Infractiunea Continua
INFRACȚIUNEA CONTINUĂ
Cuprins
CAPITOLUL I ASPECTE GENERALE PRIVIND UNITATEA ȘI PLURALITATEA DE INFRACȚIUNE
Secțiunea I Unitatea de infracțiune
1. Noțiune.
În teoria generală a infracțiunii opusul instituției concursului de infracțiuni este instituția unității infracțiunii. Concursul de infracțiuni nu este în realitate decât o pluralitate de unități infracționale. Unitatea infracțiunii nu rezultă însă numai din unicitatea acțiunii sau inacțiunii care formează elementul obiectiv al infracțiunii (unitate naturală), ci ea rezultă uneori din voința legii de a considera ca o unitate infracțională o pluralitate de acțiuni sau inacțiuni (unitate juridică).
Codul penal în vigoare, ținând seama de dificultățile pe care le provoacă existența unor fapte cu unitate juridică, a prevăzut două situații în care deși din punct de vedere material s-au săvârșit mai multe fapte care ar putea, fiecare în parte, să constituie o infracțiune, totuși, din punct de vedere juridic, nu există pluralitate de infracțiuni. În această situație, unei pluralități de acțiuni sau inacțiuni îi corespunde o unitate de infracțiune.
Dispozițiile din Codul penal în vigoare nu reglementează întreaga materie a unității de infracțiune, ci numai acele situații, oarecum îndoielnice, care aveau nevoie de o precisă caracterizare.
Stabilirea caracterizării exacte a faptei, în atare situații, constituie o regulă de drept care trasează o linie de demarcație precisă între unitatea și pluralitatea de infracțiune. Această delimitare prezintă nu numai o importanță teoretică, dar și una practică, întrucât faptul că o activitate infracțională concretă se încadrează în conținutul unei singure infracțiuni sau în conținuturile mai multor infracțiuni se răsfrânge asupra calificării acelei activități, asupra răspunderii penale a infractorului, ca și asupra individualizării și aplicării pedepsei, precum și asupra curgerii termenului de prescripție sau, când este cazul, a termenului de introducere a plângerii prealabile, ori asupra beneficiului amnistiei sau grațierii, condiționate de data săvârșirii infracțiunii.
Importanța unei diferențieri precise a unității de infracțiune de pluralitatea de infracțiuni reiese din însuși faptul că stabilirea în mod greșit a trăsăturilor ce caracterizează unitatea de infracțiune poate duce la considerarea unei activități infracționale unice drept o pluralitate de infracțiuni sau viceversa.
În practică caracterizarea unei activități infracționale ca o pluralitate sau ca o unitate de infracțiune întâmpină de multe ori dificultăți, fiindcă deseori acțiunea care constituie elementul material (obiectiv) în conținutul infracțiunii se realizează nu printr-o singură acțiune sau inacțiune ci prin mai multe. Cu toate acestea avem numai o singură infracțiune, datorită legăturii indisolubile (de ordin subiectiv și obiectiv) ce există între acțiunile sau inacțiunile prin care s-a realizat conținutul infracțiunii.
Unitatea de infracțiune poate fi, după cum s-a arătat mai sus, o unitate naturală, când această unitate ține de natura acțiunii (de exemplu: lovirea, vătămarea corporală se includ în mod natural în acțiunea de ucidere), dar această unitate poate fi și juridică (legală), creată de legea penală, cum este în cazul celor două situații care fac obiectul reglementării din art. 41 C. pen.
Cazul tipic al unității de infracțiune este acela al faptelor cu acțiune simplă, adică al infracțiunilor la care este suficientă o singură acțiune sau inacțiune pentru realizarea conținutului lor. Majoritatea covârșitoare a infracțiunilor prevăzute în partea specială a Codului penal sunt infracțiuni simple, datorită și modului în care sunt incriminate de legea penală. Dispozițiile pe care le examinăm aici nu privesc însă această categorie de infracțiuni cu conținut material simplu, ci categoria infracțiunilor cu conținut complex.
Problema unității de infracțiune se pune în mod special în cazul acelor infracțiuni al căror conținut complex se realizează nu printr-o singură acțiune sau inacțiune, ci prin mai multe, fiecare dintre ele putând constitui o infracțiune, dar care în îmbinarea lor sunt considerate de legea penală drept o singură infracțiune.
Art. 41 C. pen. prevede două situații, două categorii de infracțiuni, în cazul cărora cu toată aparența pluralității avem o singură infracțiune, două forme de unitate juridică (legală) de infracțiune și anume: infracțiunea continuată și infracțiunea complexă.
În primul alineat al art. 41 se prevede că infracțiunea continuată și infracțiunea complexă nu constituie pluralitate de infracțiuni.
2. Formele unității de infracțiune.
2.1. Unitatea naturală de infracțiune.
Infracțiunea simplă. Este infracțiunea al cărei element material constă într-o activitate unică sau dintr-un fapt simplu, adică dintr-o acțiune sau inacțiune momentană care produce rezultatul tipic al infracțiunii. Activitatea infracțională caracteristică infracțiunii simple poate consta însă fie dintr-un singur act (de exemplu uciderea unei persoane prin descărcarea unui foc de armă, vătămare corporală prin
aplicarea unei lovituri de cuțit etc.), fie din mai multe acte (de exemplu uciderea prin repetate lovituri aplicate victimei în aceeași împrejurare, amenințarea prin multiple afirmații sau gesturi etc.). Multiplele acte de executare se integrează în chip natural în activitatea infracțională unică ce constituie elementul material al infracțiunii, astfel încât nu se pune în discuție unicitatea obiectului infracțiunii, a subiectului pasiv, a rezoluției psihice etc.. Actele trebuie să fie săvârșite într-o succesiune neîntreruptă și
cu aceeași ocazie.
Se realizează o unitate naturală de infracțiune în cazul formelor infracțiunii și al formelor de contribuție la săvârșirea aceleiași infracțiuni, prin absorbția naturală a formelor mai puțin grave în cele mai grave. Astfel, tentativa, precum și actele preparatorii care sunt asimilate cu tentativa se absorb în infracțiunea fapt consumat, după cum contribuția de complice se absoarbe în contribuția de autor, în toate cazurile în care sunt săvârșite de aceleași persoane. Tot o unitate naturală formează și modalitățile normative ale aceleiași acțiuni sau inacțiuni care constituie elementul material al aceleiași infracțiuni. În toate cazurile de acțiuni plurale, data săvârșirii infracțiunii este aceea a săvârșirii ultimei acțiuni sau inacțiuni.
Infracțiunea continuă. Este infracțiunea al cărei clement material, constând dintr-o acțiune sau o inacțiune, se prelungește (continuă, durează) în timp în chip natural, chiar după momentul consumării, până când încetează activitatea infracțională (momentul epuizării). Durata sau continuitatea activității infracționale este deci de esența infracțiunii continue. Sunt infracțiuni continue: furtul de curent electric (art.208 alin.2 C.p.), lipsirea de libertate în mod legal (art.189 C.p.), abandonul de familie (art.305 C.p.), absența nejustificată (art.331 C.p.), dezertarea (art.332 C.p.).
În literatura de specialitate s-a subliniat că ceea ce caracterizează elementul material al infracțiunilor continue este faptul că acesta se realizează printr-o dublă atitudine a făptuitorului și anume una comisivă, prin care se creează starea infracțională (de exemplu sechestrarea ilegală a unei persoane, efectuarea ilicită de branșamente la rețeaua electrică în vederea sustragerii de energie, dobândirea de obiecte a căror deținere este ilicită etc.) și alta omisivă, prin care se lasă ca starea infracțională să dureze, nu i se pune capăt. în felul acesta, fapta ce constituie elementul material al infracțiunii continue durează până când un act contrar celui inițial pune capăt stării infracționale. Acest act contrar se poate datora făptuitorului însuși, unei alte persoane, autorității etc. De asemenea, este admis în teoria dreptului nostru penal și recunoscut în practica fostului Tribunal Suprem că infracțiunea continuă ia sfârșit prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești de condamnare a făptuitorului.
Infracțiunea deviată. Printre tipurile de unitate naturală de infracțiune este menționată în literatura de specialitate și așa-numita infracțiune deviată. Este desemnată prin această denumire infracțiunea care este săvârșită fie prin devierea acțiunii, datorită greșelii făptuitorului, de la obiectul sau persoana împotriva căreia fusese îndreptată la un alt obiect sau o altă persoană (de exemplu, trăgând cu arma asupra unei persoane pe care voia să o ucidă sau încercând să o lovească pentru a-i produce o vătămare corporală, făptuitorul a nimerit din greșeală o altă persoană), fie prin îndreptarea acțiunii, datorită erorii făptuitorului, asupra altei persoane ori asupra altui obiect decât acela pe care făptuitorul voia să-l vatăme sau să-l pună în pericol.
Infracțiunea deviată se poate săvârși deci în două situații distincte și anume fie în caz de deviere a loviturii datorită greșelii făptuitorului asupra unui alt obiect sau asupra altei persoane (așa-numita aberratio ictus), fie în caz de săvârșire a faptei, datorită erorii făptuitorului, asupra altei persoane sau asupra altui obiect, aparținând altei persoane decât aceea căreia făptuitorul credea că îi aparține (așa-numita error in persona sau error in re).
Cu privire la infracțiunea deviată s-a pus și se pune în știința dreptului penal problema de a se ști dacă, în situația în care aceasta se săvârșește, nu există în realitate o pluralitate de infracțiuni formată din tentativa infracțiunii pe care făptuitorul se hotărâse să o săvârșească și infracțiunea consumată săvârșită prin devierea acțiunii.
Într-o opinie care este în prezent majoritară în literatura de specialitate și a fost însușită în practica noastră judiciară se susține că, în cazul infracțiunii deviate, fie că este vorba de o eroare asupra identității persoanei (error în persona), fie de devierea acțiunii (aberratio ictus) există o singură infracțiune, aceea săvârșită prin devierea de la proiectul inițial, deoarece rezoluția infracțională unică a fost realizată integral, iar faptul că infractorul, de exemplu, a ucis sau lovit o altă persoană, pe care a confundat-o cu aceea pe care urmărea să o lovească ori pe care a lovit-o sau eventual a ucis-o prin devierea loviturii, este fără importanță pentru existența unei infracțiuni unice, deoarece legea nu ocrotește viața sau bunurile unei anumite persoane, ci ale oricărei persoane. Hotărârea de a ucide, de a lovi sau a fura etc. fiind realizată integral, tentativa de săvârșire a infracțiunii asupra persoanei vizate de făptuitor se absoarbe, ca orice tentativă, în chip natural în infracțiunea fapt consumat.
Într-o altă opinie se susține că, în cazul devierii acțiunii (aberratio ictus), ori de câte ori se constată existența, pe lângă infracțiunea consumată săvârșită prin devierea acțiunii, a elementelor constitutive ale unei tentative pedepsibile, trebuie să se rețină nu o infracțiune unică, ci un concurs de infracțiuni, o pluralitate formată din tentativa infracțiunii proiectate de făptuitor și infracțiunea consumată săvârșită ca urmare a devierii acțiunii. Spre deosebire de situația existentă în cazul erorii asupra persoanei sau asupra obiectului, când este vătămată sau pusă în pericol o singură valoare socială, când nu se poate vorbi de existența unei tentative și deci unitatea infracțională este în afara oricărei discuții, în cazul devierii acțiunii, se susține în această opinie, atunci când se constată existența și a unei tentative pedepsibile, absorbirea acesteia în infracțiunea fapt consumat apare ca artificială și contrară legii, care nu prevede o astfel de absorbție, și lasă nesancționată tentativa. Astfel, în cazul infractorului care, țintind greșit, ucide o altă persoană decât aceea asupra căreia a tras mai multe focuri de armă, deși a săvârșit evident și o tentativă de omor, făptuitorul ar urma să răspundă, potrivit primei opinii, numai pentru infracțiunea fapt consumat. Caracterul artificial al absorbției, în acest caz, a tentativei în faptul consumat rezultă și dinre urmărea să o lovească ori pe care a lovit-o sau eventual a ucis-o prin devierea loviturii, este fără importanță pentru existența unei infracțiuni unice, deoarece legea nu ocrotește viața sau bunurile unei anumite persoane, ci ale oricărei persoane. Hotărârea de a ucide, de a lovi sau a fura etc. fiind realizată integral, tentativa de săvârșire a infracțiunii asupra persoanei vizate de făptuitor se absoarbe, ca orice tentativă, în chip natural în infracțiunea fapt consumat.
Într-o altă opinie se susține că, în cazul devierii acțiunii (aberratio ictus), ori de câte ori se constată existența, pe lângă infracțiunea consumată săvârșită prin devierea acțiunii, a elementelor constitutive ale unei tentative pedepsibile, trebuie să se rețină nu o infracțiune unică, ci un concurs de infracțiuni, o pluralitate formată din tentativa infracțiunii proiectate de făptuitor și infracțiunea consumată săvârșită ca urmare a devierii acțiunii. Spre deosebire de situația existentă în cazul erorii asupra persoanei sau asupra obiectului, când este vătămată sau pusă în pericol o singură valoare socială, când nu se poate vorbi de existența unei tentative și deci unitatea infracțională este în afara oricărei discuții, în cazul devierii acțiunii, se susține în această opinie, atunci când se constată existența și a unei tentative pedepsibile, absorbirea acesteia în infracțiunea fapt consumat apare ca artificială și contrară legii, care nu prevede o astfel de absorbție, și lasă nesancționată tentativa. Astfel, în cazul infractorului care, țintind greșit, ucide o altă persoană decât aceea asupra căreia a tras mai multe focuri de armă, deși a săvârșit evident și o tentativă de omor, făptuitorul ar urma să răspundă, potrivit primei opinii, numai pentru infracțiunea fapt consumat. Caracterul artificial al absorbției, în acest caz, a tentativei în faptul consumat rezultă și din împrejurarea că este suficient ca persoana pe care făptuitorul voia să o ucidă să fie rănită, chiar nemortal, pentru ca existența tentativei de omor să nu mai poată fi contestată.
Această din urmă opinie, este credem, preferabilă fiindcă ține seama de situația de fapt și de atitudinea psihică a făptuitorului. Recunoscând, deci, unitatea infracțiunii deviate în cazul erorii asupra persoanei sau asupra obiectului, precum și în cazul devierii acțiunii, dacă nu se constată existența unei tentative pedepsibile, credem însă că trebuie, dimpotrivă, să se recunoască existența unei pluralități de infracțiuni atunci când în activitatea infracțională examinată se constată existența conținutului unei tentative pedepsibile. Trebuie să se țină seama de faptul că, dacă este adevărat că legea nu apără viața unei anumite persoane, este însă tot atât de adevărat că legea apără viața oricărei persoane.
2.2. Unitatea legală de infracțiune.
Infracțiunea continuată. În știința dreptului penal și în legea penală în vigoare (art.41 alin.2 C.p.) se înțelege prin infracțiune continuată infracțiunea ce se realizează prin săvârșirea de către aceeași persoană, la intervale de timp diferite, însă în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, a unor acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni (de exemplu delapidarea de către gestionar a
unei sume mari de bani prin sustrageri repetate de sume mai mici; sau furtul unei cantități mai mari de cereale din magazia unei ferme prin sustrageri repetate de cantități mai mici etc.).
Ceea ce caracterizează așadar, infracțiunea continuată este existența unei pluralități de fapte care, prezentând fiecare în parte conținutul aceleiași infracțiuni, ar putea constitui tot atâtea infracțiuni de-sine-stătătoare, deci o pluralitate de infracțiuni. Din această pluralitate însă legiuitorul a construit o infracțiune unică, prevăzând un mod explicit (art.41 alin.1 C.p.) că nu există pluralitate de infracțiuni în cazul infracțiunii continuate. Această unitate infracțională legală, care răspunde unor rațiuni de politică penală și de tehnică legislativă pusă în slujba aceleiași politici, nu este însă o creație arbitrară, ci se întemeiază pe anumite legături care unesc între ele faptele din care este alcătuită. Într-adevăr, acțiunile sau inacțiunile care alcătuiesc infracțiunea continuată sunt legate între ele printr-o triplă unitate și anume: unitatea de subiect activ (toate sunt săvârșite de aceeași persoană), unitatea de rezoluție (toate sunt săvârșite în realizarea aceleiași hotărâri) și unitatea de conținut (fiecare prezintă conținutul aceleiași infracțiuni).
Trăsăturile caracteristice ale infracțiunii continuate rezultă cu deplină claritate din analiza condițiilor de existență a acesteia.
Pluralitatea de acțiuni sau inacțiuni caracteristică infracțiunii continuate. Existența infracțiunii continuate presupune săvârșirea a cel puțin două acțiuni sau inacțiuni care constituie, fiecare în parte, elementul material al aceleiași infracțiuni. Nu interesează dacă unele dintre acțiuni au forma faptului consumat, iar altele au rămas în faza tentativei. Este însă necesar ca acțiunile sau inacțiunile să fie săvârșite la un anumit interval unele de altele. Această condiție este necesară pentru a deosebi infracțiunea continuată de infracțiunea simplă în al cărei element material sunt absorbite în mod natural două sau mai multe acte sau acțiuni, care sunt săvârșite în aceeași împrejurare sau cu aceeași ocazie (de exemplu uciderea prin mai multe lovituri, furtul mai multor obiecte din locuința unei persoane etc.). Nu se cere, totuși, ca acțiunile sau inacțiunile să fie săvârșite în același loc, esențială fiind identitatea obiectului juridic al infracțiunii.
Infracțiunea complexă. Potrivit unui concept unanim acceptat în literatura noastră de specialitate și consacrat, în 1968, și în legislația penală (art.41 alin.3 C.p.), infracțiunea complexă este infracțiunea ce cuprinde în conținutul său, fie ca element constitutiv, fie ca element circumstanțial agravant, o acțiune sau inacțiune care constituie prin ea însăși o faptă prevăzută de legea penală. Este un tip de unitate infracțională creată de legiuitor prin absorbirea în conținutul acesteia a uneia sau a unor fapte diferite care reprezintă, fiecare în parte, conținutul unei anumite infracțiuni, dar care, prin voința legiuitorului, fiind inclusă în conținutul infracțiunii complexe, își pierd autonomia infracțională originară, devenind, după caz, fie un simplu element constitutiv în conținutul de bază al infracțiunii complexe, fie un element circumstanțial în conținutul agravat sau calificat al acesteia. În conținutul unic al infracțiunii complexe se găsesc, așadar, comprimate conținuturile a două sau mai multor infracțiuni. Astfel, de exemplu, în conținutul infracțiunii de tâlhărie se găsesc reunite într-o unitate infracțională, în conținutul de bază al infracțiunii (art.211 alin.1 C.p.), conținuturile infracțiunilor de furt (art.208 C.p.), de lovire sau alte violențe (art.180 C.p.), de amenințare (art.193 C.p.), iar în conținutul său agravat (art.211 alin.2, 21 și 3 C.p.) sunt reunite conținuturile infracțiunilor de lovire sau alte violențe (art.180 C.p.), de vătămare corporală (art.181 C.p.), de vătămare corporală gravă (art.182 C.p.) și de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art.183 C.p.), în conținutul infracțiunii de atentat care pune în pericol siguranța statului (art.160 C.p.) sunt incluse conținuturile infracțiunilor de vătămare corporală (art.180 alin.2, 181, 182 C.p.) și de omor (art.174 C.p.).
