Infractiunea de Fals. Falsul Intelectual
UNIVERSITATEA CREȘTINĂ ,,DIMITRIE CANTEMIR”
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ADMINISTRATIVE
PROGRAMUL DE STUDII UNIVERSITARE DE LICENȚĂ
– DREPT –
LUCRARE DE LICENȚĂ
Coordonator științific,
Prof. univ. dr. Molnar Ioan
Absolvent,
Badea C Sergiu Alexandru
BUCUREȘTI 2016
UNIVERSITATEA CREȘTINĂ ,,DIMITRIE CANTEMIR”
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ADMINISTRATIVE
PROGRAMUL DE STUDII UNIVERSITARE DE LICENȚĂ
– DREPT –
TEMA :
INFRACȚIUNEA DE FALS
FALSUL INTELECTUAL
Coordonator științific,
Prof. univ.dr. Molnar Ioan
Absolvent,
Badea C Sergiu Alexandru
BUCUREȘTI 2016
ABREVIERI
Col. Pen. – Colegiul Penal
C.D. – Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem
C. pen. – Cod Penal
C. p. pen. – Cod de procedură penală
Dec. – Decizie
Dec. în. – Decizie de îndrumare
Dec. Pen. – Decizie penală
J.N. – Revista “Justiția Nouă”
R.R.D. – Revista Română de Drept
S. pen. – Secția Penală
T.J. – Tribunalul Suprem
T.M. – Tribunalul Municipal
T.S. – Tribunalul Suprem
T.S.c.7. – Tribunalul Suprem în compunerea prevăzută de art. 39 alin. 2 și 3 din Legea pentru organizarea judecătorească
CUPRINS
Prefață…………………………………………………………………………………..4
Cap. I. INFRACȚIUNI DE FALS
Secțiunea I. Noțiuni generale și aspecte comune…………………………6
Secținea II. Aspecte procesual-penale………………………………………10
Secțiunea III. Aspecte tehnico-criminalistice………………………………12
CAP. II TIPURI DE INFRACTIUNI DE FALS
Secțiunea I. Prezentare generală………………………………………………….17
Secțiunea II. Falsul informatic…………………………………………………….18
CAP.III. ANALIZA INFRACȚIUNII DE FALS INTELECTUAL
Secțiunea I. Noțiune și caracterizare……………………………………………23
Secțiunea II. Obiectul infracțiunii de fals intelectual……………………..24
Secțiunea III. Subiecții infracțiunilor de fals intelectual………………..30
Subiectul activ……………………………………………………………………………………….30
Subiectul pasiv………………………………………………………………………………………36
Participația la falsul intelectual………………………………………………………………..37
Secțiunea IV. Latura obiectivă a falsului intelectual
Situația premisa…………………………………………………………………………………….38
Elementul material…………………………………………………………………………………39
Cerințe esențiale……………………………………………………………………………………39
Urmarea imediată………………………………………………………………………………….42
Legătura de cauzalitate………………………………………………………………………….43
Falsul intelectual prin comisiune ……………………………………………………………43
Falsul intelectual prin omisiune ……………………………………………………………..46
Secțiunea VI. Latura subiectivă……………………………………………………51
Secțiunea VII. Formele infracțiunii și sancțiuni…………………………….54
Studiu de caz…………………………………………………………………………………..57
Concluzii…………………………………………………………………………………………59
PREFAȚĂ
Infracțiunile de fals constituie o categorie bine particularizată și extrem de variată în sfera vastă a faptelor socotite socialmente periculoase. Faptele de fals aduc o gravă atingere a adevărului și încrederii care trebuie să rezulte din înscrisuri în vederea formării și desfășurării relațiilor dintre oameni
Legea penală a considerat că este necesar ca pentru ocrotirea relațiilor sociale, pentru asigurarea normalei formări și desfășurari ale relațiilor sociale umane, să fie incriminate faptele prin săvârșirea cărora, alterându-se adevărul, se creează un pericol grav sau se aduce o vătămare a relațiilor respective.
Infracțiunile de fals implică o alterare a adevărului. O astfel de alterare privește anumite entități, cum ar fi anumite lucruri cărora li se atribuie juridic însușirea și deci funcțiunea de a servi drept probă a adevărului, pe care îl exprimă sau atestă valori exprimate prin monede, timbre, titluri de credit sau sigilii, instrumente de marcat, înscrisuri. Prin incriminarea faptelor care alcătuiesc grupul infracțiunilor de fals, legea penală hotarât să ocrotească relațiile sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare ar putea fi primejduite sau vătămate prin săvârșirea acestor fapte.
Falsul, în toate formele sale, ridică în prezent probleme a căror aplicabilitate depășește adeseori granița Dreptului Penal, interferând deseori cu Dreptul civil sau comercial.
În elaborarea studiului prezentat am pornit de la aspectele tehnice ale falsului în general, plecând de la cadrul juridic al problemei, valoarea lor fiind raportată la eficința pe care o au pentru rezolvarea aspectelor penale ale falsului intelectual.
Se știe că nu puține sunt situațile când, fără elucidarea unor aspecte de ordin tehnic ale unui înscris suspect de fals, ancheta sau judecata în instanță nu poate fi definitivată. Un rol important îl au și investigațiile criminalistice, care reprezintă o verigă de seamă și uneori determinantă în procesul cunoașterii judiciare.
Planul lucrării este conceput în conformitate cu viziunea legiuitorului nostru în materia falsului intelectual, accentul căzând, desigur, pe analiza elementelor constitutive ale acestui tip de fals.
În lucrare se detaliază prevederile art. 289 C.pen. referitoare la „Falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcționar aflat în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu știință de a insera unele date sau împrejurări(…)”, înfățișându-se – de pe poziții teoretice și practice – modalitățile de încadrare a infracțiunii într-un anumit tip de fals, procedeele concrete de alterare a adevărului în înscrisurile oficiale și mijloacele criminalistice de descoperire ainfracțiunii și a infractorului.
Motivul pentru care am ales să tratez tema în cauză este deoarece aceasta „se înscrie în contextul preocupărilor actuale de largă aplicare a cuceririlor științei și tehnicii în cercetările juridice, de impulsionare și avînt al probațiunii științifice în sfera dreptului”.
Cap. I.
INFRACȚIUNI DE FALS
Secțiunea I. Noțiuni generale și aspecte comune
Scurt istoric
Termenul de „fals” provine din latina literară și anume de la adjectivul „falsus” care înseamnă ceva contrar adevărului sau care are numai aparența adevărului.
Faptele de fals au fost socotite activități ilicite în toate orânduirile sociale și au fost sancționate, în raport cu gravitatea lor, fie ca infracțiuni, fie ca abateri de ordin civil, datorită
pericolului social deosebit și prin grava atingere adusă adevărului și încrederii care trebuie să existe în relațiile sociale.
În mod firesc, primele infracțiuni de fals au fost săvârșite după apariția relațiilor sociale în legătură cu valorile care sunt apărate. Astfel, falsificarea de monedă s-a realizat după apariția
monedei, după cum falsul în înscrisuri s-a realizat după apariția înscrisurilor și a relațiilor sociale legate de aceste înscrisuri.
Primele reglementări referitoare la infracțiunile de fals au aparut in 1817 in Muntenia. Pravila Caragea, deși nu era o lege penală conținea si dispoziții de acest gen.
În Moldova, pedepsele pentru infracțiunile de fals erau prevăzute de Condica Criminală adoptată de Sandu Sturza în 1826, și conțineau numai pedepse privative de libertate.
Prelucrând codul penal francez din 1810, atât in Codul Penal Știrbei din anul 1850 cât și codul penal român adoptat după Unirea Principatelor de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1864), infracțiunile de fals au fost grupate separat. Codul penal din 1936 va lua aceeași sistematizare, incluzând și falsificarea de monedă, de titluri de credit public, mărci, timbre, sigilii, semne de autentificare, etc.
Infracțiunile de fals din acualul Cod Penal al României, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969, cu modificările ulterioare, sunt prevăzute in Titlul VII, care cuprinde trei capitole și anume:
Cap. I cuprinde: falsificarea de monede, timbre și alte valori (art. 282-art. 285 Cod Penal);
Cap. II cuprinde: falsificare instrumentelor de autentificare sau de marcare(art. 286-art. 287 Cod Penal);
Cap. III reglementează falsurile în înscrisuri și anume: Falsul material în înscrisuri oficiale (art. 288 C.Pen), falsul intelectual (art.289 C. Pen), falsul în înscrisuri sub semnătură privată (art. 290 C. Pen), uzul de fals(art. 291 C. Pen.), falsul în declarații (art. 292 C. Pen.), falsul privind identificarea (art. 293 C. Pen.) și falsul privind folosirea emblemei Crucii Roșii(art. 293 C. Pen.).
Noțiuni generale
Infracțiunile de fals au ca obiect juridic comun relațiile sociale referitoare la încrederea publică în autenticitatea entităților cu însușire probatorie adică adevărulpe care acestea au destinația legală de a-l exprima.
Nu există infracțiune de fals când lucrul asupra căruia s- aefectuat falsificarea nu are însușirea de a servi drept probă, fapta putând constitui, eventual, înșelăciune (de exemplu alterarea adevărului privind valoare unei monede ieșită din circulație nu constituie infracțiuni de fals fiindcă în acest caz, moneda nu mai are funcție probatorie).
Din punctul de vedere al conceptului lor, toate infracțiunile de fals implică referirea la un anumit adevăr presupus ca fiind dovedit dar care în realitate este alterat prin săvârșirea falsului. O monedă falsă circulă fiindcă aparent ea este socotită ca exprimând adevărul, iar un înscris fals produce efecte juridice fiindcă este presupus aparent că exprimă adevărul. Acolo unde nu există adevăr care să fie presupus dovedit nu poate exist infrcțiune de fals ci o faptă de fals inutilă.
Din punct de vedere al subiectului activ nemijlocit (autorul),toate infracțiunile de fals pot fi săvârșite de orice persoană, nefiind necesară vreo caliatate specială decât în anumite cazuri., așadar va putea fi subiect activ al acestor infracțiuni persoana care îndeplinește condițiile generale pentru a putea răspunde penal și anume sa fie persoană fizică, să îndeplinească condiția de vârstă și să nu fie constrânsă fizic sau psihic. La anumikte infracțiuni, subiectul activ poate avea o anumită calitate care poate fi o circumstanță agravantă când săvârșirea falsului a fost înlesnită de acea calitate. Toate infracțiunile sunt susceptibile de participație și deci, pluralitatea de subiecți activi (coautori, instigatori, complici) este posibilă.
În ceea ce privește elementul material al laturii obiective a acestor infracțiuni, aceasta se realizează prin comisiune (acțiune). Acțiunea care constituie elementul material al acestor infracțiuni trebuie să constea într-o operațiune de alterare a adevărului săvârșită ân orice mod (material, scriptic sau oral), dar care concretizează totdeauna ân obiectul care conține alterarea adevărului. Chiar în cazul alterării pe cale orală operația de alterare a adevărului se sublimează ân conținutul înscrisului întocmit de organul care a primit declaratia, înscris ce va servi ca mijloc de probă. Acțiunea prin acre se alterează adevărul în cazul infracțiunilor de fals, poate apărea sub forma contrafacerii sau alterării în diferite moduri.
Acțiunea de falsificare poate fi totală sau parțială. În categoria infacțiunilor de fals sunt incluse faptele de fals propiu-zise dar și unele fapte derivate care, datorită legaturii lor cu primele, au fost reglementate în același capitol. Faptele derivate se realizează și ele prin acțiuni, altele decât cele pe care le implică faptele de fals propiu-zis. Asemenea acțiuni sunt sunt: punerea în circulație sau deținerea în vederea punerii în circulașie a monedelor sau valorilor falsificate, fabricarea sau deținerea instrumentelor sau materialelor destinate a servi la falsificarea de monedă sau valori, folosirea instrumentelor de autentificare sau marcare falsificate, folosirea înscrisurilor falsificate.
Atăt faptele de fals propriu-zis cât și cele derivate se caracterizează prin faptul că produc o stare de pericol pentru valoarea socială ocrotită, adică încrederea publică în autenticitatea monedelor, timbrelor sau altor valori, instrumentelor de autentificare sau de marcare, a înscrisurilor. În general, faptele de fals sunt infracțiuni de pericol, adică urmarea socialmente periculoasă se concretzează într-o stare de pericol la adresa unei valori sociale ocrotite. Dar unele fapte derivate reglementate în acet titlu, fie în formă simplă, fie în cea agravată sunt și cauzatoare de vătămări. De exemplu, falsul prin folosirea emblemei Crucii Roșii constituie o infracțiune, potrivit art. 294 Cod Penal dacă fapta a cauzat pagube materiale. Punerea în circulație de monede sau valori falsificate este mai gravă, potrivit art. 282, alin. 3, Cod Penal dacă a cauzat o pagubă importanta sistemului financiar.
Infracțiunile de fals, fiind în majoritate infracțiuni de pericol, raportul de cauzalitate rezultă de regulă din materialitatea faptei. Dacă legea cere și producerea unui anumit rezultat, raportul de cauzalitate trebuie stabilit în fiecare caz.
Actele de pregătire nu sunt incriminate ca formă a infracțiunii după faza de realizare a activității infracționale și, în consecință, nu sunt sancționate.
În ceea ce privește tentativa aceasta este sancționată la următoarele infracțiuni : falsificare de monede, timbre sau alte valori (conf. Art. 282 alineatul final din Codul Penal), falsificarea de mărci sau bilete de transport (conf. Art. 283, alin. 2 Cod penal), falsificarea instrumentelor oficiale (conf. Art. 286 alin final Cod Penal), falsul intelectual (conf. Art. 289 alin 2 Cod Penal), falsul material în înscrisuri oficiale (conf. Art. 288 alin final Cod Penal) și falsul în înscrisuri sub semnătură privată.
Infracțiunile de fals se consumă în momentul în care activitatea infracțională a fost dusă la capăt și s-a produs urmarea socialmente periculoasă specifică acestei infracțiuni, adică o stare de pericol pentru valoarea socială a încrederii publice. În general, la aceste infracțiuni, pentru consumare nu se cere și producerea unui rezultat material, excepție făcând câteva infracțiuni.
Infracțiunile de fals sunt pedepsite cu termene care variază între o lună și 20 de ani pentru formele agravate ale unor infracțiuni. La unele dintre acestea este prevăzută ca pedeapsă alternativă și amenda. La unele forme agravate se poate prevedea și pedeapsa complementara a interzicerii unor drepturi. La aceste infracțiuni, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.
Aspecte comune infracțiunilor de fals
Cu toată varietatea lor, infracțiunile de fals au totuși unele aspecte comune și acestea sunt:
Valoarea socială pe care legea penelă o apără în cazul tuturor infracțiunilor de fals este încrederea publică în lucrurile(entitățile) care au legal însușirea de a proba o anumită realiatate (monede, titluri, înscrisuri, instrumente de autentificare, etc.). Într-adevăr, încrederea publică este valoarea socială pe care legea o apără și care constituie obiectul generic al infracțiunilor de fals. Când obiectul asupra căruia s-a efectuat falsificarea nu poate fi folosit ca probă (de exemplu o monedă scoasă din circulație), nu se poate reține săvârșirea infracțiunii de fals. Ci eventual de înșelăciune.
Toate infracțiunile de fals, din punct de vedere al conceptului lor, implică referirea la un anumit adevăr aparent, dar care în realitate este alterat prin săvârșirea falsului. Astfel, un înscris fals poate produce consecințe juridice pentru că este considerat real, deși adevărul a fost alterat. Atunci când nu există un adevăr care să fie presupus dovedit, nu se poate reține infracțiunea de fals, chiar dacă fapta a fost comisă și aceasta pentru că este un fals inutil(de exemplu un debitor falsifică o chitanță din care rezultă că a plătit o datorie, fără să cunoască împrejurarea că anterior creditorul âl iertase de datorie- donație indirectă).
În privința subiectului activ (autorul), în literatura de specialitate s-a susținut că subiectul activ „ la toate infracțiunile de fals” ar putea fi orice persoană, fără vreo calificare și că existența unei calificări ar putea constitui numai o circumstanță agravantă. Această afirmație nu este complet adevărată deoarece, după cum voi arăta mai târziu,la falsul intelectual, autorul trebuie să aibă caliatatea de funcționar.
