delicte contra proprietății”, capitol menținut într-o concepție și redactare superioară în Codul penal din 1936 sub titlul “Crime și delicte contra patrimoniului.

În paralel cu reglementările din acest din urmă cod, faptele împotriva patrimoniului au mai fost incriminate și prin unele legi speciale – Codul justiției militare, Codul silvic, Codul marinei comerciale.

Odată cu introducerea conceptelor și categoriilor “obștesc” și “ avut obștesc” – prin Decretul nr. 192/1950, Codului penal din 1936 i s-a atașat un capitol nou, denumit: “Unele infracțiuni contra avutului obștesc”, capitol ce avea să fie preluat în Codul penal din 1969, în titlul IV sub denumirea de: “Infracțiuni contra avutului obștesc”.

În prezent, ca urmare a completărilor și modificărilor aduse, codul penal prin Legea nr. 140/1996, Titlul III a primit denumirea: “Infracțiuni contra patrimoniului”, iar Titlul IV, care reglementa infracțiunile contra avutului obștesc, a fost abrogat.

Constituția României, adoptată la 21 noiembrie 1991, referindu-se la roprietate , arată în art. 135 alin 2, că aceasta este publică sau privată, iar în art. 41 alin 2, că proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege indiferent de titular.

Luând în considerare această accepțiune, patrimoniul este ocrotit, printr-un întreg ansamblu de mijloace juridice extrapenale, civile și de altă natură.

În ceea ce privește infracțiunea de înșelăciune, literatura de specialitate a încadrat-o în categoria faptelor de fraudă alături de abuzul de încredere, gestiune frauduloasă și însușirea bunului găsit.

Fapta de înșelăciune era considerată în vechile legiuiri ca un ilicit civil , și lasă loc fie unei acțiuni de anulare a actului juridic pentru viciu de consimțământ, fie de reparare a pagubei. Cazurile de înșelăciune prin fals erau sancționate cu modalități ale falsului.

În sistemul de drept penal modern, înșelăciunea, mai întâi sub formă calificată a escrocheriei, apoi și sub formă simplă, a fost incriminată ca infracțiune patrimonială, pentru ca în secolul XIX și XX să fie incriminată prin asimilarea cu înșelăciunea, anumite fapte în săvârșirea cărora amăgirea constituia factorul determinant.

Codul penal de la 1864, prevedea infracțiunea de înșelăciune simplă în dispozițiile cuprinse în art. 332 – 333, pedeapsa era închisoare de la o lună la un an, respectiv amendă și înșelăciunea calificată în dispozițiile din art. 334 alin 1 și 2, pedepsibilă cu închisoare de la 6 luni până la 2 ani și amendă.

În Codul penal din 1936, înșelăciunea simplă și cea agravată erau prevăzute în dispozițiile art. 549 Cod penal, pedeapsa fiind închisoare de la 3 luni la 2 ani pentru modalitatea simplă și de la 1 an la 3 ani pentru modalitatea agravată.

Articolul 550 Cod penal prevedea unele circumstanțe agravate legale care atrăgeau sporirea pedepsei cu un plus până la 2 ani; în art. 551 Cod penal era prevăzută modalitatea înșelăciunii în convenții, sancționată la fel ca și înșelăciunea simplă, iar în art. 552 – 555 erau incriminate faptele asimilate cu înșelăciunea (înșelăciunea în emigrare, înșelăciunea prin cecuri, înșelăciunea contra asigurătorului, înșelăciunea privind dreptul de autor).

Sub raportul conținutului infracțiunii de înșelăciune există unele deosebiri între incriminarea prevăută în Codul penal de la 1936 și cea prevăzută în Codul penal actual.

Astfel cuprinsul art.215 Cod penal a fost modificat și completat prin Legea 140/1996, fiind majorate pedepsele prevăzute în aliniatele 1 și 2 și introdus unui nou aliniat.

Prin completarea art.215 Cod penal cu un nou aliniat (respectiv aliniatul 4 – înșelăciunea prin cecuri) s-a ajuns la crearea unei infracțiuni complexe, oarecum similară cu delictul de înșelăciune prin cecuri , reglementat în art. 553 Cod penal din 1936.

Codul penal în vigoare nu prevedea însă agravantele speciale din art. 550 Cod penal, fiindcă aceasta se încadrează printre acele mijloace frauduloase care constitue prin ele însele infracțiuni și deci se vor aplica regulile de la concursul de infracțiuni.

De asemenea nu se mai prevede faptele asimilate infracțiunii de înșelăciune (art.552 – 555). Aceste fapte în măsura în care ar fi posibil să fie săvârșite de cetățenii români aflați în străinătate sau de străini care după ce au săvârșit fapta s-au refugiat pe teritoriul statului român, ele vor fi încadrate după caz, în dispoziția privitoare la înșelăciunea simplă sau în cea privitoare la înșelăciunea agravată, ori la modalitatea specială (art. 215 alin. 1-3), și bineînțeles dacă nu ar constitui o infracțiune mai grea.

Legiuitorul a urmărit prin incriminarea acestei infracțiuni să asigure încrederea și buna credință pe care trebuie să se întemeieze relațiile sociale cu caracter patrimonial ca și punerea persoanei la adăpost de pagubele care i-ar putea fi pricinuite ca urmare a inducerii ei în eroare de către o altă persoană.

2. Aspecte de ordin criminologic

“Înșelăciunea învăluie întotdeauna delictul într-o aparentă legalitate: ceea ce se vede este legitim, ceea ce stă ascuns este înșelător” (Seneca).

Ocupând un loc superior în arealul infracționalității, în deosebi în ultimii ani (creștere a numărului de infracțiuni constatate în 1996 față de 1990 cu 2.840% – de la 939 la 26.670 – conform raportului anual al Poliției Române 1996) , infracțiunea de înșelăciune se caracterizează prin faptul că victimele ei își cedează bunurile unor infractori, datorită reprezentărilor false ce li se induc prin diverse acte înșelătoare asupra stărilor reale de fapt.

Desigur, cel ce intră în relații sociale cu caracter patrimonial trebuie să fie diligent, procedând cu toată grija și atenția ca interesele sale să nu fie vătămate. Doi, pentru formarea și desăvârșirea nestânjenită a relațiilor cu caracter patrimonial, este necesară în același timp și o anumită încredere pe care cei ce intră în această relație trebuie să și-o acorde reciproc, de o anumită bună credință a părților.

Fapte ca furtul, tâlhăria, abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă, înșelăciunea, distrugerea, tulburarea de posesie, împreună cu cele de corupție au devenit tot mai fregvente în peisajul fenomenului infracțional.

Înșelăciunea prin modul în care este concepută și săvârșită, prin urmările ce le produce, prezintă un grad de pericol social și în concurs cu alte infracțiuni cauzează importante prejudicii patrimoniale.

Problema prevenirii infracțiunilor a suferit unele mutații privind conținutul acestei activități, cu implicații directe asupra modalităților de acțiune ale organelor cu atribuții în domeniu. Indiferent de schimbările pe plan conceptual, constatate vor rămâne acele direcții privind înlăturarea situațiilor, stărilor ori împrejurărilor care pot influența pe subiect, ori pot fi folosite de o persoană în vederea săvârșirii de infracțiuni.

Pornind de la faptul că scopul legii penale este acela de a preveni și combate faptele antisociale, se impune cerința intensificării luptei împotriva oricărei încălcări ale normelor juridice.

Împotriva faptelor care prezintă un grad mai ridicat de pericol social, patrimoniul este ocrotit prim mijloacele energice ale legii penale. Această ocrotire se realizează prin incriminarea faptelor care îi aduc atingere.

Capitolul II

Elementele constitutive ale infracțiunii

1. Noțiune și definiție

Patrimoniului i se pot aduce atingeri și ca urmare a amăgirii, a inducerii în eroare a unei persoane de către o altă persoană.

Presupunând pricinuirea unei pagube, înșelăciunea a fost inclusă ăn categoria infracțiunilor contra patrimoniului, alături de furt, tâlhărie, abuz de încredere etc. Față de toate aceste infracțiuni, înșelăciunea se diferențiază prin aceea că, în cazul ei, paguba nu se produce prin luarea fără consimțământ a bunului altuia, în scopul însușirii pe nedrept, în cazul furtului, și nici prin intervertirea 1 calității de detentor al unui bun în calitate de pretins proprietar al acestuia, în cazul abuzului de încredere, ci prin inducerea în eroare a persoanei de către făptuitorul care urmărește prin aceasta obținerea unui folos material injust pentru sine sau pentru altul.

Textul incrimiator:

Art. 215 – “Inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust și dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 12 ani.

Înșelăciunea săvârșită prin folosire de nume sau calități mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani. Dacă mijlocul fraudulos constitue prin el însuși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.

Introducerea sau menținerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau semnării unui contract, săvârțite în așa fel încât, fără această eroare, cel înșelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condițiile stipulate, se sancționează cu pedeapsa prevăzută în aliniatele precedente, după distincțiile acolo arătate.

Emiterea unui cec asupra unei instituții de credit sau unei persoane, știind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum și fapta de a retrage după emitere provizia, în totul sau în parte, ori de a interzice transului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul arătat în alin. 1, dacă s-a pricinuit o pagubă posesorului cecului, se sancționează cu pedeapsa prevăzută în alin. 2.

Înșelăciunea care a avut consecințe deosebit de grave se pedepsește cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.

2. Obiectul juridic special

Infracțiunea de înșelăciune are ca obiect juridic special, relațiile sociale de ordin patrimonial ce implică încrederea și buna credință a celor ce intră în aceste relații.

Prin incriminarea infracțiunii de înșelăciune împotriva patrimoniului, s-a urmărit ocrotirea proprietății împotriva faptelor de amăgire, de falsificare a adevărului, de inducere în eroare, de înșelare a bunei credințe săvârșită față de o persoană, acțiune care determină acea persoană să efectueze sau să consimtă2 la efectuarea unue cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.

2. Obiectul juridic special

Infracțiunea de înșelăciune are ca obiect juridic special, relațiile sociale de ordin patrimonial ce implică încrederea și buna credință a celor ce intră în aceste relații.

Prin incriminarea infracțiunii de înșelăciune împotriva patrimoniului, s-a urmărit ocrotirea proprietății împotriva faptelor de amăgire, de falsificare a adevărului, de inducere în eroare, de înșelare a bunei credințe săvârșită față de o persoană, acțiune care determină acea persoană să efectueze sau să consimtă2 la efectuarea unui act din care rezultă o situație de fapt care are drept urmare producerea unei pagube materiale.

Recurgerea la amăgire se produce cu privire la anumite relații de ordin patrimonial sau care au consecințe relevante din punct de vedere patrimonial, relații în formarea sau realizarea cărora este nevoie de un minim de încredere, de bună credință reciprocă.

Pe baza acestor atribute, care formează obiectul juridic special al infracțiunii, se face deosebirea între infracțiunile patrimoniale săvârșite prin sustragere și cele comise prin fraudă. Totdeauna, se face distincție între înșelăciunea de înșelăciune și cea de abuz de încredere, în sensul că la înșelăciune încrederea este obținută prin amăgire, în timp ce la abuzul de încredere se încalcă, prin abuz, încrederea acordată 3.

3. Obiectul material

În cazul infracțiunii de înșelăciune, obiectul material îl constitue bunurile materiale, mobile sau imobile, precum și înscrisurile cu valoare patrimoniale care atestă drepturi, obligații sau acțiuni cu caracter patrimonial aflateîn momentul săvârșirii infracțiunii la dispoziția, în posesia sau detenția victimei.

