Infractiunea de Furt

CAPITOLUL I. NOȚIUNI GENERALE

1. „ FURTUL SIMPLU – art. 208 -„

Conținutul juridic

Potrivit aln. 1, infracțiunea constă în luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept, iar potrivit alin. 4, constă în luarea, în condițiile aln. 1 ai textului, a unui vehicul, în scopul de a-l folosi pe nedrept.

1.2.Condiții preexistente

Obiectul juridic special constă în relațiile sociale referitoare la posesia și detenția asupra bunurilor mobile. Ocrotirea posesiei și a detenției bunurilor mobile se realizează independent de ocrotirea dreptului de proprietate. Posesia legitimă este apărată împotriva oricui, chiar și împotriva proprietarului, dacă ia bunul, în condițiile alin. 1 al art. 208 Cp, deoarece, potrivit alin. 3, fapta constituie furt chiar dacă bunul aparține în întregime sau în parte făptuitorului, dar în momentul săvârșirii acel bun se găsea în posesia sau detenția legitimă a altei persoane. Posesia nelegitimă este și ea apărată, un bun furat poate constitui, la rândul său, obiectul material al altui furt. Posesia nelegitimă nu este însă apărată față de proprietarul bunului.

Obiectul material constă într-un bun mobil, aflat în posesia sau detenția altuia, asupra căruia se exercită acțiunea de luare. Obiectul material este format dintr-un bun mobil, animat sau neanimat, care poate fi deplasat, transportat dintr-un loc în altul, fără a-și modifica valoarea. Nu interesează dacă bunurile mobile sunt principale sau accesorii, divizibile sau indivizibile, fungibile sau nefungibile, consumptibile sau neconsumptibile. Poate constitui obiect material și o parte artificială de pe corpul unei persoane. Părțile dintr-un bun imobil, devenite mobile prin detașare, pot constitui obiectul material al infracțiunii. Pot constitui obiect material al furtului banii și hârtiile de valoare, arborii, recoltele, după ce au fost desprinse de sol, precum și fructele, după ce au fost desprinse de tulpini. Potrivit art. 208 alin. 2 Cp., se asimilează bunului mobil și orice energie care are valoare economică.

De asemenea, legea asimilează bunului mobil și înscrisurile care prezintă valoare economică. Dacă înscrisul este un act care servește pentru dovedirea stării civile, legitimare sau identificare, furtul este calificat, potrivit art. 209 alin. 2 lit. b) Cp. Obiectul material al furtului poate fi și un vehicul. într-un asemenea caz, furtul poate fi săvârșit fie în scopul însușirii pe nedrept, potrivit alin. 1, fie în scopul folosirii pe nedrept, potrivit alin. 4. Furtul săvârșit în scopul folosirii pe nedrept nu poate avea ca obiect material decât un vehicul susceptibil de folosire. Vehiculul lipsit de această aptitudine nu poate fi furat decât în scopul însușirii pe nedrept.

Bunul mobil trebuie să se afle în posesia sau detenția altuia în momentul săvârșirii faptei. Cerința referitoare la aflarea bunului în posesia sau detenția altuia este îndeplinită, dacă, în momentul săvârșirii faptei, bunul s-a aflat în stăpânirea de fapt a altei persoane decât proprietarul. Comite infracțiunea de furt și nu infracțiunea de înșelăciune, cel care îi cere unei persoane să-i încredințeze un bun mobil pentru a-l vedea și care, obținând astfel bunul, fuge cu ei.

Subiect activ poate fi orice persoană, chiar și proprietarul sau coproprietarul bunului, când fapta se săvârșește în condițiile alin. 3.

Participarea penală este posibilă numai sub forma instigării și a complicității anterioare. Coautoratul și complicitatea concomitentă determină calificarea furtului potrivit art. 209 alin. 1 lit. a) Cp.

1.2.1.Conținutul constitutiv

Latura obiectivă. Elementul material constă în acțiunea de luare a bunului mobil din posesia sau detenția altuia fără consimțământul acestuia. Luarea este o formă a sustragerii care constă în scoaterea fizică a bunului din sfera de stăpânire a persoanei în posesia sau detenția căreia se află acel bun și trecere să l în sfera de stăpânire a făptuitorului.

Acțiunea de luare, deși este o acțiune unică, se realizează prin două acte distincte constând în: deposedarea – scoaterea, bunului din sfera de stăpânire a posesorului sau detentorului, și respectiv imposedarea – trecerea acelui bun în sfera de stăpânire a făptuitorului. în cazul furtului săvârșit asupra unui vehicul în scopul folosirii pe nedrept, alin. 4 Cp, infracțiunea se realizează tot printr-o acțiune de luare, numai că, săvârșind această acțiune, făptuitorul nu urmărește însușirea vehiculului ca entitate materială, ci numai însușirea folosinței lui.

Dacă cel care a furat vehiculul în scopul folosirii pe nedrept își însușește, în momentul abandonării acestuia, unele piese componente, există două infracțiuni de furt, săvârșite în momente diferite – una prevăzută în alin. 4 și cealaltă în alin. 1, infracțiuni aflate în concurs real.

Luarea unui vehicul în scopul de a-l folosi pe nedrept constituie, de regulă, un furt în formă continuă. într-un asemenea caz, acela care, după săvârșirea faptei de către autor, la un moment dat, călătorește și el cu respectivul vehicul, știind că este furat, devine tăinuitor, în sensul art. 221 Cp.

Luarea se poate realiza, în mod concret, prin ridicarea bunului, deplasarea acestuia sau chiar prin lăsarea să l în locul în care se găsește, dar în așa fel încât bunul să iasă din sfera de stăpânire a posesorului sau detentorului și să intre în sfera de stăpânire a făptuitorului. Fapta poate fi săvârșită în orice mod și prin orice mijloace, cu excepția violenței sau a amenințării, deoarece într-un asemenea caz, fapta constituie tâlhărie, precum și cu excepția acelor mijloace care, potrivit art. 209 Cp., califică furtul, cum ar fi, de exemplu, efracția, escaladarea etc. De asemenea, nu interesează nici locul sau timpul săvârșirii faptei cu excepția celor care determină calificarea sub aspectul prevederilor art. 209 Cp.

Dacă pentru luarea bunului, făptuitorul a pătruns în locuința persoanei vătămate, răspunderea penală a acestuia se stabilește atât pentru infracțiunea de furt, cât și pentru infracțiunea de violare de domiciliu, în concurs real, deoarece, în acest caz, nu operează nici o absorbție.

Furtul nu intră însă în concurs cu violarea de domiciliu, dacă fapta s-a comis în condițiile art.209 lit. i) Cp., prin efracție, escaladare sau folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase. Există opinia potrivit căreia chiar și în această situație sunt incidente regulile concursului de infracțiuni.

Bunul este luat fără consimțământul persoanei vătămate, persoanei în posesia sau detenția căreia se află bunul. în literatura de specialitate a fost exprimată opinia potrivit căreia prevederea expresă în textul de lege, a lipsei consimțământului este de prisos, această cerință rezultând implicit din modul cum este formulat scopul săvârșirii faptei. Urmarea imediată constă în pricinuirea unei pagube. Raportul de cauzalitate trebuie să existe.

1.2.2.Latura subiectivă.

Infracțiunea se săvârșește cu intenție directă, deoarece bunul este luat în scopul însușirii pe nedrept, intenția indirectă este posibilă atunci când bunul furat ar conține în el un alt bun, a cărui eventuală prezență făptuitorul a putut-o prevedea, acceptând rezultatul acțiunii sale, cum ar fi de exemplu, sustragerea unui portofel în care se aflau, pe lângă bani, și acte de legitimare sau identificare.

________________________________________________________________

V. Dongoroz și colab., Explicații teoretice ale Codului penal roman. Partea specială, vol.III, Ed. Academiei, București, 1971, p.463.

O. Loghin, T. Toader, op. cit.,p.261.

Latura subiectivă include și cerința unui scop special, constând în însușirea bunului, când fapta se săvârșește în condițiile alin. 1, respectiv al folosirii pe nedrept a vehiculului, când fapta se săvârșește în condițiile alin. 4.

Tentativa se pedepsește, potrivit art. 222 Cp. Delimitarea tentativei de forma consumată, a prilejuit formularea a numeroase teorii, potrivit cărora furtul se consumă în momentul când făptuitorul apucă bunul pe care urmărește să și-l însușească pe nedrept, în momentul când făptuitorul ridică bunul din locul unde se află, deplasându-l în alt ioc în momentul luării bunului în stăpânirea de fapt a făptuitorului, momentul imposedării. Există tentativă la furt de folosință a unui vehicul, prevăzută de art. 20 raportat la 208 alin. 4 Cp., atunci când inculpatul a procedat la împingerea acestuia, scoțându-l din locui de parcare, moment în care a fost surprins de către organele de poliție. Deplasarea prin împingere a autoturismului nu poate fi considerată ca infracțiune consumată, de furt de folosință, deoarece inculpatul nu a reușit să pornească motorul și să se plimbe cu mașina, cum a intenționat.

Consumarea infracțiunii are ioc în momentul realizării celui de-al doilea act, adică în momentul imposedării, când fapta se realizează în condițiile alin. 1, respectiv în momentul deplasării vehiculului de către autor9, când fapta se realizează în condițiile aln. 4. în cazul sustragerii de bunuri dintr-un loc asigurat cu pază, furtul se consumă în momentul când făptuitorul a reușit să depășească paza.

Furtul poate fi o infracțiune continuă sau continuată, situație în care, în afara momentului consumării există și un moment al epuizării. De exemplu, în practica judiciară, s-a reținut forma continuată, atunci când inculpatul a săvârșit un număr de 20 de furturi, într-o perioadă de 10 luni, toate prin efracție, în timpul nopții, din magazine din aceeași localitate.

Sancțiunea constă în închisoare de la 1 la 12 ani.

2.„ FURTUL CALIFICAT- art. 209 -„

Potrivit art. 209 C. pen., furtul este calificat când a fost săvârșit în următoarele împrejurări:

a. de două sau mai multe persoane împreună;

b. de o persoană având asupra sa o armă sau o substanță narcotică;

c. de către o persoană mascată, travestită sau deghizată;

d. asupra unei persoane aflate în imposibilitatea de a-și exprima voința sau de a se apară;

e. într-un loc public;

f. într-un mijloc de transport în comun;

g. în timpul nopții;

h. în timpul unei calamități;

i. prin efracție, escaladare, sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase;

j. privind un bun care face parte din patrimoniul cultural;

k. privind un act care servește pentru dovedirea stării civile, pentru legitimare sau identificare;

l. furtul privind următoarele bunuri:

1. Țiței, produse petroliere, gazolina, condensat, etan lichid sau gaze naturale din depozite, conducte, cisterne ori vagoane-cisterna;

2. Componente ale sistemelor de irigații;

3. Componente ale rețelelor electrice;

4. Un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în caz de incendiu sau alte situații de urgenta publica;

5. Un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenție, la accidente de cale ferata, rutiere, navale sau aeriene, ori în caz de dezastru;

6. Instalații de siguranță și dirijare a traficului feroviar, rutier, naval, aerian și componente ale acestora, precum și componente ale mijloacelor de transport aferente;

7. Bunuri prin însușirea cărora se pune în pericol siguranța traficului și a persoanelor pe drumurile publice;

8. Cabluri, linii, echipamente și instalații de telecomunicații, radiocomunicații, precum și componente de comunicații.

Analiza circumstanțelor:

a) Săvârșirea furtului de doua sau mai multe persoane împreună. Această primă împrejurare este considerată o agravantă, întrucât imprimă faptei o periculozitate socială sporită.

Prin furt săvârșit „de două sau mai multe persoane împreună” se înțelege, în sens larg, furt săvârșit de către doi sau mai mulți participanți, autori, instigatori și complici, din care cel puțin unul este autor.

Periculozitatea sporită este dată, în aceasta situație, de faptul ca, conlucrarea mai multor persoane contribuie la întărirea rezoluției acestora de a săvârși infracțiunea, mărește forța de intervenție a făptuitorilor, le da mai multa îndrăzneala și creează condiții favorabile care le pot permite ascunderea bunurilor ori care pot micșora sau chiar anihila posibilitățile de apărare ale posesorului sau detentorului împotriva acestei activități infracționale îndreptate împotriva bunurilor sale.

Legea prevede ca pentru existența acestui element circumstanțial este necesar ca aceste persoane să fi săvârșit fapta împreună. Aceasta presupune ca făptuitorii să fi acționat efectiv și concomitent în momentul săvârșirii infracțiunii.

În jurisprudență s-a apreciat că există furt săvârșit de două sau mai multe persoane împreună, iar prevederea de la art. 209 lit. a) C. pen. este aplicabila chiar dacă, după comiterea faptei, fiecare dintre participanți a transportat singur o parte din bunurile furate[1].

Aceasta agravantă este operabilă numai în cazul unei activități concomitente a participanților și existența unui obiect comun asupra căruia se exercită această activitate. Nu este necesar, însă, ca fiecare cantitate de bunuri sustrase să fie rezultatul activității delictuoase a tuturor participanților și nici ca bunurile sustrase sa fie adunate împreună și apoi împărțite între făptuitori[2]. În același timp, infracțiunea de furt se consideră că a fost savârșita în condițiile art. 209 lit. a) C. pen., numai atunci când acțiunea infracționala a coinculpaților este simultană, indiferent daca unul are calitatea de autor, iar celalalt de complice[3].

Nu se poate face, însă, aplicarea art. 209 lit. a) C. pen., atunci când, după o înțelegere prealabilă, numai unul dintre inculpați s-a introdus în încăperea întreprinderii, iar ceilalți doi se deplasaseră în alta parte, nefiind prezenți la locul comiterii faptei și neefectuând acțiuni comune și simultane pentru săvârșirea infracțiunii. Activitatea ultimilor doi de a primi, ulterior, din bunurile sustrase poate fi considerată complicitate la infracțiunea de furt simplu, dacă se dovedește existența unei înțelegeri anterioare sau concurente furtului, în caz contrar vor fi întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de tăinuire[4].

În doctrina și jurisprudența penală s-a decis în mod constant că agravanta va exista chiar daca unii dintre făptuitori nu răspund penal, existând, în raport cu ei, o cauza care înlătură caracterul penal al faptei (eroare de fapt, minoritate, iresponsabilitate), deoarece aceasta împrejurare agravantă are un caracter obiectiv.

________________________________________________________________

[1] Trib. Suprem, secț. pen., decizia nr. 1670/1971, RRD, C.D., 1969, p. 341; RRD nr. 3/1970, p. 150.

[2] Trib. Suprem, secț. pen., decizia nr. 2860/1969, C.D., 1969, p. 341; RRD nr. 3/1970, p. 150.

[3] Trib. Suprem, secț. pen., decizia nr. 2425/1969, C.D., 1969, p. 342.

[4] Trib. Suprem., secț. pen., decizia nr. 567/1969, RRD nr. 8/1970, p. 170.

Așa de exemplu, furtul săvârșit de un major împreună cu un minor[5] constituie un furt calificat – săvârșit de două persoane împreună –, chiar daca minorul nu a fost trimis în judecată, fiind lipsit de discernământ.

Într-o astfel de situație vor fi operante și dispozițiile cu caracter agravant ale

art. 75 lit. c) C. pen. care privesc săvârșirea infracțiunii de către un infractor major împreună cu un minor[6].

Aplicarea prevederilor art. 209 lit. a) C. pen. exclude agravanta legală generala prevăzută de art. 75 lit. a) C. pen. referitoare la săvârșirea unei infracțiuni de trei sau mai multe persoane împreună. Aplicarea concomitenta a acestor agravante ar duce la o dublă agravare, dându-se de două ori relevanta aceleiași împrejurări, ceea ce ar conduce la o sporire nejustificată și ilegală a sancțiunii penale.

b) Săvârșirea furtului de către o persoană având asupra sa o arma sau o substanța narcotica

Pericolul social al faptei crește, în această situație, deoarece făptuitorul care este înarmat sau are asupra sa o substanță narcotică se simte mai în siguranță, își desfășoară activitatea infracționala cu mai multă dezinvoltură, știind că prin folosirea mijloacelor pe care le are la îndemână poate imobiliza sau intimida victima ori alte persoane care ar interveni mărindu-și șansele de finalizare a activității sale și diminuând riscurile de a fi descoperit.

Pentru a opera agravanta prevăzută de art. 209 lit. b) C. pen. este necesar ca făptuitorul sa aibă asupra sa armă sau o substanță narcotică.

______________________________________________________________

[5] Trib. Suprem, secț. pen., decizia nr. 4993/1970, RRD nr. 4/1971, p. 140.

[6] Trib. Suprem, secț. pen., decizia nr. 1628/1971, C.D., 1971, p. 35; RRD nr. 8/1972, p. 163.

Nu prezintă relevanta scopul în care făptuitorul deține arma sau substanță narcotică. În jurisprudență s-a considerat realizat acest element circumstanțial chiar și atunci când gardianul public, aflat în serviciu și având obligația de a purta un spray paralizant la el, săvârșește infracțiunea de furt[7].

Pentru realizarea agravantei este necesar, prin urmare, ca făptuitorul să poarte asupra sa arma sau substanța narcotică în momentul săvârșirii furtului. Dacă infractorul mai și folosește acea ramă sau substanță narcotică, el intra sub incidența prevederilor art. 211 C. pen., săvârșind astfel infracțiunea de tâlhărie, și nu pe cea de furt calificat.

Noțiunea de „armă” are înțelesul arătat de art. 151 alin. (1) C. pen., și anume instrumentele, piesele sau dispozitivele astfel declarate prin dispoziții legale.

În cazul în care făptuitorul, care avea asupra sa o arma, nu poseda permis legal de a purta o arma, infracțiunea de furt calificat prevăzută la art. 209 lit. b) C. pen. se va retine în concurs real cu infracțiunea de nerespectare a regimului armelor și munițiilor, prevăzută la art. 279 C. pen.

Prin „substanță narcotică” se înțelege orice substanță care are însușirea de a produce persoanei căreia îi este administrată o stare de somnolență, de pierdere a cunoștinței, diminuarea sensibilității și a reflexelor. Sunt incluse în categoria acestor substanțe morfina, cloroformul, eterul și altele, precum și orice alte substanțe susceptibile sa anihileze rezistenta persoanei, cum este cazul gazelor lacrimogene. Asemănător comentariilor anterioare, atunci când făptuitorul folosește aceste substanțe, vor fi aplicabile prevederile art. 211 C. pen.

_________________________________________________________________

[7] Trib. Suprem, secț. pen., decizia nr. 346/1994, Revista „Dreptul” nr. 6/1996.

Din interpretarea prevederilor art. 209 lit. b) C. pen. reiese ca nu prezintă nici o importanta locul unde se afla arma sau substanță narcotică, relevanta fiind doar împrejurarea ca acestea se afla asupra făptuitorului. Nu este necesar arma sau substanță narcotică să se găsească la vedere, pentru a intimida persoana vătămata. Aceste obiecte pot fi și ascunse, dar trebuie sa se găsească asupra făptuitorului.

c) Furtul săvârșit de către o persoană mascată, deghizată sau travestită.

Împrejurarea care conferă furtului un caracter mai grav în aceasta situație, este pericolul pe care îl reprezintă făptuitorul. Acesta operează de așa maniera încât sa intimideze și sa înfricoșeze victima, având în același timp o stare de spirit superioara, știind ca va fi mult mai greu de recunoscut și identificat.

Persoana mascată este acea persoană care poartă total sau parțial o mască, în acest fel reușind sa se ascundă privirilor și sa nu fie recunoscuta de cei în prezenta cărora operează. În aceasta situație se afla inculpatul care și-a tras pe cap o cagula dintr-un fes și a pătruns în apartamentul vecinilor, uitat deschis de aceștia, de unde a sustras bijuterii și bani[8] sau cel care, după ce și-a ascuns fata cu ajutorul unei batiste și al unei perechi de ochelari de soare, a pătruns în curtea unor consăteni, de unde a sustras o cantitate importanta de produse[9].

Persoana deghizata este acea persoana care se îmbracă sau își aranjează înfățișarea în așa fel încât sa nu poată fi recunoscuta, purtând peruca sau parul vopsit, aplicându-și barba sau mustață artificială, îmbrăcându-se de așa natura încât sa-și ascundă identitatea. În jurisprudența s-a decis ca agravanta există și atunci când făptuitorul, deghizat în muncitor la CONEL, profita de buna credință a locatarului care îi da drumul în casa, iar acesta, sub pretextul verificării unor prize, fura mai multe obiecte de valoare și bani[10].

_______________________________________________________________

[8] Trib. jud. Argeș, decizia pen. nr. 428/1998.

