Infractiunea Complexa Care Aduce Atingere Persoanei Si Patrimoniului Acesteia
LUCRARE DE LICENȚĂ
INFRACȚIUNEA COMPLEXĂ CARE ADUCE ATINGERE PERSOANEI ȘI PATRIMONIULUI ACESTEIA
Cuprins
Abrevieri
Introducere
I. Considerații generale privind protecția penală a patrimoniului
1.1. Conceptul de patrimoniu și necesitatea protecției penale a patrimoniului
1.1.1. Conceptul de patrimoniu
1.1.2. Formele patrimoniului
1.1.2. Necesitatea protecției penale a patrimoniului
1.2. Scurt istoric al cadrului legal privind protecția penală a patrimoniului
1.3. Elemente de drept comparat
II. Conținutul juridic al infracțiunii de tâlhărie
2.1. Conceptul de infracțiune complexă
2.2. Tâlhăria potrivit Codului penal actual (Legea nr. 286/2009). Privire comparativă față de vechiul cod
2.3. Concept și caracterizare
2.4. Condiții preexistente ale tâlhăriei
2.4.1. Obiectul infracțiunii de tâlhărie
2.4.2. Subiecții infracțiunii de tâlhărie. Participația penală
a) Subiectul activ nemijlocit
b) Subiectul pasiv
2.5. Conținutul constitutiv al tâlhăriei
2.5.1. Latura obiectivă
a) Elementul material
b) Urmarea imediată și raportul de cauzalitate
2.5.2. Latura subiectivă
a) Vinovăția
b) Mobilul
c) Scopul
2.6. Forme, modalități, sancțiuni
2.6.1. Forme
2.6.2. Modalități
2.6.3. Sancțiuni
III. Alte dimensiuni privind infracțiunea de tâlhărie
Aspecte procesuale specifice
Organele competente să efectueze urmărirea penală
Competența materială a organelor de urmărire penală
Competența teritorială a organelor de urmărire penală
Instanțele competente să judece infracțiunea de tâlhărie
Aspecte criminologice
IV. Aspecte privind infracțiunea de tâlhărie în practica judiciară
Concluzii
Bibliografie
ABREVIERI
Art. – articolul
Alin. – alineatul
p. – pagina
Vol. – volumul
Ed. – editura
Pag. – pagina
R.R.D. – Revista Română de Drept
op. cit. – opera citată
dos. – dosarul
C. pen. – Cod penal
C.S.J. – Curtea Supremă de Justiție
Dec. – Decizia
T.S. – Tribunalul Suprem
secț. pen. – Secția Penală
Sent. Pen. – Sentința Penală
Trib. – Tribunalul
dec. pen. – Decizia Penală
C. pr. pen. – Cod Procedură Penală
INFRACȚIUNEA COMPLEXĂ CARE ADUCE ATINGERE PERSOANEI ȘI PATRIMONIULUI ACESTEIA
Introducere
Importanța necontestată pe care o prezintă în societatea românească de tranziție patrimoniul care, ca fascicul de interese, se află în același plan cu drepturile fundamentale ale omului contemporan, justifică de ce infracțiunile contra patrimoniului se impun a fi așezate în sistemul părții speciale a actualului Cod penal român, imediat după categoria infracțiunilor contra persoanei.
Patrimoniul este ocrotit, în primul rând, printr-un întreg ansamblu de mijloace juridice extrapenale, civile și de altă natură. Împotriva faptelor care prezintă un grad mai ridicat de pericol social, patrimoniul este ocrotit și prin mijloacele legii penale. Ca în cazul altor valori sociale de mare însemnătate, această ocrotire se realizează prin incriminarea faptelor care îi aduc atingere. Aceste fapte constituie infracțiuni contra patrimoniului și ele sunt prevăzute în Titlul al II-lea al părții speciale a Cod penal intrat în vigoare în februarie 2014.
Cunoscută și incriminată incă din cele mai vechi timpuri, tâlhăria constituie în prezent una dintre cele mai frecvente categorii de infracțiuni cu un pericol social ridicat, deoarece pe lângă pagubele pricinuite patrimoniului public sau privat, lezează și relațiile sociale care ocrotesc viața, integritatea corporală și sănătatea persoanelor. Infracțiunea de tâlhărie face parte din categoria infracțiunilor contra patrimoniului. În Constituția României, se arată că, „proprietatea este publică sau privată”, ea fiind garantată și ocrotită prin lege și aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale. Siguranța persoanei și proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indifferent de titular. Noțiunea de „patrimoniu” are o sfera mai largă decât noțiunea de „proprietate”, pentru că patrimoniul include atât proprietatea cât și totalitatea drepturilor și obligațiilor care au valoare economică. După cum se știe, ocrotirea patrimoniului și a tuturor relațiilor patrimoniale este asigurată, în principal, de dreptul civil, dreptul administrativ, dreptul muncii și în subsidiar de dreptul penal. Aceasta nu înseamnă că ocrotirea penală are o însemnătate mai redusă numai doar faptul că intervine numai atunci când se dovedesc ineficiente celelalte mijloace juridice nepenale sau extrajudiciare.
Mi-am ales această temă pentru lucrarea de licență deoarece, în contextul social actual, consider că această infracțiune a căpătat o importanță deosebită datorită degradarii sociale, a nivelului de trai din ce în ce mai scăzut, cât și a creșterii continue a criminalității.
În cadrul acestei lucrări, am hotărât să aprofundez studiul privind infracțiunea de tâlhărie, ce face parte din cadrul infracțiunilor contra patrimoniului.
Această lucrare este structurată pe cinci capitole. Astfel, în primul capitol am prezentat infracțiunea de tâlhărie în ansamblul ei, locul acesteia în structura infracțiunilor contra patrimoniului, o scurtă analiză a patrimoniului și a infracțiunilor contra acestuia, precum și un studiu privind infracțiunea de tâlhărie așa cum era prevazută in Codurile Penale anterioare, dar și cum e prevazută în Codul penal actual. Cel de-al doilea capitol este rezervat analizei infracțiunii de tâlhărie, punând accent pe conținutul juridic al acesteia, iar în capitolul trei am prezentat aspectele procesuale, criminologice precum și alte aspecte privind această infracțiune. Ultimul capitol este rezervat în totalitate prezentării unor aspecte din practica judiciară privind infracțiunea de tâlhărie.
I. Considerații generale privind protecția penală a patrimoniului
1.1. Conceptul de patrimoniu și necesitatea protecției penale a patrimoniului
1.1.1. Conceptul de patrimoniu
De la I.P. Filipescu reținem că „noțiunea de patrimoniu în dreptul penal nu are același înțeles ca în dreptul civil. Sub aspect civil, patrimoniul desemnează totalitatea drepturilor și obligațiilor cu conținut economic, evaluabile în bani care aparțin unei persoane”.
Conform altor autori, „drepturile și obligațiile patrimoniale pot fi analizate fiecare separat, în individualitatea lor, sau în totalitatea lor ca o sumă de valori active și pasive, ca universalitate juridică aparținând unei persoane fără considerare la individualitatea fiecărui drept și fiecărei obligații”.
În lucrarea sa de Drept Civil, I.P.Filipescu afirmă că „drepturile și obligațiile fac parte din patrimoniu numai dacă au caracter patrimonial, adică dacă pot reprezenta o valoare bănească, deoarece patrimoniul este o sumă de valori, iar nu un ansamblu de lucruri materiale, corporale. Totalitatea drepturilor în expresia lor bănescă alcătuiesc activul patrimonial, iar totalitatea obligațiilor tot în expresia lor bănescă formează pasivul patrimonial, astfel că patrimoniul are un activ și un pasiv”.
Patrimoniul nu se poate niciodată înstrăina, ci se transmite numai la moartea subiectului în momentul când voința care îi dă caracterul de unitate, se stinge.
Conceptul de patrimoniu are un conținut și o sferă mult mai largă decât conceptul de proprietate, patrimoniul potrivit științelor juridice contemporane cuprinzând toate drepturile reale principiale (dreptul de proprietate, uz, abitație, servitute, superficie) și drepturile reale accesorii (dreptul de gaj, de ipotecă, privilegiile, etc.), toate obligațiile, precum și orice situație de fapt care prezintă numai o aparență de drept (de exemplu, posesia fizică a unui bun mobil aflat în detenția unei persoαne).
Se poate afirma putea că patrimoniul privit în ansmblul său este o noțiune abstractă, care nu poate fi atinsă prin faptele concrete ale unei persoane, infracțiunea putând fi îndreptată numai contra unui bun patrimonial, cum susține Ion Crângaș, adică „asupra unei valori care face parte efectiv din activul patrimoniului unei persoane (bun, valoare economică pe care făptuitorul să și-o apropie). Pasivul patrimoniului, adică datoriile unei persoane, nu prezintă, de regulă, nici un interes pentru cei carese dedau la fapte de încălcarea patrimoniului, chiar dacă pasivul face parte din patrimoniu și este cuprins în această noțiune”.
În terminologiα legii penale, noțiunea de "patrimoniu" nu are același înțeles ca în dreptul civil. Sub aspect civil, patrimoniul înseamnă “totαlitatea drepturilor și obligațiilor pe care le are o persoană și care au valoare economică, adică pot fi evaluate în bani, sau cu alte cuvinte, totalitatea drepturilor și datoriilor actuale și viitoare ale unei persoane.”
Patrimoniul este un concept juridic care exprimă ansamblul de drepturi și obligații ale unei persoane private ca o universalitate, ca o totalitate independentă de bunurile cuprinse la un moment dat în patrimoniu; fie că îl privim ca o entitate strâns legată de persoana subiectului, fie ca o universalitate de drepturi, el există obligatoriu la orice subiect de drept (chiar când pasivul depașește activul); el nu se poate niciodată înstrăina, ci se transmite numai la moartea subiectului, în momentul când voința acestuia – care îi dă caracterul de unitαte – se stinge.
După cum se afirmă, “noțiunea de patrimoniu, în dreptul penal, se referă la bunuri în individualitatea lor,susceptibile a fi apropiate de făptuitor prin mijloace frauduloase ori a fi distruse, deteriorate,tăinuite, etc.
Infracțiunea nu va fi îndreptată niciodată asupra patrimoniului ca universalitate de bunuri, pentru ca acesta din urma va exista întotdeauna, indiferent de numărul sau valoarea bunurilor componente, chiar dacă subiectul nu posedă bunuri, nici o persoană nu poate fi lipsită de patrimoniu, ci doar de bunurile care compun patrimoniul său.”
Prin incriminarea faptelor care aduc atingerea patrimoniului, legea penală are în vedere acțiunea ilicită a făptuitorului, nu poziția juridică a victimei.
Pentru ocrotirea patrimoniului și drepturilor legate de acesta, se impune să fie apărate situațiile de fapt existente, în sensul menținerii în starea în care se aflau până la intervenția ilicită a făptuitorului.
1.1.2. Formele patrimoniului
Prin norme constituționale, sunt delimitate formele fundamentale de proprietate care fac obiectul ocrotirii penale.
Art. 136 (1) din Constituția României prevede: “Proprietatea este publică sau privată.” Art. 136 (5): “Proprietatea privată este inviolabilă, în condițiile legii organice”.
Această reglementare presupune ca în societatea noastră nu sunt concepute alte forme de proprietate, și, în consecință, de patrimoniu, decât cele enumerate.
Se poate remarca că în normele constituționale sunt menționate doar bunurile care formează proprietatea publică, astfel că în categoria bunurilor care aparțin proprietății private vor intra toate bunurile care nu formează patrimoniul public.
Constituie bunuri care fac parte exclusiv din sfera proprietății publice, potrivit art.136 alin.3 din Constituție: “Bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietății publice.”
Determinarea bunurilor proprietate privată se face pe cale indirectă prin excluderea celor care fac parte din sfera proprietății publice, indiferent dacă bunurile se găsesc în stăpânirea unei persoane fizice ori dacă ele se află în proprietatea statului sau a unor persoane particulare.
Prin urmare, proprietatea privată poate avea atât statul, cât și cetățenii, precum și persoanele juridice. Bunurile Regiilor Autonome, αltele decât cele aparținând proprietății publice și date spre administrare, nu constituie proprietate de stat, ci proprietate privată a stαtului. În aceași categorie intră și bunurile unei Societăți Comerciale la care statul deține majoritatea capitalului social, cu excepția bunurilor ce aparțin proe presupune ca în societatea noastră nu sunt concepute alte forme de proprietate, și, în consecință, de patrimoniu, decât cele enumerate.
Se poate remarca că în normele constituționale sunt menționate doar bunurile care formează proprietatea publică, astfel că în categoria bunurilor care aparțin proprietății private vor intra toate bunurile care nu formează patrimoniul public.
Constituie bunuri care fac parte exclusiv din sfera proprietății publice, potrivit art.136 alin.3 din Constituție: “Bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietății publice.”
Determinarea bunurilor proprietate privată se face pe cale indirectă prin excluderea celor care fac parte din sfera proprietății publice, indiferent dacă bunurile se găsesc în stăpânirea unei persoane fizice ori dacă ele se află în proprietatea statului sau a unor persoane particulare.
Prin urmare, proprietatea privată poate avea atât statul, cât și cetățenii, precum și persoanele juridice. Bunurile Regiilor Autonome, αltele decât cele aparținând proprietății publice și date spre administrare, nu constituie proprietate de stat, ci proprietate privată a stαtului. În aceași categorie intră și bunurile unei Societăți Comerciale la care statul deține majoritatea capitalului social, cu excepția bunurilor ce aparțin proprietății publice care i le-a încredințat sub forma concesionării sau închirierii.”
1.1.2. Necesitatea protecției penale a patrimoniului
Patrimoniul este ocrotit, în primul rând, printr-un întreg ansamblu de mijloace juridice extrapenale, civile și de altă natură. Împotriva faptelor care prezintă un grad mai ridicat de pericol social, patrimoniul este ocrotit și prin mijloacele legii penale. Ca în cazul altor valori sociale de mare însemnătate, această ocrotire se realizează prin incriminarea faptelor care îi aduc atingere. Aceste fapte constituie infracțiuni contra patrimoniului și ele sunt prevăzute în Titlul al II-lea al părții speciale a Codului penal.
Prosperitatea oricărei persoane fizice sau juridice este legată de patrimoniu, de posibilitatea păstrării integrității acestuia, stimularea, cointeresarea, motivația muncii fiecărei persoane fiind determinate de ocrotirea și garantarea a ceea ce agonisește cinstit, legal în procesul muncii sale.
În incriminările sale privind patrimoniul, legea penală are în vedere acțiunea ilicită a făptuitorului, iar nu poziția juridică a victimei; infractorul trebuie să-și justifice fapta pe care legea penală o prevede ca infracțiune, pe când victima nu este ținută să dovedească că ar fi proprietar sau că ar poseda legitim ori că ar avea alt drept αsupra bunului care i-a fost sustras, însușit sau distrus prin comiterea infracțiunii.
Pentru a intra sub incidența legii penale, este suficient să se constate că s-a comis o infracțiune asupra patrimoniului, fără să mai fie necesar să se facă dovada că s-a adus o vătămare unui raport pαtrimonial.
Potrivit legislației penale în vigoare, patrimoniul public nu mai este ocrotit diferențiat așa cum a fost anterior. Asta înseamnă că, în limitele legale de sancționare, judecătorii ar trebui să aibă în vedere calitatea acestor bunuri și să trateze mai aspru pe aceia care aduc atingere proprietății publice. În perspectivă, legiuitorul va trebui să acorde o atenție sporită ocrotirii bunurilor proprietății publice care satisfac un interes general al societății. De altfel, în perioada dintre cele două războaie mondiale, când patrimoniul public a fost apărat diferențiat de cel privat, exista o lege specială pentru apărarea patrimoniului public.
Legiuitorul ar fi îndreptățit să creeze un regim diferențiat de ocrotire (chiar dacă nu în cadrul unor secțiuni separate ale Codului penal) pentru bunurile proprietate publică dat fiind interesele generale în slujba cărora sunt puse aceste bunuri. O atare ocrotire ar putea fi extinsă într-o perspectivă mai îndepărtată și asupra bunurilor aparținând regiilor autonome sau societăților comerciale cu capital majoritar de stat, chiar dacă în prezent aceste bunuri au caracter privat, iar potrivit art. 44 alin. 2 din Constituție, proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titularul ei. Aceasta va atrage o ocrotire specială a bunurilor încredințate unei regii autonome sau unei societăți comerciale cu aportul majoritar de stat (de exemplu, spre a fi transportate pe calea ferată, poștă, navigația navală, aeriană, ori păstrate sau spre a fi vândute etc.). În toate aceste situații, capitalul societății care face astfel de operații fiind al statului, adică provenind din contribuțiile tuturor cetățenilor, bunurile aparținătoare explicit ori implicit acestuia ar trebui să se bucure de ocrotirea mai deosebită chiar prin mijloace de drept penal, întocmai ca și bunurile aparținând proprietății publice.
Aceasta s-ar putea realiza chiar sub forma unor agravante la incriminările care ocrotesc proprietatea privată spre a da un instrument mai eficient organelor juridice (pe lângă posibilitatea unei individualizări judiciare a sancțiunii mai severe în raport cu bunurile la care ne referim și care poate fi realizată și în prezent) de ocrotire a bunurilor a căror existență și dezvoltare este interesată întreaga societate și nu numai persoana fizică sau juridică proprietară nemijlocit a bunului.
După cum se susține în literatura de specialitate, acest tip de infracțiuni constau în diferite atingeri aduse patrimoniului unei persoane și anume în diferite schimbări ale situației ori stări de fapt a bunurilor produse prin sustragerea, însușirea, distrugerea, risipirea sau împiedicarea folosirii lor. Ele împiedică realizarea drepturilor subiective care au ca obiect bunurile a căror situație de fapt a fost schimbată și, prin săvârșirea lor, tulbură, împiedică sau chiar zădărnicesc desfășurarea normală a relațiilor de ordin patrimonial. De αici, rezultă și necesitatea ocrotirii penale a patrimoniului.
1.2. Scurt istoric al cadrului legal privind protecția penală a patrimoniului
Legiuirile penαle din cele mai vechi timpuri au incriminat și sancționat sever faptele săvârșite împotriva patrimoniului.
În perioada sclavagistă erau pedepsite cu asprime furtul, tâlhăria, jaful; mai puțin cunoscute erau alte forme de atingere a proprietății, cum ar fi înșelăciunea, abuzul de încredere și gestiunea frauduloasă care erau considerate drept delicte civile.
În perioada feudală se extinde treptat represiunea penală cuprinzând în sfera sa toate faptele prin care se puteau aduce vătămări patrimoniului. De regulă, furturile mărunte se pedepseau cu biciuirea, însă, la al treilea furt se aplica pedeapsa cu moartea (tres furtileus). Dacă furturile erau grave se putea aplica pedeapsa cu moartea de la primul furt. Această asprime a pedepselor arată frecvența infracțiunilor și gravitatea lor; împotriva unor asemenea fapte, stăpânirea era silită să recurgă la cele mai inumane pedepse.
Sistemele de drept penal moderne, deși au eliminat unele din exagerările anterioare au menținut un regim destul de sever pentru anumite forme de activitate infracțională îndreptate împotriva patrimoniului; totodată au extins cadrul incriminărilor și la alte fapte specifice relațiilor economice din societatea modernă.
Vechile noastre legiuiri penale, începând cu pravilele lui Vasile Lupu (Cartea pentru învățături, din 1646) și Matei Basarab (Îndreptarea legii, din 1652) și sfârșind cu condicele penale ale lui Alexandru Sturza (1826) în Moldova și ale lui Barbu Știrbei (1850) în Muntenia, conțineau dispoziții cu privire la infracțiunile patrimoniale.
Codul penal român din 1864, deși copiat în mare parte după codul penal francez, cuprindea în capitolul referitor la “Crime și delicte contra proprietăților” numeroase incriminări inspirate de această dată din Codul penal prusac (art. 306 – 380), privitoare la apărarea patrimoniului, menite să asigure cu mijloace mai severe ocrotirea acestuia.
Codul penal român din 1936 cuprindea această materie în Cartea II, Titlul XIV intitulat “Infracțiuni contra patrimoniului” sistematizat în 5 capitole astfel:cap. I – Furtul; cap. II – Tâlhăria și pirateria; cap. III – Delicte contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii; cap. IV – Strămutarea de hotare, desființarea semnelor de hotar, stricăciuni și alte tulburări aduse proprietății; cap. V – Jocul de noroc, loteria și specula contra economiei publice. Codul penal din 1936 a restrâns în limitele sale firești, toate infracțiunile contra patrimoniului grupându-le pe despărtăminte în funcție de obiectul juridic.
Paralel cu prevederile Codului penal din 1864, cât și de la 1936 au existat și anumite infracțiuni contra patrimoniului prevăzute în legi speciale, ca de pildă, în Codul Justiției Militare, în Codul comercial, în Codul silvic, în Codul Marinei comerciale și altele.
În perioada anilor 1944 -1989 s-au produs unele schimbări legislative importante în toate domeniile dreptului. În dreptul penal, în conformitate cu ideologia vremii și cu modul de a concepe existența proprietății, existau reglementări similare cu ale celorlalte țări comuniste. În acest context a fost adoptat Decretul nr. 192/1950 în conținutul căruia s-a definit noțiunea de “obștesc” și implicit și aceea de “avut obștesc”. Prin acest act normativ a fost introdus în Titlul XIV al Codului penal din 1936, un nou capitol cu denumirea “Unele infracțiuni contra avutului obștesc”, căruia ulterior, i s-au adus modificări, mai ales în privința agravării pedepselor. Acest act normativ a marcat momentul în care apare pentru prima oară o ocrotire discriminatorie a patrimoniului după cum acesta era considerat “particular” sau “obștesc”.
Codul penal din 1968 menține aceeași concepție și prevede în Titlul III infracțiunile contra avutului particular, iar în Titlul IV infracțiunile contra avutului obștesc. Comparând aceste reglementări cu cele ale Codului penal anterior observăm că în cuprinsul Codului penal în vigoare numărul incriminărilor în această materie este mai redus ca urmare a unei concentrări a acestora în texte corespunzătoare, așa încât unele fapte care în Codul penal anterior se încadrau în texte multiple și diferențiate, în actualul cod sunt prevăzute în același text.
Reglementarea distinctă a “infracțiunilor contra avutului obștesc” era neștiințifică și nejustificată, atâta vreme cât “infracțiunile pereche” (cum erau denumite la cel timp) aveau conținuturi și structuri identice, distanțându-se doar prin natura patrimoniului afectat și prin regimul sancționatoriu mai aspru pentru cele din urma (talharia comisa prin intrebuintarea de narcotice,de cruzimi, prin efractie, escaladare).
Constituția României din 1991 prevede în conținutul său și norme constituționale cu caracter de principiu referitoare la proprietate. Astfel, sunt stabilite formele fundamentale de proprietate și anume: publică și privată, proprietatea publică aparținând statului sau unităților administrativ – teritoriale și principiul potrivit căruia proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de proprietarul ei.
Parlamentul României a adoptat Legea nr. 140/1996 de modificare și completare a Codului penal prin care se prevede o nouă reglementare în materia infracțiunilor contra patrimoniului. Astfel, Titlul III a primit denumirea de “Infracțiuni contra patrimoniului”, iar Titlul IV, care reglementa infracțiunile contra avutului obștesc a fost abrogat în întregime. Infracțiunea de delapidare reglementată în Codul din 1969 în cadrul Titlului IV este reformulată și trecută printre incriminările care fac parte din Titlul III al Codului penal.
Aspecte generale privind Codul Penal al României în vigoare (Legea nr. 286/2009)
Elaborarea și adoptarea unui nou Cod penal reprezintă un moment crucial în evoluția legislativă a oricărui stat. În România, decizia de a se trece la elaborarea unui nou Cod penal nu a fost o simplă manifestare a voinței politice, ci a reprezentat, în egală măsură, un corolar al evoluției economico-sociale, dar și a doctrinei și jurisprudenței și a avut la bază o serie de neajunsuri existente în actuala reglementare.
Codul penal din 1968, actualmente abrogat, a fost adoptat prin Legea nr. 15/1968, și s-a aflat în vigoare din 1 ianuarie 1969 până la intrarea în vigoare a Noului Cod Penal (februarie 2014).
Deși, începând cu anul 1990 s-a constatat o preocupare constantă de înlăturare a unor reglementări incompatibile cu exigențele statului de drept, modificările operate nu au fost – și nici nu puteau fi în măsură – să determine o modificare structurală a reglementării penale române.
Trecutul regim sancționator penal reglementat de Codul penal ieșit din vigoare, supus unor frecvente intervenții legislative asupra diferitelor instituții, a condus la o aplicare și interpretare neunitară, lipsită de coerență a legii penale, cu repercusiuni asupra eficienței și finalității actului de justiție.
În acest context, de la 1 februarie, a intrat în vigoare un nou Cod Penal, potrivit Legii nr. 187/2012 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, si un nou Cod de procedura penala, conform Legii nr. 255/2013 de punere in aplicare a noului Cod de procedura penala.
Actualul Cod penal urmărește îndeplinirea următoarelor obiective:
– crearea unui cadru legislativ coerent în materie penală, cu evitarea suprapunerilor inutile de norme în vigoare existente în actualul Cod penal și în legile speciale;
– simplificarea reglementărilor de drept substanțial, menită să faciliteze aplicarea lor unitară și cu celeritate în activitatea organelor judiciare;
– asigurarea satisfacerii exigențelor decurgând din principiile fundamentale ale dreptului penal consacrate de Constituție și de pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte;
– transpunerea în cadrul legislativ penal național a reglementărilor adoptate la nivelul Uniunii Europene;
– armonizarea dreptului penal material român cu sistemele celorlalte state membre ale Uniunii Europene, ca o premisă a cooperării judiciare în materie penală bazată pe recunoaștere și încredere reciprocă.