De cele mai multe ori bunul obținut prin amăgire este un bun corporal mobil, remis făptuitorului ca urmare a inducerii în eroare. Bunul însă poate fi și un înscris care încorporează o valoare patrimonială cum ar fi o obligațiune cec sau un înscris prin care făptuitorul dobândește un drept real asupra unui bun corporal – mobil sau imobil sau chiar un drept de creanță 4.

Dacă bunul a fost obținut de infractor prin remitere, acesta nu poate primi decât bunurile mobile ca: obiecte, bani, animale iar dacă s-a obținut un înscris prin care se dobândește dreptul asupra unor bunuri acestea pot fi și imobile.

Practica judiciară a considerat că nu constitue infracțiunea de înșelăciune, fapta de a înstrăina bunuri cumpărate în mod legal cu plata în rate mai înainte de achitarea integrală a prețului, întrucât contractul are valoarea unui titlu executoriu iar unitatea respectivă îl va putea urmări pe cumpărător pentru plata ratelor scadente. Activitatea de înstrăinare nu s-a îndreptat contra unui bun sau a unor valori ce aparțin patrimoniului și nici nu s-a urmărit vreun folos material injust.

Ceea ce poate obține făptuitorul prin amăgire cu privire la bunuri este dreptul de proprietate sau un alt drept real 5 ori numai posesiunea acelor bunuri. Nu are relevanță juridică dacă bunul care constitue obiectul material al infracțiunii este remis chiar de persoana față de care s-a folosit amăgirea sau o altă persoană, dar pe baza dispozițiilor de către cel amăgit.

4. Subiectul activ

Subiecul activ al infracțiunii de înșelăciune este necircumstanțiat de text, poate fi orice persoană fizică care are răspundere penală și care îndeplinește în mod nemijlocit acțiunea de inducere în eroare. Autor al infracțiunii de înșelăciune poate fi numai persoana care, prezentând nemijlocit ca adevărate fapte mincinoase sau mincinoase fapte adevărate, induce în eroare o altă persoană, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust.

Dacă făptuitorul are calitatea de funcționar, iar acțiunea de inducere în eroare este săvârșită în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu, fapta nu constituie infracțiunea de înșelăciune, ci infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice (art. 248 Cod penal).

Ne aflăm însă tot în prezența infracțiunii de înșelăciune și nu a abuzului în serviciu, dacă făptuitorul, având calitate de funcționar, face victima să creadă că se află în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu, deși în realitate nu se află în exercițiul acestor atribuții.

Când subiectul infracțiunii are o calitate anume (rude apropiate, superiori etc) și dacă această calitate a avut vreo înrâurire în realizarea faptei, va putea fi reținută ca o circumstanță, după caz, atenuantă sau agravantă.

Infracțiunea de înșelăciune poate fi săvârșită de o singură persoană sau de mai multe persoane în calitate de autori, coautori, instigatori sau complici. Orice alte acțiuni prin care se contribuie la săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, dar prin care nu se realizează nemijlocit însăși acțiunea de inducere în eroare prin prezentarea denaturată a realității, pot constitui acte de înlesnire sau de ajutor, în vederea comiterii acestei infracțiuni, deci acte de complicitate și nu de coautorat 6. Mai fregvent întâlnite în practica judiciară sunt coautoratul și complicitatea.

Există coautorat atunci când toți participanții au executat direct acte de inducere sau menținere în eroare, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust. În acest sens, practica judiciară a apreciat că este coautor la infracțiunea de înșelăciune, persoana care fără a presta o muncă, se prezintă periodic la societate, semnează statele de plată întocmite pe baza fișelor de pontaj falsificate prin înscrierea fictivă a numelui său de către o altă persoană încadrată în muncă la acea unitate și încasează sumele de bani respective 7. Această soluție este argumentată, pe de o parte, de faptul că inculpatul prin activitatea sa, a contribuit în mod nemijlocit la săvârșirea infracțiunii, iar pe de altă parte, prin ridicarea personală a sumelor de bani ce nu i se cuveneau, a pricinuit o pagubă petrimonială.

În cazul complicității, complicele înlesnește sau ajută în orice mod pe autori la inducerea sau menținerea în eroare a victimei. În practică s-a reținut ca fiind complicitate la infracțiunea de înșelăciune, fapta de a încheia contracte fictive cu reprezentantul unei societăți, pentru a preda animalele îngrășate, deși aceștia nu posedau asemenea animale. Soluție asemănătoare a fost dată și în cauza unde inculpații – șefă de magazine ori gestionară la societatea comercială, magazionerul la întreprinderea – parte civilă a făcut diferite plăți pentru produse care în realitate nu i-au fost livrate, contravaloarea lor fiind apoi însușită de inculpați în cadrul societății și împărțită cu ceilalți. Aceste activități infracționale care au un caracter unitar, întrunesc elementele constituitve ale infracțiunii de înșelăciune contra patrimoniului, în cadrul acestei infracțiuni, inculpații de la societatea economică au calitatea de autori, iar cei de la întreprindere parte civilă de complici.

5. Subiectul pasiv

Subiectul pasiv al infracțiunii este circumstanțiat, poate fi doar acea persoană fizică sau juridică, prejudiciată materialmente. Uneori poate exista și o pluralitate de subiecți pasivi în cazul când obiectul material este un bun indiviz, ori un complex de bunuri. În subsidiar poate fi subiect pasiv și o altă persoană care, dispunând de bunul altuia suferă și ea o pagubă prin amăgire.

În practica judiciară s-a ridicat problema de a se ști care este subiectul pasiv al infracțiunii în cazul în care făptuitorul falsificând un libret cec găsit sau sustras de o altă persoană, la utilizat scoțând de la o agenție o sumă de bani, înainte ca agenția care a plătit suma să fi fost anunțată de titular despre pierdere sau sustragere.

Soluția dată a fost aceea că în caz de sustragere sau de pierdere a libretelor de economii, C.E.C-ul răspunde de plățile făcute altor persoane decât titularilor numai de la data primirii de către unitatea C.E.C a comunicărilor juridice privind libretele de economii anuale, pierdute sau sustrase.

Aceeași va fi încadrarea juridică și în cazul ridicării unui bun de la biroul de bagaje de mână al unei stații CFR pe baza uei adeverințe sustrase ori găsite, sau ridicarea unei haine de la garderobă pe baza unei fișe găsite.

6. Latura obiectivă

Latura obiectivă a infracțiunii, indiferent că este varianta simplă sau specială, cuprinde un element natural (o acțiune, o activitate), anumite cerințe esențiale, o urmare imediată (o pagubă materială) și o legătură cauzală.

Elementul material al infracțiunii de înșelăciune constă într-o acțiune de inducere în eroare a unei persoane căreia i se prezintă în mod distorsionat o situație ori o împrejurare de fapt – prin alterarea adevărului. Textul art. 215 alin.1 Cod penal prevede că inducerea în eroare se poate face “prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate” 8. A prezenta ca adevărată o faptă mincinoasă înseamnă a face să creadă, a trece drept reală, existentă, o faptă sau împrejurare care nu există, care a fost inventată sau scornită 9. A prezenta ca mincinoasă o faptă adevărată înseamnă, dimpotrivă, a face să se creadă ca inexistentă, ca fiind o simplă scornire, o faptă sau împrejurare care există în realitate.

Atât prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase cât și prin prezentarea ca mincinoasă a unei fapte adevărate, i se creează celui indus în eroare o falsă reprezentare a realității; acesta ajunge să creadă că fapta mincinoasă este adevărată sau, dimpotrivă, că fapta adevărată este mincinoasă.

În realitatea faptică, elementul obiectiv, material, poate fi realizat prin folosirea unui singur mod de amăgire, prin utilizarea ambelor moduri, prin combinarea lor, dar parțial fie în raport cu situația de fapt, fie cu cea a numărului de victime ori de acțiuni concrete ce le întreprinde subiectul activ al infracțiunii.

De exemplu, “fapta unui medic care, afirmând în mod mincinos că un medicament are anumite însușiri de natură a vindeca maladia unui pacient, vinde acest medicament cu un preț superior celui real și dobândește astfel un folos material injust”10, deoarece, prin afirmația mincinoasă făcută au fost apreciate drept adevărate fapte nereale. La fel cel care induce în eroare o persoană afirmându-i în mod mincinos că vine din partea unui frate al acesteia, ce are nevoie de o sumă de bani cu împrumut și astfel obține suma respectivă, pe care și-o însușește, comite infracțiunea de înșelăciune, prevăzută în art. 215 alin.1 Cod penal 11, sau acela care a indus în eroare un cetățean străin căruia îi înmânează un pachet care avea deasupra sau dedesubt câte un dolar S.U.A., ori o altă valută, iar în interior hârtie de ziar, comite

infracțiunea de înșelăciune (art.215 alin.1 Cod penal)12.

De asemenea, “fapta de a practica în mod obișnuit ghicitul, prezicerea viitorului ori vrăjitoria, constituie o formă de amăgire”, o modalitate de săvârșire a infracțiunii 13. Și în acest caz, cel care ghicește, cel care prezice viitorul, prezintă ca fiind adevărate fapte inexistente, inventate, scornite de el, și prin acestea creează în mintea celor ce le ghicește o cunoaștere falsă despre evenimentele ce ar urma să aibă loc și de care ar depinde o situație ce îi interesează, făcându-i să creadă cele dorite de infractor.

Elementul material al laturii obiective la infracțiunea de înșelăciune poate fi realizat prin orice mijloace capabile să provoace o inducere în eroare. Multe dintre acestea sunt la îndemâna făptuitorilor de rând. Folosirea lor depinde însă de abilitatea și experiența celui care înșeală, de locul și momentul săvârșirii infracțiunii, de gradul de credulitate al victimelor. Deși locul și timpul săvârșirii infracțiunii sunt irelevante pentru existența infracțiunii, totuși interpuse pe anumite fapte contribuie la săvârșirea infracțiunii și trebuie să se țină cont de ele la individualizarea pedepsei, deoarece infractorul știe să speculeze, mai rafinat sau mai puțin rafinat, orice posibilitate favorabilă pentru comiterea infracțiunii.

În ceea ce privește mijloacele de inducere în eroare, acestea pot fi extrem de variate, ele depinzând de inteligența și fantezia făptuitorului. Dacă mijlocul folosit prezintă o mare aparență de veridicitate, legea îl caracterizează ca fiind “fraudulos”, iar folosirea unui astfel de mijloc determină agravarea infracțiunii. Se poate întâmpla ca mijlocul de inducere în eroare să constituie prin el însuși o infracțiune.

Fapta celui care aflat în posesia unei bancnote false de 100 D.M., pe care a cumpărat-o neștiind că este falsă și a încercat să o dea altei persoane, dar aceasta sesizând falsul i-a restituit-o, situație în care inculpatul printr-un intermediar a plasat-o altei persoane, constituie infracțiunea prevăzută de art.284 Cod penal, comun cu infracțiunea de înșelăciune 14.