[9] Trib. jud. Suceava, decizia pen. nr. 214/1997.

[10] Trib. Suprem secț. pen., decizia pen. nr. 1238/1998.

Agravanta a fost reținută și în cazul inculpatului care, deghizat în ospătar, participa la un dineu, de unde fura mai multe obiecte de aur și argint[11].

Persoana travestită este acea persoana care își aranjează vestimentația și înfățișarea pentru a lăsa impresia că este de sex opus decât cel real. Într-un caz concret, făptuitorul, pentru a induce în eroare eventualii martori ai furtului său, își pune pe cap o basma și îmbracă o fusta, lăsând impresia că ar fi de sex feminin[12].

d) Furtul comis asupra unei persoane incapabile de a-și exprima voința sau de a se apăra.

Această împrejurare agravantă conferă furtului un caracter mult mai periculos datorită situației subiectului pasiv, care este o persoană incapabilă de a-și exprima voința sau de a se apară. Starea respectivă, cunoscută și valorificată de făptuitor, îl face sa acționeze cu mai mult curaj, cu mai multă dezinvoltură știind că este nesemnificativă capacitatea de aparate a victimei și că ar putea să se îndepărteze de la locul faptei fără prea mari riscuri, identificarea și descoperirea fiind foarte greu de realizat.

Persoana vătămat[ se afla în incapacitate de a-și exprima voința atunci când este într-o stare psiho-fizică ce o pune în imposibilitatea de a realiza ceea ce se petrece în jurul său.

Incapacitatea persoanei de a se apăra presupune o neputința fizică de a opune rezistenta făptuitorului care sustrage bunul mobil[13]. Această agravantă a fost reținuta în cazul în care făptuitorul a sustras o sumă de bani din buzunarul persoanei care se afla în stare de beție completă precum și atunci când făptuitorul și-a însușit din tren geamantanul unui călător care dormea pe timpul deplasării[14].

________________________________________________________________

[11] Trib. Suprem, secț. pen. decizia nr. 3216/1999.

[12] Trib. jud. Olt, decizia pen. nr. 319/1997.

[13] Gh. Nistoreanu și colab., op. cit., p. 214.

[14] Trib. jud. Suceava, decizia pen. nr. 285/1998, Revista „Dreptul” nr. 2/1999, p. 117.

Prin urmare, agravanta are în vedere „bunurile aflate asupra persoanei vătămate”. Trebuie asimilate acestora și bunurile aflate în supravegherea sau sub controlul imediat al persoanei aflate în imposibilitatea de a-și exprima voința sau de a se apăra. De pilda, făptuitorul, fiind invitat într-o camera de hotel, a sustras banii pe care persoana vătămata i-a scos din buzunarul său și i-a pus pe noptieră, înainte de a adormi[15].

Incapacitatea persoanei de a se apăra se poate datora uneori și unei stări de oboseală extremă, unei stări de boală, vârstei înaintate sau prea fragede. Incapacitatea victimei de a se apăra nu trebuie și fie consecința unor acțiuni ale făptuitorului, sau ale altor participanți deoarece într-o astfel de situație se va retine infracțiunea de tâlhărie.

e) Săvârșirea furtului într-un loc public.

Agravanta prevăzuta de art. 209 lit. e) C. pen. se justifică prin aceea că într-un loc public fiind prezente, de regulă, mai multe persoane, făptuitorul își poate realiza activitatea infracționala cu șanse sporite de finalizare, deoarece aglomerarea de persoane face ca atenția victimei să se concentreze mult mai greu asupra bunurilor pe care le deține, pe de o parte, iar făptuitorul își poate pierde mult mai ușor urma într-o mulțime de persoane.

În înțelesul art. 152 C. pen. și din interpretarea art. 209 lit. e) C. pen., se considera „loc public”, orice loc care prin natura sau destinația lui este în permanență accesibil publicului, chiar dacă nu este prezentă nici o persoană (bulevarde, șosele, piețe, parcuri), precum și orice alt loc în care publicul are acces, dar numai în anumite intervale de timp ori numai cu anumite ocazii (magazine, restaurante, cafenele, săli de spectacol, muzee, expoziții, săli de sport).

_____________________________________________________________

[15] Trib. Suprem, cod. pen., decizia nr. 626/1965, Revista „Dreptul” nr. 2/1999, p. 118.

Agravanta va opera atunci când fapta a fost comisă în intervalul de timp cât publicul avea acces în acel loc.

Jurisprudența a reținut furt dintr-un loc public, fapta de sustragere a unor obiecte din holul unui hotel care era utilizat pentru deservirea publicului[16] ori fapta inculpatului care a sustras din buzunarul hainei victimei o suma de bani[17], în timp ce consuma cu aceasta băuturi alcoolice într-un bufet de cartier.

Nu constituie furt săvârșit într-un loc public, furtul săvârșit în biroul unei întreprinderi, care nu este accesibil decât angajaților acesteia, nu și publicului în general[18] sau furtul, comis după orele de program, din curtea unui oficiu P.T.T., deoarece la ora săvârșirii faptei, publicul nu avea acces în curtea oficiului[19] ori furtul săvârșit asupra lucrurilor unei persoane, lăsate într-o cameră de hotel încuiată, deoarece camera de hotel nu este accesibilă publicului, ci numai persoanei ce este cazată în ea[20].

f) Furtul săvârșit într-un mijloc de transport în comun.

Condițiile de deplasare cu un mijloc de transport în comun, aglomerația, fluxul mare de călători, starea de oboseală a acestora și imposibilitatea de supraveghere a bagajelor reprezintă argumentele pentru care furtul săvârșit într-un mijloc de transport în comun prezintă un caracter mai grav. Aceste aspecte se constituie în împrejurări de care pot profita infractorii pentru a sustrage diferite bunuri.

_________________________________________________________________

[16] Trib. Suprem, secț. pen., decizia nr. 1175/1971, RRD nr. 10/1972, p. 174.

[17] Trib. Jud. Dolj, decizia pen. nr. 557/1970, RRD nr. 9/1970, p. 167.

[18] Trib. Jud. Timiș, decizia pen. nr. 524/1972, RRD nr. 1/1973, p. 166.

[19] Trib. Suprem, secț. pen., decizia nr. 255/1971, CD, 1971, p. 333, RRD nr. 7/1971, p. 158.

[20] Trib. Jud. Brașov, decizia pen. nr. 153/1970, RRD nr. 6/1970, p. 159.

Mijlocul care servește la transportul de persoane trebuie considerat ca fiind un mijloc de transport în comun, daca acesta este anume destinat sau are posibilitatea reală de a transporta deodată mai multe persoane (autobuze, troleibuze, tramvaie, trenuri, vapoare, avioane etc.).

Cerințele pentru existența acestei agravante sunt întrunite în cazul în care făptuitorul sustrage un lucru aparținând unei persoane aflate în mijlocul de transport, chiar dacă de fata nu erau decât șoferul și persoana vătămată și indiferent dacă autobuzul era în mers sau staționat[21]. Nu are nici o semnificație dacă făptuitorul este un călător sau o persoană care a urcat și a coborât în timpul staționarii, sau dacă face parte din personalul de deservire al mijlocului de transport în comun.

Agravanta prevăzută de art. 209 lit. f) C. pen. nu operează dacă furtul este săvârșit într-un mijloc de transport în comun care în momentul săvârșirii faptei nu era folosit în acest scop, aflându-se, spre exemplu, în garaj sau depou.

Această agravantă nu se reține în cazul furturilor săvârșite din taxiuri, deoarece acestea nu sunt considerate mijloace de transport în comun, fiind destinate, în principal, transportului unui număr redus de persoane între care, de regulă, există relații de încredere reciprocă și, totodată, sunt condiții sporite de asigurare a bunurilor mobile aflate asupra pasagerilor.

g) Săvârșirea furtului în timpul nopții.

Împrejurarea prevăzuta la art. 209 lit. g) C. pen. este considerată agravantă, deoarece furtul săvârșit în această durată de timp prezintă un pericol social mai mare decât furtul săvârșit în timpul zilei. Sub protecția întunericului făptuitorul se poate apropia mai ușor, fara sa fie văzut, de bunurile pe care vrea să și le însușească.

_________________________________________________________

[21] Trib. Mun. București, secț. a II-a pen., decizia nr. 942/1981, în Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii 1981-1985, p. 123.

La adăpostul întunericului, infractorul are posibilitatea sa transporte nestingherit bunurile furate, să le ascundă și să se sustragă urmăririi.

În accepțiunea art. 209 lit. g) C. pen., prin „timpul nopții” nu trebuie să înțelegem doar aspectele strict astronomice, apusul și răsăritul soarelui. Referindu-se la „timpul nopții”, textul menționat are în vedere noaptea reală, adică intervalul de timp de când întunericul s-a substituit luminii, până când lumina va lua locul întunericului[22].

În doctrină și jurisprudența penală s-a pus întrebarea dacă este noaptea un element suficient pentru încadrarea faptei ca furt calificat sau este necesar ca infractorul să se fi folosit efectiv, în comiterea faptei, de condițiile pe care i le-a oferit noaptea. Fostul Tribunal Suprem a statuat prin decizia de îndrumare nr. 3/1970 ca „infracțiunea de furt este calificată conform art. 209 lit. g) C. pen. ori de câte ori se stabilește că fapta a fost comisă în timpul nopții”, iar acest caracter calificat „derivă, prin voința legii, exclusiv din împrejurarea de fapt că infractorul a furat noaptea”.

Agravanta operează obiectiv, indiferent dacă făptuitorul a profitat ori nu de timpul nopții, după cum, nu prezintă importanță dacă infractorul a săvârșit doar o parte din activitatea infracționala în timpul nopții.

h) Furtul săvârșit în timpul unei calamități.

Aplicarea agravantei prevăzute la art. 209 lit. h) C. pen. are loc atunci când furtul este săvârșit pe perioada cât durează situația creată de un cutremur puternic, de o inundație cu urmări foarte grave, de alunecarea unei suprafețe întinse de teren pe care sunt locuințe sau din preajma acestora, de o epidemie gravă, un accident aerian, naval, feroviar sau rutier având consecințe deosebite,

________________________________________________________________

[22] C. Antoniu, C. Bulai, Practica judiciară, vol. III, op. cit., p. 117.

precum și în alte asemenea situații, pe care legea penală le cuprinde sub denumirea de calamități.

Aceste situații prezintă un grad sporit de pericol social, deoarece, în timpul unor asemenea evenimente, grija este îndreptată cu precădere către salvarea unor valori, iar măsurile de pază a bunurilor lipsesc ori sunt mult reduse. Faptele de sustragere de bunuri în aceste condiții evidențiază o conștiința scăzuta a infractorului, ceea ce justifică sancționarea mai aspră a furtului comis în asemenea împrejurări.

Explicând semnificația etimologică a expresiei „în timpul unei calamități” trebuie precizat, în primul rând, că aceasta nu este o cerința de timp, chiar dacă se utilizează expresia „în timpul”, ci este o cerință de împrejurare în care este săvârșită infracțiunea de furt.

Calamitatea reprezintă o situație determinată de un eveniment neașteptat, situație ce are urmări foarte grave pentru o anumită colectivitate, în cazul fenomenelor naturale, independente de voința omului sau pentru un grup de persoane, în cazul unor erori umane, cum sunt ciocniri de trenuri, accidente navale, aeriene, rutiere.

A fost reținută infracțiunea de furt calificat, în baza art. 209 lit. h) C. pen., în cazul inculpatul, care, având în vedere panica ce s-a creat după începerea inundației, a așteptat trecerea viiturii, după care a pătruns în mai multe curți și a furat bunuri din mai multe locuințe lăsate descuiate[23].

O ultimă remarcă în legătura cu limitele între care există starea de calamitate trebuie spus că aceasta desemnează perioada de timp în care autoritatea competentă a declarat oficial starea de calamitate.

________________________________________________________________

[23] Trib. jud. Cluj, decizia pen. nr. 210/1998, practica judiciară.

Furtul comis prin efracție, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase.

Agravanta prevăzuta la art. 209 lit. i) C. pen. se referă la anumite metode, moduri sau mijloace care, fiind folosite de făptuitor pentru săvârșirea furtului, imprimă faptei o periculozitate socială sporită. Pentru a se reține această agravantă este necesar să se fi folosit efectiv în comiterea furtului ori să se fi încercat săvârșirea acestuia în unul din modurile sau mijloacele prevăzute de art. 209 lit. i) C. pen.

Prin „efracție” se înțelege înlăturarea, violența a oricărui obiect sau dispozitiv de siguranță ce se interpun, între făptuitor și bunul ce se urmărește a fi sustras, cum ar fi: ruperea, spargerea, demontarea dispozitivelor de închidere.

Efracție există atunci când făptuitorul taie cu o pilă lacătul, strică sau demontează orice alte dispozitive de închidere a ușii de la o locuința, ori atunci când făptuitorul sparge geamul unei uși și apoi trage zăvorul aflat pe partea interioară a ușii, ca și atunci când sparge peretele, făcând o gaura prin care pătrunde înăuntru[24]. În aceste cazuri, efracția privește sistemele exterioare de închidere. Agravanta este aplicabilă însă, și în cazul în care metodele pretabile efracției sunt folosite asupra unor dulapuri, sertare, case de bani, camere încuiate aflate într-o locuința ș.a.

Nu pot fi aplicate dispozițiile art. 209 lit. i) C. pen. în cazul faptei aceluia care, introducând mâna prin geamul deschis al unei mașini ce staționa pe strada, a deschis portiera și a intrat în acel autoturism de unde a luat mai multe obiecte[25] sau în situația în care inculpatul, pentru a se introduce în locuința din care a furat,

_________________________________________________________________

[24] G. Antoniu, D. Lucinescu și colectiv, op. cit., p. 274.

[25] Trib. Jud. Brașov, decizia pen. nr. 95/1970, RRD nr. 8/1970, p. 170.

a scos unul din cele doua belciuge de care este agățat un lacăt pus la ușă, belciug care însă nu era prins în ușorul ușii, ci introdus de forma într-un spațiu gol de unde locatarul îl scotea cu totul când intra în locuință și îl introducea la loc atunci când pleca[26].

Prin „escaladare” se înțelege trecerea peste un obstacol care îl separă pe făptuitor de bunul mobil a cărui sustragere o urmărește. Prin urmare, escaladarea presupune trecerea peste un gard sau zid, cățărarea pe zidul unei clădiri pentru a se pătrunde în apartament prin balcon sau fereastra.

„Cheia adevărata” este cheia pe care cel îndreptățit o folosește în mod obișnuit. Folosirea frauduloasă a unei chei adevărate înseamnă ca infractorul a întrebuințat fără drept chiar cheia ce era folosită în mod obișnuit la deschidere de cel îndreptățit la aceasta. Ea poate să ajungă în mâna făptuitorului printr-o împrejurare care nu-i conferă dreptul de a o folosi, fiind însă utilizată de acesta pentru săvârșirea furtului.

„Cheia mincinoasă” este o cheie falsă, contrafăcută, sau orice alt instrument cu ajutorul căruia se poate acționa asupra mecanismului de deschidere fără a fi distrus sau degradat.

Pentru a opera această agravantă trebuie ca atât cheia adevărată, cât și cea mincinoasă să fi fost folosită efectiv la săvârșirea furtului și nu după consumarea acestuia.

j) Furtul comis asupra unui bun care face parte din patrimoniul cultural.

Aceasta situație de agravare viteaza natura bunului care formează obiectul material al furtului, în sensul ca acesta face parte din patrimoniul cultural al țării noastre. Sunt incluse în aceasta categorie bunurile cu valoare deosebită, istorică, artistică sau documentară, reprezentând mărturii importante ale dezvoltării istorice a poporului român și a omenirii, în general, sau a evoluției mediului natural, inclusiv bunuri a căror valoare rezultă din alcătuirea lor din metale prețioase și pietre prețioase.

Aceasta agravantă este recentă și are ca scop o mai buna și eficienta ocrotire a bunurilor din patrimoniul cultural național. Necesitatea acestei agravante este reliefata și de cazul unui cetățean român, care, după ce a sustras dintr-o biserică mai multe icoane din sec. XIV, a încercat să părăsească țara pentru a le valorifica în străinătate[27]. Totodată, se impune aplicarea agravantei și în cazul făptuitorului care sustrage din casa unui colecționar de tablouri, mai multe pânze cu valoare culturală deosebită[28]. Având în vedere că în Codul penal român este incriminată, într-o formă agravată, distrugerea unor bunuri care au o valoare deosebită din punct de vedere artistic, științific, istoric sau o altă valoare socială, se impunea o incriminare pe măsură și în cazul furtului unor asemenea bunuri.

k) Furtul unui act care servește pentru dovedirea stării civile, pentru legitimare sau identificare.

Introducerea acestei agravante este justificată prin aceea că, odată sustrase de infractori, aceste acte le dau posibilitatea acestora că, prin falsuri bine realizate, să-și atribuie o stare civilă care nu le aparține și să se pună în siguranță contra unui risc de identificare, la adăpostul unor acte de legitimare sau identificare ale altor persoane.

De asemenea, gradul de pericol social este mai mare și datorită faptului că scopul pentru care sunt eliberate și încredințate celor în drept aceste acte, este acela de a servi la identificarea persoanelor, iar sustragerea unor astfel de acte și folosirea lor frauduloasă duce la derutarea organelor de stat și chiar a cetățenilor.

_________________________________________________________________

[26] Trib. Reg. Suceava, decizia pen. nr. 1331/1965, S. N. nr. 4/1966, p. 172.

[27] Trib. jud., Suceava, decizia pen. nr. 412/1999, practica judiciară.

[28] Trib. mun. București, secț. a II-a penală, decizia pen. nr. 1002/1998, practica judiciară.

Actul de stare civilă este actul care stabilește poziția juridică a persoanei fizice în raporturile sale de familie. Actul de stare civilă consemnează acte sau fapte juridice cum sunt nașterea, decesul, filiația[29]. Astfel, sunt acte care servesc în mod direct la dovedirea stării civile: actul de naștere, de căsătorie și cel de deces, precum și copii notariale după astfel de certificate.

Din categoria actelor pentru legitimare sau identificare fac parte: cartea de identitate sau pașaportul, precum și actul prin care se stabilește apartenența unei persoane la o instituție, regie autonomă, societate comercială, asociație sau alta organizație.

Referitor la aceasta agravantă, s-a pus problema daca ea operează în cazul în care făptuitorul sustrage un portofel cu scopul de a fura banii, dar, pe lângă bani, în acesta se mai găsește unul din actele prevăzute la art. 209 alin. (2) lit. b) C. pen. Într-o asemenea situație, se consideră întemeiat că făptuitorul a comis infracțiunea de furt calificat, deoarece portofelul este un loc unde se pot ține și acte de stare civilă, de legitimare sau identificare, lucru ce trebuia prevăzut de infractor. Aceeași soluție s-a dat și în cazul în care infractorul, după ce a sustras banii din portofel, a aruncat actele și portofelul, deoarece infracțiunea se consideră consumată în momentul în care victima a fost deposedată și acel portofel a trecut în puterea de stăpânire a făptuitorului, care a dispus cum a voit de conținut.

Din contră, practica judiciară a decis că nu operează agravanta dacă făptuitorul sustrage un obiect sau obiecte în care, în mod normal nu se țin astfel de acte, cum ar fi cazul unui furt dintr-un dulap al unor haine în care întâmplător se afla și un buletin de identitate, furtul unui geamantan sau al unei sacoșe, care servește pentru transportul cumpăraturilor în care victima ar fi pus și astfel de acte, furtul unei batiste în care erau înfășurați niște bani alături de care se află și un act de stare civilă. Această prezumție este însă relativă.

l) Furtul săvârșit în condițiile art. 209 alin. (3) C. pen.

În acest caz, modalitățile de comitere pot fi din cele întâlnite până acum, diferența fiind că obiectul material este diferit (țiței, gazolina, instalații de telecomunicații etc.).

m) Când furtul a produs consecințe deosebit de grave.

În această situație, caracterul mai grav al faptei este dat de urmarea pe care o are acțiunea de sustragere.

Conform art. 146 C. pen., prin „consecințe deosebit de grave” se înțelege o paguba materială mai mare de 2.000.000. lei sau o perturbare deosebit de gravă a activității cauzate unei autoritari publice sau oricăreia dintre unitățile la care se referă art. 145 C. pen. ori altei persoane fizice sau juridice[30].