Crearea infracțiunii unice complexe, pornind de la o pluralitate de fapte diverse care, luate separat, constituie tot atâtea infracțiuni, este expresia unei necesități de politică penală și a unor rațiuni de tehnică legislativă. Contopirea mai multor fapte penale într-o infracțiune unică este destinată să asigure o caracterizare mai precisă a activității infracționale a făptuitorului în ansamblul acesteia, o evaluare mai exactă a gradului de pericol social al acesteia și de periculozitate a făptuitorului și, deci, o mai adecvată reacție de apărare socială.
Trebuie subliniat, totodată, că, întocmai ca în cazul infracțiunilor continuate, crearea infracțiunii complexe nu este expresia unei voințe arbitrare a legiuitorului, ci se întemeiază pe existența unor legături obiective și subiective între infracțiunile ce intră în cadrul infracțiunii complexe. De regulă, această legătură are forma legăturii de la mijloc la scop, în sensul că una dintre infracțiuni servește ca mijloc pentru realizarea celeilalte, care constituie scop în ansamblul activității infracționale a făptuitorului. În cazul faptei incluse în conținutul agravat al unei infracțiuni complexe, ca element circumstanțial al acestuia, legătura ei cu infracțiunea tip simplă sau complexă este și mai evidentă, acest element circumstanțial reprezentând, de regulă, o consecință a infracțiunii în configurația tipică a acesteia. De aceea, cercetarea infracțiunii complexe implică analiza atentă a acestei legături dintre infracțiunile absorbite și cele absorbante ce intră în conținutul infracțiunii complexe.
Așa cum rezultă din însăși noțiunea de infracțiune complexă, aceasta se prezintă sub două forme diferite, în funcție de rolul pe care îl îndeplinește infracțiunea absorbită în conținutul infracțiunii complexe. Se face distincție astfel între infracțiunea complexă ca infracțiune tip sau ca infracțiune complexă propriu-zisă, pe de o parte, și infracțiunea complexă ca variantă agravată a unei infracțiuni simple, pe de altă parte.
Infracțiunea complexă ca infracțiune tip este creată prin includerea în conținutul său, ca element constitutiv, a unei acțiuni sau inacțiuni ce constituie prin ea însăși o faptă prevăzută de legea penală. Au această formă toate infracțiunile complexe propriu-zise, dintre care pot fi menționate: atentatul care pune în pericol siguranța statului (art.160 C.p.), actele de diversiune (art.163 C.p.), tâlhăria (art.211 C.p.), purtarea abuzivă (art.250 C.p.), distrugerea și semnalizarea falsă (art.276 C.p.) etc..
În cazul acestei forme a infracțiunii complexe, lipsa din conținutul ei a infracțiunii absorbite duce la inexistența infracțiunii complexe ca tip particular de infracțiune. Astfel, de exemplu, cu privire la tâlhărie, dacă se constată că furtul a fost săvârșit fără violență sau amenințare sau că aceste fapte au fost săvârșite fără nici o legătură cu furtul, nu există tâlhărie, ci, eventual, două infracțiuni distincte care își păstrează autonomia infracțională.
Infracțiunile complexe ca infracțiuni tip pot avea ele însele, ca orice alte infracțiuni, variante agravate sau calificate în al căror conținut poate intra o acțiune sau o inacțiune care constituie prin ea însăși o faptă prevăzută de legea penală. Aceasta înseamnă că o infracțiune complexă tip poate exista, și în forma infracțiunii complexe ca variantă agravată.
Spre deosebire de infracțiunea complexă ca formă tip, infracțiunea complexă ca variantă agravată a unei infracțiuni simple cuprinde în conținutul său agravat sau calificat o faptă care este prevăzută ca infracțiune de-sine-stătătoare. Legislația noastră penală cunoaște astfel de infracțiuni care, în configurația lor tipică, sunt infracțiunii simple, dar care, în variantele lor agravate sau calificate, sunt infracțiuni complexe. Pot fi menționate printre acestea lipsirea de libertate în mod ilegal (art.189 alin.2 și 6 C.p.), actul sexual cu un minor (art.198 alin.5 și 6 C.p.), furtul calificat (art.209 alin.1 lit.i C.p.) etc..
Așa cum s-a arătat, această formă a infracțiunii complexe poate exista și în cazul în care infracțiunea, în configurația ei tipică, este tot o infracțiune complexă. Apar astfel ca infracțiuni complexe și variantele lor agravate: tâlhăria (art.211 alin.21 și 3 C.p.), pirateria (art.212 alin.2 și 3 C.p.) etc..
În cazul acestei forme a infracțiunii complexe, lipsa din conținutul variantei agravate a faptei penale ce constituie element circumstanțial în
Infracțiunea de obicei. Este denumită de obicei sau de obișnuință acea infracțiune ce se săvârșește prin repetarea faptei incriminate de un număr de ori suficient de mare pentru ca, din această repetare, să rezulte că făptuitorul desfășoară activitatea infracțională respectivă de obicei, din obișnuință sau ca îndeletnicire. Dacă din săvârșirea faptei sau a faptelor respective nu rezultă obișnuința sau îndeletnicirea, fapta nu constituie infracțiune. Legea penală în vigoare prevede unele infracțiuni pentru a căror existența este necesară săvârșirea ca îndeletnicire a faptei incriminate. Astfel, este incriminată organizarea sau îngăduirea în mod obișnuit a jocurilor de noroc într-o casă particulară în scopul realizării de foloase materiale necuvenite (art.330 alin.2 C.p.). La alte infracțiuni, săvârșirea faptei din obișnuință sau ca îndeletnicire constituie o cerință esențială implicită, de exemplu la cerșetorie (art.326 C.p.), prostituție (art.328 C.p.) ș.a.
Infracțiunea de obicei este deci o infracțiune unică, o unitate legală creată de legiuitor dintr-o pluralitatea de fapte ce corespund prin trăsăturile lor faptei incriminate, dar care nu constituie infracțiune decât dacă se săvârșesc repetat și în număr suficient pentru a constitui un obicei sau o obișnuință a făptuitorului. Luate izolat, faptele nu constituie infracțiune, în schimb ele se integrează în infracțiunea unică de obicei, chiar dacă se săvârșesc după atingerea momentului consumării, adică după acumularea unui număr suficient de repetări din care rezultă obișnuința. În felul acesta apare și în cazul infracțiunii de obicei, pe lângă momentul consumării, un moment al epuizării faptei.
Infracțiunea de obicei este și ea o formă atipică a infracțiunii. Deși, datorită modului cum se realizează, infracțiunea de obicei nu este susceptibilă de forme imperfecte cum este tentativa, ea este în schimb susceptibilă de o formă atipică mai mult ca perfectă, în sensul că și ea se prelungește în timp după ce a atins momentul consumării, înglobând în continuare în conținutul său noile repetări ale faptei. În felul acesta apare și în cazul infracțiunii de obicei un moment al epuizării faptei, moment de care sunt legate toate consecințele juridice legate, în mod normal, de momentul consumării. Acest moment este marcat de săvârșirea ultimei repetări, oricare ar fi cauza care a curmat activitatea infracțională. În raport cu această dată se determină legea aplicabilă, incidența unor eventuale acte de clemență, de la data ultimei repetări începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale.
Secțiunea a II-a Pluralitatea de infracțiuni
1. Noțiune.
Pluralitatea de infracțiuni constituie expresia care pe plan juridic penal denumește situația de fapt când o persoană a săvârșit mai multe infracțiuni, înainte de a fi fost trasă la răspundere și sancționată pentru vreuna din acestea, sau a săvârșit din nou o infracțiune după ce a intervenit o hotărâre de condamnare definitivă. Pluralitatea de infracțiuni nu este deci o creație legislativă artificială, desprinsă de realitatea obiectivă.
Pluralitatea de infracțiuni este o situație de fapt ce privește pe infractor, iar nu o circumstanță a infracțiunilor concrete, săvârșite de acesta. Tocmai de aceea, pluralitatea de infracțiuni, sub raportul caracterului său juridic, deși dovedește, de regulă, un grad de pericol social mărit pe care îl prezintă făptuitorul, nu trebuie confundată cu vreuna din circumstanțele agravante ale infracțiunii. Pericolul social este, așadar, un criteriu de bază nu numai în analiza și aprecierea faptelor ce constituie o infracțiune unică ci el funcționează cu toată plenitudinea și față de ansamblul faptelor care alcătuiesc pluralitatea de fapte penale. Fiecare faptă în parte prezintă un anumit grad de pericol social, care se răsfrânge asupra pericolului social pe care îl prezintă infractorul, pericol care capătă o intensitate specifică.
Nu trebuie însă confundată importanța pe care pluralitatea de infracțiuni o poate avea în individualizarea pedepsei cu răsfrângerea pe care ar putea-o avea asupra gradului de pericol social pe care îl prezintă fiecare infracțiune în parte. Legea penală nu admite această răsfrângere decât în cazul recidivei, la concurs fiecare infracțiune păstrându-și gradul său de pericol social și deci plusul (sporul de pedeapsă) care se adaugă în caz de contopire a pedepselor nu reprezintă o agravare, ci un minim de echivalent pentru pedepsele ce nu se mai execută din cauza contopirii.
Atât din punct de vedere teoretic, cât și practic există o diferență nu numai cantitativă ci și calitativă între gradul de pericol pe care îl prezintă făptuitorul unei singure infracțiuni și gradul de pericol social al celui care a săvârșit două sau mai multe infracțiuni. Această deosebire în intensitatea gradului de pericol social pe care îl prezintă făptuitorul rezultă din faptul că, în primul caz, când s-a săvârșit o singură infracțiune, s-a avut în vedere gravitatea acelei singure infracțiuni, pe când în cazul al doilea, al pluralității de infracțiuni, gradul de pericol este stabilit în raport cu această pluralitate care implică o perseverență infracțională.
Sub raportul locului pe care pluralitatea de infracțiuni îl ocupă în sistemul Codului penal în vigoare trebuie relevat că această instituție este reglementată în cadrul mai larg al instituției infracțiunii, ca o amplificare a activității infracționale, respectiv ca un aspect important al instituției infracțiunii. Această reglementare este superioară celei adoptate de alte legislații penale care reglementează instituția pluralității de infracțiuni în cadrul circumstanțelor agravante, adică în cadrul instituției pedepsei, fiindcă tratarea și reglementarea problemei pluralității de infracțiuni în cadrul instituției infracțiunii este și firească și științifică, pluralitatea de infracțiuni fiind indisolubil legată de problema infracțiunii în ansamblul ei. Stabilirea unor reguli precise asupra pluralității de infracțiuni este necesară pentru delimitarea situațiilor în care există pluralitate de infracțiuni de situațiile în care faptele constituie o singură infracțiune, deci o unitate de infracțiune.
Problema pluralității de infracțiuni este, totodată, strâns legată de răspunderea penală. Persoana care a săvârșit mai multe infracțiuni va răspunde penalicește pentru toate infracțiunile săvârșite, iar condițiile necesare pentru stabilirea temeiului răspunderii penale vor trebui să fie cercetate și verificate în raport cu fiecare infracțiune în parte. Așadar, pluralitatea de infracțiuni este, înainte de toate, o problemă care privește infracțiunea, raportul dintre infracțiunile săvârșite de același făptuitor, o problemă legată de constatarea existenței infracțiunilor și deci a temeiurilor răspunderii penale pentru mai multe infracțiuni și numai după aceasta pluralitatea de infracțiuni devine și o problemă care privește aplicarea pedepsei, a unei pedepse corespunzătoare gravității ansamblului de infracțiuni săvârșite de o persoană.
2. Formele pluralității de infracțiuni.
Codul penal în vigoare prevede și reglementează două forme ale pluralității de infracțiuni, deci două cazuri în care o persoană răspunde penal pentru săvârșirea a două sau mai multe infracțiuni, și anume: concursul de infracțiuni și recidiva. Ambele forme ale pluralității de infracțiuni sunt astfel reglementate în dispozițiile Codului penal în vigoare încât fiecare formă cuprinde toate variantele posibile ale pluralității de infracțiuni respective acoperind deci toate cazurile când o persoană săvârșește două sau mai multe infracțiuni. Prin urmare, în sfera concursului de infracțiuni vox intra toate ipotezele de fapte săvârșite de o persoană mai înainte de a fi intervenit o condamnare definitivă pentru vreuna dintre ele. Pe de altă parte, cea de-a doua formă de pluralitate, recidiva, este și ea astfel reglementată încât în normele Codului penal în vigoare sunt cuprinse toate ipotezele în care o persoană săvârșește din nou o infracțiune, după ce a fost condamnată definitiv pentru o altă infracțiune. Fără să intrăm în examinarea structurii, a condițiilor și elementelor acestor două forme ale pluralității de infracțiuni (ceea ce se va face în explicațiile ce urmează), trebuie să semnalăm însă că există anumite situații speciale, în care o persoană care a fost condamnată definitiv, deși săvârșește din nou o infracțiune, situația infractorului nu se încadrează nici în sfera de reglementare a concursului de infracțiuni, nici în condițiile recidivei. În cazul acestei situații speciale, este însă incontestabil că există o pluralitate de infracțiuni, care trebuie să se răsfrângă și asupra tratamentului acesteia. Codul penal în vigoare prevede tratamentul juridic și pentru această situație specială prin asimilarea ei (dar numai sub aspectul stabilirii pedepsei) cu situația de la concursul de infracțiuni și nu cu situația de la recidivă.
Ca forme ale pluralității de infracțiuni, atât concursul de infracțiuni, cât și recidiva au câteva trăsături comune, care constituie în același timp și condiții indispensabile pentru existența pluralității. Desigur, nu toate aceste trăsături au aceeași valoare, cert este însă că toate sunt importante pentru existența pluralității de infracțiuni.
a) Pluralitatea de infracțiuni, în ambele sale forme, există când aceeași persoană a săvârșit două sau mai multe infracțiuni, deci când activitățile infracționale săvârșite de această persoană întrunesc conținutul a două sau mai multe infracțiuni, indiferent dacă infracțiunile sunt diferite sau sunt de aceeași natură, dacă au fost săvârșite deodată sau la intervale mai mici sau mai mari, în același loc sau în locuri diferite, de făptuitor singur sau ajutat de participanți.
Astfel, vom avea o pluralitate de infracțiuni când o persoană a săvârșit două sau mai multe infracțiuni de sine stătătoare sub raportul încadrării lor juridice, de exemplu un ultraj și un furt, sau o degradare de bunuri și un omor. Vom avea, de asemenea, o pluralitate de infracțiuni și în acele cazuri în care infractorul a săvârșit mai multe fapte care, deși primesc aceeași încadrare juridică, au fost însă săvârșite pe baza unor rezoluții infracționale distincte, de exemplu, mai multe furturi, mai multe falsuri etc. Bineînțeles, pentru existența pluralității de infracțiuni nu interesează dacă una dintre infracțiuni este săvârșită în calitate de autor, iar alta sau altele sunt săvârșite în calitate de autor, coautor, instigator sau chiar în calitate de complice, cu un cuvânt dacă au fost săvârșite singur sau în participație cu alte persoane. Importă deci, pentru existența pluralității, ca persoana în a cărei sarcină se pune aceasta să fi contribuit în orice mod la săvârșirea fiecăreia dintre infracțiunile ce alcătuiesc pluralitatea.
Această condiție a pluralității de infracțiuni, privind unicitatea făptuitorului, constituie legătura de relevanță juridică între infracțiunile obiectiv distincte care alcătuiesc pluralitatea de infracțiuni.
Așadar, pluralitatea de infracțiuni, ca instituție a dreptului penal, nu privește numai materialitatea obiectivă adică săvârșirea a două sau mai multe infracțiuni, ci ea presupune neapărat o apropiere, o legătură, o conexiune oarecare între aceste infracțiuni, legătură ce își găsește expresia în împrejurarea că săvârșirea infracțiunilor este datorită aceluiași făptuitor. Unitatea, în ce privește subiectul activ al infracțiunilor, formează deci una din trăsăturile esențiale ale pluralității infracționale.
Pe de altă parte însă, în legătură cu unitatea subiectului activ, nu există alte condiții suplimentare, sub raportul existenței pluralității de infracțiuni nefiind relevant rolul pe care făptuitorul l-a avut în săvârșirea infracțiunilor care sunt elementele pluralității. Deci, așa după cum s-a arătat mai sus, este posibil ca subiectul activ să fi comis infracțiunile fie în calitate de autor, fie în cea de coautor, instigator sau complice.
b) Pentru existența pluralității de infracțiuni nu se cere condiția ca infracțiunile săvârșite să fie toate consumate. Va exista deci o pluralitate de infracțiuni și atunci când făptuitorul a săvârșit mai multe infracțiuni, din care la una, la unele sau chiar la toate executarea a fost întreruptă sau a rămas fără efect, adică forma tentativă (bineînțeles cu condiția ca tentativa la infracțiunea respectivă să fie pedepsită de legea penală). Important este deci pentru existența pluralității de infracțiuni ca infractorul să fi săvârșit cel puțin două fapte socialmente periculoase care sunt pedepsite de legea penală, indiferent dacă faptele respective sau unele ori una dintre ele constituie tentativă sau infracțiune consumată. Dar va exista o pluralitate de infracțiuni și atunci când unele dintre fapte deși au caracterul de acte de pregătire, care de regulă nu sunt pedepsibile, intră însă în compunerea pluralității de infracțiuni, ca fapte incriminate pentru ele însele, ca infracțiuni de sine stătătoare.
c) Sub aspectul laturii subiective a infracțiunii, pluralitatea de infracțiuni nu este condiționată de forma vinovăției sau de modalitățile acesteia (art. 19 C. pen.). Infracțiunile care alcătuiesc pluralitatea pot fi atât din cele săvârșite cu intenție (directă sau indirectă), cât și din cele săvârșite din culpă (simplă sau cu previziune).
d) Obiectul infracțiunii (obiectul juridic) nu are nici el vreo influență asupra existenței pluralității de infracțiuni, infracțiunile care o alcătuiesc pot fi îndreptate împotriva celor mai variate obiecte, ocrotite de legea penală. Vom avea astfel o pluralitate infracțională și atunci când infractorul după o infracțiune contra statului a săvârșit o calomnie sau un viol sau vreo altă infracțiune.
Trebuie, totuși, acordată o atenție cuvenită infracțiunilor care sunt îndreptate împotriva aceluiași obiect, pentru a putea deosebi practic pluralitatea de infracțiuni -mai precis una din formele acesteia, concursul de infracțiuni – de una dintre formele unității de infracțiune și anume infracțiunea continuată.
e) Pluralitatea de infracțiuni trebuie examinată și sub aspectul aplicării legii penale în spațiu. Astfel, dacă o persoană a săvârșit mai multe infracțiuni (de orice natură) în străinătate, sau parte din infracțiuni în străinătate și parte în țară, sau o infracțiune a fost comisă în țară și o altă infracțiune în străinătate și dacă faptele sunt urmărite înaintea instanțelor din țară existând o pluralitate de infracțiuni, se vor aplica dispozițiile din Codul penal care reglementează pluralitatea de infracțiuni.