Simpla minciună, simplul fapt de a afirma un neadevăr sau de a nega un adevăr nu constituie, de regulă, un mijloc de inducere în eroare. Totuși, fapta constituie înșelăciune, dacă simpla minciună s-a produs în strânsă legătură cu anumite împrejurări sau fapte care i-au dat o aparență de veridicitate, astfel încât victima a crezut-o în deplină concordanță cu realitatea. În practica judiciară, s-a decis în acest sens – de exemplu – că se săvârșește infracțiunea de înșelăciune în următoarele împrejurări: “inculpatul, venind la reclamantul cu care jucase la loterie și fiind întrebat de acesta dacă numerele lor ieșiseră câștigătoare, i-a cerut biletele pentru a le verifica. După ce a controlat biletele și a constatat că sunt câștigătoare, inculpatul a spus reclamantului că nu au câștigat, rugându-l însă, totodată, să-i lase biletele pentru a face o combinație cu aceleași numere la tragerea viitoare. Reclamantul i-a lăsat biletele, pe care inculpatul le-a depus la agenție pe numele său, pentru a încasa singur banii”.15

În speță, simplul fapt de fi negat împrejurarea că numerele jucate au ieșit câștigătoare, corelat cu împrejurarea că inculpatul a controlat lista de câștiguri în prezența reclamantului, a fost suficient pentru ca acesta din urmă să creadă că numerele jucate nu au ieșit câștigătoare.

Pentru existența infracțiunii de înșelăciune nu interesează dacă, datorită împrejurărilor concrete, victima a fost sau nu ușor indusă în eroare; legea a urmărit să apere îndeosebi persoanele credule, mai puțin prudente, deoarece tocmai asemenea persoane sunt mai expuse să devină victime ale infracțiunii; ceea ce interesează este ca victima să fi fost indusă în eroare, să fi ajuns la o prezentare greșită a unei situații sau împrejurări, ca rezultat al activității făptuitorului. Dacă victima a fost sau nu indusă în eroare, se stabilește în fiecare caz de instanța de judecată.

Urmarea imediată întregește conținutul laturii obiective a infracțiunii de înșelăciunii, în sensul că acțiunea prin care s-a realizat elementul material al acesteia trebuie să fi avut drept consecință imediată efectuarea sau comiterea unui act patrimonial care, dacă s-ar fi cunoscut adevărul, nu ar fi avut loc.

Cerința esențială a urmării imediate constă în pricinuirea unei pagube celui indus în eroare, adică a unui prejudiciu material. Mergând pe această linie, practica judiciară, a considerat ca fiind înșelăciune “fapta unei persoane încadrată în muncă la o întreprindere, care primind sarcina de a aduce anumite bunuri de la o altă unitate, falsificând actele respective, primește mai multe bunuri, decât cele ce trebuiau aduse, pe care și le însușește”. 16

La fel s-a apreciat și cazul faptei inculpaților care prezentându-se la magazia de bagaje a stației C.F.R., pentru a ridica propriile lor bagaje, au afirmat că este al lor geamantanul altei persoane și prin această inducere în eroare l-au și obținut, sau “fapta persoanei care, afirmând că a uitat cifrul casetei automate de pe peronul gării în care și-a depus bagajele, a solicitat deschiderea casetei printr-o cerere întocmită de tip formular, determinând astfel pe magazionerul deținător al cheii speciale să-i predea bagajele altei persoane”.

Tot în practica judiciară s-a constatat că: “față de a se prezenta la Oficiul P.T.T.R. cu un aviz de înștiințare despre sosirea unui colet, având ca destinator o persoană cu același nume al inculpatei, dar cu menționarea altei adrese și de a afirma, la întrebarea funcționarului de la oficiu, că s-a mutat de la adresa menționată în aviz și încă nu și-a făcut mutația în buletinul de identitate, ceea ce nu corespunde realității și de a-și însuși în aceste condiții coletul “17, reprezintă infracțiunea de înșelăciune.

Între acțiunea inducere în eroare și paguba pricinuită trebuie să existe un raport de cauzalitate.

Legătura de cauzalitate exprimă relația firească, cea mai directă în cadrul laturii obiective, dintre elementul material (acțiunea de înșelare) și urmarea imediată (paguba pricinuită), prima fiind cazul și cea de a doua efectul. Dacă paguba pricinuită nu este urmarea acțiunii de amăgire, legătura cauzală nu există și deci latura obiectivă a infracțiunii nu este realizată. Drept urmare, nu comite infracțiunea de înșelăciune cel care solicită și obține cu împrumut o sumă de bani de la o altă persoană, obligându-se să o restitue la o anumită dată, fără să întreprindă acțiuni de inducere în eroare, chiar dacă la data respectivă nu se achită de obligație18.

Obținerea împrumutului nu este deci urmarea unei acțiuni de amăgire și, nu s-a realizat una din elementele laturii obiective ale infracțiunii.

Putem conchide că între elementele componente ale laturii obiective există o legătură indisolubilă, o intercondiționare, lipsa unuia influențând existența celeilalte și realizarea ei la infracțiunea de înșelăciune are loc numai atunci când din situația faptică rezultă cumulativ toate aceste componente.

7. Latura subiectivă

Infracțiunea de înșelăciune se săvârșește cu intenție directă; făptuitorul își dă seama că desfășoară o activitate de inducere în eroare și că prin aceasta pricinuiește o pagubă, urmare a cărei producere o dorește. Alături de acest element subiectiv, acțiunea trebuie să fie însoțită de cerința esențială, potrivit căreia făptuitorul a efectuat-o “în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust“ (art.215 alin.1 Cod penal).

Prin acest scop urmărit de infractor se atribuie intenției caracterul calificat, o vinovăție calificată, chiar dacă folosul material injust nu a fost efectiv realizat. Cerința esențială vizează scopul acțiunii, respectiv un folos, un profit material injust.

Pentru realizarea conținutului infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art.215 Cod penal, este necesar a se verifica sub aspect subiectiv existența scopului urmărit de infractor, de a obține un folos material injust. În speță întreaga activitate dusă de inculpată, în realizarea scopului urmărit, folosindu-se de modificarea statelor de plată și însușirea sumelor de plată suplimentare, a produs unității pagube mari 19. Împrejurarea că inculpatul, șef de echipă, în urma înțelegerii de alte persoane încadrate în muncă a confirmat și semnat foi de pontaj în care au fost trecute persoane ce nu au prestat muncă, iar pe baza acestor acte s-au obținut foloase materiale injuste, atribuie caracterul de înșelăciune activității desfășurate, chiar dacă prin falsificarea actelor menționate și împărțirea sumei la mai multe persoane decât au muncit, retribuția șefului de echipă a fost micșorată20.

Latura subiectivă a infracțiunii include și scopul obținerii pentru sine sau pentru altul a unui folos material injust. Nu este necesar ca acest scop să fie realizat; este suficient ca făptuitorul să-l fi urmărit în momentul săvârșirii faptei.

În practica judiciară s-a reținut că fapta unei persoane care, atribuindu-și un nume mincinos s-a prezentat la cabinetul unui medic și sub pretextul că vrea să-l recompenseze pentru modul cum i-a îngrijit soția, s-a oferit să-i procure mărci germane la un curs valutar mult inferior celui practicat la data respectivă, după care primind în acest scop o sumă de bani, și-a însușit-o 21.

Prin folos material se înțelege orice profit, avantaj, care poate fi evaluat în bani și care atunci când este realizat duce la creșterea sau consolidarea patrimoniului. Folosul este injust atunci când cu pricire la aceasta nu există nici o îndreptățire. Nu interesează dacă făptuitorul urmărește folosul pentru sine sau pentru altul.

8. Tentativa infracțiunii

Infracțiunea de înșelăciune poate avea o desfășurare simplă, fie o desfășurare prin faze succesive. Formele variate ale infracțiunii diferă după stadiul în care se află pregătirea sau executarea elementului material al acțiunii de amăgire, aceasta putându-se prezenta ca acte pregătitoare, tentativă, infracțiune consumată și uneori chiar ca infracțiune epuizată (aceasta fiind posibilă la varianta alin.3 a înșelăciunii în convenții).

Actele pregătitoare, pot fi diversificate, atât la varianta simplă cât și la cea specială. Ele însă nu au relevanță juridică decât în măsura în care capătă caracterul unor acte de complicitate anterioară. Potrivit codului nostru penal în vigoare, actele pregătitoare de regulă nu sunt incriminate. Ele se sancționează numai în măsura în care în partea specială a codului se prevede acest lucru, fiind asimilate, sub raportul sancționării, cu tentativa (exemplu prevederile art.137 alin.2 Cod penal).

Tentativa este pedepsită de lege (art.222 Cod penal). Această formă imperfectă a infracțiunii există atunci când, datorită unor împrejurări independente de voința sa, făptuitorul nu a reușit să ducă până la capăt acțiunea de inducere în eroare, precum și atunci când nu a izbutit să inducă în eroare și să pricinuiască prin aceasta o pagubă.

Astfel, fapta inculpatului de a sustrage un bilet C.E.C. aparținând soțului său, de a-l falsifica trecând datele sale de stare civilă și de a solicita – în aceste condiții – restituirea unei sume de la agenția C.E.C., constituie tentativă la infracțiunea de înșelăciune, dacă falsul a fost descoperit înainte de a se plăti suma a cărui restituire s-a solicitat22.

Depunerea la o agenție “Loto” a unui loz falsificat, ulterior constatat nevalabil în cadrul operației de omologare, constituie tentativă la infracțiunea de înșelăciune. Nu pot fi invocate dispozițiile de nepedepsire ale art.20 alin.3 din Codul penal, deoarece neconsumarea infracțiunii nu s-a datorat modului în care a fost concepută, ci defectuozității mijloacelor folosite 23.

Nu va constitui totuși tentativă la această infracțiune față de a încerca inducerea în eroare a unei persoane prin folosirea unor mijloace total improprii – falsuri grosiere, deghizări ușor sesizabile – deoarece acestea nu au aptitudinea de a înșela pe cineva.

Fapta unei persoane de a prezenta drept câștigător un bilet “loto” ale cărui cifre au fost modificate în așa fel încât falsul apare evident, nu constituie tentativă la infracțiunea de înșelăciune, deoarece biletul, fiind alterat în asemenea mod era absolut impropriu de a induce în eroare pe angajații care aveau îndatorirea să primească și să verifice valabilitatea lui 24.

În cazul întocmirii și folosirii unor acte false în vedera obținerii unui fals material injust, infracțiunea nu este consumată, dacă înainte să se fi pricinuit o pagubă persoanei induse în eroare, fapta a fost descoperită, rezultatul păgubitor al înșelăciunii constituind un element constitutiv al infracțiunii, activitatea infracțională desfășurată înainte de producerea lui caracterizeaza fapta ca tentativă la infracțiunea de înșelăciune iar nu infracțiunea consumată 25.

În practică s-a subliniat că nu există tentativă improprie la infracțiunea de înșelăciune în situația în care este posibil ca falsificarea actului utilizat pentru obținerea faptului injust să nu fie descoperită din cauza lipsei de atenție a reprezentantului unității căruia i se prezintă actul respectiv 26. În acest caz neconsumarea infracțiunii nu se datorează modului cum a fost concepută executarea ei defectuozității mijloacelor folosite.

Atunci când falsul apare evident suntem în prezența unei tentative absolut improprii.

Atunci când acțiunea se repetă în timp, aceasta dă faptei caracterul unei infracțiuni continuate (art.41 alin.2 și 42 Cod penal). Astfel fapta unei persoane de a falsifica datele înscrise în carnetul de muncă și de a prezenta acest carnet falsificat cu ocazia încadrării sale pentru a încasa apoi în mod repetat – retribuție în locul celui care avea dreptul – constituie înșelăciune în formă continuată.

9. Consumarea infracțiunii

Consumarea intervine în momentul apariției urmării immediate, adică al producerii efective a pagubei.

Pentru a se reține infracțiunea de înșelăciune este necesar să se constate că o persoană a fost indusă în eroare, cu scopul de a obține un folos material, precum și producerea unei pagube în patrimoniul persoanei înșelate. Din moment ce acțiunile inculpatului trebuie să aibă drept rezultat pricinuirea unei pagube materiale, acesta este momentul când se consumă infracțiunea de înșelăciune.

