Infractiunea Complexa

CUPRINS

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND UNITATEA DE INFRACȚIUNE ……………………………………………………………………………1

Secțiunea I: Aspecte introductive …………………………………………….1

Secțiunea a II-a: Felurile unității de infracțiune …………………………2

CAPITOLUL II

INFRACTIUNEA COMPLEXA. DEFINITIE SI IMPLICATII ……..8

Secțiunea I: Conceptul de infracțiune complexă în doctrină ………..8

Secțiunea a II-a: Implicații practice ale definirii infracțiunii complexe ………………………………………………………….11

Secțiunea a III-a: Unele Concluzii privind definirea infracțiunii complexe ………………………………………………………….13

CAPITOLUL III

FORMELE INFRACȚIUNII COMPLEXE …………………………………15

Secțiunea I: Clasificarea tradițională a formelor infracțiunii complexe ………………………………………………………….15

Secțiunea a II-a: O nouă abordare a formelor infracțiunii

complexe ………………………………………………………….17

CAPITOLUL IV

STRUCTURA INFRACȚIUNII COMPLEXE ……………………………..21

Secțiunea I: Obiectul infracțiunii complexe …………………………….21

Secțiunea a II-a: Subiectul infractiunii complexe………………………24

Secțiunea a III-a: Latura obiectiva a infractiunii complexe ………..27

Secțiunea a IV-a: Latura subiectivă a infracțiunii complexe ………29

CAPITOLUL V

PARTICIPAȚIA ÎN CAZUL INFRACȚIUNII COMPLEXE ……….33

Secțiunea I: Aspecte generale ………………………………………………..33

Secțiunea a II-a: Coautoratul………………………………………………….34

Secțiunea a III-a: Instigarea …………………………………………………..38

Secțiunea a IV-a: Complicitatea …………………………………………….40

Secțiunea a V-a: Participația improprie în cazul infracțiunii

complexe …………………………………………………….43

CAPITOLUL VI

TENTATIVA LA INFRACȚIUNEA COMPLEXĂ ……………………..44

Secțiunea I: Aspecte generale ……………………………………………….44

Secțiunea a II-a: Tentativa la infracțiunea complexă creată prin

reunirea altor infracțiuni ……………………………..45

Secțiunea a III-a: Tentativa la infracțiunea complexă creată prin

absorbția unei alte infracțiuni ……………………..47

Secțiunea a IV-a: Despre posibilitatea tentativei la infracțiuniile

complexe praeterintenționate la care nu s-a

produs urmarea de bază ……………………………..49

CAPITOLUL VII

INFRACȚIUNEA COMPLEXĂ ȘI CONCURSUL DE INFRACȚIUNI …………………………………………………………………………..54

Secțiunea I: Criterii de diferențiere a infracțiunii complexe pe parcursul infracțiunii ………………………………………….54

Secțiunea a II-a: Implicații practice ale diferențierii infracțiunii

complexe de concursul de infracțiuni ……………. 56

A. Vătămarea corporală și uciderea din culpă comise în urma

nerespectării din culpă a unor dispoziții legale privind

protecția muncii…….. …………………………………………………. 56

B. Uciderea din culpă săvârșită de către un conducător de

vehicul cu tracțiune mecanică având în sânge o inhabație

alcoolică ce depășește limita legală sau care se află în stare

de ebrietate…………………………… ………………………………….. 59

C. Raportul dintre infracțiunea de furt calificat prevăzută de

art.209 lit.i Cod penal și infracțiunea de violare de domiciliu

prevăzută de art.192 Cod penal……………………. ……………… 61

D. Raprotul dintre infracțiunea de nerespectarea hotărârilor

judecătorești prevăzută de art.272 alin.1 Cod penal și

infracțiunea de ultraj prevăzută de art.239 alin.1 și 2 Cod

penal ………………………………………………………………………… 63

Secțiunea a III-a: Considerații finale ………………………………… 65

BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………………… 66

I. Bibliografie juridică generală ……………………………………………. 66

II. Bibliografie juridică specifică ………………………………………….. 68

=== proiect ===

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND UNITATEA

DE INFRACȚIUNE

Secțiunea I:

Aspecte introductive

Analiza unei instituții atât de importante în dreptul nostru penal nu poate începe fără o determinare a cadrului legal și științific în care această instituție se situează.