3. Asemănări deosebiri între unitatea și pluralitatea de infracțiuni.
3.1. Generalități.
Termenii de unitate și pluralitate au, în domeniul dreptului penal, același înțeles pe care îl au în limbajul comun. Astfel, există unitate atunci când un obiect, un fenomen sau în general orice realitate care este cercetată sau evaluată formează, în raport cu o anumită bază de evaluare, un tot unitar, un întreg sau o entitate unică și există, din contra, pluralitate atunci când obiectul, fenomenul sau realitatea evaluată constituie, în raport cu aceeași bază de evaluare, două sau mai multe entități unice sau unități. Dacă ne referim la diferitele categorii juridico-penale, putem vorbi despre unitate sau pluralitate de subiecți activi ai infracțiunii (infractori), despre unitate sau pluralitate de sancțiuni penale, despre unitate sau pluralitate de infracțiuni etc..
Problema unității sau pluralității de infracțiuni se pune atunci când există un complex de acte sau activități săvârșite de aceeași persoană și trebuie să se stabilească dacă acest complex formează o singură infracțiune sau, dimpotrivă, două sau mai multe infracțiuni. Obiectul evaluării îl formează deci un ansamblu de acte (acțiuni sau inacțiuni), iar baza de evaluare o constituie însăși noțiunea de infracțiune creată de legiuitor. Așa cum se arată în cele ce precedă, legiuitorul creează aceste noțiuni stabilind toate condițiile necesare pentru ca o faptă determinată să constituie infracțiune, adică stabilind conținutul juridic al infracțiunii. Se poate afirma, deci, că baza sau criteriul de evaluare în vederea stabilirii unității sau pluralității de infracțiuni îl constituie conținutul infracțiunii.
Ținând seama de aceste date ale realității, spunem că există unitate de infracțiune atunci când în activitatea desfășurată de o persoană identificăm conținutul unei singure infracțiuni și că există pluralitate de infracțiuni atunci când în acea activitate identificăm conținuturile a două sau mai multe infracțiuni.
Așa cum se poate constata din cele ce precedă, problema unității sau pluralității de infracțiuni nu se pune în legătură cu orice complex de acte și activități, ci numai cu privire la acela la care, între actele și activitățile care îl alcătuiesc, există o legătură anumită, din care decurg consecințe juridice și anume o legătură personală (in personam), constând în faptul că cele două sau mai multe acțiuni sau acte sunt săvârșite de aceeași ori de aceleași persoane. Atunci când complexul de acte sau activități evaluat nu se caracterizează prin această legătură în personam, problema unității și pluralității de infracțiuni nu se pune.
3.2. Importanța distincției între unitate și pluralitate de infracțiuni.
Interesul distincției între unitate și pluralitate de infracțiuni este evident, în primul rând pentru că de numărul faptelor penale existente într-o activitate complexă ori într-un complex de activități depinde numărul de raporturi conflictuale de drept penal ce trebuie să fie soluționate. Dar distincția este interesantă mal ales pentru problematica gravă pe care o aduce în politica penală săvârșirea mai multor infracțiuni de către aceeași persoană. Este vorba, în acest sens, nu numai și nu atât despre modul cum trebuie să fie sancționată o persoană care a săvârșit două ori mai multe infracțiuni, cât mai ales de caracterul simptomatic, sub raportul periculozității sociale a făptuitorului, pe care-l are pluralitatea de infracțiuni în raport cu unitatea de infracțiune. De aici necesitatea reglementării juridice adecvate a problemelor multiple pe care le pune pluralitatea de infracțiuni ca atare și principalele forme prin care aceasta se prezintă și anume concursul de infracțiuni și recidiva.
3.3. Necesitatea studiului unității infracționale.
În cercetarea problemei unității și pluralității de infracțiuni, în vederea elaborării unor criterii științific fundamentate de distincție între cele două categorii, este deosebit de importantă studierea unității infracționale, a diverselor tipuri și modalități sub care acestea se prezintă. Pentru înțelegerea unității și chiar a necesității acestui studiu trebuie să se aibă în vedere faptul că, deși baza de evaluare a fenomenului cercetat o constituie conținutul infracțiunii, realitatea poate prezenta situații în care un complex faptic corespunzător conținutului unei singure infracțiuni să conțină elemente ale unei pluralități, în așa fel încât, fără cunoașterea particularităților unor tipuri de unitate infracțională, nu s-ar putea stabili exact dacă există o unitate sau o pluralitate de infracțiuni. De asemenea, sunt cazuri în care legiuitorul însuși a reunit în conținutul aceleiași infracțiuni elemente care formează conținutul altei ori altor infracțiuni. În astfel de situații, fără cunoașterea anumitor tipuri de infracțiune unică cu caracter complex ar fi greu de calificat drept unitate sau pluralitate de infracțiuni un complex faptic în care pot fi identificate conținuturile mai multor infracțiuni, dar aceste conținuturi se găsesc reunite și în conținutul aceleiași infracțiuni.
Așa cum se arată în cele ce precedă, unitatea infracțională este determinată de unicitatea conținutului infracțiunii, iar unitatea acestuia este determinată, la rândul ei, de unitatea actului de conduită sau a faptei incriminate. Unitatea infracțiunii, ca entitate juridică, este determinată deci de unitatea faptei, ca entitate naturală. Cea mai mare parte a conținuturilor de infracțiuni se referă, într-adevăr, la un act de conduită singular, chiar și atunci când se prevăd modalități alternative în care acesta poate fi realizat.
Există însă cazuri în care legiuitorul, din rațiuni de politică penală ori de tehnică legislativă, construiește conținuturi de infracțiuni prin absorbire într-un conținut unic a elementelor constitutive caracteristice conținuturilor a două sau chiar mai multor infracțiuni. În astfel de cazuri, unitatea infracțională determinată de conținutul infracțiunii nu corespunde unei unități a actului de conduită, ci unei pluralități de acte sau activități.
Ținându-se seama de această realitate, în teoria dreptului penal se face distincție între două categorii de unitate de infracțiune și anume între unitatea naturală, la care unitatea juridică se întemeiază pe unitatea faptei care constituie elementul material al infracțiunii, pe de o parte, și unitate legală, care este o creație a legiuitorului pe baza unei pluralități de fapte. Dacă în cazul unități naturale există o concordanță între unitatea juridică și unitatea de fapt sau reală, în cazul unității legale nu există o astfel de concordanță. Unitatea juridică nu mai reprezintă, în acest din urmă caz, o recunoaștere și o consacrare pe plan juridic a unei unități de fapt, ca în cazul unității naturale, ci este creată de legiuitor dintr-o pluralitate de fapte și împotriva unei pluralități juridice.
În cadrul unității naturale de infracțiune se face distincție între trei tipuri diferite de unitate infracțională, în funcție de natura acțiunii sau inacțiunii care constituie elementul material al infracțiunii, și anume între infracțiunea simplă, infracțiunea continuă și infracțiunea deviată.
În mod corespunzător, în cadrul unității legale de infracțiune se face distincție între patru tipuri de unitate infracțională și anume între infracțiunea complexă, infracțiunea continuată, infracțiunea progresivă și infracțiunea de obicei.
Cercetarea unității de infracțiune presupune cercetarea tuturor acestor categorii și tipuri de unitate.
CAPITOLUL II INFRACȚIUNEA CONTINUĂ
Secțiunea I Infracțiunea continuă, ca formă a unității naturale de infracțiune
În conținutul oricărei infracțiuni intră atât elementul material (acțiunea/inacțiunea) – împreună cu toate condițiile, prealabile sau concomitente, care, potrivit legii, îi atribuie caracter penal, cât și urmarea socialmente periculoasă, precum și vinovăția, adică poziția subiectivă a făptuitorului, toate acestea aflându-se într-o strânsă interdependență și constituind o unitate: unitatea infracțiunii săvârșite.
Infracțiunea – astfel cum este ea definită în art. 17 alin. 1 din Codul penal -se poate prezenta sub forma unității sau pluralității de infracțiuni.
Unitatea de infracțiune este acea activitate infracțională formată dintr-o singură acțiune sau inacțiune, ori din mai multe acțiuni sau inacțiuni, care decurg din natura faptei sau din voința legiuitorului, săvârșită de o persoană pe baza aceleiași rezoluții infracționale și care întrunește conținutul unei singure infracțiuni.
Unitatea infracțională (pluralitatea aparentă de infracțiuni) se poate prezenta sub două forme, și anume: unitatea naturală și unitatea legală.
Unitatea naturală este alcătuită, în genere, dintr-o singură acțiune (inacțiune) care produce o singură urmare socialmente periculoasă și are la bază o singură formă de vinovăție. Ea se poate prezenta sub două variante: infracțiunea simplă și infracțiunea continuată.
Potrivit teoriei generale a dreptului penal, infracțiunea este continuă când acțiunea sau inacțiunea infracțională și urmarea durează până când infractorul o curmă de bună-voie sau din cauza intervenției altei persoane, moment în care se epiuzează. Așa sunt exempli gratia, furtul de energie (art. 208 alin. 2 C.pen.), abandonul de familie (art. 305 C.pen.), portul de arme fără drept (art. 279 alin. 1 C.pen.), portul nelegal de decorații sau semne distictive (art. 241 C.pen.) etc.
În asemenea cazuri există o infracțiune unică deoarece suntem în prezența unei singure hotărâri (rezoluții) infracționale, a unei singure acțiuni (inacțiuni), a unui singur obiect social-juridic lezat, a unei singure urmări și a aceluiași făptuitor.
Urmarea, în cazul infracțiunilor de rezultat, capătă proporții cu atât mai mari cu cât se prelungește în timp acțiunea infracțională.
O asemenea infracțiune cunoaște două momente, și anume: infracțiunea se consumă când se comite acțiunea (inacțiunea) care durează suficient pentru a avea o semnificație penală, și se epuizează în momentul încetării acesteia, fie datorită propriei voințe a făptuitorului, fie din cauza unei împrejurări externe.
Secțiunea a II-a Infracțiunea continuă ca formă a infracțiunii fapt epuizat
1. Scurtă caracterizare a infracțiunii fapt epuizat.
Infracțiunea fapt epuizat este și ea, ca și tentativa, o formă derivată și, deci, atipică a infracțiunii. Ea se caracterizează însă nu prin neproducerea rezultatului tipic, ca în cazul tentativei, ci dimpotrivă prin producerea, după momentul
consumării faptei, a unor urmări noi, fie prin amplificarea rezultatului produs inițial, fie prin continuarea activității infracționale înseși, după ce aceasta a atins momentul consumării. Aceste urmări posterioare momentului consumării continuă să se producă până la un anumit moment ulterior, numit momentul epuizării faptului, dincolo de care nici o evoluție a rezultatului nu mai este posibilă.
Infracțiunile susceptibile de forma fapt epuizat. Fiind caracteristice unei forme atipice a infracțiunii, astfel de urmări subsecvente nu sunt posibile decât în cazul anumitor categorii de infracțiuni, cum sunt infracțiunile continue, continuate, progresive sau de obicei.
La toate categoriile de infracțiuni sus-menționate există, deci, pe lângă un moment al consumării, și un moment al epuizării faptului, aceste infracțiuni apărând, în raport cu infracțiunile tip respective, ca forme atipice, derivate. Ceea ce le caracterizează este faptul că, datorită specificului lor, toate consecințele legate de momentul consumării sunt legate la aceste infracțiuni de momentul epuizării. Astfel, stabilirea legii penale aplicabile în soluționarea raportului juridic penal de conflict născut din săvârșirea infracțiunii, soluționarea problemei aplicării unei legi de amnistie, chiar calcularea termenului de prescripție a răspunderii penale – într-o anumită opinie etc., toate aceste probleme se soluționează în raport cu momentul epuizării faptului, iar nu în raport cu momentul consumării infracțiunii.
2. Momentul consumării.
Orice activitate infracționala are un început și un sfârșit. Ea poate să înceteze în oricare dintre diferitele momente ale desfășurării, pornind de la luarea hotărârii și până la producerea rezultatului periculos pentru societate.
Deși fazele de desfășurare ale infracțiunii sunt în general posibile la infracțiunile susceptibile de durată în timp, și cum infracțiunea continuă este caracterizată tocmai printr-o acțiune prelungită în timp, s-ar părea că ea este totdeauna susceptibilă de două faze de desfășurare. Cu toate acestea, este de observat că infracțiunea continuă putând fi după latura ei obiectivă, fie o infracțiune de acțiune (de exemplu sechestrarea de persoane, fie una de inacțiune (de exemplu, abandonul familial), fazele de desfășurare ale infracțiunii prezintă unele particularități. Astfel, o deosebită importanța teoretică și practică o prezintă momentul consumării infracțiunii. Acest moment finalizează infracțiunea și presupune că activitatea infracțională concepută a fost dusă până la capăt și s-au produs urmările periculoase pentru societate.
Cunoașterea momentului consumativ în cazul infracțiunii continui prezintă interes, pentru faptul că de la această dată curg consecințele juridice în legătură cu începerea termenului de prescripție, acordarea amnistiei, aplicarea legii penale, competența instanțelor de judecată și a altor chestiuni legate de timpul când a fost săvârșită fapta.
Am arătat că, spre deosebire de infracțiunea instantanee, la care acțiunea ia sfârșit prin însăși consumarea infracțiunii (de exemplu în cazul infracțiunii de lovire, o dată aplicate loviturile, s-a realizat infracțiunea respectivă. La infracțiunea continuă, elementul material se prelungește în timp până intervine o manifestare nouă, în sens contrar, care curmă această stare. Consumarea infracțiunii, deși poate fi considerată în fiecare moment în care este realizată latura obiectivă, are deci o durată prelungită în timp, echivalenta cu durata acțiunii infracționale și ia sfârșit în momentul încetării actului delictus fie prin voința infractorului, fie prin intervenția organului competent de stat. De exemplu, în cazul sechestrării de persoane, momentul consumativ începe de la data când latura obiectivă a infracțiunii a fost realizată în întregime, persoana sechestrată fiind privată de libertate prin activitatea infracțională desfășurată și se prelungește până când aceasta își recapătă libertatea. În momentul în care intervine un eveniment care curmă această situație, infracțiunea continuă se consideră săvârșită și dacă infractorul își reîncepe activitatea, ia naștere o nouă infracțiune continuă, susceptibilă a fi urmărită ca și cea anterioară.
Nu trebuie confundat prelungirea momentului consumativ – care coincide cu prelungirea acțiunii – cu prelungirea în timp a urmărilor faptei săvârșite. Aceste urmări în realitate nu se prelungesc, ele cel mult se amplifică, sporesc cantitativ și valoric. Astfel, în cazul furtului de gaz metan, momentul consuma tiv se prelungește cit timp pine acțiunea de sustragere a gazului, iar urmările sporesc mereu în report de cantitatea și valoarea gazului metan însușit.
În legătură cu momentul consumării infracțiunii continui, N. Buzea este de părere că acest moment persistă în timp, cât ține starea de fapt ilicită, creată prin acțiunea ilegala a infractorului. Astfel, în cazul infracțiunii de sechestrare de pers cane, infracțiunea va fi consumată în momentul eliberării persoanei sechestrate, daci în momentul când se pune sfârșit stării antijuridice. Infracțiunea continuă începe și se consuma din chiar momentul când subiectul activ al infracțiunii săvârșește acțiunea materială ilicită inițială și se permanentizează cât timp persistă activitatea sa infracțională.
Este de observat că în cazul infracțiunii continui deși faptul se consumă în momentul când se realizează conținutul infracțiunii tip, el se prelungește în mod natural, producând urmări noi care se amplifică mereu, pe măsură ce continuă activitatea infracțională. Deși sub aspectul consumării infracțiunii am fi tentați să afirmăm că acest moment s-a realizat o dată cu producerea urmării, a răului, totuși întrucât fapta continuă, iar urmările n-au fost epuizate și sporesc mereu în continuarea activității fizice, acest moment ia sfârșit fie în mod natural, când însăși subiectul, voluntar, pune capăt acțiunii sale ilicite, fie pe cale juridică, când infractorul este silit să înceteze activitatea sa infracționala. nu au același înțeles. Ele exprimă noțiuni juridice deosebite. Dacă, în cazul infracțiunilor instantanee, astfel cum s-a mei arătat, momentul consumativ coincide cu cel al săvârșirii infracțiunii, realizându-se într-un singur loc, acolo unde a început și s-a sfârșit acțiunea infracțională, în cazul infracțiunilor continui, care presupun o acțiune de durată, consumarea nu se poate realiza concomitent cu săvârșirea. Consumarea se realizează totdeauna în o anumită durată de timp. Infracțiunea continuă se consumă în momentul când intervine o manifestare contrarie, care pune capăt activității Infracționale. Noțiunea juridică care exprimă înțelesul termenului de consumare, presupune cantitativ o activitate infracțională de durată în timp și posibilitatea unei pluralități de teritorii, în timp ce săvârșirea infracțiunii instantanee exprimă Ideea unității de timp și loc.
Determinarea înțelesului celor două noțiuni au importanță juridică, întrucât în raport de stabilirea momentului consumativ a infracțiunii decurg și anumite consecințe juridice. Astfel, dacă pentru determinarea competenței nu este semnificativ numai locul unde a luat sfârșit infracțiunea continuă, ci toate locurile unde s-a prelungit acțiunea infracțională, în schimb pentru fixarea termenului ue la care începe să curgă prescripția, interesează numai momentul când a încetat actul delictuos. Acest moment este determinat în timp, de data când a sfârșit acțiunea infracțională, când faptul a fost epuizat. Dacă durata acțiunii infracționale determină existența infracțiunii continui, momentul final când ia sfârșit acțiunea delictuoasă, determina individualitatea infracțiunii, în acest moment, săvârșirea unei alte activități infracționale, presupune săvârșirea altei infracțiuni.
Infracțiunea momentană fiind săvârșită instantaneu și într-un singur loc, determinarea competenței teritoriale în cazul tentativei nu ridică probleme. În ce privește infracțiunea continuă însă, în caz de simplă tentativă, fapta considerându-se săvârșită acolo unde s-au produs actele ce executare, acesta va fi și locul care determină fixarea competenței teritoriale.
3. Momentul epuizării infracțiunii continue.
Infracțiunile continue se caracterizează prin prelungirea în timp a însăși acțiunii sau inacțiunii ce constituie elementul material al infracțiunii (de exemplu, lipsirea de libertate în mod ilegal a unei persoane, art.189 C.p.; furtul de energie, art.208 C.p.; deținerea de instrumente în vederea falsificării de valori, art.285 C.p. etc.). Această prelungire în timp a elementului material are loc și după atingerea momentului consumării, adică după o oarecare durată a acțiunii sau inacțiuni și după producerea rezultatului socialmente periculos și durează până când un act contrar celui inițial pune capăt stării infracționale, adică acțiunii sau inacțiunii respective. Se înțelege că odată cu prelungirea faptei se amplifică și rezultatul ei, iar momentul încetării acțiunii sau inacțiunii și, deci, și al amplificării rezultatului este momentul epuizării faptului respectiv.