1.3. Elemente de drept comparat
Toate legislațiile moderne cuprind reglementări ample ale infracțiunilor care aduc atingere proprietății, consecință firească a importanței pe care o capătă relațiile de proprietate pentru dezvoltarea societății și pentru stimularea interesului individului la progresul societății.
Cod penal francez, intrat în vigoare la 1 septembrie 1994, reglementează infracțiunile contra patrimoniului în Cartea a III-a intitulată “Crime și delicte contra bunurilor”. Titlul I din această carte cuprinde incriminările referitoare la furt (în forma simplă se pedepsește cu pedeapsă privativă de libertate până la 3 ani, iar la formele agravate, inclusiv furtul cu violență sau de către o persoană înarmată ori de către o bandă organizată ajunge până la pedeapsa privativă de libertate de 10, 15, 20 ani și chiar pe viață în raport cu consecințele produse prin infracțiune). La formele agravate ale furtului, amenda care este cumulativă ajunge până la un milion de franci. O altă infracțiune este extorcarea, adică obținerea prin violență, amenințare a unei semnături, angajament, renunțări la un drept, dezvăluirea unui secret, remiterea de fonduri, de valori sau a unui bun. În cadrul Titlului II sunt incriminate tăinuirea, distrugerea, degradarea, deteriorarea de bunuri ca și faptele frauduloase săvârșite prin intermediul calculatoarelor.
În Codul penal chinez este incriminată tâlhăria într-o formă simplă și alta agravată. Tâlhăria în formă simplă este sancționată cu închisoare între 3 și 10 ani, iar tâlhăria cu circumstanțe agravate sau care a provocat leziuni grave ori moartea se pedepsește cu închisoare de peste 10 ani, închisoare pe viață sau condamnarea la moarte, putându-se confisca și avutul.
Țarile iberice reglementează infracțiunea tâlhăriei, după cum urmează:
Codul penal spaniol reglementează în Titlul XIII delictele contra proprietății. Printre incriminările cuprinse în acest titlu figurează furtul sub forma sustragerii prin violență și amenințare, fiecare din aceste incriminări având o formă simplă și o formă agravată.
Codul penal portughez reglementează infracțiunile contra patrimoniului în Titlul IV sub denumirea de “Crime contra proprietății”. Sunt incriminate faptele de furt simplu, furt calificat, abuzul de încredere, furtul între membrii familiei, furtul de necesitate, înșelăciunea și șantajul.
Codul penal german reglementează în capitole diferite atacurile contra proprietății. Astfel în capitolul XIX este incriminat furtul simplu (sancționat cu pedeapsa privativă de libertate până la 5 ani), furtul agravat (cu o pedeapsă privativă de libertate până la 10 ani), fiind incriminate și furtul săvârșit cu arme sau în bandă, abuzul de încredere, furtul atenuat când este comis de o rudă și sustragerea de energie electrică. În capitolul XX sunt incriminate furtul cu violență, șantajul și șantajul cu violență, iar în capitolul XXI sunt incriminate tăinuirea și favorizarea.
Legislația penală din Ungaria reglementează tâlhăria, indiferent dacă aceasta este comisă contra avutului public sau privat într-o formă simplă, alta asimilată și mai multe forme agravate. Varianta asimilată există atunci când făptuitorul surprins asupra faptului folosește violența ori amenințarea directă cu moartea ori vătămarea integrității corporale în scopul menținerii lucrului. Variantele agravante există atunci când au fost săvârșite de o persoană înarmată, asupra unei valori importante ori în asociație criminală sau în grup.
Codul penal italian reglementează în Titlul XIII infracțiunile contra patrimoniului. Sunt incriminate faptele contra patrimoniului comise cu violență asupra bunurilor și persoanei (furtul, uzurparea, răpirea, ocuparea de terenuri) și faptele contra patrimoniului comise prin fraudă (înșelăciunea, insolvabilitatea frauduloasă, distrugerea frauduloasă de bunuri, camătă, etc).
Codul penal rusesc, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1997, sancționează furtul (art.158) în forma simplă cu mai multe pedepse alternative, printre care se află munca obligatorie pe un termen cuprins între 80 și 240 ore, arest de la 4 la 6 luni sau închisoare până la 3 ani, iar art.164 sancționează sustragerea obiectelor ce au o valoare deosebită. Tâlhăria (art.162) constă în atacul în scopul sustragerii unui bun, atac săvârșit cu folosirea sau amenințarea cu folosirea violenței și se pedepsește cu închisoarea între 3 și 7 ani, cu sau fără confiscarea avutului. Tâlhăria este gravă dacă se săvârșește în grup, după o înțelegere prealabilă sau cu folosirea armelor sau a altor asemenea obiecte, pedeapsa fiind închisoarea între 7 și 12 ani și confiscarea avutului. Tâlhăria este mai gravă dacă este săvârșită de o grupare organizată sau de către o persoană ce a fost condamnată de două sau mai multe ori pentru furt sau înșelăciune, pedeapsa fiind privarea de libertate între 8 și 15 ani și confiscarea avutului.
Codul penal model american (în ediția 1985) elaborat de Institutul american de drept în vederea orientării legislației penale a statelor americane incriminează faptele de distrugere a proprietății prin incendiere, cauzarea unei catastrofe prin explozie, foc, inundație, avalanșe etc., faptele de furt simplu și de furt cu violență și furtul de servicii.
II. Conținutul juridic al infracțiunii de tâlhărie
2.1. Conceptul de infracțiune complexă
Conceptul de infracțiune complexă și-a găsit destul de greu locul și identitatea proprie printre celelalte concepte cu care operează dreptul penal în prezent, neexistând o unanimitate de opinii între autori cu privire la conținutul și structura acesteia. Divergența de opinii doctrinare se manifestă în special în țările în care acest concept nu are o consacrare legislativă, așa cum de altfel s-a manifestat și în doctrina română anterior adoptării Codului penal de la 1968, care a pus capăt acestor controverse reglementând, pentru prima data în țara noastră, infracțiunea complexă – ca formă a unității legale de infracțiune. În acest sens, articolul 41 alin. 3 din acest Cod penal a prevăzut explicit că „infracțiunea este complexă când în conținutul său intră, ca element sau ca circumstanță agravantă, o acțiune sau inacțiune care constituie prin ea însăși o faptă prevăzută de legea penală”.
Doctrina română a subliniat că definițiile legale ale infracțiunii complexe și infracțiunii continuate din legea penală română, ca și reglementarea posibilității recalculării pedepsei în cazul infracțiunii complexe și continuate, au contribuit mult la așezarea practicii judiciare pe un teren ferm, prevenind controversele și soluțiile contradictorii, spre deosebire de legislațiile unde asemenea reglementări lipsesc.
Problema reglementării infracțiunii complexe nu se restrânge doar la aspectul dacă aceasta trebuie să fie sau nu definită printr-o normă legală, ci privește și locul pe care să-l ocupe această normă în cadrul sistemului Codului penal, adică unde ar trebui să fie ea amplasată. Așa cum s-a afirmat, problema sistematizării dispozițiilor penale nu are numai o latură exterioară, oglindind confruntarea dintre ideile inovatoare ale doctrinei și practica legislativă tradițională; ea are și o laturăinternă, deoarece în multe situații diferențele de sistematizare dintre o legislație și alta reflectă chiar o tendință de a înlătura o anumită posibilă echivocitate a instituțiilor penale, existând temeiuri raționale, substanțiale, pentru gruparea unor instituții în diferite diviziuni ale Codului penal.
De pildă, instituția unității de infracțiuni este reglementată în unele legislații în cadrul dispozițiilor privitoare la infracțiune (de pildă legea penală română și cea italiană), alte legislații reglementează această instituție în capitolul privitor la pedeapsă (de exemplu legea penală franceză sau cea germană), iar unele aspecte care țin de conceptul de infracțiune sunt abordate în cadrul teoriei normei penale (de pildă aspectele privind concursul de norme penale).
S-a motivat în mod corect că legislațiile care abordează unitatea și pluralitatea de infracțiuni în cadrul capitolului referitor la infracțiune, au în vedere sfera faptelor prin care subiectul a adus atingere valorilor ocrotite de legea penală, iar legislațiile care abordează aceste probleme în cadrul capitolului referitor la pedeapsă au în vedere influența pe care unitatea și pluralitatea de infracțiuni o au asupra pedepsei ce urmează a fi aplicată făptuitorului. S-a observat de asemenea că unele forme ale pluralității de infracțiuni, recidiva de exemplu, are puternice legături și cu subiectul infracțiunii, deoarece ea amplifică starea de pericol a acestuia, fapt ce explică reglementarea ei în Codul penal italian în cadrul capitolului privitor la infractor (titlul IV).
În doctrină s-a argumentat soluția din Codul penal român din 1968, păstrată și în actualul Cod penal, de a trata instituția unității și pluralității de infracțiuni în cadrul titlului referitor la infracțiune, cu motivarea că reglementarea instituției pluralității de infracțiuni în cadrul mai larg al instituției infracțiunii este superioară celei adoptate de alte legislații penale care reglementează instituția pluralității de infracțiuni în cadrul circumstanțelor agravante, adică în cadrul instituției pedepsei, fiindcă pluralitatea de infracțiuni este, înainte de toate, o problemă care privește infracțiunea, raportul dintre infracțiunile săvârșite de același făptuitor, o problemă legată de constatarea existenței infracțiunilor și deci a temeiurilor răspunderii penale pentru mai multe infracțiuni și numai după aceasta pluralitatea de infracțiuni devine și o problemă care privește aplicarea unei pedepse corespunzătoare gravității ansamblului de infracțiuni săvârșite de o persoană.
Alte discuții s-au purtat și cu privire la ordinea în care trebuie să fie reglementate în cod cele două instituții ale pluralității și unității de infracțiune. Astfel, în Codul penal român din 1968 este reglementată mai întâi instituția pluralității de infracțiuni (art. 32-art. 402) și apoi cea a unității de infracțiune (art. 41-art. 43), ambele instituții fiind reglementate în Capitolul IV al Titlului II, intitulat „Pluralitatea de infracțiuni”. Chiar dacă nu am face o discuție diferită asupra faptului că reglementarea pluralității de infracțiuni este situată înaintea unității de infracțiuni, nu putem să nu observăm că în denumirea capitolului nu se face nicio referire la această din urmă instituție, a unității de infracțiune. O posibilă explicație a acestei soluții legislative poate fi aceea că, așa cum s-a afirmat în doctrină, dispozițiile din Codul penal nu reglementează întreaga materie a unității de infracțiune, ci numai cazul acelor infracțiuni al căror conținut se realizează nu printr-o singură acțiune sau inacțiune, ci prin mai multe, fiecare dintre ele putând constitui o infracțiune, dar care prin îmbinarea lor sunt considerate de legea penală drept o singură infracțiune. Acest lucru nu justifică însă lipsa oricărei mențiuni referitoare la infracțiunea complexă și infracțiunea continuată în denumirea capitolului.
În actualul Cod penal s-a inversat ordinea celor două instituții, fiind reglementată mai întâi instituția unității de infracțiune (art. 35-art. 37) și după aceasta pluralitatea de infracțiuni (art. 38-art. 45). De asemenea, titlul capitolului a fost completat, acesta fiind intitlat „Unitatea și pluralitatea de infracțiuni”, justificându-se această modificare în expunerea de motive prin aceea că „în realitate se reglementează ambele instituții”. E discutabilă această motivare, deoarece – așa cum s-a arătat anterior – Codul penal nu reglementează în totalitate instituția unității de infracțiune, ci doar anumite situații speciale ale acestei materii, anume doar infracțiunea complexă și infracțiunea continuată. Denumirea corectă a capitolului ar fi putut să fie aceea de „Pluralitatea de infracțiuni și unele forme ale unității de infracțiune”.
Un rol important în cristalizarea conceptului de infracțiune complexă în doctrina noastră l-a avut profesorul Vintilă Dongoroz, care a avut contribuții importante în conceptualizarea materiei unității și pluralității de infracțiuni. Acesta a arătat că există unitate de infracțiune, ori de câte ori un complex de date de fapt poate fi încadrat în întregul său în conținutul incriminării unei singure fapte și, dimpotrivă, există pluralitate de infracțiuni atunci când, dintr-un complex de date de fapt, se pot extrage condițiile necesare pentru existența mai multor infracțiuni. Totodată, făcând distincția între situațiile reale și situațiile aparente, precum și între situațiile de fapt și cele de drept, profesorul a mai arătat că unitatea este reală, atunci când, în mod natural, avem o singură faptă și că există o pluralitate reală, atunci când, în mod natural avem mai multe fapte, după cum există unitate aparentă atunci când mai multe violări de lege se par că sunt datorate unui singur fapt și există pluralitate aparentă atunci când unui singur fapt se pare că-i corespund mai multe violări de lege.
Raportat la aceste distincții infracțiunea complexă este considerată o pluralitate aparentă de infracțiuni, deoarece, așa cum s-a menționat în doctrină, cu toată aparența pluralității, avem o singură infracțiune, o formă de unitate juridică (legală) de infracțiune. Acesta este motivul pentru care în denumirea capitolului IV, care reglementează infracțiunea complexă și infracțiunea continuată alături de formele pluralității de infracțiuni, se face referire doar la „Pluralitatea de infracțiuni”, înțelegându-se sub această denumire atât pluralitatea reală cât și pluralitatea aparentă de infracțiuni. În cazul infracțiunii complexe este vorba de o aparență de pluralitate, deoarece în conținutul ei intră o acțiune sau inacțiune care constituie prin ea însăși o altă faptă prevăzută de legea penală, putând crea astfel impresia că am fi în prezența unei pluralități de infracțiuni; însă – prin voința legiuitorului – în aceste situații suntem în prezența unei unități de infracțiuni, deoarece se va reține în sarcina făptuitorului doar infracțiunea complexă, nu și infracțiunea sau infracțiunile care intră în conținutul acesteia. Astfel, în cazul unei fapte de furt săvârșită prin folosirea violenței fizice se va reține doar infracțiunea de tâlhărie, nu și infracțiunile de furt sau lovire în concurs cu aceasta; sau în cazul lovirii unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat se va reține doar infracțiunea de ultraj, nu și infracțiunea de lovire, alături de aceasta. În aceste cazuri faptele săvârșite întrunesc elementele constitutive atât ale infracțiunii complexe cât și ale infracțiunilor absorbite de aceasta, dar prin voința legiuitorului va fi reținută doar infracțiunea complexă.
În viziunea doctrinei penale italiene chiar dacă n-ar fi existat o consacrare legală a infracțiunii complexe, situația s-ar fi rezolvat în același mod, pe baza principiului specialității, deoarece tâlhăria apare ca o normă specială în raport cu furtul și violența. După părerea noastră nu s-ar putea susține că prin reglementarea infracțiunii complexe s-ar fi făcut doar o consacrare legală a unei consecințe a principiului lex speciali derogant generali, deoarece, așa cum s-a arătat anterior, consacrarea ei legislativă a avut un rol important atât în definirea conținutului conceptelor cu care operează dreptul penal, cât și în unificarea practicii judiciare a instanțelor române.
2.2. Tâlhăria potrivit Cod penal actual (Legea nr. 286/2009). Privire comparativă față de vechiul cod
Referitor la incriminarea infracțiunii sau infracțiunilor de tâlhărie, înainte de orice comentariu vom reda comparativ cele două texte legale, din vechiul și noul cod penal, care reglementează infracțiunile de tâlhărie:
Codul penal de la 1968
“Art. 211. Tâlhăria.
(1) Furtul săvârșit prin întrebuințare de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 18 ani.
(2) Tâlhăria săvârșită în următoarele împrejurări:
a) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;
b) în timpul nopții;
c) într-un loc public sau într-un mijloc de transport, se pedepsește cu închisoare de la 5 la 20 de ani.
(2^1) Pedeapsa este închisoarea de la 7 la 20 de ani, dacă tâlhăria a fost săvârșită:
a) de două sau mai multe persoane împreună;
b) de o persoană având asupra sa o armă, o substanță narcotică ori paralizantă;
c) într-o locuință sau în dependințe ale acesteia;
d) în timpul unei calamități;
e) a avut vreuna din urmările arătate în art. 182.
(3) Tâlhăria care a produs consecințe deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea victimei se pedepsește cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi.”
Codul penal actual (Legea nr. 286/2009)
În Codul Penal în vigoare, tâlhăria este incriminată:
– art.233 prevede:
-varianta tip:
“Art. 233. Furtul săvârșit prin întrebuințarea de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
-variante agravate:
Art. 234. Tâlhăria calificată.
(1) Tâlhăria săvârșită în următoarele împrejurări:
a) prin folosirea unei arme ori substanțe explozive, narcotice sau paralizante;
b) prin simularea de calități oficiale;
c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;
d) în timpul nopții;
e) într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de transport;
f) prin violare de domiciliu sau sediu profesional, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Tâlhăria săvârșită în condițiile art. 229 alin. (3) se pedepsește cu închisoarea de la 5 la 12 ani.
(3) Cu aceeași pedeapsă se sancționează tâlhăria care a avut ca urmare vătămarea corporală.”
Art. 229 (3) se referă la “furtul privind următoarele categorii de bunuri:
a. țiței, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoane-cisternă;
b. componente ale sistemelor de irigații;
c. componente ale rețelelor electrice;
d. un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în caz de incendiu sau alte situații de urgență publică;
e. un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenție la incendiu, la accidente de cale ferată, rutiere, navale sau aeriene ori în caz de dezastru;
f. instalații de siguranță și dirijare a traficului feroviar, rutier, naval, aerian și componente ale acestora, precum și componente ale mijloacelor de transport aferente;
g. bunuri prin însușirea cărora se pune în pericol siguranța traficului și a persoanelor pe drumurile publice;
h. cabluri, linii, echipamente și instalații de telecomunicații, radiocomunicații, precum și componente de comunicații, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani.
Dacă avem în vedere structura celor două coduri, observăm în primul rând că, față de Codul penal aflat în vigoare până în ianuarie 2014, actualul Cod penal – Legea nr. 286/2009 – a incriminat distinct în două articole separate (art. 233 și art. 234) pe de o parte, infracțiunea de tâlhărie în formă simplă și pe de altă parte, infracțiunea de tâlhărie în formă calificată. Cele două infracțiuni au fost reglementate alături de piraterie în cadrul Capitolului II al Titlului II din noul Cod – „Tâlhăria și pirateria”.
Mai mult decât atât legiuitorul actualului Cod penal a reglementat în cadrul aceluiași articol cele mai grave forme ale tâlhăriei și pirateriei, și anume cele urmate de moartea victimei: Art. 236. Tâlhăria sau pirateria urmată de moartea victimei. Dacă faptele prevăzute în art. 233-235 au avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 18 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
Referitor la sancționarea tentativei, de asemenea, reglementarea se face în cadrul unui articol comun atât pentru tâlhărie, cât și pentru piraterie: Art. 237. Sancționarea tentativei. Tentativa la infracțiunile prevăzute în art. 233-235 se pedepsește.
Așadar, din prezentarea cadrului legal, reținem că în Capitolul II (din cadrului Titlului II – Infracțiuni contra patrimoniului) sunt incriminate tâlhăria în varianta tip, tâlhăria calificată și pirateria, fiind păstrate în mare parte dispozițiile din Codul penal ieșit din vigoare, cu precizarea că s-a renunțat la unele dintre elementele circumstanțiale de agrαvare prevăzute de legea în vigoare. Este vorba despre tâlhăria săvârșită de două sau mai multe persoane împreună, în timpul unei calamități sau într-o locuință ori în dependințe ale acesteia. Rațiunea modificării rezidă în aceea că primele două împrejurări sunt prevăzute, cu un conținut apropiat, ca și circumstanțe agravate legale, iar ultima împrejurare a fost reformulată.
De asemenea, au fost introduse noi ipoteze de agravare, incidente în ipoteza în care fapta se săvârșește „asupra unui mijloc de transport” sau prin simularea de „calități oficiale”, în condițiile în care practica judiciară a semnalat cazuri relativ frecvente în care infractorii recurg la asemenea procedee.
Urmarea praeterintenționată constând în moartea victimei în cazul tâlhăriei și pirateriei a fost prevăzută într-un text distinct și comun.
Dispoziții interesante, cu impact și în cazul infracțiunii de tâlhărie se regăsesc și în partea generală a noului Cod penal, în cadrul dispozițiilor ce reglementează concursul de infracțiuni. Astfel, în materia sancționării concursului a fost introdusă o dispoziție de excepție, care permite ca în situația comiterii mai multor fapte deosebit de grave, instanța să poată aplica pedeapsa detențiunii pe viață, chiar dacă aceasta nu a fost stabilită pentru niciuna dintre infracțiunile concurente. Spre exemplu, autorul a comis 4 fapte de viol sau tâlhărie urmate de moartea victimei și pentru fiecare instanța a stabilit câte o pedeapsă de 20 de ani. Aplicând sistemul clasic de sancționare a concursului, s-ar putea adăuga la pedeapsa cea mai grea un spor de cel mult 10 ani, cu toate că față de numărul și gravitatea infracțiunilor comise se justifică aplicarea detențiunii pe viață. De aceea, art. 39 alin. (2) oferă judecătorului această posibilitate, urmând a se aprecia de la caz la caz dacă o asemenea opțiune este sau nu justificată.
2.3. Concept și caracterizare
Tâlhăria este fapta persoanei care pentru comiterea acțiunii de furt sau pentru păstrarea bunurilor furate ori pentru înlăturarea urmelor furtului sau înlaturarea pericolului de a fi prinsă recurge la violențe, amenintări sαu alte constrângeri îndreptate împotriva altei persoane.
Din cele ce preced rezultă că infracțiunea de tâlhărie este o infracțiune complexă, întrucât, în conținutul său sunt reunite, potrivit voinței legiuitorului, două fapte distincte, dar legate între ele prin aceeași rezoluție infracțională.
Faptele reunite sunt, pe de o parte, furtul, iar pe de altă parte, violența sau amenințarea care, deși sunt incriminate distinct de Codul penal, totuși, atunci când violența sau amenințarea a fost folosită pentru săvârșirea furtului ori a urmat acestuia, între aceste două componente există o strânsă legătură, ceea ce a determinat considerarea acestor activități distincte din punct de vedere material, drept o unitate infracțională.
Tâlhăria este un furt comis cu violență, deoarece, aceasta face parte din categoria infracțiunilor contra patrimoniului, deși conținutul său complex include, pe lângă acțiunea ce constituie fapta de furt și acte de violență, amenințare sau alte forme de constrângere îndreptate contra persoanei.
Furtul constituie acțiunea principală, de bază în structura faptei de tâlhărie, în timp ce folosirea de violențe, amenințări sau alte forme de constrângere constituie acțiunea adiacentă (secundară), de particularizare a acțiunii principale.
Întrucât în acest conținut complex, acțiunea de furt constituie manifestarea principală, tâlhăria este privită de legea penală ca o infracțiune contra patrimoniului; acțiunea îndreptată împotriva persoanei având un rol adiacent, ea nu schimbă caracterizarea de grup a infracțiunii de tâlhărie, ci servește numai ca element de particularizare față de infracțiunea de furt.
În lipsa acțiunii adiacente, adică atunci când s-ar constata în concret că nu s-a comis o atare acțiune de constrângere, fapta considerată inițial ca infracțiune de tâlhărie va degenera în fapta de furt simplu sau eventual calificat.
Ca infracțiune împotriva patrimoniului, tâlhăria constituie cea mai gravă formă sub care se poate săvârși fapta de furt. Tâlhăria ar fi putut, așadar, figura, cu o sancțiune mai severă, printre cazurile de furt calificat; cum însă elementul circumstanțial de calificare, adică acțiunea adiacentă este îndreptată împotriva persoanei, această interferență între relații sociale diferite – de o parte relațiile privind patrimoniul, de altă parte relațiile referitoare la persoană -, interferență care creează anumite implicații în sfera altor infracțiuni, s-a considerat că este preferabil ca tâlhăria să constituie o infracțiune distinctă, de sine stătătoare.
După cum se observă, legiuitorul consideră valorile sociale de o maximă importanță ca viața, integritatea corporală și sănătatea persoanei ca fiind adiacente în cazul tâlhăriei față de relațiile sociale patrimoniale care constituie obiectul principal al faptei. Se pornește de la considerentul că infractorul, în principal, urmărește realizarea furtului, iar violența este doar un mijloc pentru înfăptuirea acestui scop.
În literatura juridică s-a ridicat problema dacă în prezent mai putem accepta această ierarhizare a valorilor sociale ce alcătuiesc obiectul infracțiunii trecând pe locul secundar valori ca libertatea, viața și sănătatea persoanei care în orice situație rămân mai importante decât patrimoniul. Ne aflăm în fața unor infracțiuni mijloc (violențe) și a unei infracțiuni scop (furtul), situație care, în principiu, se rezolvă după regulile concursului de infracțiuni, cu excepția cazurilor în care legiuitorul prevede că se aplică o calificare unitară.
Furtul poate fi săvârșit prin folosirea violenței sau a amenințării ori a altor mijloace de natură să ducă la același rezultat, sau poate fi urmat de folosirea unor asemenea mijloace în scopul păstrării bunului furat, a înlăturării urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea. Deși violența sau amenințarea au fost folosite pentru săvârșirea furtului, ori a urmat acestuia, între furt, pe de o parte și violență sau amenințare, pe de altă parte, există o strânsă legătură, ceea ce l-a determinat pe legiuitor să facă din aceste activități distincte din punct de vedere material, o singură infracțiune, o unitate infracțională.
Această unitate infracțională sub forma unei infracțiuni complexe este prevăzută în art. 233 C. pen. sub denumirea de “tâlhărie”.