În Capitolul IV al Titlului II din partea generală a Codului penal, legiuitorul arată în articolul 41, intitulat unitatea infracțiunii continuate și a celei complexe, faptul că nu există pluralitate de infracțiuni în cazurile de mai sus.

Unitatea de infracțiune nu a rămas doar la stadiul reglementării ei legale, ci a fost abordată fie integral, fie doar sub anumite aspecte în dostrină, încercându-se cristalizarea unor aoncepte specifice.

În concepția clasică s-a arătat că unitatea de infracțiune există când activitatea făptuitorului realizează conținutul unei singure infracțiuni. S-a explicat astfel că unitatea de infracțiune ori din mai multe acțiuni ori infracțiune, pentru care se aplică o sigură pedeapsă, sub aspect subiectiv existând o singură rezoluție infracțională.

Considerându-se că este o caracterizare prea generală faptul că unitatea de infracțiune implică un singur conținut de infracțiune, iar pluralitatea mai multe asemenea conținuturi, s-a exemplificat că la infracțiunea continuată, deși există o pluralitate de acțiuni sau inacțiuni săvârșite la anumite intervale de timp, fiecare dintre ele putând constitui infracțiuni distincte, unitatea de rezoluție este cea care dă caracterul de unitate, după cum, de exemplu, la infracțiunea de obicei, elementul care unifică pluritatea actelor este obiceiul sau deprinderea.

Secțiunea a II-a:

Felurile unității de infracțiune

Cu privire la felurile unității infracționale, doctrina distinge intre unitatea naturală și unitatea legală de infracțiune, dar de dată mai recentă unitatea de infracțiune a fost tratată și fără a se mai face în mod expres această distincție.

Unitatea naturală de infracțiune, având la bază unitatea acțiunii sau inacțiunii ce constituie elementul material al infracțiunii, producând un singur rezultat și fiind săvârșită cu o formă unică de vinovăție- se prezintă sub trei forme: infracțiunea simplă, infracțiunea continuă și infracțiunea deviată.

Infracțiunea simplă în esență constă, sub aspectul laturii obiective, într-o acțiune (inacțiune) unică și într-o urmare unică; sub aspectul laturii subiective, într-o formă unică de vinovăție; arc un singur subiect activ (nefiind exclusă participați a) și un singur subiect pasiv, precum și un obiect unic.

Cele mai multe infracțiuni se prezintă sub această formă, însă apare necesitatea formulării unor precizări, cum ar fi în cazul infracțiunii unice de lovire, când sunt săvârșite mai multe acte care fac parte dintr-o singură acțiune sau în cazul infracțiunii unice de furt când există mai mulți subiecți pasivi iar făptuitorul nu a avut reprezentarea faptului că bunurile furate aparțin mai multor persoane.

Infracțiunea continuă se caracterizează prin faptul că elementul său material, constând intr-o acțiune sau inacțiune, se prelungește în timp, după momentul consumării până la epuizarea activității infracționale, care se poate datora intervenției făptuitorului, a altor persoane ori a organelor competente. In literatura juridică s-a făcut distincția intre infracțiuni continue permanente și infracțiuni continue succesive.

Infracțiunea deviată se realizează în două modalități: prin devierea acțiunii de la persoana sau obiectul împotriva căruia a fost îndreptată, ca urmare a greșelii făptuitorului sau prin îndreptarea acțiunii asupra altei persoane sau altui obiect decât acela pe care a vrut să-1 lezeze, ca urmare a unei erori aparținând tot făptuitorului. S-a exprimat și un punct de vedere, pe care îl considerăm întemeiat, care, fără a respinge în principiu caracterul unitar al infracțiunii deviate, a argumentat că în anumite situații există totuși o pluralitate infracțională. Dacă în ipoteza erorii făptuitorului ideea de unitate este acceptată fără rezerve, în cazul devierii acțiunii datorită greșelii făptuitorului, atunci când se constată că există o tentativă pedepsibilă, se apreciază că absorbirea acesteia în infracțiunea consumată este contrară legii pentru că astfel tentativa ar rămâne nesancționată și în plus s-ar lipsi de apărare o valoare socială sau alta, ceea ce ar veni în contradicție cu însuși scopul legii penale.