4. Discuții în legătură cu posibilitatea producerii tentativei.
Infracțiunea continuă constând dintr-o acțiune de durată, la care activitatea infracțională se prelungește în timp, este susceptibilă de a parcurge toate fazele de desfășurare ale infracțiunii. Această constatare nu este însă general valabilă. Infracțiunile continui pot fi săvârșite printr-o acțiune (de exemplu, sechestrarea de persoane sau portul ilegal de decorații), fie prin inacțiune ori omisiune (de exemplu, abandonul familial sau omisiunea denunțării). Ori, este cunoscut faptul ca la infracțiunile omisive, fazele de desfășurare nu sunt posibile din cauza elementului obiectiv. Obligația de a face, fie că este cerută imediat, fie că este indicată de un termen, duce la ideea consumării faptului în momentul expirării obligației. Dacă în cazurile concrete date, infracțiunea continua race parte dintre infracțiunile de acțiune, tentativa va fi posibilă sub toate modalitățile ei (întreruptă, fără rezultat, improprie), în ipoteza în care legea o pedepsește.
Dacă, însă, infracțiunea continuă se realizează printr-o inacțiune, cum ar fi de exemplu, în cazul infracțiunii de abandon familial, tentativa nu-i posibilă sub nici una dintre modalități.
Secțiunea a III-a Infracțiunea continuă și alte infracțiuni susceptibile de forma fapt epuizat
1. Infracțiunea continuă și infracțiunea de obicei.
Infracțiunea continuă se deosebește de infracțiunea de obicei. Latura obiectivă, în cazul infracțiunii continui, constă dintr-o acțiune prelungită în timp, în mod firesc prin însăși natura activității infracționale.
La infracțiunea de obicei, latura obiectivă este constituită dintr-o pluralitate de acte care se repetă în timp și care manifestă o obișnuință. Un singur act nu are relevanță sub aspect penal, legea prevăzând că latura obiectivă este formată din mai multe acțiuni.
Caracteristica laturii obiective, la infracțiunea de obicei este faptul că acțiunile care formează obișnuința, deși se repetă, nu întrunesc fiecare în parte condițiile cerute pentru existența unei infracțiuni de sine stătătoare și nu pot fi disociate, întrucât, tocmai repetarea lor, constituie trăsătura de bază care formează obișnuința și dă existență infracțiunii.
Unii penaliști, substituie înțelesul infracțiunilor de obicei, celor continui, afirmând că infracțiunile continui sunt infracțiuni din obișnuința, pentru că ele nu
se săvârșesc ca infracțiuni, decât dacă faptul respectiv se repetă, ca un obicei. În ideea acestora, infracțiunile de obicei ca, practicarea prostituției sau practicarea jocurilor de noroc, sunt infracțiuni continui, fiind că latura obiectivă la aceste infracțiuni se realizează prin repetarea aceleiași acțiuni, repetare devenită obicei și care este de esența infracțiunii.
Atribuind infracțiunilor de obicei, denumirea de infracțiuni colective, împrumutată din literatura juridică germană, unii juriști polonezi comentează dispozițiile legii penale poloneze și practica judiciară a Tribunalului Suprem, folosind ambele noțiuni cu același înțeles. Tratamentul juridic nediferențiat prin atribuirea unor caracteristici identice infracțiunii colective și infracțiunii continui, a provocat în mod evident anumite consecințe în domeniul legalității hotărârilor cu privire la aplicarea prescripției și amnistiei, atât în practica tribunalelor germane cât și poloneze.
Un punct de vedere deosebit, a fost exprimat în literatura juridică elvețiană de către Schwander care include în infracțiunea colectivă, alături de infracțiunea din profesie și infracțiunea continuă, ca un fapt premergător nesancționabil, respectiv, fapt ulterior.
Aceste puncte de vedere au fost parțial reconsiderate de către alți juriști polonezi începând cu anul 1938, fără însă a fi înlăturate controversele cu privire la conținutul celor 2 feluri de infracțiuni.
Infracțiunea de obicei nu poate fi confundată cu infracțiunea continuă. Pentru a ajunge la consumarea infracțiunii, legea cere ca manifestarea exterioară să se fi repetat de mai multe ori. Ceea ce se repetă nu este infracțiunea, ci faptul. Din repetarea faptului se naște infracțiunea de obicei, toate repetările constituind o unitate de infracțiuni. Repetarea acțiunilor după ce
împotriva subiectului activ s-a pornit urmărirea penala, constituie o altă infracțiune de obicei. Această caracteristică a laturii obiective a infracțiunii de obicei, face ca în cazul acesteia să nu fie posibilă forma tentativei neterminate, nici acela a tentativei terminate. Penaliștii francezi G. Ștefani și G. Lavasseur,
referindu-se la Interesul de a distinge infracțiunea de obicei de infracțiunea momentană, sunt de părere că întrucât la infracțiunile de obicei, prescripția acțiunii publice începând să curgă din momentul în care infracțiunea este realizată, având ca punct de plecare ziua când a fost săvârșit ultimul act constitutiv a infracțiunii de obicei, importă puțin, dacă diferitele acte care constituie obișnuința sunt; separate între ele printr-un termen mal lung decât cel al prescripției, întrucât aceste acte izolate, nefiind delictuoase, nu sunt atinse de prescripție.
În principiu, afirmația este exactă, dar practic nu este de conceput a reuni acte izolate, săvârșite la intervale de timp care depășesc termenul prescripției – în cazul legii noastre penale cel de al doilea act repetat trebuind a fi săvârșit după cinci ani – considerându-se în asemenea situații că ar fi întrunite condițiile cerute pentru existența unei infracțiuni de obicei. Caracteristic acestei infracțiuni fiind aceia ca faptele săvârșite să constituie un obicei, intervalul mare de timp scurs între două acte, lasă îndoiala că este vorba despre o activitate săvârșită din obișnuință.
2. Infracțiunea continuă și infracțiunea progresivă.
În cadrul unității legale de infracțiune rezultând din legătura celor două infracțiuni, infracțiunea de bază și forma calificată a acesteia, putem întâlni în practică, ca o infracțiune continuă, care constituie unitate naturală de Infracțiune, să îmbrace și forma unei unități legale. De exemplu, în cazul sechestrării de persoane, infracțiunea da bază poate fi formată din infracțiunea de sechestrare de persoane și forma calificată, vătămarea gravă a integrității corporale sau a sănătății, ori folosirea de acte false.
În cazul acesta, există o singură infracțiune care are la bază o unitate-faptică și una legală. Susținerea că infracțiunea calificată ar constitui o formă a unității legale de Infracțiune, a fost criticată de unii autori de drept penal, care o consideră ca o formă a infracțiunii complexe. Atestând ca real faptul că în acest caz există o infracțiune unică, unitatea fiind legală, se învederează că această unitate nu constituie o formă principală a unității legala de infracțiune, ci un aspect al infracțiunii complexe, infracțiunea calificată apărând ca o circumstanță agravantă a infracțiunii de bază.
Este adevărat că infracțiunea calificată apare ca o formă a complexității legale în care există o singură violare a legii penale, mai multe rezoluții infracționale (una pentru faptul de bază și alta pentru faptul calificat) și mai multe acțiuni care pot flecare în parte, constitui câte o Infracțiune. Totuși, dacă astfel cum se recunoaște în mod unanim că atât forma calificată a infracțiunii cât și infracțiunea complexă sunt unități legale de infracțiune, consider că infracțiunea calificată trebuie să figureze printre formele legale de infracțiune, ea prezentând alături de aspectul comun și caracteristici deosebite de ale infracțiunii complexe. În cadrul complexității legale, legea contopește două activități infracționale, pentru a crea o infracțiune unică. În acest caz avem o singură violare a legii penale, o singură rezoluție delictuoasă și o pluralitate de acțiuni, în timp ce în cazul unității legale a infracțiunii calificate se relevă sub aspect subiectiv câte o rezoluție delictuoasă pentru fiecare fapt care conduce însă la o infracțiune unică. În mod corect observă Pispaia că trebuie făcută distincția dintre ipoteza în care infracțiunea complexă rezultă din unificarea mai multor infracțiuni (de exemplu, tâlhăria prin reunirea faptelor de furt și violență), de ipoteza în care una din cele două infracțiuni componente constituie doar o circumstanță agravantă a celeilalte.
3. Infracțiunea continuă și infracțiunea continuată.
Infracțiunea de lipsire de libertate se consumă în momentul în care subiectul pasiv este pus în situația de a nu se bucura de libertatea de mișcare și acțiune, urmare imediată ce se prelungește în timp, iar epuizarea faptei are loc la încetarea acestei stări. Astfel infracțiunea capătă un caracter continuu, nefiind aplicabile în privința sa dispozițiile art. 41 și 42 Codul penal, referitoare la infracțiunea continuă.
Prin sentința penală nr. 158 din 20 aprilie 1999 a Tribunalului Cluj au fost condamnați inculpații B.D.T. și B.C. pentru comiterea infracțiunilor de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzute de art. 189 alin. 2 Cod penal, cu art. 41 alin. 2 și art. 42 Cod penal, la câte 5 ani închisoare fiecare iar pentru comiterea infracțiunii de viol, prevăzută și pedepsită de art. 197 alin. 2 lit. "a" Cod penal, cu art. 41 alin. 2 și art. 42 Cod penal la câte 7 ani închisoare fiecare. S-au contopit pedepsele, fiecare urmând să execute 7 ani închisoare. S-a reținut în esență, că ambii inculpați, folosind violența, au întreținut, pe rând și la diferite intervale de timp, relații sexuale cu victima R.I., profitând de faptul că amândoi se aflau cu victima în autoturismul proprietate a unuia din inculpați, și că pe parcursul mai multor ore i-au interzis victimei să părăsească autoturismul.
Dacă, în ce privește existența infracțiunii de lipsire de libertate, sub aspectul laturii ei obiective, speța nu comportă discuții, în schimb, în mod corect, Curtea de Apel Cluj a apreciat că este vorba despre o infracțiune continuă și nu continuată, cum a reținut instanța de fond, admițând în aceste limite apelul inculpaților și înlăturând aplicarea dispozițiilor art. 41, 42 Cod penal, vizând infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal.
Consumarea acestei infracțiuni are loc în momentul în care se produce urmarea faptei, adică situația în care persoana este lipsită de posibilitatea de a se deplasa și acționa în conformitate cu voința sa. Întrucât starea de lipsire de libertate a persoanei durează, se prelungește în timp prin natura faptei, până în momentul în care intervine o acțiune care îi pune capăt, infracțiunea de lipsire de libertate este o infracțiune continuă. Ca orice infracțiune continuă are și un moment al epuizării care este momentul în care intervenind o acțiune contrară celei inițiale, încetează starea de lipsire de libertate a persoanei.
(Judecător Gheorghe Buta)
CAPITOLUL III CARACTERIZAREA INFRACȚIUNII CONTINUE
Secțiunea I Caracterizarea infracțiunii continue
Cunoașterea diverselor structuri ale unității infracționale și delimitarea lor de formele pluralității de infracțiuni prezintă, din punct de vedere teoretic și practic, o importanță deosebită pentru respectarea și aplicarea legii în domeniul dreptului penal material (substanțial), dacă se are în vedere că orice faptă penală concretă dă expresie materială uneia sau mai multora din aceste structuri.
Respectarea riguroasă a legilor, luarea de măsuri împotriva oricui încalcă ordinea, legile și normele de conviețuire socială, unită cu înlăturarea oricăror abuzuri și, desigur, cu adaptarea răspunderii în raport cu particularitățile diverselor activități infracționale, constituie cerințe esențiale ale practicii judiciare și trebuie să se reflecte corespunzător în aspectele teoretice ale dreptului penal.
Infracțiunea, ca faptă social-umană cu semnificații și urmări antisociale, are o existență unitară în materialitatea sa, ca formă real-obiectivă de manifestare a unui comportament uman. Dar, infracțiunea – ca faptă a omului, privit ca și element component al sistemului social – este, totodată, o unitate juridică, compusă din anumite elemente care se îmbină și se condiționează reciproc.
Fiecare infracțiune privită ca faptă concretă reprezintă transpunerea în realitatea obiectivă, printr-o manifestare a omului, a conceptului de infracțiune cuprins în incriminarea legală corespunzătoare (textul incriminator din Codul penal – partea specială ori din legi penale speciale sau extrapenale cu dispoziții penale).
În literatura de specialitate, infracțiunea continuă a fost definită ca fiind infracțiunea al cărei element material, constând dintr-o acțiune sau o inacțiune, se prelungește (continuă, durează) în timp în chip natural, chiar după momentul consumării, până când încetează activitatea infracțională (momentul epuizării). Durata sau continuitatea activității infracționale este deci de esența infracțiunii continue. Sunt infracțiuni continue: furtul de curent electric (art.208 alin.2 C.p.), lipsirea de libertate în mod legal (art.189 C.p.), abandonul de familie (art.305 C.p.), absența nejustificată (art.331 C.p.), dezertarea (art.332 C.p.).
În literatura de specialitate s-a subliniat că ceea ce caracterizează elementul material al infracțiunilor continue este faptul că acesta se realizează printr-o dublă atitudine a făptuitorului și anume una comisivă, prin care se creează starea infracțională (de exemplu sechestrarea ilegală a unei persoane, efectuarea ilicită de branșamente la rețeaua electrică în vederea sustragerii de energie, dobândirea de obiecte a căror deținere este ilicită etc.) și alta omisivă, prin care se lasă ca starea infracțională să dureze, nu i se pune capăt. în felul acesta, fapta ce constituie elementul material al infracțiunii continue durează până când un act contrar celui inițial pune capăt stării infracționale. Acest act contrar se poate datora făptuitorului însuși, unei alte persoane, autorității etc. De asemenea, este admis în teoria dreptului nostru penal și recunoscut în practica fostului Tribunal Suprem că infracțiunea continuă ia sfârșit prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești de condamnare a făptuitorului.
Secțiunea a II-a Structura infracțiunii continue
Înțelegem prin structura conținutului infracțiunii modul cum se grupează în cadrul conținutului infracțiunii diferitele elemente care îl alcătuiesc și raporturile dintre acestea. Cunoașterea acestei structuri este importantă pentru înțelegerea rolului diferitelor condiții cerute de lege pentru existența infracțiunii, a naturii și poziției acestora în raport cu actul de conduită. Ea dă posibilitatea să se determine care condiții sunt obligatorii pentru orice conținut de infracțiune și care ar putea lipsi, care din ele sunt determinante pentru existența infracțiunii și deci esențiale și care sunt accidentale sau circumstanțiale etc.
În conținutul oricărei infracțiuni intră atât elementul material (acțiunea/inacțiunea) – împreună cu toate condițiile, prealabile sau concomitente, care, potrivit legii, îi atribuie caracter penal, cât și urmarea socialmente periculoasă, precum și vinovăția, adică poziția subiectivă a făptuitorului, toate acestea aflându-se într-o strânsă interdependență și constituind o unitate: unitatea infracțiunii săvârșite.
Întrucât conținutul generic cuprinde totalitatea condițiilor pe care legiuitorul le folosește la construirea conținutului diferitelor incriminări, aceste condiții pot fi structurate în raport cu factorii sau termenii la care se referă în condiții privitoare la faptă sau la actul de conduită, condiții privitoare la obiect, la subiecții infracțiunii, la locul și timpul săvârșirii acesteia. Totodată, existența unor infracțiuni presupune preexistenta unor condiții specifice, alcătuind așa-numita situație premisă pe care trebuie să se grefeze fapta și condițiile care o însoțesc pentru ca ea să constituie infracțiune.
Condițiile privitoare la faptă, adică la actul de conduită, alcătuiesc ceea ce s-a numit conținutul constitutiv al infracțiunii, acesta reprezentând condițiile pe care trebuie să le realizeze făptuitorul sau să le facă relevante prin fapta sa. Acest conținut constitutiv formează nucleul central și în cadrai conținutului generic, motiv pentru care trebuie studiat cu maximă atenție.
Sintetizând, în structura conținutului generic al infracțiunii distingem: condiții privind situația premisă, condiții alcătuind conținutul constitutiv, condiții privind obiectul infracțiunii, condiții privind subiecții, condiții privind locul și timpul săvârșirii infracțiunii.
Secțiunea a III-a Latura obiectivă a infracțiunii continue
Latura obiectivă în cazul infracțiunii continui este caracterizată printr-o activitate infracțională unică. Această activitate unică se realizează atât sub raportul acțiunii-inacțiunii infracționale cât și sub raportul urmărilor socialmente periculoase, concretizându-se într-un singur rezultat.
În cazul infracțiunii continui, latura obiectivă se realizează din primul moment și se prelungește în timp până când intervine o manifestare de voință în sens contrar. Acțiunea este continuă și de durată. Activitatea infracțională nu se realizează prin acte multiple, ci printr-o singură durabilă. Deci trăsătura esențială care caracterizează latura obiectivă a infracțiunii continui este continuitatea. Elementul obiectiv, în cazul infracțiunii continui se realizează printr-o îndoită atitudine, una comisivă, urmată de alta omisivă. De exemplu, în cazul infracțiunii de sechestrare de persoane, atitudinea comisivă se exteriorizează prin faptul că se sechestrează o persoană, iar cea omisivă, prin faptul că nu i se dă drumul.
Cu privire la durata acțiunii, aceasta are un caracter nedeterminat. Acțiunea poate dura câteva ore, o zi, o lună, un an sau mai mult. Durata acțiunii se integrează în elementul continuității și tocmai ea este aceia care-i dă acest caracter. Ori de câte ori nu există o activitate de durată și latura obiectivă a infracțiunii se realizează printr-o activitate fizică, care se consumă în același moment, vom avea o infracțiune instantanee (momentană). Din faptul că infracțiunea continuă necesită o activitate de durată, s-a tras concluzia că ori de câte ori în textul legii penale elementul obiectiv al infracțiunii este desemnat cu un verb care arată o activitate de durată, avem o infracțiune continuă.
În legătură cu continuitatea, trebuie precizat că latura obiectivă a infracțiunii fiind formată din acțiune și urmările, ei, ceea ce se prelungește în timp, în cazul infracțiunii continuu, este acțiunea, nu urmările ei. Deși acest lucru este exact, întrucât o dată curmată acțiunea infracțională se produce și rezultatul acesteia și ca atare infracțiunea s-a sfârșit, totuși este de observat că datorită caracterului continuu a acțiunii, urmarea începe concomitent cu acțiunea, persistă cât timp ține starea anti-juridică și se amplifică pe măsura duratei activității infracționale. Astfel, în cazul sechestrării de persoane, de îndată ce intervine acțiunea de sechestrare, victima este privată de libertate, se încalcă relațiile sociale care ocrotesc libertatea persoanei și urmările imediate care se nasc concomitent cu acțiunea de sechestrare, rămân tot timpul cât durează activitatea infracționala, sporind mereu până la epuizarea faptului. Acest rezultat concret și imediat pe care îl produce acțiunea infractorului, poate avea și alte consecințe care să afecteze persoana părții vătămate și relațiile sociale, dar ori care ar fi aceste urmări, ele se integrează în latura obiectivă a infracțiunii, care se prelungește numai până în momentul când o manifestare nouă a curmat în sens contrar activitatea fizică ce face obiectul infracțiunii continui.