În conținutul complex al tâlhăriei, furtul constituie activitatea principală, iar folosirea violenței sau a amenințării ori a celorlaltor mijloace indicate de lege constituie o activitate secundară, prin care activitatea principală se particularizează, dobândind o periculozitate socială distinctă și sporită de cea a furtului. Ceea ce urmărește făptuitorul, în principal este săvârșirea furtului, violența sau amenințarea neconstituind decât un mijloc pentru realizarea acestui scop. De aceea, deși aduce atingere și relațiilor sociale referitoare la viață, integritate corporală sau libertatea persoanei, tâlhăria a fost totuși inclusă de legiuitor în categoria de patrimoniu și nu în cea a infracțiunilor contra persoanei.
Oliviu Augustin Stoica în Lucrarea sa “Drept Penal, Partea Specială” susține următoarele: “Prin întrebuințarea violenței ca element al naturii obiective a infracțiunii de tâlhărie se aduce atingere relațiilor sociale privind viața, integritatea corporală, sănătatea, libertatea care formează obiectul juridic special adiacent al tâlhăriei.
În conținutul obiectiv al tâlhăriei sunt conjugate două acțiuni distincte (furt și tâlhărie), "tâlhăria este o acțiune complexă constituind o unitate legală în care sunt absorbite două activități specifice, legate între ele printr-un raport de la mijloc la scop și prin aceeași rezoluție infracționαlă".
Se poate afirma că scopul principal urmărit de către făptuitor este comiterea furtului, violența sau amenințarea constituind doar un mijloc pentru realizarea acestui scop. De aceea, legiuitorul a inclus tâlhăria în categoria infracțiunilor contra patrimoniului și nu în categoria infracțiunilor contra persoanei.
Rezumând, în conținutul complex al tâlhăriei, furtul constituie activitatea principală, iar folosirea violenței sau a amenințării ori a celorlaltor mijloace indicate de lege constituie o activitate secundară, prin care activitatea principală se particularizează, dobândind o periculozitate socială distinctă și sporită de cea a furtului.
2.4. Condiții preexistente ale tâlhăriei
2.4.1. Obiectul infractiunii de tâlhărie
Obiectul juridic generic
Gheorghe Nistoreanu caracterizează tâlhăria ca “o infracțiune contra patrimoniului, ce are ca obiect juridic relațiile sociale de ordin patrimonial; acesta este constituit din relațiile sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare sunt asigurate prin apărarea patrimoniului, mai ales sub aspectul drepturilor reale privitoare la bunuri, sub aspectul obligației de a menține poziția fizică a bunului în cadrul patrimoniului, aceasta făcând parte din gajul generαl al creditorilor chirografari.
Obiectul juridic generic al infractiunilor din Titlul II este constituit din fasciculul de relatii sociale ce privesc patrimoniul – public sau privat – si care se cer ocrotite impotrva diverselor actiuni cu efecte prejudiciante indreptate impotriva acestuia sau obiectul juridic generic il constituie relatiile sociale a caror formare, desfasurare si dezvoltare sunt asigurate prin apararea patrimoniului.
Obiectul juridic special
Fiind o infracțiune complexă, tâlhăria are două obiecte juridice speciale, din care unul este principal, iar celălalt secundar.
Obiectul juridic special este complex, fiind constituit dintr-un obiect juridic special principal și anume relațiile sociale referitoare la patrimoniu și a căror dezvoltare este condiționată de menținerea poziției fizice a bunului împotriva faptelor de sustragere (întocmai ca la infracțiunea de furt) și dintr-un obiect juridic adiacent și anume relațiile sociale referitoare la apărarea persoanelor.
În raport cu obiectul juridic principal, prin incriminarea tâlhăriei se apără situația de fapt pe care o au bunurile în sfera patrimonială a persoanei fizice sau juridice private ori publice îndreptățite să păstreze la dispoziția sa acele bunuri.
În literatura de specialitate se afirmă că, “obiectul juridic special al infracțiunii de tâlhărie îl constituie, pe de o parte, relațiile sociale de ordin patrimonial care nu s-ar putea desfășura normal fără apărarea situației de fapt abunurilor mobile în sfera patrimonială a persoanei care are la dispoziția sa acele bunuri – acesta fiind obiectul juridic special principal, iar pe de altă parte relațiile sociale privind persoana a căror desfășurare normală nu ar fi cu putință fără apărarea vieții, integrității corporale, sănătății sau libertății persoanei – acesta constituind obiectul juridic secundar sau adiacent.”
Pentru exemplificare, în acest sens, redăm următoarea speță:
“În seara zilei de 26 iunie 2009, în jurul orei 23, inculpatul C.N., împreună cu doi martori s-au întâlnit cu numiții S.G. și B.D. Inculpatul a lovit victima S.G., cauzându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare 12 zile de îngrijiri medicale, luându-i acestuia ceasul de la mână și scurta în care se găseau 35 lei, apoi a lovit și a luat cu forța pe victima B.D. și a dus-o pe malul râului Timiș, în Caransebeș, a violat-o, sustrăgându-i și suma de 80 lei.”
Așαdar, prin acțiunea ilicită a inculpatului s-a adus atingere atât integrității corporale, cât și onoarei victimelor.
În ceea ce privește obiectul juridic principal "prin incriminarea tâlhăriei se apără situația de fapt, pe care o au bunurile în sfera patrimonială a persoanei fizice sau juridice private sau publice, îndreptățite să păstreze la dispoziția sa acele bunuri."
Obiectul juridic adiacent va fi determinat de "felul acțiunii adiacente: viața, integritatea corporală și sănătatea persoanei fiind adiacente față de valorile sociale patrimoniale care constituie obiectul principal al fαptei."
După cum se observă, în cazul tâlhăriei, legiuitorul consideră valorile sociale de o maximă importanță (viața, integritatea corporală, sănătatea persoanei) ca fiind adiacente față de valorile sociale patrimoniale care constituie obiectul principal al faptei. Această răsturnare a ierarhiei valorilor sociale ocrotite se exlică prin aceea că infractorul, în principal urmărește realizarea furtului, violența fiind doar un mijloc pentru realizarea acestui scop.
Unii autori au obiectat împotriva acestei soluții legislative care rezervă un rol secundar valorilor sociale legate de persoana umană și care ar trebui considerate mai importante decât cele referitoare la patrimoniu.
Infracțiunea “mijloc” este după natura ei mai periculoasă decât infracțiunea “scop” și tocmai de aceea în prezent tâlhăria este considerată din punct de vedere criminologic o infracțiune de violență, pentru că deși infractorul urmărește o deposedare a victimei de un bun mobil, el săvârșește violența cu intenție acceptând cel puțin consecințele mai grave ce se găsesc în urmarea caracteristică a modalității simple de tâlhărie.
Încălcarea, prin săvârșirea tâlhăriei, a două categorii de relații sociale de mare însemnătate caracterizează această infracțiune ca având un grad ridicat de pericol social, ceea ce justifică sancționarea ei cu severitate.
Obiectul material
Tâlhăria fiind o infracțiune complexă, obiectul ei material poate fi privit atât în raport cu acțiunea principală, adică acțiunea de furt, cât și în raport cu acțiunea adiacentă de violențe, amenințări sau alte constrângeri.
În raport cu acțiunea principală, obiectul material al infracțiunii de tâlhărie este exact același ca și la infracțiunea de furt, adică un bun mobil, un lucru cu valoare patrimonială, susceptibil de a fi sustras, bun mobil aflat în posesia sau detenția altuia, asupra căruia se execută acțiunea de luare.
Prin bun mobil se înțelege bunul care poate fi deplasat, transportat dintr-un loc în altul. Bunul mobil poate fi animat sau neanimat. Sunt bunuri animate animalele și păsările domestice, precum și viețuitoarele care trăiesc în stare naturală, dar se pot afla în stăpânirea unei persoane. Neanimate sunt toate celelalte bunuri, indiferent de starea lor fizică (lichidă, solidă, gazoasă). Banii și hârtiile de valoare sunt considerate bunuri mobile și, în consecință, pot constitui obiect material principal al tâlhăriei.
Dacă un bun imobil este de neconceput a fi obiect material al furtului, în schimb părți dintr-un asemenea bun, devenite mobile prin detașare, pot constitui obiect material al infracțiunii de tâlhărie.
Corpul omului și părți ale acestuia cât omul este în viață nu pot fi obiect material principal al tâlhăriei, însă dacă o persoană folosește anumite adaosuri detașabile, ca de pildă proteză, perucă, ochi de sticlă, acestea pot forma obiectul material principal al infracțiunii de tâlhărie. De asemenea, pot constitui obiect material al tâlhăriei orice alte bunuri ce pot forma obiectul material al furtului.
Bunul mobil, pentru a constitui obiect material al tâlhăriei trebuie să se afle, în momentul săvârșirii faptei, în posesia sau detenția altei persoane.
Pentru ca un bun mobil să poată forma obiectul material al infracțiunii de tâlhărie trebuie să se afle în posesia sau detenția unei persoane, V. Donrogoz afirmă că acesta trebuie "să fie situat de fapt în sfera patrimonială a unei persoane". “Nu pot forma obiect material al tâlhăriei lucrurile care nu se află în stăpânirea efectivă a unei persoane (res nulius – lucrurile sau bunurile abandonate).
Nu există deosebire cαntitativă sau calitativă între obiectul material principal al infracțiunii de tâlhărie și cel al infracțiunii de furt. Poate exista tâlhărie când fapta privește chiar un singur bun de mică valoare (luarea prin violență sau amenințare a hainelor unui drumeț), după cum poate fi comisă asupra unei importante cantități de bunuri (devalizarea unei locuințe).
Obiectul material al acțiunii adiacente poate fi, după caz și în funcție de natura acestei acțiuni, fie un lucru, fie corpul unei persoane (violența poate consta în ruperea hainelor, smulgerea ochelarilor, deposedarea de mijloace de apărare; amenințarea poate consta în demontarea unor piese de la vehiculul victimei, expusă să rămână astfel pe drum, sau în stropirea cu benzină a mărfurilor aflate într-un camion pentru a le da foc).
Incluzând însă în afara furtului, folosirea violenței sau a amenințării ori a altor mijloace de anihilare a voinței persoanei, tâlhăria poate avea ca obiect material și corpul persoanei împotriva căreia se îndreaptă această activitate secundară a făptuitorului. Dacă tâlhăria are întotdeauna ca obiect material un bun mobil, în schimb, corpul persoanei nu apare ca obiect material al acestei infracțiuni decât în acele cazuri când activitatea secundară a făptuitorului este exercitată în mod direct asupra corpului persoanei (de exemplu, pentru a înfrânge rezistența victimei, făptuitorul săvârșește asupra ei acte de violență).
În literatura juridică penală s-a exprimat opinia, potrivit căreia obiect material al acțiunii adiacente în cazul tâlhăriei poate fi și un lucru.
Această opinie este combătută, întrucât la acțiunea adiacentă, în cazul în care ea se realizează prin violențe, obiectul material al acesteia este corpul persoanei asupra căreia se exercită acțiunea. Sfera noțiunii de “violență”, în înțelesul prevederilor art. 233 C. pen. cuprinde numai acțiunile prin care se exercită violența împotriva persoanei, iar nu și a lucrurilor pentru că numai astfel obiectul material al acestei infracțiuni concordă cu obiectul juridic special adiacent, care este format din relațiile sociale a căror ocrotire e asigurată prin apărarea persoanei.
Este posibil ca persoana să întrebuințeze violența împotriva unui bun, realizând prin aceasta o amenințare a persoanei (taie anvelopele autoturismului victimei ca aceasta să nu se poată salva prin fugă). Într-un asemenea caz, bunul distrus constituie obiectul material al infracțiunii de distrugere (art. 254 C. pen.) cu care tâlhăria va intra în concurs.
2.4.2. Subiecții infracțiunii de tâlhărie. Participația penală
Subiect activ la infracțiunea de tâlhărie poate fi considerată orice persoană fizică, fără a fi necesar ca aceasta să întrunească o anumită calitate specială.
“Subiectul activ al infracțiunii de tâlhărie poate fi orice persoană care îndeplinește condițiile necesare de a răspunde penal și chiar dacă aceasta avea vreun drept (total sau parțial) asupra bunului sustras prin întrebuințarea de violențe sau amenințări, ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra”
Ca urmare, subiect activ al tâlhăriei ar putea fi însuși proprietarul care săvârșește acțiunea de luare, prin întrebuințarea mijloacelor prevăzute de art. 211 alin. 1 din vechiul Cod penal asupra unui bun mobil care în acel moment se găsește în posesia legitimă a altei persoane.
a) Subiectul activ nemijlocit
Subiect activ nemijlocit (autor) poate fi o singură persoană; în genere însă tâlhăria se săvârșește de mai multe persoane, cooperând ocazional sau fiind organizați în bandă. Sunt socotiți ca subiecți activi ai tâlhăriei toți cei care și-au dat contribuția la comiterea faptei, chiar dacă unii au efectuat, ca autori sau complici, numai acțiunea de furt, iar alții numai acțiunea adiacentă.
Participația penală la infracțiunea de tâlhărie este posibilă atât la varianta tip, cât și la cele calificate (agravate).
Sunt subiecți activi nemijlociți (autori) ai infracțiunii de tâlhărie toți participanții la comiterea faptei, indiferent dacă unii dintre aceștia doar au molestat victima, iar alții s-au limitat la deposedarea acesteia de bun. În cazul în care două persoane, după o prealabilă înțelegere, atacă o persoană – unul săvârșind actele de violență, iar celălalt, concomitent, sustrage bunuri aflate asupra părții vătămate – amândouă au calitatea de autori ai infracțiunii de tâlhărie, indiferent dacă, așa cum s-a arătat, actele caracterizând latura obiectivă a infracțiunii au fost săvârșite numai în parte de către fiecare dintre făptuitori.
Având în vedere dispozițiile art. 211 din vechiul C. pen. potrivit cărora săvârșirea tâlhăriei de două sau mai multe persoane împreună constituie un element circumstanțial al primei variante agravante a tâlhăriei, participația la varianta tip este posibilă în alte forme decât cea concomitentă cu a autorului la locul săvârșirii faptei. De aceea, participația penală la tâlhăria prevăzută de art. 211 alin. 1 C. pen. era posibilă, dar numai în forma instigării și complicității materiale sau morale anterioare. De exemplu se va reține complicitate la tâlhărie în situația în care complicele furnizează anumite date cu privire la timpul și locul săvârșirii tâlhăriei ori îi promite autorului că va tăinui bunurile provenite din comiterea faptei atâta vreme cât complicele nu mai desfășoară activitatea de ajutor concomitent cu executarea faptei. Va exista coautorat la infracțiunea de tâlhărie dacă unii participanți au săvârșit numai fapta de furt sau numai cea de violență, dacă fiecare dintre ei a cunoscut că sustragerea se comite cu violență.
În ceea ce privește coautoratul, acesta există și atunci când unii dintre participanți au contribuit direct numai la realizarea actelor de violență sau amenințare, iar alții numai la sustragerea bunurilor, deoarece atât folosirea violenței sau a amenințării, cât și sustragerea bunurilor fiind incluse în conținutul tâlhăriei, prin săvârșirea oricăreia dintre aceste activități se realizează în parte latura obiectivă a infracțiunii.
Fapta unei persoane de a fi prezentă la săvârșirea unei infracțiuni de tâlhărie fără a contribui nemijlocit la comiterea actelor de violență și de a primi de la unul dintre coinculpați un bun aparținând victimei, pe care ulterior îl înstrăinează, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tăinuire și nu pe acelea ale infracțiunii de tâlhărie.
Pentru existența complicității este indiferent dacă autorul a săvârșit furtul în modalitatea avută în vedere de complice – de exemplu prin punerea victimei în stare de inconștiență – sau în altă modalitate de realizare a laturii obiective a infracțiunii a tâlhăriei – de exemplu prin întrebuințarea de violență, deoarece în acest caz din urmă, complicele a știut că autorul va comite o tâlhărie și a vrut să contribuie prin acte de ajutor la săvârșirea infracțiunii.
În încadrarea juridică a contribuției participanților la săvârșirea infracțiunii, trebuie să se țină seama nu de rolul pe care aceștia și l-au atribuit prin înțelegerea prealabilă, ci de rolul jucat efectiv de către ei la săvârșirea faptei.
Participația sub forma coαutoratului e dată de activitatea făptuitorului și nu de convingerea pe care o au ceilalți participanți în sensul că luarea și însușirea bunului mobil prin violență se realizează prin corelarea activității lor.
Participarea la plănuirea infracțiunii, sfătuirea unuia dintre participanți în legătură cu atragerea părții vătămate la locul unde a fost agresată și participarea la folosul realizat prin săvârșirea tâlhăriei sunt elemente ce caracterizează complicitatea prin contribuția morală la fapta prevăzută de legea penală.
În speță, inculpatul a căzut de acord cu ceilalți făptuitori să urmrească partea vătămată pentru a-I lua, prin violență, diferite bunuri; în acest scop, el a și îndemnat pe unul dintre participanți la comiterea infracțiunii de tâlhărie (o femeie) să determine partea vătămată să urmeze cu mașina sa un anumit traseu, pentru ca aceasta să poată fi blocată, atacată și jefuită la locul stabilit.
Dar, întrucât inculpatul se afla în stare de ebrietate, nu a participat efectiv la comiterea sustragerii bunurilor prin violență, însă a participat la împărțirea folosului realizat prin infracțiune.
În drept, conform art. 46 teza I din Codul penal, este complice persoana care, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de fapta penală, contribuția complicelui putând, așadar, să fie materială sau morală, aceasta din urmă caracterizându-se prin faptul că efectele sale vizează psihicul autorului (autorilor) direct prin întărirea sau întreținerea intenției de a comite fapta prevăzută de legea penală. Deci, împrejurarea că inculpatul nu a participat efectiv la comiterea sustragerii bunurilor prin violență, neavând o contribuție nmaterială la tâlhărie, nu înlătură calitatea sa de complice moral, el înlesnind realizarea faptei prin întărirea și întreținerea hotărârii celorlalți de a săvârși infracțiunea.
Violența folosită de unul din inculpați pentru a asigura scăparea celuilalt, circumstanța de fapt, prevăzută de acesta, se răsfrânge asupra lui și, ca urmare, fapta sa constituie, de asemenea, infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art.233 Cod Penal, chiar dacă el nu a comis acte proprii de violență pentru a scăpα.
În practică, “ideea coautoratului la infracțiunile praeterintenționate a fost admisă. Astfel, instanța supremă s-a pronunțat în sensul că în cazul furtului comis de două persoane, când unul dintre participanți comite acte de violența, iar cel de-al doilea acte de sustragere, există coautorat la săvârșirea infracțiunii de tâlhărie pentru ambii făptuitori. Când cel dintâi, cu intenție, ucide victima pentru a putea comite tâlhăria, fapta acestuia constituie și infracțiunea de omor, prevăzut în art.188 (1), dimpotrivă, fapta celui de-al doilea inculpat, care a comis sustragerea în timp ce victima era supusă agresiunii de maniera arătată, dar nu se dovedește că a urmărit ori acceptat decesul victimei, constituie numai infracțiunea de tâlhărie, deoarece a participat la tâlhărie cu intenție, iar moartea victimei trebuia și putea să o prevadă, poziția lui subiectivă fiind caracterizată prin intenție depășită”.
b) Subiectul pasiv
Subiectul pasiv al infracțiunii de tâlhărie este necalificat: poate fi orice persoană față de care s-a săvârșit tâlhăria, adică persoana ale cărei bunuri au fost sustrase prin săvârșirea tâlhăriei, ori acele persoane față de care s-a săvârșit numai acțiunea adiacentă (violența, amenințarea).
Reprezinta subiect pasiv al infractiunilor patrimoniale persoana fizica sau juridica de drept privat cit si statul in caz bunurilor ce fac obiectul exclusiv al proprietatii publice sau Regiile Autonome care au primit spre administrare bunuri apartinind proprietatii publice sau Societatile comerciale care au primit bunuri proprietate publica sub forma concesionarii sau a inchirierii.
În sensul art. 233 C. pen., victimă a acțiunii de tâlhărie poate fi nu numai persoana împotriva căreia s-a săvârșit furtul, ci și oricare altă persoană care a intervenit pentru a împiedica consumarea furtului, fie pentru a prinde sau deposeda pe făptuitor. Atâta vreme cât, după ce a săvârșit furtul exercitând violențe asupra victimei, inculpații au lovit din nou victima, fapta săvârșită de ei constituie infracțiunea de tâlhărie.
În cazul unei pluralități de subiecți pasivi, deposedați de bunuri printr-o acțiune unică de violență, vor exista tot atâtea infracțiuni de tâlhărie, în concurs ideal, câte persoane au fost vătămate – fizic și / sau psihic.
De exemplu, în zilele de 17 și 23 ianuarie 1991, inculpatul a comis o infracțiune de tâlhărie împotriva părților vătămate B.I. și H.D., în primul caz, și a părților vătămate H.V., P.C. și S.F., în al doilea caz. Fapta inculpatului de a fi constrâns concomitent 2 sau 3 persoane, printr-o acțiune unică de amenințare cu bătaia, să-i dea banii și alte bunuri pe care le aveau asupra lor, constituie, datorită pluralității subiecților pasivi și a rezultatelor produse, tot atâtea infracțiuni de tâlhărie, în concurs ideal, nu una singură, chiar dacă victimele au remis sumele de bani sau bunurile în același timp.
Dacă în aceste situații, victima actelor de violență sau amenințare poate fi numai o persoană fizică, victima acțiunii de furt ar putea fi și o persoană juridică privată sau publică.
2.5. Conținutul constitutiv al tâlhăriei
2.5.1. Latura obiectivă
a) Elementul material
Ca expresie a caracterului de infracțiune complexă, elementul material al acestei infracțiuni este format din două acțiuni conjugate și anume: acțiunea de furt, fiind principală și acțiunea de constrângere, fiind o activitate adiacentă.
Acțiunea principală în cuprinsul elementului material al infracțiunii de tâlhărie constă în acțiunea de furt, ceea ce implică un act de deposedare și un act de imposedare. La tâlhărie, ca și la infracțiunea de furt, bunul mobil este luat din sfera patrimonială a victimei, fără consimțământul acesteia; ceea ce apare însă ca specific infracțiunii de tâlhărie este că luarea bunului de către făptuitor ia, deseori, forma remiterii silită făcută acestuia de către victimă.
Este de observat că infracțiunea de tâlhărie, spre deosebire de infracțiunea de furt, se caracterizează și prin predarea (remiterea) bunului de către victimă în urma constrângerii la care a fost supusă. Când bunul este remis de victimă ca urmare a constrângerii, tâlhăria săvârșită în aceste condiții se aseamănă într-o oarecare măsură cu infracțiunea de șantaj prevăzută de art. 207 C. pen. Aceste două infracțiuni se deosebesc totuși atât prin obiectul generic care este diferit, cât și prin aceea că, în cazul tâlhăriei, pericolul creat prin violență sau amenințare este iminent, pe când în cazul infracțiunii de șantaj pericolul nu este actual, ci urmează a se produce în viitor.
Constatarea că inculpatul nu a scos personal bunurile din buzunarul persoanei vătămate, ci a determinat-o pe aceasta să i le dea ea însăși, amenințând-o cu moartea este irelevantă sub aspectul încadrării juridice a faptei sus-menționate care, în ambele situații, constituie infracțiunea de tâlhărie, iar nu aceea de șantaj.
Acțiunea principală poate privi oricare din modalitățile de furt: simplu sau calificat, cu scopul de însușire sau de folosire pe nedrept. Ea este realizată atât în situația în care furtul s-a consumat, ipoteză în care tâlhăria va fi consumată, cât și în împrejurarea când furtul a rămas în forma tentativei, ipoteză în care va exista o tentativă la tâlhărie.
Acțiunea adiacentă din alcătuirea complexă a elementului material al infracțiunii de tâlhărie constă în întrebuințarea de violențe sau amenințări, ori punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra.
Pentru existența acțiunii adiacente este suficientă întrebuințarea unuia dintre mijloace; întrebuințarea lor cumulativă nu schimbă caracterul unitar al infracțiunii, dar se va ține cont la evaluarea gradului concret de pericol social al faptei.
Violența, amenințarea sau punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra realizează activitatea secundară a elementului material al infracțiunii de tâlhărie, numai dacă au servit ca mijloc pentru săvârșirea furtului sau ca mijloc de păstrare a bunului furat ori pentru a asigura scăparea făptuitorului. Tocmai existența acestei legături dintre folosirea violenței sau a amenințării, ori dintre punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra și furt, a făcut ca legiuitorul să unească aceste activități cu incriminări distincte în Codul penal, în conținutul aceleiași infracțiuni complexe de tâlhărie.
Fapta inculpatului de a-și însuși pe nedrept un pistol ce aparține proprietății publice și, fiind urmărit de paznic, de a trage cu arma asupra urmăritorului pentru a-și păstra obiectul însușit, reprezintă o acțiune de tâlhărie, iar nu o pluralitate de infracțiuni – furt și tentativă de omor.
Între cele două tipuri de acțiuni există o indispensabilă relație de intercondiționare, în absența acestei relații construcția juridică complexă a tâlhăriei dezintegrându-se în infracțiunea de furt, pe de o parte, și acțiunea de lovire, vătămare corporală, amenințare, pe de altă parte.
Potrivit prevederilor art. 233 C. pen., constituie infracțiune de tâlhărie furtul urmat de întrebuințarea unor violențe pentru păstrarea bunului furat.
Dacă însă violențele nu au fost exercitate în scopul de a păstra bunul furat, ci au reprezentat o ripostă spontană la comportarea agresivă a persoanei care a surprins furtul, faptele nu constituie infracțiunea de tâlhărie, ci infracțiunea de furt și lovire în concurs real. De aceea nu se poate reține
existența tâlhăriei, de pildă, dacă amenințarea s-a produs cu mult timp după ce făptuitorul și-a însușit bunul.