Totodată s-a mai susținut că la toate infracțiunile de fals este posibilă participația, adică pluralitatea de subiecți, dar nici această afirmație nu este adevărată în totalitate deoarece în cazul falsului intelectual coautorul trebuie să aibă aceeași calificare ca și autorul, adică să fie funcționar.
În ceea ce privește latura materială, în literatura de specialitate s-a susșinut că toate infracțiunile de fals se realizează prin comisiune(acțiune), dar, după cum va reieși din analiza ce urmează în ceea ce privește falsul intelectual, acesta se poate realiza nu numai prin atestarea unor împrejurări care nu coincid cu realitatea dar și prin omisiunea (inacțiunea) de a insera anumite date sau împrejurări.
Referitor la latura subiectivă, toate infracțiunile de fals au ca formă de vinovăție intenția. Alterarea adevărului din culpă nu constituie infracțiune de fals.
În fine, din punct de vedere procesual, toate infracțiunile de fals sunt urmăribile din oficiu.
Secțiunea II. Elemente procesual – penale
Acțiunea penală pentru infracțiunea de fals intelectual se pune în mișcare din oficiu. În privința competenței și a procedurii pentru efectuarea urmăririi penale și a judecății, sunt aplicabile dispozițiile codului de procedură penală.
Falsul intelectual poate fi dovedit cu orice mijloc de probă.
Potrivit art. 64 C.p.p., „mijloacele de probă prin care se constată elementele de fapt care pot servi ca probă pentru declarațiile învinuitului sau ale inculpatului ( numai în măsura în care sunt coroborate cu alte fapte și împrejurări care rezultă din ansamblul probelor administrate în cauză ), declarațiile părții vătămate, ale părții civile și ale părții responsabile civilmente ( numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări care rezultă din ansamblul probelor existente în cauză ), declarațiile martorilor, înscrisurile, înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-științifice, constatările medico-legale și expertizele”.
Art. 89 C.p.p. : „Înscrisurile pot servi ca mijloc de probă, dacă în conținutul lor se arată fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului”. Referitor la modul de identificare și păstrare a înscrisurilor, acestea se prezintă persoanei de la care sunt ridicate și celor care asistă, pentru a fi recunoscute și a fi însemnate de către acestea spre neschimbare, după care se etichetează și se sigilează. Despre ridicarea înscrisurilor se întocmește un proces verbal care trebuie să cuprindă în afară de mențiunile prevăzute de art. 91 C.p.p. și următoarele mențiuni: locul, timpul și condițiile în care înscrisurile au fost descoperite pentru a putea fi recunoscute. O copie de pe procesul verbal, se lasă persoanei de la care s-au ridicat înscrisurile.
În legătură cu măsurile care se iau cu privire la înscrisurile ridicate, potrivit art. 109 C.p.p., organul de urmărire penală sau instanța de judecată, va dispune ca obiectele sau înscrisurile ridicate, care constituie mijloc de probă, să fie după caz, atașate la dosar sau păstrate în alt mod. Alin. 2 : „ Înscrisurile ridicate care nu sunt atașate la dosar pot fi fotografiate; în acest caz, fotografiile se vizează și se atașează la dosar”.
Alin. 3 al aceluiași articol prevede: „Până la soluționarea definitivă a cauzei, mijloacele materiale de probă se pastrează de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată la care se gasește dosarul”.
Potrivit art. 127 C.p.p., „În cazurile privind infracțiunile de fals în înscrisuri, organul de urmărire penală sau instanța de judecată, poate ordona să fie prezentate scripte de comparație” iar alineatul 2 al aceluiași articol prevede că „dacă scriptele se găsesc în depozite publice, autoritățile în drept sunt obligate a le elibera”.
Tot referitor la înscrisuri, art. 127 alin.3 din C.p.p. prevede: „Dacă scriptele se gasesc la un particular care nu este soț sau rudă apropiată cu învinuitul sau inculpatul, organul de urmărire penală sau instanța de judecată îi pune în vedere să le prezinte.
Alineatul 4 din art. 127 C.p.p. prevede: „Scriptele de comparație trebuie vizate de organul de urmărire penală sau de președintele completului de judecată și semnate de acela care le prezintă” iar în conformitate cu alin. 5 al aceluiași articol, „organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate dispune ca învinuitul sau inculpatul să prezinte o piesă scrisă de mâna sa, ori să scrie după dictare”. În cazul în care instanța de judecată declară fals înscrisul oficial, se vor aplica dispozițiile din art. 445 C.p.p., astfel:
Alin.1 : „Dispoziția hotărârii penale care declară un înscris oficial ca fiind fals în total sau în parte, se execută sau se pune în executare de judecătorul delegat”.
Alin.2 : „Când înscrisul declarat fals a fost anulat în totalitatea lui, se face mențiune despre aceasta pe fiecare pagină iar în caz de anulare parțială, numai pe paginile care conțin falsul”.
Alin. 3 : „Înscrisul declarat fals rămâne la dosarul cauzei”.
Alin. 4 : „În cazul în care este necesar ca despre înscrisul declarat fals să se facă mențiune în scriptele unei unități dintre cele la care se referă art. 145 C.p.p., i se trimite acesteia o copie de pe hotărâre”.
Alin.5 : „Instanța poate dispune când constată existența unui interes legitim, eliberarea unei copii cu mențiunile arătate în alin. 2 de pe înscrisul sub semnătură privată falsificat; în aceste condiții, instanța poate dispune restituirea înscrisului parțial falsificat”.
Secțiunea III. Elemente tehnico-criminalistice
Investigarea criminalistică a înscrisurilor, ca domeniu distinct al tehnicii criminalistice are următoarele obiective principale:
cercetarea tehnică a actelor scrise destinată în special descoperirii falsului ori a contrafacerilor de documente, inclusiv a înscrisurilor dactilografiate;
cercetarea criminalistică a scrisului de mână care are drept scop stabilirea autenticității scrisului unei persoane ori identificarea persoanei scriptorului, inclusive a unor falsuri de tipul imitării sau deghizării;
cercetarea falsului la monede, bancnote, timbre, cecuri, opere de artă, în special picturi.
Necesitatea examinării criminalistice a înscrisurilor se ivește în anchetarea celor mai variate cauze penale, iar uneori și în cauze civile.
În cazul infracțiunilor de falsuri în înscrisuri, scopul principal nemijlocit al examinării criminalistice a actelor scrise constă în a stabili:
Dacă în cuprinsul inițial al unui act s-a făcut vreo modificare;
Dacă actul este întocmit cu materialul, prin procedeele și cu mijloacele cu care trebuie întocmite acte de acest gen;
Dacă actul scris este întocmit cu un anumit material;
Dacă un manuscris, o semnătura sunt executate de o anumită persoană și dacă textul unui act a fost dactilografiat de o anumită persoană; dacă o anumită persoană este autorul unui act.
Spre deosebire de dreptul civil, in dreptul penal si in dreptul procesual penal notiunea de inscris este privita atat in calitatea sa de mijloc de proba cat si de obiect material al infractiunii.
Aceste probleme se rezolvă prin examinarea tehnică a actelor scrise sau prin examinarea grafica, sau prin ambele metode.
Examinarea tehnică a documentelor are ca obiective:
Cercetarea materialelor documentelor ( hârtie, tuș, cerneală, creion, indigo ).
Reconstituirea actelor distruse ( prin rupere, ardere )
Cercetarea documentelor în vederea descoperirii falsurilor;
Cercetarea ștampilei și a timbrului sec;
Cercetarea actelor dactilografiate;
Stabilirea vechimei documentelor;
Citirea textelor cifrate și vizibile;
Examinarea biletelor de valoare ( bancnote, lozuri, bilete loto, obligațiuni C.E.C.)
Reguli minime de precauție necesare păstrării și conservării înscrisului care ar putea conține sau purta o urmă a unei infracțiuni:
încrisurile presupuse purtătoare de urme de mâini ale persoanei care le-a redactat sau folosit sunt prinse de colțuri cu o pensetă, o clemă sau cu mâna înmănușată;
înscrisurile trebuie protejate de acțiunea factorilor care le-ar putea altera, de exemplu umezeala, căldura, lumina puternică, lumina solară, etc;
pe respectivele înscrisuri nu se fac nici un fel de însemnări, sublinieri, mențiuni si nu se pliază, decât în situația în care este absolut necesar;
pentru protejare și prindere la dosar, înscrisurile se introduc în plicuri sau mape speciale;
Refacerea documentelor deteriorate – cum sunt cele arse ori rupte, este adeseori absolut necesară soluționării unei cauze penale sau civile.
Prin reconstituirea înscrisurilor dispărute, pe baza metodelor criminalistice, se au în vedere înscrisurile degradate sau distruse parțial, respectiv numai pe acelea la care este posibilă refacerea.
Refacerea înscrisurilor rupte sau tăiate este o operație ce se efectuează în mai multe etape. Refacerea propriu-zisă se face de la colțurile și marginile actului continuându-se cu celelalte fragmente, pe baza formei marginilor acestora, a direcției rândurilor, a urmelor de pliere, a conținutului ori a altor elemente grafice care permit stabilirea succesiunii fragmentelor de hârtie.
Fragmentele de hârtie se fixează între 2 plăci de sticlă sau 2 coperți de plastic transparent care se lipesc pe margini cu o bandă adezivă. Nu este permisă lipirea directă a bucăților de hârtie sau folosirea benzilor adezive.
Refacerea documentelor arse – necesită procedee laborioase și o atenție deosebită pentru prevenirea distrugerii definitive.
Transportarea înscrisurilor carbonizate se face în cutii cu vată care să nu preseze hârtia arsă și să nu permită lovirea acesteia de pereții cutiei. Examinarea în laborator necesită asigurarea elasticității hârtiei prin pulverizarea cu vapori de apă și ulei de ricin. Revelarea scrisului de pe hârtia carbonizată este posibilă prin fotografierea separatoare de culori, prin folosirea radiațiilor ultraviolete și în special cu ajutorul radiațiilor infraroșii.
Refacerea înscrisurilor supuse la acțiunea apei- este posibilă în funcție de mai mulți factori și anume: calitatea hârtiei și calitatea cernelii, timpul cât înscrisul a stat în apă, vechimea actului, compoziția apei, gradul de poluare, aciditate, etc.
Stabilirea autenticității unui înscris – în mod frecvent se solicită stabilirea autenticității documentelor sau buletinelor de identitate, a legitimațiilor de serviciu, a permiselor de acces în diverse locuri, a actelor de stare civilă, certificatelor, documentelor contabile, etc. De asemenea, la această clasificare trebuie să adăugăm documentele cu caracter fiduciar și anume moneda de hârtie, diferite titluri, cecuri, titluri de credit, etc.
Principalele elemente comune avute în vedere la stabilirea autenticității unui înscris sunt următoarele:
îndeplinirea cerințelor legale privind forma și conținutul actului scris, acesta trebuind să fie datat, semnat, ștampilat, înregistrat, evidențiat, numerotat;
aflarea actului în termenul de valabilitate;
corespondența dintre datele referitoare la identitatea persoanei menționate în act și buletinul sau alt document cu care se legitimează;
existența elementelor de protecție sau de securitate, care sunt destinate să ateste autenticitatea unui document și să prevină falsificrea sau contrafacerea sa.
Principalele măsuri de securitate destinate prevenirii falsificării sau contrafacerii sunt:
securitatea hârtiei – prin compoziție;
imprimarea de securitate realizată în forme variate;
perfecționarea elementelor accesorii de identificare
Deosebirea dintre falsificare și contrafacere este aceea că prima se realizează prin modificarea, în forme variate a conținutului unui înscris sau document iar cea de-a doua reprezintă confecționarea întregului act astfel încat el să semene cu unul original.
Stabilirea vechimii unui înscris – se cere în situația în care data reală ori momentul redactării nu corespunde cu data indicată în act sau atunci când anumite părți din înscris sunt redactate în perioade diferite de timp, contrar aparențelor, multe din acestea fiind tipice pentru falsul prin adaugare de text.
Examinarea grafică ( grafoscopia judiciară ) constă în identificarea persoanei după scris.
În cazul acestor infracțiuni trebuie să se lămurească următoarele probleme:
Înscrisurile falsificate, natura și destinația lor;
În scopul lămuririi acestei probleme, trebuie să se stabilească în raport cu natura faptei care au fost înscrisurile care au facut obiectul activității ilicite și dacă ele fac parte din categoria celor susceptibile a produce consecințe juridice, cum ar fi înscrisurile oficiale –care sunt înscrisurile care emană de la o organizație dintre cele prevăzute de art. 145 C.pen.
Din categoria înscrisurilor oficiale mai fac parte actele autentice care cuprind convenții ale părților confirmate de un organ al statului, anume investit.
Totodată, trebuie stabilit dacă înscrisul îndeplinea condițiile prevăzute de lege pentru a produce consecințe juridice.
Metodele și mijloacele folosite în acest scop;
În acest sens, se impune a se stabili dacă este vorba de imitarea scrisului, adăugiri, ștersături, transformări de cuvinte sau cifre, atestarea fictivă a unor fapte sau împrejurări.
Participanții la comiterea infracțiunii;
Cu privire la făptuitori, trebuie să se stabilească numărul acestora, calitatea și contribuția fiecăruia la săvârșirea infracțiunii.
Locul comiterii infracțiunii
Stabilirea locului și cercetarea lui va contribui la lămurirea unor probleme privind autorii falsului, metodele și mijloacele folosite în comiterea lui.
Existența concursului între infracțiunile de fals intelectual și alte infracțiuni.
Expertiza criminalistică a scrisului de mână
Obiectul principal al acestui tip de expertiză îl constituie identificarea persoanei după scris și stabilirea autenticității scrisului, ori semnăturii unei persoane ori a depistării falsurilor prin deghizare, imitare, etc.
Scrisul care este definit ca fiind un sistem de comunicare, de reproducere prin semne grafice a gândurilor și a vorbirii – constituie un complex de reflexe condiționate format printr-un proces de invățare.
Identificarea dupa scrisul de mână are ca fundament științific existența unor elemente particulare prezente în scrisul fiecărei persoane, elemente dependente de specificul activității nervoase la nivelul scoarței cerebrale. Scrisul are o proprietate fundamentală și anume individualitatea sa, proprietate care se manifestă atât în formă cât și în conținut.
O altă proprietate a scrisului o constituie stabilitatea caracteristicilor grafice, stabilitate relativă date fiind mai multe modificări mai mult sau mai puțin semnificative.
Principalele cauze ale modificărilor survenite în scrisul unei persoane sunt în esență următoarele:
necesitatea scrierii rapide;
stările patologice;
conducerea mâinii de o altă persoană;
stările de intoxicație cu alcool, diverse substanțe tranchilizante sau stupefiante, cu substanțe otrăvitoare;
existenta unor condiții improprii de scris.
Efectuarea expertizei grafice – propriu-zisă consacrată individualizării persoanei parcurge fazele oricărui process de identificare criminalistică:
cercetarea prealabilă a materialelor, necesară cunoașterii obiectului expertizei și stabilirii calității și cantității modelelor de comparație, urmată de analiza separată a scrisului în litigiu și a celor de referință;
examinarea comparativă care conduce la stabilirea asemănărilor și după caz a deosebirilor dintre scrisul în litigiu și cel de comparație;
Prin urmare, rezultatul unei expertize grafice reprezintă rodul unei examinări calitative a caracteristicilor cu valoare de identificare prin care s-a ajuns fie la o concluzie certă privind identitatea sau neidentitatea persoanei, fie la o concluzie de probabilitate.
Cap. II.
Tipuri de infracțiuni de fals
Secțiunea .I.Prezentare generală
Așa după cum am arătat, în sens larg, falsul înseamna orice denaturare a adevărului. Legea penală nu incriminează orice alterare a adevărului ci numai pe cele care aduc atingere valorilor sociale cărora legea le acordă ocrotire precum – patrimoniul, persoana, înfăptuirea justiției, etc.
Alterarea adevărului se poate produce nu numai prin falsul propriu-zis, dar și prin alte fapte penale cum ar fi înșelăciunea (art 215 Cd Penal), care aduce atingere patrimoniului, seducția ( art. 199 Cod Penal), care aduce atingere persoanei sau mărturia mincinoasă ( art. 260 Cod Penal) care aduce atingere unor activități de interes public sau unor activități reglementate de lege.