În speță inculpata, gestionară la o unitate cu profil alimentar, constatând că are o lipsă în gestiune, a falsificat o factură emisă pe seama unui spital, adăugând la mărfurile reale livrate și altele pe care nu le-a livrat, transformând suma de 600 lei, preț real datorat în 6.000 lei. Factura a fost emisă la 9.12.1989 și a fost achitată la 26.12.1989. Așa fiind, rezultă că momentul consumării infracțiunii de înșelăciune a avut loc la 26.12.1989. Iar, în raport cu această dată, în mod corect instanța de judecată a apreciat ca greșită pedeapsa aplicată inculpatei este grațiată în temeiul Decretului – Lege nr. 3/1990, deoarece dispozițiile acestui act normativ sunt aplicabile numai faptei săvârșite până la data de 22.12.1989 27. Considerăm că infracțiunea de înșelăciune, indiferent de modalitatea normativă în care este săvârșită, se consumă doar la provocarea unei pagube persoanei vătămămate.

10. Sancțiunea

Infracțiunea de înșelăciune, în modalitatea prevăzută în alin.1 și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 12 ani.

La individualizarea pedepselor se au în vedere dispozițiile din partea generală privind starea de recidivă (art.37 și 40 Cod penal), unitatea infracțiunii continuate și complexe (art.41 – 42 Cod Penal), formele de participație (art.23 – 31 Cod penal), dispoziție privind limitele generale ale pedepselor (art.53 Cod penal), precum și cele privind criteriile generale de individualizare a pedepselor și de reținere a circumstanțelor atenuante și agravante (art.72 – 80 Cod penal).

Capitolul III

1. Înșelăciunea în convenții

În alin.3 al art.215 Cod penal este prevăzută o formă specială a infracțiunii de înșelăciune, cunoscută în literatura juridică sub denumirea de “Înșelăciunea în convenții”. Potrivit textului, aceasta constă în: “inducerea sau menținerea în eroare a unei persoane, cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârșită în așa fel încât fără această eroare cel înșelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condițiile stipulate”.

Obiectul juridic special

Potrivit conceptului său, infracțiunea de “înșelăciune în convenții” este fapta persoanei care cu ocazia încheierii sau executării unei convenții, recurge la anumite amăgiri față de partea contractantă, creându-i acesteia o reprezentare greșită a realității.

Acțiunea amăgitoare privește acele relații de ordin patrimonial care sunt legate de raporturi juridice izvorâte din convenții, raporturi care nu se pot forma și executa în condiții convenabile și fără o bună credință reciprocă și deci fără un minim de încredere necesar pe care fiecare parte trebuie să-l aibă față de cealaltă parte.

Dacă cu prilejul încheierii sau executării convențiilor, părțile ar fi nevoite să ducă până la extrem diligențele și investigațiile lor, manifestând neâncredere una față de alta, relațiile patrimoniale ar deveni anevoioase și foarte rare. De aceea, pentru a înlătura neajunsurile unei astfel de stări, legea a încurajat părțile în direcția încrederii reciproce, dar totodată a luat măsuri ca încrederea pe care părțile și-o acordă să nu fie prilej de amăgire, incriminând în mod special înșelăciunea în convenții.

În cadrul proprietății, diligența celor care încheie și execută contracte este destul de vigilentă; totuși rămâne o margine pentru acel minim necesar de încredere, iar nesocotirea acestuia prin recurgerea la amăgire capătă un caracter grav. Legea are întotdeauna încredere în om, dar ea este necruțătoare față de aceia care care nesocotesc prin faptele lor această încredere.

Obiectul material

Obiectul material al infracțiunii de înșelăciune în convenții poate fi orice bun (mobil sau imobil), asupra căruia poartă obligația de “a da” (vânzare, schimb; locațiune de lucruri, gaj) sau “de a face” (locațiune a lucrărilor, antrepriză de lucrări, transport).

Când convenția privește executarea sau un început de executare din partea unuia dintre contractanți chiar în momentul încheierii acesteia, bunul dat sau primit cu acest prilej de către cealaltă parte, constituie obiectul material al infracțiunii.

Exemplu prin amăgire s-a obținut încheiera convenției cu darea unui acont, banii primiți sunt obiectul material al infracțiunii 1.

Subiectul activ

Poate fi orice persoană care încheie sau execută un contract, sau figurează ca parte în contract.

Infracțiunea de înșelăciune în convenții este susceptibilă de toate modalitățile participației: coautorat, instigație și complicitate; în privința

instigatorilor și complicilor nu se cere calitatea de parte contractantă.

Subiectul pasiv

Este persoana indusă sau menținută în eroare (care a încheiat contractul).

Pentru existența infracțiunii de înșelăciune în convenții, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții:

– să aibă loc cu ocazia încheierii sau executării contractului;

– cu prilejul încheierii sau executării convenției, cealaltă parte “să inducă sau să mențină în eroare”;

– acțiunea de amăgire să determine pe cei induși sau menținuți în eroare “să încheie sau să execute contractul” în condițiile stipulate (adică în condițiile care altfel nu ar fi fost acceptate și care au creat o situație păgubitoare);

– acțiunea să fi fost săvârșită cu intenție.

Aceste condiții de incriminare constitue elementele esențiale ale infracțiunii de înșelăciune în convenții.

În speță fapta inculpatului de a oferi spre vânzare părții vătămate un ghiul din metal galben, susținând în mod mincinos că este din aur și de a fi primit de la acesta, ca preț suma de 16.000 lei constituie infracțiunea de înșelăciune în convenții, prevăzută de art.215 alin.3 2; întrucât între inculpat și partea vătămată s-a încheiat un contract de vânzare – cumpărare, acordul părților fiind urmat de remiterea bunului și plata prețului.

Infracțiunea de înșelăciune în convenții nu poate fi concepută și înfăptuită fără preexistența fie a unui proiect de contract, adică a raportului juridic patrimonial în faza de formare, fie a unui contract care încheiat fiind urmează să fie adus la îndeplinire de către părți. Preexistența acestui raport juridic patrimonial pe cale de a se forma sau de a se realiza prin îndeplinirea obligațiilor (executare), constituie o condiție pentru existența infracțiunii. Această – situație – premisă deosebește infracțiunea de înșelăciune în convenții, de infracțiunea de înșelăciune obișnuită, fiindcă preexistența raportului juridic în formare sau format, constituie o condiție esențială pentru prima infracțiune și nu este cerut pentru cea de-a doua infracțiune.

În cazul înșelăciunii obișnuite, formal se ajunge la stabilirea unui raport juridic, acest raport este numai aparent, fiindcă acordul de voință, de care depinde nașterea unui raport juridic real, nu există decât în mintea celui amăgit, care crede că a contractat realmente, în timp ce amăgitorul nu a înțeles nici un moment să se oblige să contracteze. Pentru realizarea situației, premisă, nu importă felul contractului, ci este suficient că el generează un raport juridic patrimonial; deci poate fi un contract sinalogmatic sau unilateral, oneros sau gratuit, consensual sau real.

Latura obiectivă

Dispoziția incriminatoare stabilește sub forma a două condiții care este alcătuirea acestei laturi: – o acțiune de amăgire care constitue elementul material și o urmare imediată concretizată în acceptarea încheierii sau executării contractului în condiții care altfel nu ar fi fost acceptate.

Elementul material constă din: “inducerea sau menținerea în eroare” de către cealaltă parte.

Prin “a induce în eroare” – se înțelege a face pe altul să nu cunoască sau să cunoască în mod fals realitatea, să ia minciuna drept adevăr sau invers 3.

Prin “a menține în eroare”- înseamnă a face ca cineva să rămână în necunoașterea sau cunoașterea greșită a realității, sprijinind sau întărind această stare subiectivă a victimei. Nu constituie însă amăgiri încercările de a prezenta în condițiile cât mai avantajoase realitatea asupra căreia poartă tratativele dintre părți (așa-zisul “dolus-bonus”).

O a doua cerință este ca acțiunea de amăgire, inducere sau menținere în eroare să se fi produs fie în faza în care a premers încheierea contractului, fie în faza când contractul este executat: “cu ocazia încheierii sau executării unui contract”.

“Ocazia încheierii”- înseamnă întregul interval din momentul în care au început tratativele și până la încheierea contractului, iar nu numai momentul încheierii (stabilirii acordului).

De asemenea, prin: “ocazia executării” – se înțelege tot intervalul în care sunt aduse la îndeplinire obligațiile contractuale.

În practica judiciară s-a stipulat că fapta unei persoane de a conveni cu un cetățean străin să cumpere de la el unele bunuri, cu plata prețului în lei și după primirea bunurilor, de a remite acestuia spunându-I că conține suma cuvenită – un pachet care conținea în realitate doar 200 de lei și simple foi de hârtie, constituie infracțiunea de înșelăciune în convenții 4.

Este esențial de reținut la înșelăciunea în convenții că – așa cum pretinde textul – în absența erorii în care a fost indusă ori menținută victima, aceasta nu s-ar fi angajat la încheierea ori executarea contractului în condițiile stipulate.

Într-o atare încadrare juridică s-au reținut și faptele de înșelăciune comise în sistemul așa numitelor “jocuri de întrajutorare”, de tip “Caritas”, apărute și multiplicate în perioada postdecembristă, cu consecința păgubirii a zeci de mii de deponenți la societățile comerciale cu un asemenea obiect de activitate, societăți a cărei înregistrare și funcționare a fost autorizată cu ușurință sau din ignoranță juridică de către unele instanțe judecătorești.

Pentru exustența infracțiunii este suficient ca acțiunea de amăgire să fi fost săvârșită în vreuna dintre cele două ocazii (de încheiere a contractului) amintite, iar dacă a fost săvârșită în amândouă va exista fie concurs de infracțiuni, fie infracțiune continuată.

Urmarea imediată

Urmarea imediată a realizării acțiunii de inducere sau menținere în eroare constă în creare unei situații de fapt, contrară celei care ar fi trebuit să existe dacă nu s-ar fi recurs la amăgire.

Urmarea imediată se concretizează în încheierea sau executarea contractului ca rezultat al acțiunii de amăgire. Deci nu este suficient ca acțiunea de amăgire să fi condus la o contractare care ulterior s-a dovedit a nu fi prea convenabilă sau suficient de avantajoasă. Ea trebuie să fi creat o situație de fapt, atât de puțin corespunzătoare celei pe care amăgirea făcuse să se creadă că va exista în realitate, încât dacă cel amăgit ar fi prevăzut producerea acestei situații, ar fi refuzat să contracteze sau să-și execute obligațiile reale în condițiile stipulate (dolus causa dons contractul). Nu există urmare imediată, adică situația de fapt păgubitoare, care condiționează existența infracțiunii, atunci când acțiunea de amăgire nu a fost determinată pentru încheierea sau executarea contractului, ci a condus la acceptarea unor clauze care au pricinuit oarecare prejudiciu a cărui reparare poate fi realizat prin mijloace de drept civil.

Simplele întârzieri în executarea contractului sau neputința de a executa nu sunt suficiente prin ele însele de a constitui urmarea imediată cerută pentru existența infracțiunii.

Dacă se constată însă că subiectul activ știa încă din momentul contractării că nu va putea executa și prin amăgire a făczt să se creadă contrariul, el va răspunde pentru înșelăciune obișnuită, fiindcă contractul a fost numai aparent, chiar din momentul în care s-a produs acțiunea de amăgire.

Deși textul de lege se referă la încheierea sau executarea unui contract, fapta constituie infracțiune dacă are loc chiar cu ocazia rezilierii 5 unui contract.