Dacă paguba materială este cea care conferă caracterul de furt calificat al faptei, instanța trebuie să dispună calcularea acestei pagube, și, implicit, stabilirea valorii ei, la data când ea s-a produs. Un calcul ulterior (de exemplu, la condamnarea inculpatului) ar putea mări în mod artificial – datorită inflației – valoarea prejudiciului produs de furt. Eventuala diferența a valorii bunurilor între cea existentă în momentul săvârșirii faptei și cel al judecării, va putea face obiectul recuperării pe calea acțiunii civile.

Prin perturbarea deosebit de gravă a activitatii cauzată unui organ de stat, unei instituții, regii autonome, societari comerciale, altei persoane juridice sau persoane fizice ca urmare a săvârșirii unei infracțiunii de furt, se înțelege periclitarea activitatii unei persoane fizice ori a unei persoane juridice

_________________________________________________________________

[29] D. Lupescu, Acte de stare civilă, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1980, p. 8.

[30] Articolul 146 C. pen. a fost modificat succesiv prin O.U.G. nr. 207/15.11.2000 (M. Of.,

nr. 594/22.11.2000), iar apoi prin Legea nr. 456/2001 (M. Of., nr. 410/25.07.2001) de aprobare a O.U.G. nr. 207/2000.

(publice sau private) care le amenința însăși existența sau poate duce la încetarea oricărei activitatii a acestora.

Stabilirea unor asemenea consecințe în cazul comiterii infracțiunii de furt este un atribut exclusiv al instanței de judecată în baza probelor administrate în cauză.

3.Principalele probleme care trebuie clarificate prin investigarea furtului și a tâlhăriei

Stabilirea exacta a locului și a timpului săvârșirii faptei prezintă importanță:

pentru încadrarea corectă a infracțiunii de furt sau tâlhărie: de exemplu, furtul sau tâlhăria săvârșite într-un loc public sau într-un mijloc de transport ori în timpul nopții;

deoarece locul faptei este cel mai bogat în urme;

deoarece locul și timpul oferă indicii prețioase pentru formarea cercului de suspecți, verificarea alibiurilor acestora;

pentru selecționarea martorilor oculari, verificarea sincerității persoanei vătămate privind bunurile sau valorile despre care pretinde ca a fost deposedata;

pentru determinarea precisa a bunurilor sustrase, estimarea cuantumului prejudiciului cauzat, precum și a caracteristicilor de identificare, pentru darea în urmărire locala sau generala în vederea prinderii făptuitorilor.

Modurile de operare folosite

Cunoașterea modului de operare prezintă un interes operativ deosebit pentru:

stabilirea cailor de acces ale infractorilor;

daca a acționat unul sau mai mulți infractori;

vicii sau deprinderi profesionale;

cât timp s-a aflat în locul faptei;

daca a cunoscut amplasarea locului faptei;

identificarea și ridicarea obiectelor care au servit la săvârșirea infracțiunii;

formarea cercului de suspecți;

încadrarea juridica a faptei săvârșite.

Moduri de operare folosite la săvârșirea furtului din locuințe:

Pătrunderea în locuințe după un studiu prealabil ori ca urmare a „vânzării de ponturi”.

Hoții profesioniști se orientează asupra locuințelor care sunt prevăzute cu geamuri termopan ori cu instalații de aer condiționat, acționând, de regula, între orele 8–13, iar în blocuri de locuințe, de la etajele superioare spre cele inferioare; pătrunderea în locuințe sub diferite pretexte (cititori de contoare de gaze sau electricitate, poștași, telefoniști, folosindu-se de legitimații false sau profitând de credulitatea unor persoane).

În aceasta categorie intră și „furturile de buna ziua” ori cele comise prin „împrietenire”, ademenirea copiilor, ori profitând de naivitatea și neatenția victimelor;

prin efracție:

spargerea geamurilor cu pumnul sau cu un obiect;

forțarea ușilor și ferestrelor prin folosirea forței fizice;

folosirea cheilor originale, a cheilor potrivite, a șperaclelor (denumite în argou

„pontoarce”), precum și a unor instrumente perfecționate, denumite pistol-șperaclu sau „cupometru”

folosirea „ruptorului”, daca ușa este prevăzută cu broasca și butuc;

folosirea „extractorului”, pentru yale de tip rotund;

forțarea ușilor cu ajutorul unor instrumente ca: levier, scoaba, ranga, bare metalice, menghina de smulgere a butucului yalei sau prin utilizarea unui instrument special, denumit buldozer;

distrugerea toartei lacătului prin taiere, pilire, îndoire, rupere sau smulgere;

pătrunderea în balcoane prin coborâre de pe acoperișul locuinței;

pătrunderea prin spargerea plafonului sau a zidurilor ori a chepengurilor;

tăierea cu pânza de bomfaier a buloanelor de la balamale sau a zăvoarelor caselor de bani, tăierea pereților laterali cu gura de lup sau cu aparat de sudura ori bormașina electrică.

Moduri de operare folosite la furtul din buzunare, poșete sau genți.

De regula, se operează în mijloace de transport în comun sau în locuri aglomerate: magazine, piețe, gări, săli de spectacol, stadioane etc.

Infractorii își aleg victimele dintre persoanele care lasă impresia ca au bani asupra lor, dar care sunt și neatente, obosite, preocupate, fiind preferate victimele din categoria femeilor, bătrânilor sau provincialilor.

Infractorii sustrag portofelele fie introducând degetul arătător și mijlociu în buzunarul victimei, fie recurgând la tăierea partii de jos a buzunarului sau la tăierea poșetei, folosindu-se de instrumente de tăiat minuscule, mascate între degete.

De asemenea, infractorii recurg la busculade, în special la urcarea sau coborârea din mijloacele de transport ori în piețe, magazine, săli de spectacole.

Portofelul sustras este trecut din mâna în mâna la complici, care dispar imediat.

Furtul din buzunare, poșete, genți sau sacose se înscrie printre cele mai frecvente infracțiuni flagrante. Odată prins în flagrant delict, infractorul este percheziționat, se cercetează locul în care a fost prins și împrejurimile, pentru a se stabili eventuale obiecte sau arme aruncate, se audiază victima și martorii oculari și se insista pe descoperirea și cercetarea întregii filiere de infractori. De asemenea, se vor efectua percheziții domiciliare și la locurile de munca ale infractorilor.

Moduri de operare folosite la violarea sigiliilor de plumb

Mișcarea plumbului pe sfoară până la lărgirea orificiilor. Lărgirea se poate realiza și cu un vârf ascuțit, iar extragerea nodului se poate efectua și prin tăierea plombei în lateral sau cu o lama ascuțita.

Introducerea aceleiași sfori, reînnodată, sau a alteia și strângerea din nou, cu mâna sau prin lovire. Sigiliul tăiat lateral poate fi lipit cu plumb topit.

Moduri de operare folosite la furturile de și din autovehicule.

Cele mai multe furturi se comit pe timpul nopții, dar se întâlnesc și în cursul zilei, îndeosebi în parcările aglomerate, uneori și cu complicitatea unor paznici, după urmărirea victimei.

Ușile sunt deschise prin spargerea geamurilor, prin chei potrivite ori prin forțarea încuietorilor cu șurubelnițe, sârme de otel etc.

Contactul poate fi realizat prin legătură directa a firelor de contact.

Sistemele de pornire ori de alarmare, oricât ar fi de sofisticate, sunt anihilate cu ușurință, indiferent de tipul autoturismului, pentru ca infractorii sunt „școliți” în Occident, acționează în bande și dispun de mijloace ultramoderne.

Când sunt prinși conducând autoturisme furate, declara ca le-au cumpărat de la persoane necunoscute. Trebuie să l se acționeze cu promptitudine pentru a li se „demonta” orice alibi și să l se coopereze cu unitatea de politie de la locul de naștere, deoarece pot figura cu antecedente penale sau pot fi învinuiți ori inculpați în mai multe dosare aflate în diferite faze ale cercetării judiciare.

Furturile autoturismelor de lux din străinătate pot fi comise în dauna societăților de asigurare, prin înțelegere cu proprietarii. Autoturismele sunt reclamate ca furate după trecerea frontierei.

Seriile de motor sunt modificate prin poansonare, iar înscrierea în circulație se face folosindu-se documente falsificate.

Mașinile furate vor fi date în regim de urgenta în urmărire generala pentru a se preveni scoaterea lor peste graniță.

De asemenea, se va acționa la atelierele de reparații, garaje, agenții particulare pentru intermedierea vânzării, târguri de mașini etc.

Cercetarea criminalistica a locului faptei se va face în mod obligatoriu și la abandonul autovehiculelor furate, examinându-se cu atenție fiecare piesă, portierele, clanțele, aripile, capota, anvelopele, osiile și mai cu seama interiorul autoturismelor

În toate cazurile se vor efectua percheziții domiciliare și se vor solicita constatări tehnice sau expertize criminalistice și tehnice.

Moduri de operare folosite la comiterea tâlhăriilor:

Smulgerea lănțișoarelor, a genților și poșetelor în strada.

Deposedarea victimelor în holul, liftul sau scara blocurilor, uneori după o prealabila urmărire.

Pătrunderea în locuințe și agresarea persoanelor despre care s-au obținut informații ca dețin sume de bani ori valori.

Identificarea, urmărirea și deposedarea persoanelor care depun sau ridica sume de bani ori care au încheiat diferite tranzacții.

Atacarea persoanelor care mânuiesc valori monetare (factori poștali, casieri, patroni, taximetriști, funcționari de la unitățile CEC, LOTO, PECO etc.).

Atacarea autoturismelor care transporta valori monetare.

Atacarea persoanelor aflate sub influenta alcoolului ori în stare de ebrietate.

Atacarea și jefuirea persoanelor care poarta asupra lor arme și muniții (paznici, pădurari, militari etc.).

Tâlhăriile comise în ultimii ani se caracterizează prin comiterea lor de către persoane care acționează în grup, cu folosirea spray-urilor, asupra străinilor sau patronilor, de predilecție în centrele urbane.

4.”Furtul urmărit la plângerea prealabila -art. 210-„

Potrivit art. 210 Cp., furtul săvârșit între soți ori între rude apropiate, sau de către un minor în paguba tutorelui său, ori de către ce! care locuiește împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de aceasta, se urmărește numai plângerea prealabilă a persoanei vătămate, împăcarea părților înlătură răspunderea penală.

Dispozițiile art. 210 Cp, sunt incidente într-un număr de cinci împrejurări enumerate în mod limitativ, după cum urmează:

– furtul săvârșit între soți, ia în considerare calitatea specială dintre părți și se urmărește la plângerea prealabilă a persoanei vătămate chiar dacă soții sunt despărțiți în fapt. Fapta constituie furt între soți și nu abuz de în credere, dacă unul dintre soți sustrage, în scopul însușirii pe nedrept, unele bunuri din domiciliul comun, deci aflate și în posesia celuilalt soț.

– furtul săvârșit între rude apropiate. Sunt rude apropiate, potrivit art. 149 Cp., ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora, precum și persoanele devenite prin înfiere astfel de rude. De exemplu, în practica judiciară s-a considerat că infracțiunea există dacă părțile vătămate sunt frații mamei făptuitorului.

– furtul săvârșit de către un minor în paguba tutorelui său. Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu în situație inversă, în care tutorele fură în paguba minorului.

– furtul săvârșit de către cel care locuiește împreună cu persoana vătămată;

– furtul săvârșit de către cel care este găzduit de persoana vătămată.

Pentru aplicarea dispozițiilor art. 210 Cp., este necesară o coabitare

efectivă, chiar fără temei legai, în aceeași cameră sau în aceiași apartament, gospodărirea în comun, ducerea vieții împreună, cu toate consecințele legate de această împrejurare.

Fosta instanță supremă a considerat că a locui împreună înseamnă a folosi aceeași locuință, în întregime sau parțial, permanent sau pe o durată de timp limitată, dar având totuși o durată care să-i imprime caracter de stabilitate, în timp ce a găzdui înseamnă a oferi adăpost, ospitalitate, care, prin modul cum a fost acordată, relevă încrederea persoanei vătămate în cel căruia i-a acordat posibilitatea de a folosi locuința sa, uneori chiar pentru o durată mai scurtă de timp.

Deoarece dispozițiile art. 210 Cp. se referă la furtul săvârșit de cel ce locuiește împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de aceasta, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu și nu la plângerea prealabilă a persoanei vătămate în cazul furtului săvârșit de persoana care găzduiește în dauna celui găzduit.

Dispozițiile art. 210 Cp., sunt aplicabile și în cazul furtului calificat deoarece legiuitorul se referă la furt, fără a face nici o distincție. În situația în care circumstanța de agravare constă în săvârșirea furtului de către două sau mai multe persoane împreună, dispozițiile art. 210 Cp., sunt incidente numai în raport cu inculpatul care se găsește în una dintre situațiile enumerate în mod limitativ, urmând ca pentru ceilalți coinculpați acțiunea penală să fie pusă în mișcare din oficiu.

5.Principalele probleme care trebuie clarificate la cercetarea furturilor săvârșite prin pătrundere.

Cercetarea furturilor săvârșite prin pătrundere presupune elucidarea unor aspecte de natură să servească la conturarea elementelor constitutive ale acestor infracțiuni. Principalele probleme care se cer a fi rezolvate sunt, în esență, următoarele:

Determinarea concretă a bunurilor mobile luate din posesia sau deținerea unei persoane ori aparținând patrimoniului public. De rezolvarea acestei probleme depinde atât încadrarea faptei în prevederile art. 119 C.P.R.M., cât și stabilirea calității, cantității și valorii bunurilor furate, în vederea estimării cuantumului prejudiciului cauzat și a recuperării sale.2 Determinarea precisă, concretă, a bunurilor furate, oferă posibilitatea urmăririi lor, în vederea identificării și recuperării acestora, precum și a prinderii făptuitorilor.

Stabilirea exactă a locului și momentului săvârșirii faptei are semnificații juridice multiple de exemplu, în funcție de locul din care s-a sustras, furtul poate fi simplu sau calificat ( furt într-un loc public sau într-un mijloc de transport în comun ).

Determinarea momentului săvârșirii furtului este importantă, pe de o parte, pentru încadrarea faptei în categoria furtului, atunci când este luat un bun ce aparține în întregime sau în parte făptuitorului, dar care se găsea în posesia sau deținerea legitimă a altei persoane. Pe de altă parte, comiterea faptei în timpul nopții ori al unei calamități conduce în conformitate cu art. 208 C.P. al României, la încadrarea acesteia în categoria furtului calificat.

Stabilirea precisă a locului și momentului furtului prezintă interes pentru cercetarea criminalistică a faptei, în primul rând pentru urmele ce pot fi descoperite la fața locului și care pot conduce la identificarea autorului. Mai este posibilă, de pildă, delimitarea mai exactă a cercului de bănuiți, verificarea modului în care și-au petrecut timpul, în ipoteza în care unii invocă alibiuri, selecționarea martorilor din rândul persoanelor care ar fi putut percepe actele infracționale ș.a.

Identificarea mijloacelor și metodelor folosite în săvârșirea infracțiunii servește la încadrarea juridică a faptei în categoria furtului simplu ori calificat. Totodată, va fi posibilă conturarea modului de operare, aspect important pentru organele de urmărire penală în determinarea cercului de suspecți, fiind recunoscută specializarea unor infractori pentru furturi din buzunare, din locuințe, folosindu-se de anumite pretexte, calități, deghizări etc.

Identificarea făptuitorului și a participanților la săvârșirea furtului, pe lângă importanța să l cunoscută, este absolut necesară pentru conturarea formelor calificate ale furtului și pentru stabilirea exactă a răspunderii penale ce revine fiecărui coautor ori complice, în funcție de contribuția avută la săvârșirea infracțiunii, la tăinuirea bunurilor sau la favorizarea infractorului.

Identificarea persoanei vătămate, operație care trebuie privită sub două aspecte:

a) În primul rând, frecvent se impune în practica identificarea posesorului unor bunuri furate și descoperite asupra autorului. De exemplu, sînt dese cazurile în care se săvârșesc furturi din apartamente, din autoturisme, de la serviciu, bunurile sustrase fiind ascunse ori folosite de făptuitor în diverse moduri, inclusiv puse în vânzare. În asemenea împrejurări, este nevoie să se procedeze la stabilirea persoanelor cărora le-au aparținut aceste bunuri.

b) În al doilea rând, identificarea persoanei vătămate reprezintă o sarcină deosebită în cazul când infractorul cu intenția de a săvârși furtul a pătruns în locuință și văzând că proprietarul este acasă săvârșește un atac tâlhăresc, în care victima se află în stare de inconștiență datorită violențelor la care a fost supusă sau chiar a murit în urma leziunilor provocate de răufăcător.

Stabilirea condițiilor care au favorizat săvârșirea infracțiunii reprezintă o sarcină cu un caracter preventiv, în sensul sprijinirii, a îndrumării celor în drept să ia măsuri eficace de asigurare a securității, a pazei bunurilor.

Datorită neglijenței sau lipsei unui elementar simț de prevedere, deseori infractorii sînt " invitați " să săvârșească furtul. De exemplu, obișnuința unor persoane, mai ales femei, de a umbla cu poșetele deschise, mai ales în locuri aglomerate, lăsarea în autoturisme la vedere a unor obiecte de valoare sau tentante, nesupravegherea bagajelor în stații.

Rezultate pozitive în investigarea infracțiunilor de furt pot fi obținute în cazul studierii minuțioase a tuturor circumstanțelor în care a avut loc fapta ilicită, aprecierea corectă a mijloacelor materiale de probă administrate cu trasarea unor direcții și acțiuni concrete care la rândul lor vor fi îndeplinite calitativ.

CAPITOLUL II. CERCETAREA FĂPTUITORILOR

Subiect activ al infracțiunii de furt sau tâlhărie poate fi orice persoana care îndeplinește condițiile generale ale răspunderii penale.

Agravanta participării la furt a doua sau mai multor persoane operează atunci când se constata prezenta tuturor participanților la locul faptei, în momentul săvârșirii acesteia.

Furtul săvârșit de un major împreună cu un minor constituie furt calificat chiar daca minorul nu răspunde penal, dar, în același timp, constituie și o agravanta prevăzută de art. 75 lit. c. C. pen. – săvârșirea infracțiunii de către un infractor major împreuna cu un minor. În situația în care unii dintre inculpați au amenințat victima, iar alții au deposedat-o de bunuri, toți sunt coautori ai infracțiunii de tâlhărie.

Pentru a se retine și infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, trebuie să existe o întovărășire de oarecare durata, în vederea realizării unui scop infracțional comun, și nu o simpla înțelegere, întâmplătoare și spontană.

Pentru existenta infracțiunii este suficient ca între făptuitori să l fi intervenit un consens fără echivoc, privind constituirea și scopul asocierii, fapta consumându-se în momentul realizării acestui consens.

2.1. Cauzele și împrejurările care au favorizat săvârșirea furtului sau tâlhăriei

Cunoașterea acestor cauze și împrejurări permite organelor de urmărire penala realizarea actului preventiv prin alegerea celor mai eficiente metode de combatere a unor astfel de infracțiuni. Amintim: insuficienta preocupare pentru folosirea sistemelor de paza și alarmare; neasigurarea cu încuietori corespunzătoare, gratii la geamuri; neglijenta și lipsa de răspundere din partea personalului de paza; păstrarea în locuințe sau unități comerciale a unor sume importante de bani, valuta sau bijuterii; posibilitatea valorificării cu ușurință a bunurilor provenite din furturi sau tâlharii în talciocuri, consignații, case de amanet, târguri etc., fără a exista o reglementare legala stricta etc.