Codul Penal actual nu a inclus și aceste infracțiuni în categoria infracțiunilor de fals, ci a restrâns sfera lor numai la acțiunile de contrafacere ori de alterare a unor lucruri, semne sau înscrisuri, cu valoare probantă, și care trebuie să se bucure de încrederea publică.
Dispozițiile prevăzute în titlul „Infracțiuni de fals” se aplică numai însă dacă nu există o dispoziție derogatorie, fie în Codul penal, fie în vreo lege specială.
Astfel, dacă falsul privește un înscris în care sunt stabilite drepturi ale statului român, fapta va fi încadrată în art. 168 Cod Penal (compromiterea unor interese de stat), declarația mincinoasă făcută ca martor nu va fi încadrată în art. 292 Cod Penal (fals în declarații) ci în art. 260 Cod Penal (mărturie mincinoasă).
Declarațiile false în materie vamală, fiscală sau în alte materii cu reglementări speciale nu vor fi încadrate la art. 292 Cod Penal (falsul în declarații), ci în legile speciale care reglementează acele materii (adică legi fiscale, cod vamal, etc.)
În raport cu natura entităților cu privire la care se alterează adevărul, infracțiunile de fals se împart în trei categorii:
Falsificarea de monede, timbre sau de alte valori
Falsificarea instrumentelor de autentificare sau de marcare
Falsul în înscrisuri .
Secțiunea .II. Falsul informatic
Majoritatea legislațiilor penale naționale în materie de fals prevăd ca afirmațiile sau declarațiile care figurează într-un document să poată fi descifrate cu ochiul liber, astfel ele nu se aplică datelor informatice, creând serioase lacune.
Prin fals informatic se înțelege : intrarea, alterarea, ștergerea sau supraimprimarea de date sau de programe pentru calculator, orice altă ingerință într-un tratament informatic în condiții care, conform dreptului național, ar constitui infracțiunea de falsificare.
Obiectul juridic al infracțiunii este reprezentat de aceleași valori, care sunt protejate de dreptul tradițional în materie de fals: securitatea și fiabilitatea documentelor.
Obiectul material al infracțiunii constă în suportul (listing, dischetă, disc hard, …) pe care sunt înscrise datele sau programele pentru calculator supuse activității infracționale.
Subiectul activ al infracțiunii poate fi orice persoană responsabilă penal, dar de obicei manipulările frauduloase sunt efectuate de inițiați care au acces, prin natura serviciului, la date și programe pentru calculator.
Latura obiectivă (elementul material) se realizează prin introducerea neautorizată de date, ajungându-se la situația de fabricare a unui document fals, sau prin alterările ulterioare, corespunzând falsificării unui document autentic.
Latura subiectivă. Forma de vinovăție este intenția directă sau indirectă și corespunde celei ce se aplică falsificării de documente în manieră clasică.
Importanța schimbării sistemului de drept actual și adaptarea lui la cerințele noului tip de societate – societatea informației
Ceea ce preocupă acum toate societățile moderne (și ar trebui să preocupe și România) este nu numai cum să utilizeze mai eficient și să dezvolte continuu domeniul tehnologiei informației, ci și să stabilească cadrul legal în care să se dezvolte interacțiunile în acest domeniu.
Revoluția informațională a prins total nepregătite statele în ceea ce privește sistemul de drept.
În România zilelor noastre situația este și mai drastică având în vedere că dreptul societății informaționale nu există practic (actele normative din domeniu au tratat unele probleme practice, de suplinire în anumite aspecte urgente, dar din domenii înguste și disparate, a necesităților de intervenție normativă în aceasta materie cu totul nouă).
Pe cale de consecință, schimbarea impusă dreptului de revoluția informațională trebuie să fie una radicală; dreptul prin legăturile sale ample cu fenomenele economice și sociale (îndrăznim să spunem că el circulă în societate ca seva în țesutul plantelor), trebuie să țină pasul cu societatea informațională bazată pe cunoaștere și să o reflecte.
Noua civilizație informatică se bazează pe disponibilitatea și accesibilitatea informației. Informația a devenit o proprietate națională vitală, cu o valoare strategică: dacă nu este protejată prin drept, poate fi cucerită sau distrusă.
Prin urmare, tranziția către societatea informațională în România, ca o componentă relevantă a dezvoltării, nu înseamnă numai modernizarea și extinderea infrastructurii informaționale și de comunicație, cât mai ales acoperirea vidului legislativ înregistrat cu privire la activitățile de informatică, la procesul de informatizare și în general în domeniul tehnologiilor informației.
Tehnologiile informației, tip de fenomen caracteristic dezvoltării contemporane a relațiilor și instrumentelor de realizare și consolidare a lor, nu au dobândit până în prezent în România o fundamentare la nivel de reglementare.
România nu se poate integra intr-o societate informațională europeană și globală, dacă nu are un sistem de drept corespunzător, or, e bine știut, o țară unde nu e lege și ordine, nu este de dorit intr-o comunitate a tehnicii moderne. Societatea informațională sau Cyberspace, are nevoie de un drept specific evoluat, Cyberlaw.
Esențial este că tot dreptul, valabil în mare parte de pe vremea romanilor, trebuie radical schimbat; la societate nouă, legi noi, altfel nu se poate așterne decât anarhia. Dreptul este chemat prin urmare să facă față consecințelor pe care le aduce dezvoltarea tehnologiei. Proprietatea nu se mai dobândește prin mancipațiune ca în dreptul roman, mai mult, cei doi parteneri poate că nici nu ajung să se privească, cei doi pot încheia astăzi contracte prin Internet. Caz în care ei nu se află de cele mai multe ori sub aceeași jurisdicție, semnătura grafologică este înlocuită cu cea electronică, iar modalitățile de plată sunt diferite.
Deci, pentru a încuraja exploatarea noilor tehnologii, dreptul trebuie să țină pasul cu tehnica și să facă față tuturor provocărilor, atât în domeniul normelor materiale cât și cele procesuale.
Societatea informațională – atât de bine reflectată prin mediul Internet – este un domeniu atât de nou și diferit, încât practic nu mai există precedente în acest sens, și, fără că problemele juridice pe care le ridică sunt dificile, chiar dacă avem la îndemână conceptele și instituțiile dreptului clasic care si-au dovedit valabilitatea de-a lungul vremurilor. Este un domeniu în care soluțiile tehnice și cele juridice sunt foarte strâns legate una de alta. Societatea informațională, bazată pe cunoaștere, nu poate avea decât un drept care, prin esență, să-i semene.
Actualul sistem de drept românesc va deveni, în mod necesar un sistem de drept informatic, îndreptat asupra unor elemente care vizează problema, intr-o manieră mai largă, a ansamblului tehnicilor noi de comunicare.
Dreptul informatic își găsește o prelungire firească intr-un drept al informării și comunicării. În mod tradițional, dreptul informării este conceput în strânsă legătură cu libertatea de exprimare, iar obiectul său este limitat la ceea ce devine public prin mijlocirea diverselor raporturi: scris, imagine și sunet. Or, informația, a cărei definire a ajuns una dintre dificultățile timpului nostru din cauza numărului mare de forme pe care le îmbracă, trebuie înțeleasă intr-o manieră largă: ea este cea pe care întrebările si administrațiile o acumulează pentru propriile nevoi și la care au acces în anumite condiții. Tot ea este și cea care circulă între persoanele particulare sau publice în virtutea unor contracte sau acorduri și care nu este divulgată. La aceasta se adaugă faptul că, la rândul ei, organizarea rețelelor informatice pe care circulă informația nu este neutră.
Așa cum se observă, acesta este obiectul (foarte vast) al dreptului informării și comunicării, cel care înlocuiește actualul sistem de drept public și privat, și căruia va trebui să i se găsească în curând un ansamblu coerent.
Dreptului informatic i se alătură (și are un loc bine determinat) tot ceea ce ține de tratarea (prelucrarea) datelor și serviciilor dedicate informației.
Datorită specificității, noi reguli juridice se adaugă continuu celor existente în domeniul tehnologiei informației. Unele au legătură chiar cu modalitățile de organizare a acestor activități de comunicare. Egalitatea de acces, normalizarea, interconexiunea vor fi obiective greu de atins.
Dreptul erei digitale sau virtuale va fi unul greu de prins în tipare la fel ca și resursa esențială a lumii pe care o reflectă: informația.
Probleme ridicate de reglementarea legală a societății informaționale :
Se constată, în primul rând, necesitatea schimbării paradigmelor legale tradiționale, care-si pierd esența în noul tip de societate informațională.
În al doilea rând, se remarcă pe lângă tipurile de reglementare clasice și unul nou la care se face recurs datorită specificității noului tip de societate: autoreglementarea. Autoreglementarea – ca un element complementar al reglementărilor legale este tot mai des utilizată, cu precădere in SUA, care de departe are cel mai avansat sistem de drept informatic, ceea ce duce, în situații determinate, la devansarea legislației statale. Intră aici, îndeosebi, reglementările pe care diferitele comunități de furnizori de servicii Internet le elaborează și le impun în interiorul lor, mai cu seamă în interesul protecției consumatorilor.
În ultimul rând (dar de fapt cea mai importantă în acest context) se pune problema armonizării legislației internaționale în societatea informației.
Armonizarea legislației internaționale în societatea informațională vizează, în principal: protecția prin drept de autor, confidențialitatea datelor și a regulilor antitrust, prevenirea și combaterea criminalității informatice, precum și promovarea standardelor tehnice care să asigure intercomunicarea noilor rețele de comunicații.
Pe plan mondial, se încearcă deja o armonizare a legislației în acest domeniu. Întruniri globale și regionale (Comunitatea Economică Europeană, Consiliul Europei, Națiunile Unite, Grupul celor 8) urmăresc să creeze un cadru legal adecvat realității sociale pentru că marele pericol al societății informatice este neasigurarea securității informatice prin lipsa dreptului în domeniu.
Probleme juridice ridicate de apărarea dreptului de proprietate intelectuală în societatea informațională
Legea dreptului de autor și a drepturilor conexe din 26 martie 1996, arată că legiuitorul român a optat pentru considerarea dreptului de autor ca principal sistem de protecție pentru programele de calculator.
Realitatea a dovedit că acest mod de protecție nu a dat rezultatele așteptate, România continuând să se numere printre țările cu cea mai ridicată piraterie de software din lume. Desigur, în lumea întreagă, programele pentru calculator sunt protejate în diferite moduri, căutându-se, în continuare, o protecție specifică.
Pentru o adevărată eficacitate în domeniu, pe plan legislativ, România ar trebui să completeze actuala reglementare cu una nouă, care pe lângă definirea unor concepte specifice cum ar fi: cod sursă, cod obiect, mnemonice etc. (greu de înțeles de către cei care aplică legea) să precizeze și ocrotirea, pe lângă, programele de calculator a: sistemelor informatice cu caracter de creație, a bazelor de date și datelor informatice, precum și a operelor create cu ajutorul calculatorului.
În plus, durata pe care se acordă protecția trebuie sa fie mai redusă decât cea acordată până acum (după modelul apărării creației literare sau artistice) datorită specificității domeniului tehnologiilor informației și pentru a nu opri progresul în acest domeniu. România poate deja să împrumute modelul legislațiilor înaintate în domeniu care au redus durata protecției specifice în domeniu pentru argumentele de mai sus.
Strategia construirii dreptului informatic sau dreptului societății informației
Inexistența practică a dreptului societății informaționale în România, în condițiile în care tehnologia se dezvoltă cu o rapiditate extrem de mare, care lasă chiar țările avansate din punct de vedere a legislației specifice în urmă, face opțiunea celei mai adecvate strategii legislative deosebit de delicată, dar în același timp deosebit de importantă.
Specialiștii consideră că opțiunea poate fi făcută din următoarele variante:
legiferare cu caracter de sinteză și orientare (cum ar fi un cod al dezvoltării și utilizării tehnologiilor informației, fără să i se dea denumirea de cod informatic, pentru a elimina confuzia cu conceptul tehnic), care ar putea să ajute la atingerea stadiului corespunzător conceptului de societate informațională.
elaborarea unui număr redus de acte normative cu caracter integrator (dar care să reglementeze domenii cu impact major în societatea informațională: e-business sau criminalitatea informatică)
elaborarea unui număr mare de acte normative, fiecare reglementând segmente determinate ale societății informaționale (spre exemplu: comerțul electronic, semnătura electronică, banii electronici, infracțiunile comise cu ajutorul calculatorului, notarul electronic, arhivele electronice, fiscalitatea în Internet, protecția software etc).
CAP.III.
ANALIZA INFRACȚIUNII DE FALS INTELECTUAL
Secțiunea I. Noțiune și caracterizare
Potrivit art. 289 alin (1) Cod Penal, falsul intelectual constă în falsificarea unui înscris oficial, cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcționar public, aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări care nu coincid cu adevărul, ori prin omisiune cu știință de a insera unele date sau împrejurări.
Infracțiunea supusă analizării este denumită fals „intelectual” pentru a fi deosebită de falsul „material” în înscrisuri oficiale.
În timp ce la falsul material, alterarea adevărului se produce în materialitatea lui, prin contrafacerea înscrisului oficial ori prin modificarea conținutului unui înscris adevărat, la falsul intelectual numai constatările ori mențiunile din înscrisul oficial sunt false.
Din punct de vedere material, la falsul intelectual înscrisul este aparent legal, dar el este totuși fals, pentru că așa a fost conceput de către funcționarul care l-a emis.
După cum s-a observat în litaratura de specialitate, la falsul material în înscrisuri oficiale se alterează fizic însuși înscrisul (instrumentum), în timp ce la falsul intelectual se alterează substanța înscrisului (negotium).
Conform unei calsificări de grup, falsul intelectual se încadrează în categoria infracțiunilor de fals propriu-zis, la care denaturarea adevărului se săvârșește asupra unor lucruri (entități), care pot servi ca probă, iar, din punct de vedere al sistematizării în cadrul infracțiunilor de fals, falsul intelectual se situează în subgrupul „falsuri în înscrisuri”.
Falsul intelectual este un fals în înscrisuri oficiale săvârșit chiar de funcționarul care are ca atribuție de serviciu întocmirea unor astfel de înscrisuri.
Din cele spuse anterior razultă pericolul social sporit al acestei infracțiuni, autorul aducând atingere, prin fapta sa, nu numai încrederii generale publice în înscrisurile oficiale, dar și încrederii pe care unitatea în care lucrează i-a acordat-o acestuia, investindu-l cu atribuția de a întocmi înscrisuri oficiale.
Secțiunea II. Obiectul infracțiunii de fals intelectual
În literatura de specialitate, autorii au ajuns la un acord unanim în ceea ce privește obiectul infracțiunii, și anume, că acesta este constituit din relațiile sociale împotriva cărora se îndreaptă infracțiunea și pe care le vatămă sau le perioclitează.
Așadar relațiile sociale respective se formează în mod necesar în jurul și datorită valorilor sociale și de aceea infuențarea asupra relațiilor sociale, în sesn pozitiv sau negativ, se face prin intermediul valorii sociale de care sunt legate.
Deci, obiectul infracțiunii este valoarea socială și relațiile sociale formate în jurul și datorită acestei valori, împotriva cărora se îndreaptă infracțiunea și care sunt vătămate sau puse în pericol prin săvârșirea acestora.
Obiectul juridic specific al infracțiunii de fals intelectual
Este asemănător celui de la falsul material în înscrisuri oficiale: acele relații sociale bazate pe încrederea publică în înscrisurile oficiale acăror normală formare, desfășurare și stingere nu ar fi posibile fără apărarea importantei valori care este încrederea publică.
Având în vedere că o mare parte arelațiilor sociale se bazează și pe înscrisuri oficiale, se poate susține că prin incriminarea și sancționarea falsului în înscrisurile oficiale sunt ocrotite toate relațiile sociale.
Obiectul material al infracțiunilor de fals intelectual este „înscrisul oficial” al cărui conținut este alterat cu prilejul întocmirii sale de către un funcționar în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu.
Noțiunea de „înscris” se referă la orice declarație despre un fapt sau un act juridic, făcută prin scriere cu mâna, dactilografiere, litografiere ori imprimare, fie pe hârtie fie pe un alt material precum lemn, pânză, metal, sticlă, etc. Având în vedere că aceste înscrisuri se întocmesc înainte de apariția vreunui litigiu și că oferă garanții de sinceritate și exactitate, ele reprezintă unul din cele mai importante mijloace de probă, ușor de conservat și greu alterabil prin trecerea timpului.