De observat că legiuitorul în conținutul incriminării faptei de tâlhărie enumeră exhaustiv modalitățile prin care se realizează tâlhăria. Prin “amenințare” înțelegem infracțiunea de amenințare prevăzută de art. 206 C. pen. Amenințarea va constitui acțiunea adiacentă a elementului material numai dacă aceasta constituie un mijloc pentru săvârșirea furtului. Fapta inculpatului de a fi tras la o parte victima la ieșirea ei dintr-un local public și de a fi constrâns, prin amenințarea cu cuțitul, să-i dea haina cu care era îmbrăcată, constituie infracțiunea de tâlhărie.
Prin noțiunea de “violență” înțelegem orice altă infracțiune prin intermediul căreia se exercită o constrângere fizică sau psihică asupra persoanei, chiar dacă acele violențe nu s-ar încadra în art. 190 C. pen. sau art. 206 C. pen. Acțiunea adiacentă tâlhăriei va fi realizată când violențele folosite au fost săvârșite în condițiile arătate în art. 193 – 198 C. pen. referitoare la infracțiuni contra integrității corporale sau sănătății.
Pentru existența laturii obiective a tâlhăriei, violențele trebuie să fie exercitate direct împotriva persoanei fizice, violențele față de lucruri pot constitui însă, uneori, o amenințare (de exemplu, ruperea legăturii telefonice, lovirea fundului unei ambarcațiuni pentru a o face să se scufunde, stropirea cu benzină a încărcăturii dintr-un autocamion cu scopul de o incendia).
Pentru a contura infracțiunea de “tâlhărie”, violența trebuie să fie efectivă, nu un vicleșug, un șiretlic, prin care victima e surprinsă sau pusă în fața unui fapt împlinit,încât practic nu poate reacționa în nici un mod eficient sau să se mai opună sustragerii bunului.
Violența efectuată față de lucruri, dar care nu constituie o amenințare, nu poate realiza acțiunea adiacentă și nu întregește conținutul obiectiv al infracțiunii de tâlhărie. De exemplu, smulgerea ceasului de la mâna unei persoane aflate într-o stare avansată de ebrietate și dormind care nu numai că nu a opus rezistență, dar nici măcar nu putea simți că este deposedată de bunul său, nu prezintă trăsăturile caracteristice ale laturii obiective a infracțiunii de tâlhărie, ci ale aceleia de furt.
Se realizează elementul material al infracțiunii de tâlhărie și în împrejurarea în care făptuitorul, lovind victima pentru un alt motiv, în condițiile acestei stări de fapt, acesta o deposedează de un bun al său. De exemplu, inculpatul a acostat victima și la refuzul acesteia de a-l însoți la locuința sa, a lovit-o, trântind-o la pământ, după care i-a luat poșeta și a dispărut cu ea; în raport cu starea de fapt, prima instanță a reținut în mod corect în sarcina inculpatului infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 233 alin. C. pen.
De asemenea, se realizează acțiunea adiacentă a tâlhăriei și în ipoteza în care numai unul dintre inculpați exercită violența asupra victimei în vederea sustragerii unui bun.
Fapta va constitui tâlhărie chiar dacă bunul este predat făptuitorului de către victimă datorită unei constrângeri efectuate asupra acesteia. Aceeași soluție se impune și atunci când în urma violențelor, victima pierde contactul cu bunul pe care făptuitorul și-l însușește imediat. Constituie infracțiunea de tâlhărie fapta de a fura portmoneul cu bani, pe care victima l-a scăpat din mână ca urmare a violențelor exercitate asupra sa de infractor, cu intenția de a o jefui.
În doctrină și în practica judiciară s-a ridicat problema de a ști dacă se realizează conținutul infracțiunii de tâlhărie, în varianta în care făptuitorul smulge prin surprindere un bun din mâna victimei, aceasta întrucât unele instanțe au pronunțat hotărâri diferite în raport cu aceeași situație de fapt.
În literatura juridică penală, în raport cu hotărârile diferite ale instanțelor de judecată, s-au formulat opinii care îmbrățișează fie una sau alta din soluții.
Într-o primă opinie s-a promovat ideea că în cazul smulgerii, prin surprindere, a obiectului din mâna victimei, se conturează violența specifică tâlhăriei, întrucât și în această situație, scopul, deposedarea și împosedarea se realizează prin mijlocirea violenței, existând acea relație de la mijloc la scop, care, depășind sfera infracțiunii de furt, definește caracterul complex al infracțiunii de tâlhărie.
Într-o a doua opinie s-a spus că, potrivit actualei reglementări a tâlhăriei, nu orice acțiune brutală prin care se tinde la sustragerea ilicită a unui bun mobil constituie o violență în sensul art. 233 C. pen., ci numai aceea care, aplicându-se asupra persoanei victimei, este îndreptată către înfrângerea oricărei împotriviri din partea sa, în scopul abandonării lucrului în mâinile agresorului.
Actele de violență trebuie să aibă aptitudinea de a insufla victimei o temere efectivă, pentru ca astfel să se paralizeze acțiunea de împotrivire pe care victima o opunea sau o putea opune.
Tâlhăria presupune exercitarea unei violențe de către făptuitor și o opunere din partea victimei. Nu orice act brutal constituie violență, ci doar acela care fiind îndreptat direct împotriva persoanei, îi paralizează complet împotrivirea .
Fapta de a-i fura portmoneul cu bani, pe care victima l-a scăpat din mână ca urmare a violențelor exercitate asupra sa de infractori cu intenția de a o jefui, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie.
Dacă violența asupra lucrului nu e susceptibilă să creeze o teamă ce reprezintă o amenințare pentru detentor, sau dacă nu este săvârșită în astfel de circumstanțe încât să facă posibilă reacția, rezistența, opunerea acestuia și apoi abandonarea lucrului în mâna agresorului, ea nu poate realiza infracțiunea de tâlhărie.
În ceea ce ne privește, considerăm justificată cea de-a doua opinie, promovată de marea majoritate a autorilor de drept penal și de instanțele de judecată. În concluzie, la problema supusă discuției, ori de câte ori luarea unui bun are loc prin smulgere, instanța de judecată trebuie să cerceteze cu deosebită atenție dacă prin acțiunea de smulgere s-a adus vreo atingere uneia dintre valorile sociale ce formează obiectul juridic adiacent al infracțiunii de tâlhărie, realizându-se astfel elementul “violență”, caracteristic acestei infracțiuni. În sens contrar, fapta va constitui o infracțiune de furt. Cum prin smulgerea bunului – în speță, o bicicletă – din mâinile posesorului, elementul violenței caracteristic infracțiunii de tâlhărie, s-a realizat fapta inculpatului de a-și fi însușit bunul luat în acest mod se încadrează în art. 233, nu în art. 228 C. pen.
Curtea Supremă de Justiție a hotărât că deposedarea părții vătămate de căciula pe care o purta, prin smulgerea ei de pe capul acesteia, fără exercitarea vreunei acțiuni agresive de natură să-i înfrângă opunerea, constituie infracțiune de furt, iar nu de tâlhărie, deoarece lipsește cerința întrebuințării de violențe la care se referă art. 233 alin. C. pen.
Prin “punerea victimei în stare de inconștiență” se înțelege aducerea acesteia în situația de a nu-și da seama, de a nu percepe ca urmare a folosirii de narcotice sau alte substanțe. Pentru a se realiza acțiunea adiacentă a tâlhăriei prin această modalitate, se impune ca starea de inconștiență a victimei să fie rezultatul activității făptuitorului.
În ipoteza că victima se afla într-o asemenea stare datorată propriei voințe (este în stare de inconștiență datorită consumului voluntar de băuturi alcoolice ori de stupefiante) sau datorită acțiunii întreprinse de alte persoane, iar autorul doar a profitat de acea stare preexistentă intervenției sale, fapta nu constituie infracțiunea de tâlhărie, ci aceea de furt. Nu constituie infracțiunea de tâlhărie fapta inculpatului care, după ce un alt inculpat, cu care nu avusese o înțelegere prealabilă, a săvârșit acte de violență față de persoana vătămată, s-a apropiat de aceasta – căzută pe stradă, în timpul nopții, în stare de inconștiență – și i-a desfăcut ceasul de la mână, însușindu-și-l, întrucât acest inculpat nu a exercitat violențe asupra persoanei vătămate, ci doar a profitat de situația creată pentru a-și însuși ceasul, fapta constituind infracțiunea de furt calificat.
Prin “punerea victimei în neputința de a se apăra” se înțelege aducerea acesteia în situația de a nu putea folosi posibilitățile de apărare, ca urmare a acțiunii de imobilizare, dezarmare, punerea unui căluș, etc.
Prin victimă a acțiunii adiacente se înțelege fie persoana împotriva căreia se săvârșește furtul, fie orice altă persoană în mâinile sau în paza căreia se află bunul care urma să fie furat (cărăuș, paznic) sau care ar interveni fie pentru a împiedica consumarea furtului, fie pentru prinderea sau deposedarea făptuitorului.
Este necesar ca victima să fie prezentă la locul săvârșirii furtului, deoarece numai violențele, amenințările, etc. săvârșite cu această ocazie și în scopurile prevăzute de art. 233 C. pen. realizează activitatea secundară a infracțiunii de tâlhărie. Dacă persoana nu este prezentă la locul săvârșirii furtului, violența, amenințarea etc. constituie o altă infracțiune (lovire sau alte violențe, amenințare).
În literatura juridică, unii autori, pornind de la interpretarea restrictivă a art. 233 C. pen., și-au exprimat opinia potrivit căreia violența, ca acțiune adiacentă a tâlhărie, nu poate precede furtul, ci ea trebuie să fie concomitentă ori posterioară acestuia.
Alți autori promovează ideea că violența se poate săvârși și anterior furtului dacă se pregătește, iminent, posibilitatea producerii sustragerii, existând relația de conexitate dintre infracțiunea mijloc și infracțiunea scop.
Deosebirea dintre cele două opinii este numai aparentă. Tâlhăria presupune prin concept ca sustragerea să aibă loc prin violență, adică odată cu începerea actelor de executare a furtului. Dacă se lasă victimei o pauză mai mare de reflecție între momentul violenței și luarea bunului, aceasta va constitui infracțiune de șantaj și nu de tâlhărie.
Se poate concepe totuși că amenințarea și violența să preceadă momentul luării bunului (făptuitorul amenință cu cuțitul victima și aceasta caută prin casă bunurile de valoare spre a satisface pe infractor; ori inculpatul trebuie să lege mai întâi victima și apoi să caute lucrurile de valoare spre a le sustrage), dar în situațiile arătate ne aflăm tot în cadrul unor acte de executare a furtului, deoarece orice act de înfrângere a opunerii victimei este un act de executare a faptei de sustragere, indiferent că opunerea victimei este înlăturată prin amenințare sau violență și că se situează înainte de momentul deposedării efective a victimei. Aceasta înseamnă că din momentul amenințării și executării violenței asupra victimei în scop de furt a început executarea furtului.
Sub acest aspect este corectă soluția în sensul că se realizează elementul material al tâlhăriei și în situația în care făptuitorul amenință victima, cerându-i să-i remită bunurile pe are le are asupra sa cu toate că violența psihică s-a exercitat în acest scop anterior începerii oricărui act de deposedare efectivă a victimei. Prin urmare, în raport cu furtul, acțiunea adiacentă poate să se comită înainte de luarea efectivă a bunului, în timpul luării bunului sau imediat după aceea. Dacă se săvârșește cu mult timp după comiterea furtului, nu se mai poate reține tâlhăria. De exemplu, dacă fapta de amenințare s-a produs la un anumit interval de timp după săvârșirea furtului și anume după ce infractorul dusese lucrul furat la el acasă și după ce revenise la domiciliul persoanei vătămate, față de care recunoscuse comiterea faptei, amenințarea nu apare ca fiind determinată de scopurile art. 233 C. pen., de aceea în sarcina inculpatului nu poate fi reținută infracțiunea de tâlhărie.
Infracțiunea de tâlhărie nu intră în concurs cu violarea de domiciliu atunci când făptuitorul se află fără drept în locuința din care urmărește să sustragă bunuri, violarea de domiciliu fiind absorbită în conținutul tâlhăriei agravate, dar intră în concurs cu infracțiunea de ultraj atunci când victima violenței este funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, sau cu infracțiunea de ultraj asupra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice când sunt îndeplinite condițiile necesare.
Tot astfel constituie tâlhărie (nu înșelăciune) fapta celui care, după ce a primit o sumă de bani de la victimă (în schimbul căreia urma să-i remită anumite valori), a fugit cu banii, conjugată cu fapta concomitentă a participanților de a fi exercitat violențe pentru a o împiedica să se opună ori să urmărească pe cel care fugise cu banii. La fel, comite o tâlhărie (nu șantaj) acela care o silește pe victimă, prin violență sau amenințare, concomitentă cu deposedarea, să-i remită un bun.
Dacă inculpații au comis acte de imobilizare a victimei (au legat victima de mâini, după care i-au acoperit ochii și gura), deși nu erau necesare realizării laturii obiective a infracțiunii de tîlhărie, se va reține ca infracțiune distinctă (în concurs real cu infracțiunea de tâlhărie) și infracțiunea de lipsire de libertate prevăzută în art. 205 alin. C. pen.
Pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii de tâlhărie trebuie să fie îndeplinite anumite cerințe, adică anumite condiții care marchează aspectele specifice ale elementului material.
Cerințele referitoare la acțiunea principală (acțiuneα de furt) din conținutul complex al elementului material al infracțiunii de tâlhărie, sunt în număr de trei și anume: lucrul sustras să fie un bun mobil, acest bun să se afle în posesia sau detenția unei alte persoane, iar acțiunea de luare să fi avut loc fără consimțământul celui deposedat.
Cerința esențială referitoare la acțiuneα adiacentă (întrebuințarea de violențe, amenințări, etc.) constă în condiția ca această acțiune adiacentă să fi servit ca mijloc pentru păstrarea bunului furat ori pentru înlăturarea urmelor infracțiunii sau pentru a asigura scăparea făptuitorului.
Dacă întrebuințarea de violențe, amenințări, etc. nu a survenit sau nu a fost efectuată pentru a servi ca mijloc pentru săvârșirea furtului sau ca mijloc pentru păstrarea bunului furat, ștergerea urmelor faptei sau scăparea făptuitorului, ea nu mai constituie o acțiune adiacentă, ci o acțiune de sine stătătoare și deci nu va fi realizată latura obiectivă a infracțiunii de tâlhărie, și nu va exista această infracțiune, ci eventual un concurs de infracțiuni (de exemplu, în urma unor certuri, A îl lovește pe B care cade amețit de lovitură; în cădere i se desprinde ceαsul –brățară care a alunecat în direcția lui A; acesta profită de această împrejurare și fură ceasul; în acest caz există concurs între infracțiunea de loviri și cea de furt, iar nu infracțiunea de tâlhărie).
În cazul în care prin acțiunea adiacentă se urmărește de către făptuitor o altă finalitate decât cele arătate în dispoziția art. 233 C. pen., conținutul acțiunii adiacente nu este realizat și prin consecință nici latura obiectivă a infracțiunii de tâlhărie. Aceste fapte pot însă alcătui conținutul constitutiv al altor infracțiuni (cele prevăzute de art. 180 sau art 189 C. pen.).
Astfel, s-a statuat în practica judiciară că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie atunci când inculpatul a folosit violențele pentru a lua niște bunuri aparținând altuia, dar nu în scopul însușirii lor pe nedrept, ci în scopul de a constrânge în acest mod victima, care era debitorul făptuitorului, de a-și achita datoria pe care o avea față de el.
b) Urmarea imediată și raportul de cauzalitate
Urmarea socialmente periculoasa sau urmarea imediata consta, de regula, in producerea, provocarea unor pagube in patrimoniul unei persoane fizice sau juridice private, ori al unei persoane juridice publice. La unele infractiuni, cum ar fi talharia, pirateria si tainuirea, apare si o alta urmare imediata ce se rasfrange asupra valorilor sociale ocrotite in mod adiacent in norma de incriminare. Deci,in cazul talhariei si pirateriei, urmarea imediata consta si in producerea de vatamari ale integritatii corporale sau sanatatii victimei ori in decesul victimei.
Raportul de cauzalitate, la unele dintre infractiunile patrimoniale, ca de exemplu, furt, talharie,piraterie, insusire a bunului gasit, rezulta din insasi materialitatea faptei – ex re – , el nu mai trebuie sa fie dovedit. Insa, la altele, cum ar fi: abuz de incredere, delapidare, inselaciune, raportul de cauzalitate trebuie sa fie dovedit, trebuie sa se dovedeasca ca intre actiunea faptuitorului si paguba produsa exista o legatura.
La infracțiunea de tâlhărie, urmarea (rezultatul socialmente periculos) constă, ca și la infracțiunea de furt, în trecerea bunului din stăpânirea de fapt a posesorului sau detentorului în cea a făptuitorului. Acest rezultat se realizează prin acțiunea principală care intră în componența elementului material al infracțiunii de tâlhărie.
În ce privește urmarea acțiunii adiacente, ea variază în raport cu mijloacele folosite pentru realizarea acesteia (de exemplu, prin violență se poate cauza o suferință fizică sau o vătămare a sănătății ori integrității corporale a acestuia – art. 183 – 198 C. pen.). În unele modalități agravante ale tâlhăriei, urmarea imediată adiacentă constă în vătămarea gravă ori moartea victimei sau în producerea unor consecințe deosebit de grave.
Întrucât la infracțiunea de tâlhărie, rezultatul se realizează prin activitatea care formează conținutul acțiunii principale, legătura de cauzalitate trebuie să existe, ca și la furt, între acțiunea de luare a bunului și trecerea acestuia din sfera de stăpânire a posesorului sau detentorului în cea a făptuitorului.
Legatura de cauzalitate, ca si urmarea imediata, este identica cu legatura de cauzalitate a infractiunii de furt.Astfel, intre actiunea de sustragere si apara tia urmarii immediate este o fireasca legatura de cauzalitate, care rezulta din insasi materialitatea faptei – ex re – .
Urmarea imediata, adica schimbarea situatiei de fapt prin scoaterea bunului din sfera de stapanire a celui deposedat si punerea acestuia in imposibilitatea de a dispune de acel bun trebuie sa fie consecinta directa a actiunii de luare, de sustragere, aceasta actiune fiind cauza, iar urmarea imediata fiind efectul.
In ceea ce priveste actiunea secundara, respectiv de intrebuintare de violente, amenintari sau alte mijloace de constrangere este suficient, pentru existenta infractiunii de talharie, ca aceasta actiune sa fi fost efectuata pentru a inlesni furtul sau pentru a pastra lucrul furat, ori pentru a inlatura urmele infractiunii, fiind indiferent daca ea si-a atins sau nu scopul si, deci, indiferent daca exista vreo legatura de cauzalitate intre violentele, amenintarile sau celelalte mijloace de constrangere si imprejurarea ca lucrul furat a ramas la faptuitor sau ca urmele infractiunii au disparut, ori ca faptuitorul a reusit sa scape.
2.5.2. Latura subiectivă
a) Vinovăția
Infrαcțiunea de tâlhărie se săvârșește cu intenție directă: făptuitorul prevede și urmărește să săvârșească furtul prin violență sau amenințare ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și prin folosirea vreunuia din aceste mijloace pentru păstrarea bunului furat, ștergerea urmelor infracțiunii ori pentru a-și asigura scăparea.
Hotărârea făptuitorului de a comite tâlhăria poate fi luată de la început sau poate să apară în timpul săvârșirii sau după consumarea furtului, în funcție de intervenția unor împrejurări pe care acesta nu le-a avut în vedere (de exemplu, împotrivirea victimei).
În cazul în cαre furtul a fost urmat de folosirea unuia dintre mijloacele indicate în art. 233 C. pen., rezoluția făptuitorului de a săvârși tâlhăria apare, de regulă, după consumarea furtului, deoarece numai în măsura în care intervine o persoană pentru a-l prinde, făptuitorul se hotărăște să folosească violența ori amenințarea.
Din punct de vedere subiectiv la variantele agravate ale tâlhăriei care au avut ca urmare o vătămare corporală sau moartea victimei, implică, ca formă de vinovăție, praeterintenția.
Așadar, urmarea care agravează tâlhăria potrivit art. 234 alin. 2 teza II C. pen., este o urmare praeterintenționată, făptuitorul nu a urmărit vătămarea gravă a integrității corporale sau moartea victimei, dar întrucât o astfel de urmare însoțește în mod firesc folosirea violenței, a amenințării etc., el a prevăzut-o sperând însă că nu se va produce sau nu a prevăzut-o, deși trebuia și putea să o prevadă.
Dacă făptuitorul a acționat cu intenție în ceea ce privește producerea urmării, adică prevăzând-o a urmărit sau a acceptat survenirea ei, răspunderea sa penală se stabilește nu pentru modalitatea agravantă a tâlhăriei, ci pentru un concurs de infracțiuni alcătuit din infracțiunea de tâlhărie și infracțiunea de vătămare corporală gravă (când s-a produs vreuna din urmările prevăzute de art. 194 C. pen.) sau va fi alcătuit din infracțiunea de tâlhărie varianta tip și omor deosebit de grav (art. 188 C. pen.) când s-a produs moartea victimei.
Conținutul laturii subiective privește infracțiunea de tâlhărie în complexitatea ei. Elementul subiectiv al tâlhăriei constă în comiterea faptei cu intenția de a efectua atât acțiunea principală, cât și acțiunea adiacentă. În acest sens, în literatura juridică s-a precizat că ceea ce caracterizează latura subiectivă a infracțiunii de tâlhărie este faptul că "făptuitorul concepe și voiește comiterea acțiunii de luare prin constângere, în complexul ei, pe care o realizează cu intenția directă și în scopul de a-și însuși bunul pe nedrept".
În cuprinsul elementului subiectiv, atât αcțiunea de sustragere, cât și acțiunea de constrângere există de cele mai multe ori chiar de la început, făptuitorul luând inițial decizia de a comite ambele acțiuni. Nu este exclus, însă, ca această dualitate să apară și ulterior, în timpul desfășurării acțiunii principale sau imediat după consumarea și întreruperea executării sαle.
Având în vedere că textul art.233 Cod Penal reglementează o modαlitate tipică și o variantă asimilată a infracțiunii de tâlhărie se impune precizarea că în modalitatea tipică acțiunea mijloc premerge acțiunii scop, intenția calificată existând de la început cu privire la ambele acțiuni, în timp ce în cazul variantei asimilate, unde acțiunea mijloc este posterioară acțiunii de luare, această dualitate din cuprinsul elementului subiectiv poate apărea și ulterior.
În acest sens, autorii explicațiilor teoretice ale Codului penal român au precizat că "un făptuitor, care a pornit cu intenția și voința de a comite un furt, va realiza elementul subiectiv din conținutul infracțiunii de tâlhărie dacă în fața neașteptatei intervenții a victimei sau a unei altepersoane a recurs la violențe sau amenințări ori la alte constrângeri pentru a-și putea continua acțiunea de furt sau dacă imediat după consumarea sau curmarea acestei acțiuni a întrebuințat violența, amenințarea, etc. pentru a păstra bunul sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii sau pentru a-și asigura scăparea.”
În ceea ce privește elementul subiectiv în raport de acțiunea principală, aceasta constă în voința și intenția de a efectua acțiunea de luare a bunului din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia. Cel care comite o astfel de acțiune, fără drept, prevede totdeauna producerea rezultatului, astfel încât intenția de a efectua acțiunea de furt este intenția directă. Alături de intenția directă, în mod scurte în care se aflau bani sau acte de identitate).
Întrebuințarea de violențe, amenințări, etc. efectuate anterior datei la care s-a comis furtul sau care nu au intervenit imediat după comiterea acestuia nu constituie o acțiune adiacentă a acțiunii de furt, ci o acțiune distinctă, și deci, eventual, o infracțiune separată sau cel mult conexă.
Din punct de vedere subiectiv, variantele agravate ale tâlhăriei care au avut ca urmare moartea victimei sau vătămarea corporală gravă implică forma de vinovăție praeterintenția. Aceste consecințe survin după folosirea de violențe, amenințări, etc. și făptuitorul le-a prevăzut sperând că nu se vor produce sau nu le-a prevăzut, deși trebuie și putea să le prevαdă.
b) Mobilul
Orice acțiune sau inacțiune prevăzută de legea penală este precedată și determinată de un impuls interior, constând într-o necesitate, dorință, pasiune, sentiment, emoție etc., care a inspirat făptuitorului ideea de a o comite.
Asemenea impulsuri interne, susceptibile a sta la baza săvârșirii infracțiunii de tâlhărie, pot fi: tendința de îmbogățire fără muncă, sentimente de ură și răzbunare.
c) Scop
Latura subiectivă a infracțiunii de tâlhărie, include în afara scopului specific furtului și scopul folosirii violențelor exercitate asupra victimei de infractor, cu intenția de a o jefui.
Pentru realizarea laturii subiective a infracțiunii de tîlhărie în raport cu acțiunea principală nu este suficientă intenția de a comite acțiunea de luare a unui bun fără consimțământul celui în posesia sau detenția căruia se află acel bun, ci se mai cere ca această intenție să aibă drept scop însușirea pe nedrept a bunului sustras. Această cerință nu trebuie realizată în fapt, ea fiind cerută numai ca scop urmărit de făptuitor, chiar dαcă nu se înfăptuiește.
Cerința esențială cu privire la elementul subiectiv în comiterea acțiunii adiacente constă
în "intenția calificată de a realiza furtul prin îtrebuințarea de violențe, amenințări, etc. sau de a recurge la vreunul din aceste moduri de constrângere pentru a păstra bunul furat sau pentru a înlătura urmele infracțiunii ori pentru a asigura scăparea făptuitorului.
Așa de exemplu, constituie infracțiunea de tâlhărie fapta de a fura portmoneul cu bani, pe care victima l-a scăpat din mână, ca urmare a violențelor exercitate asupra sa de infractor, cu intenția de a o jefui.