2.2. Unele particularități ale investigării furtului și tâlhăriei

2.2.1. Cercetarea locului faptei

a. Cercetarea locului faptei este necesara și obligatorie în toate cazurile de furt și tâlhărie, chiar când infracțiunea este reclamata după 2–3 săptămâni (la externarea victimei tâlhăriei), atât pentru stabilirea cercului de suspecți, cât și pentru identificarea martorilor oculari.

b. Prin loc al faptei se înțelege:

locul în care s-au aflat bunurile și valorile sustrase; itinerarul parcurs de infractor pentru a ajunge la locul faptei; locul în care făptuitorii s-au ascuns și au pândit victima; itinerarul parcurs de infractor după comiterea faptei; locurile în care au fost ascunse obiectele corp-delict sau obiectele și valorile provenite din săvârșirea infracțiunii; locurile în care s-au ascuns infractorii pentru a scapă de urmărire.

c. Prin cercetarea sistematica a locului faptei se stabilesc date privind:

• numărul făptuitorilor;

• perioada în care au operat;

• caile de acces ale infractorilor;

• mijloacele și metodele folosite;

• bunurile sustrase.

d. La locul faptei vor fi descoperite urme de mâini și de picioare; urme ale instrumentelor de spargere folosite; urme biologice (pete de sânge, fire de par), care pot conduce la identificarea făptuitorilor; urme olfactive, care vor fi exploatate cu ajutorul câinelui de urmărire; urme sub forma de resturi de obiecte (pilitura, rumeguș, pelicula de vopsea etc.); urme care indica anumite deprinderi sau specializări ale infractorului; microurme pe îmbrăcămintea și corpul infractorului etc. Aceste categorii de urme vor fi căutate, fixate și ridicate inclusiv pe itinerariile folosite de infractori după comiterea faptei.

e. Practica demonstrează ca, la locul faptei, infractorii pot comite erori grave: renunțarea la portul mănușilor și folosirea unor pahare; pierderea unor obiecte personale sau a unor corpuri delicte, autoaccidentări etc. De asemenea, în multe situații, infractorii au fost identificați după urmele de mănuși folosite în câmpul infracțional.

f. O deosebita importanta prezintă clarificarea împrejurărilor negative sau controversate care pot fi rezultatul unor încercări de simulare a furtului sau tâlhăriei

g. În cazul în care victima infracțiunii de tâlhărie a fost supusa unor violente fizice, este obligatorie examinarea ei de către medicul legist, pentru a stabili:

• natura și vechimea leziunilor;

• instrumentele cu care au fost cauzate;

• gravitatea leziunilor;

• daca victima putea să-si producă singura leziunile (în situația în care exista indicii de simulare a tâlhăriei).

h. În procesul-verbal de cercetare a locului faptei vor fi consemnate, în detaliu, toate constatările făcute, fotografiile judiciare executate, schița locului faptei etc.

2.2.2. Alte forme de furt:

a) furturi din hoteluri;

b) furturi de la garderobele sălilor de spectacol;

c) furturi din ștranduri sau de pe plaja;

d) furturi de bagaje sau furturi prin substituirea bunurilor cu un obiect asemănător;

e) furturi de la persoanele adormite sau în stare de ebrietate;

f) furturi de la persoanele tratate cu cafea, ceai, prăjituri, sucuri etc. în care au fost

introduse substanțe ce produc adormirea victimelor, specifice îndeosebi în trenurile de calatori;

g) furturile de animale;

h) furturile obiectelor de arta, multe la comanda, din partea unor colecționari sau

traficanți. La toate aceste forme de furt întâlnim situații în care infractorii, când sunt surprinși asupra faptei ori sunt urmăriți, recurg la forme de violenta deosebit de agresive, astfel ca furtul se transforma automat în tâlhărie.

i) furtul așa-numit de identitate. „Hoții de identitate” își procura date de identificare, de exemplu, numerele cărților de credit sau numerele de asigurare sociala, cu scopul de a se substitui victimelor și de a obține anumite foloase ori de a comite unele infracțiuni în numele acestora.

2.3. Ascultarea martorilor

Practica judiciara demonstrează ca identificarea și audierea martorilor oculari chiar cu ocazia cercetării locului faptei sunt activități deosebit de importante pentru investigarea furtului sau tâlhăriei, deoarece depozițiile lor nu au suferit alterări ca urmare a trecerii timpului sau a unor influente de natura subiectiva.

Principalele probleme care trebuie clarificate cu ocazia audierii martorilor: distanta de la care au perceput fapta; condițiile atmosferice și de vizibilitate; activitățile desfășurate de făptuitori și de către victima; semnalmentele făptuitorilor, ținuta vestimentara ori datele de identificare, daca îi cunoaște; leziunile produse victimei; caracteristicile obiectelor sustrase de la victima; mijlocul de transport folosit de infractori; posibilitatea de a recunoaște autorii faptei după fotografii în eventualitatea prezentării pentru recunoaștere; raporturile pe care le au cu făptuitorii sau cu partea vătămată.

2.3.1. Ascultarea părții vătămate urmărește clarificarea următoarelor aspecte:

– caracteristicile bunurilor sau valorilor sustrase; împrejurările în care s-a comis furtul sau în care victima a fost amenințata și lovita de către agresor; semnalmentele făptuitorului sau, daca îl cunoaște, datele de identificare; suma cu care se constituie parte civila în proces; leziunile constatate prin acte medico-legale și pretențiile civile pe care le are; posibilitatea de a identifica făptuitorul ori bunurile de care a fost deposedata; modul în care si-a petrecut timpul înainte și după comiterea infracțiunii.

Se va tine cont, în cazul audierii victimei unei tâlharii, de tulburarea psihica prin care a trecut, datorita căreia ea poate să l exagereze semnalmentele agresorului sau să l nu-si amintească nimic.

2.3.2. Efectuarea de percheziții

Făptuitorului, odată identificat și prins, i se vor efectua percheziție corporala, precum și percheziții la domiciliu, loc de munca, ori la complici.

Cu ocazia perchezițiilor se au în vedere atât recuperarea prejudiciului cauzat, cât și descoperirea unor urme și mijloace de probă, a instrumentelor folosite la săvârșirea faptei ori a altor obiecte a căror deținere este interzisă de lege.

2.3.3. Ascultarea învinuitului sau inculpatului se face cu asigurarea dreptului la apărare și cu aplicarea metodelor de tactica adecvate.

Când nu exista suficiente probe pentru dovedirea vinovăției, cercetările vor începe cu audierea martorilor și numai după aceea va fi ascultat învinuitul sau inculpatul.

Daca probele sunt indubitabile, se recomanda să l fie audiat mai întâi învinuitul și apoi să l fie ascultați martorii. Se vor consemna toate cererile de probe solicitate în apărare, care vor fi verificate temeinic, procedându-se, daca situația impune, la confruntări, reconstituiri, prezentarea pentru recunoaștere etc.

O atenție deosebita se va acorda verificării alibiurilor, demonstrării faptului ca învinuitul sau inculpatul se afla, la data respectiva, în locul unde s-a reclamat comiterea furtului sau a tâlhăriei.

Se cunosc erori judiciare datorate recunoașterii din grup a făptuitorului de către martori oculari de buna credința, ajungându-se la condamnări care ar fi fost evitate daca s-ar fi luat în considerare apărarea inculpatului cu privire la locul în care se afla la data săvârșirii infracțiunii ce i se imputa.

2.3.4. Pe durata investigării furtului sau tâlhăriei se pot efectua prezentări pentru recunoașterea de persoane sau obiecte, reconstituiri (care pot confirma și o eventuala înscenare) sau se pot dispune constatări tehnico-științifice și expertize criminalistice sau medico-legale.

CAPITOLUL III. APORTUL MIJLOACELOR TEHNICO-ȘTIINȚIFICE CRIMINALISTICE ÎN CADRUL EFECTUĂRII UNOR ACȚIUNI DE CERCETARE A FURTURILOR SĂVÎRȘITE PRIN PĂTRUNDERE.

3.1 Folosirea mijloacelor tehnice în procesul cercetării la fața locului a furturilor săvârșite prin pătrundere.

Sarcinile specifice și complexe, pe care urmează să le rezolve organele judiciare cercetând actele infracționale, reclamă folosirea pe scară largă a metodelor și mijloacelor tehnice necesare descoperirii, fixării și ridicării urmelor infracțiunii și a altor mijloace materiale de probă. Practica demonstrează cu certitudine că aplicarea cu pricepere a mijloacelor tehnice aflate la dispoziția organelor de urmărire penală asigură eficiența acțiunilor de cercetare, garantând, în cele din urmă, stabilirea adevărului în conformitate cu cerințele legislației în vigoare.

Din cele expuse, devine evident că dotarea organelor de anchetă cu mijloace performante și utilizarea metodelor moderne de cercetare la fața locului și de efectuare a altor acțiuni de urmărire penală sunt condiții idispensabile consolidării nivelului științific al justiției penale. Rolul principal în acest sens îi aparține criminalisticii, prin intermediul căreia realizările științelor naturale sunt preluate și adoptate le scopurile probațiuni.

Vorbind despre folosirea mijloacelor tehnice în procesul cercetării la fața locului a furturilor săvârșite prin pătrundere trebuie să precizăm esența termenilor " pătrundere ", " încăpere ", " alt loc de depozitare ", " locuința " și ce înseamnă cercetarea la fața locului.

" Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea averii proprietarului " prin noțiunea " încăpere " se înțeleg construcțiile, edificiile, hambarele, garajele și alte construcții gospodărești, menite pentru amplasarea bunurilor materiale. Ea poate fi atât permanentă, cât și temporară, staționară sau mobilă.

Se lămurește că prin " alt loc pentru depozitare " trebuie de înțeles: sectoarele de teritoriu, inclusiv curțile caselor menite pentru păstrarea permanentă sau temporară a bunurilor, utilate cu un gard ori mijloace tehnice, fie asigurate cu altă pază; magazinele auto, limuzinele, refrigeratoarele, containerele, safeurile și alte asemenea amplasamente destinate păstrării. Totodată, sectoarele de teritoriu, folosite nu pentru păstrare, ori de exemplu, pentru cultivarea careva producții, nu se referă la noțiunea " alt loc pentru depozitare ".

" Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea averii proprietarului ", prin noțiunea " locuință " se înțelege încăperea menită traiului permanent sau temporar al persoanelor, în care se află averea de care dispun acestea, sau o parte din ea. De asemenea, se au în vedere părțile componente ale locuinței ( ca încăpere unitară ), în care persoanele pot să nu se afle sau să nu locuiască nemijlocit o perioadă de timp. În afară de aceasta, prin " locuință " se are în vedere nu numai încăperile de locuit ( odăile, antreurile, bucătăriile ) dar și cele care sunt nemijlocit învecinate cu acestea, alcătuind un tot întreg, cum ar fi balcoanele, lodgiile, iar în casele individuale – tinzile, podurile, subsolurile etc.

" Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea averii proprietarului " prin " pătrundere " se are în vedere intrarea ilegală, pe ascuns sau deschis, într-o încăpere, alt loc pentru depozitare sau locuință în scopul săvârșirii furtului, jafului sau tâlhăriei. Ea poate fi comisă atât cu înfrângerea obstacolelor și rezistenței, cât și fără aceasta. Pătrunderea poate fi realizată, de asemenea, cu ajutorul dispozitivelor cu care infractorul extrage obiectele materiale sustrase, fără a intra în locul corespunzător.

Cercetarea la fața locului constitue una dintre cele mai complexe și importante activități, ale cărei rezultate condiționează de cele mai multe ori, nu numai direcția ci însăși finalitatea investigațiilor ce se efectuează în cauza dată.

Într-adevăr, locul unde făptuitorul și-a desăvârșit activitatea infracțională, locul unde s-au produs consecințele infracțiunii, sau, care în orice mod conservă date, urme legate de săvârșirea faptei, constituie sursa celor mai ample și totodată mai fidele informații.2

Cercetarea minuțioasă a locului faptei de către grupul operativ, cu atragerea vecinilor ca martori, constitue punctul de plecare a anchetei și este esențial în descoperirea a crimelor ne demonstrează următorul exemplu:

În C.P.P. Buiucani a parvenit informația despre săvârșirea unui furt. Grupul operativ în componență căruia întra anchetatorul, lucratorul poliției criminale și specialistul – criminalist a început lucrul cu cercetarea ușii de întrare, ascultarea victimelor infracțiunii și a persoanelor care aveau acces în apartamentul dat. Fiica victimei a arătat, că în apartament domiciliază mama ei, care în timpul de față se afla la lucru peste hotarele României. Lucruri prețioase în apartamentul nu erau, deoarece, înainte de a pleca, mama a predat lucrurile prețioase spre păstrare. În procesul cercetării locului săvârșirii faptei s-a stabilit, că hoții au pătruns în apartament prin fereastra de la bucătărie ( apartamentul se afla la primul etaj). De pe pervaz au fost ridicate două urme de încălțăminte, mărimea încălțămintei 42. De asemenea la bucătărie au fost descoperite resturi de mâncare și resturi de la țigări ieftine. Amprentele digitale nu au fost descoperite. În toate camerele au fost descoperite chibrite arse. Toate hainele din dulapuri au fost aruncate pe podea. Fiica victimei a observat că au dispărut: o magnetola mică, câteva casete audio și un pachet de săpun. La cercetarea mai detaliată s-a stabilit, că în casă au rămas obiecte de cristal și alte obiecte prețioase, inclusiv televizorul și aparate de telefon la care infractorii au tăiat cablurile. A fost descoperit și cuțitul, care aparținea victimei, cu care infractorii au tăiat cablurile telefonice. S-a stabilit, că în timpul săvârșirii furtului în apartament nimeni nu se afla. După urmele descoperite la fața locului anchetatorul a făcut concluzia, că furtul a fost săvârșit de către două persoane ( la fața locului au rămas 2 furculițe cu care au mâncat infractorii ), după construcția uscățivi deoarece au pătruns prin fereastră de la bucătărie, care n-au atins majoratul, reușind după obiecte pe care au ales infractorii ( numai casetofonul vechi și câteva casete audio). De asemenea anchetatorul a presupus ca infractorii nu locuiesc în sectorul dat și acest apartament l-au găsit întâmplător prin metoda controlului cu soneria ( au sunat la ușa și văzând că nimeni nu a deschis ușa au pătruns în apartament ), deoarece, dacă infractorii locuiau în sectorul dat, atunci ei știau că în apartament nu sunt lucruri prețioase.

Toate acestea au condiționat direcția urmăririi persoanelor minore cu vârsta, de aproximativ 15-20 de ani, care poartă adiași și fumează țigări ieftine, probabil că după tipul de caracter – nervoase. În urma măsurilor operative a fost stabilită persoana unui infractor minor, după descrierea arătată mai sus, care peste puțin timp a arătat coparticipatul său. Expertizele traseologică și biologică ( după resturi de țigări descoperite ) au identificat persoanele date, ca persoane care au fost în noaptea furtului în apartamentul cu pricina.1

De aceea nu trebuie de diminuat rolul cercetării locului săvârșirii faptei infracționale. Cercetarea locului săvârșirii infracțiunii trebuie de efectuat calitativ, descoperind minuțios urmele infracțiuni, atrăgând specialiști nu numai din domeniul criminalisticii ci și din alte domenii pentru atingerea rezultatului dorit – descoperirea infracțiunii.

Cercetarea locului săvârșirii furtului prin pătrundere este studiat de tactica și metodica criminalistică.

Săvârșirea acestui tip de infracțiune pune în față științelor juridice sarcina studierii aprofundate a problemei legate de întărirea legalității și luptei cu criminalitatea, un loc important în care îl joacă ocrotirea proprietății.

Experiența înaintată a cercetării locului săvârșirii furtului, arată, că descoperirea infracțiunilor se atinge pe calea iscusită a cercetării urmelor materiale și obiectelor care au nimerit în sfera de pregătire și înfăptuire a infracțiunii.

Cercetarea locului săvârșirii furtului îndeplinită corect tactic și tehnic, la timp și iscusit, precum și cu folosirea mijloacelor tehnice contemporane – permite anchetatorului descoperirea, fixarea, ridicarea, studierea și folosirea urmelor și obiectelor materiale în calitate de mijloace de probă care pot ajuta la stabilire existenței sau inexistenței componentei infracțiunii.

Succesul cercetării locului depinde nu numai de nivelul înalt de cunoștințe criminalistice pe care le posedă anchetatorul. Folosirea lor în cercetare va aduce rezultatele numai în cazurile, când ele vor fi înfăptuite în conformitate cu legislația procesuală.

Lupta împotriva sustragerilor averii private cât și a celei publice prin furt formează partea importantă a luptei întregii societăți împotriva criminalității în statul nostru și reprezintă una din cele mai periculoase fapte sociale existente în lume.

Cercetarea locului săvârșirii furtului prezintă nu puține greutăți și cere de la organul judiciar prezența unei înalte pregătiri profesionale și a unei bogate practici. Toate acestea impun atitudine serioasă la studierea tacticii și metodicii de cercetare a furturilor și fața de procesul de studiu în instituțiile superioare de învățământ.

Cercetarea furturilor începe, de regulă, cu cercetarea la fața locului, spre deosebire de delapidări, unde pe primul plan se află studiul înscrisurilor ce atestă întrarea și ieșirea din gestiune a bunurilor materiale, astfel la înșelăciune se studiază persoanele care au descoperit fapta și apoi se examinează actele false de care s-a folosit infractorul.

Efectuarea anchetei preliminare, întră în competența organelor interne.

Cercetarea locului săvârșirii furtului este primul act de urmărire pe care înfăptuiește anchetatorul, și este unicul act pentru efectuarea căruia nu este necesar să fie pornit procesul penal. Furtul face parte din infracțiunile, pentru care ancheta preliminară este obligatorie, organul de cercetare penală pornește procesul penal după ce se confirmă faptul săvârșirii furtului.

O importanță deosebită pentru cercetarea locului săvârșirii furtului, prezintă calificarea persoanei care cercetează locul faptei. După cum ne demonstrează practica, colaboratorii organelor de cercetare, de multe ori, nu pot cerceta calificat locul săvârșirii faptei, ceea ce duce la efecte negative pe parcursul desfășurării anchetei.

Incorect procedează și acei anchetatori, care în urma primirii înștiințării din partea organelor de cercetare despre săvârșirea furtului, nu se deplasează la locul săvârșirii infracțiunii, și astfel, impun organelor de cercetare înfăptuirea cercetării locului infracțiunii fără participarea anchetatorului. Este foarte important că cercetarea locului săvârșirii furtului să fie efectuată în conformitate cu legislația procesual penală.

Vorbind despre cercetarea locului săvârșirii furtului noi nu putem trece cu vederea măsurile ce vizează pregătirea pentru efectuarea cercetării locului săvârșirii infracțiunii.

Așa dar, măsurile de pregătire în vederea cercetării la fața locului se desfășoară în două etape:

1) la sediul organului judiciar;

2) la locul săvârșirii faptei.

În unele lucrări noi mai întâlnim o altă etapă, care se află înaintea primelor doua etape menționate mai sus și această etapă se numește etapă de asigurare a operativității. În literatura de specialitate măsurile pregătitoare luare la sediul organului judiciar se mai numesc și pregătirea până la deplasarea la fața locului.

Măsurile date sînt mai mult de ordin organizatoric, în vederea asigurării cercetării locului furtului în bune condiții sub toate aspectele.

Din măsurile pregătitoare în sediul organului judiciar putem numi:

a). primirea și verificarea sesizării;

b). transmiterea unor acțiuni urgente pe care organele de poliție urmează să le îndeplinească la fața locului până la sosirea echipei de cercetare în vederea menținerii locului faptei în starea să l inițială;

c). completarea echipei de cercetare;

d). verificarea și pregătirea mijloacelor tehnice criminalistice.

Acum noi vom numi măsurile de pregătire la locul faptei, din ele putem menționa:

a) obținerea informației operative privind situația de la fața locului;

b) delimitarea spațiului ce urmează a fi cercetat;

c) alte operațiuni de pregătire efectuate la fața locului.

După ce echipa de cercetare sosește la fața locului, ea trebuie imediat, dacă a realizat etapele pregătitoare, să treacă la efectuarea cercetării propriu-zise. În procesul acestei cercetări anchetatorul se conduce și își desfășoară activitatea după anumite faze și metode de cercetare a locului faptei.

Efectuarea cercetării locului conform regulilor tactice le putem deviza în două faze succesive:

1) de observare generală a locului săvârșirii furtului;

2) de cercetare detaliată a ambianței lui.

Observarea generală a locului furtului constă în efectuarea de către persoana investită a unui studiu preliminar al locului săvârșirii furtului, al obiectelor de acolo, a urmelor materiale de probă, în vederea orientării, fixării și reprezentării în ansamblu a tabloului inițial. La această etapă organul judiciar încearcă să înainteze primele versiuni despre fapta săvârșită. Pe parcursul cercetării versiunile primare se transformă în versiuni generale și în baza lor se înaintează versiunile principale.

Faza de observare generală debutează, de obicei, cu un sondaj vizual efectuat în prezența martorilor asistenți a locului faptei în scopul determinării dacă împrejurările faptei impun atragerea persoanelor specializate.Observarea generală este o reflectare vizuală a cea ce se află pe suprafață precum și o procedura de căutare a obiectelor probatorii, pe parcursul căreia se folosesc nu numai mijloace tehnice, dar și metodele logice: de analiză, sinteză, inducție și deducție. Este un proces de gândire care cuprinde în orbita sa pe toți participanții la cercetare. Înaintarea versiunilor inițiale – este activitatea creativă a organului judiciar îndreptată nu numai spre înțelegerea celor întâmplate sau aranjarea presupunerilor despre modul de pătrundere a făptuitorului în încăpere și ieșirea lui din ea, dar și la cunoașterea însușirilor psihice a le persoanelor care au participat la sustragere.