Dacă înscrisul a fost întocmit cu intenția de a fi folosit ca mijloc de probă, este denumit „înscris preconstituit”, acestea din urmă clasificându-se în: înscrisuri originale, înscrisuri recognitive, și înscrisuri confirmative.
Înscrisurile originale(primordiale) sunt acele înscrisuri întocmite fie de către un funcționar competent, fie de părți, în scopul producerii de efecte juridice. Aceste înscrisuri pot fi atât înscrisuri autentice cât și sub semnătură privată,dar în ceea ce privește analiza infracțiunii de fals intelectual ne vom axa numai asupra înscrisurilor întocmite de funcționarul public, deci nu și înscrisurile sub semnătură privată întocmite de părți.
Înscrisurile recognitive sunt cele care se întocmesc în scopul recunoașterii unui raport juridic constatat anterior printr-un înscris autentic.
Înscrisurile confirmative sunt acele înscrisuri care întăresc un act anulabil, înlăturând viciile acestuia.
Noțiunea de înscris „oficial”.
Potrivit art.150 alin (2) Cod Penal, „înscrisul oficial” este orice înscris care emană de la o unitate din cele la care se referă art. 145 Cod Penal sau care aparține unei asemenea unități.
Art. 145 Cod Penal prevede că prin termenul „public” se înțelege tot ceea ce privește autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică. Serviciile de interes public, precum și bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public.
În raport cu legea penală, constituie un înscris oficial nu numai înscrisul original, dar și copiile legalizate ori certificate pentru conformitate cu oroginalul.
Pentru existența infracțiunii nu interesează dacă s-a falsificat înscrisul original sau numai o copie legalizată a acestuia.
În practica judecătorească s-a statuat că în cazul falsificării unei copii, fapta constituie infracțiune chiar dacă nu există înscrisul oficial, din moment ce respectiva copie, dacă ar fi fost adevărată, ar fi putut produce consecințe juridice.
Legea penală asimilează cu înscrisurile oficiale biletele, tichetele sau orice alte imprimate cu consecințe juridice.
Din această categorie fac parte biletele și tichetele de intrare la spectacole, libretele C.E.C., dar numai în situația completării lor cu date inexacte și în măsura în care nu constituie infracțiunile prevăzute de art 283 sau 282 Cod Penal.
Practica judecătorească s-a pronunțat în sensul că fapta de a completa un bilet de călătorie pe căile ferate cu date inexacte referitoare la persoana care călătorește, calitatea acesteia, ruta, localitatea de destinație, etc. constituie infracțiune de fals material în înscrisuri oficiale, deci nu infracțiunea de falsificare de bilete de transport (art. 283 Cod Penal).
Tot astfel, abonamentul a fost considerat înscris oficial și falsificarea acestuia a fost încadrată la art. 288 Cod Penal.
Dacă prin ipoteză, aceste înscrisuri oficiale ar fi fost falsificate de către un funcționar în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu, indiscutabil fapta ar fi fost calificată drept fals intelectual. În hotarârile precizate au fost calificate falsuri în înscrisuri oficiale, pentru că fuseseră comise de persoane care nu aveau calitatea de funcționar și nici atribuția de a întocmi astfel de acte.
Specialiștii consideră că „înscrisul oficial” nu poate fi confundat cu înscrisul autentic, definit de art. 1171 Cod Civil ca fiind actul care s-a făcut cu solemnitățile cerute de lege, de un funcționar public, care are drept de a funcționa în locul unde actul s-a făcut.
Deși, de regulă, actele autentice se întocmesc la Birourile Notarilor Publici, actul autentic nu poate fi confundat cu actul notarial, sfera actelor autentice fiind mult mai largă.
Conform art. 150 alin. (2) Cod Penal, care cuprinde definiția înscrisului oficial, putem observa că nu se cere nici un fel de solemnitate actului considerat oficial, întocmit de o unitate din cele prevăzute de art. 145 Cod Penal (autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică. Serviciile de interes public, precum și bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public). Mai mult, așa după cum am arătat, sunt considerate înscrisuri oficiale chiar și cele care aparțin unității, chiar dacă nu au fost întocmite de aceasta.
În literatura juridică s-a arătat că este absolut necesar ca înscrisul să aibă valoare probatorie de natură aproduce consecințe juridice, adică să aibă aptitudinea de a naște, modifica sau stinge un drept sau o obligație ori de a produce alte consecințte juridice. S-a precizat ca înscrisul să fie destinat a servi ca probă, fiind suficient să fie apt a servi ca probă.
Practica judecătorească s-a pronunțat în sensul că, dacă înscrisul este lipsit de orice valoare probatorie, el nu poate constitui obiectul material al unei infracțiuni de fals deoarece un astfel de înscris nu are capacitatea de a produce consecințe juridice.
Din categoria înscrisurilor oficiale prevăzute de art. 150 alin (2) Cod Penal, înscrisurile care emană de la o organizație prevăzută de art. 145 Cod Penal, fac parte înscrisurile care sunt întocmite, emise sau confirmate de acea organizație.
Este absolut necesar însă ca înscrisul să poarte semnătura celui care l-a emis. Ștampila ori sigiliul acestei organizații, iar în cazul în care legea prevede anumite formalități obligatorii pentru înscrisurile oficiale, trebuie îndeplinite și acestea.
În practica judecătorească s-a reținut că sunt înscrisuri oficiale bonurile de plată, abonamentul de călătorie C.F.R., carnetul de muncă, declarația autentică și încheierea de autentificare, libretul C.E.C..
În cea de-a doua categorie de înscrisuri oficiale prevăzute de art. 150 alin (2) Cod Penal (înscrisuri care aparțin unității) intră înscrisurile depuse si înregistrate la o organizație prevăzute de cele de la art. 145 Cod Penal, indiferent dacă emană de la o asemenea organizație sau de la un particular.
În practica judecătorească s-a decis că formularul C.E.C., după ce a fost înregistrat și s-au efectuat formele de restituire, devine un înscris oficial cu motivarea că deși formularul C.E.C. completat de deponent (cererea de restituire) este un înscris sub semnătură privată totuși din moment ce cererea a fost înregistrată la C.E.C. și asupra ei au fost luate măsuri de verificare a datelor înscrise, ea a devenit un înscris oficial.
Într-o altă speță s-a statuat că fapta inculpatului de a completa un formular de cerere de împrumut la Casa de Ajutor Reciproc, cu numele și datele personale ale altei persoane, membră a aceleiași C.A.R., și de a obține astfel un împrumut mai mare decât cel la care avea dreptul, constituie fals în înscrisuri sub semnătură privată, deci nu fals intelectual.
Pentru a ajunge la această soluție se motivează, între altele, că formularul de cerere astfel completat nu este un înscris oficial sau un înscris asimilat acestora, conf. Dispozițiilor art. 288 alin (3) Cod penal. Instanța reține că textul citat din Codzul Penal se referă la „imprimate cu consecințe juridice”, adică la imprimate tipizate, cu regim special, prevăzute în normele în vigoare și că numai falsificarea acestora poate avea consecințe juridice
Referitor la speța anterioară, inculpatul s-a folosit de un model de cerere (formular), multiplicată la sediul unității, fără ca acel model să aibă vreo mențiune cu privire la imprimare, ceea ce înseamnă, reține instanța, că solicitanta ar fi putut completa o cerere simplă, care ar fi produs aceleași efecte.
Faptul că pe acea cerere-model s-a confirmat primirea sumei nu are relevanță sub aspectul calificării drept înscris oficial al acelei cereri, dat fiind că primirea sumei putea fi confirmată separat printr-o chitanță.
Statuările instanței, redate mai sus, sunt comentate aprobativ în nota precizată, care adaugă următoarele argumente în favoarea soluției adoptate de instanță:
un formular de cerere de împumut, atâta timp cât nu este completat, nu reprezintă act oficial în sensul art. 288 Cod Penal, dat fiind că nu produce consecințe juridice.
Dacă formularul este completat, el produce consecințe juridice în sensul că exprimă voința celui care semnează cererea, dar acesta nu este o organizație în sensul art. 145 Cod Penal, ci o persoană particulară. În consecință. Prin completarea și folosirea unui formular fără semnificație juridică se dă curs unei manifestări de voință care îi oferă cererii caracterul unui înscris sub semnătură privată.
un asemenea formular de cerere nu intră nici în categoria biletelor, tichetelor ori altor imprimate (art. 288 alin (3) Cod penal), producătoare de consecințe juridice, dacă nu are nici o completare, nici o semnătură. Câtă vreme nu este completat formularul cererii de împrumut nu dă naștere în nici un fel de drepturi sau obligații.
În fine, în favoarea soluției pronunțate de instanță se aduce și un argument per a contrario: practica judecătorească s-a pronunțat în sesnsul că formularul C.E.C. de restituire a unei sume de bani este un înscris sub semnătură privată, dar numai până în momentul primirii și înregistrării la C.E.C., pentru că din acel moment formularul devin un înscris oficial.
Or, de vreme ce formularul respectiv devine înscris oficial numai din momentul arătat, rezultă per a contrario că anterior înregistrării formularul respectiv, chiar dacă fusese completat, rămâne un înscris sub semnătură privată și în consecință falsificarea acestuia se încadrează în art. 290 Cod Penal.
Practica judecătorească s-a pronunțat în sensul că sunt înscrisuri oficiale și cele care emană de la organizațiile obștești, și deci falsificarea acestor înscrisuri se încadrează în art. 401 (din Codul Penal anterior).
În privința forței probante a atestărilor efectuate în înscrisurile oficiale de către funcționarul public, nu pot fi combătute decât prin înscrierea în fals constatările personale menționate în înscrisul oficial referitor la prezența părților, modul de identificare sau luarea consimțământului.
Tot astfel, nu pot fi combătute decât în modul arătat, consemnările corecte ale declarațiilor părților și constatarea unui fapt petrecut în fața organului instrumentator.
În schimb, privitor la valabilitatea consimțământului nu este necesară înscrierea în fals, putându-se face proba contrarie, dat fiind că organul instrumentator, ia act de voința părților, fără însă a avea posibilitatea de a verifica dacă voința părților este afectată de vreo cauză de nulitate absolută sau relativă.
Secțiunea III. Subiecții infracțiunilor de fals intelectual
Generalități
Legea penală se adresează membrilor societății impunându-le, pe de o parte, o anumită conduită față de valorile sociale pe care le apără, sub sancțiune penală și, în același timp, ocrotindu-i penal ca titulari ai respectivelor valori sociale.
De aceea, în principiu toți membrii societății sunt implicați în raporturile de drept penal, fie în calitate de destinatari, fie în calitate de beneficiari ai ocrotirii penale.
Prin aceasta, ei devin subiecți de drept penal: pe de o parte, subiecți activi sau infractori, iar pe de alta parte subiecți pasivi ori persoane vătămate.
Subiectul activ
La infracțiunea de fals intelectual, subiectul activ nu poate fi decât o persoană calificată si anume un funcționar public sau un funcționar, care săvîrșește fapta în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu.
Potrivit art. 147 C. pen., prin „funcționar public” se înțelege orice persoană „care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost investită, o însărcinare in serviciul unei unități la care se referă art. 145 C. pen.
Potrivit art. 147 alin. 2 C. pen., prin „funcționar” se înțelege „persoana menționată în alin. 1, precum si orice salariat care exercită o însărcinare in serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în acel alineat”.
Anterior, modificării Codului Penal, subiectul activ al infracțiunii de fals intelectual puteau sa fie „funcționarul”, definit de art. 147 C. pen., fie „alți salariați”, definiți de fostul art. 148 C. pen., articol care a fost abrogat prin Legea nr. 140/1996.
Având in vedere că falsul intelectual nu poate fi comis decât de către un funcționar, în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu, se înțelege că falsul intelectual este o infracțiune proprie, cu subiect calificat sau circumstanțiat.
În literatura juridică și in practica judecătorească s-a discutat problema încadrării juridice a faptei de întocmire de înscrisuri fictive de către întreprinzătorii particulari si prezentarea acestor înscrisuri la organele financiare.
Practica judecătorească s-a pronunțat in sensul că fapta inculpatului , patron si asociat unic, de a vinde produse cu depășirea adaosului comercial permis si de a întocmi, pentru acoperirea acestei situații, rapoarte de producție fictive, pe care le-a prezentat ulterior organelor financiare, cu ocazia unui control, ar constitui infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată.
Aceeași problemă s-a pus intr-o altă speță privind o adeverință fictivă emisă în numele unei societăți comerciale private.
In ambele cazuri s-a reținut că înscrisurile respective nu sunt oficiale in sensul art. 150 alin. 2 C. pen., cu motivarea că nu emană și nici nu aparțin unei organizații din cele prevăzute in art. 145 C. pen., și în consecință au fost calificate ca fals in înscrisuri sub semnătură privată.
Ambele solușii au fost criticate in literatura de specialitate pentru că instanțele nu au avut in vedere prevederile Legii contabilității nr. 82/1991, care a prevăzut obligativitatea conducerii contabilității proprii a regiilor autonome, societăților comerciale, instituțiilor publice, unităților cooperatiste, asociațiilor și celorlalte persoane fizice și a persoanelor juridice care au calitatea de comerciant.
S-a mai susținut că în baza art. 40 din Legea menționată , efectuarea cu știință a înregistrărilor în contabilitate, având drept consecință denaturarea veniturilor, cheltuielilor financiare și elementelor patrimoniale, care se reflectă în bilanțul contabil constituie infracțiunea de fals intelectual și se pedepsește conform legii.
Pe de alta parte s-a arătat că prin art. 13 din Legea nr. 87/18 oct. 1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, s-a prevăzut că fapta de a nu evidenția prin acte contabile ori prin documente legale, în întregime sau în parte, veniturile realizate ori de a înregistra cheltuieli fictive, dacă au avut ca urmare neplata ori diminuarea impozitului, taxei sau contribuției constituie infracțiunea de fals intelectual.
Un alt argument pentru criticarea soluției la care ne referim adoptată de practica judecătorească este și acela că in vechiul text al art. 408 C. pen., se prevedea că sunt asimilate cu actele publice sau private: biletele, tichetele sau orice alte imprimate producătoare de efecte juridice, indiferent dacă ele emană de la o autoritate sau serviciu public ori, dimpotrivă, emană de la particulari ori întreprinderi particulare.
Or, nici Legea nr. 82/1991 nu a mai făcut diferențierea intre actele care emană ori care aparțin unei unități din cele menționate in art. 145 C. pen., si actele emise de particulari ori societăți particulare.
Legea menționată a prevăzut numai obligația de conducere a contabilității proprii în sarcina instituțiilor publice, unităților cooperatiste, regiilor autonome, societăților comerciale, persoanelor fizice sau juridice, care au calitatea de comerciant, actele și documentele întocmite de acestea în materie comercială fiind considerate „acte oficiale”.
În raport cu cele arătate s-a susținut că instanțele au reținut greșit falsul în înscrisuri sub semnătură privată încadrarea corectă fiind aceea de fals intelectual, dar numai in privința actelor contabile. Pentru actele necontabile soluția instanțelor este însă justificată.
În opinia juriștilor soluția instanței este corectă în sensul că fapta menționată nu poate fi calificată fals intelectual, ci fals în înscrisuri sub semnătură privată.
Caracterul oficial ori neoficial al înscrisului nu poate fi stabilit in funcție de materia la care se referă, ci in baza art. 150 alin. 2 Cod penal si care definește înscrisul oficial in raport cu unitatea care îl emite sau căreia îi aparține, astfel cum aceste unități sunt definite de art. 145 C. pen.
Indiscutabil, întreprinzătorii particulari nu pot fi calificați funcționari si deci eventualele falsuri comise de aceștia cu prilejul întocmirii înscrisului nu pot fi calificate fals intelectual.
Astfel, prin Legea nr. 74/1995 privind exercitarea profesiei de medic s-a prevăzut că medicul nu este funcționar public ( art. 33 alin. 1 ).
Tot astfel, prin Legea nr. 51/1995 privind organizarea si exercitarea profesiei de avocat s-a prevăzut că avocații „nu pot fi asimilați funcționarului public sau altui salariat” ( art. 33 alin. 1).