Scopul specific furtului constă în însușirea pe nedrept a bunului sustras sau folosirea pe nedrept a acestuia, iar folosirea violenței sau amenințării trebuie realizată în scopul păstrării bunului furat, pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea.
Dacă între autor și victimă au existat anterior anumite litigii de ordin patrimonial, fapta nu va constitui tâlhărie, deoarece, cu toate că s-au folosit violențe, nu exista din partea autorului scopul însușirii bunului furat (de exemplu: s-au folosit violențe pentru a i se restitui o suma de bani datorată), deci fapta va primi o altă încadrare juridică, în raport cu gravitatea și natura violențelor exercitate de făptuitor.
Nu sunt întrunite trăsăturile constitutive ale infracțiunii de tâlhărie atunci când inculpatul, deși a folosit violențe, totuși nu a făcut-o în scopul însușirii pe nedrept a unor lucruri aparținând altuia, ci în scopul de a constrânge partea vătămată, care era debitorul inculpatului de a-și achita datoria pe care o avea față de el.
De aceea, fapta va putea primi altă calificare penală în raport cu natura și gravitatea violențelor exercitate de făptuitor.
Scopul însușirii pe nedrept trebuie să existe, ca și în cazul furtului în momentul săvârșirii faptei, fără a fi însă necesară realizarea sa efectivă. Dacă acest scop lipsește, nu se realizează activitatea principală a tâlhăriei (furtul) și, în consecință, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 233 C. pen.
2.6. Forme, modalități, sancțiuni
2.6.1. Forme
a) Tâlhăria, fiind în complexul ei o infracțiune de comisiune este susceptibilă de toate formele imperfecte ale infracțiunii. Actele pregătitoare (preparatorii) la săvârșirea infracțiunii de tâlhărie pot privi atât acțiunea principală, cât și cea adiacentă. Ele pot fi atât de natură materială (de exemplu, făptuitorul procură anumite mijloace necesare comiterii furtului sau arme, narcotice pentru executarea violenței, amenințării) sau de natură morală (culege anumite date sau informații cu privire la locul săvârșirii faptei ori cu privire la victimă).
Din studierea practicii judiciare se reține faptul că în marea majoritate a infracțiunilor de tâlhărie, în prealabil, făptuitorii au desfășurat o activitate concretă de pregătire în vederea săvârșirii infracțiunii ca: înarmarea cu obiecte dure pentru a exercita violența, identificarea din timp a victimelor tâlhăriei și culegerea de date cu privire la stabilirea momentului oportun de acțiune.
Actele pregătitoare, indiferent de natura sau modalitatea sub care apar, nu sunt incriminate de lege și nu constituie o formă pedepsibilă a infracțiunii de tâlhărie. În cazul în care s-a trecut la acte de executare, actele preparatorii în măsura în care vor contribui la săvârșirea infracțiunii de tâlhărie se vor îngloba în activitatea infracțională a autorului și vor avea relevanță în stabilirea în concret a pericolului social al faptei.
Dacă actele pregătitoare au fost efectuate de o altă persoană și folosite de autor la săvârșirea infracțiunii, ele vor deveni acte de complicitate anterioară la comiterea tâlhăriei.
b) La tâlhărie, tentativa este posibilă, iar legea prevede sancționarea ei (art.237 C. pen.). Coroborând dispozițiile art. 32 C. pen. în care se reglementează conținutul tentativei, cu cele ale art. 233 C. pen. unde este prevăzut conținutul tâlhăriei, vom putea reține faptul că tentativa la tâlhărie poate să apară numai în modalitatea tentativei întrerupte (când executarea a fost întreruptă) sau a tentativei relativ improprii (când urmarea nu s-a produs datorită împrejurării că în timpul când s-au săvârșit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află). Astfel, la tâlhărie nu este posibilă tentativa perfectă.
Față de cele ce preced, putem spune că există, în primul rând, tentativa la tâlhărie atunci când executarea faptei a început, dar a fost întreruptă. Executarea faptei, față de conținutul complex al tâlhăriei, înseamnă atât executarea acțiunii principale (a furtului), cât și executarea activității secundare (a violenței, amenințării, punerii victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra).
Există tentativă întreruptă la infracțiunea de tâlhărie ori de câte ori după începerea executării furtului, cu condiția să se fi folosit violența sau amenințarea și până în momentul în care executarea furtului a fost dusă până la capăt, intervine o cauză de întrerupere a realizării în întregime a acțiunii principale.
Dacă până în momentul întreruperii sau neizbutirii acțiunii principale nu intervenise încă acțiunea adiacentă, atunci fapta comisă constituie tentativă de furt, iar nu o tentativă de tâlhărie.
Există tentativă la infracțiunea de tâlhărie, respectiv infracțiune consumată și în cazul în care violențele se exercită în scopul sustragerii unui vehicul pentru a-l folosi pe nedrept. Astfel, furtul săvârșit prin violență constituie infracțiunea de tâlhărie, indiferent de modalitatea sustragerii și de obiectul său material. Luarea unui autovehicul, în scopul de a-l folosi pe nedrept, deci în condițiile art. 228. C. pen., constituie infracțiunea de tâlhărie prevăzută în art. 233 C. pen.
Prin urmare, există tentativa la tâlhărie atunci când făptuitorul a început executarea furtului prin violență, amenințare, etc., dar această executare a fost întreruptă datorită unei împrejurări independente de voința sa. Întreruperea se poate datora intervenției posesorului sau detentorului bunului ori altei persoane.
De asemenea, există tentativa întreruptă la infracțiunea de tâlhărie și în situația în care executarea furtului fiind întreruptă, datorită unei împrejurări independente de voința făptuitorului (de exemplu, a fost surprins), acesta folosește violența sau amenințarea pentru a șterge urmele infracțiunii ori pentru a-și asigura scăparea. În acest caz este suficient să se fi recurs la violență sau amenințare, indiferent dacă acestea au avut sau nu o desfășurare completă ori dacă și-a atins sau nu scopul.
În practica judiciară, în mod corect, s-a reținut tentativa relativ improprie la tâlhărie în împrejurarea în care inculpații au exercitat violențe asupra victimei pentru a-i fura un obiect, despre care credeau că se găsește în sacoșa acesteia, însă furtul nu s-a consumat, deoarece în momentul în care au desfăcut sacoșa ei au constatat că nu conține obiectul pe care au voit să-l fure.
O problemă mult controversată în literatura juridică, cât și în practica judiciară, este aceea a încadrării juridice a faptei în situația în care autorul infracțiunii de tâlhărie care a avut ca urmare moartea victimei, fiind surprins de către aceasta în momentul în care sustrăgea bunul, a lovit-o în scopul acțiunii de luare a bunului respectiv sau pentru a-și asigura scăparea, iar în urma acțiunilor de lovire, victima a decedat, iar făptuitorul de teama de a nu fi prins la locul faptei de alte persoane care se alarmaseră, a renunțat la luarea obiectului respectiv. Deci fapta intenționată (furtul) rămâne în faza tentativei, însă se produce urmarea mai gravă – moartea victimei din culpa autorului.
Autorii de drept penal, cât și instanțele de judecată s-au grupat în jurul a două soluții complet diferite.
În lucrările de drept penal, în majoritate, se promovează soluția potrivit căreia dacă, în cazul tâlhăriei, acțiunea principală (furtul) a rămas în forma tentativei, iar prin acțiunea adiacentă (violența) s-a produs vătămarea corporală sau moartea victimei, fapta constituie tentativă la tâlhărie care a avut ca urmare vătămarea corporală sau moartea victimei.
Astfel, în “Explicațiile teoretice”, vol. III, când se examinează modalitățile legal caracterizate ale infracțiunii de tâlhărie, se menționează că dacă vătămările corporale sau moartea s-au produs în urma unei tentative de tâlhărie, va exista tentativa agravată și, în consecință, se va sancționa cu pedeapsa cuprinsă între jumătatea minimului și maximului pedepsei prevăzute de lege pentru forma consumată. Același punct de vedere este exprimat și de către alți autori în lucrările lor.
Tâlhăria agravată nu este o construcție juridică distinctă în care, așa cum s-a procedat în cazul lovirilor sau vătămărilor cauzatoare de moarte, prin voința expresă a legii, faptele intenționate de lovire sau vătămare corporală a sănătății care au avut ca urmare moartea persoanei, își pierd individualitatea și sunt absorbite de rezultatul praeterintenționat mai grav survenit (care definește existența unei noi infracțiuni).
În practica judiciară unele instanțe judecătorești s-au pronunțat că există tentativă la tâlhărie care a avut ca urmare moartea victimei în varianta în care inculpații au exercitat violențe asupra victimei pentru a-i lua banii, însă, datorită intervenției unei alte persoane, inculpații au fugit, victima în vârstă de 84 de ani decedând în urma violenței exercitate asupra sa.
După o altă opinie, tentativa la infracțiunea de tâlhărie care a avut ca urmare moartea victimei, fiind o infracțiune praeterintenționată, unică prin voința legiuitorului, nu poate fi descompusă în părțile sale componente, întrucât elementul de agravare a infracțiunii îl constituie tocmai rezultatul mai grav produs fără intenție, iar nu cel mai puțin grav urmărit de făptuitor.
Această din urmă opinie a fost îmbrățișată și de instanța supremă, motivând că atâta vreme cât s-a produs urmarea mai gravă (moartea victimei) nu mai are relevanță sub aspectul încadrării juridice a faptei, dacă furtul nu s-a consumat; această împrejurare va produce efecte numai pe planul individualizării pedepsei.
După părerea noastră, controversele sau soluțiile diferite în materie n-ar putea fi înlăturate decât prin intervenția legiuitorului care prin modificările aduse legii penale, va trebui să-și exprime voința și în raport cu tentativa la infracțiunile complexe praeterintenționate care au avut ca urmare moartea victimei.
c) Consumarea. Infracțiunea de tâlhărie se consumă când executarea acțiunii principale (furtul) s-a desfășurat complet și s-a produs urmarea imediată prin intermediul acțiunii adiacente, adică prin întrebuințarea de violență sau de amenințare ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau în imposibilitatea de a se apăra.
Pentru existența infracțiunii de tâlhărie nu are relevanță dacă scopul deposedării victimei de un anumit bun a fost urmărit înainte de exercitarea violențelor sau amenințării, ori dacă acest scop a intervenit în timpul folosirii unor asemenea mijloace în vederea altei finalități, deoarece, potrivit art. 211 C. pen., constituie tâlhărie orice furt săvârșit prin întrebuințarea de violențe sau amenințări.
Dacă activitatea principală s-a consumat fără ca făptuitorul să fi avut nevoie a recurge la acțiunea adiacentă, fapta consumată este infracțiune de furt, iar nu de tâlhărie.
Tâlhăria este, de asemenea, consumată când făptuitorul, după săvârșirea acțiunii principale efectuate fără intervenția acțiunii adiacente, a recurs imediat după consumarea acțiunii de furt la întrebuințarea de violențe, amenințări etc., pentru a păstra bunul furat sau pentru a înlătura urmele infracțiunii ori pentru a-și asigura scăparea. În această ipoteză, infracțiunea de tâlhărie este consumată chiar dacă făptuitorul nu a reușit, prin folosirea de violență, amenințări etc., să păstreze bunul, să înlăture urmele faptei ori să-și asigure scăparea, fiindcă legea consideră aceste finalități ca scop al acțiunii adiacente și nu ca rezultat al ei.
Textul legii, prevăzând varianta folosirii de violențe, amenințări etc., în scopul păstrării bunului furat, confirmă prin aceasta că pentru existența tâlhăriei consumate, bunul trebuie să fi fost sustras din stăpânirea de fapt a victimei și să se afle în stăpânirea de fapt a făptuitorului. Nu are relevanță faptul că autorul nu a reușit să păstreze bunul din moment ce însușirea lui a avut loc. În cazul săvârșirii faptei în coautorat, însușirea bunului numai de către unul din coautori, face ca tâlhăria să fie comisă în forma consumată.
În cazul modalității agravate, tâlhăria va fi considerată consumată dacă s-au produs, ca urmare a acțiunii adiacente, rezultatele cerute de norma de incriminare (vătămare corporală gravă, moartea victimei, consecințe deosebit de grave).
d) Epuizarea. Infracțiunea de tâlhărie este, ca și furtul, susceptibilă de o activitate infracțională prelungită în timp, după atingerea momentului consumativ și deci, de eventuala amplificare a urmărilor imediate. În măsura în care durează acțiunea adiacentă, de întrebuințare a mijloacelor de constrângere, în aceeași măsură poate fi prelungită prin acte succesive de sustragere, acțiunea principală și deci, fapta de tâlhărie.
Alteori, acțiunea adiacentă poate produce urmări de gravitate progresivă (vătămări corporale grave, moartea victimei) și deci, de natură să modifice progresiv gradul de pericol social concret al tâlhăriei, în acest caz procesul cauzal al activității infracționale se prelungește în timp.
În varianta unor astfel de prelungiri, fapta de tâlhărie se consideră epuizată atunci când au încetat actele succesive în efectuarea acțiunii principale sau când nu mai este posibilă o amplificare a urmărilor acțiunii adiacente.
Pentru ca infracțiunea de tâlhărie care a avut ca urmare vătămarea gravă sau moartea victimei este comisă cu intenție depășită, se epuizează odată cu producerea definitivă a rezultatului mai grav, acest moment al încetării producerii urmărilor constituie momentul în funcție de care se face aplicarea legii în sancționarea făptuitorului.
Dacă în timpul scurs de la data comiterii faptei tip intenționate (furtul) prin întrebuințarea de violențe și până la producerea urmării mai grave (vătămarea corporală, moartea, consecințe deosebit de grave) intervine o nouă lege penală care sancționează diferit aceste forme agravate de tâlhărie, nu se va pune problema alegerii legii mai blânde, sancționarea se va face potrivit legii penale în vigoare la data încetării definitive a urmărilor. Termenul de prescripție a răspunderii penale, la formele agravate ale tâlhăriei, va curge din momentul producerii rezultatului mai grav.
2.6.2. Modalități
Infracțiunea de tâlhărie este susceptibilă în varianta simplă, de mai multe modalități normative. În ceea ce privește modalitățile normative ale acțiunii principale (furt), acestea sunt identice cu cele prevăzute de art. 228 și art. 229 C. pen. și anume:
furtul de bunuri materiale
furtul de energii sau înscrisuri
furtul unui bun care aparține în întregime sau în parte făptuitorului
furtul unui vehicul în scopul de a-l folosi
furtul săvârșit între soți
furtul săvârșit de către cel care locuiește împreună cu persoana vătămată sau este găzduită de aceasta
Cele mai frecvente modalități ale tâlhăriei, în decursul timpurilor, au fost tâlhăria în bandă, tâlhăria la drumul mare, tâlhăria cu mâna armată și tâlhăria cu caracter de vendetă socială.
În ceea ce privește modalitățile normative ale acțiunii adiacente, ele constau în violențe, amenințare, punerea victimei în stare de inconștiență, punerea victimei în stare de neputință de a se apăra.
De asemenea, în varianta simplă există modalitatea normativă a violențelor și a celorlalte mijloace săvârșite concomitent cu executarea furtului și a violențelor sau a altor mijloace executate după consumarea furtului, dar pentru păstrarea bunului furat, înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru asigurarea scăpării.
Acestor modalități normative poate să le corespundă o varietate de modalități faptice în raport cu acțiunea principală (furtul), cât și cu acțiunea adiacentă în funcție de mijloacele folosite. Evaluarea gradului de pericol social al fiecărei modalități faptice este lăsată la latitudinea instanței de judecată în cadrul procesului de individualizarea judecătorească.
Infracțiunea de tâlhărie este susceptibilă de multiple modalități normative agravante și anume:
a) De două sau mai multe persoane împreună. Această modalitate este considerată ca o agravantă, deoarece imprimă faptei o periculozitate socială sporită.
Aceasta rezultă din faptul că acțiunea mai multor persoane la săvârșirea furtului are ca urmare întărirea hotărârii acestora de a comite infracțiunea, mărește capacitatea de acțiune a făptuitorilor, le dă acestora mai multă îndrăzneală în executarea actului infracțional, creează condiții pentru ascunderea cu mai multă ușurință a bunurilor sustrase și pentru ștergerea urmelor de la locul faptei, micșorează sau îngreunează activitatea de cercetare și descoperire a făptuitorilor.
În Codul penal din 1936, săvârșirea tâlhăriei de două sau mai multe persoane era prevăzută ca o împrejurare agravantă a acestei infracțiuni; ea n-a mai fost menținută alternativ în textul de incriminare a tâlhăriei din Codul penal din 1969, apreciindu-se ca o atare agravare ar putea fi obținută pe baza dispozițiilor art. 75 lit. a Codului penal ieșit din vigoare.
Conform Codului penal din 1969, ori de câte ori tâlhăria va fi comisă de două sau mai multe persoane împreună va constitui circumstanță agravantă și încadrarea juridică se va face în art. . 211, alin. 2^1 lit. a C. pen. Deoarece intră în concurs cu agravanta generală prevăzută de art. 75, lit. a – Vechiului Cod Penal. Într-o asemenea situație, întrucât specialul primează față de general, se aplică numai circumstanța agravantă specială.
Tâlhăria este săvârșită de două sau mai multe persoane împreună în toate cazurile în care acestea au contribuit efectiv și concomitent la săvârșirea infracțiunii indiferent de participație (coautorat, instigare, complicitate). Această infracțiune nu numai că este susceptibilă de a fi comisă în oricare din formele de participație, dar practica judiciară ne demonstrează că cel mai adesea, făptuitorii cooperează ocazional sau sunt organizați în bandă.
Circumstanța prevăzută în art. 211 alin. 2 lit. a vechiului Cod penal se reține totdeαuna când e săvârșită în coautorat. Există coautorat și atunci când unul (sau unii) dintre participanți a contribuit la luarea bunurilor aparținând victimei, iar altul a exercitat violența sau amenințarea, deoarece atât la folosirea violenței sau a amenințării, cât și la sustragerea bunurilor, fiind incluse în conținutul tâlhăriei, prin săvârșirea fiecăreia dintre aceste activități, se realizează în parte elementul material al infracțiunii. În practica judiciară s-a decis că există coautorat și în cazul în care unul dintre participanții la furt, prins de persoana vătămată și imobilizat, cheamă în ajutor pentru a se salva pe un alt participant, care comite în acest scop acte de violență împotriva persoanei vătămate, cel dintâi inculpat săvârșise, de asemenea, infracțiunea de tâlhărie, iar nu cea de furt.
În cazul instigării și complicității la tâlhărie pentru a opera agravanta prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. a C. pen. este necesar să se constate că participarea instigatorului și complicelui a fost concomitentă cu săvârșirea faptei de către autor. De exemplu, se încadrează în acest text de lege instigatorul care, după ce determină pe autor la săvârșirea tâlhăriei îl ajută pe acesta, asigurându-i paza la locul faptei ori complicele care în înțelegere cu autorul îi creează condiții de a nu fi surprins de alte persoane în timpul executării fαptei.
Noul Cod penal, intrat în vigoare la 1 februarie 2014 nu mai reglemenetază circumnstanța de agravare specială în cazul tâlhăriei, fiind valabile dispozițiile generale ale art. 77 (a) C.penal.
b) De o persoană având asupra sa o armă, o substanță narcotică, explozibilă sau paralizantă.
Tâlhăria săvârșită de o persoană care are asupra sa o armă sau o substanță narcotică prezintă un pericol social mai mare, deoarece în aceste condiții autorul se simte mai în siguranță, acționează cu mai mult curaj, știind că poate oricând să imobilizeze și să neutralizeze victima sau pe oricare altă persoană care ar interveni pentru salvarea acesteia.
Noțiunea de “armă” are înțelesul explicat în dispozițiile art. 151 alin. 1 din Vechiul C. pen. și anume instrumentele, piesele sau dispozitivele astfel declarate prin dispoziții legale. În cazul în care făptuitorul folosește arma pentru a constrânge sau amenința victima și a înlesni furtul se va reține circumstanța agravată a tâlhăriei, în concurs cu infracțiunea de nerespectare a regimului armelor și munițiilor, prevăzută infracțiune prevăzută în art. 343 din noul Cod penal, având corespondență în art. 133 și art. 135 din Legea nr. 295/2004, privind regimul armelor și al munițiilor, republicată iar dacă se produc și alte consecințe ca de pildă uciderea cu intenție a victimei, tâlhăria va veni în concurs cu dispozițiile art. 188 C. pen. care incriminează omorul deosebit de grav.
Sunt asimilate armelor orice alte obiecte de natură a putea fi folosite ca arme și care au fost întrebuințate pentru atac. Pentru a exista această agravantă aceste obiecte asimilate armelor trebuie folosite efectiv.
Prin “substanță narcotică” se înțelege acea substanță care are aptitudinea de a produce imediat victimei căreia îi este administrată, o stare de inconștiență, aducând-o în situația de a nu putea acționa. Din această categorie fac parte, de exemplu, cloroformul, eterul, spray-urile paralizante ori lacrimogene etc. Dacă prin folosirea substanțelor narcotice se produc și alte consecințe legate de acțiunea adiacentă a tâlhăriei, acestea vor fi avute în vedere la tragerea la răspundere penală a făptuitorului.
Așa cum rezultă din cele ce preced, pentru reținerea circumstanței agravante prevăzută de art. 234 alin.1 lit. a C. pen., legea cere ca armele, substanțele explozive și paralizante, sau substanțele narcotice să fie folosite, și nu este suficient ca acestea să existe asupra inculpatului, întrebuințarea lor, în funcție de consecințele ce se produc, fiind obligatorie pentru existența agravantei.
Circumstanța agravantă prevăzută în art. 234 alin.1 lit. a C. pen referindu-se la faptă, se răsfrânge, în caz de participație, și asupra participanților care nu au avut asupra lor arme sau substanțe narcotice, dacă au cunoscut că făptuitorul deține un asemenea mijloc.
c) De o persoană mascată, deghizată sau travestită. Această împrejurare justifică agravarea sancționării faptei, deoarece contribuie la intimidarea victimei, la diminuarea rezistenței acesteia, face mai dificilă descoperirea făptuitorului, iar fapta sa este de natură să producă un ecou social mai mare.
Persoana mascată este acea persoană care poartă total sau parțial o mască, în acest fel reușind să se ascundă privirilor și să nu fie recunoscut de cel în prezența căruia se află. Persoana este deghizată atunci când se îmbracă sau își aranjează înfățișarea în așa fel încât să nu poată fi recunoscută. De exemplu, își pune mustață, perucă sau se îmbracă de așa natură să-și ascundă identitatea. O persoană travestită este aceea care își aranjează vestimentația, înfățișarea pentru a crea impresia că este de sex opus decât cel real.
d) În timpul nopții. Tâlhăria săvârșită în timpul nopții a fost considerată mai gravă, deoarece noaptea oferă împrejurări deosebit de favorabile pentru săvârșirea acestei infracțiuni. Astfel, făptuitorul se poate apropia mai ușor de victimă fără să fie văzut, tot astfel se poate ascunde și sustrage mai ușor identificării și urmăririi, în timpul nopții existând mai puține persoane în zona locului faptei.
La determinarea “timpului nopții” în sensul art. 233 alin. 1 lit. d Cod penal nu trebuie avut în vedere, în mod exclusiv criteriul astronomic (când apune sau răsare soarele). Ori, nici apusul, nici răsăritul soarelui nu transformă ziua în noapte și noaptea în zi, ci între apusul sau răsăritul soarelui și noaptea reală există o perioadă de tranziție în care două fenomene coexistă și se întrepătrund. Referindu-se la “timpul nopții”, textul menționat are în vedere noaptea reală, adică intervalul de timp de când întunericul s-a substituit luminii până când lumina va lua locul întunericului.
Stabilirea acestui moment trebuie lăsată la latitudinea instanței de judecată, care va ține seama de situația concretă existentă în fiecare caz în parte, și anume de data calendaristică, ora când a fost comisă fapta, poziția topografică a localității în care a fost săvârșită infracțiunea (munte, deal, câmpie), de condițiile atmosferice locale existente la acea dată.
Toate aceste elemente sunt de natură să contribuie la stabilirea în mod just a împrejurării dacă fapta a fost ori nu comisă în timpul nopții.
În literatura juridică penală s-a precizat că amurgul nu face parte din noapte, întrucât întunericul nu s-a instalat, atenția oamenilor nu este influențată de noapte, pe când zorile pot fi incluse, deoarece întunericul mai persistă, și mai ales pentru că trecerea de la starea de somn la cea de activitate cotidiană influențează capacitatea de atenție a oamenilor. Agravanta operează indiferent dacă făptuitorul a profitat ori nu de timpul nopții (de exemplu, locul unde s-a comis tâlhăria era luminat).
e) Într-un loc public sau într-un mijloc de transport.
Potrivit art. 184 C. pen. Fapta se consideră săvârșită în public atunci când a fost comisă:
a. într-un loc care prin natura sau destinația lui este totdeauna accesibil publicului, chiar dacă nu este prezentă nicio persoană;
b. în orice alt loc accesibil publicului, dacă sunt de față două sau mai multe persoane;
c. într-un loc neaccesibil publicului, însă cu intenția ca fapta să fie auzită sau văzută și dacă acest rezultat s-a produs față de două sau mai multe persoane;
d. într-o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu excepția reuniunilor care pot fi considerate că au caracter de familie, datorită naturii relațiilor dintre persoanele participante.
Împrejurarea calificantă va exista ori de câte ori tâlhăria a fost săvârșită într-un loc care este permanent accesibil publicului (străzi, piețe, gări, parcuri) și condiționată de prezența a două sau mai multe persoane în numărul cărora nu este cuprins și făptuitorul, când furtul a fost săvârșit într-un loc ocazional accesibil (teatru, cinematograf, școli).