În procesul deplasării pe teritoriul încăperii supuse cercetării reprezentantul organului judiciar trebuie să manifeste atenție pentru a nu deteriora urmele existente.

În faza observării generale se indică sau se schițează planul cercetării de mai departe, se stabilește în ce succesiune se va cerceta încăperea, precum și succesiunea procedeelor tactice.

Pe parcursul efectuării cercetării, în ambele faze, din partea anchetatorului și a altor persoane participante se cere necesitatea respectării cerințelor morale, ceea ce presupune un comportament serios, fără zâmbete și glume mai ales în ce privește comportamentul părții vătămate sau asupra obiectelor din locuința.

Tabloul de ansamblu al locului furtului se va fixa cu ajutorul fotografiei judiciare.

A doua fază de cercetare detaliată, constă în examinarea de sine stătător a tuturor obiectelor, în vederea stabilirii legăturii lor cu fapta, descoperirii și fixării urmelor activității infracționale.

Cel mai important și cel mai greu în tactica cercetării locului faptei se scot problemele legate de delimitarea obiectului cercetării de locul săvârșirii furtului. Dacă anchetatorul determină corect obiectul cercetării, precum și ridicarea și folosirea obiectelor în procesul de dovedire ca probe tactice, atunci anchetatorul va atinge scopul principal – de a stabili adevărul, dar mai întâi de a descoperi infractorul. Astfel activitatea echipei de cercetare va fi îndreptată spre desfășurarea succesivă pas cu pas, astfel ca nici o porțiune de teren, nici un obiect, care ar putea furniza informații de natura să contribuie la soluționarea cauzei, să nu rămână necercetată.

Faza de cercetare detaliată a ambianței se poate efectua prin două metode: metodă statică și metodă dinamică.

Metoda statică constă în studierea obiectelor și a poziției lor față de alte obiecte din apropiere fără a mișca ceva. Astfel în cazurile în care au avut loc modificări anchetatorul va indica în procesul verbal poziția lor în momentul recepționării de către anchetator a modificărilor care au avut loc. Tot aici se va face fotografierea lor pe suprafața care o contactează.

Metoda statică deschide posibilitatea trecerii la metoda dinamică de cercetare a locului săvârșirii furtului prin pătrundere. Faza dinamică cuprinde examinare fiecărui obiect în parte, mișcându-le de la locul și din poziția în care se afla. Obiectul se ridică pentru a fi examinat în detaliu, dacă este necesitatea obiectul poate fi fotografiat, apoi se împachetează și se sigilează pentru a fi trimis la expertiză și se descrie în procesul verbal de cercetarea la fața locului.

În baza datelor obținute în faza de observare organul de cercetare înainte de toate va determina punctul de plecare, modul și direcția în care trebuie să se desfășoare cercetarea. Începutul și modul efectuării cercetărilor se stabilesc în funcție de structura spațiului, așezarea odăilor a locului săvârșirii furtului.

Cercetarea furturilor săvârșite prin pătrundere se începe cu cercetarea locului pătrunderii a infractorului în locuință, deoarece aici de cele mai dese ori pot fi descoperite urme lăsate de infractor în timpul spargerii, apoi se desfășoară de-a lungul pereților după sau contra acelor ceasornicului. Ulterior se va trece la studierea obiectelor care se află pe planul al doilea, continuând astfel până la centrul încăperii. În funcție de forma geometrică a încăperii, cercetarea se va efectua conform următoarelor procedee tactice: procedeul tactic frontal, care prescrie desfășurarea activității de cercetare în mod liniar, echipa de cercetare deplasându-se de la punctul de plecare spre partea opusă și invers, pe raze bine delimitate,1 și circulară – echipa va realiza cercetarea deplasându-se concentric pe spirală, de la pereți spre centrul încăperii, și excentric de la centrul locului faptei spre pereți.

Încăperile cu proporții mai mari se recomandă de a fi cercetate pe sectoare și fiecare în parte va fi cercetat conform unei din procedeele tactice.

În literatura de specialitate la unii autori se mai enumeră încă două procedee de efectuare a cercetării locului săvârșirii furtului prin pătrundere: obiectiv și subiectiv.

Procedeul obiectiv constă în aceea, că locul săvârșirii furtului se cercetează complet, indiferent de căile de pătrundere în locuință, fiind o examinare compactă a întregii încăperi.

Cea subiectivă – anchetatorul cercetează locul mergând după urmele infractorului orientându-se la împrejurările care indică drumul lui de pătrundere în locuință până la ieșirea lui.

Importanța procedeului obiectiv constă în cercetarea locuinței fără a scăpa vreo urmă, iar celei subiective pentru determinarea modului de orientare a infractorului în locuință, a împrejurărilor negative precum și la reconstituirea faptei.

Date despre profesie și genul de activitate a infractorului primim pe calea analizei metodei de pătrundere în încăpere, aceasta analiză ne dă posibilitatea de a da răspuns la modul săvârșirii furtului, a instrumentelor utilizate la spargerea ușilor, geamurilor.

După aceasta se cercetează cu atenție locurile unde s-au aflat lucrurile sustrase: bani, obiecte prețioase, bijuterii, obiecte de valoare.

La cercetarea locului faptei este necesar de a atrage atenția la împrejurările care arată cunoașterea de către infractor a locurilor unde se aflau obiectele de preț, aceasta ne dă posibilitatea studierii cercului de persoane presupuse de a fi săvârșit infracțiunea.

Furturile de apartamente deseori se săvârșesc de persoane care într-un mod sau altul cunosc, fie partea vătămată, fie rudele ei, fie vecinii acesteia.

Cunoașterea de infractor a situației familiare, a activității gospodărești precum și a modului de viață dusă de partea vătămată – neapărat se reflectă la metoda prin care se săvârșește furtul. Astfel se recomandă de a atrage atenția la modul de pătrundere a persoanei în apartament, cunoașterii de către ea: a construcției zăvorului de la ușă, locul păstrării obiectelor de preț. Orientarea infractorului la locul faptei se reflectă asupra rapidității de pătrundere și găsire locului unde se află obiectele ce prezintă importanța pentru infractor.

Dovedirea participării persoanei la furt necesită primirea unui șir întreg de informații. Descifrarea acestor informații depinde de profesionalismul anchetatorului, care este folosit pentru, primirea de la locul săvârșirii infracțiunii a unui număr maxim de obiecte purtătoare de informații.

Anchetatorul în legătură cu înfăptuirea acestor procedee tinde de a da răspuns la următoarele întrebări: locul pătrunderii infractorului în locuință; direcția de ieșire din locuință; a putut oare infractorul pătrunde fără a fi văzut și auzit; ce instrumente a folosit la spargere; câte persoane au participat; în ce perioadă de timp s-a săvârșit; ce urme ar putea lăsa infractorul la locul faptei, și ce urme ar putea să rămâne pe infractor, pe hainele lui, pe obiectul atentării, ce scop a urmărit persoana.

Vorbind despre cercetarea la fața locului trebuie să ne referim și la fixarea rezultatelor cercetării locului săvârșirii furtului prin pătrundere.

Fixarea rezultatelor cercetării la fața locului constă în efectuarea de către organul de urmărire penală a anumitor lucrări în vederea înregistrării și reprezentării fidele și integrale a stării de lucru, a poziției și a raportului de legătură ale obiectelor ce constituie ambianța acestuia, conservării și retragerii urmelor infracțiunii și a altor mijloace materiale de probă.

Fixarea rezultatelor cercetării locului săvârșirii furtului prin pătrundere este o fixare procesuală a informației primite despre starea, capacitatea, semne și particularitățile obiectului cercetării. Legislația procesuală penală actuală în mod expres specifică, potrivit prevederilor, că efectuarea cercetării la fața locului se încheie cu un proces – verbal de cercetare la fața locului.

În legătură cu cercetarea locului săvârșirii furtului se vor executa acțiuni de fotografiere, lucrări de schițare a locului furtului, precum și de modelare prin mulare, desenare sau copiere a urmelor materiale ale infracțiunii. Legea prevede utilizarea celor mai diverse procedee și mijloace tehnico-științifice, inclusiv reprezentarea grafică a locului cercetat, fotografierea ambianței acestuia, ridicarea prin modelare și copiere a urmelor infracțiunii, înregistrarea videomagnetică a activității de cercetare desfășurată la fața locului.

În ghidul de cercetare a locului faptei sînt indicate regulile generale de întocmire a procesului – verbal :

procesul – verbal trebuie să corespundă cerințelor legislației procesual – penale;

oglindirea obiectivă și în întregime a împrejurărilor;

reflectarea tuturor urmelor și a obiectelor descoperite la locul furtului care pot avea importanța pentru stabilirea adevărului;

conținutul procesului – verbal trebuie să fie întocmit corect cu respectarea normelor ortografice, laconic pentru a avea posibilitate de a petrece reconstituirea faptei.

Pentru a asigura calitatea a procesului – verbal de cercetarea la fața locului, unii autori recomandă că el de la început să fie întocmit pe un maculator, iar mai apoi transcris în procesul – verbal.

În practica deseori se observă o reflectare a elementelor de natură subiectivă, adică procesele – verbale de cercetare la fața locului sînt întocmite într-un limbaj neclar, inaccesibil, cu folosirea a unor construcții dubioase formulate de tipul " probabil că…", " nu departe de…", " aproximativ la…".3

Procesul – verbal de cercetare la fața locului are următoare structură:

partea introductivă;

partea descriptivă;

partea finală.

Partea introductivă cuprinde relatări succinte privind locul și data când s-a efectuat cercetarea locului săvârșirii furtului, denumirea și profilul unității din care face parte organul de cercetare, temeiul de fapt și juridic al cercetării, numele prenumele și numele după tată cât și domiciliul a martorilor asistenți în prezența cărora s-a efectuat cercetarea.

Partea descriptivă debutează cu o caracterizare generală a locului faptei și toate datele faptice referitoare la cauză în ordinea în care ele au fost descoperite. Înscrierea rezultatelor cercetării locului săvârșirii furtului se efectuează de la general spre particular. La început se dă caracteristica încăperii în care au pătruns infractorii, apoi sunt descrise împrejurările legate de pătrunderea și ieșirea făptuitorului, aici trebuie s-ă menționăm, că o importanță deosebită o are descrierea urmelor de spargere. În procesul – verbal trebuie de menționat care anume obiecte au fost supuse spargerii, care obiecte din interiorul camerei au fost supuse spargerii, aceste obiecte se descriu în procesul – verbal amănunțit, de asemenea în procesul – verbal se indică locul aflării lor, dimensiunile, forma, culoarea.

La fixarea urmelor descoperite trebuie indicat locul lor inițial și pe ce obiecte au fost descoperite. În procesul – verbal obiectele se descriu:

a) după însușirile pe care le posedă în special, după natura, destinație, modul de confecționare, mărimea, forma, culoarea lor …;

b) după anumite elemente particulare caracteristice cum ar fi spre exemplu: semnele marcate de producător (marca, seria, modelul, numărul) sau condiționate de gradul de uzură ( dereglarea, degradarea, defectarea, murdărirea … ). Se fac mențiuni de asemenea cu privire la procedeele și mijloacele utilizate la descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor și a mijloacelor materiale de probă.

Partea finală a procesului – verbal cuprinde mențiuni referitor la urmele și mijloacele materiale de probă, care au fost ridicate. Se precizează dacă organul de cercetare a utilizat fotografia judiciară sau schițarea grafică a camerelor încăperii. Procesul – verbal se încheie cu notarea timpului în care s-a desfășurat cercetarea locului săvârșirii furtului, a obiecțiilor martorilor asistenți. Se semnează fiecare pagina de către persoane care au desfășurat activitatea de cercetare și de martorii asistenți, iar la sfârșit de toți cei care au participat într-o calitate sau altă, la efectuarea activității de cercetare.

Fotografia judiciară executată la fața locului se numără printre cele mai importante mijloace de fixare a rezultatelor cercetării, deși este considerată drept o modalitate auxiliară procesului – verbal.

Fotografia la fața locului include, așa cum s-a văzut, fotografia de orientare, fotografiile schiță, fotografia obiectelor principale, fotografiile de detaliu și măsurătorile fotografice.

a) Fotografia de orientare este destinată fixării întregului loc al faptei, raportat la anumite puncte de reper de natură să servească la identificarea zonei în care s-a săvârșit infracțiunea;

b) Fotografiile schiță servesc la redarea, în primul rând, a locului faptei, cu tot ce are el mai caracteristic, redarea în întregime sau în parte a locului respectiv, în funcție de varianta în care este executată. De pildă, fotografia schiță unitară, fotografia schiță panoramică, în variantele liniară sau circulară, fotografia schiță pe sectoare, fotografia schiță încrucișată;

c) Fotografia obiectelor principale, cum sunt, de exemplu, corpul victimei, armele sau instrumentele folosite de autor în săvârșirea infracțiunii, obiectele purtătoare de urme ș.a.

d) Fotografiile de detaliu, necesare punerii în evidență a urmelor, a detaliilor caraceristice ale acestora, a modului în care sunt dispuse pe suprafața obiectului purtător, a modificărilor, degradărilor etc. produse prin săvârșirea infracțiunii;

e) Filmul și videofonogramă judiciară se înscriu printre metodele moderne de fixare a rezultatelor de cercetate la fața locului, metode devenite, în prezent, idispensabile în cazurile deosebite ( vezi anexa 6 ).

Înregistrarea pe bandă videomagnetică, spre deosebire de filmare, prezintă mai multe avantaje ce nu pot fi neglijate. Astfel, ea este mai ușor de executat, și nu necesită o pregătire deosebită din partea celui care o execută. Totodată, permite verificarea imediată a calității și eventuala refacere a acesteia, în măsura în care situația a impune.

În acest context, remarcăm faptul, că o bună parte dintre laboratoarele de criminalistică sunt dotate cu videomagnetofoane, folosite cu mult succes, atât în fixarea rezultatelor cercetării la fața locului, cât și în fixarea altor acte de urmărire penală, îndeosebi reconstituiri, percheziții, ascultări de martori și învinuiți, recunoașteri grup.

Sub raport tehnico-tactic criminalistic, fixarea pe bandă videomagnetică sau film presupune, ca și în cazul fotografiei judiciare, înregistrărilor video sau filmări de orientare, schiță, în toate variantele acesteia, anume înregistrarea obiectelor principale, a urmelor și a detaliilor, inclusiv înregistrări la scară, au o semnificație deosebită.

Firește că, în ipoteză utilizării acestor mijloace de fixare, realizarea filmării sau înregistrării videomagnetice presupune respectarea unor reguli tehnice specifice filmului clasic. De pildă, este necesară o iluminare adecvată prin folosirea de surse naturale sau artificiale, surse aflate în dotarea laboratoarelor criminalistice mobile.

Spre deosebire de filmare, înregistrarea videomagnetică este mai puțin pretențioasă din acest punct de vedere și, deci, mult mai ușor de executat, din această cauză fiind și mai mult folosită în practică.

La momentul actual unii anchetatori atrag o atenție deosebită urmelor tradiționale indicate în literatura criminalistică ca: urmele de mâini, picioare, și a instrumentelor de spargere. Uneori aceste urme tradiționale nu dau posibilitatea de a fi descoperite, deoarece ele pot fi ușor distruse de oameni, sau infractor dacă acesta cunoaște proprietățile acestora și modul de lichidare.

Aproape în toate cazurile, împreună cu aceste urme, un timp îndelungat se păstrează sub forme de particule mici a microobiectelor, ca rezultat al legăturii, atingerii infractorului cu obiectele înconjurătoare.

Până în prezent anchetatorii echipelor de cercetare nu atrag atenție la aceste obiecte, microdimensionale, fie că nu știu despre existența lor, fie din necunoașterea cum să le descopere.

Microobiectele pot fi: particulele de praf, sticlă, fire de păr, de materie. Ele pot fi descoperite pe suprafața contactată de către infractor cu obiectele înconjurătoare. În vederea descoperirii se cere o respectare a cerințelor suplimentare, o atenție pentru a nu fi suflate de strănut, de eventualul curent de aer.

Pentru descoperirea microobiectelor și a particulelor mici se pot folosi toate acele aplicate la revelarea urmelor.

În anul 1893 a fost editată o lucrare cu denumirea " Instrucțiuni pentru anchetări judiciare". Autorul lucrării date a fost Haus Gross, care lucra în calitate de anchetator în orașul austriac Grațe. În această carte, în afară de capitolele acordate medicini legale, cercetării otrăvurilor armei de foc și sângelui, se întâlneau și noțiuni care până atunci nu puteau întâlnite nici într-o carte specializată. Menționăm următoarele denumiri: '' Atragerea specialistului de cercetarea microscopică '' , '' Atragerea la cercetări chimice '', '' Atragerea fizicianului'', '' Cercetarea părului, colbului, glodului pe încălțăminte, și a petelor pe îmbrăcăminte.'' Titlul despre ''Atragere a specialistului în domeniul microscopului'' H.Gross a început cu următoarele cuvinte:'' Cât de perfectă nu ar fi astăzi construcția microscopului, cât de mare nu ar fi succesul științei, descoperirilor realizate cu ajutorul acestui apărat minunat, arta specialistului de cercetări cu microscoape, cu părerea de rău, foarte rar se folosește de către anchetator ".1

Cartea lui H. Gros cheamă știința criminalistica mai des cât acesta a fost mai mărunte se folosească posibilitatea a științei naturii și a tehnicii. ''Anchetatorul foarte rar folosește ajutorul chimistului și cercetarea majorității cazurilor nedescoperite putea să svârșească cu succesul, dacă se foloseau de consultațiile lui H.Gross a afirmat, că botanistul poate acorda ajutor în rezolvarea celor mai grele și cele mai importante întrebări. Glodul lipit de încălțăminte și alte urme pot demonstra despre locul aflării stăpânului, particularitățile acestor obiecte pe calea îndelungată a cercetări.''

Prima lucrare în care figurează termenul '' microobiect '', este articolul criminalistului suedez M.F.Șulițer sub denumirea '' Fixarea microobiectelor cu ajutorul bandei lipicioase ", care a fost editată în anul 1954. Ca urmare, acest termen a fost folosit pe larg de către criminalistul american Chirc, în manualul de criminalistică care a fost editat în Cehoslovacia în anul 1954 de acum a fost dată noțiunea microobiectului. Manualul dat definitivează microobiectele ca urme de dimensiuni mici, care pot fi cercetate numai cu ajutorul microscopului. Această a fost prima definiția a microobiectelor.

Mai amănunțit aceasta problemă a studiat-o criminalistul iugoslav Vlado Vidiți. În anul 1970 el a definitivat microobiectele ca urme materiale, care nu se văd cu ochiul neânarmat și existența lor în anumite locuri poate fi doar presupusă.

În baza celor expuse, noi am propune următoarea noțiune a microobiectelor și anume: " Microobiectele – sînt particule a substanțelor sau oglindirea acțiunilor fizice, invizibile sau vizibile slab cu ochiul neânarmat, care sunt în legătură cauzală cu activitatea infracțională a făptuitorului ".

Dezvoltarea rapidă a progresului tehnico-științific a creat posibilități reale pentru sistematizarea și cercetarea microurmelor de către criminalistică, însă această problema și astăzi nu este clarificată și în criminalistică nu s-a ajuns la o concluzie comună.

Din punct de vedere a probațiuni microobiectele nu sunt omogene. Microobiectele pot fi împărțite în trei grupe: microurme, microparticule și microcantități a substanțelor.

Microurmele – sunt urmele, în sens traseologic, care doar se deosebesc ca mărime ( microscopice ).

Introducere în traseologie a capitolului privind studierea microurmelor, a fost pentru primă dată efectuată în anul 1974 de către G.L. Granovskii. El a propus de a numi capitolul dat microtraseologia. Mai târziu în Bulgaria a apărut lucrarea " Bazele microtraseologiei ", în care se studia sistemul microtraseologiei.

Microparticulele – sunt obiecte materiale, care s-au desprins în rezultatul acțiunii macanice sau a altei acțiuni de alt obiect, protecția cărora nu depășește 2 mm. La această noțiune se mai poate de a adăuga, că microparticula este un corp dur, care posedă forma geometrică și morfologică stabilă. Pentru criminalistică microparticula prezintă interes în studierea structurii exterioare cât și ca studierea structurii interioare și a ingredientelor.

Microcantități ale substanțelor – sunt lichide vâscoase și friabile cu frontiere nestabile.

Microparticulele pot fi divizate în următoarele grupe, după forma și structură, natura lor:

particulele ale vopselei;

particulele biologice ( fire de păr, particulele de piele );

particulele a materialelor sintetice și naturale;

particulele a fierului;

particulele sticlei.