In fine, prin Legea nr. 36/1995 a notarilor publici si a activității notariale s-a prevăzut că notarul public are „statutul unei funcții autonome” ( art. 3).
Abordarea acestei probleme a fost sugerată de o decizie a Secției Penale a Curții Supreme de Justiție din care rezultă in esență că medicul este funcționar public din punct de vedere al legii penale, cu toate că, așa cum s-a arătat, legea privind exercitarea profesiei de medic prevede expres ca medicul nu este funcționar public.
Pentru a hotărî astfel, instanța motivează că legea privind exercitarea profesie de medic este o lege civilă, care nu poate avea eficiență în materie penală. Instanța consideră că legea menționată nu poate fi considerată nici măcar o lege nepenală, cu dispoziții penale.
Deci instanța se referă numai la medici, totuși, pentru aceleași rațiuni ar fi posibil ca si notarii publici ori chiar avocații sa fie considerați funcționari în sensul legii penale.
In opinia specialiștilor, soluția adoptată de practica judecătorească este criticabilă pentru următoarele argumente:
Potrivit art. 141 C. pen. „legea penală” se înțelege orice dispoziție cu caracter penal, denumite si norme penale pot fi calificate în norme penale generale si norme penale speciale.
Norma penală generală cuprinde dispoziții generale, prevăzute de regulă în partea generala a C. pen., dar și în legi speciale.
Normele prin care se stabilește calitatea de funcționar sunt indiscutabil norme generale si sunt prevăzute în partea generală a Codului Penal, singura lege generală din sistemul nostru de drept.
Dar, așa cum am arătat, nu este exclus ca o lege specială, chiar nepenală, să cuprindă dispoziții privitoare la determinarea noțiunilor arătate.
Pe de altă parte, este de observat că actuala Constituție a României prevede că Parlamentul adoptă legi constituționale, legi organice si legi ordinare, cu precizarea că prin lege organică sunt reglementate infracțiunile, pedepsele si regimul executoriu al acestora ( art. 72 din Constituție ).
Cele trei categorii de legi prevăzute de Constituție se deosebesc intre ele prin obiectul de reglementari si prin modul de adoptare.
Odată însă adoptate, ele trebuie sa aibă, în mod firesc, aceeași forță și să fie aplicate în egală măsură.
Nu ar fi de conceput ca să nu se aplice o lege ordinară specială cu motivarea că ar contraveni unei legi organice, pentru că regula este ca normele speciale derogă de la normele generale ( specialia generalibus derogant ).
Pentru aceste rațiuni, se consideră că legile speciale ordinare prin care a fost reglementată exercitarea acestor profesiuni, au eficiență și în materie penală in privința clarificării statutului acestor profesii.
Nu ar fi de conceput ca o persoană să desfășoare activitate potrivit unei legi ordinare care nu îl consideră funcționar fără deci de a beneficia de protecția prevăzuta de lege pentru această calitate ( de exemplu in cazul ultrajului ), pentru ca, într-un eventual proces penal, sa fie considerat totuși funcționar. O astfel de interpretare ar contraveni umanismului dreptului nostru penal, caracterizat, între altele, prin aceea că în elaborarea și aplicarea normelor dreptului penal trebuie sa se pornească de la interesele și drepturile fundamentale ale omului.
Pe de altă parte, a admite soluția adoptată de instanță, înseamnă a ajunge la concluzia că toată strădania profesioniștilor arătați de a obține legi în care să se prevadă, expres ori implicit, că nu au calitatea de funcționari a fost inutilă și că ne întoarcem iarăși în situația existentă înainte de Decembrie 1989.
O asemenea întoarcere ar crea grave prejudicii bunei desfășurări a activității profesiei liberale de avocat și ar contraveni modului în care sunt calificați acești profesioniști în Europa spre care tindem.
Dacă în privința infracțiunii de luare de mită, notarii publici nu pot fi subiecți activi ai unei astfel de infracțiuni, în privința infracțiunii de fals intelectual am susținut că notarii publici pot fi considerați funcționari in sensul art. 147 Cod Penal.
Referitor la cele trei professii liberale- notarii publici, medicii și avocații- în literatura juridică s-a mai susținut că numai avocații nu ar avea calitatea de funcționari, în timp ce notarii publici și o anumită categorie a medicilor (medicii salariați) ar avea calitatea menționată, putând fi deci subiecți activi ai infracțiunii de fals intelectual.
În această opinie medicii ar trebui împărțiți in două categorii: medici salariați, care pot fi considerați funcționari si medici titulari sau asociați ai cabinetelor medicale particulare, care nu pot avea această calitate pentru că funcționează pe baza de resurse financiare proprii si prin activitate proprie. Se subliniază chiar că aceștia sunt temeiurile care impun concluzia că acestă ultima categorie de medici nu pot fi considerați funcționari, iar nu faptul că nu au nici o subordonare față de vreo autoritate publică.
Atunci însă când examinează calificarea notarilor publici, autorul uită de criteriile avute in vedere la calificarea medicilor titulari sau asociați ai cabinetelor medicale particulare.
Ca și această categorie de medici, nici notarii publici nu sunt salariați, funcționează pe bază de resurse financiare proprii si desfășoară o activitate proprie.
Se subliniază că acestea sunt temeiurile care impun concluzia că această ultimă categorie de medici nu pot fi considerați funcționari iar nu faptul că nu sunt subordonați vreunei autorități publice.
Ca și această categorie de medici, nici notarii publici nu sunt salariați, funcționează pe bază de resurse financiare proprii și desfășoară o activitate proprie. În plus, nici notarii publici nu sunt subordonați vreunei autorități publice.
De aceea, se ajunge la concluzia că notarii publici nu pot fi considerați funcționari in baza art. 147 C. pen.
La acesta concluzie curajoasă ajung doi distinși profesori universitari – dl Antoniu George si dl. Dobrican Gheorghe.
În susținerea tezei în sensul că notarul public nu poate fi considerat funcționar se aduc următoarele argumente la care ne referim fără rezerve: notarul public prestează activitatea fără a fi în serviciul unei unități, fără a se supune unei discipline interne, fără a se supune vreunui regulament intern de funcționare, fără a fi încadrat într-o formă de organizare ierarhică, așa cum sunt funcționarii.
Dimpotrivă, notarul public este complet liber, autonom, nu se supune decât legii și regulilor de ontologie profesională, ca orice liber profesionist dealtfel.
Notarul public nu este in serviciul vreunei unități, nu este nici măcar persoană juridică, instituție, ci este o persoană fizică autonomă care îndeplinește atribuțiile conferite de lege.
Numai prin interpretarea rațională a art. 147 din C. pen. s-ar putea califica notarul public funcționar, dar aceasta interpretare raționala trebuie sa aibă caracter subsidiar in raport cu interpretarea literala, gramaticala care trebuie sa prevaleze.
Faptul că notarul public instrumentează acte cu o anumita formă probantă nu este de natură a duce la concluzia că el este funcționar, pentru că si alți liber profesioniști pot instrumenta astfel de acte, fără a fi însă considerați funcționari ( de exemplu avocații în baza art. 3 din legea nr. 51/1995 pot redacta acte juridice cu posibilitatea atestării identității cărților, a conținutului si a datei actelor; tot astfel, medicii, chiar particulari, pot emite rețete pe care autoritățile pe iau in considerare și le compensează ).
În sprijinul susținerii că notarii publici nu pot fi considerați funcționari, s-au adus argumente de drept comparat. Astfel, în dreptul penal francez, italian, german s-au incriminat unele fapte săvârșite de notarii publici, dar separat, in cadrul răspunderii liber profesioniștilor care prestează servicii de interes public. S-a creat astfel o formă juridică de răspundere specială a liberului profesionist care îndeplinește acte publice.
În legislația noastră penală nu a fost prevăzută o astfel de răspundere pentru că profesiile liberale la care ne referim au apărut recent.
Pe plan internațional sunt in curs de pregătire reglementări noi privind răspunderile speciale ale miniștrilor, parlamentarilor, judecătorilor si ale liberilor profesioniști care au preluat anumite atribuții din sectorul public.
Se știe ca in anul 1998 s-a definitivat Proiectul Convenției Penale privind corupția, semnat de 21 de state din care si Romania, iar după ratificarea convenției de către Parlamentul României urmează să se modifice si legea noastră penală.
Până la o astfel de modificare în sensul reglementarii răspunderii speciale a notarului public și a altor profesii liberale nu putem să îi calificăm funcționari în baza dispozițiilor din Codul nostru Penal, adoptat în timpul dictaturii comuniste care nu recunoștea profesiile liberale.
Subiectul pasiv
Infracțiunea de fals intelectual aduce atingere, în primul rând, încrederii pe care publicul o acordă înscrisurilor oficiale de felul celui falsificat și, în al doilea rând, intereselor organizației de la care emană scrisul.
Prin falsul intelectual este afesctată încrederea în corectitudinea, în probitatea morală a funcționarului aflat în serviciul organizației la care s-a comis falsul.
În fine, prin infracțiunea respectivă pot fi afectate și interesele persoanei referitor la care s-a falsificat înscrisul.
Din cele expuse, rezultă că subiecții pasivi ai infracțiunii de fals intelectual sunt: societatea în general, organizația în cadrul căreia s-a săvârșit fapta, persoana ale cărei interese pot fi atinse prin comiterea falsului (subiect pasiv eventual).
Participația în cadrul falsului intelectual
De regulă, falsul intelectual este comis de către un singur funcționar în exercitarea atribuțiunilor de serviciu cu care a fost investit.
De aceea la aceasta infracțiune, participația îmbracă rareori forma coautoratului.
Când întocmirea înscrisului intra în competenta unui colectiv (de exemplu o comisie de recepție ), pot fi coautori ai falsului toți membrii colectivului care au calitatea de funcționar.
Desigur, la săvârșirea faptei pot participa și persoane care nu au calitatea de funcționar, adică necalificate, dar in această ipoteză acele persoane nu pot fi considerate coautori, ci instigatori ori complici, în raport cu modul lor de participare la săvârșirea infracțiunii.
Dacă o alta persoană decât funcționarul denaturează realitatea cu prilejul întocmirii unui înscris și astfel, luându-se act de declarația acelei alte persoane alterarea adevărului este încorporată în conținutul actului, de către un funcționar care întocmește actul si care este de bună credință, fapta nu poate fi încadrată in art. 289 alin. 1 C. pen. (fals intelectual) și în art. 292 C. pen. (fals in declarații).
Secțiunea IV. Latura obiectivă
Aspect generale
În structura infracțiunii de fals intelectual intră următoarele parți componente: situația premisă și conținutul constitutiv al infracțiunii. Aceste două parți componente formează conținutul juridic al infracțiunii. Conținutul juridic cuprinde totalitatea condițiilor cerute de norma penală pentru existența anumitei infracțiuni. Spre deosebire de acest conținut juridic, conținutul constitutiv are o sfera mai restrânsa și cuprinde numai condițiile referitoare la actul de conduită pe care trebuie să le realizeze făptuitorul și care constituie infracțiunea. Aceste condiții sunt cele mai numeroase, iar la unele infracțiuni chiar singurele.
Noțiunea de infracțiune redă trăsăturile esențiale ale acesteia pentru a o deosebi de alte forme de ilicit juridic, pe când noțiunea de conținut al infracțiunii conține elemente specifice ale fiecărei infracțiuni care o diferențiază față de celelalte.
Situația premisă
Existența a numeroase infracțiuni presupune o anumită realitate preexistentă (situație, stare, raport, calitate ) pe care trebuie să le grefeze săvârșirea faptei penale. Situația premisă este deci acea realitate în legătură cu care înscrisul trebuie să constate anumite date corespunzătoare adevărului și să poată servi ca mijloc de probă pentru interesele legitime în legătură cu acea stare de fapt.
Săvârșirea falsului nu ar fi posibilă și nu ar putea fi concepută dacă nu există o stare de fapt preexistentă care să determine întocmirea înscrisului. Totodată trebuie să existe un interes legitim determinat de starea de fapt preexistentă care să facă necesară întocmirea înscrisului. Astfel de stări de fapt pot fi nu numai faptele juridice stricto sensu, care exclud orice manifestare de voință ( nașterea, decesul, trăsnetul ) dar și acte juridice voluntare cu scopul de a produce efecte juridice, precum actele juridice unilaterale sau convențiile. În cazul în care înscrisul oficial privește o situație premisă inexistentă, nu poate fi vorba de fals intelectual, deoarece înscrisul este plăsmuit în întregul său, fiind deci un produs al infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale.
Conținutul constitutiv al infracțiunii de fals intelectual
Conținutul constitutiv cuprinde o latură subiectivă si una obiectivă.
Latura obiectivă este alcătuită din elementul material, unele cerințe esențiale, urmarea imediată și legătura de cauzalitate.
Elementul material este elementul principal al conținutului obiectiv si constă în însuși actul de conduită interzis, adică însuși faptul incriminat in materialitatea sa. La falsul intelectual, elementul material constă în falsificarea înscrisului oficial fie prin atestarea unor fapte sau împrejurări contrarii adevărului, fie prin omisiunea de a consemna în act fapte care trebuie consemnate ( omisiune neîngăduită ). Când s-au săvârșit mai multe alterări ori omisiuni sau alterări și omisiuni cumulativ, există un singur element complex, adică o singura infracțiune.
Nu există concurs de infracțiuni, ci unitate naturală de infracțiune în cazul în care falsul intelectual se săvârșește atât prin atestarea unor împrejurări necorespunzătoare realității, cât și prin omisiune ( inacțiune ). Infracțiunea de fals este comisivă, nu omisivă, dar poate fi realizată atât prin omisiune cât și prin comisiune.
Cerințe esențiale
Pentru existența elementului material al infracțiunii în cauză sunt necesare unele condiții esențiale și anume:
Falsul sa fie comis cu prilejul întocmirii înscrisului oficial, cu precizarea că dacă denaturarea înscrisului s-a comis după întocmirea acestuia, fapta nu mai poate fi calificată fals intelectual, ci fals material în înscrisuri oficiale (art. 288 C. pen. ). În literatura juridică s-a arătat că, dacă falsul intelectual se poate realiza numai cu prilejul întocmirii înscrisului, falsul material se poate realiza oricând.
În privința locului în care se comite falsul intelectual, de regulă acest loc este sediul organizației prevăzute de art. 145 C. pen., unde lucrează funcționarul care are atribuția de a întocmi astfel de acte, dar falsul se poate produce și în afara acestui sediu dacă funcționarul se deplasează în alt loc, menționat în act ca fiind locul întocmirii (de exemplu în baza art. 48 din Legea nr. 36/1995, un notar public poate întocmi un act la sediul biroului dar actul poate fi întocmit și în afara sediului, în limitele circumscripției teritoriale, dacă la încheierea lui este interesat un număr mare de persoane sau dacă partea care îl solicită este împiedicată să se prezinte din motive temeinice la sediul biroului).
În privința mijloacelor de probă, de regulă, falsul material se constată printr-o expertiză grafică, în timp ce pentru constatarea falsului intelectual, sunt necesare alte mijloace de probă.
Mai este necesar ca întocmirea înscrisului fals să fie efectuată în exercițiul atribuțiilor de serviciu. Dacă falsul se săvârșește în afara altor atribuții, fapta nu mai poate fi încadrată în art. 288 alin.1 C. pen., ci în art. 289 alin. 1 C. pen.
Practica judecătorească s-a pronunțat în sensul că funcționarul care după ce, în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu a întocmit un înscris oficial fals, ( un proces verbal al unei ședințe ) și după ce actul a fost semnat și de alte persoane, modifică conținutul acestuia prin adăugirea unor mențiuni necorespunzătoare adevărului ( în sensul că în ședința respectivă s-a adoptat o hotărâre care în realitate nu fusese adoptată), fapta sa nu constituie fals intelectual, ci fals material în înscrisuri oficiale.
Tot astfel, practica judecătorească s-a pronunțat în sensul că fapta casierului plătitor al unei unități, care determină pe cel care întocmește statele de plată să introducă în acestea persoane fictive și apoi reține sumele care s-ar fi cuvenit persoanelor respective constituie infracțiunea de instigare la fals intelectual în concurs cu delapidarea.