Agravarea se justifică prin aceea că locurile publice oferă numeroase și reale facilități pentru făptuitor, deoarece capacitatea victimelor de a supraveghea bunul este mai redusă, iar infractorul se poate apropia mai ușor de victimă, de asemenea, el poate fi mai greu urmărit și identificat. În plus, tâlhăria comisă în loc public evidențiază o periculozitate sporită și datorită ecoului faptei, a stării de nesiguranță pe care o resimt persoanele fizice împotriva unor astfel de fapte.
Mijlocul de transport este acela destinat anume a transporta persoane sau marfă. Se observă că numai furtul este calificat dacă se săvârșește într-un mijloc de transport în comun, pe când tâlhăria are caracter agravat dacă se săvârșește în orice mijloc de transport.
Agravarea tâlhăriei săvârșită într-un mijloc de transport se justifică prin aceea ca făptuitorul poate să “studieze” mai ușor victima și să aprecieze “oportunitatea” intervenției sale, aceasta mai cu seamă în trenuri unde practica judiciară a demonstrat că se comit cele mai multe tâlhării.
Trebuie reținut, așadar, că protecția instituită prin această împrejurare calificantă a infracțiunii de tâlhărie se extinde la totalitatea mijloacelor de transport, atât cele care transportă prin natura lor persoane în comun sau individual, cât și cele care transportă ocazional persoane; indiferent care este mijlocul de transport în care se comite fapta, este suficient ca tâlhăria să se fi comis într-un mijloc de transport în care să existe atât făptuitorul cât și victima.
f) prin violare de domiciliu sau sediu profesional. Este o circumstanță de agravare specifică tâlhăriei și pe care nu o regăsim și la infracțiunea de furt. Agravarea se justifică, deoarece aduce o gravă atingere vieții intime, domestice a victimei și este de natură să creeze o stare de temere și nesiguranță când infractorul pătrunde în locuință cu intenția de a fura cu orice preț chiar prin folosirea de violență. În practica judiciară au existat frecvente cazuri când infractorii profitând de faptul că victimele locuiesc singure, în locuri mai izolate, s-au hotărât mai ușor să săvârșească o tâlhărie prin pătrunderea în locuința acestora.
În măsura în care pătrunderea ilegală în locuința constituie o agravantă a tâlhăriei, fapta de violare de domiciliu este absorbită în conținutul acestei modalități agravate a tâlhăriei, fiind exclus concursul de infracțiuni.
Tâlhăria fiind o infracțiune contra patrimoniului, prin incriminarea ei în formă simplă sau agravată s-a urmărit, în primul rând, apărarea patrimoniului persoanei, a bunurilor acesteia, pentru sustragerea cărora făptuitorul ar putea intra în locurile în care sunt ținute astfel de bunuri, respectiv în locuința sau în dependințele locuinței subiectului pasiv, fapta fiind mai gravă când se comite în acest loc.
Prin această împrejurare de agravare s-a urmărit, deci, în primul rând protecția bunurilor, și apoi protejarea dreptului persoanei la folosirea liniștită a locului în care își duce viața intimă.
Dar protecția realizată prin această incriminare nu este egală în ce privește patrimoniul unei persoane fizice sau persoane juridice, autorități publice, instituții etc., pentru că doar persoana fizică folosește “locuința” și “dependințele” acesteia.
Legea extinde înțelesul noțiunilor ce ar trebui considerat în sfera de apărare, în această categorie intrând și sediile persoanelor juridice, ale instituțiilor publice etc. (în locurile nedeschise accesului public), birourile, magaziile de mărfuri, depozitele, etc.
Întrucât o asemenea extindere ar apărea ca forțată și în afara prevederii exprese a legii, considerăm că această interpretare a noțiunilor de “locuință” și “dependințe” nu poate fi primită, astfel că se impune – de lege ferenda – instituirea protecției penale, în mod egal și necesar, și în favoarea persoanelor juridice, prin prevederea expresă a locurilor în folosința acestora în care săvârșirea unei tâlhării va constitui o circumstanță de agravare.
g) În timpul unei calamități. Pentru existența acestei circumstanțe este necesară o situație premisă care se situează obiectiv în afara conduitei infracționale. Prin “calamitate” se înțelege un eveniment de mari proporții care pune în pericol viața, sănătatea unei colectivități sau bunurile acesteia ori poate avea alte consecințe asemănătoare. Evenimentul poate avea cauze naturale (cutremur, erupții vulcanice, inundații) sau cauze umane (accidente nucleare, incendii de mari proporții, catastrofe de circulație).
Calamitățile, indiferent că sunt naturale sau sunt provocate de om, creează în plan social o amplă tulburare, controlul social fiind diminuat.
Întrucât legiuitorul se referă la săvârșirea tâlhăriei în timpul unei calamități, pentru aplicarea agravantei este necesar ca fapta să fie săvârșită în perioada de timp cuprinsă între momentul când se produce evenimentul care dă naștere unei stări de calamitate și momentul când această stare încetează. Nu interesează momentul când autoritatea competentă a declarat oficial starea de calamitate; ceea ce interesează este ca, în momentul săvârșirii faptei, să fi existat în mod real, obiectiv, această stare.
În plan subiectiv cel care profită de o asemenea împrejurare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, evidențiază o lipsă de solidaritate umană ce denotă și o periculozitate deosebită care justifică agravarea răspunderii lui în plan penal.
h) A avut vreuna din urmările arătate în art. 193 C. pen. În acest caz, agravarea tâlhăriei este justificată prin consecințele acțiunii adiacente, adică a actelor de violență exercitate asupra victimei, dacă acestea au produs urmările prevăzute de art. 193 C. pen.:
– Lovirea sau orice acte de violență cauzatoare de suferințe fizice;
– Fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile;
– Fapta prevăzută în art. 193, care a cauzat vreuna dintre următoarele consecințe:
a. o infirmitate;
b. leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale;
c. un prejudiciu estetic grav și permanent;
d. avortul;
e. punerea în primejdie a vieții persoanei
Cu închisoare de la 5 la 12 ani și interzicerea unor drepturi se pedepsește tâlhăria care a avut ca urmare vătămarea corporală a victimei.
De pildă, făptuitorul lovește victima pentru a îndepărta opunerea acesteia, însă se produc consecințele prevăzute de art. 193 C. pen. pe care nu le-a urmărit ori acceptat, socotind fără temei că nu se vor produce (ușurința), fie că nu le-a prevăzut, deși trebuia și putea să le prevadă. În ambele ipoteze urmările mai grave ale lovirii îi sunt imputabile făptuitorului, în cadrul agravantei menționate, cu titlu de culpă.
Între fapta de tâlhărie și urmarea produsă trebuie să existe un raport de cauzalitate. Dacă acest raport lipsește, nu ne găsim în prezența formei agravate a infracțiunii de tâlhărie, faptele urmând a avea o altă încadrare juridică. Astfel, nu există tâlhărie în forma agravată, ci furt și vătămare corporală, în concurs real, de exemplu, atunci când lovirea reclamantului, intervenită la un anumit interval de timp după săvârșirea furtului, apare ca o ripostă la violențele exercitate de acesta asupra inculpatului și nu ca un mijloc de rămânere în posesie a bunului furat. Este, de asemenea, necesar ca făptuitorul, care a acționat cu intenție în ceea ce privește săvârșirea faptei de tâlhărie, să fie, totodată, în culpă, față de urmarea mai gravă produsă, în sensul că nu a prevăzut-o, deși putea și trebuia să o prevadă (praeterintenția). Dacă făptuitorul a acționat cu intenție în ceea ce privește urmarea mai gravă care s-a produs, unitatea infracțională creată de legiuitor nu există, iar faptele constituie un concurs real al infracțiunii.
Dacă vătămarea gravă a integrității corporale sau a sănătății victimei s-a produs ca urmare a unei tentative de tâlhărie există tentativă la formă agravată a infracțiunii. Există punctul de vedere exprimat în practica judiciară că, în cazul în care vătămarea corporală este rezultatul unei tentative, trebuie aplicată pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea în forma consumată, deoarece rezultatul mai grav produs, care caracterizează întreaga activitate infracțională ca mai periculoasă, face să dispară interesul de a ști dacă acest rezultat decurge dintr-o tentativă sau dintr-o faptă în formă consumată. Opinia este interesantă, dar lipsită de temei legal, atâta vreme cât legiuitorul nu a prevăzut, în cazul formei agravate a tâlhăriei, o derogare de la dispozițiile generale privind sancționarea tentativei.
Dacă făptuitorul folosește violența împotriva mai multor persoane, tâlhăria este agravată și atunci când se produce vătămarea gravă a integrității corporale a unei singure persoane.
i) A produs consecințe deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea victimei. Această modalitate agravantă vizează în primul rând rezultatul acțiunii principale a tâlhăriei și anume cea de furt, iar în al doilea rând consecințele pe care le produce acțiunea adiacentă și anume moartea victimei.
Tâlhăria care a avut ca urmare moartea victimei nu este, ca și tâlhăria care a avut ca urmare vreuna dintre urmările arătate în art. 193 C. pen. Ca urmare, se cere, pe de o parte, un raport de cauzalitate între fapta de tâlhărie și moartea victimei, iar pe de altă parte, ca făptuitorul, care a acționat cu intenție în ceea ce privește fapta de tâlhărie, să fie totodată în culpă față de producerea rezultatului mai grav (praeterintenția).
Este necesar să remarcăm de la început că în doctrină nu au fost confundate forma agravată a tâlhăriei care a cauzat moartea victimei cu infracțiunea de omor calificat, comis pentru a săvârși sau ascunde săvârșirea unei alte infracțiuni, prevăzut la art. 189, lit. d NCP. Observațiile doctrinei făcute asupra art. 176 lit. d ale vechiului Cod Penal rămân valabile, cu mențiunea că în ceea ce privește regimul sancționator, art. 189 NCP este legea mai aspră. O infracțiune poate fi încadrată în această dispoziție legală atunci când făptuitorul a suprimat cu intenție viața unui om pentru a crea condițiile favorabile săvârșirii (conexitate etiologică) sau ascunderii (conexitate consecvențională) infracțiunii de tâlhărie. Răspunderea penală va fi antrenată pentru un concurs de infracțiuni: omorul calificat și tâlhăria, însă aceasta în forma ei simplă, iar nu în forma agravată de moartea victimei, deoarece din moment ce făptuitorul a acționat cu intenție în ceea ce privește moartea victimei, el nu poate fi în culpă față de același rezultat. Dacă urmărind comiterea unei tâlhării, autorul comite o tentativă de omor, există tentativă la omorul calificat, care se reține în concurs cu tâlhăria în formă tentată sau consumată, în funcție de stadiul executării acesteia.
Tâlhăria care a avut urmare moartea sau vătămarea corporală a victimei sunt considerate de doctrină două forme agravate ale infracțiunii de tâlhărie și nu două infracțiuni distincte, praeterintenționate. Chiar dacă NCP a prevăzut un articol distinct în ceea ce privește moartea victimei[11], observația rămâne valabilă. S-a spus chiar și că acestea ar fi infracțiuni complexe intenționate, deoarece rezultatul mai grav nu le schimbă natura și caracterul, ci le conferă o gravitate socială sporită, care le dă caracterul de formă agravată a unor infracțiuni complexe intenționate[12]. Sunt comparate astfel cu infracțiunea de lovituri cauzatoare de moarte, care are o reglementare autonomă, apreciindu-se per a contrario că acestea nu ar fi construcții juridice distincte.
2.6.3. Sancțiuni
Tâlhăria comisă în condițiile art 233 Cod Penal este sancționată prin pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani. În mod concret, pedeapsa trebuie să fie stabilită între aceste limite speciale, pe baza criteriilor de individualizare prevăzute de art. 74 Cod Penal.
Când se va constata existența unor circumstanțe atenuante, pedeapsa va fi coborâtă sub minimul de 2 ani. Coborârea pedepsei sub minimul de 3 ani nu este obligatoriu în caz de concurs între circumstanțele atenuate și agravante.
Când tâlhăria s-a comis în împrejurările prevăzute în art. 234 (1) Cod Penal pedeapsa este închisoare de la 3 la 10 ani, iar când tâlhăria s-a comis în împrejurările prevăzute în art. 234 alin. 2 Cod Penal pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani. Conform art. 234 (3), cu aceeași pedeapsă se sancționează tâlhăria care a avut ca urmare vătămarea corporală.
Cănd se constată existența unor circumstanțe atenuante, pedeapsa va fi coborâtă sub minimul de 3 ani, dar nu mai jos de 1 an.
Dacă faptele prevăzute în art. 233-235 au avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 18 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.(art. 236 Cod penal). În acest caz, existența circumstanțelor atenuate coboară pedeapsa sub minimul de 7 ani, dar nu mai jos de 3 ani.
Celelalte dispoziții ale legii penale privitoare la existența circumstanțelor agravate se aplică în mod corespunzator.
Soluția instanței supreme în ce privește sancționarea tentativei ce a produs moartea victimei, aplicată și în cazul unor alte infracțiuni complexe cu rezultate praeterintenționate, cum este tentativa la infracțiunea de viol ce a avut drept consecință decesul victimei, nu a fost primită fără rezerve de doctrină în materie.
Temeiul agravantei prevăzute în art. 236 C. pen. îl constituie gravitatea deosebită a rezultatului socialmente periculos al tâlhăriei sau al tentativei de tâlhărie: moartea victimei. Dacă acest rezultat s-a produs, nu mai are relevanță forma în care s-a realizat activitatea infracțională, tâlhărie consumată sau tentativă de tâlhărie, ci întreaga activitate trebuie raportată la rezultatul final, ce constituie temeiul agravării faptei săvârșite.
În ce ne privește, cotizăm la aprecierea făcută de un reputat cercetător al dreptului penal, potrivit căreia “instanța supremă a intuit soluția justă, chiar dacă nu a reușit să găsească argumentele cele mai convingătoare”, cât și la opinia conform căreia această soluție trebuie menținută până la necesara clarificare legislativă, cu motivarea ca fapta absorbită consumată, fiind mai gravă decât cea absorbantă rămasă în faza tentativei, va determina caracterul de infracțiune consumată al întregii infracțiuni complexe.
Pedepsele ce se pot aplica minorului sunt închisoarea sau amenda prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită, limitele acestor pedepse reducându-se la jumătate. În urma reducerii, în nici un caz minimul pedepsei nu va depăși 2 ani. Conform art. 114 C. pen., față de minorul care răspunde penal se poate lua o măsura educativă (mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare, internarea într-un institut medical – educativ) ori i se poate aplica o pedeapsă.
Față de făptuitorii adulți ce răspund penal și care au săvârșit faptele prevăzute de art. 233 – 234 C. pen. se va lua și măsura interzicerii unor drepturi.
Bunurile sustrase prin săvârșirea tâlhăriei și găsite la făptuitor sunt restituite persoanei vătămate.
Lucrurile care au dus la săvârșirea tâlhăriei, ca de exemplu, instrumente de spart, chei mincinoase, arme aflate asupra făptuitorului etc. sunt supuse măsurii de siguranță a confiscării speciale.
Bunurile aflate la făptuitor și pe care acesta în mod vădit le-a dobândit prin infracțiune sunt de asemenea supuse confiscării speciale, dacă nu sunt reclamate de vreo persoană vătămată sau dacă nu au fost sechestrate penal pentru asigurarea despăgubirilor datorate victimei (art. 112 lit. d C. pen.). Când făptuitorul a înstrăinat bunurile sustrase, iar banii obținuți au fost consemnați sau au servit la achiziționarea a diferite bunuri, acestea vor servi la despăgubirea persoanei vătămate.
In noul cod penal, talharia este pedepsita mult mai usor decat in vechiul cod penal, insa in noul cod exista si o modalitate a talhariei si anume, talharia calificata.
In vechiul cod penal, nu exista notiunea de talharie calficata, talharia savarsita de o persoana mascata, deghizata sau travestita, in timpul noptii sau intr-un mijloc de transport fiind pedepsita de la 5 la 20 de ani. Se poate observa faptul ca in noul cod penal nu este considerata talharie calificata talharia savarsita intr-un loc public, fiind in schimb considerate astfel talharia savarsita asupra unui mijloc de transport. In virtutea vechiului cod penal, talharia savarsita de o persoana mascata, deghizata sau travestita sau prin violare de domiciliu era pedepsita cu inchisoare de la 7 la 20 de ani. In timp ce in vechiul cod penal era considerată talharie fapta savarsita de o persoana avand asupra sa o arma, o substanta narcotic sau paralizanta, in noul cod penal este in mod expres prevazut faptul ca aceasta trebuie sa foloseasca arma sau substanta expliziva, narcotica sau paralizanta, pentru a fi considerate talharie calificata.
In concluzie, indiferent ca este talharie simpla sau calificata, limitele de pedeapsa sunt mult mai mici decat cele existente in vechiul cod penal, deoarece in timp ce in noul cod penal maximul este de 12 ani si interzicerea unor drepturi, in vechiul cod maximul era pana la 25 de ani si interzicerea unor drepturi.
III. Alte dimensiuni privind infracțiunea de tâlhărie
Aspecte procesuale specifice
Organele competente să efectueze urmărirea penală
a) Competența materială a organelor de urmărire penală
Infracțiunea de tâlhărie se urmărește și se judecă potrivit regulilor de procedură penală obișnuită. Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu. Chiar și atunci când în conținutul complex al tâlhăriei ar intra un furt care se urmărește la plângerea prealabilă a persoanei vătămate (art. 231 Cod Penal), urmărirea penală se face din oficiu, fiindcă tâlhăria este o infracțiune complexă, unică, cu un grad de pericol ridicαt. Punerea in miscare se face, intotdeauna, din oficiu, deoarece, in acest caz, primeaza interesul societatii de a reprima asemenea manifestari cu o mare incarcatura de pericol social.
Competența materială este dată de repartiția cauzelor penale între organele de cercetare și procurori în raport de natura și gravitatea infracțiunilor ce fac obiectul acestor cauze.
Competența de a efectua urmărirea penală în cazul infracțiunii de tâlhărie comisă în condițiile art. 233 si 234, Cod Penal aparține organului de cercetare penală al poliției (art. 57 – Cod de Procedură Penală).
Urmărirea penală în cazul comiterii infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art.236 Cod penal (când a survenit moartea victimei) se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror (art.56 (3) lit. c Cod de Procedură Penală). Astfel, urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror în cαzul infracțiunilor săvârșite cu intenție depășită, care au avut ca urmare moartea unei persoane.
Este competent să efectueze urmărirea penală și să exercite supravegherea asupra activității de cercetare penală procurorul de la parchetul corespunzător instanței care, potrivit legii, judecă în primă instanță cauza.
La trαtarea competenței materiale și personale a procurorului cu privire la începerea și desfășurarea urmăririi penale, trebuie să se facă diferențiere între cazurile în care, potrivit legii, procurorul poate dispune începerea și efectuarea urmăririi penale în mod facultativ și situațiile în care începerea și efectuarea urmăririi penale, la infracțiunea de tâlhărie se face obligatoriu.
În situația în care organul de cercetare a constatat infracțiunea prevăzută de art.236, Cod Penal, este obligat să efectueze actele de cercetare penală ce nu suferă amânare, chiar dacă infracțiunea nu este de competența sa, lucrările întocmite de el fiind pe deplin valabile.
Această obligαție rezidă din prevederile art.60 Cod de Procedură Penală. Tot din prevederile aceluiαși articol, organul de cercetare penală este obligat să înainteze procurorului toate lucrările efectuate, de îndată.
De asemenea, s-a precizαt că "dacă într-o cauză în care potrivit art. 56 Cod de Procedură Penală, urmărirea penală se efectuează de procuror în mod obligatoriu, cercetarea penală a fost facută de organele de poliție, procurorul căruia i s-a trimis apoi dosαrul neprocedând decât la audierea unor martori și la întocmirea rechizitoriului, se impune concluzia că primă instanță, la mod corect, s-a desesizat, în baza art. 323 Cod de Procedură Penală și a restituit cauza procurorului pentru ca urmărirea să fie facută de organul competent ".
Când tâlhăria este îndreptαtă contra bunurilor aflate în proprietatea, administrarea sau folosința Ministerului Apărării Naționale, Ministerului de Interne, Ministerului Justiției – Direcția Generală a Penitenciarelor, Serviciului Român de Informații, Serviciului de Informații Externe, Serviciului de Telecomunicații Speciale și Serviciului de Protecție și Pαză, procurorul militar are facultatea de a începe urmărirea penală, iar dacă s-a produs moartea victimei, efectuarea urmăririi penale devine obligatorie pentru acesta.
În virtutea principiului subordonării ierarhice, urmărirea penală pentru infracțiunea de tâlhărie poate fi dispusă și efectuată și de procurorul ierarhic superior celui care are competența materială sau personală.
Potrivit art. 57 C. pr. pen., organele de cercetare penală ale poliției efectuează cercetarea penală pentru orice infracțiune care nu este dată în mod obligatoriu în competența altor organe de cercetare.
De aceea, la infracțiunea de tâlhărie, organele de poliție pot începe urmărirea penală în toate cazurile, cu excepția ipotezei în care fapta a avut ca urmare moartea victimei.
b) Competența teritorială a organelor de urmărire penală. Potrivit art. 41 alin. 1 C. pr. pen., competența pentru infracțiunile săvârșite în țară este determinată de:
– locul săvârșirii infracțiunii;
– locul în care a fost prins suspectul sau inculpatul;
– locuința suspectului sau inculpatului persoană fizică ori, după caz, sediul inculpatului persoană juridică, la momentul la care a săvârșit fapta;
– locuința sau, după caz, sediul persoanei vătămate.
Dacă a fost sesizat un singur organ judiciar în a cărui circumscripție teritoriαlă este cuprins vreunul din locurile la care se referă art. 41 alin. 1, acestα va fi competent să rezolve cauza.
Dacă au fost sesizate mai multe organe judiciare, stabilirea în concret a competenței depinde de momentul sesizării organelor judiciare (art. 63 C. pr. pen.). În cazul în care αu fost sesizate simultan mai multe organe judiciare, prioritatea se stabilește în ordinea enumerării din art. 41 alin. 1, operând așa-numita preferință legală. Deci, va fi competent organul de la locul săvârșirii infracțiunii înaintea celui de la locul unde a fost prins făptuitorul sau a celui de la locul unde locuiește făptuitorul ori persoαna vătămată.
De asemenea, pentru determinarea locului săvârșirii infracțiunii, în Codul de procedură penală (art. 6 alin. 2) s-a prevăzut că prin “locul săvârșirii infracțiunii” se înțelege locul unde s-a desfășurat activitateα infracțională, în total sau în parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia.
În cazul în care mai multe organe judiciare au fost sesizate în momente diferite, competența revine organului care a fost mai întâi sesizat, operând, în această situație, o preferință cronologică.
Totodată, în art. 63 alin. 2 C. pr. pen., se prevede că atunci când nici unul din locurile indicate nu este cunoscut, va fi competent organul care a fost mai întâi sesizat.
Dacă urmărirea penală s-a efectuat de către Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție sau de către parchetele de pe lângă curțile de apel ori de pe lângă tribunale sau de către un organ de cercetare central ori județean, procurorul, prin rechizitoriu, va stabili căreia dintre instanțele corespunzătoare locurilor arătate în art. 41 alin. 1 îi revine competența de a judeca. Într-o asemenea situație, organul de urmărire penală are posibilitatea să aleagă instanța căreia urmează să-i fie transmisă cauza spre soluționare, ținând seama de împrejurările cauzei, pentru asigurarea bunei desfășurări a procesului penal.
Procurorii sunt constituiți în parchete pe lângă fiecare instanță judecătorească. Deși sunt instanțe egale în grad, între judecătorii și tribunale militare există deosebiri sub aspectul numărului parchetelor care funcționează pe lângă aceste instanțe. În timp ce pe lângă fiecare judecătorie funcționează un parchet, pe lângă tribunalele militare funcționează mai multe parchete militare, datorită faptului că întinderea circumscripțiilor teritoriale este mult mai mare în cazul tribunalelor militare.
Tribunalele militare sunt în număr de 4 pentru întreg teritoriul țării și își au sediul în București, Timișoara, Cluj și Iași. Tribunalul Militar Teritorial și Curtea Militară de Apel își au reședința în București.
Potrivit art. 5 din Legea 40/1990 privind organizarea și funcționarea Ministerului de Interne, ofițerii și subofițerii de poliție au competența teritorială corespunzătoare aceleia organului de poliție din care fac parte.
De aici rezultă că organele de cercetare penală ale Inspectoratului General al Poliției pot desfășura activitate de cercetare în cazul infracțiunilor de tâlhărie mai deosebite, pe tot cuprinsul țării.
Organele de cercetare penală ale poliției județene își desfășoară activitatea de cercetare a infracțiunilor de tâlhărie în limitele județului respectiv, iar cele ale Capitalei în limitele sectoarelor.
Competența teritorială a organelor de urmărire penală în cazul infracțiunilor de tâlhărie săvârșite în străinătate
Când vorbim despre “infracțiuni săvârșite în străinătate” avem în vedere cele comise în întregime în afara teritoriului țării și cărora, potrivit Codului penal, se aplică legea penală română.
Pe plan procesual, începerea și efectuarea urmăririi penale, în astfel de împrejurări, revin organelor de urmărire penală române.
Infracțiunile săvârșite în afara teritoriului țării se judecă, după caz, de către instanțele civile sau militare în a căror rază teritorială își are domiciliul sau locuiește făptuitorul. Dacă acesta nu are domiciliul și nici nu locuiește în România, și fapta este de competența judecătoriei, se judecă de Judecătoria Sectorului 2, iar în alte cazuri, de instanța competentă după materie și calitatea persoanei, din Municipiul București.
Potrivit art. 42 alin. 3 C. pr. pen., infracțiunea săvârșită pe o navă este de competența instanței în a cărei circumscripție se află primul port român în care ancorează nava, în afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.