Aceste particule sunt cele mai frecvent descoperite la cercetarea locului faptei.

Microcantitățile pot fi divizate în următoarele grupe:

microcantități biologice ( sânge, salivă );

microcantități ale colbului;

microcantități ale vopselei;

microcantității de lichide.

În ultimul timp, în practica criminalistică, se acordă o mare atenție ridicării de la fața locului a microobiectelor și cercetării lor. Această se lămurește prin aceea, că la creșterea nivelului criminalității, crește și nivelul cunoștințelor infractorilor. De regulă infractorii planifică acțiunile sale, stăruind se lase cât mai puține urme și după săvârșirea infracțiuni deteriorează urmele lăsate. Microobiectele, fiind mici după dimensiuni, aproape nu atrag atenția asupra să l și de regulă nu sunt deteriorate de către subiectul infracțiuni, de aceea în cadrul cercetării aceste obiecte pot fi descoperite și ridicate pentru examinarea lor ulterioară.

Pentru a descoperi și ridica microobiectele la locul săvârșirii faptei putem evidenția următoarele etape:

de pregătire;

de căutare;

de fixare;

de ridicare;

de cercetare prealabilă;

de împachetare.

Etapa de pregătire prezintă o importanță deosebită în legătură cu specificul microobiectelor ( ele sunt foarte mici, practic invizibile și se pot ușor depărta de obiectul – purtător ). Aceasta etapă cuprinde măsuri de protejare a locului faptei. Esență protejării locului faptei constă în limitarea numărului de persoane care participă la cercetarea locului faptei; apărarea obiectelor purtătoare de urme de acțiuni exterioare; planificarea cercetării locului faptei cu folosirea metodei de modelare și întocmirea planului de căutare a microobiectelor.

Căutarea efectivă a microobiectelor, cât și cercetarea lor, este imposibilă fără mijloace tehnice potrivite ( vezi anexa 5 ).

Mijlocul principal de căutare a microobiectelor sunt aparatele de luminiscență care se includ lămpile ultraviolete cât și lupe speciale. Căutarea microobiectelor se efectuează cu iluminare suficientă prin examinare cu ajutorul lupei. Se recomandă de cercetat obiectele fără a le mișca, dacă aceasta este imposibil, atunci acest obiect trebuie pus cu mare atenție pe o foia curată de hârtie, pentru a nu pierde microparticulele, e necesar de întreprins măsuri de preîntâmpinare pentru păstrare a microobiectelor pe obiectul – purtător. Toate obiectele trebuie protejate împotrivă murdăririi, contactării cu alte obiecte. Obiectele se împachetează în hârtie sau material. Toate manipulările cu aceste obiecte se recomandă de a fi efectuate în mănuși de protecție.

Lămpile ultraviolete se folosesc pentru căutarea microurmelor biologice și alte microobiecte, care au o luminiscență deosebită de obiectul purtător. Poate fi folosit și detectorul portativ cu laser a urmelor ascunse ale infracțiunii.

Următoarea etapă este fixarea microobiectelor descoperite.

După fixare microobiectele pot fi supuse cercetării prealabile. Rezultatele acestei cercetări nu au o valoare probantă, însă ele pot fi folosite pentru controlarea versiunilor de anchetă și de asemenea pentru căutarea noilor dovezi.

Următoare etapă este ridicarea microobiectelor descoperite. Cea mai rațională metoda este metoda de ridicare a microobiectului cu obiectul purtător. Această metodă poate fi folosită când obiectul purtător poate fi ridicat de la locul faptei. Dacă obiectul purtător nu poate fi ridicat de la locul faptei, sau sînt îndoieli că la transportare microobiectele vor fi pierdute, atunci se trece la ridicarea separată a microobiectelor.

Pentru ridicarea a microobiectelor se recomandă de a folosi penseta curată, ace. Particulele magnetice pot fi ridicate cu ajutorul pensulei magnetice curate. Microobiectele ridicate prin astfel metodă să depun în epruvete curate sau se împachetează în pachete de hârtie.

În cazul ridicării a microobiectelor de pe suprafețe mari se recomandă de a folosirea bandei lipicioase ( lipofoli ), în cazul lipsei bandei lipicioase se poate folosi foia dactiloscopică. Importanța acestei metode de ridicare constă în păstrarea și localizarea a microobiectelor, care au fost descoperite pe obiectul purtător de microurmă. Nu se recomandă ridicarea microobiectelor cu scotch obișnuit, deoarece microobiectele ridicate prin astfel de metodă se pot lipi de acesta.

Microcantitățile de lichide pot fi ridicate cu folosirea tubului capilar. Unul din capetele tubului capilar după ridicare a microcantității se lipește pe gămălia chibritului.

La ridicarea și împachetarea a microobiectelor în totdeauna trebuie respectate anumite reguli fiecare obiect – purtător de microurme, fiecare grupă de microobiecte descoperită, trebuie să fie împachetată aparte, cu respectarea formalităților respective. Astfel de metode se folosesc pentru a împiedica numărarea obiectelor străine pe obiecte – purtătoare.

La cercetarea furturilor săvârșite prin pătrundere nu putem trece cu vederea urmele instrumentelor de spargere lăsate la locul săvârșirii infracțiunii.

Literatura de specialitate folosește această noțiune deoarece este foarte răspândită în practica organelor judiciare, noțiunea cuprinde o sferă mult mai largă decât o indică definiția deja cunoscută. Prin instrumente de spargere înțelegem o sferă extrem de largă de obiecte, aparate adaptate sau special construite pentru a înfrânge rezistența încuietorilor și a oricăror mijloace folosite pentru protecția și paza bunurilor. În această categorie de instrumente sînt incluse nu numai cele care se folosesc la spargere, în accepția proprie a cuvântului, ci și cele, care folosesc la tăiere, apăsare, lovire etc. De cele mai multe ori sunt folosite obiecte dure avute la îndemână. Sunt folosite și obiecte și aparate adaptate special sau construite pentru săvârșirea infracțiunilor, mergând de la ciocane, șurubelnițe, până la utilaje, care folosesc flacăra oxiacetilenică pentru topirea ușilor din oțel de la casele de bani sau chiar aparatură cu raze laser.

Multitudinea și varietatea instrumentelor de spargere utilizate de infractori face cu neputință o clasificare a acestora după natura, forma sau destinația lor. De aceea s-a acceptat o clasificare a urmelor în raport cu modul în care acționează cu instrumentele asupra obstacolului întâmpinat. Potrivit acestui criteriu, urmele instrumentelor de spargere se clasifică în: urme de taiere, urme de frecare, urme de apăsare, urme de lovire, precum și urme de ardere și topire.

Urmele de taiere se produc prin acțiunea mecanică a obiectului creator de urme care este mai dur și apt de a tăia, a străpunge obstacolul, prin impactul asupra obiectului primitor de urme, care are o consistență mai slabă și este capabil de a păstra detaliile urmelor create.

Urmele de taiere pot fi grupate după natura instrumentului folosit la taiere. Dintr-o primă subgrupă fac parte: toporul, cuțitul, dalta, care produc urme dinamice, în timp ce obiectul creator pătrunde în masa obiectului primitor și detașează o porțiune din acesta. Pe suprafața tăiată de topor, cuțit, daltă, se vor imprima detaliile obiectului creator sub formă de striații paralele cu valoare de identificare.

Din a două subgrupă fac parte urmele produse de diferite categorii de clești sau foarfece. Aceste instrumente pot fi folosite la tăiat tablă sau materiale textile. Urmele produse sînt de dimensiuni mai mici, mai greu de observat cu ochiul liber, însă oferă suficiente elemente de stabilire a apartenenței de grup, având forme caracteristice și inconfundabile. Cele două lame, care acționează în direcții opuse lasă urme care încep din exteriorul obiectului primitor și sfârșesc în masa acestuia. La fiecare apăsare pe mânerul instrumentului se taie un fragment din obiectul primitor, iar pentru a se continua tăierea trebuie ca operatorul să schimbe poziția foarfecelor, urmărind o linie dreaptă și să apese din nou pe mânere. La fiecare apăsare, respectiv ridicare a foarfecelui în materialul textil sau tabla tăiată rămâne o urmă caracteristică sub forma de coadă de rândunică.

Există și a treia subgrupă din care fac parte burghie și sfredelele pentru perforarea metalului sau a lemnului. Acestea produc urme caracteristice în masa obiectului primitor, dar au valoare de identificare mai redusă.

Urmele de frecare se produc prin alunecării obiectului creator pe suprafața obiectului primitor. Cele mai caracteristice urme de această natură se produc prin acțiunea sfredelelor, bomfaierelor sau pilelor. Detaliile urmelor produse pe suprafața obiectului primitor, sau în masa acestuia prezintă o redusă valoare de identificare De aceea se strânge pilitura ( cu ajutorul magnetului ) și rumegușul pentru a se examina compoziția ( rețetă de fabricație ) se ridică pulberile metalice ce rezultă din uzură acestora.

Urmele de apăsare se produc prin apăsarea obiectului creator pe suprafața obiectului primitor. Urmele formate reproduc detalii ale obiectului creator existente în procesul de fabricație sau datorate uzurii. La fața locului în special sunt găsite la săvârșirea furturilor din locuințe, din autoturisme etc., când se folosesc răngi de fier, leviere, șurubelnițe și alte corpuri dure.

Urmele de lovire sînt întâlnite la spargerea vitrinelor magazinelor, geamurile locuințelor, parbrizelor sau pe geamurile portierelor de la autoturisme. Obiectele care le-au produs nu lasă urme utile identificării. De aceea, în cursul cercetărilor la fața locului se caută chiar aceste obiecte, pe care făptuitorii le abandonează, fiind preocupați de transportarea bunurilor însușite și părăsirea cât mai rapidă a locului faptei.

Pentru a nu produce zgomote, făptuitorii aplică mai întâi o bandă adezivă pe sticla de la geam, parbriz, etc., apoi o lovesc cu obiectele avute la îndemână. Uneori aceste obiecte lasă imprimat conturul și forma lor, iar unele urme produse pot fi utile pentru stabilirea apartenenței de grup a acestor obiecte.

Urmele de ardere și topire sunt produse de apărate cu flacără care lasă urme specifice de ardere sau topire a metalului de la sistemele de închidere ale ușilor metalice caselor de bani. Sunt folosite utilaje care dezvoltă temperaturi înalte cum ar fi lămpi cu flacără oxiacetilenică sau raze laser.

Toate urmele descoperite la fața locului sunt descrise în procesul-verbal, după aceasta urmele vor fi fotografiate prin tehnici obișnuite sau prin tehnici speciale pentru înregistrarea tuturor detaliilor urmei ( vezi anexa 4 ). Se recomandă folosirea judicioasă a surselor de lumină în special pentru fotografierea detaliilor urmelor de adâncime.

Pentru urmele de adâncime se execută mulaje din parafină ori ceară roșie, dacă nu sunt prea bine conturate. Urmele mai bine conturate și mai adânci se ridică cu ajutorul mulajelor din plastelină sau ghips. Oricare ar fi materialul folosit urma se tratează întâi cu glicerină pentru a se evita aderența la obiectul purtător de urmă.

3.2.Aplicarea a mijloacelor tehnice în cadrul efectuării unor activități de urmărire penală la cercetarea furturilor săvârșite prin pătrundere.

La interogatoriu, se folosește înregistrarea sonoră și video. Acest articol prevede că în baza hotărârii anchetatorului penal la interogarea învinuitului, bănuitului, martorului sau părții vătămate pot fi aplicate înregistrări sonore și înregistrări video. Înregistrarea sonoră și înregistrare video pot fi aplicate, de asemenea, la interogarea învinuitului, bănuitului, martorului sau părții vătămate.

Anchetatorul penal i-a hotărârea privind înregistrarea sonoră și înregistrarea video și comunică persoanei interogate faptul acesta înainte de interogatoriu.

Înregistrarea sonoră și înregistrarea video trebuie să reflecte datele menționate, precum și întreaga desfășurare a interogatoriului. Nu se admite înregistrarea sonoră sau înregistrarea video a unei părți din interogatoriu, precum și repetarea specială pentru înregistrarea sonoră sau înregistrare video a declarațiilor făcute în cadrul aceluiași interogatoriu.

După terminarea interogatoriului înregistrarea sonoră și înregistrarea video se reproduc în întregime în fața persoanei interogate. Completările la înregistrarea sonoră și la înregistrarea video a declarațiilor făcute de persoana interogată se înregistrează de asemenea pe fonogramă și pe casetă video. Înregistrarea sonoră și înregistrarea video se încheie cu declarația persoanei interogate, care confirmă justețea lor.

Declarațiile obținute în timpul interogatoriului cu aplicarea înregistrării sonore și înregistrării video se înscriu în procesul – verbal al interogatoriului în conformitate cu prevederile prezentului Cod.

Procesul – verbal al interogatoriului trebuie să conțină de asemenea:

mențiunea privitoare la aplicarea înregistrării sonore și înregistrării video și informarea asupra acestui fapt a persoanei interogate;

date cu privire la mijloacele tehnice și condițiile înregistrării sonore și înregistrării video;

declarația persoanei interogate privind aplicarea înregistrării sonore și înregistrării video;

mențiunea privind reproducerea înregistrării sonore și înregistrării video în fața persoanei interogate;

certificarea justeții procesului – verbal, a înregistrării sonore și înregistrării video de către persoana interogată și anchetatorul penal.

Fonograma și caseta video se păstrează în dosar și după terminarea anchetei preliminare se sigilează.

În caz de reproducere a înregistrării sonore și înregistrării video a declarațiilor la efectuarea unui alt act de urmărire, anchetatorul penal să facă despre aceasta o mențiune în procesul – verbal al actului de urmărire respectiv.

Tactica înregistrării sonore a ascultării persoanelor în cadrul urmăririi penale este determinată în mare măsură de natura ascultării, de posibilitățile tehnice de înregistrare și de reproducere a sunetului.

Unul din principalele rezultate ale folosirii înregistrării sonore în cursul ascultării persoanelor este fixarea cea mai completă a conținutului și formei relatărilor celui ascultat. Înregistrarea sonora are ca scop fixarea completă a declarațiilor persoanelor ascultate și nu permite denaturarea acestora pe parcursul soluționării cauzei. La rândul sau, acest lucru oferă posibilitatea de a nu se face întreruperi pentru consemnarea sau pentru întocmirea în ciornă a procesului-verbal de ascultare, chiar atunci când ascultarea este de durată mai lungă și prin aceasta, posibilitatea ca ascultarea să decurgă în ritmul unei discuții obișnuite. Toate acestea prezintă importanță pentru realizarea unui contract psihologic pozitiv cu persoana ascultată care de multe ori, atunci când este întreruptă sau i se cere să vorbească mai rar, se derutează și pierde firul expunerii.

Pe lângă aceasta, întreruperile pe parcursul ascultării, în situația în care cel ce este ascultat face declarații mincinoase, îi înlesnesc acestuia posibilitatea de a analiza cele relatate anterior, și, prin aceasta, posibilitatea, de a nu da greși, de a comite inadvertențe în explicațiile sale. Persoana ascultată, dacă este înzestrată cu spirit de observație, poate sa-și dea seama, în timp ce anchetatorul penal își face unele însemnări, ce anume îl interesează în mod deosebit care sunt împrejurările cărora acesta le acordă importanță. Or, cunoașterea acestor împrejurări de către cel ascultat de multe ori nu intră în planurile tactice ale anchetatorului penal.

Practica demonstrează că audierea fără întreruperi, activă, îmbinată cu înțelegerea faptului că se consemnează fiecare cuvânt, exercită o influență pozitivă asupra celui ascultat. Acesta gândește mai bine răspunsurile pe care le dă, își modifică mai rar declarațiile inițiale și la consemnarea relatărilor nu susține niciodată că el nu a spus așa sau a fost înțeles greșit, deoarece își dă foarte bine seama că în condițiile înregistrării sonore fiecare raspuns pe care I-a dat anterior poate fi ușor reprodus și verificat.

Anchetatorul penal trebuie, de asemenea, să capete experiența înregistrării sonore. Fără suficiente deprinderi el se gândește, uneori, mai mult la aspectul exterior al ascultării și la respectarea tuturor regulilor procesuale, decât la tactica eficientă de realizare a ascultării. În legătură cu aceasta capătă o importanță deosebită un plan de ascultare bine pus la punct și pregătirea prealabila în scris a principalelor întrebări. Este indicat un ghid privind ordinea de desfășurare și consemnare a declarațiilor cu înregistrare sonora, inclusiv formularea orientativă a părții introductive, a explicării drepturilor persoanei ascultate și alte texte ce urmează a fi rostite de anchetatorul penal.

În realizarea înregistrării sonore sporește importanța formulării clare a întrebărilor care, de regulă, trebuie să fie puse după ce persoana ascultată a răspuns la întrebarea precedentă sau după ce a terminat fraza. Acest lucru este important nu numai pentru a nu-l deruta pe cel ascultat, dar și pentru faptul ca dacă vocile se suprapun, înregistrarea sonoră devine de neînțeles. Înregistrarea sonoră poate fi realizată deschis, în față sau în secret când cel ascultat nu vede nici magnetofonul, nici microfonul, ceea ce însă, nu-l scutește pe anchetatorul penal de obligația de a-i aduce la cunoștință celui ascultat că declarațiile sale se înregistrează. Această chestiune reprezintă și un aspect tactic. Magnetofonul așezat la vedere distrage de obicei atenția celui ce este ascultat. El trebuie să se obișnuiască cu microfonul. Legat de aceasta, indicat ar fi ca, întotdeauna magnetofonul să nu fie așezat la vedere, iar microfonul să fie mascat de un obiect oarecare. O asemenea recomandare nu este însă valabilă în toate cazurile, deoarece la ascultările ulterioare când nu se mai recurge la înregistrarea sonoră a declarațiilor, unele persoane ascultate inițial cu folosirea în față a înregistrării sonore, nu mai cred acest lucru și în cursul discuțiilor cu anchetatorul penal se abțin de a face afirmații care " nu sunt pentru procesul-verbal " (nu se consemneaza-n.trad.), discuții lipsite de importanță pentru stabilirea contactului psihologic cu persoana ascultată. Prin urmare, în unele cazuri, în funcție de trăsăturile de caracter ale celui ascultat, de exemplu, în cazurile când acesta este deosebit de suspicios și neîncrezător, este mai corect din punct de vedere tactic că microfonul să fie așezat la vedere. Mai bine este înregistrarea sonoră să nu fie folosită la prima, ci la ascultările ulterioare când s-a stabilit deja cu aproximație valoarea declarațiilor și când anchetatorul penal are o viziune mai clara asupra situației urmăririi penale, când el se poate, deci, pregăti mai bine pentru ascultare. Uneori din considerente de ordin tactic este indicat ca înregistrarea sonoră să fie folosită la prima ascultare. Este cazul ascultare persoanei care se autodenunță și care, într-o răbufnire de sinceritate dă în vileag mai multe fapte din activitatea să l infracțională, pentru că, ulterior, să regrete că a fost sinceră și să încerce, retractându-și declarațiile, să-și diminueze răspunderea. Este de asemenea indicat să se folosească înregistrarea sonoră a primei declarații și în cazul părților vătămate în cauzele privind violul, deoarece, după un timp oarecare sub influența rudelor celui care a săvârșit violul, ele pot schimba declarațiile sincere inițiale.

Aceasta este valabil și în ce privește prima ascultare a celor în legătură cu care există temerea că, pe viitor, sub influența unor persoane interesate în soluționarea cauzei într-un anume mod, sau din alte cauze, își pot schimba declarațiile adevărate. Cunoașterea faptului că declarațiile sunt consemnate cu folosirea înregistrării sonore, îl determina pe cel ascultat să opună o rezistență mult mai activă față de încercările de a-i face să-i le retracteze. În cazul, în care totuși declarațiile au fost retractate reproducerea fonogramelor permite o apreciere mai obiectivă a veridicității lor.1

Incontestabil este necesară înregistrarea sonoră a declarațiilor și cu ocazia ascultării unei persoane atunci când starea sănătății acesteia ori alte împrejurări, de exemplu, faptul că în viitorul apropiat această persoană va fi plecată într-o delegație pe o perioadă mai mare de timp, creează temerea că prezentarea în continuare a acestei persoane pentru a fi ascultată, este îngreunată.

Din considerente de ordin tactic este indicat ca înregistrarea sonoră să fie folosită atunci când o persoană este ascultată prin interpret, precum și în cazurile ascultării unor persoane cu un grad scăzut de școlarizare și a unor persoane oarbe care nu pot lua cunoștință direct de conținutul procesului-verbal de ascultare. Pe baza fonogramei ascultării este ușor de verificat declarațiile celor ascultați, corectitudinea traducerii sau citirea defectuoasă a procesului-verbal.