Raport de cauzalitate

Dacă se constată că acțiunea de amăgire nu era de natură să creeze situația de fapt păgubitoare, iar paguba produsă provine din alte cauze (ca urmare a unor cauze impuse, sau datorită faptului că executarea a fost sistată la opunerea unei părți) nu va exista infracțiune fiindcă lipsește legătura de cauzalitate dintre acțiunea de amăgire și situația care a determinat producerea pagubei.

Latura subiectivă

Intenția constă în aceea că subiectul activ și-a dat seama că prin acțiunea sa induce sau menține în eroare cealaltă parte contractantă, că fără această amăgire încheierea sau executarea contractului nu s-ar putea produce și că în felul acesta se creează o situație păgubitoare.

În practica judiciară se fac distincții între contractele încheiate prin vicierea consimțământului unei părți și infracțiunea de înșelăciune în convenții.

Încheierea 6 actelor juridice deci și a contractelor este dominată în dreptul civil, de principile consensualismului, al puterii obligatorii și a relativității efectelor între părțile care le-au încheiat. Sancțiunile procedurale în procesul civil garantează respectarea acestor principii și ocrotesc viața reală a părților prin anularea actelor juridice la cererea părții a cărui consimțământ a fost viciat cu ocazia încheierii lor. Intervenția statului, ca subiect de drept penal, în anumite situații de fraudare a consimțămîntului unei părți cu ocazia încheierii unui contract este reglementat prin dispozițiile art.215 alin.3 Cod penal care incriminează infracțiunea de înșelăciune în convenții. Și prin aceasta, art.215 alin.3 Cod penal rămîne la granița dintre dreptul civil și dreptul penal.

În numeroase situații fraudarea consimțământului unei părți contractante este urmarea unor activități ilicite desfășurate de persoanele abile care urmăresc pe lângă obținerea folosului material injust pentru sine sau pentru altul și de a scăpa de răspundere penală. Practica judiciciară a dovedit că aproape în mod constant, părțile vătămate își iau măsura de prevedere de a înlocui înscrisuri (de cele mai multe ori sub semnătură privată) ca mijloc de dovadă a prestațiilor la care părțile se obligă în momentul încheierii contractelor sau pentru viitor. Nu rareori manifestarea declarativă a părților vătămate este influențată fraudulos încât nu corespunde voinței reale și aceasta tot în scopul ca persoanele ce urmăresc obținerea unui folos injust prin fraudă să evite răspunderea penală.

Există infracțiunea de înșelăciune atunci când inculpatul propietar al unui apartament, inducând în eroare două persoane diferite, uneia promițându-i vânzarea și altuia vânzându-i efectiv apartamentul respectiv, încasează de la fiecare suma reprezentând contravaloarea acestuia.

Literatura juridică a sintetizat și consecințele de ordin teoretic și practic ce decurg din rezolvarea principală a primatului voinței interne asupra voinței declarate în privința contractelor intervenite, între părți, respectiv: cu prilejul interpretării contractului trebuie descoperită voința reală a părților; viciile de consimțământ se raportează la voința internă, reală; în descoperirea adevăratei voințe este necesar ca voința internă să fie analizată cu scopul mediat al contractului, cu acele modeluri interne, psihologice care determină părțile să încheie contractul; dacă voința reală nu este concordantă cu cea declarată, aplicațiile noțiunii de cauză se va raporta la elementele interne; voința reală nu produce efecte juridice, decât în raporturile dintre părți.

Eficiența acestei concluzii de ordin principal, în analiza încheierii contractelor se apreciază și în cazul infracțiunii de înșelăciune în convenții.

Termenul de “eroare” din art.215 alin.3 Cod penal păstrează înțelesul originar din dreptul civil al acestei instituții, numai când se referă la “menținerea în eroare cu prilejul încheierii contractelor” a unei părți contractante. Aceasta întrucât falsa reprezentare a unei situații de fapt în legătură cu încheierea unui contract cunoscută numai de una dintre părțile contractante poate constitui o manoperă frauduloasă, deoarece această parte nu acționează cu loialitate, intenție dreaptă în mod conștient.

Expresia de “inducere în eroare” – folosită în art.215 alin.3 Cod penal se apropie de înțelesul consacrat prin codul civil “dolului”, ca eroare provocată, concretizată în totalitatea manoperelor frauduloase, pe care una din părți le întrebuințează cu prilejul încheierii unui contract, pentru a forma o falsă reprezentare asupra realității a părții contractante, cu caracter determinant în încheierea contractelor.

Delimitând sfera “viciilor de consimțământ” la noțiunea de “rea- credință” proprie dreptului civil, iar a “acțiunilor frauduloase” în sensul art.215 alin.3 Cod penal la vinovăția penală sub forma intenției directe în obținerea folosului injust, aceasta din urmă concretizându-se într-o atitudine juridică a autorului faptei ilicite contrar regulilor de conviețuire.

Distincția dintre dolul delict civil și infracțiunea de înșelăciune în convenții este aparent irezistibilă, întrucât în ambele situații voința părții contractante este indusă în eroare, este aproape în totalitate distrusă.

Există nuanțe și gradații în exercitarea manoperelor viclene iar cea mai gravă formă a dolului este înșelăciunea în convenții.

Sancțiunea

Infracțiunea de înșelăciune sancționează cu pedeapsa prevăzută în aliniatele precedente.

2. Înșelăciunea prin cecuri

Prin Legea nr.140 pe 1946 a fost modificat art.215 Cod penal incriminându-se o nouă formă a infracțiunii de înșelăciune.

Potrivit dispozițiilor art.215 alin.4 Cod penal, infracțiunea de înșelăciune prin cecuri constă în: “Emiterea unui cec asupra unei instituții de credit sau unei persoane, știind că valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum și fapta de a retrage, după emitere, provizia, în total sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul arătat în ali.1, dacă s-a produs o pagubă posesorului cecului, se sancționează cu pedeapsa prevăzută în alin.2”.

În ceea ce privește necesitatea reglementării, trebuie evidențiat că prin art.84 pc.2 din Legea nr.59 pe 1934 privind cecul este incriminată o infracțiune având același obiect juridic, aceste dispoziții coroborate cu prevederile art.215 alin.2 și 3 Cod penal acoperind și situațiile la care se referă art.215 alin.4 Cod penal.

Referitor la termenii folosiți în art.215 alin.4 Cod penal, întrucât este vorba de noțiuni noi, neobișnuite în legislația penală, se cuvine lămurirea în prealabil a conținutului lor (cec; trăgător; tras; beneficiar și disponibil).

“Cecul” este un înscris prin care o persoană (numită trăgător sau emitent) dă ordin unei bănci (numită tras) să plătească o sumă de bani unei terțe persoane (numită beneficiar).

Deci, cecul pune în legătură, în procesul creării sale, trei persoane: trăgătorul, trasul și beneficiarul. Acest instrument de plată este creat de trăgător care, în baza unui disponibil constituit în prealabil la o societate bancară, dă acesteia (băncii) un ordin necondiționat să plătească la prezentare o sumă determinată, unei terțe persoane sau însuși trăgătorului emitent aflat în poziție de beneficiar. Pentru emiterea cecurilor, titularii acestora trebuie să dispună de conturi cu acoperire pe bază de depozit bancar sau pe bază de credit, de o valoare cel puțin egală cu valoarea celui tras 1.

“Disponibilul” este creat printr-un depozit bancar, din operațiuni de încasări sau prin acordarea unui credit bancar. După ce societatea bancară eliberează clientului său (trăgătorului) formularele de cec necompletate, acesta le va putea transforma în cecuri numai în limita disponibilului.

Pentru a ocroti relațiile sociale, privind utilizarea acestui instrument de plată (cecul), legiuitorul a prevăzut două infracțiuni, incriminând “falsificarea de monede sau valori” (art.282 Cod penal) și “înșelăciunea” (art.215 alin.4 Cod penal).

Obiectul juridic

Obiectul juridic al infracțiunii de înșelăciune în varianta prevăzută de art.215 alin.4 Cod penal, în constituie protecția relațiilor sociale privind proprietatea privată, relații care iau naștere și se desfășoară pe baza bunei-credințe a subiecților acestor raporturi, a încrederii ce-și acordă reciproc, dat fiind caracterul specific al instrumentului de plată folosit – cecul.

Există o diferențiere față de obiectul juridic al infracțiunii prevăzute de art.282 Cod penal, care se referă la falsificarea de monede sau alte valori, și privește relațiile sociale care se bazează pe încrederea acordată, pe de o parte monedelor și altor valori aflate în mod legal în circulație, iar pe de altă parte, operațiunilor legale efectuate în cadrul circulației monetare sau al instrumentelor de credit și plăți.

Subiectul activ

Subiectul activ al infracțiunii nu poate fi orice persoană, ea neputând a fi săvârșită decât de cel care este deținător legal al formularelor de cecuri și deci poate fi trăgător, el fiind singurul care poate emite cecuri în limita disponibilului. Celelalte persoane care ar intra, întâmplător sau nu, în posesia unor formulare de cecuri ar putea săvârși alte infracțiuni cum ar fi falsificarea prevăzută de art.282 Cod penal, sau punerea în circulație a cecurilor falsificate prevăzute de art.282 alin.2 Cod penal, furt sau înșelăciune (în variantele de la art. 215 alin.1,2 și 3 Cod penal).

Subiectul pasiv

Subiectul pasiv este persoana al cărui patrimoniu a fost diminuat prin săvârșirea infracțiunii de înșelăciune.

În legătură cu subiectul pasiv, în practică s-au ridicat unele probleme. Astfel având în vedere mecanismul de utilizare a cecului care permite transmiterea lui prin gir s-a pus întrebarea dacă subiectul pasiv n-ar putea fi ultimul posesor care prezintă cecul de plată, respectiv giratorul sau girantul care a primit cecul de la trăgătorul de rea credință. Se consideră că infracțiunea de înșelăciune este o infracțiune instantanee care se consumă în momentul emiterii cecului fără acoperire, iar subiectul pasiv principal este beneficiarul cecului emis de trăgător. Giratorul poate fi subiect pasiv subsidiar, dacă plata a avut repercursiuni negative și asupra patrimoniului său.

De asemenea, s-a mai pus problema dacă subiectul pasiv al acestei infracțiuni poate fi banca în calitate de tras.

Răspunsul nu poate fi decât negativ, deoarece relațiile sociale afectate prin emiterea cecului fără acoperire sunt cele dintre emitent (trăgător) și beneficiar (cel care primește cecul de la trăgător), paguba regăsindu-se în patrimoniul acesteia din urmă.

Societatea bancară (trasul) nu face decât un serviciu de casă pentru trăgători, în sensul că efectuează plata pentru aceasta din disponibilul său.Totuși, și societatea bancară poate fi subiect pasiv subsidiar, în măsura în care fapta a avut consecințe negative asupra patrimoniului său.

Latura obiectivă

Constă în acțiunea făptuitorului care se ralizează prin emiterea unui cec, respectiv prin predarea unui formular de cec (eliberat de societatea bancară), către o instituție de credit sau unei persoane. Această acțiune trebuie să fie însoțită de inexistența proviziei sau retragerea acesteia, în total sau în parte, după emitere, ori de interzicerea trasului să plătescă înainte de expirarea termenului de prezentare. Prin “emiterea cecului” trebuie înțeles atât faptul de a completa cecul și înmânarea lui beneficiarului, cât și înmânarea unui cec în alb (adică un instrument de plată care cuprinde numai semnătura trăgătorului, iar uneori și o parte din mențiunile cerute de legea cecului.