Când o atestare mincinoasă sau o omisiune neîngăduită nu este comisă de funcționarul care a întocmit înscrisul, și provine din declarația falsă ori din omisiunea de a declara comise de către persoane care au fost prezente și care au participat la întocmirea înscrisului, fapta nu constituie infracțiune de fals intelectual ci de fals în declarații.
Instanța s-a mai pronunțat în sensul că fapta inculpatei de a completa un formular de cerere de împrumut la C.A.R., cu numele și datele personale ale altei persoane, membră a aceleiași C.A.R., și de a obține în acest fel un împrumut mai mare decât cel la care avea dreptul, constituie fals în înscrisuri sub semnătura privată, deci nu fals intelectual, pentru că, falsificarea operată de inculpată nu a fost comisă în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu.
Instanța a reținut că cererea făcută de inculpată pentru un împrumut în interes personal nu are nici o legătură cu atribuțiile sale de serviciu, astfel că a înlăturat încadrarea juridică reținută în rechizitoriu, de fals intelectual, calificând fapta de fals în înscrisuri sub semnătură privată.
În nota aprobativă la această hotărâre se arată justificat că de vreme ce atribuțiile de serviciu ale inculpatei erau cu totul altele decât acelea privind primirea sau rezolvarea cererilor de împrumut ale membrilor C.A.R., inculpata a acționat ca o persoană particulară și în consecință nu se poate reține falsul intelectual, care este o infracțiune proprie.
Atestarea mincinoasă sau omisiunea neîngăduită trebuie sa privească fapte sau împrejurări privind starea de fapt pentru care se întocmește înscrisul si, în același timp, să produce efecte juridice.
Această cerință esențială este reflectarea situației premisă din conținutul constitutiv al infracțiunii de fals intelectual.
Se precizează că faptele, datele, împrejurările denaturate sau omise se pot referi la orice realitate care trebuie să fie menționată în înscris, iar mențiunea trebuie să fie conformă realității.
Cu privire la consecințele juridice se constată că numai pentru cinci din toate cele șapte infracțiuni prevăzute în Capitolul III, Titlul VII al Codului penal ( art. 288-294 ) legiuitorul a prevăzut cerința ca falsul sa producă consecințe juridice. Cele două infracțiuni la care acestă cerință nu este prevăzută sunt falsul intelectual ( art. 289 alin. 1 C. Pen. ) și falsul prin folosirea emblemei Crucii Roșii. Aceasta nu înseamnă că respectivele consecințe nu ar trebui să se producă, legiuitorul apreciind că ar fi lipsit de relevanță să includă această cerință din moment ce înscrisul din punct de vedere al condițiilor de formă și al competenței celui care l-a emis este un înscris valabil, dar conținutul său nu corespunde realității.
Urmarea imediată
La infracțiunea de fals intelectual, urmarea imediată este crearea unei stări de pericol pentru relațiile sociale ocrotite, pericol care decurge din întocmirea propriu-zisă a înscrisului oficial fals. Această urmare se realizează în momentul în care înscrisul este perfectat, adică semnat de funcționar și aplicată ștampila unității sau sigiliul. Dacă înscrisul nu este perfectat din voința celui care l-a întocmit și în consecință dacă lipsește urmarea imediată, fapta va constitui tentativă la fals intelectual.
Conform literaturii de specialitate, rezultatul faptei poate consta fie într-o stare de pericol fie într-o vătămane materială ( leziune ).
La starea de pericol, rezultatul faptei constă într-o stare contrară celei existente anterior, valoarea socială împotriva căreia este îndreptată fapta fiind amenințată în existenta ei, iar relațiile sociale create în jurul și datorită acestei valori nu se mai pot desfășura ca înainte.
Pornind de la aceste două forme ale rezultatului infracțiunii, în teoria dreptului penal se face distincție între infracțiuni formale sau de atitudine și infracțiuni materiale sau de rezultat.
La infracțiunile formale, rezultatul constă în stare de pericol, în timp ce la infracțiunile materiale este necesară existenta unui rezultat material, a unei vatamări.
Practica judecătorească s-a pronunțat în sensul că producerea unui prejudiciu nu este element constitutiv al infracțiunii de fals în înscrisuri oficiale.
Tot astfel s-a statuat că pentru existenta infracțiunii de fals nu este necesar să se fi cauzat un prejudiciu material, ci numai ca actul falsificat să fie de natură a genera consecințe juridice și a cauza prejudicii ordinii de drept, ordine care cere ca actele întocmite de funcționari să exprime sub toate aspectele adevărul.
Într-o altă speță, s-a statuat că în situația în care inculpatul a fost condamnat numai pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual, obligarea acestuia la despăgubiri în procesul penal, în cadrul prevederilor art. 14 C. pr. pen., nu este posibilă deoarece pe de o parte, infracțiunea imputată nu este cauzatoare de prejudicii, iar pe de altă parte, instanța penală nu fusese investită cu judecarea vreunei fapte producătoare de prejudicii materiale.
În nota aprobativă la această decizie se arată că, dacă instanța penală investită cu soluționarea infracțiunii de fals intelectual, nu a fost investită și cu soluționarea altei fapte penale, producătoare de prejudicii, pentru care de altfel se întocmise actul fals, instanța nu-l poate obliga pe inculpat la repararea prejudiciului, dar partea vătămată va putea cere dezdăunarea sa pe calea unei acțiuni civile în baza art. 19 C. pr. pen. Infracțiunea de fals intelectual este o infracțiune de pericol, fiind exclusa din categoria infracțiunilor materiale, de rezultat sau daună.
Inculpatul nu putea fi obligat la plata daunelor câtă vreme instanța nu fusese sesizată în acest sens prin acțiunea civilă. Este totuși discutabilă susținerea că partea vătămata va putea exercita acțiunea civilă ulterior, dat fiind că se susține că prin falsul intelectual nu se poate cauza direct un prejudiciu material, ci se creează o stare de pericol.
Doctrina și practica judecătorească se pronunță în sensul că infracțiunea de fals intelectual este în principiu o infracțiune de pericol, dar nu putem să nu remarcăm că nu este exclus ca prin această infracțiune să se producă daune materiale. De exemplu, un funcționar al unei primării ia act de declarația unei persoane în sensul că renunță la un drept al său, deși acea persoană nu renunțase. În acest caz, persoana este prejudiciată direct prin falsul intelectual comis de acel funcționar.
Se consideră că nu se poate exclude posibilitatea obligării autorului falsului intelectual la daune, evident în măsura în care instanța este investită în acest sens cu acțiune civilă în procesul penal, fie ulterior, în fața instanței civile (art. 19 C. pr. civ. )
Legătura de cauzalitate
Legătura de cauzalitate este un element al conținutului infracțiunii și constă în relația de la cauză la efect care trebuie să existe între acțiunea sau inacțiunea care formează elementul material al infracțiunii și urmarea imediată cerută de lege pentru existența respectivei infracțiuni.
Cu toate că nu este prevăzută în mod expres de lege printre condițiile de existență ale infracțiunii, legătura de cauzalitate este un element constitutiv al oricărei infracțiuni.
Stabilirea existenței legăturii de cauzalitate este necesară numai la infracțiunile materiale, deoarece la infracțiunile formale (infracțiunea de fals intelectual spre exemplu), legătura de cauzalitate rezultă din însăși săvârșirea faptei.
Între starea de pericol, creată prin comiterea infracțiunii de fals intelectual și sîvârșirea acestei infracțiuni, trebuie să existe o legătură de cauzalitate în sensul că falsificarea înscrisului oficial a fost cauza stării de pericol creată.
Falsul intelectual prin acțiune, constă în atestarea ca o anumită faptă sau împrejurare a existat sau există cu mențiunea datelor necesare pentru identificarea si caracterizarea acelor fapte și împrejurări. Atestarea este o adeverire privind fapta sau împrejurările privind starea de fapt care a determinat întocmirea înscrisului. Respectiva atestare este mincinoasă, atunci când prin aceasta se prezintă în mod denaturat fapta sau împrejurarea la care se referă atestarea.
Practica judecătorească s-a pronunțat în sensul că fapta de a confirma prin semnătură – pusă pe acte, cuprinzând date nereale, întocmite de o altă persoană – la primirea unei cantități de marfă înscrise în acele acte, necorespunzătoare realității constituie infracțiune de fals. Pentru existența infracțiunii de fals intelectual este lipsită de relevanță faptul că actul fusese întocmit anterior în fals de altă persoană. De asemenea, practica judecătorească s-a pronunțat în sensul că fapta unui gestionar autorizat să vândă unele mărfuri pe credit, de a întocmi o factură și un contract de vânzare cu plata în rate pentru un anumit bun care putea fi vândut în acest mod, deși în realitate a vândut alte bunuri de valoare apropiată, nesupuse acestui regim de vânzare, constituie infracțiunea de fals intelectual. Fapta beneficiarului acestei vânzări de a semna factura si contractul întocmite de gestionar, reprezintă un ajutor dat gestionarului în săvârșirea infracțiunii de fals intelectual, și se încadrează la complicitate la falsul intelectual și nu la fals material în înscrisuri oficiale.
Totodată fapta funcționarului aflat în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu de a atesta în mod mincinos existența în magazia întreprinderii a unui alt număr de bocanci decât cel real, constituie infracțiunea de fals intelectual și nu cea de fals material în înscrisuri oficiale.
Infracțiunea de fals intelectual, mai este constituită de fapta gestionarului în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu care alcătuiește o adeverință din care rezultă că a primit diferite cantități de metale, deși această primire nu a avut loc. Instanța reține că este necesar ca respectiva adeverință să fie considerată probă.
Infracțiune de fals intelectual mai constituie fapta funcționarului însărcinat cu operațiunea de inventariere de a consemna în cuprinsul inventarului cantități de marfă mai mari decât cele existente în realitate.
Întocmirea unor procese verbale fictive prin care s-a constatat lipsa unor mărfuri care în realitate fuseseră primite, prezintă elementele constitutive ale infracțiunii de fals material. Dacă falsul intelectual a fost săvârșit în vederea creării unui plus în gestiune, însușit apoi de inculpat, există concurs între cele două infracțiuni.
S-a mai statuat că fapta unui funcționar de a completa un formular de raport de producție cu date nereale, si de a-l semna în fals cu numele altei persoane, constituie două infracțiuni în concurs, și anume: fals intelectual pentru completarea raportului fictiv de către funcționar în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu și cea de fals material în înscrisuri oficiale pentru semnarea în fals a altei persoane.
Tot astfel, pădurarul care întocmește un proces verbal, consemnând în fals săvârșirea de către o persoană a unei contravenții silvice și apoi contraface semnătura acelei persoane pe procesul verbal întocmit, săvârșește două infracțiuni de fals în concurs: fals intelectual și un fals material.
Contrar ultimelor trei hotărâri judecătorești menționate mai sus s-a statuat că fapta funcționarului cu atribuții de constatare și sancționare a unor contravenții, de a întocmi proces verbal de constatare fictiv și de a semna în fals pe actul întocmit, un martor asistent realizează numai conținutul infracțiunii de uz de fals ( art. 289 alin.1 C. pen. ).
Tot astfel s-a statuat că întrucât infracțiunea de abuz în serviciu are caracter subsidiar, iar falsificarea unor înscrisuri oficiale de către funcționarul însărcinat cu întocmirea lor, se încadrează la falsul în acte publice, instanța neputând califica aceeași faptă și ca abuz in serviciu.
De asemenea, în fapta unui medic de circumscripție, de a fi eliberat un certificat de deces fără a se fi deplasat la locul unde se află cadavrul și fără a constata cauzele morții, certificat în care s-a menționat că defunctul a încetat din viață datorită unei boli ( deși în realitate era vorba despre un omor ), constituie infracțiune de fals intelectual. Acesta este calificarea corectă a faptei, chiar dacă medicul a fost indus în eroare de autorul omorului. Intenția infracțională a medicului rezultă din faptul că a știut că atestă împrejurări neconforme cu realitatea și anume că nu a examinat cadavrul și nu a constatat personal cauza morții, atestări care însă nu erau corespunzătoare adevărului.
Totodată s-a decis că fapta medicului aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu de a atesta că a examinat o persoană și că a constatat că aceasta suferă de o anumită boală, acordându-i concediu medical, deși în realitate persoana respectivă nu a fost examinată, constituie infracțiunea de fals intelectual, chiar dacă se dovedește că persoana respectivă suferă într-adevăr de acea boală.
Într-o altă speță s-a decis că fapta unui oficiant poștal de a-și însuși contravaloarea unor mandate, și de a nu înregistra acele mandate în registrul de evidență, pentru împiedicarea descoperirii sustragerii, constituie infracțiunea de delapidare și fals intelectual.
S-a mai decis că fapta angajatului unei organizații de a confirma unele foi de transport în alb, creând astfel cu intenție șoferilor care le-au prezentat posibilitatea de a le completa cu date nereale și de a încasa salarii necuvenite, constituie atât infracțiunea de fals intelectual cât și complicitate la înșelăciune.
Tot astfel s-a decis, că fapta inculpatului care, în cadrul atribuțiilor de serviciu încredințate a pontat fictiv mai mulți muncitori care nu au prestat deloc sau au prestat doar parțial munca, predând foile de pontaj astfel alcătuite pentru întocmirea statelor de plată și însușindu-și apoi sumele plătite pe nedrept, constituie atât infracțiunea de înșelăciune cât și cea de fals și uz de fals.
Instanța a decis că fapta unui recepționer care constatând că are un plus de marfă a întocmit un borderou în cuprinsul căruia a menționat în mod nereal că a achiziționat acea cantitate de marfă de la o anumită persoană și că a plătit acesteia suma corespunzătoare după care a întocmit o notă de intrare în depozit fictivă, constituie infracțiunea de fals intelectual.
Infracțiune de fals intelectual mai constituie și fapta unui notar de stat de a consemna că în fața sa s-au prezentat asociații unei societăți comerciale care au consimțit la autentificarea unui act adițional la statutul unei societăți comerciale având ca obiect schimbarea sediului social, deși asociații nu au fost prezenți în fața notarului de stat.
Falsul intelectual se poate realiza și prin omisiunea de a insera în act fapte sau împrejurări care trebuiau să fie inserate (omisiune neîngăduită), pentru că sunt legate de celelalte constatări ale înscrisului. Omisiunea este neîngăduită în situația în care era necesar ca datele sau împrejurările omise trebuiau să fie constatate în înscrisul oficial.
În practica judecătorească s-a decis că omisiunea unui funcționar de a completa duplicatele și triplicatele chitanțelor eliberate unor persoane pentru sumele încasate de la ele și de a-și însuși aceste sume, constituie pe lângă infracțiunea de delapidare și infracțiunea de fals intelectual.
Cu privire la falsul intelectual, instanța motivează că omisiunea se încadrează la art. 289 alin. 1, întrucât exemplarul eliberat plătitorului constituie, împreună cu duplicatul și cu triplicatul un tot indivizibil, în baza căruia gestiunea funcționarului se încarcă cu sumele respective, iar acesta este obligat să le justifice.
Tot astfel, s-a decis că funcționarul care omite în mod intenționat să înscrie în borderourile recapitulative zilnice toate sumele încasate, pe care era obligat să le înscrie dat fiind că borderourile respective constituie acte oficiale pe baza cărora se face vărsarea sumelor la casierie, săvârșește infracțiunea de fals intelectual, prin omisiunea inserării datelor în înscrisul care era destinat să constituie mijloc de probă.
S-a mai precizat că omisiunea de a insera, cu intenție, în notele de plată prin care se consemnează eliberarea mărfurilor către un gestionar, a cantităților transferate și a valorii lor, constituie infracțiunea de fals intelectual.
De asemenea s-a mai decis că fapta inculpatei, responsabila unei unități de reparații de a nu întocmi și elibera chitanțe clienților care achitau costul lucrărilor efectuate, însușindu-și sumele primite în acest mod, constituie, pe lângă infracțiunea de delapidare și aceea de fals intelectual prin omisiunea cu știință de a însera unele date sau împrejurări, prevăzute de art. 289 alin.1, teza II, a C.Pen. (cu o notă aprobativă și o notă critică).
În nota aprobativă soluția instanței arată că există fals prin omisiune nu numai atunci când omisiunea privește anumite date sau împrejurări pe care înscrisul trebuia să le cuprindă, dar și atunci când înscrisul nu s-a întocmit deloc, așa cum s-a întamplat în speța la care ne referim. Se susție că ar fi împotriva spiritului de echitate ca omisiunea unor date sau împrejurări din cuprinsul unui înscris să constituie elementul material al infracțiunii de fals, în timp ce omisiunea întocmirii întregului înscris să nu constituie infracțiune.