La înregistrarea sonoră nu este indicat de obicei să se înceapă ascultarea imediată a celui care a fost invitat în cabinetul de anchetă. Persoanei ce urmează a fi ascultată trebuie să i se ofere puțin răgaz pentru a se familiariza, de exemplu, întreținându-se cu acesta o discuție pe o temă oarecare, în caz contrar la început ascultarea este imprecisă, persoana ascultată răspunde crispat, cu pauze mari, ceea ce la ascultarea fonogramei poate crea impresia unei lipse de obiectivitate a anchetei penale.

Există particularități ale tacticii înregistrării sonore și în cazul ascultării unor părți vătămate și martorilor minori. Un copil nu trebuie să știe despre înregistrarea sonoră, deoarece atunci când se convinge de faptul că relatarea să l este înregistrată, el începe uneori să fabuleze străduindu-se să relateze ceva care, după părerea să l pare a fi deosebit de interesant. De aceea, înregistrarea declarațiilor trebuie să se facă cu magnetofonul și microfonul ascuns, făcându-se cunoscut reprezentantului legal al copilului sau pedagogului prezent la ascultare că se folosește înregistrarea. După înregistrarea părții introductive a ascultării, copilul este invitat în încăpere. Este indicat ca un minor să fie ascultat nu în cabinetul de anchetă, ci într-un cadru obișnuit pentru copil, de exemplu, acasă la el, în una din camerele de la grădiniță de copii.

La înregistrarea sonoră a ascultării copiilor trebuie să se țină cont de următoarele particularități: unii copii sunt necomunitativi și vorbesc în cuvinte puține, răspunzând la întrebări uneori, prin gesturi, făcând din cap. Persoanele prezente se conving uneori de felul de a reacționa la întrebarea pusă minorului, prin mimica acestuia. Pe fonogramă bineînțeles aceste date nu apar, deși la consemnarea declarațiilor toate acestea trebuie avute în vedere. Ca urmare declarația consemnată în scris va conține mai multe informații decât materialele de înregistrare sonoră și în continuare persoanele care ascultă fonograma pot avea impresia că declarația scrisă nu este obiectivă. Anchetatorul penal trebuie să țină seama de acest lucru și să consemneze în mod obligatoriu în declarația scrisă reacția copilului la întrebările ce i se pun.

Nu trebuie să se renunțe la înregistrarea sonoră a declarațiilor unui copil introvertit, care se exprimă în cuvinte puține. Tocmai în acest caz este extrem de important să se fixeze corect fiecare cuvânt al copilului, să se înțeleagă în ce cadru și ca răspuns la ce întrebare a fost rostit.

Sunt cazuri când în prezența anchetatorului, un copil refuză să relateze împrejurările de care are cunoștință. În asemenea situații anchetatorul poate să roage pe careva dintre persoanele apropiate copilului să vorbească cu acesta și să facă înregistrarea sonora în secret. Datorită fonogramei el are posibilitatea să verifice exactitatea redării conținutului răspunsurilor de către persoana care a purtat discuția cu minorul. Din punctul nostru de vedere materialele de înregistrare sonoră trebuie să fie anexate la dosar ca probe materiale.

Posibilitățile tactice considerabile îi oferă anchetatorului penal reproducerea materialelor de înregistrare sonoră pe parcursul desfășurării ascultării sau în cadrul altor activități de anchetă penală, precum și a fonogramelor – probe materiale și a fonogramelor – înscrisuri în sensul restrâns al acestei noțiuni. Dacă la o întrebare care se referă la precizarea unor elemente ale declarațiilor, persoana ascultată va susține că pe parcursul acestei ascultări sau al unei activități de anchetă penală efectuate anterior, ea nu a făcut asemenea declarații este indicat, să i se reproducă partea respectivă a fonogramei și să i se propună să dea explicații în legătură cu conținutul acesteia. Dacă pe parcursul unor activități de anchetă penală efectuate cu folosirea înregistrării sonore, persoana ascultată a făcut declarații diferite, este util să i se reproducă una după alta porțiunile respective ale fonogramei, acordându-se atenție contrazicerilor din cuprinsul acestora. Practica a demonstrat că, de multe ori, un asemenea mod de a proceda servește la stabilirea adevărului.

Vorbind despre aplicare a mijloacelor tehnice în cadrul efectuării unor activități de urmărire penală la cercetarea furturilor săvârșite prin pătrundere, nu putem trece cu vedere aparate speciale de tip poligrafic. Poligraful este un mijloc de apreciere a sincerității sau nesincerității celor ce se compar în procesul penal în diferite calități.

Constatarea stresului cu ajutorul poligrafului nu înseamnă o nesocotire a prezumției de nevinovăție deoarece sunt anumite acte procesuale sau activități operative de strângere a probelor ( percheziția, ridicarea de obiecte și înscrisuri ) care, deși au un evident caracter de constrângere, nu aduc atingere prezumției de nevinovăție, prezumție care operează în favoarea învinuitului sau inculpatului până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive.

Poligraful înregistrează modificări fiziologice ale organismului, provocate de diverse stări emoționale ce însoțesc simularea. Încercarea de simulare reclamă un efort voluntar ce declanșează stări emoționale, unele supuse observației directe ( modificări ce țin de compartimentul aparent al emoției, manifestate în limbajul vorbit sau cel gestual, în activitatea de mișcare a membrelor sau a corpului, în expresivitatea feței ), altele indirect, prin depistarea reacțiilor psihofiziologice ( modificarea ritmului pulsului, creșterea tensiuni arteriale etc. ).

Detectorul de simulare poate constitui un auxiliar al organelor judiciare la efectuarea unei importante activități: ascultarea persoanelor în procesul – penal chemat să contribuie la evidențierea pe cale fiziologică a unor stări, situații, împrejurări, indicii, care în urma unui complex proces de analiză și sinteză a datelor existente în cauză, să ofere organelor ce înfăptuiesc justiția posibilitatea de a desprinde concluzii cu privire la sinceritatea sau nesinceritatea persoanei ascultate.1

În cadrul percheziției cu excepția truselor criminalistice pot fi folosite următoarele mijloace tehnice: aparatul de fotografiat și camera de filmat video.

Fotografia de percheziție se execută în scopul prezentării unei imagini de ansamblu a locului percheziționat, fixării obiectelor sau documentelor descoperite, precum și a locurilor tainice, ascunzătorilor amenajate în mod special. Din punct de vedere metodic, fotografia de percheziție este analogică celei aplicate în cadrul cercetării la fața locului. Astfel, fixarea fotografică a tabloului de ansamblu al șocului percheziționat se realizează prin fotografierea încăperii sau a spațiului deschis în perimetru cărora s-a desfășurat activitatea de căutare. Ordinea realizării acestor fotografii corespunde totalmente celei a fotografiei – schiță a locului faptei.

Locurile tainice, ascunzătorile se fotografiază în momentul descoperirii obiectelor, valorilor sau documentelor ce interesează cauza, înainte ca aceasta să fie scoase de acolo. Dacă se consideră importantă demonstrarea dimensiunilor și a modului de amenajare a locurilor de tăinuire, la fotografierea lor se va aplica metoda metrică. Pentru a obține o imagine perfectă, locurile tainice amenajate în pereți, ziduri și alte obiecte de construcție, în obiecte de mobilă sau în mijloace de transport ș.a., se vor fotografia din poziția în care obiectivul aparatului cade perpendicular pe zona din centru a suprafeței fotografiate. Obiectele descoperite și ridicate prin percheziție se fotografiază împreună și fiecare în parte, evidențiindu-se caracteristicile lor generale și particulare, atributele ce le individualizează. Obiectele cu semne de fabricare, marcate cu cifre sau cu alte inscripții, bancnotele, biletele valutare și hârtiile de valoare, actele de identitate etc. se fotografiază astfel ca acești indici să se observe distinct.

Un alt procedeu tehnic important reprezintă înregistrarea videomagnetică. Datorită posibilităților de a reda cu fidelitate aspectul locului percheziționat, momentele de căutare și descoperire a obiectelor ce interesează cauza, înregistrarea videomagnetică în practica organelor de urmărire penală, își găsește o aplicare tot mai vastă, în special, în cazurile perchezițiilor dificile sau a căror efectuare prezintă un grad sporit de complexitate.

Printre mijloacele tehnice de fixare a prezentării spre recunoaștere, pe primul plan se situează fotografia judiciară. Pentru a se asigura fixarea celor mai semnificative momente și a rezultatelor recunoașterii, în cadrul acestei activități este indicat să se realizeze trei fotografii: a persoanelor sau obiectelor prezentate în grup care să demonstreze măsura în care s-au respectat cerințele ligii privind calitățile persoanelor ori ale obiectelor din grupul de prezentat ; a momentului când cel ce recunoaște indică persoana sau obiectul identificat, din care să rezulte că din grupul prezentat a fost recunoscută o anumită persoană sau obiect, a persoanei sau obiectul recunoscut, executată în modul în care să redea elementele caracteristice ale acestora, dacă identificarea se bazează pe caracteristice cromatice, este indicat să se recurgă la fotografia color.

Un mijloc modern folosit cu mult succes în cadrul prezentării spre recunoaștere, este înregistrarea videomagnetică. Principalul ei avantaj este în capacitatea videofonogramei judiciare de a reda sincronic și simultan imaginea și declarațiile celor ce participă în mod activ la realizarea recunoașterii. Din perspectivă tactică, fixarea pe bandă videomagnetică presupune, ca și în cazul fotografiei judiciare, fixarea grupului prezentat, a momentului de recunoaștere, a persoanei sau obiectului recunoscut și, în mod deosebit, a declarațiilor celui ce a făcut recunoașterea.

Mijloacele tehnice folosite la reconstituirea faptei – un mijloc eficace de fixare a rezultatelor reconstituirii, ca și în cazul altor activități de procedură penală, îl constituie fotografia judiciară operativă. Fotografiile efectuate pe parcursul reconstituirii sunt destinate să imagineze condițiile în care s-a desfășurat activitatea experimentală, și să demonstreze momentele principale ale reconstituirii și rezultatele obținute pe cale experimentală. Fotografia locului unde s-a efectuat reconstituirea demonstrează măsura în care condiția menționată a fost respectată. Fotografia are valoare și pentru fixarea și înfățișarea celor mai importante secvențe și a rezultatelor reconstituirii.

Aceste fiind spuse, putem semnaliza că de obicei, în legătură cu efectuarea reconstituirii se realizează trei fotografii: a împrejurărilor în care se desfășoară acțiunile experimentale, a momentelor principale și a rezultatelor la care s-a ajuns. Astfel, în cazul verificării pe cale experimentală a vizibilității, înainte de a proceda la experimentarea propriu – zisă a posibilității de a observa, se va fotografia locul în care urmează să se desfășoare reconstituirea, aplicându-se regulile fotografiei-schiță. Ulterior, din punctul unde se află observatorul, se va executa o fotografie spațială care obiectiv confirmă sau infirmă declarațiile martorului sau ale victimei infracțiunii. Cu aceeași situație ne confruntăm și în cazul reconstituirii inițiale în vederea posibilității de a exercita anumite acțiuni ( străbaterea unui spațiu într-o unitate de timp, pătrunderea sau ieșirea dintr-un loc, scoaterea anumitor obiecte dintr-o încăpere etc.). Înainte de a proceda la efectuarea operațiilor experimentale, încăperea sau locul deschis, determinate pentru realizarea reconstituirii, se vor fotografia în ansamblu, insistându-se, în special, asupra elementelor refăcute ale acestora. Apoi se vor fotografia momentele culminante ale acțiunilor experimentale și rezultatul final. Organul de cercetare este obligat să aleagă acele secvențe din activitatea experimentală care fixate fotografic prezintă importanță pentru înțelegerea procesului – verbal.

O sursă modernă de fixare, cu care actualmente sunt dotate practic toate organele abilitate cu cercetarea infracțiunilor, reprezintă aparatura videomagnetică. Înregistrarea videomagnetică a reconstituirii în special, în cazul verificării pe cale experimentală a posibilității efectuării anumitor acțiuni asigură redarea într-o formă accentuată a celor mai importante momente ale activității experimentale prin aplicarea procedeului " stop-cadru ", și fixarea concomitentă a acțiunilor fizice și a fenomenelor sonore ce le însoțesc.

În fine, dacă se experimentează condițiile de audibilitate, se pot efectua înregistrări fonice. În acest scop este indicat să se folosească un dictofon, care să funcționeze pe întregul parcurs al reconstituiri într-un singur regim tehnic de înregistrare.

3.3.Rolul mijloacelor tehnice în efectuarea expertizelor criminalistice dispuse în procesul cercetării furturilor săvârșite prin pătrundere.

În administrarea justiției penale un rol deosebit îi aparține expertizei judiciare, în special celei criminalistice, ea fiind prevăzută de legislația în vigoare ca principalul mijloc de obținere a datelor probante prin examinarea diferitelor obiecte materiale descoperite la fața locului sau ridicate în cadrul efectuării altor acțiuni procesuale.

Prin diversitatea obiectelor examinate, expertiza criminalistică pe deplină dreptate este considerată ca una din principalele genuri de expertiză utilizate în practica judiciară. Efectuarea ei presupune antrenarea persoanelor competente în acest domeniu la examinarea diferitelor obiecte-probe materiale în scopul stabilirii și prezentării organului judiciar a faptelor probante cu privire la împrejurările infracțiunii, pentru a căror descifrare sunt necesare cunoștințe speciale.

Expertul criminalist are un rol foarte important la descoperirea și ridicarea urmelor la locul săvârșirii infracțiuni. De asemenea, el participă la înaintarea versiunilor criminalistice pe faptă dată împreună cu anchetatorul. Expertul criminalist posedă, cunoștințe speciale din domeniul criminalisticii și de aceea sfaturile lui acordă ajutorul practic anchetatorului penal. În confirmarea celor menționate mai sus putem aduce următorul exemplu. La cercetarea la fața locului a furtului săvârșit prin pătrundere expertul-criminalist împreună cu anchetatorul au stabilit, că după urmele de picioare lăsate, furtul a fost săvârșit de un grup de persoane tinere. La prima etapa a cercetării au fost stabilite câteva din ei. Ei depuneau declarații diferite și nu menționau coparticipații. În cadrul cercetării la fața locului s-a stabilit, că toate geamurile casei cu două etaje au fost sparte, în afară de aceasta, de pe primul etaj a casei au fost sustrase obiecte de valoare și documente care aparțineau părții vătămate. La al doilea etaj a fost spartă sticla de la ușă și au rămas picături de sânge. După densitate și direcția lor expertul criminalist a stabilit că fereastra de la ușa a fost stricată cu mâna de către unul din infractori, în rezultatul el și a tăiat mâna, după ce au pătruns în casă urmele s-au întors în ogradă, însă nu se întorc la primul etaj. Anchetatorul împreună cu expertul criminalist au presupus, că persoana cu mâna tăiată nu a participat la sustragerea obiectelor și documentelor de pe primul etaj, cea ce s-a confirmat în viitor. Datorită cunoștințelor speciale de care posedă expertul-criminalist în acest caz a fost stabilit adevărul, deoarece infractorii depuneau declarații false. Și ca rezultat a cunoașterii situației la locul infracțiunii și petrecerii confruntărilor a fost stabilită situația a fiecărui infractor la momentul săvârșirii furtului.1

În cadrul cercetării furtului săvârșit prin pătrundere poate apărea necesitatea de ordonare a diferitor expertize pentru cercetarea urmelor și altor probe materiale, însă cel mai des se numește expertiza criminalistică. Expertiza criminalistică ne dă posibilitate de a stabili mecanismul creării a unor sau altor urme la locul săvârșirii furtului prin pătrundere, de a identifica după urmele descoperite infractorii și de asemenea instrumentele folosite de ei pentru a pătrunde în încăpere. Ea poate fi ordonată și pentru stabilirea, descoperirea și ridicarea microobiectelor, precum și pentru identificarea persoanei sau obiectelor care au fost lăsate.

În cazul descoperirii la locul faptei a urmelor de mâini, de dinți, de picioare spre soluționare, expertului criminalist î se înaintează întrebări despre particularitățile persoanelor care au lăsat aceste urme: existența cicatricelor, lipsa unuia din degete etc. În cazul existenței a bănuitului expertiza criminalistică rezolvă întrebări de identificare individuală ( au fost sau nu urme descoperite la locul săvârșirii furtului lăsate de această persoană ).

După urmele lăsate de încălțăminte expertiza criminalistică delimitează la ce gen se referă încălțămintea dată, care sunt particularitățile ei ( în cazul descoperirii și ridicării la bănuit a încălțămintei aceasta expertiză poate răspunde la întrebarea dacă a fost lăsată urma de aceasta încălțăminte ).

La săvârșirea furturilor prin pătrundere cu forțarea lăcatelor expertiza criminalistică se ordonă pentru a stabili metoda de forțare, genul și particularitățile instrumentelor folosite la forțarea cât și pentru identificarea lor individuală. În particular prin astfel de expertiză se poate afla răspunsul la așa întrebări cum sunt :

din ce parte a fost forțată lăcata?

prin ce metodă a fost săvârșită forțarea?

ce mijloace a folosit infractorul la forțare?

care este succesiunea apariției urmelor?

Expertiza criminalistică rezolvă de asemenea întrebările ce se referă la stabilirea identificării obiectelor. De exemplu, la forțarea lacătului cu ajutorul cuțitului s-a rupt o parte din el, care apoi a fost descoperită în timpul cercetării la fața locului. Dacă în viitor la bănuit va fi descoperit cuțitul cu bucată lipsită, expertiza poate stabili dacă bucată găsită la fața locului face parte din cuțitul care a fost descoperit la bănuit. De asemenea astfel de întrebare poate apărea când la locul cercetării faptei s-a descoperit un obiect, o parte din care a fost luată de infractor, de exemplu, pentru împachetarea bunurilor furate infractorul a rupt jumătate din ziar, dar restul a aruncat la locul faptei.

Faptul că organele de urmărire penală posedă un volum suficient de cunoștințe speciale în criminalistică și cum am menționat deja, diverse mijloace tehnice criminalistice, este rezonabilă întrarea: este posibilă delimitarea cunoștințelor criminalistice specializate de cele de teren și în acest sens, când se va considera necesară expertiza criminalistică? Discuțiile prilejuite de această chestiune în paginile literaturii de specialitate au oferit un răspuns afirmativ. Organelor judiciare li se recomandă a porni de fiecare dată de la clarificarea faptelor, a căror existența ori inexistență rămâne a fi determinată. Dacă atare fapte sunt imperceptibile, iar depistarea lor impune nu numai folosire mijloacelor tehnice, dar și aprecieri, interpretări științifice, necesitatea expertizei criminalistice este indiscutabilă.

Expertizei criminalistice i se atribuie practic orice obiect material fie de natură organică, fie anorganică, dacă el desigur, este purtător de informații probante și dacă evidențierea și descifrarea acestei informații impune efectuarea unei examinări speciale, bazate pe utilizarea mijloacelor și metodelor criminalistice. Cele mai frecvent întâlnite obiecte ale expertizei criminalistice la cercetarea furturilor săvârșite prin pătrundere sunt: diverse obiecte materiale purtătoare de urme de mâini, de picioare, de mijloace de transport, instrumente etc.; fragmentele textuale tipărite și executate de mână; mijloacele și utilaje de încuiere; obiecte, porțiuni dintr-un fost întreg fragmentat sau modificat.

În fond expertiza criminalistică se bazează pe cercetarea a trei sisteme de informație.

Primul îl constituie elementele caracteristice morfologice ale tuturor corpurilor materiale ( inclusiv ale celui uman ), condiționate de legitățile ( biologice, fizice etc. ) evoluției sau de procesele tehnologice de fabricare și exploatare a lor. Astfel, caracteristicile morfologiei exterioare a corpului uman și obiectelor materiale, reflectându-se în urmele infracțiunii, constituie latura obiectivă, baza expertizelor de identificare dactiloscopică, traseologică, balistică, a expertizelor textelor tipărite.

Al doilea sistem de informații îl constituie elementele caracteristice materializate ale deprinderilor umane. După cum este cunoscut, la baza deprinderilor se află stereotipul dinamic, complexul format de reflexe condiționate, care determină efectuarea la un nivel înalt de automatism a mai multor activități: de a se deplasa în spațiu, de a scrie și vorbi, de a manipula instrumentele. Elementele caracteristice ale deprinderilor menționate, cunoscute în criminalistică sub denumirea de caracteristici funcțional-dinamice, constituie obiectul de studiu al expertizelor criminalistice de identificare a persoanelor după mers, scris, vorbă, modul săvârșirii anumitor acțiuni, inclusiv a celor infracționale.