În literatura juridică au fost purtate discuții în sensul dacă, această acțiune continuă poate avea anumite întreruperi. Unii, au fost de părere că acțiunea este continuă, durabilă și fără întrerupere. Într-o alta părere s-a afirmat că, continuitatea poate fi permanentă și succesivă, distingându-se astfel două categorii de infracțiuni continue: infracțiuni continui permanente și infracțiuni continui succesive.
Continuitatea este permanentă, atunci când, pentru prelungirea în timp, nu se mai cere nici o intervenție din partea autorului infracțiunii și succesivă, când se cere o atare intervenție.
Ca exemplu de infracțiune continuă permanentă este persoane, iar continuă succesivă portul ilegal de decorații. Portul ilegal de decorații implică o prelungire în timp, care depășește durata unei clipe, iar prelungirea nu operează automat, ci este succesivă, ea reclamând intervenția autorului infracțiunii care trebuie să îmbrace haina sau să mute decorațiile de la o haină la alta. În teoria dreptului penal, problema infracțiunii continui, nu este încă pe deplin lămurită. Astfel, N. Buzea consideră că infracțiunea continuă este Infracțiune din obișnuință, dând ca exemplu practicarea jocurilor de noroc, practicarea prostituției și criticând pe cei care consideră că faptul de a purta în public și fără drept o uniformă ar constitui o Infracțiune continuă. El atribuie însă conținutul infracțiunii continui, Infracțiunii permanente pe care o definește ca un fapt de acțiune sau Inacțiune, instantanee sau continuată, care, odată terminată, creează o stare de .fapt, care, pe de o parte, constituie: c violare neîntreruptă a dreptului lezat, fără să mai fie nevoie totdeauna, de intervenția autorului, iar pe de altă parte, acea stare de fapt poate încete, oricând prin voința agentului, dând ca exemplu de Infracțiuni permanente, sechestrarea de persoane, neînscrierea în registrul de populație, refuzul de a dărâma o construcție insalubră. Pierre Bouzat făcând distincția între Infracțiunea continuă succesivă și cea permanentă, arată că ceea ce caracterizează infracțiunea continuă stricto sensu (continuă succesivă) este aceea că, consumarea infracțiunii prezintă o oarecare durată, acțiunea sau omisiunea delictuoasă continuă printr-o prelungire, o reînnoire expresă sau tacită a voinței culpabile. Din contra, în cazul infracțiunii permanente, ceea ce se prelungește sunt numai urmările infracțiunii, după ce infracțiunea a fost consumată în întregime, a luat sfârșit.
Distincția dintre infracțiunile permanente și conținut succesive a fost expres făcută prin hotărârea Curții de Casație din Franța din 31 martie 1926, într-o speță în care se punea fățiș această distincție. Potrivit acestei hotărâri, construirea peste un curs de apă a unui baraj fără autorizarea prefecturii, a fost considerată ca o infracțiune permanentă, în timp ce refuzul de a demola barajul construit pe un curs de apă, demolare ordonată de prefectură, ca c infracțiune continuă succesivă infracțiunilor permanente arată această hotărâre, nu li se aplică regulile speciale ale infracțiunilor continui, ele fiind guvernate de regulile infracțiunilor de drept comun, adică a infracțiunilor instantanee. Astfel, prescripția acțiunii penale curge din ziua săvârșirii actului și nu din ziua dispariției urmărilor sale. Dacă prescripția s-a împlinit, nu mai e posibilă o condamnare, cu toate că urmările infracțiunii n-au dispărut; actul delictuos nu va putea înceta decât în urma admiterii unei acțiuni civile.
Pispaia definește infracțiunea permanentă ca fiind aceea la care leziunea sau pericolul se prelungește în timp din momentul săvârșirii infracțiunii, ca urmare a comportării subiectului. Dar, mai afirmă, acesta, nu este suficient ca numai efectul dăunător sau pericolul derivând din infracțiune să dureze în timp, fiind de asemenea necesar ca prelungirea situației anti-juridice să fie reunită cu atitudinea voluntară a subiectului.
Observăm că definiția pe care o dau autorii citați și Curtea de Casație din Franța, infracțiunii permanente este raportată la urmările infracțiunii post delictum. Prelungirea acestor urmări, după ce acțiunea infracțională a luat sfârșit și nu prelungirea acțiunii realizează infracțiunea permanentă. Ori, infracțiunea se realizează după efectuarea activității fizice și producerea urmărilor care constituie ilicitul penal și care atribuie de fapt caracter infracțional. La unele infracțiuni pot surveni și urmări posterioare consumării însă acestea se termină odată cu epuizarea faptului. Urmările posterioare epuizării faptului nu atrag răspunderea penală. Cu drept cuvânt subliniază Stefani, unii autori de drept penal au complicat inutil situația, făcând din infracțiunile la care efectele se prelungesc în timp (cum ar fi bigamia) o categorie particulară, aceia a infracțiunilor permanente. Aceste infracțiuni sunt în realitate săvârșite după toate regulile infracțiunilor instantanee.
Unii juriști au încercat să atribuie relevanță distincției dintre infracțiunile continui permanente și continui succesive atât sub raportul activității infracționale cât și sub aspect juridic. Ei opiniază că infracțiunile continui permanente nu se pot pedepsi decât o singură dată, întrucât se comit printr-o singură acțiune care persistă, fără a mai fi necesară intervenția subiectului. În cazul când această stare materială subzistă și după o condamnare sau după executarea pedepsei, o nouă încriminare și o nouă condamnare, nu mal sunt posibile, deoarece se opune principiul non bis in idem. Dimpotrivă, la infracțiunile continui succesive, îndeplinirea cu persistența a actului material implicând o nouă intervenția a voinței subiectului activ, pentru faptele posterioare unei condamnări, este posibilă o nouă urmărire și o altă condamnare, întrucât aceste fapte posterioare nu constituie o unitate cu cele anterioare, ci o Infracțiune noua.
Efectele juridice deosebite pe care le-ar produce infracțiunea continuă succesivă, din cauza întreruperii activității infracționale, nu-și au suport nici din punct de vedere a textelor de lege și nici din punct de vedere logic. În cazul infracțiunilor continui succesive, întreruperile acțiunii infracționale sunt firești și nu rup unitatea acțiunii. Activitatea Infracțională continuă este întreruptă și ia sfârșit însă, indiferent că este vorba de o continuitate permanentă sau succesivă, în momentul când a intervenit autoritatea de stat competentă, ori a fost curmată de Infractor. Condamnarea autorului infracțiunii pentru fapta săvârșită, pune capăt activității infracționale, fapta care se săvârșește după condamnare sau după executarea pedepsei, este o faptă nouă, chiar două ea apare sub aspectul identității faptice raportată la momentul trecut de săvârșire, similară cu cea anterioară. Fapta nu poate fi aceeași, fiindcă sub aspect juridic și în mod real cea anterioară a luat sfârșit și altfel nu s-ar fi pronunțat o condamnare, fiind de principiu că pedeapsa se aplica numai pentru o infracțiune săvârșită.
Ori admițându-se teza potrivit căreia, atunci când infracțiunea continua permanentă a fost sancționată, după aplicarea pedepsei, infractorul nu ar mai putea fi trimis în judecată și condamnat chiar dacă repetă activitatea sa infracțională, fiindcă se opune principiul non bis în idem, ar însemna să desprindem legătura dintre fapta săvârșită și pedeapsă și să dăm subiectului activ al infracțiunii o singură sancțiune și pentru laptele viitoare, ceea ce duce la încălcarea principiilor pentru care a rost instituită pedeapsa, care este totdeauna indisolubil legată de fapta săvârșită.
Latura obiectivă constituie criteriul principal de distincție a infracțiunii continui de infracțiunea momentana (instantanee). La infracțiunea momentana am arătat că latura obiectivă se consuma imediat, în momentul în care are loc acțiunea, de exemplu, la infracțiunea de lovire, latura obiectivă se consuma în momentul când are loc violența fizică, la infracțiunea de injurie, în momentul în care s-au proferat insultele, jignirile. Elementul material se consumă de îndată, fără a mai fi necesar de a se prelungi în timp.
La infracțiunea continuă, care poate fi săvârșită prin comisiune ori prin omisiune, acțiunea sau inacțiunea, nu se consumă instantaneu, ci se prelungește în timp în mod natural până ce infractorul sau un factor exterior curmă activitatea Infracțională. Durata acțiunii care constituie un criteriu de distincție nu e determinată, de un anumit timp precis, nu este relativă, întrucât și în cazul infracțiunii momentane, durata acțiunii poate fi mai mare sau mai mică, dar în raport cu cea a infracțiunii continui, aceasta apare ca momente ce se pot disocia și nu ca un singur moment.
Secțiunea a IV-a Latura subiectivă a infracțiunii continue
Latura subiectivă în cazul infracțiunii continui se caracterizează prin intenție. Hotărârea de a săvârși infracțiunea este unică și ea rămâne aceeași, cât timp durează acțiunea. Atitudinea conștiinței în raport de natura faptei are, astfel cum am arătat anterior, două aspecte simultane: unul comisiv și altul omisiv – infractorul arestează ilegal o persoană și în același timp o reține, nu-i dă drumul în această îndoită atitudine, infractorul prevede rezultatul faptei sale și îl urmărește, acceptă ori îl lasă să se producă.
Unitatea de rezoluție infracționala nu ridice, probleme în cașul infracțiunilor continui permanente, întrucât la acestea, o dată luată hotărârea de a le săvârși, persistă în starea sa materială, fără a mai fi necesară vreo intervenție a subiectului. Ca atare, neintervenind nici o întrerupere, rămâne aceeași și nu mai necesită a fi reînnoită.
Discuții s-au purtat însă, în legătură cu infracțiunea subiectivă unde acțiunile pot fi întrerupse în mod firesc, astfel, în cazul portului ilegal de decorații, infractorul nu le poartă în timpul nopții cât doarme, iar în timpul zilei, ei le poate muta de la o haină la alta. În acest caz s-ar putea afirma că intervine o modificare a hotărârii sale inițiale. Aceasta hotărâre nu se prelungește automat, ca în cazul infracțiunilor continui permanente, ci, datorită faptului că intervine și schimbă decorația de la o haină la alta, ceea ce ar putea constitui o altă acțiune. În realitate însă, Infractorul nu și-a modificat cu nimic hotărârea sa infracțională, schimbându-și haina. Ideea de a purta decorațiile în mod ilegal se menține și caracterul, continuității nu este afectat cu nimic, rezoluția infracțională rămânând aceeași.
În legătură cu latura subiectivă a infracțiunii continui poate fi pusă întrebarea dacă este posibilă existența dolului supravenit (mala fides superveniens) când faptele sunt continui. În cazul acestei categorii de intenție, reprezentarea urmării dăunătoare sau a caracterului periculos al faptei se produce după începerea activității fizice.
S-a afirmat că doIul supravenit ar putea exista și în cazul infracțiunii continui, dându-se ca exemplu cazul când cineva sechestrând în glumă o persoană, se hotărăște ulterior s-o rețină și să nu o mai elibereze. În această situație, intenția infracțională a survenit posterior activității fizice. Aceasta idee nu poate fi accepta că, întrucât activitatea fizică în cazul infracțiunii continue prelungindu-se în timp și având un caracter de continuitate, momentul apariției intenției infracționale este concomitent cu acela el reprezentării urmărilor și finalității activității infracțional. Deci dolul supravenit nu este posibil în cazul infracțiunilor continui, care se realizează totdeauna prin doi concomitent.
Secțiunea a V-a Subiectul activ în cazul infracțiunii continue
Subiect al infracțiunii continui poate fi orice persoană fizică, care are capacitate penală. Nu se cere ca subiectul să aibă o anumită calitate, infracțiunea puțind fi săvârșită atât de către un funcționar (arestarea ilegala), cât și de către orice altă persoană (sechestrare de persoane). Infracțiunea continuă fiind o unitate, se cere ca ea să fie săvârșită de același subiect, unitatea de subiect nu înseamnă însă ca la săvârșirea aceleiași infracțiuni continui, să nu poată participa mai multe persoane, formele de participare la infracțiune nu sunt incompatibile cu infracțiunea continuă. Doi coautori, un autor și un instigator sau un autor și un complice, pot fi împreună subiecți ai aceleiași infracțiuni continui de sechestrare de persoane.
Infracțiunea continuă este compatibilă cu pluralitatea de infractori sub toate modalitățile, coautorat, instigare, complicitate.
Pluralitatea de infractori ca formă de săvârșire a infracțiunii presupune cooperarea a mai multor persoane, care pe baza unui acord prealabil și prin activitatea ce o depun, contribuie la săvârșirea infracțiunii. Participanții la infracțiune pot interveni din momentul luării hotărârii infracționale până în momentul consumării infracțiunii. Cooperarea poate să intervină chiar, nefiind nevoie ca participantul să fi cooperat de la începutul desfășurării infracțiunii, cu condiția ca activitatea sa infracțională să cadă sub incidența legii penale.
În cazul infracțiunii continui, participarea infractorilor poate interveni în tot timpul cât se prelungește activitatea infracțională, până în momentul încetării actului delictuos. Există deci posibilitatea pentru unii dintre participanți (coautori și complici) să intervină chiar și în ultima fază de desfășurare a infracțiunii, când aceasta se mai găsește încă în curs de consumare. În ce privește pe instigator, dat fiind faptul că activitatea acestuia constă în determinarea autorului la comiterea infracțiunii, el nu poate să intervină decât până în momentul începerii executării infracțiunii.
În cazul participanților la infracțiunea continuă, activitatea infracțională fiind unică atât sub raport subiectiv (o singură rezoluție delictuoasă) cât și sub raport obiectiv (se produce un singur rezultat) și a obiectului supus ocrotirii penale (se atinge un singur obiect social juridic), activitatea de participare se integrează în unitatea infracțională ce caracterizează infracțiunea continua nu vom avea deci doua unități infracționale distincte, una pentru autor și alta pentru instigator ori complice, care să fie susceptibile de a ii calificate în concurs real. În acest caz, pedeapsa ce urmează a i se aplica fiecărui participant va fi cea prevăzută de lege pentru forma de participare la infracțiunea continua.
Pe de altă parte, acțiunea infracțională în cazul infracțiunii continui fiind neîntreruptă și indivizibila, iar actele de participare fiind subordonate actelor de executare, se integrează în unitatea infracțiunii continui, alcătuind obiectiv și subiectiv, o activitate infracțională unică.
Dispozițiile legale decurgând din caracterul real al prescripției acțiunii penale în cazul participației, potrivit cărora prescripția produce efecte față de toate persoanele care au cooperat la infracțiune, se aplica și în cazul infracțiunii continui.
Dacă unul din coparticipanții la infracțiunea continua este minor, cauza legală de înlăturare a răspunderii penale sau de atenuare a acesteia, după caz, se va aplica numai minorului, starea de minoritate fiind o cauză personală ce profită doar persoanei care se găsește în această situație și nu și celorlalți participanți. În ce privește răspunderea penală a infractorilor majori, participarea acestora alături de infractorii minori, constituie o cauză de agravare.
În raporturile dintre infracțiunea continuă, ca infracțiune principală și infracțiunile corelative, subsecvente acesteia, este necesar a se avea în vedere elementul caracteristic al continuității. În cadrul acestor raporturi, pot să apară infracțiuni instantanee urmate de infracțiuni corelative continui, infracțiuni continui urmate de infracțiuni corelative instantanee, sau infracțiuni continui, urmate de infracțiuni corelative continui. Ori cum ar fi însă, și într-un caz și în altul, infracțiunea corelativă este posterioară infracțiunii principale și nu începe decât după consumarea acesteia. Astfel, în cazul unei delapidări, ca Infracțiune principală susceptibilă de a fi consumată instantaneu, omisiunea denunțării ca Infracțiune corelativă, cu caracter continuu, apare posterioară. La fel, în cazul sechestrării de persoane, Infracțiunea principală cu caracter continuu, favorizarea infractorului, ca infracțiune corelativă continuă, apare ulterior.
Cu toate acestea, dată fiind starea de continuitate ce caracterizează infracțiunile continui la care momentul consumativ se prelungește în timp, în unele situații, Infracțiunea principală continuă poate să apară și concomitent cu Infracțiunea corelativă: continuă. De exemplu, în cazul furtului de curent electric sau gaze, omisiunea denunțării începe din momentul în care cel obligat a înștiința autoritatea competentă, a luat cunoștință că se sustrage curent electric sau gaze. Acțiunea de furt ca și omisiunea de a denunța, se prelungesc în timp până la încetarea actului delictuos pe cale voluntară sau silită.
În ce privește răspunderea penală a subiectului Infracțiunii corelative, acesta răspunde pentru întreaga activitate care face obiectul infracțiunii principale pe care a favorizat-o, ori nu a denunțat-o, Indiferent dacă activitatea sa a fost limitată numai la un anumit fragment, deoarece acțiunea infracțională fiind unică, nu poate fi divizată. La individualizarea pedepsei, durata activității subiectului infracțiunii corelative constituie o circumstanță ce poare fi avută în vedere. În ce privește amnistia, aceasta se aplică numai dacă infracțiunea corelativa este consumată. Termenul de prescripție a executării pedepsei curge de la data consumării infracțiunii corelative.
În legătură cu tăinuirea de bunuri, este de relevat că aceasta poate să apară fie ca un act de participare, fie ca infracțiune independentă, atunci când n-a fost promisă înainte de săvârșirea infracțiunii de furturi cum însă, ea rămâne o infracțiune subsecventă, deoarece presupune existența unei alte infracțiuni.
Caracterul dublu al tăinuirii, de a fi în același timp o infracțiune independentă și una subsecventă, face ca prescripția acțiunii să curgă din alt moment decât cel prevăzut pentru infracțiunea principală. Pe baza celor arătate mal sus, trebuie reținut că, în cazul infracțiunii continui, acțiunea constituind un întreg, un tot indivizibil care nu poate fi disociat, poziția participantului sau a subiectului infracțiunii corelative, trebuie raportată la întreaga activitate Infracțională.
Secțiunea a VI-a Obiectul juridic al infracțiunii continue
Ca orice act de conduită a omului, infracțiunea nu poate avea ca obiect decât o anumită entitate a lumii obiective exterioare. Așa cum s-a arătat, infracțiunea nu poate fi concepută fără preexistenta unei anumite realități împotriva căreia se îndreaptă actul de conduită și care constituie obiectul acestui act. În același timp, s-a arătat că una dintre trăsăturile esențiale ale infracțiunii este caracterul socialmente periculos al actului de conduită, caracter determinat de faptul că acest act este îndreptat împotriva anumitor valori sociale, vătămând sau punând în pericol aceste valori și deci relațiile sociale legate de ele, amenințând astfel însăși existența societății. Aceasta înseamnă că obiectul infracțiunii îl formează, general vorbind, însăși societatea concepută ca ansamblu al relațiilor sociale.
Infracțiunea, ca act de conduită individuală, nu poate fi îndreptată însă împotriva tuturor relațiilor sociale. În realitate, actul infracțional se îndreaptă împotriva unei anumite valori și, prin ea, împotriva unor relații sociale determinate, create în jurul și datorită acestei valori. Însăși rațiunea incriminării unui act de conduită rezidă în necesitatea apărării împotriva acelui act a valorii și respectiv a relațiilor sociale contra cărora el se îndreaptă, amenințându-le în existența lor.