În nota critică s-a arătat pe drept cuvânt că ambele modalități de infracțiuni de fals intelectual au, pe de o parte, același efect, adică alterarea adevărului în conținutul înscrisului și, pe de altă parte, pentru ambele este prevăzută cerința de a avea loc „cu prilejul întocmirii înscrisului”.
Orice înscris se caracterizează prin faptul că are un conținut consemnat în scris care poate produce consecințe juridice.
Omisiunea neîngăduită de a insera anumite date sau împrejurări cu prilejul întocmirii înscrisului presupune așadar întocmirea unui înscris cu un conținut doveditor, în lipsa căruia nu se poate susține că s-a omis să se insereze ceva, câtă vreme înscrisul nu a fost întocmit deloc.
Concluzionând, putem afirma că fapte de a nu întocmi deloc înscrisul nu poate fi calificată fals intelectual prin omisiune ci eventual abuz în serviciu sau neglijență în serviciu, evident, dacă sunt întrunite elemetele constitutive ale acestor infracțiuni.
În practica judecătorească și în literatura de specialitate s-a pus problema calificării faptei inculpatului- șofer de autobuz pe o anumită rută internă, de a încasa sume de bani reprezentând costul biletului și de a elibera bilete de călătorie cu valoare mai mică decât sumele primite.
S-a precizat că inculpatul avea calitatea de funcționar și, între altele, avea și atribuția de a elibera bilete de călătorie.
Pe de altă parte, s-a precizat că în baza art. 288 alin. 3 sunt asimilate cu înscrisurile oficiale și biletele, tichetele sau orice alte imprimate producătoare de consecințe juridice.
Deci, biletele eliberate de șoferul de autobuz poti fi considerate înscrisuri oficiale și în consecință, întocmirea lor prin înscrierea unor prețuri inferioare celor primite ori prin inserarea altor rute, mai scurte decât cele reale constituie o alterare a adevărului, comisă de un funcționar în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu.
În consecință, fapta respectivă constituie infracțiunea de fals prin omisiune.
Neînregistrarea unor chitanțe în evidențele contabile constituie infracțiunea de fals intelectual prin omisiune, fiind lipsit de relevanță faptul că bilațul contabil nu era întocmit.
Urmarea imediată
La infracțiunea de fals intelectual, urmarea imediată este crearea unei stări de pericol pentru relațiile sociale ocrotite, pericol care decurge din întocmirea propriu-zisă a înscrisului oficial fals. Această urmare se realizează în momentul în care înscrisul este perfectat, adică semnat de funcționar și aplicată ștampila unității sau sigiliul. Dacă înscrisul nu este perfectat din voința celui care l-a întocmit și în consecință dacă lipsește urmarea imediată, fapta va constitui tentativă la fals intelectual.
Conform literaturii de specialitate, rezultatul faptei poate consta fie într-o stare de pericol fie într-o vătămane materială ( leziune ).
La starea de pericol, rezultatul faptei constă într-o stare contrară celei existente anterior, valoarea socială împotriva căreia este îndreptată fapta fiind amenințată în existenta ei, iar relațiile sociale create în jurul și datorită acestei valori nu se mai pot desfășura ca înainte.
Pornind de la aceste două forme ale rezultatului infracțiunii, în teoria dreptului penal se face distincție între infracțiuni formale sau de atitudine și infracțiuni materiale sau de rezultat.
La infracțiunile formale, rezultatul constă în stare de pericol, în timp ce la infracțiunile materiale este necesară existenta unui rezultat material, a unei vatamări.
Practica judecătorească s-a pronunțat în sensul că producerea unui prejudiciu nu este element constitutiv al infracțiunii de fals în înscrisuri oficiale.
Tot astfel s-a statuat că pentru existența infracțiunii de fals nu este necesar să se fi cauzat un prejudiciu material, ci numai ca actul falsificat să fie de natură a genera consecințe juridice și a cauza prejudicii ordinii de drept, ordine care cere ca actele întocmite de funcționari să exprime sub toate aspectele adevărul.
Într-o altă speță, s-a statuat că în situația în care inculpatul a fost condamnat numai pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual, obligarea acestuia la despăgubiri în procesul penal, în cadrul prevederilor art. 14 C. pr. pen., nu este posibilă deoarece pe de o parte, infracțiunea imputată nu este cauzatoare de prejudicii, iar pe de altă parte, instanța penală nu fusese investită cu judecarea vreunei fapte producătoare de prejudicii materiale.
În nota aprobativă la această decizie se arată că, dacă instanța penală investită cu soluționarea infracțiunii de fals intelectual, nu a fost investită și cu soluționarea altei fapte penale, producătoare de prejudicii, pentru care de altfel se întocmise actul fals, instanța nu-l poate obliga pe inculpat la repararea prejudiciului, dar partea vătămată va putea cere dezdăunarea sa pe calea unei acțiuni civile în baza art. 19 C. pr. pen. Infracțiunea de fals intelectual este o infracțiune de pericol, fiind exclusă din categoria infracțiunilor materiale, de rezultat sau daună.
Inculpatul nu putea fi obligat la plata daunelor câtă vreme instanța nu fusese sesizată în acest sens prin acțiunea civilă. Este totuși discutabilă susținerea că partea vătămata va putea exercita acțiunea civilă ulterior, dat fiind că se susține că prin falsul intelectual nu se poate cauza direct un prejudiciu material, ci se creează o stare de pericol.
Doctrina și practica judecătorească se pronunță în sensul că infracțiunea de fals intelectual este în principiu o infracțiune de pericol, dar nu putem să nu remarcăm că nu este exclus ca prin această infracțiune să se producă daune materiale. De exemplu, un funcționar al unei primării ia act de declarația unei persoane în sensul că renunță la un drept al său, deși acea persoană nu renunțase. În acest caz, persoana este prejudiciată direct prin falsul intelectual comis de acel funcționar.
Se consideră că nu se poate exclude posibilitatea obligării autorului falsului intelectual la daune, evident în măsura în care instanța este investită în acest sens cu acțiune civilă în procesul penal, fie ulterior, în fața instanței civile (art. 19 C. pr. civ. )
Legătura de cauzalitate
Legătura de cauzalitate este un element al conținutului infracțiunii și constă în relația de la cauză la efect care trebuie să existe între acțiunea sau inacțiunea care formează elementul material al infracțiunii și urmarea imediată cerută de lege pentru existența respectivei infracțiuni.
Cu toate că nu este prevăzută în mod expres de lege printre condițiile de existență ale infracțiunii, legătura de cauzalitate este un element constitutiv al oricărei infracțiuni.
Stabilirea existenței legăturii de cauzalitate este necesară numai la infracțiunile materiale, deoarece la infracțiunile formale (infracțiunea de fals intelectual spre exemplu), legătura de cauzalitate rezultă din însăși săvârșirea faptei.
Între starea de pericol, creată prin comiterea infracțiunii de fals intelectual și sîvârșirea acestei infracțiuni, trebuie să existe o legătură de cauzalitate în sensul că falsificarea înscrisului oficial a fost cauza stării de pericol creată.
Secțiunea V .Elementul subiectiv
Potrivit art. 19 alin.1 C. pen. vinovăția există când fapta care prezintă pericol social este săvârșită cu intenție sau din culpă. În literatura de specialitate vinovăția este definită ca atitudinea psihică a persoanei care, săvârșind cu voință neconstrânsă o faptă care prezintă pericol social, prevăzută de legea penală a avut în momentul executării reprezentarea faptei și a urmărilor socialmente periculoase ale acesteia, sau deși nu a avut reprezentarea faptei și a urmărilor, a avut posibilitatea reală a acestei reprezentări.
Din art. 289 alin.1 C. pen., rezultă că s-a prevăzut cerința ca fapta să fie săvârșită cu „știință” numai pentru modalitatea omisiunii neîngăduite, în timp ce pentru modalitatea comisivă nu s-a prevăzut această cerință. Prevederea cerinței respective a fost necesară pentru a se înlătura orice îndoială, dat fiind că art. 19 alin. final C. pen. a prevăzut că fapta comisă prin inacțiune poate fi comisă cu intenție sau din culpă, exceptând cazul în care legea sancționează doar săvârșirea ei cu intenție.
Așadar în căzul falsului intelectual omisiunea neîngăduită se sancționează numai dacă este săvârșită cu intenție.
Elementul subiectiv al infracțiunii de fals intelectual constă în voința de a comite fapta prevăzută de legea penală și în reprezentarea rezultatului infracțiunii comise, adică alterarea adevărului din cuprinsul actului și implicit a atingerii produse prin acesta încrederii publice în valoarea probantă a înscrisului, unită cu dorința sau acceptarea producerii acestui rezultat.
Astfel prin alterarea adevărului se creează o stare de pericol pentru încrederea publică în valabilitatea actului dar subiectul activ are posibilitatea să combată această prezumție dovedind, de exemplu, că a crezut că este adevărat ceea ce în realitate este fals, sau că deși a cunoscut falsul a socotit că înscrisul este inofensiv.
În literatura juridică s-a precizat că falsul intelectual nu poate fi săvârșit din culpă și că alterarea adevărului comisă din eroare sau neglijență poate atrage doar sancțiuni civile sau disciplinare. Astfel nu poate fi vorba de fals intelectual dacă inexactitățile din cuprinsul unui proces verbal dresat de organele de urmărire penală sunt consecința lipsei de experiență sau de pricepere a organului instrumentator.
Fapta la care ne referim ar putea fi considerată neglijență în serviciu dacă sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni.
În același timp s-a pronunțat și practica judecătorească statuând că falsul intelectual nu poate fi comis decât cu intenție și drept urmare atestarea din cuprinsul unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia de către un funcționar a unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului nu constituie infracțiunea de fals intelectual, daca s-a săvârșit din eroare, din culpă.
Dacă notarul public a fost indus în eroare cu prilejul autentificării actului notarial de către una din părți care s-a prezentat sub o identitate falsă prin falsificarea buletinului de identitate al adevăratului posesor, nu se poate reține săvârșirea infracțiunii de fals intelectual de către notarul public, deoarece el a acționat în eroare de fapt ( după cum am arătat mai sus falsul intelectual nu se poate reține în sarcina notarului public pentru motivul ca el nu este funcționar).
De altfel, legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca funcționarul să fie indus în eroare și în consecință, prin art. 293 C. pen., a sancționat falsul privind identitatea.
În practică, de multe ori este extrem de dificil de stabilit identitatea părții, mai ales când părțile prezintă documente de identitate cu fotografii aproape identice; alteori se folosesc mijloace perfecționate de înlocuire a fotografiei ori de falsificare a documentului de identitate, greu de depistat de către organul instrumentator care nu este expert în materie și nici nu dispune de dotările tehnice necesare.
Organul instrumentator, subiect pasiv al infracțiunii de fals privind identitatea nu poate deveni în același timp subiect activ al infracțiunii de fals intelectual. Dacă organul instrumentator este indus in eroare ( nu cunoaște adevărata situație ) infracțiunea de fals intelectual nu poate subzista, iar dacă dimpotrivă acesta cunoaște adevărata situație, nu se mai poate susține că a fost indus în eroare, deci cele două infracțiuni se exclud reciproc. Nu se poate reține în sarcina funcționarului infracțiunea de fals intelectual pentru că lipsește elementul subiectiv al acestei infracțiuni ( intenția ) .
Teza conform căreia în lipsa intenției fapta funcționarului public care comite falsul intelectual ar putea fi calificată neglijență în serviciu, este numai aparent avantajoasă pentru făptuitor deoarece pedeapsa este prevăzuta de art. 249 alin. 2 si anume de la 2 la 10 ani.
Având în vedere că potrivit art. 146 C. pen. prin „consecințe deosebit de grave” se înțelege o pagubă mai mare de 50.000.000 LEI sau o perturbare deosebit de gravă a activității, cauzată unei autorități publice sau oricăreia din unitățile la care se referă art. 145 ori altei persoane fizice sau juridice, multe neglijențe în serviciu pot fi încadrate în art. 249 alin. 2 C. pen. dată fiind devalorizarea rapidă a monedei noastre naționale.
În consecință, se propune modificarea plafonului de 50.000.000 LEI în sensul stabilirii unei valori mult mai mari a pagubei, eventual echivalentul în LEI calculat în raport cu cursul unei moneda străine stabile sau în raport cu prețul unciei de aur. Dacă totuși acest plafon nu se modifică, măcar să se dea instanțelor judecătorești posibilitatea să aprecieze în concret, dacă neglijența a avut consecințe deosebit de grave, valoarea prejudiciului fiind orientativă și lăsată la aprecierea instanței.
În situația actuală funcționarul care din neglijență a atestat sau a omis să ateste unele date sau împrejurări, nu va avea interes să susțină că se datorează datorită neglijenței, pentru că la falsul intelectual pedeapsa este de al 6 luni la 5 ani, iar la neglijența în serviciu de la 2 la 10 ani. La falsul intelectual spre deosebire de neglijența în serviciu nu este prevăzută vreo formă agravantă în situația producerii unor consecințe deosebit de grave și acesta pentru ca falsul intelectual este o infracțiune de pericol, deci nu o infracțiune prin care se produce direct o pagubă materială ( leziune).
În practica judecătorească s-a statuat că existența infracțiunii de fals intelectual nu este condiționată de un anumit mobil determinant sau de un anumit scop urmărit de făptuitor. Odată ce acesta și-a dat seama că, săvârșind fapta alterează adevărul pe care actul trebuie sa-l exprime, și a dorit sau a acceptat acest rezultat, latura subiectivă a falsului intelectual este realizată indiferent de considerentele care l-au determinat sa acționeze.
În consecință, acela care întocmește și semnează acte de predare a unor ambalaje de alta natură decât cele livrate în realitate, săvârșește infracțiunea de fals intelectual, chiar daca prin comiterea faptei ar urmări să ajute o altă persoană la acoperirea unor lipsuri datorate unor cauze obiective.
Secțiunea VIII. Formele infracțiunii și sancțiuni
Formele infracțiunii
Falsul intelectual implică o activitate cu o desfășurare restrânsă datorită specificului acestei infracțiuni, care se poate săvârși numai cu prilejul întocmirii înscrisului, dar însă, nu este exclusă posibilitatea parcurgerii fazelor obișnuite ale actelor de pregătire, tentativei și consumării.
Actele pregătitoare
Acestea sunt posibile (de exemplu pregătirea materialelor necesare întocmirii înscrisului, acte prealabile, întîlniri, etc.), dar acestea nu sunt pedepsite de lege.
Atunci când acțiunea de falsificare a început, actele premergătoare efectuate de alte persoane decât autorul, se vor încadra în acte de complicitate anterioară.
Tentativa
La falsul intelectual tentativa este pedepsită de lege conform art. 289 alin 2 Cod penal.
Există tentativă atunci când executarea acțiunii de falsificare a început dar a fost întreruptă sau a rămas fără rezultat din cauze independente de voința făptuitorului (de exemplu intervine o terță persoană care demască falsul).
De asemenea mai există tentativă și atunci când nu s-a produs urmarea imediată din cauză că cei care aveau atribuția de a verifica înscrisul întocmit, au dispus refacerea înscrisului pentru vicii de formă.
Pentru a putea reține tentativa, trebuie să se constate că executarea începută avea potențial de a produce urmarea imediată.
Consumarea
Consumarea infracțiunii se realizează în momentul întocmirii înscrisului, și anume, în momentul în care , după ce a fost scris, înscrisul este perfectat prin semnare și aplicarea ștampilei sau sigiliului.
În acel moment se produce și starea de pericol pentru încrederea publică pe care trebuie să o inspire înscrisul oficial. Sub aspectul consumării infracțiunii este lipsit de relevanță dacă înscrisul a fost folosit sau nu.
Fiind o infracțiune de pericol, pentru existența falsului intelectual în formă consumată, este suficientă numai crearea unei stări de pericol.
Sancțiuni
În baza art. 289 alin 1 Cod penal, pedeapsa pentru fals intelectual este de la 6 luni la 5 ani.
Când instanța aplică pedeapsa închisorii de cel puțin 2 ani, poate pronunța și pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi (art. 65 Cod penal).