Infracțiuneα săvârșită pe o aeronavă este de competența instanței în a cărei circumscripție se află primul loc de aterizare pe teritoriul român. Dacă nava nu ancorează într-un port român sau dacă aeronava nu aterizează pe teritoriul român, competența este cea prevăzută la αlin. 1 și 2, în afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.
Instanțele competente să judece infracțiunea de tâlhărie
Competența instanței de judecată
Infracțiunea de tâlhărie comisă în condițiile art.233 și 234 Cod Penal, se judecă în primă instanță la Judecatorie (art.35 Cod de Procedură Penală). Când tâlhăria a fost comisă în împrejurări prevăzute de art.236 Cod Penal, competența de a se judeca în primă instanță aparține Tribunalului (art.36 (1) lit. b Cod Procedură Penală) sau când este cazul Tribunalului Militar Teritorial (art. 37 Cod Procedură Penală).
Când bunul care face obiect al sustrαgerii este dintre acele aflate în administrarea sau folosința forțelor armate, competența revine Tribunalului Militar ( art.37- Cod Procedură Penală).
Cu privire la infracțiunile comise de civili contrα bunurilor aflαte în administrarea sau folosirea forțelor armate, în practica judiciară s-a arătat că deși infracțiunea comisă de civili contra bunurilor aflate în administrarea sau folosirea forțelor armate sunt date în competențα de judecată Tribunalelor Militare, aceasta nu înseamnă că toate infracțiunile menționate urmează să fie judecate de Tribunalele Militare, pentru că astfel s-ar nesocoti unul din principiile care determină stabilirea competențelor instanțelor.
Astfel, din dispoziția art.36 și 37 – Cod de Procedură Penală, rezultă că anumite infrαcțiuni, în speciαl acelea care prin complexitatea problemelor pe care le ridică prezintă mai multe dificultăți de rezolvare, se judecă în primă instanță de Tribunal sau de Tribunalul Militar Teritorial. Prin urmare, ori de cate ori este vorba de infracțiuni date în competența mαterială a tribunalului, dacă aceste infracțiuni sunt îndreptate împotriva bunurilor aflate în administrarea sau folosința forțelor armate, ele vor fi judecate de Tribunalul Militar Teritorial, care este instanța corespunzatoare în grad a tribunalelor".
Dacă în cursul judecății, instanța constată ca acțiunea penală nu mai poate fi exercitată, fiind întrunite cerințele art.l6, lit. a – j Cod de Procedură Penală, va dispune achitarea conform art.17 – Cod de Procedură Penală.
În legatură cu acțiunea civilă în procesul penal, Codul de Procedură Penală prevede că acțiunea civilă se pornește din oficiu când partea vătămată este o instituție publică. De asemenea, este prevăzută obligația instanței de α solicita instituției publice date cu privire la prejudiciu, aceasta fiind obligată să comunice instanței datele solicitate.
Instanța este obligată să se pronunțe din oficiu asupra separării pagubei, chiar dacă unitatea prejudiciată nu s-a constituit ca parte civilă.
Aspecte procesuale privind compunerea instanței
Infracțiunea de tâlhărie comisă în condițiile αrt. 233, Cod Penal se judecă în primă instanță la Judecatorie în complet format din 1 judecător, tribunalele judecă apelurile la infracțiunea de tâlhărie prevazută de art. 233 Cod Penal în complet format din 2 judecători, iar curțile de apel judecă recursul în complet format din 3 judecători.
Infracțiuneα de tâlhărie comisă în condițiile art. 234 și 236 se judecă în primă instanță în complet format din 1 judecător, iar apelurile împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță se judecă de apel în complet format din 2 judecători.
3.2 Aspecte criminologice
Ca știință ce studiază starea, dinamica și cauzele criminalității în scopul elαborării măsurilor de prevenire și combatere a acesteia, criminologia a fost văduvită în trecut. Prin excelență, o știință legată de nevoile practicii, de aplicarea cât mai rapidă a soluțiilor propuse de cercetarea științifică în activitatea concretă de realizare a politicii penale, criminologia este chemată să studieze fenomenul infracțional, așa cum acesta se manifestă în condițiile unei anumite societăți, într-o etapă determinată.
Fiind una dintre cele mai grave infracțiuni contra atributelor fundamentale ale omului, tâlhăria se distinge în perioada actuală printr-o recrudescență nemaiîntâlnită. Curba infracționalității în domeniul faptelor de tâlhărie s-a mai întâmplat să urce, dar acum asistăm la o adevărată escaladare galopantă a faptelor antisociale de o asemenea gravitate.
Infracțiunile contrα patrimoniului sunt comise de obicei având la bază cauze atât de ordin obiectiv (șomaj), cât și de ordin subiectiv (dezinteres în dobândirea celor de trebuință pe cale cinstită, dorința de îmbogațire fără muncă, crențe în educație, etc.).
Infracțiunile îndreptate împotriva patrimoniului au fost incriminate și sancționate din cele mai vechi timpuri de legile penale. Legea penală este chemată să apere situațiile de fapt existente, adică acestea să fie menținute în starea în care se aflau până la intervenția ilegală a altei persoane, deoarece orice schimbare a lor prin acest procedeu duce la o imposibilă sau dificilă ocrotire clară a entităților patrimoniale care fac obiectul drepturilor subiective.
Complementar mijloacelor de ridicare a nivelului conștiinței și moralității, trebuie să acționeze și legea penală cu instrumentele care trebuie să o aplice.
Un rol cheie în combaterea infracțiunilor contra patrimoniului este necesar să-l aibă în permanență vigilența și prudența cetățenilor, căci infractorii care atacă bunurile altora profită în general de naivitatea victimelor lor. Lipsa de grijă pentru adecvarea autoocrotirii, ușurința în acordarea încrederii unor persoane necunoscute nu numai că înlesnesc comiterea infrαcțiunilor, dar și creează un permanent impuls pentru cei ispitiți să comită astfel de infracțiuni.
Tâlhăria face parte din categoria infracțiunilor complexe, întrucât exprimă un grad înalt de duritate, în raport de modul de manifestare a violenței, de la simple lovituri până la moartea victimei. De aceeα, se impune un tratament juridic adecvat pentru prevenirea și combaterea acestui gen de fapte.
Referitor la unii factori care determină ori favorizează menținerea la un nivel destul de ridicat a fenomenului infracțional pe linie de tâlhărie trebuie remarcat că aceștia rezidă în:
– educația greșită primită în familie, influența unui anturaj necorespunzător, precum și slaba preocupare a factorilor responsabili din școală, familie, societate pentru corijarea conduitei acelor membri ce comit diferite abateri;
– existența unor elemente infractoare ce manifestă tendințe de a-și asigura sursele principale de existență prin comiterea de infracțiuni;
– afluența și concentrarea unor elemente cu trecut infracțional în orașele mari și în zonele aglomerate ale acestora;
– lipsa de supraveghere și îndrumare a unor minori și tineri;
– existența în localități a unor locuri dosnice, iluminate insuficient și a unor puncte obligatorii de trecere spre cartierele de locuit situate în zone aflate în construcție;
– consumul excesiv de alcool, influența nefastă a unor filme video;
– organizarea în grup a infractorilor tâlhari și specializarea acestora în culegerea de informații cu privire la victime, posibilitățile materiale și financiare ale acesteia;
– comportarea neadecvată a viitoarelor victime (expunerea unor sume mari de bani pentru plata consumației; discuții cu diferite persoane cu privire la bunurile sau valorile pe care le dețin la domiciliu);
– nefolosirea unor sisteme de încuietori sigure;
– deficiențe în activitatea de manipulare și păstrare a valorilor deosebite (asigurarea securității bunurilor și a transportului valorilor monetare);
– migrarea elementelor infractoare către aglomerațiile urbane unde își desfășoară aproape nestingherite activitatea infracțională.
Se impune un ansamblu de măsuri pentru erαdicarea acestor infracțiuni, la nivel statal, nu numai intervenția organelor de ordine și a justiției pentru sancționarea corespunzătoare și rapidă a acestor fapte. O atenție sporită trebuie acordαtă minorilor care pot fi atrași mai ușor la comiterea acestor fapte și mai ales la formarea de grupări infracționale. Aceștia acționeazα fără a discerne faptele și condițiile pe care le generează.
Un rol deosebit de important revine și mαss-mediei, care trebuie să cunoască manifestările de acest gen, să ia poziție față de acestea pentru a crea o atitutidine colectivă a cetățenilor față de făptuitori și faptele lor.
Este, de asemenea, necesară luarea de măsuri pentru ca pedeapsa să asigure reeeducarea făptuitorilor în locurile de detenție, precum și observarea acestora și după executarea pedepsei.
Este inutilă mărireα duratei pedepsei pentru infracțiunea de tâlhărie, dacă în timpul detenției nu se iau măsuri ca pedeapsa să constituie un mijloc real de reeducare a făptuitorului.
Se observă că infracțiunile de tâlhărie și, în generαl, toate infracțiunile se comit de persoane cu un grad scăzut de pregatire școlară și cu mari carențe educaționale.
Penitenciarele trebuie să asigure o continuare a pregătirii profesionale a deținuților, în scopul de a-i scoate din sfera și nivelul de cunoștințe la care se află, conștientizându-i în acest fel de necesitatea reintegrării în societate.
IV. Aspecte privind infracțiunea de tâlhărie în practica judiciară
Tâlhărie. Concurs real de infracțiuni. Infracțiune continuată. Distincție.
Sustragerea, prin violențe, de bunuri de la două părți vătămate, chiar dacă toate bunurile însușite aparțineau uneia dintre acestea, în contexte diferite, la un interval de timp, prin modalități și în locuri diferite, constituie două infracțiuni de tâlhărie în concurs real, iar nu o infracțiune de tâlhărie în forma continuată, deoarece făptuitorul a acționat pe baza unor rezoluții distincte, reînnoite de fiecare dată când i s-a ivit prilejul să comită o nouă faptă penală, neavând în momentul luării hotărârii reprezentarea activității infracționale pe care urma să o desfășoare, în ansamblul său.
Prin sentința penală nr. 81 din 11 februarie 2010, Tribunalul Galați a condamnat pe inculpatul R.C., între altele, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (1) și alin. (2) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același cod.
Instanța a reținut că, la 28 iulie 2009, inculpatul, aflându-se într-o gară, a tras de mână și de tricou pe partea vătămată S.B. și, împotriva voinței acesteia, i-a luat telefonul mobil, care era prins de gât cu un șnur; ulterior, după puțin timp, a imobilizat pe partea vătămată B.A. și i-a sustras o brățară de la mână.
Curtea de Apel Galați, prin decizia penală nr. 202 din 7 aprilie 2010, a respins apelurile procurorului și inculpatului.
Recursul declarat de procuror, între altele, cu privire la greșita încadrare juridică a faptei în prevederile art. 211 alin. (1) și alin. (2) lit. c) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în loc de două infracțiuni de tâlhărie prevăzute în art. 211 alin. (1) și alin. (2) lit. c) C. pen., este fondαt.
Din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul a comis două infracțiuni de tâlhărie în concurs real, una împotriva părții vătămate S.B., iar cea de-a doua împotriva părții vătămate B.A.
Pentru existența infracțiunii unice continuate este necesar ca toate acțiunile sau inacțiunile care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni să fi fost săvârșite în realizarea aceleiași rezoluții, fiind necesar, deci, să se stabilească faptul că în momentul luării hotărârii făptuitorul a avut reprezentarea activității infracționale pe care urmα să o desfășoare, în ansamblul său.
În cauză, deposedarea celor două părți vătămate, chiar dacă toate bunurile însușite aparțineau uneia dintre acestea, s-a realizat în contexte diferite, la un interval de timp, prin modalități și în locuri diferite, ceea ce impune concluzia că inculpatul nu a avut de la început reprezentarea concretă și de ansamblu a activității infracționale desfășurate ulterior, ci a acționat pe baza unor hotărâri distincte, reînnoite de fiecαre dată când i s-a ivit prilejul să comită o nouă faptă penală și, prin urmare, sunt aplicabile prevederile art. 33 lit. a) C. pen., iar nu cele ale art. 41 alin. (2) din același cod.
În consecință, recursul a fost admis și s-a dispus schimbαrea încadrării juridice în sensul considerentelor ce preced.
Tâlhărie. Amenințarea cu un obiect impropriu.
Prin sentința penala nr.125 din 16 iunie 1998 Tribunalul Botosani l-a condamnat pe inculpat pentru tentativa la infractiunea de tâlhărie reținând că, îndreptând spre gestionară un pistol de jucarie (asemanator unuia adevărat) a amenințat-o că o împușcă dacă nu-i predă banii rezultați din încasari. Cum în magazin a intrat un bărbat, inculpatul a fugit, fiind la scurt timp imobilizat de cetățenii alertați de victimă.
Curtea de Apel Suceava a respins apelul inculpatului care a susținut inexistența infracțiunii de tâlhărie, pe motivul că amenințarea nu a fost serioasă, finalitatea acesteia (impușcarea) fiind imposibil de realizat cu acel pistol inapt de a produce moartea.
Dacă s-ar fi adus în discuție infracțiunea de omor, într-adevăr ne-am afla în fața unei tentative absolut imposibile, dar, obiectul material al infracțiunii de tâlhărie îl constituie furtul prin folosirea unor mijloace de constrangere. Ori, constrângerea victimei prin amenințarea cu un pistol adevărat era de natură a o determina să predea banii, deposedarea urmând a se realiza dacă nu intervenea acel bărbat străin care a întrerupt activitatea infracțională.
Esențial nu a fost obiectul folosit de făptuitor, ci convingerea victimei că se afla în pericol real, constrângerea fiind astfel realizată.
Astfel, instanța a reținut fapta de tâlhărie în forma agravată prevăzută la art. 211 alin. 2^1 lit. b.
Tâlhărie. Complicitate. Tăinuire. Diferențiere.
Prin sentința penala nr.83 din 17 aprile 1998, Tribunalul Suceava l-a condamnat pe inculpat pentru complicitate la infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art.26 raportat la art.211 al.2 lit.a C. pen., reținând că, după o ințelegere prealabilă impreună cu ceilalți doi inculpați (coautori) a urmărit-o pe partea vătămată până într-un loc ferit, iar dupa ce autorii au deposedato de bani, a primit de la aceștia suma de 100 de lei.
Apelul inculpatului vizând schimbarea încadrării juridice în infracțiunea de tăinuire a fost resipins, ca nefondat, de Curtea de Apel Suceava.
Potrivit art. 211 C.pen., cel care primește un bun știind că provine din infracțiune, este tăinuitor (poziție pe care s-a situat inculpatul apelant), iar dispozițiile art. 26 C.pen. prevăd că persoana care cu intenție înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea unei infracțiuni răspunde pentru complicitate la acea infracțiune.
În speță, deși inculpatul nu a ajutat efectiv la imobilizarea victimei și sustragerea banilor, el a înlesnit comiterea infracțiunii prin sprijinul moral dat autorilor (acceptarea urmăririi părții vătămate și prezența sa la locul săvârșirii infracțiunii), sprijin recompensat cu suma de 100 de lei – element în raport cu care instanța de fond a facut o corecta încadrare juridică a faptei.
Tâlhărie. Condiții de reținere. Însușirea unei sacoșe prin smulgere și târârea părții
vătămate.
Prin rechizitoriu, inculpatul a fost trimis în judecată pentru comiterea infracțiunii de tâlhărie calificată prevazută de art. 211 alin .2 lit. d si 2 C. pen.
În fapt, inculpatul care călătorea în același compartiment de tren cu partea vătămată, pe timp de seara, profitând de faptul că a rămas singur cu aceasta din urmă, a apucat sacoșa pe care partea vătămată o avea lânga ea, cu intenția evidentă de a și-o insuși.
În scopul de a se opune faptei, partea vătămată a apucat sacoșa de partea sa inferioara, însa inculpatul a smuls-o și a târât partea vătămată agațată de sacoșa până pe culoarul vagonului, acolo unde aceasta i-a dat drumul de frică să nu cadă din tren, ușa fiind deschisă.
Fapta săvârșită de inculpat întrunește trăsăturile infracțiunii de tâlhărie întrucat sustragerea sacoșei s-a făcut prin smulgere a obiectului aflat în mâinele părții vătămate. Ori, această rupere brutrală a contactului material pe care deținătorul îl avea cu obiectul, chiar dacă nu a fost insoțită de lovire sau vătămarea corporala a parții vătămate, prezintă totuși o violență fizică și mai ales psihică, o siluire a voinței deținătorului ceea ce reprezintă o trăsătură specifică a infracțiunii de tâlhărie.
Omor deosebit de grav. Tâlhărie, tentativă. Intenția de a ucide, agresiune săvârșită de făptuitor pentru a-și asigura scăparea.
Fαpta persoanei surprinse asupra încercării de a săvârși un furt dintr-o încăpere, de a trage cu pistolul mitralieră asupra ușii prin care mai multe persoane încearcă să intre, rănind pe una dintre acestea în picior, în scopul de a-și asigura scăparea, constituie tentativă la infracțiunea de omor deosebit de grav prevăzută în art. 176 lit. d, în concurs cu tentativă la infracțiunea de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. 1 C. pen., iar nu tentativă la infracțiune de furt calificat în concurs cu infracțiunea de vătămare corporală gravă.
Inculpatul a fost condamnat pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de furt calificat prevăzută în art. 20 raportat la art. 208 alin. 1 și la art. 209 alin. 1 lit. g și i, a infracțiunii de vătămare corporală gravă prevăzută în art. 182 alin. C. pen., precum și a altor infracțiuni.
Instanța a reținut că, în noaptea de 15 ianuarie 1999, înarmat cu un pistol mitralieră, inculpatul a pătruns prin efracție într-un bar, cu intenția de a furα; fiind surprins de mai multe persoane care au venit la bar și au blocat ușa, inculpatul a tras două focuri de armă în ușă, amenințând pe cei de afară că îi va omorî dacă nu pleacă.
Aceștia au împins în ușă, moment în care inculpatul a mai tras două focuri de armă, unul dintre gloanțele care au străpuns ușa lovind în picior partea vătămată. Din raportul de constatare medico-legal a rezultat că partea vătămată a suferit leziuni ce au necesitat intervenție chirurgicală și i-au pus viața în pericol.
Împotriva sentinței, rămasă definitiva prin retragerea apelului, s-a declarat recurs în anulare, cu motivarea că încadrarea juridică dată faptelor săvârșite de inculpat este greșită.
Recursul în anulare este fondat.
Din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul, surprins asupra faptei, pentru ași asigura scăparea, a tras patru focuri de armă asupra ușii în spatele căreia se aflau patru persoane. Focurile de pistol mitralieră au lăsat în ușa urme la înălțimea de 100 și de 87 cm de la sol.
Având în vedere că inculpatul a tras repetat, cu o armă de foc, de la mică distanță, știind că în spatele ușii se aflau mai multe persoane, se impune concluzia că a prevăzut și acceptat posibilitatea ca fapta să aibă ca rezultat moartea unei persoane.
Așa fiind, faptele întrunesc elementele tentαtivei la infracțiunile de omor calificat și deosebit de grav prevăzută în art. 20 raportat la art. 174, art. 175 lit. i și art. 176 lit. d și de tâlhărie prevăzută în art. 20 raportat la art. 211 alin. 1 C.pen.
În consecință recursul în anulare a fost admis, s-a casat hotărârea atαcată și s-a dispus trimiterea cauzei la prima instanță în vederea rejudecării, în cauză nefiind efectuată expertiza psihiatrică obligatorie conform art. 117 alin. 1 C.pen.
Tâlhărie. Violența exercitată asupra a două persoane. Infracțiune unică.
Prin sentința penală nr. 47 din 19 martie 2010, Tribunalul Botoșani l-a condamnat pe inculpat pentru săvârșirea a doua infracțiuni de tâlhărie, una prevăzută de art.211 al.2 lit.a C pen. și cealaltă prevăzută de art.211 alin. 2 lit.e C. pen.
S-a reținut că inculpatul a sustras din căruța părții vătămate un sac cu zahăr, lovind-o când a încercat să se opună, iar apoi, la intervenția unei alte persoane, pentru a păstra bunul, a lovit-o și pe aceasta, fracturându-i trei dinți.
Curtea de Apel Suceava a admis apelul și a schimbat încadrarea juridică a faptelor întro singură infracțiune de tâlhărie prevăzută de art.211 al.2 lit.e și h C. pen.
Elementul material al tâlhăriei – infracțiune complexă – constă într-o acțiune (principală) de furt și o acțiune (adiacentă) de exercitare a violenței, de amenințare sau folosire a altor mijloace de constrângere. Victima acțiunii principale este persoana deposedată de bun, iar victimă a acțiunii adiacente poate fi atât posesorul bunului cât și o altă persoană (sau, și posesorul bunului și altă persoană – cum este cazul analizat). Fiind o infracțiune contra patrimoniului (Titlul III din C. pen.) tâlhăria îmbraca forma unei singure infracțiuni ori de câte ori s-a furat de la o singură persoană, chiar dacă pentru deposedare și pentru păstrarea bunului furat au fost agresate mai multe.
Tâlhărie. Tâlhărie calificată. Săvârșirea faptei de două sau mai multe persoane împreună. Condiții de reținere. Participație.
Pentru a fi aplicabilă agravanta prevăzută de art.211 alin.2 lit. a C. Pen ( săvârșirea faptei de două sau mai multe persoane împreună ) este necesar ca tâlhăria să fie săvârșită de două sau mai multe persoane împreună în condițiile participației. Simpla prezență a unor persoane la locul faptei, care îl însoțesc pe făptuitor, fără să comită vreun act de participație nu are semnificație sub acest aspect.
În speță, inculpatul care era însoțit de două persoane a acostat partea vătămată pe stradă, a lovit-o cu pumnii și picioarele și i-a sustras bicicleta. Persoanele care îl însoțeau pe inculpat și care au văzut cele petrecute nu au contribuit cu nimic la activitatea infracțională a inculpatului.
În mod greșit însă instanță l-a condamnat pe inculpat pentru infracțiunea de tâlhărie, reținând agravanta prevăzută de art.211 alin.2 lit.a C. Pen, deși pentru a-și găsi aplicarea acest text era necesar ca tâlhăria să fi fost săvârșită de două sau mai multe persoane "împreună", simpla prezență a mai multor persoane la locul faptei nerealizând condițiile pentru reținerea acestei agravante.
Tâlhărie. Violențe. Fapta săvârșită de o persoană având asupra sa o substanță paralizantă. Furt. Tentativă.
Fapta de a sustrage bunuri dintr-o locuință, făptuitorul fiind surprins în momentul în care încerca să părăseαscă locul, având asupra sa bunurile părții vătămate, și utilizarea de către acesta a unui spray paralizant pentru a-și asigura scăparea, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie săvârșită de o persoană având asupra sa o substanță paralizantă, iar nu ale tentativei la infracțiunea de furt calificat.
Prin sentința penală nr. 636 din 14 iulie 2010, Judecătoria Onești a condamnat pe inculpatul U.C. pentru săvârșirea tentativei la infracțiune de furt calificat prevăzută în art. 20 raportat la art. 208 alin. (1) și art. 209 alin. (1) lit. g) și i) C. pen.Instanța a reținut că, în noaptea de 8 iunie 2010, inculpatul a pătruns prin escaladare în apartamentul părții vătămate. Intrând în locuință, partea vătămată a surprins pe inculpat în timp ce se îndrepta spre ușă, cu o geantă de voiaj în care adunase mai multe bunuri.Pentru a-și asigura scăparea, inculpatul a pulverizat spre partea vătămată din conținutul unui spray paralizant.
Apelul și recursul inculpatului, prin care a solicitat reducerea pedepsei și aplicarea prevederilor art. 81 C. pen., au fost respinse.
Recursul în anulare declarat în cauză, cu privire la încadrarea juridică dată faptei în prevederile art. 20 raportat la art. 208 alin. (1) și art. 209 alin. (1) lit. g) și i) C. pen., în loc de art. 211 alin. (21) lit. b) C. pen., este fondαt.
Așa cum rezultă din probele administrate în cauză, în momentul surprinderii sale în apartament, inculpatul avea asupra sa o geantă de voiaj cu bunuri sustrase și se pregătea să părăsească locuința.
În acest stadiu al executării elementul material al laturii obiective a infracțiunii de furt este realizat, inculpatul reușind să deposedeze partea vătămată de bunuri însușindu-le.
Așa fiind, fapta inculpαtului, până în momentul surprinderii sale, realizează conținutul infracțiunii consumate de furt.
Din aceleași probe rezultă că, pentru a-și asigura scăparea, inculpatul a pulverizat o substanță paralizantă asupra părții vătămate, în scopul de a scăpa și de a păstra bunurile furate.
Aceste αcte de constrângere, în formă violenței, se află în legătură directă cu acțiunea de furt, realizând astfel conținutul infracțiunii complexe de tâlhărie.
Folosindu-se în realizarea actelor de violență de o substanță cu efect paralizant, în cauză sunt incidente prevederile art. 211 alin. (21) lit. b) C. pen. privind tâlhăria săvârșită de o persoană având asupra sa o asemenea substanță.
În consecință, recursul în anulare a fost admis și s-a dispus schimbarea încadrării juridice din tentativa la infracțiunea de furt calificat, în aceea de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (21) lit. b) C. pen.
Tâlhărie. Moartea victimei. Diferențiere în raport cu infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.
Fapta inculpatului de a lovi pe victimă în momentul surprinderii sale sustrăgând bani din patrimoniul acesteia urmată de decesul victimei, constituie infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art.211 alin.3 C. pen, iar nu infracțiunea de lovire sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută de art.183 C. pen, deoarece o atare faptă, cu caracter complex, este îndreptată atât contra patrimoniului, cât și împotriva persoanei, iar nu doar contra persoanei.
Tâlhărie. Tentativă. Infracțiune consumată. Distincție.