Utilizarea cecului în alb a ridicat și el probleme în practică. Astfel s-a pus întrebarea dacă este sau nu vinovat trăgătorul, în condițiile în care are disponibil în cont, dar beneficiarul cecului în alb îl completează cu o sumă ce depășește acest disponibil. Pentru a se evita astfel de situații, de obicei se va adăuga clauza “înaintea plății posesorul va completa cecul fără a depăși…” 2.

O altă preoblemă în legătură cu emiterea cecului în alb s-ar impune și la momentul în care se consideră că un astfel de cec ar fi emis: cel al înmânării lui către beneficiar sau cel al completării lui de către beneficiar. Aceasta, spre a se putea stabili dacă cecul a fost sau nu emis fără acoperire. Răspunsul ar fi acela că data emiterii cecului trebuie să fie considerată cea a completării lui de către beneficiar, nu cea a predării acestuia către beneficiar.

S-a mai pus problema angajării răspunderii trăgătorului în condițiile în care beneficiarul va completa cecul în alb cu nerespectarea înțelegerii avute în acest sens cu trăgătorul.

Punctul de vedere a fost acela că în această situație, trăgătorul nu poate fi considerat că a emis cecul în condițiile prevăzute de art.215 din alin.4 Cod penal și ca atare, el nu răspunde penal.

Potrivit prevederilor art.33 din Legea nr. 59/1934: “Ordinul de a nu plăti suma din cec nu are efect după expirarea termenului de prezentare”. Aceasta înseamnă că, deoarece la data respectivă fapta trăgătorului de a da un atare ordin nefiind aptă să producă consecințe (deci pagubă), nu poate atrage răspunderea penală, infracțiunea prevăzută de art.215 alin.4 Cod penal, fiind condiționată de rezultat, respectiv de pricinuirea unei pagube.

Latura subiectivă

În cazul infracțiunii prevăzute de art. 215 alin.4 Cod penal, se caracterizează prin intenție. Intenția trebuie să se manifeste prin scopul urmărit de făptuitor, care este acela “de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust” (art.215 alin.4 combinat cu art.215 alin.1 Cod penal).

Folosul urmărit de făptuitor trebuie să fie de ordin material și nu se cere să fie realizat efectiv în momentul emiterii cecului, atâta timp cât dispozițiile cecului condiționează existența infracțiunii de efectuarea activității “în vederea realizării acestui scop, nu și de realizarea lui imediată”.

În legătură cu latura obiectivă a acestei infracțiuni, considerăm că un element ce trebuie avut în vedere este și atitudinea ulterioară a trasului care, luând cunoștință de neonorarea cecului de către societatea bancară, face toate demersurile pentru crearea proviziei sau va plăti el direct beneficiarului cecului. În astfel de situații, se poate aprecia, în raport cu starea de fapt concretă, că trasul nu ar fi urmărit obținerea unui folos material injust și, deci, fapta să nu constituie infracțiunea prevăzută de art.215 alin.4 Cod penal. Trebuie să se facă distincția necesară pentru a nu ne afla în fața unei situații contrare, când atitudinea ulterioară a trasului să nu fie altceva decât o manieră abilă a sa pentru a evita răspunderea penală, pentru fapta comisă, atunci când constată că aceasta este inevitabilă.

Sancțiunea

Se sancționează cu pedeapsa prevăzută în alin.2.

3. Forma agravată

Atât înșelăciunea prevăzută în alin.1 al art.215 Cod penal cât și cea prevăzută în alin.3 al aceluiași text sunt mai grave decât au fost săvârșite prin folosirea de nume sau calități mincinoase ori de alte mijloace frauduloase. Circumstanța agravată se referă la mijloacele folosite de făptuitori, mijloace pe care legea le caracterizează ca fiind ”frauduloase”, dând ca exemplu nume sau calități mincinoase. Întrucât și înșelăciunea în forma simplă presupune folosirea unor mijloace apte de a induce în eroare, se pune problema diferențierii mijloacelor simple de inducerea în eroare, de mijloacele caracterizate de lege ca fiind frauduloase.

În literatura de specialitate s-a arătat că deosebirea dintre aceste două categorii de mijloace este mai mult cantitativă sau de intensitate1; un mijloc trebuie considerat fraudulos atunci când este de natură să asigure mai ușor reușita acțiunii făptuitorului, când are aparența unui mijloc veridic, adică atunci când în mod obișnuit inspiră încredere și înlătură orice bănuială.

De asemenea, s-a arătat că mijlocul fraudulos este acel mijloc de inducere în eroare care este folosit în stânsă corelație cu împrejurări de fapt care îi dau aparență de veridicitate, ceea ce presupune de mai multe ori o adevărată punere în scenă.

Dintre mijloacele considerate frauduloase, legiuitorul indică cu titlu de exemplu nume și calități mincinoase.

Prin “nume mincinos”2 se înțelege un nume care nu aparține făptuitorului. Numele este “împrumutat” de la o altă persoană în locul căreia se prezintă, pretinzând că este acea persoană sau este imaginar pentru a-și ascunde reala identitate și a zădărnici astfel descoperirea sa, ori numai pentru că în acest mod reușea inducerea în eroare a victimei (se prezintă sub nume de rezonanță germanică și vorbește româna cu accent german spre a convinge victima că este “agentul” unei firme müncheneze).

Prin “calități mincinoase” se înțeleg calitățile pe care și le atribuie făptuitorul, fără a le avea în realitate. În acest caz, își poate da calitatea evident nereală de prieten al unui membru al familiei, mesager al unei cunoștințe etc.

“Inducerea în eroare a unei garderobiere, prin atribuirea calității de depunător al unei haine pentru care s-a eliberat fișă – pierdută de depunătorul real și găsită de inculpat – constituie infracțiunea de înșelăciune, prevăzută în art.215 alin.2 din Codul penal” 3 sau

“Hotărându-se să obțină prin înșelăciune o sumă de dolari de la persoana vătămată – medic – inculpatul G.G. după ce a comunicat intenția sa inculpatului T.P., i-a dictat conținutul unei scrisori prin care un pretins medic O., persoană fictivă, solicita victimei ca împrumut (în numele “prietenului său, ministrul sănătății), suma de 500 de dolari; după aceea G.G. a telefonat persoanei vătămate, prezentându-se drept doctorul O., și cum acesta a consimțit să acorde împrumutul solicitat, i-a spus că o va trimite pe “fiica sa”, în realitate inculpata T.P. să ridice banii. Aceasta a mers la locuința victimei, i-a înfățișat scrisoarea falsificată și a primit suma de 500 de dolari, pe care a înmânat-o inculpatului G.G., de la care a primit, pentru serviciul făcut, 500 lei.

Faptele săvârșite de inculpata T.P. constituie, pe lângă infracțiunea de fals în acte private (art.290 Cod penal – coautorat și nu complicitate la infracțiunea de înșelăciune calificată art.215 alin.2 Cod penal)”.

Sunt mijloace frauduloase, în afara celor două expres arătate de lege, toate acele mijloace de inducere în eroare care constituie prin ele însele infracțiuni (folosirea unui înscris fals, uzurparea de calități oficiale, portul nelegal de uniforme, falsul în declarații făcut în scopul obținerii unor drepturi, exercitarea fără drept a unei profesii și altele).

În speță “fapta inculpatului care, atribuindu-și calitatea de ofițer al poliției, a indus în eroare o persoană, făcând-o să creadă că prin influența pe care o are asupra unor lucrători de poliție din cadrul Circumscripției 16, îi va obține o viză de reședință în municipiul București și astfel a primit de la ea o sumă de bani sub pretextul cumpărării unor țigări străine de care să se folosească în rezolvarea problemei, constituie infracțiunea prevăzută în art.215 alin.2 din Codul penal 5.

Sunt mijloace frauduloase acele mijloace de inducere în eroare care, fără a constitui prin ele însele infracțiuni, au o mare aparență de veridicitate, fie prin ele însele, fie datorită împrejurărilor cu care sunt corelate.

Sub codul penal anterior, în literatura de specialitate, s-au purtat numeroase discuții cu privire la situația în care mijlocul fraudulos constituie prin el însuși o infracțiune și îndeosebi, cu privire la înșelăciunea prevăzută prin fals 6.

Legiuitorul a prevăzut în mod expres în alin.2, partea a II-a a art.215 din Codul penal în vigoare, că, dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni. Dacă mijlocul fraudulos folosit pentru inducerea în eroare a victimei constituie prin el însuși o infracțiune, făptuitorul răspunde atât pentru infracțiunea de înșelăciune în formă agravată prevăzută în alin.2 al art.215 Cod penal, cât și, după caz, pentru infracțiunea de uzurpare de calități oficiale, infracțiunea de port nelegal de uniformă, infracțiunea de exercitare fără drept a unei profesii.

Dacă mijlocul fraudulos folosit este un înscris fals, făptuitorul răspunde pentru infracțiunea de înșelăciune în formă agravată și pentru infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată și a fost falsificat de făptuitor, sau pentru înșelăciune calificată și uz de fals, dacă înscrisul sub semnătură privată a fost falsisicat de o altă persoană.

În situația în care făptuitorul a folosit un înscris oficial fals, acesta răpunde pentru înșelăciunea în formă agravată și pentru uz de fals, dacă înscrisul a fost falsificat de o altă persoană, sau pentru fals în înscrisuri oficiale, înșelăciune în formă agravată și uz de fals, dacă înscrisul a fost falsificat chiar de făptuitor.

Dacă mijlocul fraudulos nu constituie prin el însuși o infracțiune, fapta se încadrează în dispozițiile art.215 Cod penal fără a mai exista un concurs de infracțiuni.

Înșelăciunea în forma agravată se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani.

Modalitatea deosebit de agravată

Modalitatea deosebit de agravată prevăzută de art.215 alin.5 Cod penal, se comite în situația în care prin înșelăciune se produc consecințe deosebit de grave patrimoniului.

Pentru constatarea consecințelor deosebit de grave la care se referă art.146 Cod penal, se are în vedere unul sau mai multe din criteriile exemplificativ enumerate între care, în primul rând producerea unei pagube materiale mari.

Astfel, infracțiunea de înșelăciune, potrivit art.146 Cod penal, se consideră că a avut “consecințe deosebit de grave” atunci când a produs pagube materiale mai mari de 50.000.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activității, cauzată unei activități publice sau oricăreia dintre unitățile la care se referă art.145 Cod penal ori altei persoane juridice sau fizice.

În practică s-a reținut existența consecințelor deosbit de grave, respectiv producerea unor perturbări deosebit de grave, atunci când, deși nu s-au produs pagube mari săvârșirea acțiunii a dus la lipsirea unității de posibilitatea de a dispune, în orice moment, de totalitatea mijloacelor sale materiale sau financiale,considerând că prin aceasta se poate produce o stânjenire în activitate, implicând necesitatea unor eforturi suplimentare sau chiar întârzierea realizării obiectivelor unității respective ori altor unități față de care unitatea prejudiciată direct are obligații contractuale sau a cauzat asemenea urmări.

Când paguba materială ce s-a cauzat unităților la care se referă art.145 Cod penal, este singurul criteriu ce poate fi avut în vedere la încadrarea juridică a faptei, importanța pagubei trebuie să aibă o semnificație asemănătoare criteriului la care se referă art.146 Cod penal respectiv o evaluare mai mare de 50.000.000 lei.

Sancțiunea

Înșelăciunea prevăzută în alin.5 se pedepsește cu închisoare de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.

Capitolul IV

1. Asemănări și deosebiri între înșelăciune și alte infracțiuni

Infracțiunea de înșelăciune prezintă unele asemănări și deosebiri cu alte infracțiuni reglementate în Codul penal (Uneori asemănările și deosebirile vizează toate elementele constitutive ale infracțiunii iar alteorinumai unele dintre ele).