Instigatorii și cmplicii se sancționează cu aceeași pedeapsă.
Tentativa este pedepsită cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau 6 luni art 289 alin 2 și art 21 C. Penal.
În Codul penal român din 1864, falsul intelectual era prevăzut la art. 124, pedeapsa fiind intre 3-4 ani de închisoare corecțională și amendă începând de la 50 de lei.
În Codul penal de la 1936, infracțiunea de fals era prevăzută de art. 402 iar unele variante de fals erau pervăzute de art 403 Cod penal (atestări false în certificate și autorizații), în toate cazurile pedeapsa fiind închisoarea corecțională de la 2 la 5 ani.
Codul penal de la 1968 a înglobat într-o reglementare sintetică toate variantele falsului intelectual.
Studiu de caz
În continuare voi prezenta un caz din practica judiciară referitor la încadrarea corespunzătoare a infracțiunii de fals si implicațiile sale procesual penale.
Spre exemplificare am ales o decizie a Judecătoriei Lugoj referitoare la falsul în înscrisuri sub semnătură privată, falsul material în înscrisuri oficiale, uz de fals .
Prin sentința penală nr. 614 din 30 octombrie 2002, Judecătoria Lugoj a condamnat pe inculpatul M.N. pentru săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscala prevazută în art. 13 din Legea 87/1994, de fals material în înscrisuri oficiale prevazută în art. 288 alin. (1) C. pen., de uz de fals prevazută în art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același cod, și a infracțiunii de sustragere de sub sechestru prevazută în art. 244 alin. (2) C. pen.
Instanța a reținut că, în perioada 3 mai 1993 – 7 septembrie 1999, în calitate de asociat unic și administrator la societatea comercială M., inculpatul nu a inregistrat în contabilitate toate veniturile realizate, prejudiciind statul cu suma de 385.177.931 de lei reprezentând impozitul pe profit și taxa pe valoare adăugată neachitate; în perioada octombrie 2000 – aprilie 2001, inculpatul a prezentat organelor de urmărire penală 3 borderouri de achiziție și 22 de facturi fiscale falsificate, în scopul diminuării prejudiciului constatat, iar în august 2001, deși avea calitatea de custode, inculpatul a vândut o autobenă asupra careia s-a aplicat sechestru .
Prin decizia penală nr. 117 din 14 martie 2003, ramasă definitivă prin nerecurare, Tribunalul Timiș a admis apelul procurorului, a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a fi administrator pe o durată de 3 ani și a respins apelul inculpatului.
Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.
Potrivit art. 290 C. pen., falsificarea unui înscris sub semnatură privată prin vreunul din modurile arătate în art. 288, dacă făptuitorul folosește înscrisul falsificat ori îl încredințează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecințe juridice constituie infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnatură privată.
Conform art. 150 alin. (2) C. pen., „înscris oficial” este orice înscris care emană de la o unitate din cele la care se referă art. 145 sau care aparține unei asemenea unități, iar art. 145 din același cod stabilește că prin termenul „public” se ințelege tot ce privește autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum și bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public.
Întrucât din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul a falsificat 3 borderouri de achiziție și 22 de facturi fiscale, iar societățile comerciale emitente sunt persoane juridice de drept privat, în cauză nu sunt incidente prevederile art. 145 C. pen.
În consecință, în baza art. 334 Codul de procedură penală, instanțele trebuiau să schimbe încadrarea juridică din prevederile art. 288 alin. (1) și art. 291 C. pen., în prevederile art. 290 din același cod.
Potrivit art. 7 din Legea 26/1990, instanțele judecătorești sunt obligate să trimită Oficiului registrului comerțului, în termen de 15 zile de la data când au rămas definitive, copii legalizate de pe dispozitivul hotărârilor definitive și de pe încheierile ce se referă la acte și mențiuni a căror înregistrare este cerută de lege, iar în aceste încheieri și hotărâri, instanțele judecătorești vor dispune și efectuarea înregistrărilor în registrul comerțului.
Conform art. 21 lit. g) din aceeași lege, în registrul comerțului se vor înregistra mențiuni referitoare, între altele, la hotărârea de condamnare a comerciantului pentru fapte penale care îl fac nedemn de a exercita această profesie.
Condamnându-l pe inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală la 2 ani inchisoare și interzicerea dreptului de a fi administrator al unei societăți comerciale pe timp de 3 ani, instanțele aveau obligația să dispună și efectuarea înregistrării acestei hotărâri definitive în registrul comerțului.
În consecintă, recursul în anulare a fost admis și s-a dispus schimbarea încadrării juridice în sensul considerentelor ce preced, precum și comunicarea dispozitivului deciziei penale la registrul comerțului.
Pronunțată – Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, decizia nr. 2412 din 4 mai 2004.
CONCLUZII
Legea penală a considerat că este necesar ca pentru ocrotirea relațiilor sociale, pentru asigurarea normalei formări și desfășurari ale relațiilor sociale umane, să fie incriminate faptele prin săvârșirea cărora, alterându-se adevărul, se creează un pericol grav sau se aduce o vătămare a relațiilor respective.
Infracțiunile de fals implică o alterare a adevărului. O astfel de alterare privește anumite entități, cum ar fi anumite lucruri cărora li se atribuie juridic însușirea și deci funcțiunea de a servi drept probă a adevărului, pe care îl exprimă sau atestă valori exprimate prin monede, timbre, titluri de credit sau sigilii, instrumente de marcat, înscrisuri. Prin incriminarea faptelor care alcătuiesc grupul infracțiunilor de fals, legea penală hotarât să ocrotească relațiile sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare ar putea fi primejduite sau vătămate prin săvârșirea acestor fapte.
Actualmente, cadrul legal sub incidența căruia se află România este reprezentat în materie penală de Legea nr. 15 din 21 iunie 1968 ce a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1969 care încriminează infracțiunile de fals și prevede sancțiunile corespunzătoare acestora după cum am arătat în capitolul I.
Totodată, perspectiva apropiată a aderării la Uniunea Europeană a determinat punerea bazelor unui ambițios nou Cod penal, de natură să schimbe fundamental sistemul judiciar penal, prin împărțirea infracțiunilor în două categorii distincte (crime și delicte), prin introducerea răspunderii penale a persoanei juridice, o diversificare a tipurilor de infracțiuni funcție adaptată la noile metode de eludare a legii comise de rău-făcătorii din societate, precum și numeroase alte modificări esențiale.
Prin Legea 301/2004 prin care a fost aprobat de Parlament, s-a prevăzut ca data intrării în vigoare a noului Cod penal să fie la 1 septembrie 2005. Noul cod penal aprobat de Parlament nu a intrat în vigoare la 1 septembrie 2005, deoarece, între timp, puterea politică s-a schimbat și i-au fost găsite nenumarate critici. Pentru astfel de considerente, Guvernul prin OUG nr. 58/2005 a amânat intrarea în vigoare a Codului penal până la data de 1 septembrie 2006 (ordonanța aflata în prezent în dezbaterea Parlamentului). Anul scurs de la 1 septembrie 2005 la 1 septembrie 2006 nu a fost suficient pentru a completa lipsurile codului penal, motiv pentru care, prin OUG nr. 50/2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 566/30 iunie 2006, intrarea în vigoare a noului cod penal a fost prorogata (amânată) pentru data de 1 septembrie 2008.
Acest Cod Penal reglementează infracțiunile de fals în Partea Specială, în Titlul XI (Crime și delicte contra economiei, industriei, comerțului și regimului fiscal), Capitolul III (Crime și delicte contra încrederii publice), art.464-478.
La fel ca și în vechiul cod penal, cel „sovietic” dar cosmetizat pe parcurs cu legi anexe și modificările care i-au fost aduse, tentativa în cazul infracțiunilor menționate anterior se pedepsește conform legii în vigoare.
Un articol care a fost introdus nou în codul penal este cel prin care este stipulată expres răspunderea juridică a persoanei juridice pentru infracțiunile reglementate la acest capitol.
Profundele transformări în plan politic, social și economic, suferite de societatea românească în cele aproape patru decenii care au trecut de la adoptarea Codului penal în vigoare, și mai ales în perioada de după 1989, nu lasă loc pentru nici o îndoială în privința necesității adoptării unui nou cod penal.
În proiectul de Cod Penal, sub aspectul sistematizării, s-a renunțat la structura codurilor penale anterioare, fiind reglementate mai întâi infracțiunile care aduc atingere persoanei și drepturilor acesteia și abia după aceea infracțiunile care aduc atingere atributelor statului. Această structură se regăsește la majoritatea codurilor europene recente Austria, Spania, Franța, Portugalia, etc. și reflectă concepția actuală privind locul individului și al drepturilor și libertăților acestuia în ierarhia valorilor care se bucură de protecție, inclusiv prin mijloace penale.
În același timp, proiectul aduce o reașezare, în limite normale, a tratamentului sancționator pentru infracțiunile incriminate în partea specială. Practica ultimului deceniu a demonstrat că nu mărirea exagerată a limitelor de pedeapsă este soluția eficientă pentru combaterea criminalității. O altă trăsătură a reglementărilor din partea specială este încercarea de simplificare a textelor de incriminare, evitarea suprapunerilor între diferitele incriminări și evitarea suprapunerilor cu textele părții generale.
În țara noastră legislația în materie penală este foarte instabilă, fapt pentru care ne aflăm sub incidența a trei coduri penale diferite, fiecare cu reglementări proprii disctincte și foarte variate, fiecare aducând schimbări profunde în sistemul legislativ actual. Părerea mea este că pentru ca o națiune să se poată dezvolta în mod firesc ar trebui în primul rând ca acest lucru să se realizeze în cadrul unui sistem de drept dinamic (să fie sensibil la modificările importante produse pe plan politic și economic) dar în acelasi timp să inspire siguranță cetățenilor și să le protejeze drepturile și libertățile garantate prin Constituție, echitabil (să nu favorizeze anumite delicte, crime sau anumiți autori ai acestora în funcție de calitatea pe care o dețin), să fie clar, concis, să nu creeze confuzii(să nu se facă încadrări necorespunzătoare ale infracțiunii sau în cele din urmă individualizări absurde ale pedepsei ținând cont de intervalul atât de mare dintre limita maximă și limita minimă a pedepsei). Un alt aspect care trebuie luat în considerare este nu doar îmbunătățirea legislației ci și felul în care aceasta este pusă în practică. De multe ori nu sistemul de drept este cel care nu funcționează ci procedura prin care sunt aplicate prevederile legii nu este conformă cu aceasta.
Renumintul scriitor Gabriel Liiceanu spunea în lucrarea sa „Despre limită” că Legea este spațiul neutru obținut în urma renunțărilor libere la un cuantum de libertate în vederea obținerii unei constrângeri (și a unei libertăți) comune!
Bibliografie:
Boroi, Alexandru, Nistoreanu, Gheorghe, Drept Penal. Partea specială., curs universitar, Ediția a 3-a revizuită conform noului Cod Penal, Editura All Beck, București, 2005.
Boroi, Alexandru, Radu-Sultănescu, Valentin, Neagu, Norel, Drept Penal. Partea Specială, Editura All Beck, București, 2002.
Bulai,Constantin, Manual de drept penal român, Editura All, București, 1998.
Bulai, Constantin; Filipaș, Avram; Mitrache, Constantin, Drept Penal Român, Curs selectiv pentru Licență, Editura Press Mihaela S.R.L., București, 1997
Ciobanu, Viorel Mihai, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. II, Editura Național, 1999
Dongoroz, Vintila; Kahane, Siegfried, Oancea, Ion; Fodor, Iosif; Iliescu, Nicoleta; Bulai, Constantin; Stănoiu, Rodica; Roșca, Victor, Explicații teoretice ale Codului penal român: vol. III: Partea speciala, Editura Academiei Române,București, 1971.
Golunscki, S. A., Criminalistică, Editura Științifică, București, 1961.
Loghin,Octavian, Tudorel,Toader, Drept penal-partea specială,casa de Editura și Presă Șansa SRL, București, 1994
Măgureanu, Ilie, Drept penal. Partea specială, ediția a 2-a, Editura Pro Universitaria, București, 2007.
Pașcu, Ilie. Ketty-Guiu, Mioara. Drept penal. Partea specială : cuprinde modificarile și completările Codului penal până la 10 ianuarie 2003,Editura Fundației Andrei Șaguna, vol II, Constanța, 2003
Pop, Octavian, Falsul material în înscrisuri oficiale și falsul intelectual. Studiu Monografic, Editura Mirton, Timișoara ,2003
Rădulescu, Octavian, Rădulescu, Paula Ioana, Falsul intelectual. Reglementare legală, doctrină și practică judecătorească, Editura Continent XXI, București, 1999.
Rădulecu, Octavian; Rădulescu, Paula Ioana; Rădulescu, Maria Amalia, Notarii publici și activitatea notarială, Editura Continent XXI, București, 1998.
Sandu, Dumitru, Falsul material în înscrisuri și mijloacele criminalistice de stabilire ale acestuia, Rezumatul tezei de doctorat, Centrul de multiplicare al Universității din București, București, 1972
Stoica, Oliviu Augustin, Drept Penal. Partea Specială, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1976.
Suport de curs Informatică juridică, Facultatea de Drept Cluj-Napoca, 2006
Susman. M., Discuție în legătură cu încadrarea juridică a faptei de întocmire de înscrisuri fictive de către un întreprinzător particular, în R.R.D. nr. 3/1997.
Tudorel, Toader, Drept Penal. Partea Specială, Culegere de probleme din practica judiciară pentru uzul studenților, cu modificările aduse Codului Penal, practică judiciară și literatura de specialitate la data de 01.03.2003. Editura All Beck, București, 2003.
Tudorel, Toader, Drept penal. Partea Specială. Editura All Beck, București, 2002.
Tudorel, Toader, Drept penal. Partea Specială, partea a I, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2006.
Tudorel, Toader, Drept penal. Partea Specială, partea a II-a, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2006.
Tudorel, Toader, Drept penal. Partea Specială. Suport de curs anul III, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2006.
Tudorel, Toader, Drept penal. Partea Specială, Ed. a 2-a rev. și actualizată până la data de 10.01.2007, Editura Hamangiu, București, 2007.
Tudorel, Toader, Drept penal român(Partea specială).Codul penal și legile speciale. Culegere de probleme din practica judiciară pentru uzul studenților. Editura Șansa, București, 1996.
Vasiu,Ioana, Vasiu, Lucian , Prof. Master în E-Business ESC Grenoble Probleme juridice ale societății informaționale, Facultatea de Drept Cluj-Napoca, 2004.
Vasiliu,Teodor; Pavel, Doru; Antoniu, George; Daneș, Ștefan; Daranga, Gheorghe; Lucinescu, Dumitru; Papadopol, Vasile; Popescu, Dumitru C.; Rămureanu, Virgil, Codul penal Comentat și Adnotat, partea Specială, vol I, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1975
Legislație
Proiectul de Cod penal
Legea nr 301/2004
Legea nr. 15/1968
Recomandarea nr. R (95) 13 cu privire la problemele de procedură penală legate de tehnologiile informaționale.
Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic
Legea nr. 299/2004 privind răspunderea persoanelor juridice
Codul Fiscal
Legea contabilității nr 82/1991 republicată
Codul vamal (Legea nr.86/2006).
Articole:
Antoniu, G., Notarul public și legea penală, în „Dreptul”, nr. 3/1999.
Constantinescu, Nadia, Interviu publicat în Jurnalul Național din 10/11 aprilie 1999.
Dobrican, Gh., Considerații privind răspunderea penală a notarului public (II), în „Buletinul Notarilor Publici”, nr. 2/1999
Georgescu, M. Încadrarea juridică a faptei săvârșite prin declararea unor date inexacte în alcătuirea inventarului, în RRD nr. 3/1974
Rădulescu, Octavian, Discuții cu privire la investirea cu formulă executorie a actelor autentificate de notarul public care atestă o creanță certă și lichidă, publicat în „Dreptul” nr. 7/1998.
Rădulescu, O., Despre subiectul activ al infracțiunii de luare de mită, publicată în „Dreptul”, nr. 2/1998.
Voicu, G., Luarea de mită. Subiect activ. Medic care lucrează în rețeaua sanitară de stat, în „Dreptul” nr. 4/1993
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Infractiunea de Fals. Falsul Intelectual (ID: 116704)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.