Al treilea sistem de informații, pe care sunt fundamentate unele expertize criminalistice, îl constituie elementele structurii constitutive a obiectelor. În virtutea caracteristicelor de compoziție se efectuează expertizele urmelor-materie, a diverselor resturi de obiecte și substanțe organice sau anorganice, în scopul stabilirii întregului după părțile componente, omogenității sau neomogenității acestora cu probele de materie cunoscută.

După cum am menționat, expertiza criminalistică nu face parte din categoria celor obligatorii. Acesta însă nu înseamnă că organul judiciar poate să se sustragă de la aplicarea acestui mijloc de probațiune. Prin lege se cere efectuarea expertizei ori de câte ori apar probleme, pentru a căror soluționare sunt necesare cunoștințe speciale în criminalistică.

Pentru formularea concluziilor corecte expertul criminalist are nevoie de anumite mijloace tehnico-științifice. Din cele semnalate rezultă că majoritatea examinărilor efectuate de experții-criminaliști impun aplicarea unei game largi de metode și mijloace tehnice necesare relevării și interpretării științifice a anumitor forme de informații identificatoare sau cu valoare diagnostică.

În vederea descoperirii elementelor caracteristice de mărimi scăzute a obiectelor de examinare se apelează la mijloace optice de mărire. Cel mai simplu instrument optic de mărire este lupa. În activitatea de examinare criminalistică se folosesc diferite tipuri de lupe: simple, cu piedestal, monooculară sau binoculară, metrică, dactiloscopică etc. Puterea de mărire a lupelor poate varia de la 2 până la 40 ori. Atunci când mărirea cu lupa a obiectului cercetat este insuficientă, se recurge la examinarea microscopică.

Instituțiile de expertiză sunt dotate cu diferite tipuri de microscoape, cele mai frecvent utilizate fiind:

– microscopul stereoscopic, care reprezintă un sistem optic din două obiective și două oculare situate egal poziției stereotipice a ochilor, făcând posibilă examinarea volumetrică a obiectelor;

– microscopul comparator, respectiv un sistem optic din două obiective și unocular, prezentând imaginile celor două obiecte de comparat pe un singur ecran. Microfonul asigură posibilitatea stabilirii continuității ( sau lipsa acesteia ) urmelor sub formă de trase și deci reprezintă unul dintre cele mai eficiente instrumente folosite la efectuarea expertizelor traseologice, balistice etc.;

– microscopul de polarizare înzestrat cu dispozitive destinate determinării intensității luminii reflectate de diferite elemente de comparație ale obiectului;

– microscopul electronic necesar relevării elementelor caracteristice de natură suprafină.

O aplicabilitate vădită în examinările criminalistice de laborator o au utilaje de examinare în radiații invizibile.

După cum este cunoscut, radiațiile invizibile, ultraviolete, infraroșii și roentgen posedă capacitatea de a pătrunde în profunzimea corpurilor materiale, de a fi absorbite și reflectate de diferite obiecte altfel decât radiațiile vizibile și de a provoca luminiscență. Acestea au determinat utilizarea radiațiilor menționate la efectuarea celor mai diverse cercetări criminalistice, având ca scop descoperirea urmelor și distingerea diferitelor corpuri și substanțe după proprietățile lor fizice, inclusiv după culoare, capacitatea de a provoca luminiscență. Aplicarea radiațiilor invizibile se realizează cu ajutorul unor aparate speciale, cum e convertizorul radiațiilor infraroșii, lampa de radiații ultraviolete, aparatura roentgen etc.

Expertizele efectuate de către specialiștii instituțiilor de expertize judiciare, cum ar fi acele destinate determinării provenienței diferitelor fragmente de obiecte sau urme sub formă de resturi de substanțe, sunt bazate pe determinarea structurii de compoziție și impun aplicarea metodelor și mijloacelor de analiză spectrală, cromatografică, electrochimică.1

Utilizarea acestor mijloace reclamă cunoștințe de profesiune în ramurile respective ale științelor naturale.

3.4 Contribuția mijloacelor tehnice criminalistice în activitatea de prevenire a furturilor.

După cum este cunoscut, una din funcțiile organelor de ocrotire a dreptului este prevenirea acțiunilor infracționale. Pe lângă antrenarea diferitelor sisteme sociale la lichidarea cauzelor și condițiilor ce determină sau favorizează săvârșirea acțiunilor ilicite, luarea anumitor măsuri preventive prevăzute de legislația în vigoare, organele menționate întreprind măsuri de ordin tehnic pentru a curma acțiunile infracționale prin surprinderea vinovatului la locul faptei sau prin înregistrarea lui în scopul înlesnirii demascării ulterioare.

Mijloacele tehnice, după cum am menționat mai sus, utilizate cu acest prilej se împart în două categorii: de semnalizare și cu efect de cursă, cunoscute sub denumirea de capcane criminalistice.1

Din cele enunțate rezultă că mijloacele criminalistice de prevenire a actelor infracționale, prin sine însele sau prin intermediul rezultatelor realizării lor pot furniza date de ceartă valoare probantă. Astfel, în virtutea acționării sistemului de semnalizare, persoana tentată să săvârșească infracțiunea poate fi reținută imediat la fața locului. Fiind fixată în conformitate cu cerințele legii procedurale, aceasta va avea o semnificație decisivă pentru clarificarea acțiuni în cauză. Imaginea fotografică a persoanei în apropierea sau în interiorul obiectivului protejat, urmele create de capcanele criminalistice pe corpul sau îmbrăcămintea acesteia au valoare probantă egală cu probele materiale ale infracțiunii, firește, dacă au fost fixate și constatate în mod procedural prin procesul-verbal și constatarea specialistului. În caz contrar, rezultatele acționării capcanelor criminalistice nu pot constitui probe, ele păstrându-și doar valoarea de informație operativă.

Mijloacele tehnice de semnalizare, în majoritatea lor, sunt folosite în scopuri preventive, cu preponderență pentru apărarea anumitor obiective sau valori.

Cea mai simplă formă a acestora este sistemul bazat pe blocarea cu contacte electrice a eventualelor căi de pătrundere, inclusiv a locurilor de intrare, a mijloacelor de închidere etc. În acțiunile de pătrundere, prin închiderea sau întreruperea circuitului electric, se vor declanșa automat dispozitivele sonore sau luminiscente de alarmă.

Se folosesc, în caz de necesitate, și sisteme tehnice sofisticate bazate pe efectul fotoelementului, al ultrasunetelor, pe elementele radioactive. Acestea servesc pentru înștiințarea persoanei sau organului de supraveghere despre faptul pătrunderi în zona păzită.

Obiectele cu valoare socială sporită, cum ar fi băncile, casele de economii ș.a. sunt protejate de sisteme tehnice sofisticate, bazate pe realizările contemporane ale științei, inclusiv prin folosirea ultrasunetelor, foto și videosistemelor de autoimagine, autoradiografice etc.

Capcanele criminalistice, după mijloacele și materialele utilizate, se împart în două categorii: fizice și chimice. Capcanele fizice constau în folosire anumitor substanțe pulverente de natură să adereze la corpul, îmbrăcămintea sau obiectele utilizate de persoana care a pătruns în încăperea sau spațiu interzis. Substanțele pulverizante pot fi folosite în direct prin acoperirea cu ele a obiectelor cu care făptuitorul neapărat urmează a veni în contact sau în formă de construcții cu efect explozibil.

În cadrul metodelor de prevenire și combatere a infracțiunilor se folosesc anumite substanțe chimice, cu rol de a marca unele obiecte cu care infractorul întră în contact pe timpul acțiunilor sale infracționale, zădărnicind astfel intențiile acestuia sau ușurâd demascarea lui. Valoarea probantă a indicatorilor tehnici stabiliți prin marcări chimice se apreciază numai în raport de celelalte materiale de probă de care se dispune într-un anumit caz și numai după ce rezultatele obținute au fost fixate, conform normelor procedurale în vigoare, într-un proces-verbal de constatare.

Substanțele chimice acționează prin culoarea vizibilă sau invizibilă a corpului, a îmbrăcămintei sau a uneltelor a persoanei care a venit în contact cu obiectul marcat, în urma procesului de reacție a acestor substanțe. Unele dintre substanțele folosite în marcările respective produc rezultatele vizibile din primul moment al acționării, altele reacționează prin culoare cu efect întârziat sau printr-o reacție fără culoare care nu poate fi evidențiată decât ca fenomen de luminiscență, în urma acționării cu anumite radiații. În anumite situații, marcările chimice sunt combinate cu posibilități de reproducere a desenelor papilare, marcând și mai mult certitudinea asupra autorului faptei. De menționat că unele medicamente folosite în tratarea anumitor boli, sub reacții ultraviolete, dau o fluorescență specifică marcărilor chimice. Pentru confirmarea celor spuse de mai sus vreau se aduc următorul exemplu, care a avut loc în realitate cu colonelul român Nicolae Văduvă. Într-una din nopți, pe calea ferată București – Craiova, din cabina postului de subsecționare a liniei de contact Fărcașele, județul Olt, au fost furate patru baterii acumulatori de 12 x 150 v. Cu ocazia cercetării la locul faptei au fost observate urmele unei căruțe tractată de un cal. S-a luat măsura înlocuirii bateriilor furate cu altele care, în prealabil au fost marcate chimic, așezându-se pe toată suprafața lor un strat subțire de vaselină amestecată cu acid oxibetanaftonic ( praf fluorescent care se observă numai sub acțiunea radiațiilor ultraviolete ). După aproape două luni, și aceste baterii au fost furate, la fața locului constatându-se din nou urmele unei căruțe tractate de un cal. S-a folosit și câinele de urmărire, care a condus de la calea ferată spre comuna Fărcașale. Cu ocazia constatării cercului de bănuiți a fost luat în atenție și Băbălan Florea, de 37 ani, muncitor la ferma zootehnică din Caracal, cu domiciliul în comuna menționată. Fiind supus examinării cu lampa de ultraviolete, s-a constatat pe palma mâinii drepte, pe obraz și pe un pantalon, existența unor pete de culoare galben fluorescent, specifice marcării chimice aplicate pe cele patru baterii de acumulatori.

Cazul părea să se îndrepte spre o rapidă soluționare, dar, din cercetarea suspectului, nu rezultau altele indicii care să conducă la concluzia că el este autorul furtului săvârșit prin pătrundere. Mai mult, continua să nege participarea la fapta respectivă, motivând că petele de culoare galbenă provin de la … ciorba de pasare servită în ziua când a fost chemat la poliție!

După o zi de cercetări, contrariat de faptul că acesta neagă participarea la furt și cunoscând probitatea marcării chimice, colonelul de poliție Nicolae Văduva a decis să poarte personal o discuție cu bănuitul. El a explicat bănuitului că nimeni nu-l va crede nevinovat în condițiile existenței acestor urme specifice marcărilor chimice. Cu toate acestea a negat orice participare și Nicolae Văduva a sesizat că afirmațiile le face cu multă sinceritate, fără teama unei consecințe de natură juridică. Având o experiență de lucru în domeniul criminalisticei, el a lărgit aria discuțiilor pe diferite teme cu Băbălan. Astfel Nicolae Văduva a aflat că, în ultimul timp, acesta suferise un accident de căruță și fusese internat la spital. El a insistat că bănuitul să spună ce tratament a urmat, știind faptul că unele medicamente, sub radiații ultraviolete, dau fluorescență. Acest lucru el a înțeles în decursul anilor, având avantajul deoarece soția lui farmacistă. Bănuitul a explicat lui că folosește un spray cu Bioxiteracol, pentru vindecarea unei răni de la antebrațul drept, fapt pentru care Nicolae Văduvă a rugat soția să l să procure astfel de spray și el a făcut câteva probe sub radiații ultraviolete. Rezultatul?

Urmele de spray produceau fluorescență specifică marcării chimice aplicată pe cele patru baterii !!! Pentru a se convinge, el a supus pe Băbălan, la antebrațul drept, unde avea rana, la radiații ultraviolete, prilej cu care el a constatat că în zona respectivă fluorescența era foarte puternică. Ulterior, la percheziția domiciliară s-ă găsit și spray-ul folosit de suspect.

Explicația? Acest spray conținea o substanță care, sub radiații ultraviolete, capătă o puternică fluorescență galbenă. Prin urmare, poliția a îndreptat atenția către alți suspecți, între care a fost descoperit adevăratul autor. Astfel, premisele unei erori judiciare fuseseră evitate.

Încă odată se demonstrează adevărul că aparențele pot fi înșelătoare chiar și atunci când par a se sprijini pe probe științifice. De aici obligația oamenilor îndrituiți să efectueze cercetarea să caute și prin alte mijloace stabilirea adevărului și să nu considere niciodată un caz încheiat câtă vreme pot exista îndoieli cu privire la veridicitatea probelor administrate.

3.5.Practică judiciară „spețe”

Furt calificat – fapta săvârșită în loc public -schimbarea încadrării juridice

“Prin sentința penală nr. 2084/12.05.1998, rămasă definitivă prin neapelare, Judecătoria Iași a condamnat pe inculpata D.V. pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat prevăzuta de art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 alin. 1 lit. e, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen.

În fapt, s-a reținut că, în perioada 11-13.01.1997, inculpata a sustras de pe câmp, din terenul proprietatea persoanei vătămate, două căruțe cu coceni de porumb.

Recursul în anulare declarat în cauză, cu motivarea că fapta a fost greșit încadrată juridic, este fondat.

Așa cum prevede art. 209 alin. 1 lit. e C. pen., este calificat furtul săvârșit într-un loc public. Potrivit art. 152 lit. a C. pen., fapta se consideră săvârșită în public dacă a fost comisă într-un loc care prin natura sau destinația lui este totdeauna accesibil publicului, chiar dacă nu este prezentă nici o persoană.

In speță, după cum rezultă din probele administrate în cauză, inculpata a săvârșit furtul de pe un câmp care, prin natura și destinația sa, nu este tot timpul accesibil publicului, deci nu este loc public.

Prin urmare, recursul în anulare a fost admis si, prin schimbarea încadrării juridice, inculpata a fost condamnată pentru săvârșirea infracțiunii de furt prevăzută de art. 208 alin. 1 C. pen.”

Curtea suprema de justiția, decizia nr. 1614 din 12 aprilie 2000

Grațiere. Furt calificat

Inculpatul G. T. a fost condamnat prin sentința penală nr.1235/1982 a Judecătoriei Pitești pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat prevăzută de art. 208 raportat la art. 209 lit. a si e Cod penal, reținându-se că acesta și-a însușit, din loc public, o roată de la autoturismul părții vătămate.

În temeiul art. 8 din Decretul nr. 189/1981 s-a dispus executarea, pe lângă pedeapsa sus-menționată, a restului de 1 an si 14 zile din pedeapsa de 1 an și 2 luni închisoare cu obligarea la muncă corecționala, aplicată prin sentința penală nr. 868/1981 a Judecătoriei Pitești, pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. 2 Cod penal.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs inculpatul, care a fost respins prin decizia penala nr. 908/1982 de către Tribunalul Județean Argeș.

Recursul extraordinar a fost admis prin decizia nr. 114/1983 a Tribunalului Suprem, secția penală, și, prin înlăturarea dispoziției de obligare la muncă corecționala, s-a dispus ca restul de 1 an si 14 zile închisoare să fie executat într-un loc de deținere, pe lângă pedeapsa de 1 an si 4 luni închisoare.

Împotriva ultimei decizii procurorul general a declarat recurs extraordinar, cu motivarea că prin hotărârea atacată s-a omis a se constata grațierea ambelor pedepse în temeiul prevederilor Decretului nr. 349/1982.

Recursul extraordinar este întemeiat.

În conformitate cu art. 1 alin. 1 din decretul nr. 349/1982, se grațiază în întregime pedepsele cu închisoare pana la 5 ani inclusiv, aplicate de instanța de judecată. Potrivit prevederilor art. 3 si 7 din decret, nu beneficiază de grațiere cei condamnați pentru infracțiuni săvârșite în stare de recidivă și cei care sunt recidiviști prin condamnări anterioare, cei care au săvârșit infracțiuni de omor, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, tâlhărie, viol, luare de mită, dare de mită, trafic de influență, ultraj cu violență și evadare, precum și cei care nu au început executarea pedepsei, deoarece s-au sustras de la aceasta.

Se constată ca, potrivit art. 38 lit. a/1 Cod penal inculpatul nu este recidivist, deoarece infracțiunea ce constituie obiectul primei condamnări a fost săvârșită din culpă, iar infracțiunile de ucidere din culpă și de furt calificat nu sunt dintre cele exceptate de la grațiere. Totodată inculpatul nu s-a sustras de la executarea pedepsei.

Ca atare, instanța trebuia să constate că după declararea recursului extraordinar și înaintea judecării cauzei a fost adoptat, la 28 decembrie 1982, decretul nr. 349, potrivit căruia pedeapsa de 1 an si 4 luni, aplicată prin sentința penală nr. 1235/1982 a Judecătoriei Pitești, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 208 raportat la art. 209 lit. a si e Cod penal, este grațiată. De asemenea, trebuia să se constate că, deși potrivit art. 8 din decretul nr. 189/1981, inculpatul, săvârșind în curs de 3 ani o infracțiune intenționată, a pierdut beneficiul grațierii acordat prin acest decret, nu se poate dispune executarea pedepsei neexecutate ca urmare a grațierii, pe lângă noua pedeapsa, deoarece își găsesc aplicarea prevederile de grațiere cuprinse în art. 1 din decretul nr. 349/1982.

Grațierea are ca efect înlăturarea executării pedepsei și se aplică asupra tuturor pedepselor aflate în curs de executare sau executabile în viitor, cu excepția situațiilor anume prevăzute în actul legislativ de grațiere.

Cum pedeapsa devenită executabilă ca urmare a înlăturării beneficiului unei grațieri anterioare nu este exceptată de la grațiere prin nici o dispoziție a decretului nr. 349/1982, iar în afara cazurilor expres prevăzute de lege, nici o exceptare de la grațiere nu este posibilă, rezultă că și pedeapsa de 1 an si 2 luni închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 868/1981 a Judecătoriei Pitești pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 178 alin. 2 Cod penal, este grațiată.

În consecință, urmează a se admite recursul extraordinar, a se casa decizia atacată și a se constata grațierea pedepselor sus-menționate, în temeiul art. 1 din decretul nr. 349/1982.

Curtea Supremă de Justiție, decizia nr.44 din 25 iunie 1983

Furt calificat. Inculpat minor. Neaplicarea art.81 c. pen

Prin sentința penal[ nr.1939 din 1997 a Judecătoriei Botoșani, inculpatul minor S.G. a fost condamnat la 6 luni închisoare, pentru infracțiunea de furt calificat, prevăzută de art.208 alin.1, art. 209 lit.a si g cu aplicarea art.74 si art.76 C. pen.

Apelul a fost respins, ca nefondat, iar recursul vizând aplicarea art.81 C. pen., a fost de asemenea respins, cu majoritatea judecătorilor completului de judecată.

Potrivit art.209 C. pen., furtul calificat se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani, iar dispozițiile art.81 C. pen. prevăd ca suspendarea condiționată a executării pedepsei nu poate fi dispusă în cazul infracțiunilor intenționate, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 12 ani, precum și în cazul infracțiunilor de vătămare corporală grava, viol și tortură.

Este adevărat că, potrivit art.19 C. pen. limitele pedepsei pentru minori se reduc la jumătate, dar aceasta nu are relevanță asupra instituției suspendării executării, cât timp art.81 alin.3 C. pen. (1988), are în vedere doar infracțiunea, nu și făptuitorul. Textul a exclus de la aplicarea suspendării toate infracțiunile pedepsite cu peste 12 ani închisoare (nominalizarea lor nefăcându-se, pentru economie de text), precum si 3 infracțiuni din cele pedepsite cu închisoare pana la 12 ani.

Nu s-ar putea susține însă, că pentru vătămare corporala grava nu s-ar putea aplica minorului suspendarea executării pedepsei, această infracțiune fiind nominalizata de art.81 alin.3 C. pen., deși limitele pedepsei închisorii sunt de la unu la 3 ani si 6 luni în timp ce pentru o infracțiune mai gravă, cum este omorul, s-ar putea suspenda executarea pedepsei, pe motiv ca limitele pedepsei închisorii sunt potrivit art.19 C. pen., de la 5 la 10 ani.

Curtea de Apel, decizia nr.512 din 10 noiembrie 1997