Ținându-se seama de aceste realități, în știința dreptului penal este unanim admisă teza că obiectul infracțiunii îl formează relațiile sociale împotriva cărora se îndreaptă actul de conduită și pe care el le vatămă sau pune în pericol. Așa cum s-a observat însă în literatura noastră, relațiile sociale se formează în mod necesar în jurul și datorită unor realități considerate ca valori sociale pentru aptitudinea și rolul pe care îl au. În formarea, desfășurarea și dezvoltarea acelor relații sociale, adică a relațiilor sociale create în jurul și datorită valorilor sociale. De aceea, influențarea asupra relațiilor sociale, fie în sens pozitiv, fie în sens negativ, se face prin intermediul valorii sociale de care sunt legate. În cazul infracțiunii, vătămarea sau periclitarea relațiilor sociale printr-un act de conduită are loc, în mod necesar, prin vătămarea sau periclitarea valorii sociale în jurul și datorită căreia există acele relații, tot așa după cum apărarea acelorași relații sociale împotriva aceluiași act de conduită are loc prin apărarea valorii sociale respective. De aceea, în examinarea obiectului infracțiunii nu se poate face abstracție de valoarea socială împotriva căreia se îndreaptă actul de conduită și prin intermediul căreia sunt vătămate ori puse în pericol relațiile sociale. În lumina acestor precizări, obiectul infracțiunii poate fi definit ca fiind valoarea socială și relațiile sociale formate în jurul și datorită acestei valori, împotriva cărora se îndreaptă fapta ce constituie elementul material al infracțiunii și care sunt vătămate sau puse în pericol prin săvârșirea acesteia.
Cu privire la obiectul direct (nemijlocit), în cazul infracțiunilor continue, este de observat că acesta este identic cu acela pe care îl are infracțiunea susceptibilă de a fi săvârșită în această formă. Astfel, obiectul nemijlocit în cazul sechestrării de persoane, este libertatea persoanei, în cazul furtului de curent electric, dreptul de proprietate asupra energiei electrice. Deci acțiunea-inacțiunea infracționala, poate ii îndreptată atât împotriva unei persoane, cât și a unui bun. Obiectul direct, nemijlocit, poate avea atât o existență materiala cât și una imateriala.
Ceea ce este însă caracteristic infracțiunii continui în legătură cu obiectul infracțiunii, este unitatea de obiect. În cazul infracțiunii continui, se aduce atingere totdeauna unui singur obiect social juridic și aceluiași obiect direct, nemijlocit, Identitatea obiectului fiind de esența infracțiunii continue.
Dacă însă, obiectele nu pot fi multiple, ele pot fi evaluate diferit, din punct de vedere cantitativ ori valoric, în raport de durata mai lungă ori mai scurtă a acțiunii-inacțiunii infracționale. De exemplu, în cazul furtului de curent electric, într-un caz obiectul poate fi cantitativ ori valoric mic, în altul mai mare, iar alteori și mai mare, în raport de durata acțiunii.
Unitatea de obiect este indisolubil legată de unitatea de acțiune. Acțiunea se prelungește în timp, asupra aceluiași obiect. De exemplu, în cazul sechestrării de persoane, acțiunea vizează libertatea aceleiași persoane (identitatea de obiect și persoană vătămată), în cazul furtului de curent electric, obiectul este numai energia electrică, în cazul portului ilegal de decorații, infractorul poartă decorațiile. Chiar dacă ar purta într-o zi o decorație iar în alta mai multe, aceasta nu alterează cu nimic identitatea obiectului, căci în ambele cazuri infractorul încalcă aceleași relații sociale ocrotite de legea penală.
Secțiunea a VII-a Data săvârșirii infracțiunii continue
Așa cum se arată în Capitolul VII, infracțiunea continuă este o formă atipică a infracțiunii, caracterizată prin prelungirea elementului material peste momentul consumării, până la un moment denumit al epuizării faptului. S-a arătat, de asemenea, că unele efecte juridice, pe care legea penală le leagă de momentul consumării infracțiunii, sunt legate în cazul infracțiunii continue de momentul epuizării, adică de încetarea activității infracționale. Infracțiunea continuă se consideră deci săvârșită în momentul încetării acțiunii sau inacțiunii infracționale, oricât ar fi durat aceasta. În funcție de acest moment al încetării faptei se determină legea penală aplicabilă, se soluționează problema incidenței unei legi de amnistie și de la data încetării acțiunii sau inacțiunii curge termenul de prescripție a răspunderii penale (art.122 alin.2 C.p.), se determină incidența unui decret sau unei legi de grațiere etc. De aceea, dacă activitatea infracțională a continuat și după apariția unei legi de amnistie sau de grațiere, făptuitorul nu poate beneficia de aceste acte de clemență.
I. C.C.J., secția penală, decizia nr. 2.022 din 15 aprilie 2004.
Abandon de familie. Infracțiune continuă. Data săvârșirii infracțiunii. Grațiere.
Prin sentința penală nr. 401 din 11 decembrie 2002, Judecătoria Blaj a condamnat pe inculpata A.L. pentru săvârșirea infracțiunii de abandon de familie prevăzută în art. 305 alin. (1) lit. c) C. pen.
Instanța a reținut că, din martie 2002, inculpata, cu rea-credință, nu a plătit pensia de întreținere stabilită pe cale judecătorească în favoarea minorului M.C.
Tribunalul Alba, prin decizia penală nr. 180 din 24 aprilie 2003, a admis apelul inculpatei, a desființat în parte sentința atacată și, în baza art. 305 alin. (4) C. pen., a suspendat condiționat executarea pedepsei.
Totodată, în baza art. 1 și art. 8 din Legea nr. 543/2002, modificată prin O. U.G. nr. 18/2003, a constatat grațiată pedeapsa aplicată inculpatei.
Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia penală nr. 405 din 26 iunie 2003, a respins ca nefondat recursul inculpatei.
Recursul în anulare declarat în cauză, cu privire la greșita aplicare a prevederilor Legii nr. 543/2002, este fondat.
Infracțiunea de abandon de familie, în varianta prevăzută în art. 305 alin. (1) lit. c) C. pen., este o infracțiune continuă, deoarece activitatea infracțională nu se epuizează la expirarea termenului pentru plata pensiei, în condițiile în care obligația nu a fost îndeplinită, ci continuă până în momentul efectuării plății sau până când intervine o condamnare.
În raport cu această dată, a epuizării infracțiunii continue, se produc și consecințele juridice referitoare la actul de grațiere. În cauză, momentul epuizării infracțiunii, considerat ca fiind momentul săvârșirii acesteia, este ulterior datei de 4 octombrie 2002, data intrării în vigoare a Legii nr. 543/2002, astfel că inculpatei nu-i erau aplicabile dispozițiile actului de clemență.
Întrucât, acordându-i inculpatei beneficiul grațierii pedepsei aplicate, instanța de apel și cea de recurs au pronunțat hotărâri nelegale, recursul în anulare a fost admis, deciziile au fost casate și s-a dispus înlăturarea grațierii pedepsei aplicate inculpatei.
CAPITOLUL IV EVOLUȚIA ISTORICĂ A INFRACȚIUNII CONTINUE
Teoria infracțiunii continui mai suscită încă și astăzi gândirii juridice multiple întrebări. După ce multă vreme nu a existat o delimitare între infracțiunea instantanee și cea continuă, s-au emis păreri contradictorii și au apărut nedumeriri care au făcut pe unii autori să se întreba dacă există în adevăr infracțiuni continue.
Un studiu mai detailat, care să cuprindă multiplele probleme pe care le ridică infracțiunea continuă în practica de aplicare a dreptului penal, nu a fost abordat până în prezent. Se poate afirma chiar că autorii de drept penal au acordat un loc mult prea neînsemnat în tratatele lor, infracțiunii continue (uneori câteva pagini, alteori nici atât), astfel că printr-o înțelegere mută, golul persistă în jurul uneia din cele mai grele teorii din știința penală, așa cum o socotește I. Tanoviceanu.
Cararra și Civoli căutând originea teoriei infracțiunilor continui, necunoscute dreptului roman, au arătat că ea se datorează dorinței spiritului de îndulcire a pedepselor de către practicienii care încercau să înlăture pedeapsa cu moartea pentru al treilea furt. Introducând teoria continuității, cu scopul ca o pluralitate de infracțiuni să fie socotită o singură Infracțiune continuă și să atragă o pedeapsă mal mică, practicienii au urmărit în realitate eludarea dispozițiilor legale, dispoziții care prevedeau pedepse excesive în caz de recidivă și cumul de infracțiuni. Astfel, potrivit adnotărilor făcute de practicieni pentru furtum tertium riteratum, când este vorba de actul continuate, în aceeași zi sau aceeași noapte, fie în diferite locuri, fie în același loc, se aplica o singură pedeapsă. La această practică, admisă de jurisprudența din acea vreme, s-a adăugat practica magistraților, care au început a socoti prescripția nu din primul moment, ci din ultimul moment al infracțiunii continui. Acest tratament în cazul Infracțiunilor continui, ducea pe de o parte la evitarea pedepselor excesive, iar pe de altă parte prelungea durata prescripției.
Trebuie subliniat că vechii penaliști nu distingeau infracțiunea continuă de infracțiunea continuată, exemplificând-o, pe una în locul alteia. Astfel, FARINACEU, referindu-se la împlinirea termenului de prescripție a infracțiunii continui, citează ca exemplu infracțiunea de adulter. ORTOLAN, descrie furtul ca o infracțiune momentană, dar care poate deveni continuă, când există unitate morală de scop, din cauza imposibilității de executare în o singură dată a infracțiunii. După acest autor, caracteristica infracțiunilor continui ar consta în aceea că primul act de executare fiind o faptă momentană, urmarea nu mai oferă pentru subiect decât un rol pasiv.
CARARRA afirmă că esența infracțiunii continui este repetarea de acțiuni, care fiecare să poată constitui singură o perfectă violare a legii. Furtul arată Carrara, este o infracțiune momentană, dar posesiunea lucrului furat este o infracțiune continuă. În cazul furtului unei turme de oi în rate, furtul săvârșit este o infracțiune continuă.
Majoritatea vechilor penaliști se referă la o împărțire a infracțiunilor continue, în infracțiuni continui de durată – care se repetă singulis momentis – dând ca exemplu arestarea ilegală, „bigamia și portul ilegal de decorații și infracțiuni continui de repetare, exemplificând adulterul și furtul.
Autori mai noi, ca de exemplu Vidai, făcând clasificarea infracțiunilor după modul lor de executare, deosebește infracțiunile continui de cele continuate, împărțindu-le pe cele continui în: continui permanente (când actul delictuos persistă în el însuși fără a mai fi nevoie de o nouă intervenție de voință a autorului) și continui succesive (când persistența actului material implică o nouă intervenție de voință expresă ori tacita a subiectului infracțiunii). Acest autor arată că infracțiunile permanente nu sunt în realitate infracțiuni continui, întrucât se săvârșesc instantaneu, independent de permanența efectelor lor se apropie în curând de infracțiunile momentane, la care urmările persistă și după săvârșirea acțiunii, existând un singur act de voință, din care cauză li se aplică regulile infracțiunii momentane și nu cele ale infracțiunii continui.
Este de remarcat că împărțirea infracțiunilor în momentane (săvârșite fără o durată în timp, bineînțeles că aceasta este valabil numai în med teoretic, căci practic nu poate fi concepută nici o acțiune fără a se consuma cel puțin o fracțiune de secundă), și continui (săvârșite cu durară de timp) nu ere ie bază un criteriu care să satisfacă exigențele unei clasificări științifice. Unii autori de drept penal enumera printre infracțiunile cu durată în timp pe cele continue și continuate, ceea ce este exact, dar le denumesc uneori în mod impropriu și infracțiuni colective, succesive, cronice ori permanente.
Legea noastră penală nu .definește infracțiunea continuă. Toți autorii când vor să diferențieze infracțiunea continuă de cea instantanee, arată că cele două categorii de infracțiunii se deosebesc prin elementul obiectiv, adică prin felul cum se desfășoară activitatea infracțional.
În dorința de a putea deosebi infracțiunea continua de cea continuată și a se înlătura confuziile ce dăinuiau în această problemă, redactorii codului penal român din anul 1936, au introdus textul art. 107 cod penal, care nu are corespondent în vreun alt cod penal străin și în care au definit, infracțiunea continuată. Existând astfel, o definiție a. infracțiunii continuate, a fost mai ușor a se găsi criteriile de distincție între cele două feluri de infracțiuni și a se stabili caracteristicile infracțiunii continue.
Ca natură juridică, infracțiunea continuă constituie o modalitate a unității de infracțiune. Cu toate acestea, unii penaliști, îi discută caracteristicile nu în capitolul referitor la unitatea și pluralitatea de infracțiuni, ci în acela privitor la clasificarea infracțiunilor. Alți autori îi menționează caracteristicile în capitolul care se referă la felurile infracțiunilor, dar socotind-o ca o modalitate a unității naturale de infracțiune, o tratează ca atare în cadrul acestei instituții juridice.
În legătură cu natura juridică a infracțiunii continui, au fost păreri care au susținut că infracțiunile continue, nu sunt continue prin natura lor, fiindcă în ordinea lucrurilor, nu e necesar ca acestea să continue, pentru ca autorul să-și realizeze scopul ilicit și ca atare ele sunt considerate continue prin voința expresă a legiuitorului.
O asemenea părere este însă atât în afara voinței legii, fiindcă nicăieri legea penală nu prevede aceasta, dar și străină trăsăturilor care caracterizează infracțiunea continuă.
Infracțiunea este continuă prin însăși natura ei, datorită faptului că unitatea de acțiune, formată din o multitudine de momente infracționale înlănțuite firesc și indivizibil, îi atribuie un caracter de continuitate naturală, continuitate existentă și în ordinea lucrurilor din natură și societatea. Evident că, în mod abstract, am putea considera că fiecare infracțiune continuă este compusă din multiple infracțiuni instantanee, dar ceea ce atribuie caracterul continuu al acestei modalități de unitate naturală de infracțiune, este tocmai faptul că activitatea infracțională își are o continuitate, firească, în raport de alte acțiuni care nu se pot realiza în acest fel.
Definind infracțiunea continuă, autorii diferitelor tratate și cursuri de drept penal se referă în general la deosebirea dintre aceasta și infracțiunea momentană. Tanoviceanu, de exemplu, care se ferește să dea o definiție proprie, fiind de părere că teoria continuității nu mai e necesară în sistemul absorbției în caz de cumul de infracțiuni, arată că majoritatea autorilor admit deosebirea dintre infracțiunea continuă și, cea momentană, după cum fapta este de o certă durată, în care caz infracțiunea e continuă, sau, dacă încetează îndată ce s-a comis, este vorba de infracțiune momentană. N. Buzea, arată că infracțiunea este continuă, când constă în repetarea de mai multe ori a aceluiași fapt sau a aceleiași acțiuni materiale, fără ca, fiecare fapt să poată constitui o in-fracțiune independentă. Caracteristica infracțiunilor continue, adaugă el apoi, este aceea de repetare în timp, a acelorași acțiuni, care, deși fiecare ar putea constitui câte o infracțiune instantanee, totuși sub raportul legii, ele devin simple acte – fără aspecte penale – dar care, repetate – continuate în timp, fie chiar și cu întrerupere, apreciată în raport de natura acțiunii de care e vorba – pot constitui o singură infracțiune, adică – o acțiune penală de obișnuință.
Garraud, preferă denumirea de infracțiune continuă, celei de infracțiune succesivă, întrebuințată adeseori, afirmă el, ca sinonimă. Citându-l pe Jousse, el arata că această expresie de care se servea vechea jurisprudență pentru a desemna infracțiunea continuă, nu este complet exactă.
Definițiile date de acești autori și caracteristicile care se desprind din acestea, confirmă în mod evident ca au în vedere alte criterii de distincție între infracțiunea continuă, cea continuată și infracțiunea de obicei. Astăzi însă, toți autorii da drept penal, tratează infracțiunea continuă ca o unitate de infracțiune și în definiția pe care o dau, au în vedere atât criteriile care o deosebesc de infracțiunea momentană (instantanee) cât și cele care o deosebesc de infracțiunea continuata, ori alte forme ale unității și pluralității de infracțiuni. Infracțiunea este continuă atunci când latura sa obiectivă, deși a ajuns la momentul consumativ, deci activitatea infracțională s-a realizat, trebuie în mod firesc, să se prelungească în timp, prelungire care nu se va curma decât printr-o manifestare nouă, în sens contrariu. J Vidal, arata că infracțiunea este continuă când actul care constituie este susceptibil de a dura un timp mai mult ori mai puțin îndelungat.
Din cercetarea problemelor pe care teoria și practica dreptului penel le-au abordat în decursul timpului în legătură cu infracțiunea continuă, se pot desprinde mai multe criterii de distincție a infracțiunii continui, care ar putea fi încadrate în următoarele teorii.
CAPITOLUL V ANALIZA JURIDICĂ A UNOR INFRACȚIUNI CONTINUE
Secțiunea I Evadarea – infracțiune continuă
Infracțiunea de evadare este prevăzută în art. 269 C.pen. și consta în „evadarea din starea legală de reținere sau de deținere”.
Situația premisă a acestei infracțiuni o reprezintă faptul că subiectul activ al infracțiunii de evadare trebuie să se afle în stare legală de reținere sau deținere. Subiectul activ se află în aceste situații în urma întocmirii și punerii în aplicare (executare), conform prevederilor legale, a actelor necesare, după caz: ordonanța de reținere, mandatul de arestare a învinuitului sau inculpatului emis de judecător, mandatul de executare a pedepsei.
Se află în stare de reținere cel care este privat de libertate în conformitate cu prevederile art. 143 C.pr.pen. În concret este vorba de reținere (24 ore) care începe în momentul emiterii ordonanței de reținere urmat de introducerea persoanei în arestul poliției și se sfârșește după 24 ore când trebuie întocmită ordonanța de punere în libertate, urmată de punerea de îndată în stare de libertate a persoanei. Potrivit art. 144 alin. I1 C.pr.pen. În situația în care reținerea se dispune după audierea învinuitului citat de către organul de urmărire penală, termenul de 24 de ore se calculează de la ora emiterii ordonanței. Potrivit art. 144 alin. 2 C.pr.pen. În ordonanța prin care s-a dispus reținerea trebuie să se menționeze ziua și ora la care reținerea a început, iar în ordonanța de punere în libertate, ziua și ora la care reținerea a încetat.
În al doilea rând, este vorba de arestarea învinuitului sau arestarea inculpatului. Acest interval de timp este marcat în partea de început de mandatul de arestare a învinuitului sau inculpatului și dacă, după caz, nu se impune arestarea inculpatului sau prelungirea mandatului de arestare a inculpatului, în partea finală de ordonanța de încetare a măsurii preventive.
Prin stare de deținere se înțelege situația în care o persoană este privată de libertate în baza unui mandat de executare a pedepsei închisorii în locuri de deținere stabilite potrivit dispozițiilor legale.
Așa cum s-a mai susținut și în literatura de specialitate considerăm că există asemănare între infracțiunile de dezertare și evadare, ambele fiind continue, aparținând unității naturale de infracțiune.