Smulgerea unui lanț de la gâtul părții vătămate constituie infracțiunea de tâlhărie în formă consumată, iar nu tentativă la infracțiunea de tâlhărie, deoarece furtul, care constituie acțiunea principală a infracțiunii de tâlhărie, s-a consumat în momentul în care inculpatul a smuls lanțul de la gâtul părții vătămate, chiar dacă bunurile sustrase nu au fost găsite asupra inculpatului, ci pe caldarâm, la locul săvârșirii faptei.
Prin sentința nr. 746 din 27 mai 2010, Tribunalul București, secția a II-a penală, a condamnat pe inculpatul F.I., între altele, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (2) lit. b) și c) C. pen.
Instanța a reținut că, la 28 mai 2009, în jurul orelor 11, în timp ce partea vătămată se deplasa pe o alee, inculpatul a imobilizat-o și i-a smuls de la gât un lanț din aur pe care se aflau și alte bijuterii din aur și argint. La strigătele părții vătămate, inculpatul a fost imobilizat de un martor, fiind reținut până la sosirea organelor de poliție, iar bijuteriile smulse de la gâtul părții vătămate au fost găsite pe caldarâm și recuperate de aceasta.
Curtea de Apel București, secția a II-a penală, prin decizia nr. 545 din 22 iulie 2010, aadmis apelurile declarate de procuror și de inculpat cu aplicarea pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C. pen. numai pe lângă pedeapsa aplicată pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie.
Recursul declarat de inculpat, prin care s-a cerut schimbarea încadrării juridice în tentativă la infracțiunea de tâlhărie, este nefondat.
Fapta săvârșită de inculpat constituie infracțiunea de tâlhărie în formă consumată, iar nu tentativă la această infracțiune, întrucât furtul, care constituie acțiunea principală a infracțiunii de tâlhărie, s-a consumat în momentul în care inculpatul a smuls lanțul de la gâtul părții vătămate.
Împrejurarea că lucrurile sustrase au fost găsite căzute, la locul săvârșirii faptei, iar nu asupra inculpatului, este lipsită de relevanță juridică pentru încadrarea juridică a faptei, deoarece aruncarea bunurilor sustrase este o activitate ulterioară consumării furtului.
Prin urmαre, furtul nu a rămas în fază de tentativă, ci s-a consumat în momentul în care lanțul a fost smuls de la gâtul părții vătămate, iar prin smulgerea lanțului, care constituie un act de violență, s-a realizat și acțiunea adiacentă a infrαcțiunii de tâlhăriei.
Încadrarea juridică dată faptei fiind corectă, recursul a fost respins.
Tâlhărie . Inculpat minor. Mustrare. Art.102 C. Pen. Pedeapsa.
Luarea măsurii educative a mustrării față de minorul în vârstă de 17 ani, cu rea comportare, autor al unei tâlharii săvârșite ziua, în public, împreună cu un alt minor, nu corespunde criteriilor menționate în art. 100 alin.1 C. pen.
Reducerea, în apel, prin reținerea de circumstanțe atenuante, a pedepsei închisorii stabilite de prima instanță la minimul prevăzut de lege coautorului de aceeași vârstă, care a mai fost anterior condamnat la un an și 6 luni închisoare, nu se justifică.
Inculpații, minori în vârstă de 17 ani la data săvârșirii infracțiunii, au fost condamnați la câte 3 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin.2 lit. c și alin. 3 lit. a, cu aplicarea art. 99 și urm. C. pen.
Pentru unul dintre inculpați s-a revocat suspendarea condiționată a executării unei pedepse anterioare de un an și 6 luni închisoare.
Instanța a reținut că, la 13 iunie 2002, pe stradă, inculpatul V.G. a smuls geanta de sub braț unei femei, aruncând-o imediat inculpatului D.V., după care au părăsit în grabă locul faptei în direcții diferite.
La strigătele părții vătămate inculpatul D.V. a fost prins de trecători.
Apelurile declarate de inculpați au fost admise și s-a aplicat inculpatului minor D.V. măsura educativa a mustrării și s-a redus la un an și șase luni pedeapsa inculpatului V.G.
Recursul declarat de procurori este fondat.
Instanța de apel, neacordând semnificația cuvenită unor împrejurări în care s-a comis tâlhăria, pe un bulevard din capitală, în timpul zilei, la o oră de intensă circulație, pe baza unei înțelegeri prealabile și împărțirea rolurilor între inculpați, nu a evaluat corect gradul de pericol social al faptei și al inculpaților.
Sub acest aspect este de observat, așa cum rezultă din rapoartele de anchetă socială efectuate, că inculpatul D.V. a urmat cursurile școlare un singur an, după care le-a abandonat iar inculpatul V.G. nu are ocupație, anterior a mai fost condamnat și vagabondează, își petrece timpul pe stradă, în anturaje dubioase, având o comportare necorespunzătoare.
Este semnificativ și faptul că în fața instanței inculpații au fost nesinceri în declarațiile lor.
În raport cu aceste considerente, se impune concluzia că soluția pronunțată de prima instanță este temeinică și legală, desființarea ei în parte de instanță de apel fiind nejustificată.
În consecință recursul declarat de procuror a fost admis, s-a casat decizia atacată și s-a menținut sentința pronunțată în cauză.
Tâlhărie. Lucruri sustrase din același patrimoniu. Violențe asupra a două persoane pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea. Încadrare juridică.
Unitatea sau pluralitatea de infracțiuni complexe de tâlhărie prevăzută în art. 211 C. pen. este determinată de obiectul acțiunii principale, aceea de furt; ca atare, dacă sustragerea este săvârșită dintr-un singur patrimoniu, există o unică infracțiune de tâlhărie, indiferent de numărul persoanelor agresate de făptuitor pentru însușirea lucrului sau pentru păstrarea bunului furat, pentru înlăturarea urmelor infracțiunii sau pentru a-și asigura scăparea.
Inculpatul a fost condamnat la două pedepse pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. 2 lit. a, b și f și la două pedepse pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj prevăzută în art. 239 alin. 1, 2 și 3 C. pen.
Instanța a reținut că, în noaptea de 31 decembrie 2008, inculpatul, împreună cu alții, a pătruns într-o locuință de unde au sustras diferite bunuri. Fiind surprinși de organele de poliție inculpatul, încercând să-și asigure scăparea, a lovit doi polițiști.
Împotriva sentinței inculpatul a declarat apel, cu motivarea, între altele, că s-a reținut greșit săvârșirea a doua infracțiuni de tâlhărie, întrucât prin acțiunea de sustragere a fost vizat un singur patrimoniu.
Apelul declarat de inculpat a fost respins ca nefondat, cu motivarea că încadrarea faptelor în două infracțiuni de tâlhărie este corectă, de vreme ce inculpatul, pentru a scăpa, a lovit, succesiv, doi polițiști care încercau să-l imobilizeze.
Prin recursul declarat, inculpatul a formulat aceeași critică privind încadrarea juridică a faptelor.
Recursul este fondat.
Instanțele, reținând în sarcina inculpatului săvârșirea a două infracțiuni de tâlhărie, cu motivarea că pentru a-și asigura scăparea a lovit doi lucrători de poliție, au pronunțat hotărâri greșite în drept.
Tâlhăria este o infracțiune complexă, din structura ei făcând parte, atât furtul, componenta principală, cât și actele de violență, care constituie componenta adiacentă. Prin urmare, faptele de tâlhărie se raportează la numărul subiecților pasivi ai faptei de furt, și nu la numărul subiecților pasivi ai acțiunii adiacente de întrebuințare de violente pentru a-și asigura scăparea.
Sub acest aspect recursul inculpatului a fost admis, s-au casat hotărârile atacate, s-a schimbat încadrarea juridică și s-a dispus condamnarea inculpatului pentru o singură infracțiune de tâlhărie, în concurs cu două infracțiuni de ultraj reținute corect în sarcina acestuia.
Concluzii
În societate există, după cum bine se știe, numeroase reguli care disciplinează viața în comun și diferitele activități care se desfașoară în jurul nostru. Încălcarea acestora nu prezintă însă, același grad de pericol,.
Unele dintre ele reprezintă abateri de o mai mică însemnătate, cum ar fi cele disciplinare, convenționale, sau de la regulile de politețe, ori de la un regulament sportiv, etc.
Despre infracțiuni nu se poate vorbi decât atunci când ne referim la cele mai grave încălcări, iar infractor nu devine decât persoana care a săvârșit o faptă cu adevarat periculoasă în societate, dupa cum am observat pe parcursul acestei lucrări.
Legea îngrădește voința absolută a individului. Este oare nevoie de anumite prescripții, începând de la regulile de bună purtare și pană la normele penale, pentru a ingrădi pe individ, împiedicându-l să-și manifeste voința în mod absolut liber în relațiile sociale?
În decursul timpului s-au dat diverse explicații în ceea ce privește infracțiunile. S-a crezut multă vreme că inclinațiile spre infracțiune sunt consecința păcatului originar (de exemplu, în concepția teologică); alții (de pildă, J.J.Rousseau) au dat vina pe întreaga societate, susținând că omul se naște bun de la natură dar societatea îl îndeamnă spre infracțiune.
Cercetările mai noi, deși nu inlătură posibilitatea existenței anumitor deformații biologice care limitează capacitatea omului de a-și stăpâni pornirile antisociale, consideră că ceea ce determină săvârșirea de infracțiuni sunt condițiile economice și sociale.
Când ne referim la infracțiunile determinate (intr-o oarecare măsură) de condițiile economice și sociale, trebuie să avem în vedere în special, infracțiunile ce se comit contra patrimoniului: furtul, tâlhăria, pirateria, abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă, înșelăciunea, delapidarea etc.
Într-o societate cu ascuțite contradicții de clasă, unde prăpastia dintre bogați și săraci este tot mai accentuată, unde o parte importantă a populației cunoaște neliniștea și nesiguranță, mizeria, șomajul și lipsa de cultură, se creează un teren propice pentru tot felul de excese, de manifestări antisociale. La aceasta se adaugă și goana oarbă după caștig.
Am observat, așadar, că o infracțiune gravă contra proprietății este tâlhăria. Comite această infracțiune acela care, de pildă, văzând că victima se împotrivește încercării infractorului de a-i sustrage geantă, o lovește sau o trantește la pământ, după care fuge cu obiectul sustras, sau hoțul care, văzând că păgubașul îl urmarește, și este gata să-l prindă, se intoarce și îl lovește, reușind să dispară cu lucrul furat. Tot tâlhărie este și fapta hoțului care leagă mai întâi victima, o imobilizează sau îi administrează un narcotic spre a putea să o jefuiască mai bine ori o leagă după ce i-a furat tot din casă, spre a o împiedica să ceară imediat ajutor.
Datorita acestei importante a infractiuii de talharie in lucrarea de fata, am incercat sa punem cat mai bine in evidenta toate aspectele legate de existenta unei asemenea infractiuni, dorind totodata, sa realizam o analiza cat mai complexa a partilor componente ale infractiunii.
Infractiunea de talharie face parte din categoria infractiunilor contra patrimoniului, fiind din punctul de vedere al pericolului social, al modalitatilor de savarsire una dintre gravele infractiuni ale Codului Penal.
Talharia aduce o grava atingere nu numai patrimoniului persoanei vatamate, ci si integritatii corporale, sanatatii sau vietii acesteia. Astfel datorita faptului ca faptuitorul nu ezita sa foloseasca orice mijloace pentru a intra in posesia bunului vizat, mergand pana la a-i pricinui moartea, aceasta fapta este pedepsita mai aspru de legea penala.
Tâlhăria constituie deci o încălcare nu numai a proprietății, dar și o gravă atingere adusă integritații corporale a omului.
Bibliografie
Tratate, cursuri, monografii
G. Antoniu, Unitatea de infracțiune. Contribuții, în Revista de drept penal nr. 3/1999
G. Antoniu, Reforma legislației penale, Editura Academiei Române, București, 2003
G. Antoniu, Practica judiciară penală, vol. I, Editura Academiei 1988
G. Antoniu, C. Bulai, Practica judiciară penală, vol. III, partea specială, Ed. Academiei, 1973
G. Antoniu, C. Bulai, Gh. Chivulescu, Dicționar juridic penal, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1976
M. Bădilă, Noua reglementare a infracțiunii de tâlhărie, R.D.P. nr. 1/1997
Gh. Beleiu, Drept civil român, introducere în dreptul civil, subiectele dreptului civil, Casa de editură și presă “Șansa” SRL, București, 1992
L. Biro, “Semnificația termenului întrebuințare de violență care incriminează tâlhăria”, nota II, Revista Română de Drept 4/1973
L. Biro notă la Dec. nr. 256/1960 a Trib. Regional Cluj, col. III, Leg. Pop. 12/1960, p. 98 Judecătoria Timișoara, sp 2765/1975, Doctrina de drept penal, perioada 1969-1995, lit. T, vol. I, București, 1996
C. Bulai, Drept penal, partea specială, vol. I, București 1971
I. Cranguș, A. Nițu, I. Dragomir – Drept Penal (culegere de lecții), Editura MAI, 2006
V. Calimachi Cartas, Tâlhăria. Practica judiciară 2009-2010, Ed. Moroșan, 2011
Culegere de practica judiciara, 1997-1998, Editura Lumina Lex, Suceava 1999
Gh. Diaconescu, Infracțiunile în Codul penal român, vol. I, Editura Oscar Print, 1997
T. Dima, Delimitarea tentativei de infracțiunea consumată de tâlhărie, R.R.D. nr.11/1973
I. Dobrinescu, Reglementarea infracțiunii complexe în noul Cod penal, R.R.D. 7/1969
V. Dobrinoiu, I. Pascu, I. Molnar, Gh. Nistoreanu, A. Boroi, V. Lazăr, Drept penal, partea generală, Ed. Europa Nova, București, 1997
V. Dongoroz și colaboratorii, Explicatii teoretice ale Codului penal român,Vol. III, Ediția a Il-a, Editura Academiei Române, Editura AII Beck, 2003
V. Dongoroz, S. Kahane, Gh. Danga, , D. Lucinescu, A. Nemes, M. Popovici, P. Sarbulescu, V.Stoican, Noul Cod Penal si Codul penal anterior prezentare comparativa, Editura Politica, București, 1968, vol. III
V. Dongoroz, Drept penal (Reeditarea ediției din 1939), Editura Societății TEMPUS & ASOCIAȚIA ROMÂNĂ DE ȘTIINȚE PENALE, București, 2000
I.P. Filipescu, Drept civil. Drepturi de proprietate și alte drepturi reale, Ed. Actami, București, 1996
I. Fodor, Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea generală, vol. I, Editura Academiei RSR, București, 1969
O. Gândei, D. Pavel, Cu privire la încadrarea juridică a tentativei de viol care a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, R.R.D. nr. 3/1982
O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, partea specială, Casa de editură și presă “Șansa” SRL, București, 1996
O. Loghin, A. Filipaș, Drept penal, partea specială, Editura didactică și pedagogică, București, 1983
O.Loghin, Cu privire la formele agravate praeterintenționate ale unor infracțiuni, A.U.I., 1982
Gh. Marinescu, Infracțiunea de tâlhărie în concurs cu infracțiunea de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice, R.R.D. nr. 11/1971
Th. Mrejeru, B. Mrejeru, Tratat de drept procesual penal, Editura Nomina Lex, 2011
Th. Mrejeru, B. Mrejeru, Competența penală. Aspecte teoretice și jurisprudența in materie, Editura Nomina Lex, 2011
I. Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Pro, București, 1997
Gh. Nistoreanu, V. Dobrinoiu, I. Pascu, A. Boroi, I. Molnar, V. Lazăr, Drept Penal – Partea specială, Editura Europa Nova, București, 1999
Gh. Nistoreanu, A. Boroi, I. Molnar, V. Dobrinoiu, I. Pascu, V. Lazăr, Drept penal, partea specială, Ed. Europa Nova, București, 1999 în “Repertoriul alfabetic în practică judiciară în materie penală” pe anii 1976-1980
A. Pagliaro, Principi di diritto penale, quinta edizione, Milano, 1996
C.S. Paraschiv, A. Pintea, M. Damaschin, A. L. Lorincz, Drept procesual penal, Ed. Augusta, Timișoara, 1999
I. Pascu, M. Gorunescu, Drept penal – partea speciala, Editura Hamangiu 2008
I. Pascu, S. Ivan, Tâlhăria, aspecte de teorie și practică judiciară, Ed. Ministerului de Interne, 1992
V. Pătulea, Delimitarea dintre tentativă și infracțiunea consumată în cazul tâlhăriei care a avut ca urmare praeterintenționată moartea victimei, R.R.D. nr. 11/1988
V. Rămureanu, Competența penală a organelor judiciare, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1980
Revista de Drept penal, nr. 4/1995
Revista “Dreptul” nr. 3/1992
Revista “Dreptul” nr. 4/2001, Titus Pungă, “Sinagma ‘Întrebuințarea de violențe’ conturată în doctrină și jurisprudență
Revista “Dreptul” nr. 6/2001, “tâlhărie, complicitate, contribuție morală”, CSJ – SP dec. 1334/24.04.2000;
Revista “Dreptul” nr. 10/2000, Horia Diaconescu, “Considerații privind participația penală ocazională sub forma coautoratului în cazul infracțiunii de tâlhărie”
Revista “Dreptul” nr. 1/1991
Revista “Dreptul” nr. 4/1990
Revista Română de Drept nr. 6/1982
Revista Română de Drept nr. 11/1981
Revista Română de Drept nr. 9/1980
Revista Română de Drept nr. 12/1980
Revista Română de Drept nr. 11/1978
Revista Română de Drept nr. 2/1977
Revista Română de Drept nr. 10/1977
Revista Română de Drept nr. 4/1977
Revista Română de Drept nr. 7/1975
Revista Română de Drept nr. 6/1970
Revista Română de Drept nr. 11/1969
R.M. Stănoiu, Metode și tehnici de cercetare în criminologie, Ed. Academiei, București, 1981
O. A. Stoica, Drept Penal, Partea Speciala, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, anul 1976
C. Tănăsescu, G.Tănăsescu, I. Tănăsescu, Tipologii criminogene, Editura C.H. Beck, 2007
T. Vasiliu, D. Pavel, G. Antoniu, D. Lucinescu, V. Papadopol, V. Rămureanu, “Codul penal comentat și adnotat”, partea specială, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1975, vol. I
M. Udroiu, Expunere de motive în Codul penal, Editura C.H. Beck, București, 2009
I.R. Urs, , Drept civil, vol. II, Drepturile reale. Teoria generală a obligațiunilor civile, Ed. Oscar Print, București, 1997
N. Volonciu, Tratat de procedură penală, vol. I, Ed. Paidea, București, 1998
Bibliografie
Tratate, cursuri, monografii
G. Antoniu, Unitatea de infracțiune. Contribuții, în Revista de drept penal nr. 3/1999
G. Antoniu, Reforma legislației penale, Editura Academiei Române, București, 2003
G. Antoniu, Practica judiciară penală, vol. I, Editura Academiei 1988
G. Antoniu, C. Bulai, Practica judiciară penală, vol. III, partea specială, Ed. Academiei, 1973
G. Antoniu, C. Bulai, Gh. Chivulescu, Dicționar juridic penal, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1976
M. Bădilă, Noua reglementare a infracțiunii de tâlhărie, R.D.P. nr. 1/1997
Gh. Beleiu, Drept civil român, introducere în dreptul civil, subiectele dreptului civil, Casa de editură și presă “Șansa” SRL, București, 1992
L. Biro, “Semnificația termenului întrebuințare de violență care incriminează tâlhăria”, nota II, Revista Română de Drept 4/1973
L. Biro notă la Dec. nr. 256/1960 a Trib. Regional Cluj, col. III, Leg. Pop. 12/1960, p. 98 Judecătoria Timișoara, sp 2765/1975, Doctrina de drept penal, perioada 1969-1995, lit. T, vol. I, București, 1996
C. Bulai, Drept penal, partea specială, vol. I, București 1971
I. Cranguș, A. Nițu, I. Dragomir – Drept Penal (culegere de lecții), Editura MAI, 2006
V. Calimachi Cartas, Tâlhăria. Practica judiciară 2009-2010, Ed. Moroșan, 2011
Culegere de practica judiciara, 1997-1998, Editura Lumina Lex, Suceava 1999
Gh. Diaconescu, Infracțiunile în Codul penal român, vol. I, Editura Oscar Print, 1997
T. Dima, Delimitarea tentativei de infracțiunea consumată de tâlhărie, R.R.D. nr.11/1973
I. Dobrinescu, Reglementarea infracțiunii complexe în noul Cod penal, R.R.D. 7/1969
V. Dobrinoiu, I. Pascu, I. Molnar, Gh. Nistoreanu, A. Boroi, V. Lazăr, Drept penal, partea generală, Ed. Europa Nova, București, 1997
V. Dongoroz și colaboratorii, Explicatii teoretice ale Codului penal român,Vol. III, Ediția a Il-a, Editura Academiei Române, Editura AII Beck, 2003
V. Dongoroz, S. Kahane, Gh. Danga, , D. Lucinescu, A. Nemes, M. Popovici, P. Sarbulescu, V.Stoican, Noul Cod Penal si Codul penal anterior prezentare comparativa, Editura Politica, București, 1968, vol. III
V. Dongoroz, Drept penal (Reeditarea ediției din 1939), Editura Societății TEMPUS & ASOCIAȚIA ROMÂNĂ DE ȘTIINȚE PENALE, București, 2000
I.P. Filipescu, Drept civil. Drepturi de proprietate și alte drepturi reale, Ed. Actami, București, 1996
I. Fodor, Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea generală, vol. I, Editura Academiei RSR, București, 1969
O. Gândei, D. Pavel, Cu privire la încadrarea juridică a tentativei de viol care a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, R.R.D. nr. 3/1982
O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, partea specială, Casa de editură și presă “Șansa” SRL, București, 1996
O. Loghin, A. Filipaș, Drept penal, partea specială, Editura didactică și pedagogică, București, 1983
O.Loghin, Cu privire la formele agravate praeterintenționate ale unor infracțiuni, A.U.I., 1982
Gh. Marinescu, Infracțiunea de tâlhărie în concurs cu infracțiunea de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice, R.R.D. nr. 11/1971
Th. Mrejeru, B. Mrejeru, Tratat de drept procesual penal, Editura Nomina Lex, 2011
Th. Mrejeru, B. Mrejeru, Competența penală. Aspecte teoretice și jurisprudența in materie, Editura Nomina Lex, 2011
I. Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Pro, București, 1997
Gh. Nistoreanu, V. Dobrinoiu, I. Pascu, A. Boroi, I. Molnar, V. Lazăr, Drept Penal – Partea specială, Editura Europa Nova, București, 1999
Gh. Nistoreanu, A. Boroi, I. Molnar, V. Dobrinoiu, I. Pascu, V. Lazăr, Drept penal, partea specială, Ed. Europa Nova, București, 1999 în “Repertoriul alfabetic în practică judiciară în materie penală” pe anii 1976-1980
A. Pagliaro, Principi di diritto penale, quinta edizione, Milano, 1996
C.S. Paraschiv, A. Pintea, M. Damaschin, A. L. Lorincz, Drept procesual penal, Ed. Augusta, Timișoara, 1999
I. Pascu, M. Gorunescu, Drept penal – partea speciala, Editura Hamangiu 2008
I. Pascu, S. Ivan, Tâlhăria, aspecte de teorie și practică judiciară, Ed. Ministerului de Interne, 1992
V. Pătulea, Delimitarea dintre tentativă și infracțiunea consumată în cazul tâlhăriei care a avut ca urmare praeterintenționată moartea victimei, R.R.D. nr. 11/1988
V. Rămureanu, Competența penală a organelor judiciare, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1980
Revista de Drept penal, nr. 4/1995
Revista “Dreptul” nr. 3/1992
Revista “Dreptul” nr. 4/2001, Titus Pungă, “Sinagma ‘Întrebuințarea de violențe’ conturată în doctrină și jurisprudență
Revista “Dreptul” nr. 6/2001, “tâlhărie, complicitate, contribuție morală”, CSJ – SP dec. 1334/24.04.2000;
Revista “Dreptul” nr. 10/2000, Horia Diaconescu, “Considerații privind participația penală ocazională sub forma coautoratului în cazul infracțiunii de tâlhărie”
Revista “Dreptul” nr. 1/1991
Revista “Dreptul” nr. 4/1990
Revista Română de Drept nr. 6/1982
Revista Română de Drept nr. 11/1981
Revista Română de Drept nr. 9/1980
Revista Română de Drept nr. 12/1980
Revista Română de Drept nr. 11/1978
Revista Română de Drept nr. 2/1977
Revista Română de Drept nr. 10/1977
Revista Română de Drept nr. 4/1977
Revista Română de Drept nr. 7/1975
Revista Română de Drept nr. 6/1970
Revista Română de Drept nr. 11/1969
R.M. Stănoiu, Metode și tehnici de cercetare în criminologie, Ed. Academiei, București, 1981
O. A. Stoica, Drept Penal, Partea Speciala, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, anul 1976
C. Tănăsescu, G.Tănăsescu, I. Tănăsescu, Tipologii criminogene, Editura C.H. Beck, 2007
T. Vasiliu, D. Pavel, G. Antoniu, D. Lucinescu, V. Papadopol, V. Rămureanu, “Codul penal comentat și adnotat”, partea specială, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1975, vol. I
M. Udroiu, Expunere de motive în Codul penal, Editura C.H. Beck, București, 2009
I.R. Urs, , Drept civil, vol. II, Drepturile reale. Teoria generală a obligațiunilor civile, Ed. Oscar Print, București, 1997
N. Volonciu, Tratat de procedură penală, vol. I, Ed. Paidea, București, 1998
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Infractiunea Complexa Care Aduce Atingere Persoanei Si Patrimoniului Acesteia (ID: 128158)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.