A). Înșelăciunea, înșelăciunea la măsurătoare și înșelăciunea privind calitatea mărfurilor.

Aceste infracțiuni fac parte din grupe diferite, chiar dacă denumirea lor marginală din Codul penal pare a fi asemănătoare.

Înșelăciunea este reglementată în Codul penal în cadrul infracțiunilor contra patrimoniului, în timp ce înșelăciunea la măsurătoare și înșelăciunea cu privire la calitatea mărfurilor (art.296 și 297 Cod penal) sunt cuprinse în cadrul infracțiunilor la regimul stabilit pentru anumite activități economice. Obiectul juridic al acestor infracțiuni este total diferit.

Domeniile în care pot fi săvârșite asfel de fapte sunt diferite iar pentru înșelăciunea la măsurătoare și cea cu privire la calitatea mărfurilor, bine delimitate.

Din denumirea celor două infracțiuni rezultă că ele privesc circuitul economic, în general, și circulația bunurilor materiale în special, circulație ce implică efectuarea unor operațiuni de măsurare a bunurilor ce fac obiectul acestei activități ori o comportare necorectă a unei persoane ce falsifică ori substituie mărfuri sau orice alte produse, ori le expune spre vânzare sau le vinde, cunoscând că acestea sunt falsificate ori substutuite. Deși specificul acestor două fapte constă în inducerea în eroare, în amăgirea unei persoane și, sub acest aspect se aseamănă cu infracțiunea de înșelăciune, ele privesc cantitatea sau calitatea bunurilor ori a mărfurilor ce fac obiectul circuitului economic.

Între înșelăciune și aceste două infracțiuni nu există legături de conținut.

B). Înșelăciunea și abuzul de încredere.

Fiind fapte prevăzute de legea penală ce fac parte din același gru de infracțiuni, ele prezintă unele trăsături comune dar și deosebiri esențiale care le individualizează.

Infracțiunea de înșelăciune și abuzul de încredere au ca obiect juridic generic relații sociale de ordin patrimonial.

Obiectul juridic

Obiectul juridic special al celor două infracțiuni este format din relațiile sociale cu caracter patrimonial ce implică încrederea și buna credință a persoanelor ce intră în aceste relații.

Totuși, cele două infracțiuni se deosebesc sub aspectul obiectului juridic special, în sensul că la abuzul de încredere se încalcă încrederea dată în mod licit, în timp ce la înșelăciune, acordarea încrederii se face prin inducerea în eroare, prin amăgire.

Obiectul material

Obiectul material al celor două infracțiuni îl constituie bunuri materiale sau înscrisuri care au valoare patrimonială. Astfel, sfera de bunuri ce pot forma obiectul material al abuzului de încredere este mult mai limitată decât la infracțiunea de înșelăciune.

Constituie obiect material al infracțiunii de abuz de încredere numai bunurile mobile: banii, lucrurile ce pot fi deplasate, animalele, titlul de credit, obligațiile C.E.C., uneltele, hainele de protecție1, echipamentul sportiv etc. Deși sunt mobile, bunurile consumptibile, cât și cele fungibile 2,nu pot forma obiect material al acestei infracțiuni datorită caracteristicilor lor.

La infracțiunea de înșelăciune, obiect material poate fi orice bun mobil ce are o anumită valoare, cât și bunuri imobile (terenuri, clădiri, pomi sau recolte prinse de rădăcini), precum și acțiunile cu caracter patrimonial aflate în momentul săvârșirii infracțiunii la dispoziția sau în posesia ori detenția subiectului pasiv.

Bunurile ce pot forma obiectul material al infracțiunii de abuz de încredere, au în principiu, o valoare mai mică decât cele ce constituie obiectul material al infracțiunii de înșelăciune.

Un alt criteriu de distingere, referitor la obiectul material al celor două infracțiuni, îl constituie locul unde se află acesta în momentul desfășurării activității infracționale.

La infracțiunea de abuz de încredere, bunul se află la făptuitor, în virtutea unei operații corecte,legale, de trasferare a deținerii acestui bun. Bunul trece deci de la persoana vătămată la făptuitor ca efect al unei înțelegeri intervenite între cele două persoane. Ulterior, are loc însușirea bunului de către făptuitor care, profitând de împrejurarea că bunul se află în mâinile sale, pune stăpânire pe el.

În cazul infracțiunii de înșelăciune, bunul ce formează obiectul material al acestuia se află, de regulă, la persoana vătămată, el urmând să treacă la făptuitor numai după ce se întreprinde acțiunea de induce acțiunea de inducere în eroare.

Atât la infracțiunea de înșelăciune cât și la abuzul de încredere, obiectul material trebuie să fie identificat și evaluat, fie pentru repararea prejudiciului, fie în vederea stabilirii gradului de pericol social concret al faptei.

Subiecții infracțiunilor

Potrivit legii penale, poate fi subiect activ al infracțiunilor de înșelăciune și abuz de încredere orice persoană care îndeplinește condițiile generale pentru a deveni subiect al unei infracțiuni.

Cele două infracțiuni pot fi comise în oricare din formele paticipației penale. Cu toate aceste elemente generale și comune, cele două infracțiuni are și unele particularități la subiectul activ.

Deși la infracțiunea de abuz de încredere, legea nu cere ca subiectul activ să aibă o anumită calitate, totuși acesta nu poate fi decât persoana care are în detenție, cu orice titlu, un bun al altuia (persoană fizică sau organizație dintre cele prevăzute în art.145 Cod penal).

Condiția existenței acestei infracțiuni constă în aceea că făptuitorul primește în mod licit bunul în detenție, dar abuzează de încrederea celui care I-a predat și și-l însușește, dispune de el pe nedrept ori refuză de a-l restitui.

Infracțiunea de înșelăciune se deosebește de abuzul de încredere și prin faptul că forma de participație a coautorului la abuz este posibilă numai dacă toți făptuitorii au în detenție licită bunul respectiv. Când mai mulți făptuitori își însușesc împreună bunul, dar numai unul este deținător al acestui bun, nu va exista coautorat la infracțiunea de abuz de încredere ci se va reține complicitatea ca formă de participație. Dacă infracțiunea de înșelăciune, în oricare din modalitățile sale, se săvârșește frecvent în coautorat, abuzul de încredere, deși susceptibil de coautorat, în realitate, se comite foarte rar în această formă de participație.

Infracțiunea de înșelăciune, cât și cea de abuz de încredere, pot fi comise și sub forma instigării, dar în practica penală această formă a participației penale se întâlnește rar. Sancțiunea este cea prevăzută în art.27 Cod penal, cu trimitere la art.72 Cod penal pentru individualizare.

Deși participația improprie este posibilă la ambele infracțiuni, în realitate este întâlnită numai la infracțiunea de înșelăciune.

Subiectul pasiv

Subiectul pasiv al infracțiunii de înșelăciune este persoana fizică al cărei patrimoniu a fost diminuat prin săvârșirea faptei penale. La abuzul de încredere, subiectul pasiv este persoana fizică de la care făptuitorul a obținut detenția acelui bun.

Atât la infracțiunea de înșelăciune, cât și la cea de abuz de încredere, se pot întâlni uneori, un subiect pasiv pricipal și un subiect pasiv secundar.

Latura obiectivă

Infracțiunile de înșelăciune și abuzul de încredere sunt infracțiuni comise. Elementul material constă într-o acțiune; la înșelăciune, într-o acțiune de inducere sau menținere în eroare a unei persoane prin care se obține un folos, iar la abuzul de încredere, într-o acțiune de însușire, dispunere ori de refuz de restituire a bunului.

Cele două infracțiuni evidențiază și un element de diferențiere, acela că, la ambele infracțiuni, pentru realizarea conținutului lor se cer, în principiu, anumite condiții (de exemplu bunul să fie al altuia). Dar, în timp ce la abuzul de încredere, întotdeauna bunul trebuie să se găsească la făptuitor și deținut în baza unui titlu, în cazul înșelăciunii o asemenea cerință nu este necesară decât la înșelăciunea în convenții.

Deși ambele infracțiuni se realizează prin fraudă, pot fi evidențiate și elemente de diferențiere. Astfel, la abuzul de încredere, inițial ambii suspecți sunt de bună credință, pe când la înșelăciune, încă de la început făptuitorul este de rea credință.

Urmarea imediată

Urmarea imediată, altă componentă a laturii obiective a celor două infracțiuni, constă în rezultatul pe care trebuie să-l producă acțiunea prin care s-a realizat elementul material. Acțiunea ce constituie elementul material al infracțiunii de abuz de încredere are ca urmare imediată crearea unei situații de fapt contrară celei care ar fi trebuit să existe dacă nu ar fi fost încălcată în mod abuziv încrederea acordată făptuitorului.

Și în cazul laturii obiective a infracțiunii de înșelăciune este necesar ca acțiunea de amăgire, prin care s-a realizat elementul material să fi avut ca urmare imediată crearea unei situații de fapt contrare acelei ce ar fi trebuit să existe dacă nu s-ar fi săvârșit inducerea în eroare 3.

În cazul infracțiunii de abuz de încredere, pentru existența laturii obiective, este suficientă urmarea imediată. Prejudiciul apare odată cu consumarea infracțiunii.

Spre deosebire de abuzul de încredere, în cazul înșelăciunii, pentru ca urmarea imediată să aibă eficiență în conținutul infracțiunii, trebuie să fie îndeplinită o cerință esențială, să fi pricinuit paguba.

Legătura de cauzalitate

Legătura de cauzalitate atât la infracțiunea de înșelăciune, cât și la abuzul de încredere, rezultă din însăși realizarea acțiunilor incriminate.

Latura subiectivă

Din punct de vedere al laturii subiective, ambele infracțiuni se săvârșesc cu voință și cu intenție. Culpa nu poate constitui element subiectiv al celor două infracțiuni.

Spre deosebire de abuzul de încredere, în cazul infracțiunii de înșelăciune, pentru realizarea laturii subiective este nevoie de intenția de a amăgi, de a induce în eroare, să fie însoțită de o cerință esențială: făptuitorul să fi efectuat acțiunea de amăgire în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust.

Activitatea de executare a laturii obiective la infracțiunile de abuz de încredere și înșelăciune poate fi material întreruptă și rămâne în stare de tentativă. Cu toate că tentativa este posibilă, la ambele infracțiuni, totuși această formă a infracțiunii nu este pedepsită decât la înșelăciune (art.222 Cod penal).

Consumarea infracțiunii de abuz de încredere are loc în momentul în care a fost săvârșită acțiunea ce constituie elementul material al infracțiunii. Spre deosebire de abuzul de încredere, la înșelăciune, pentru consumarea infracțiunii, urmarea tipică trebuie să se fi realizat împreună cu cerința sa esențială.

Sancțiunile prevăzute de lege pentru înșelăciune sunt mai severe și aplicate diferențiat, legiuitorul apreciind că această faptă prezintă un grad de pericol social mai mare decât abuzul de încredere .

C. Înșelăciune și șantaj

Ceea ce deosebește cele două infracțiuni (înșelăciunea- 215 Cod penal și șantajul – 194 Cod penal) este obiectul juridic diferențiat al acestora.

Astfel infracțiunea de înșelăciune are ca obiect juridic relațiile sociale de ordin patrimonial a cărei formare, desfășurare și dezvoltare impun existența bunei credințe și a încrederii subiecților raporturilor patrimoniale. Spre deosebire de înșelăciune, obiectul juridic al șantajului îl constituie relații sociale a cărui existență și desfășurare normală sunt condiționate de manifestarea liberă de a voi și dispune a persoanei, împotriva faptelor de îngrădire a libertății, a posibilității de a dispune, a acționa după voia sa și a nu fi constrânsă prin violență sau amenințare.