În cele ce urmează, invocând argumente logice și de text, vom stabili când se epuizează infracțiunea de dezertare, după care folosind același raționament vom determina momentul epuizării și la infracțiunea de evadare.
Astfel, conform art. 332 C.pen. dezertarea constă în absența nejustificată de la unitate sau serviciu, care depășește 3 zile, a oricărui militar.
Ca natură juridică această infracțiune este una continuă. Ea se consumă în momentul în care o persoană – militar – părăsește unitatea în mod legal, iar după 3 zile nu se mai întoarce ori pleacă în mod ilegal, iar absența din unitate este mai mare de 3 zile.
Se poate observa că elementul material la această infracțiune poate fi atât o acțiune, cât și o inacțiune. Infracțiunea se consumă în momentul în care expiră cele 3 zile. Dar când se epuizează această infracțiune?
În cazul militarilor rezerviști concentrați sau în caz de mobilizare, infracțiunea se epuizează în momentul în care expiră durata stabilită pentru concentrare sau când încetează starea de mobilizare care coincide cu încetarea stării de război care a impus această mobilizare.
În cazul militarilor angajați pe baza de contract infracțiunea se epuizează în momentul în care contractul este reziliat. Dacă se prevede o clauză de reziliere, constând tocmai în dezertare, infracțiunea se epuizează când prin ordin de zi se dispune acest lucru.
Dacă infracțiunea de dezertare este comisa de către militarii activi (ofițeri, subofițeri, maiștri militari) aceasta se epuizează în momentul trecerii în rezervă prin ordin de zi pe unitate.
Având în vedere cele prezentate până acum, în cele ce urmează vom analiza situația epuizării infracțiunii de evadare. Infracțiunea de evadare se va epuiza în mod diferit după cum făptuitorul se afla în stare de reținere sau deținere, la momentul evadării.
Analiza situației când făptuitorul se afla în stare de reținere. Dacă
făptuitorul se află în executarea măsurii reținerii de 24 ore, infracțiunea de evadare se epuizează atunci când această măsură ar trebui să ia sfârșit, pentru că în mod normal reținerea nu poate fi mai mare de 24 ore. Dacă făptuitorul se află în executarea măsurii preventive a arestului preventiv, infracțiunea se va epuiza la sfârșitul termenului în funcție de durata măsurii, indiferent că este vorba despre arestarea învinuitului sau a inculpatului. În cazul în care procesul penal este în curs de desfășurare iar inculpatul evadează din starea de reținere, s-ar mai putea susține că infracțiunea se epuizează la împlinirea termenului prescripției răspunderii penale pentru fapta săvârșită, deoarece împlinindu-se termenul de prescripție și pronunțându-se, după caz, încetarea urmăririi penale sau încetarea procesului penal, nu se mai poate dispune nici măsura reținerii, și nici arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului. În acest caz, nemaiexistând posibilitatea luării unor asemenea măsuri care să priveze în mod legal de libertate o persoană care a săvârșit o infracțiune, nu mai există nici situația premisă pentru existența infracțiunii de evadare. Așadar, în momentul împlinirii termenului de prescripție se epuizează și infracțiunea de evadare.
Susținerile de mai sus sunt valabile în ipoteza în care inculpatul nu este prins până la împlinirea termenului de prescripție. Dacă făptuitorul este prins sau se predă până la încetarea urmăririi penale sau până la încetarea procesului penal, infracțiunea se epuizează la momentul predării sau în momentul când făptuitorul este prins.
Analiza situației când făptuitorul se află în stare de deținere. După cum se poate observa, situația este cu totul alta dacă făptuitorul se află în executarea unei pedepse. În acest caz procesul penal s-a finalizat, hotărârea instanței a rămas definitivă și a fost pusă în executare.
Dacă făptuitorul evadează din starea de deținere, adică în timp ce se afla în executarea unei pedepse, infracțiunea de evadare se epuizează în primul rând, când făptuitorul este prins sau când acesta se predă de bunăvoie, cu condiția ca aceste evenimente să se realizeze în interiorul intervalului de timp corespunzător termenului de prescripție a executării pedepsei din care el a evadat.
Dacă acest interval de timp este depășit considerăm că infracțiunea se epuizează atunci când intervine prescripția executării pedepsei. Împlinindu-se termenul de prescripție se stinge dreptul statului de a cere executarea unei pedepse. Astfel nu mai este îndeplinită nici situația premisă pentru existența infracțiunii.
Despre o persoană putem spune că este în stare de evadare dacă mai există starea anterioară în careta s-a aflat la momentul evadării. Cel evadat urmărește să se sustragă de la executarea pedepsei. Or, împlinindu-se termenul de prescripție a executării pedepsei, făptuitorul nu mai are de ce să se sustragă. Chiar dacă este prins după acest moment, nu i se mai poate impune executarea pedepsei.
Considerăm că, din acest moment, infracțiunea de evadare se găsește în formă epuizată. De-abia din acest moment începe termenul de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunea de evadare, iar organele specializate pot întreprinde măsurile necesare pentru tragerea la răspundere a autorului.
În concluzie, infracțiunea de evadare este una continuă, starea infracțională luând naștere în momentul evadării, când starea de reținere sau deținere este înlocuită cu starea de libertate, și terminându-se în momentul epuizării. Pentru a susține caracterul continuu al infracțiunii de evadare, invocăm și textul art. 37 lit. a C.pen. conform căruia există recidivă postcondamnatorie când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, cel condamnat săvârșește din nou o infracțiune cu intenție, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării sau în stare de evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracțiune este închisoarea mai mare de un an. Folosindu-se expresia în „stare de evadare” este evident că legiuitorul a avut în vedere caracterul continuu al infracțiunii de evadare, deoarece această expresie desemnează un interval de timp marcat de un început și un punct final, adică momentul consumării, respectiv momentul epuizării infracțiunii de evadare.
Pe de altă parte, folosindu-se cuvântul stare în cuprinsul art. 37 C.pen., nu ne putem gândi decât la o stare infracțională, adică la un interval de timp în care făptuitorul persistă în infracțiune. Legiuitorul, folosind această expresie a avut în vedere, bineînțeles, și faptul că această stare de evadare la un moment dat va înceta. Acest moment este de fapt și momentul epuizării infracțiunii de evadare. Din acest moment se va derula procedura legală pentru ca cel evadat să fie tras la răspundere penală pentru săvârșirea infracțiunii de evadare.
Secțiunea a II-a Analiza infracțiunii de dezertare – infracțiune continuă
În art. 332 din Codul penal este incriminată într-o formă concisă fapta de dezertare – absența nejustificată de la unitate sau serviciu, care depășește trei zile, a oricărui militar – conținutul textului fiind asemănător celui din art. 520 din Codul justiției militare.
Conform DEX absența (despre persoane) semnifică lipsa dintr-un loc unde ar trebui să se găsească, a nu fi de față. A dezerta (despre militari) înseamnă a părăsi fără motiv (fără drept) unitatea din care fac parte, locul unde prestează serviciul sau câmpul de luptă, trecând uneori la inamic.
În literatura juridică dezertarea a fost definită ca fapta unui militar care abandonează, în mod ilegal, corpul sau serviciul său, pentru o perioadă mai lungă decât timpul de grație prevăzut de lege.
Dispoziția din art. 332 din Codul penal este aplicabilă militarilor care sunt înscriși în evidențele Forțelor armate, din toate armele și de toate gradele.
Codul penal actual nu definește noțiunea de militar. Se face referire la militari însă fără a se explica înțelesul în Titlul VIII din Partea generală „înțelesul unor termeni sau expresii în legea penală”.
În lipsa calității de militar a făptuitorului comiterea infracțiunii nu poate fi concepută. Calitatea de militar se dobândește și se pierde, în condițiile legii, conform regulamentelor militare generale, a instrucțiunilor și ordinelor tehnice specifice.
Cel care satisface serviciul militar în formele stabilite de legea actuală – ca militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat sau mobilizat, militar angajat pe bază de contract, elev și student în instituțiile militare de învățământ sau cadru militar profesionist – capătă calitatea de militar din momentul oficializat prin ordin de zi de autoritatea militară competentă și o pierde în momentul când este trecut în rezervă sau lăsat la vatră.
În legătură cu militarii în termen condamnați să execute pedeapsa în închisoarea militară, practica mai veche și cea nouă a instanțelor militare a statuat că pe timpul executării ei nu își pierd calitatea de militar.
Conform Instrucțiunilor aprobate în anul 1998 de ministrul apărării naționale (O.G. nr. M/112/1998) aceștia, la expirarea perioadei de îndeplinire a serviciului militar în termen, nu sunt trecuți în rezervă, nici lăsați la vatră. Ei nu se scot din evidența unității din care fac parte, fiind considerați detașați la închisoarea militară, urmând ca la terminarea executării pedepsei să revină în unitățile de origine, pentru continuarea îndeplinirii serviciului militar în termen, până la expirarea duratei lui.
Nu sunt considerați în serviciul militar și nu au calitatea de militar elevii colegiilor (liceelor) militare, întrucât dispozițiile art. 3 alin. 2 din Legea nr. 46/1996, privind pregătirea populației pentru apărare, care arata că sunt considerați în serviciul militar și: „elevii și studenții instituțiilor militare de învățământ” trebuie interpretate restrictiv, în acord cu dispozițiile art. 52 alin. 2 din Constituție.
Potrivit acestora tinerii sub vârsta de 20 de ani sunt neîncorporabili și evident elevii colegiilor (liceelor) militare sunt tineri sub această vârstă. Și mai explicite sunt dispozițiile art. 34 din Legea nr. 46/1996, în care se stipulează că: „Tinerii admiși în instituțiile militare de învățământ, cu excepția celor din liceele militare, sunt considerați încorporați”. Evident textul citat are în vedere că sunt considerați în serviciul militar și au calitatea de militar: elevii școlilor post-liceale militare și studenții instituțiilor militare de învățământ superior în care simt cuprinși absolvenții colegiilor (liceelor) militare și nu numai, după ce au reușit la examenul de bacalaureat și la examenul de admitere în școlile postliceale militare.
Punctul de vedere exprimat că dezertarea ar fi o infracțiune momentană (instantanee) care se consumă o dată cu expirarea termenului prevăzut în textul de lege nu a avut răsunet și susținători în teoria și practica judiciară care a îmbrățișat, constant, teza că ea este o infracțiune continuă, categorie juridică care nu este definită de Codul penal actual.
Simt de actualitate, susținem noi, și astăzi în această materie caracterizările făcute de V. Dongoroz celor două infracțiuni, cea momentană (instantanee) fiind atunci când elementul material al infracțiunii sfârșește, se epuizează de la sine, prin însăși consumarea infracțiunii, din contră, o infracțiune este continuă atunci când elementul său obiectiv, odată ajuns la momentul consumativ, trebuie să se prelungească în timp.
Prin urmare, dezertarea, ca infracțiune de comisiune sau numai de omisiune, presupune, în mod inexorabil, trecerea unui interval de timp. Practica lucrurilor a dovedit că cel care dezertează, niciodată nu a stabilit dinainte cât timp va absenta nejustificat de la unitate sau serviciu, de aceea durata dezertării este o problemă de fapt care se soluționează de la caz la caz.
În acest sens instanțele militare au statuat că acțiunile-inacțiunile săvârșite la diferite intervale de timp, rămân disociate ca infracțiuni autonome, în termenii concursului de infracțiuni excluzându-se, de regulă, posibilitatea unei infracțiuni unice pentru toate faptele de dezertare.
Infracțiunea de dezertare se consumă în momentul când s-a împlinit termenul de trei zile prevăzut de art. 332 din Codul penal.
Numai că fapta descrisă de lege ce constituie elementul material al infracțiunii – absența nejustificată de la unitate sau serviciu – se prelungește în timp, ceea ce dă însăși consumării infracțiunii un caracter de durată, durata dezertării, până la momentul intervenției unui act contrar celui inițial, care o epuizează.
Astfel s-a stabilit că dezertarea fiind o infracțiune continuă ea durează tot timpul cât ostașul, militar în termen, lipsește de la unitate, această perioadă fiind și durata dezertării.
Timpul dezertării este cuprins între un moment inițial, oficializat prin ordin de zi de către autoritatea militară competentă – ziua și ora când militarul a părăsit unitatea sau serviciul, ori când el trebuia să revină în acel loc și nu a făcut-o – și un moment final -» când se întoarce de bunăvoie sau silit, ori când, susținem noi, el pierde calitatea de militar, în condițiile legii.
Dintre modalitățile în raport de situațiile de fapt concrete prin care se pune capăt infracțiunii de dezertare, citate în literatura juridică și în practica judiciară menționăm; reîntoarcerea de bunăvoie a militarului dezertor la unitate sau serviciu (motu proprio) predarea ori prinderea acestuia de către forța publică (mânu militari) sau la expirarea vârstei legale până la care dezertorul poate avea calitatea de militar.
Simțim nevoia să exprimăm punctul de vedere potrivit cu care infracțiunea de dezertare nu poate dura decât în intervalul de timp cât subiectul activ își păstrează calitatea de militar. Cu alte cuvinte, calitatea de subiect activ al dezertării este intim legată de o persoană care are calitatea de militar, indiferent de arma din care face parte sau de gradul pe care îl are, iar pierderea acestei calități, oficializată prin ordin de zi de autoritatea militară competentă, face să se epuizeze infracțiunea continuă de dezertare.
Pentru unele cazuri particulare ce le analizăm, vom argumenta că starea de dezertare poate să înceteze și datorită ivirii unor circumstanțe sau ocazii, indiferent de voința autorului, care-i modifică statutul și constituie, în mod obiectiv, cauze de întrerupere forțată care curmă continuitatea infracțiunii prin intervenția (voința) unui organ de stat competent.
Este neîndoielnic că rezoluția infracțională se întrerupe și infracțiunea se epuizează atunci când militarul dezertor, pe parcursul lui iter criminis renunță, de bunăvoie sau silit, la hotărârea sa și se reîntoarce la unitate sau serviciu.
Pentru alte situații practice care duc la pierderea calității de militar subiect activ al dezertării, constatăm că realitatea obiectivă care a servit, fie ca sorginte formulării textului art. 332 din Codul penal în anul 1968, fie motivării soluțiilor din practica judiciară cu privire la durata dezertării, avându-se ca reper abrogata Lege nr. 14/1972, privind organizarea apărării naționale a R.S.R., este depășită ceea ce face ca între practică și dispozițiile legale în vigoare (Constituție, Statutul cadrelor militare, Legea nr. 46/1996 privind pregătirea populației pentru apărare și Statutul militarilor angajați pe bază de contract) să fie nevoie de unele precizări, nuanțări și corelări.
Potrivit art. 12 alin. 1 și art. 26 alin. 1 din Legea nr. 46/1996, durata serviciul militar în termen pentru toate armele este de 12 luni și 6 luni pentru serviciul militar cu termen redus. În categoria militarilor în termen, prin urmare, se includ tinerii încorporați pentru îndeplinirea serviciului militar cu durată de 12 luni, precum și militarii cu termen redus (absolvenții instituțiilor civile de învățământ superior) care îndeplinesc serviciul militar cu durată de 6 luni pe funcții de soldați sau gradați. Trecerea acestor categorii de militari în rezervă și implicit pierderea calității de militar, are loc prin ordin de zi, la datele ordonate de șeful Statului Major General, când au îndeplinit durata legală a serviciului militar.
Ce se întâmplă însă cu militarii care au dezertat și la acea dată nu sunt prinși?
Normele tehnice aprobate în acest sens de autoritatea militară competentă (S/SMG/54 din 14 noiembrie 1996) dispun că această categorie de militari care sunt dezertori neprinși, nu se scot din evidența militară, nu se trec în rezervă, nu sunt lăsați la vatră, prin urmare, nu pierd calitatea de militar. Centrele militare au sarcina de a ține evidența separată a „militarilor în cauză” iar la prinderea lor au obligația de a oficializa prin ordin de zi încetarea poziției de dezertor.
Pentru aceste cazuri, este evident că punerea în mișcare a acțiunii penale se va face la sesizarea comandantului centrului militar, care poate avea loc oricând, până la expirarea termenului de prescripție a răspunderii penale.
În mod firesc se pune întrebarea până când, în timp, se poate considera că un militar care este dezertor neprins, care nu și-a îndeplinit integral durata legală a serviciului militar în termen păstrează calitatea de militar și implicit este subiect activ al dezertării?
Pentru că nu sunt instrucțiuni cu caracter specific militar în acest domeniu răspunsul, în opinia noastră, ar fi că, centrele militare vor menține evidența dezertorilor neprinși până, cel mult, la limita legală de vârstă – 35 de ani – până la care cetățenii pot fi încorporați pentru pregătirea în cadrul serviciul militar activ (art. 52 alin: 3 din Constituție).
Un argument de interpretare istorico-teleologică în sprijinul celor susținute este și vechea redactare din Codul justiției militare abrogat care, în materie de: dezertare, prevedea că pentru militarii care nu s-au înapoiat de bunăvoie sau nu au fost prinși de forța publică, termenele de prescripție încep să curgă din ziua când învinuitul sau condamnatul împlinește limita de vârstă pentru serviciul obligatoriu în rândurile armatei, ceea ce evidențiază, implicit, caracterul de infracțiune continuă a dezertării.
Într-o altă opinie a procurorilor militari constănțeni se susține că normele tehnice invocate sunt doar aspecte de evidență utile doar autorităților militare deoarece absența nejustificată a militarului în termen dezertor neprins, ca și a concentratului, se epuizează la terminarea duratei stagiului militar (respectiv a perioadei de concentrare).
Prin urmare, atunci încetează calitatea de militar, cu toate consecințele ce interesează în alte instituții juridice penale ori de altă natură, daca este cazul, astfel:
– de atunci începe să curgă termenul prescripției răspunderii penale de 8 ani conform art. 122 alin. 1 lit. c din Codul penal;
– faptele penal comise după acel termen nu mai angajează competența organelor judiciare militare, ci a celor de drept comun;
– o altă interpretare ar face ca faptele de dezertare să fie aproape imprescriptibile ca cele contra păcii și omenirii.
De lege lata o asemenea argumentație nu are suport în reglementarea actuală deoarece Legea nr. 46/1996 și normele tehnice evocate nu prevăd că militarul dezertor neprins se trece în rezervă sau că va fi lăsat la vatră. Folosirea în norme a termenului de „militar” pentru a denumi această categorie de dezertori apreciem că nu lasă loc de interpretări.
De lege ferenda apreciem ca o asemenea susținere este rațional justificată fiind necesar ca Legea privind pregătirea populației pentru apărare să prevadă că această categorie de militari în termen sau cu termen redus să fie lăsați la vatră (dezertorii neprinși).
Există o particularitate pentru cazul elevilor și studenților militari care dacă nu mai continuă studiile sunt trecuți în rezervă și pierd calitatea de militar, numai dacă au îndeplinit serviciul militar în termen înainte de a intra în instituția militară de învățământ sau au terminat cel puțin anul I de studiu.
Dacă nu îndeplinesc aceste condiții nu sunt trecuți în rezervă și, deci, păstrează calitatea de militar, fiind trimiși la unitățile stabilite pentru completarea serviciului militar în termen până la 12 Iuni.
În cazul dezertorilor neprinși care provin din această categorie credem că interpretarea care trebuie să prevaleze, cu privire la durata dezertării, este aceea că pentru identitate de rațiune se aplică aceeași soluție, adică aceea ce am evocat-o și susținut-o în cazul militarilor în termen și a celor cu termen redus (ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet).
Militarii angajați pe bază de contract sunt o categorie de personal profesionalizat al armatei ce sunt recrutați dintre cetățenii români cu serviciul militar în termen îndeplinit. Ei sunt angajați pentru o perioadă determinată în unitățile militare în funcție de nevoile Forțelor armate, potrivit Instrucțiunilor emise în acest sens, conform art. 37 din Legea nr. 46/1996 de ministrul apărării naționale și ministrul de interne.
Dobândesc calitatea de militar prin scoaterea lor din evidența rezerviștilor, odată cu semnarea de către comandantul unității și militarul angajat a contractului de angajare, consemnată în ordinul de zi pe unitate.
Dezertorii neprinși care provin din această categorie pierd calitatea de militar, fie la data rezilierii contractului din inițiativa angajatorului, fie la expirarea
duratei contractului.
Potrivit art. 30 din Legea nr. 46/1996 militarii în rezervă sunt chemați la concentrare pentru instrucție sau pentru completarea efectivelor Forțelor armate, la datele și pe durata stabilită prin ordinul Statului Major General.
Durata fiecărei concentrări de instrucție este de maximum 45 de zile și poate fi prelungită prin lege.
Este evident că rezervistul concentrat pierde calitatea de militar activ în ziua trecem în rezervă prin desconcentrare ca urmare a ordinului autorității militare competente.
La fel se pune problema și în cazul rezerviștilor mobilizați, mobilizarea reprezentând o chemare, de îndată, la unități, vizând trecerea de la starea de pace la aceea de război, în condițiile menționate în art. 92 din Constituție. Calitatea de militar se pierde o dată cu trecerea în rezervă prin demobilizare.
Durata dezertării în cazul militarilor dezertori neprinși ce provin din aceste categorii nu are o reglementare prin norme tehnice specifice în legătură cu situația lor militară.
Tangențial practica judiciară mai veche a statuat, sub vechea reglementare a legii privind organizarea apărării naționale în R.S.R. că: „dacă militarul concentrat a părăsit nejustificat unitatea și a fost prins de autorități după un an și 3 luni, aceasta este și. durata dezertării, deoarece inculpatul nu și-a pierdut, între timp, calitatea de militar, chiar dacă durata concentrării nu putea depăși trei luni”.
Potrivit acestui punct de vedere, în condițiile legislației actuale, pentru dezertorii neprinși care provin din categoria rezerviștilor concentrați, dezertarea, ca infracțiune continuă, se epuizează, evident, la limita termenului prescripției speciale sau la scoaterea lor din evidența militară, în condițiile art. 29 din Legea nr. 46/1996.
Credem că o asemenea practică susține, în fapt, o ficțiune juridică cu privire la calitatea de militar a dezertorului neprins rezervist concentrat și că durata propriu-zisă a absenței nejustificate, pentru astfel de cazuri, nu poate depăși durata concentrării, deoarece încetarea dezertării poate fi și silită, prin intervenția autorității militare interesată să curme o asemenea stare.
Militarii profesioniști (ofițerii, maiștri militari și subofițerii în activitate) pierd calitatea de militar o dată cu trecerea lor din activitate în rezervă, sau direct, în retragere, în condițiile menționate în art. 43 din, Legea nr. 80/1995.
Dezertorii neprinși ce provin din această categorie pierd calitatea de militar prin actul autorității militare competente dat în condițiile legii. Data acestuia marchează și momentul final al duratei dezertării și epuizează infracțiunea continuă de dezertare.
Discuțiile ce am înțeles să le facem, credem noi că sunt utile și încearcă să susțină un punct de vedere exploratoriu al practicianului, care nu neagă nici practica judiciară veche și constantă în această materie, nici literatura juridică ilustrată de juriști, de mare autoritate.
CAPITOLUL VI ASPECTE DE PRACTICĂ JUDICIARĂ PRIVIND INFRACȚIUNEA CONTINUĂ
În ceea ce privește problematica impusă de această formă a unității naturale de infracțiune și, în special, raporturile cu alte instituții de drept penal material, în speță, recidiva, în practica judiciară s-a ajuns la adoptarea unei soluții care merită supuse atenției, nu doar ca discuții ex catedra, ci cu implicații practice deosebite.
Astfel, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă judecătoria Arad din data de 9 mai 1997, s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpatului A.P.I. pentru săvârșirea infracțiunii de nerespectare a regimului armelor și munițiilor, prevăzută și pedepsită de art. 279 alin. 1 C.pen., cu aplicarea art. 37 lit. a C.pen.
În fapt, s-a reținut că în cursul anului 1993, inculpatul a posedat arme de vânătoare și permis corespunzător pentru acestea, însă le-a predat, rămânându-i însă la domiciliu un număr de 15 cartușe de diferite calibre.
Deși avea obligația legală de a preda și aceste cartușe, inculpatul le-a deținut în continuare, fără drept, până la data de 4 aprilie 1997, când au fost depistate de către organele de poliție la domiciliul său, cu ocazia unei percheziții domiciliare. Concluziile raportului de expertiză criminalistică balistică, dispusă, în cauză, au relevat faptul că muniția a fost în stare activă.
Din fișa de cazier judiciar existentă la dosarul cauzei rezultă că inculpatul a mai fost condamnat la o pedeapsă de 7 luni închisoare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute și pedepsite de art. 32 lit. a și c din Legea nr. 26/1976, prin sentința penală nr. 118 din 4 martie 1994 a Judecătoriei Ineu, județul Arad.
Ca atare, procurorul a reținut că inculpatul se află în situația recidivei postcondamnatorii (art. 37 lit. a C.pen.).
La primul termen de judecată, instanța – din oficiu – a pus în discuție „eventuala” schimbare a încadrării juridice a faptei din rechizitoriu, în ceea ce privește starea de recidivă posteondamnatorie, în sensul înlăturării acesteia (art. 334 C.pr.pen.).
Procurorul de ședință a susținut încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare a instanței, solicitând totuși, ca prin adresă, Inspectoratul Județean de Poliție Arad să comunice data la care a încetat autorizația inculpatului de a deține muniție, pentru a se stabili termenul la care a fost dispusă predarea. Instanța de judecată, considerând infracțiunea prevăzută de art. 279 alin. 1 C.pen. ca o infracțiune continuă, care se consideră săvârșită în momentul epuizării a respins cererea ca irelevantă.
La următorul termen de judecată, s-a declarat terminată cercetarea judecătorească, iar în concluziile sale pe fond, procurorul a cerut condamnarea inculpatului A.P.I. pentru săvârșirea infracțiunii mai sus-arătate, cu aplicarea art. 37 lit. a C.pen., revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei aplicate prin sentința penală nr. 118/1994 a Judecătoriei Ineu, de 7 luni închisoare și confiscarea lucrurilor (cartușelor) deținute în contra dispozițiilor legale.
Reținând corect starea de fapt, prima instanță a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale referitoare la chestiunile deduse spre discuție și care fac obiectul prezentului demers logico-juridic.
Astfel s-a invocat literatura și practica judiciară în materie, în mod generic, arătându-se că infracțiunea prevăzută de art. 279 alin. 1 C.pen. este o infracțiune continuă care se consumă și, totodată, se epuizează în momentul întreruperii actelor materiale de executare ce caracterizează latura obiectivă a infracțiunii. Ca atare, instanța de fond a considerat că infracțiunea s-a consumat la data de 4 aprilie 1997 și, în consecință, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 37 lit. a C.pen.
În asemenea situație, s-a dispus condamnarea inculpatului la o pedeapsă de 1 an închisoare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei.
Apelul declarat de procuror împotriva acestei hotărâri a fost respins de instanța de control judiciar – Tribunalul Arad, prin decizia penală nr. 760 din 9 octombrie 1997, hotărârea rămânând definitivă prin nerecurare.
Soluția o apreciem ca nelegală, în primul rând pentru faptul că în cauză sunt întrunite cerințele celor doi termeni ai recidivei, respectiv:
a) aceeași persoană a comis infracțiunile, indiferent de calitate (în speță, autor);
b) cu privire la inculpat s-a pronunțat o hotărâre penală de condamnare definitivă;
c) condamnarea anterioară consta în pedeapsa închisorii aplicată de instanță mai mare de 6 luni (în speță, 7 luni);
d) chiar dacă s-a pronunțat o condamnare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, aceasta constituie primul termen al recidivei, întrucât nu este o cauză dintre cele expres prevăzute și limitativ arătate în art. 38 C.pen.:
e) condamnarea a fost pentru o infracțiune intenționată;
f) al doilea termen al recidivei constă dintr-o infracțiune intenționată;
g) infracțiunea a fost comisă înainte de executarea completă a pedepsei
anterioare sau considerarea ei ca executată;
h) pedeapsa prevăzută de lege pentru noua infracțiune este închisoarea mai mare de 1 an (respectiv de la 6 luni la 5 ani), chiar dacă în concret s-a aplicat 1 an, întrucât nu interesează pedeapsa aplicată, ci aceea prevăzută de lege.
Ca atare, sunt întrunite în mod cumulativ condițiile prevăzute de lege pentru existența recidivei mari postcondamnatorii, prevăzute de art. 37 lit. a C.pen. și pedepsită potrivit dispozițiilor art. 39 alin. 1 C.pen.
În al doilea rând, în considerentele hotărârii atacate, prima instanță a apreciat corect că infracțiunea prevăzută de art. 279 alin. 1 C.pen. este o infracțiune continuă, însă, mai departe, trecând la decelarea înțelesului acesteia, a realizat un sofism (o greșeală de raționament) întrucât a considerat că aceasta „se consumă și totodată se epuizează în momentul întreruperii actelor materiale de executare ce caracterizează latura obiectivă a infracțiunii”.
Așa după cum am arătat supra, potrivit teoriei generale a dreptului penal, infracțiunea continuă se caracterizează – sub aspectul laturii obiective – printr-o acțiune sau inacțiune care se prelungește în timp prin natura sa până când intervine o forță contrară, exterioară sau propria voință a făptuitorului care îi pune capăt.
Indiferent cât s-ar prelungi în timp acțiunea sau inacțiunea, fapta respectivă rămâne o singură infracțiune cu o singură excepție – respectiv dacă s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare și după aceea se comite din nou o asemenea faptă, atunci va exista o infracțiune distinctă.
Am arătat mai sus că infracțiunea continuă presupune sau cunoaște două momente: cel al consumării (când fapta a durat suficient pentru a avea semnificație penală) și cel al epuizării (atunci când acțiunea sau inacțiunea încetează).
În speță, prima instanță tocmai aici a greșit, punând semn de egalitate între cele două momente, considerând că infracțiunea există ca atare doar în momentul epuizării, respectiv la data de 4 aprilie 1997, prin întreruperea actelor materiale de deținere, cu ocazia percheziției domiciliare.
Or, infracțiunea dedusă judecății s-a consumat prin simpla deținere, existând ca atare și având relevanță penală fără a fi nevoie de prelungirea activității în timp, respectiv în momentul epuizării,
În literatura juridică de drept penal s-a arătat – pertinent – că dacă infracțiunea continuă a început înainte de condamnarea definitivă pentru alte infracțiuni intenționate, dar a luat sfârșit după această condamnare, există recidivă postcondamnatorie, dacă sunt întrunite condițiile celor doi termeni.
Astfel daca săvârșirea ultimei infracțiuni a început și a atins momentul consumam anterior rămânerii definitive a hotărâri, de condamnare pentru cea dintâi, va exista un concurs al infracțiuni, dar daca consumarea ei s-a prelungit și după ce acea hotărâre a rămas definitivă, iar în ipoteza în care săvârșirea infracțiunii ulterioare a început și s-a consumat anterior executării primei pedepse, va exista recidivă postcondamnatorie, chiar dacă consumarea s-a prelungit și după executare, grațierea sau împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei. În literatura și practica judiciară se admite, în genere, că în cazul în care celelalte condiții prevăzute de art. 37 lit. a C.pen. sunt îndeplinite, există recidivă postcondamnatorie, dar cu caracter special și determinând un alt tratament juridic și atunci când infracțiunea ce constituie al doilea termen al pluralității a fost comisă în termenul de încercare al suspendării condiționate a executării pedepsei . S-a exprimat și opinia – în doctrină – cel puțin care merită supusă discuției, că în această situație ar exista recidivă postexecutorie, cu toate consecințele proprii acestei forme de pluralitate infracțională.
Bibliografie
A. Cocaină, Recidiva în dreptul penal român, Ed. Lumina Lex, București, 1992;
C. Bulai, Recidiva în dreptul penal român, în „S.C.J.” nr. 1/1966;
C. Bulai, Manual de drept penal, partea generală, Ed. All, București, 1997;
Costică Bulai, Avram Filipaș, Constantin Mitrache, Instituții de drept penal, Ed. Trei, București 2006;
C. Butiuc, Furt prin efracție. Violare de domiciliu, în „R.D.P” nr. 1/1997;
C.D.Popescu, Concursul ideal de infracțiuni, în „Curierul Judiciar”, 1944;
C. Mitrache, Drept penal. Parte generală, ediția a III a revăzută și adăugită, Ed. Șansa, București, 1997;
C. Saltelli, E. Romano di Falco, Commeto teorico pratico del nuovo codice penale, Unione Tipografico – Editrice Torinese, Torino, 1940;
D.K. Al-Bcheraoui, Le concours reel d'infractions, teză, Strasbourg, 1991;
D. Maniu, Probleme de încadrare juridică în materia infracțiunilor contra protecției muncii, în „R.R.D.” nr. 8/1972;
D. Pavel, Prevederile noului Cod penal cu privire la succesiunea legilor penale, în „R.R.D” nr. 6/1968;
D. Pavel, C. Turianu, Calomnia prin presă. Casa de Editură și Presă „Șansa” S.R.L., București, 1996;
E. Florian, Trattato di diritto penale, parte generale, Casa Edilrice Doll.Francesco Vallardi, Milano, 1926;
Florin Streteanu, Concursul de infracțiuni, Ed. Lumina Lex, București 1999;
Gh. Elian, Cu privire la încadrarea juridică a infracțiunii de înșelăciune săvârșită prin fals, în „Justiția Nouă” nr. 5/1962;
Gh. Mateuț, Recidiva în teoria și practica dreptului penal, Ed. Lumina Lex, București, 1997;
Gheorghe Nistoreanu, Al. Boroi, Drept penal. Partea generală Ed. All Beck, București 2002;
Gr. Râpeanu, Câteva observații pe marginea unor hotărâri judecătorești în legătură cu problema pluralității și unității de infracțiune, în „Legalitatea populară” nr. 1/1956;
I. Oancea, Tratat de drept penal, Ed. All, București, 1994;
I. Tanoviceanu, Drept penal, vol. I, 1912;
L. Biro, Considerații asupra tratamentului sancționator al concursului de infracțiunii, R.R.D. nr. 9/1973;
L. Fâtu, Aplicarea legii mai favorabile în practica instanțelor din județul Suceava, în „R.R.D” nr. 6/1969;
M. Basarab, Drept penal, partea generală, Ed. Lumina Lex, București, 1997;
Marcel Ioan Rusu, Drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, București, 2006;
M. Puech, Droit penal general, Ed. Litec, Paris, 1988;
M. Zolyneak, Considerații asupra concursului formal de infracțiuni în lumina noului Cod penal, în „A.St.U.I.”, Iași, 1969;
M. Zolyneak, Formele concursului de infracțiuni în legislație și literatură. Examen de drept comparat în „A.St.U.I”. Iași. 1973;
M. Zolyneak, Drept penal. Partea generală, Ed. Fundației Chemarea, Iași 1993;
N. Giurgiu, Infracțiunea, Ed. Gama, Iași, 1994;
N. T. Buzea, Infracțiunea penală și culpabilitatea, Ed. Ardealul, Alba Iulia, 1944;
O.A. Stoica, Premisele filosofico-juridice ale teoriei unității și pluralității de infracțiuni în „Studia”, 1973;
Th. Vasiliu, G. Antoniu, Șt. Daneș, G. Dărângâ, D. Lucinescu, V. Popadopol, D. Pavel, D. Popescu, V. Râmureanu, Codul penal al R.S.R. comentat și adnotat, Ed. Științifică, București, 1972;
V. Dongoroz și colectivul, Explicații teoretice ale Codului penal român, Ed. Academiei, București, 2003;
V. Dobrinoiu, Gh. Nistoreanu, I. Pascu, V. Lazâr, I. Molnar, Al. Boroi, Drept penal, partea generală, Ed. Didactică și pedagogică. București, 1992;
Vasile Dobrinoiu, William Brânză, Drept penal. Parte generală, Ed. Lumina Lex, București 2003;
V. Pătulea. Structura subiectiva și obiectivă a pluralității de infracțiuni în „R.R.D.” nr. 11/1979;
V. Pantea, Consecințele dezincriminării infracțiunii scop asupra infracțiunii mijloc. În „Dreptul” nr. 10-11/1994;
Victor Ponta, Radu Nemeș, Mihai Mitroi, Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex, București 2004;
V. Rămureanu, Concursul de infracțiuni în reglementarea noului Cod penal, în R.R.D. nr. 9/1968.
BIBLIOGRAFIE
I. Manuale și monografii.
Costică Bulai, Manual de drept penal – partea generală, Editura AII, Bucuresti 1997;
C. Mitrache, Drept penal român – partea generală, Ediție revăzută și adăugită, Casa de Editură și Presă Șansa SRL, București, 1999;
G. Antoniu, C.Bulai, Gh.Chivulescu, Dicționar juridic penal, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976;
I. Oancea, Tratat de drept penal. Partea generală, Ed. All, București, 1994;
Matei Basarab, Drept penal – partea generală, Editura Fundației Chemarea, Iași, 1992;
M. Zolyneak, Drept penal. Partea generală, Vol. III, Editura Fundației „Chemarea” Iași, 1993;
Teodor Vasiliu ș.a., Codul penal comentat și adnotat – partea generală, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1972;
V. Dongoroz și colectivul, Explicații teoretice ale Codului penal român, ed. a II-a, vol. II, Ed. Academiei, București, 2003;
II. Articole de specialitate.
Dan Ilarie Adinel, Infracțiunea continuă. Considerații teoretice și practice, în Dreptul nr. 8/1999;
III. Practică judiciară.
A. Filipaș, în Practica judiciară penală, vol. II, Editura Academiei Române, București, 1990;
Augustin Ungureanu, Jurisprudența penală a Curții de Apel Bacău pe anul 1997 – 204 spețe comentate, Editura Lumina Lex, București, 1998;
Constantin Sima, Codul penal adnotat cu practică judiciară 1969 -2000 Editura Lumina Lex, București 2000;
V. Papadopol, în Practica judiciară penală, vol. I, Editura Academiei R. S. România, București, 1988;
V. Stoica, în Practica judiciară penală, vol. IV, Editura Academiei Române, București, 1993.
IV. Legislație.
Constituția României
Codul penal român;
Codul de procedură penală român
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Infractiunea Continua (ID: 126023)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.