Prin incriminarea șantajului sunt ocrotite și relațiile sociale legate de patrimoniul persoanei și care sunt periclitate prin folosul urmărit de făptuitor, dacă constrângerea este exercitarea în vederea unui folos material și a creat un prejudiciu.

Șantajul spre deosebire de înșelăciune are un obiect juridic complex 4 dat atât de relațiile sociale privind libertatea persoanei cât și cele referitoare la patrimoniu.

Latura obiectivă diferențiază infracțiunea de șantaj de cea a înșelăciunii.

Manoperele, metodele folosite de autor în scopul obținerii folosului material injust, diferențiază șantajul de înșelăciune.

Din analiza textelor care incriminează cele două infracțiuni rezultă că atât la înșelăciune cât și la șantaj, făptuitorul obține bunul care îi este predat de cel vătămat. Modul în care este obținută predarea bunului făptuitorului este diferit și pe cale de consecință, diferențiază și cele două infracțiuni.

La înșelăciune agentul obține bunul prin amăgire, prin inducere în eroare, iar la șantaj prin constrângerea realizată, prin violență sau amenințare.

Din punct de vedere obiectiv, șantajul se realizează printr-o acțiune de violență sau amenințare prin care autorul constrânge o persoană să dea, să facă, să sufere ceva.

Amenințarea ca element de realizare a constrângerii este dată de orice acțiune susceptibilă obiectiv să inspire un sentiment de temere subiectului pasiv.

Împrejurarea că făptuitorul se apropie de cel păgubit prin minciună, prin inducere în eroare, nu determină existența infracțiunii de înșelăciune și nu o înlătură pe cea de șantaj, din moment ce predarea bunului nu a fost urmărirea acestora ci a constrângerii realizate prin amenințare.

Înșelăciunea nu este un mijloc și nu poate duce la îngrădirea libertății psihice de a acționa. Ea alterează numai conținutul procesului de autodeterminare a subiectului care I-a hotărârea pe baza unor date false prezentate ca adevărate sau a unor date adevărate prezentate ca mincinoase.

D). Șantaj și trafic de influență

Deși în ambele infracțiuni făptuitorul urmărește prin activitatea sa, realizarea unui beneficiu ce nu i se cuvine, infracțiunea de trafic de influență nu este condiționată de producerea unui prejudiciu, pe când esența înșelăciunii este cauzarea unei pagube materiale. Pe de altă parte, în timp ce realizarea înșelăciunii nu este posibilă fără alterarea adevărului, traficul de influență există și fără denaturarea realității, în ipoteza că trecerea de care se prevalează infractorul este reală.

Prevalarea de o trecere inexistentă constituie o prezentare ca adevărată a unei fapte mincinoase 5, deci o manoperă similară celor cerute pentru existența infracțiunii de înșelăciune.

Astfel, ori de câte ori făptuitorul va folosi acest mijloc, afirmând sau lăsând să se creadă că are influență – deși în realitate nu are – pe lângă un funcționar competent să îndeplinească un act, pentru a putea să pretindă, să primească bani sau alte foloase ori să accepte promisiuni sau daruri în scopurile arătate în art.257 Cod penal, vom fi în prezența infracțiunii de trafic de influență.

Ori de câte ori însă, el va folosi alte mijloace de inducere în eroare decât prevalarea de influență asupra unui funcționar și va cauza pagubă materială persoanei induse în eroare, vom fi în prezența infracțiunii de înșelăciune.

Aceasta nu înseamnă că traficul de influență nu ar putea constitui uneori infracțiune, mijloc pentru realizarea unei înșelăciuni, care devine infracțiune scop.2. Elemente de drept comparat

Cadrul incriminărilor și regimul sancționator al infracțiunilor care aduc atingere proprietății, variază de la legislație la legislație, în funcție de condițiile economico – sociale a fiecărei țări în parte, de nivelul fenomenului infracțional în domeniu dar și în funcție de rolul pe care îl atribuie fiecare stat mijloacelor de drept penal în ocrotirea acestor valori sociale.

În fiecare legislație, aceste infracțiuni apar sub denumiri și sistematizări diferite.

În Codul penal francez 6, (în) Cartea a III-a, Titlul I, sunt incriminate: ”Crimele și delictele contra bunurilor”. Textul art.405 are următorul cuprins: “Oricine, fie făcând uzaj de nume false sau de false calități, fie folosindu-se de manevre frauduloase pentru a convinge existența unor intreprinderi ireale, a unei puteri sau a unui credit imaginar sau pentru a stârni speranța sau teama unui succes, a unui accident sau a oricărui alt eveniment himeric sau va fi eliberat sau depus, sau va fi încercat să depună sau să elibereze fonduri, bunuri mobile sau obligații, dispoziții, bilete bancare, promisiuni, chitanțe sau va fi înșelat sau va fi încercat să înșele printr-unul din aceste mijloace, totalitatea sau parțialitatea bunurilor altuia va fi pedepsit cu închisoarea pentru un an cel puțin și pentru 5 ani cel mult și cu o amendă de 3.600 de franci cel puțin și de 2.500.000 de franci cel mult”.

Acțiunile tipice prevăzute în textul de incriminare constând în aceea că autorul induce în eroare victima prin folosirea de “nume false sau false calități, fie folosindu-se de manevre frauduloase”, în scopul obținerii unui folos material injust, sunt oarecum identice cu cele cuprinse în Codul penal român, dar sub o altă redactare.

În ceea ce privește pedepsele, observăm că, pe lângă privațiunea de libertate, se prevede, cumulativ pedeapsa amenzii, tot ca pedeapsă principală.

Codul penal ungar7 din 1879 nu prevede în mod expres infracțiunea de înșelăciune, deși reglementează un capitol denumit: “Contravenții contra proprietății”.

Codul penal italian8 intrat în vigoare în anul 1930, reglementează în Titlul XIII infracțiunile contra patrimoniului: “Delicte împotriva patrimoniului cu ajutorul fraudei”.

Înșelăciunea, denumită în cod “escrocherie” este incriminată în art.640: “Oricine, cu ajutorul unor artificii sau viclenii, inducând în eroare pe cineva, procură pentru sine sau pentru o terță persoană un profit injust pe cheltuiala altuia, e pedepsit cu recluziunea de la 6 luni la 3 ani și cu o amendă de la 5 cenți la 10.000 de lire”.

Pedeapsa este recluziunea de la 5 ani și amendă de la 3.000 la 15.000 de lire:

Dacă faptul e comis în prejudiciul statului sau al altei instituții publice, sau sub pretextul de a dispensa pe cineva de serviciul militar;

Dacă faptul e comis inspirând persoanei lezate teama unui pericol imaginar sau a unei false convingeri că ar fi obligată să execute un ordin al autorității.

Reglementarea – în măsura în care privește forma simplă a infracțiunii – este similară celei cuprinse în codul nostru penal și nu necesită sublinieri speciale.

Semnificative, sub aspectul incriminării sunt cele două modalități prevăzute la alin.2, în raport cu prevederile legii noastre penale. De asemenea Codul penal italian nu face referire la înșelăciunea în convenții și înșelăciunea prin cecuri.

Pedeapsa este mai ușoară în forma simplă spre deosebire de cea prevăzută în alin.2.

Codul penal elvețian 9, în vigoare din anul 1939, prevede la art.148 infracțiunea de înșelăciune: “Cel care cu scopul de a-și procura sau de a procura unei alte persoane o îmbogățire ilegitimă, va fi indus în eroare cu viclenie o persoană prin afirmații amăgitoare sau prin discriminarea unor fapte reale, sau va fi exploatat cu șiretenie eroarea în care se găsea o persoană și va fi determinat în acest mod victima la acte prejudiciabile intereselor sale pecuniare sau ale unei terțe persoane, va fi pedepsit cu recluziunea pentru 5 ani sau mai mult sau cu închisoarea.

Pedeapsa va fi recluziunea pentru 10 ani cel mult și amendă dacă delicventul își face o obișnuință din escrocherie.

Escrocheria comisă în prejudiciul semenilor sau familiei nu va fi urmărită decât prin plângere”.

Nu sunt de semnalat deosebiri, în raport cu reglementarea noastră, la alin.2, nici în ceea ce privește latura obiectivă nici cu privire la subiect sau la latura subiectivă.

Deosebiri semnificative sunt la alin.2 și 3.

Legiuitorul elvețian sancționează mai sever fapta celui care transformă activitatea de înșelare într-o obișnuință.

Însă potrivit alin.3: “înșelăciunea comisă în prejudiciul semenilor sau familiei nu va fi urmărită decât prin plângere”.

Observăm deci că fapta este condiționată de existența sau inexistența unei plângeri prealabile. În măsura introducerii acestei plângeri, făptuitorul va fi pedepsit.

Codul penal german în vigoare de la 15 mai 1871 reglementează în capitolul XXII infracțiunile de înșelăciune.

O preocupare importantă a reformei10 legislative penale germane a constituit o formulare mai clară și precisă a conținutului infracțiunii de înșelăciune prevăzută în art.263 Cod penal, precum și ale infracțiunilor de înșelăciune nou introduse: 264 – înșelăciunea în subvenții; 265b – înșelăciunea în acordarea creditelor; 263a – înșelăciunea prin intermediul calculatoarelor, iar în 264a – înșelăciunea în investiția de capital.

Potrivit legii penale germane, o faptă penală este susceptibilă de a atrage o sancțiune penală numai dacă ea a fost săvârșită cu vinovăție. Fapta din culpă este sancționată numai când aduce atingere unor valori superioare. Nu este sancționată fapta din culpă în cazul infracțiunilor contra proprietății.

Sub aspectul elementelor constitutive ale infracțiunii sunt asemănări cu reglementarea din Codul penal român.

Bibliografie

Antoniu G., Daneș Ș., Popa M. : “Codul penal cu explicații pe înțelesul tuturor”, Editura Societății Tempus, București, 1996.

Code pénal Dalloz – 1988.

Code pénal Suisse – 1939.

Code pénal d'Italie – 1930.

Code pénal Hongrois – 1979.

Costin A.M., Mureșan M., Ursa V. : “Dicționar de drept civil”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1980.

Diaconescu Gheorghe : “Infracțiunile în Codul penal român”, Editura Oscar Print, București, 1997.

Dobrinoiu Vasile și colaboratorii : “Traficarea funcției și a influenței în dreptul penal”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983.

Dongoroz V., Kahane S. ș.a. : “Explicații teoretice ale Codului penal român”, vol.III, Editura Academiei, București, 1971.

“Dreptul” nr. 4/1990; 2/1992; 8/1996; 9/1997.

Gorgăneanu Gh. Ion : “Infracțiunea de înșelăciune”, Editura “Scaiul”, București, 1993.

“Infracțiuni contra avutului obștesc”, Serviciul editorial și cinematografic, București, 1987.

Loghin Octavian, Toader T. : “Drept penal român”, Editura “Șansa”, București 1996.

Nistoreanu Gh. , Boroiu A. , Dobrinoiu V. și colaboratorii : “Drept penal”, Editura Europa Nova, București 1997.

Papadopol V. : “Culegere de practică judiciară penală, pe anul 1992” , Editura “Șansa”, București, 1993.

“Revista română de drept” nr. 5/1969; 10/1970; 3/1971; 8/1973; 6/1974; 10,12/1986; 8/1987.

“Studii de drept românesc” nr. 1,3/1994.