Unitatea legală de infracțiune, având la bază voința legiuitorului, desemnează crearea unei infracțiuni unice din două sau mai multe acțiuni care ar putea constitui infracțiuni distincte și între care fie există o legătură în plan material, fie o legătură subiectivă.

Tipurile unității de infracțiune nu apar toate în partea generală a actualului Cod penal, aici fiind tratate în mod special în art. 41 doar infracțiunea continuată și infracțiunea complexă. In ceea ce privește infracțiunea progresivă și infracțiunea de obicei, existența acestora este dedusă din incriminarea unor fapte ca infracțiuni, fie în partea specială a Codului penal, fie în alte legi. Această lacună legislativă a fost însă acoperită de doctrină care a tratat în mod amănunțit aceste modalități ale unității legale.

Infracțiunea progresivă reprezintă acea infracțiune în care, deși este de sine stătătoare, urmările ei fie se amplifică, fie se produc noi urmări, fără nici o intervenție din partea făptuitorului, astfel că se realizează conținutul unei alte infracțiuni. Se va reține astfel o

singură infracțiune, și anume cea caracterizată de urmarea finală, în acest fel forma inițiala sau formele intermediare fiind absorbite, prin voința legiuitorului, în infracțiunea cu urmarea cea mai gravă.

S-a mai susținut că există infracțiune progresivă și în cazul infracțiunilor după fazele de desfășurare, atunci când, după ce se realizează tentativa, se trece la infracțiunea consumată. Se reține deci numai infracțiunea consumată, nefiind posibil concursul între cele două forme. Tot în această idee s-ar putea spune că există o situație asemănătoare și în ipoteza când actele preparatorii sunt sancționate distinct și când făptuitorul nu s-a oprit în această fază, continuându-și activitatea infracțională, materializată în final sub forma infracțiunii consumate.

Sub aspectul laturii subiective, infracțiunile progresive sunt de cele mai multe ori infracțiuni praeterintenționate, ele putând însă fi comise și cu intenție directă, ca în ipoteza anterioară, respectiv tentativă-infracțiune consumată sau acte preparatorii-infracțiune consumată, sau numai din culpă.

Infracțiunea de obicei nu este definită în Codul penal, însă în partea sa specială și în alte legi sunt incriminate ca astfel de infracțiuni o serie de fapte penale. în doctrina penală ea a fost definită ca acea infracțiune care se săvârșește prin repetarea faptei incriminate de un număr suficient de mare pentru ca, prin acea repetare, să rezulte că făptuitorul desfășoară activitatea infracțională respectivă de obicei, din obișnuință sau ca îndeletnicire. Rezultă că ceea ce se repetă sunt o serie de fapte și nu infracțiunea însăși, care nu există decât după ce s-a produs repetarea care să ateste obișnuința, obiceiul sau îndeletnicirea.

Deosebit de aceste infracțiuni, tocmai fiindcă le lipsește caracteristica obișnuinței, sunt, după unii autori, infracțiunile de simplă repetare, ca formă de unitate infracțională alcătuită dintr-o serie de acte materiale de același fel, și care luate separat nu au caracter penal, dar datorită repetării sunt infracțiuni. Se exemplifică prin infracțiunile de nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului și tulburarea folosinței locuinței prevăzute de art.307 alin.2 și respectiv art.320 alin.l, teza I, Cod penal.

Așa cum Codul penal în art.41 alin.2 prevede, infracțiunea este continuată când o persoană săvârșește la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții, acțiuni sau inacțiuni care prezintă fiecare în parte conținutul aceleiași infracțiuni. Această din urmă condiție de existență a infracțiunii continuate o diferențiază de infracțiunile de obicei și de cele de simplă repetare unde actele nu au o semnificație juridică proprie luate fiecare în parte.

Cu privire la subiectul activ al infracțiunii continuate, achiesăm la punctul de vedere potrivit căruia unitatea infracțională, sub această formă, se menține chiar dacă subiecții își schimbă calitățile în care participă la săvârșirea actelor componente, cu condiția ca ei să facă parte dintre cei care au luat rezoluția inițială.

Unicitatea rezoluției înseamnă în mod principal că a fost luată o hotărâre infracțională, iar în lipsa ei nu se poate vorbi despre o infracțiune continuată, aceasta, deci, neputând fi comisă din culpă.

Acțiunile se pot prezenta fie sub forma consumată, fie sub forma tentativei, dacă aceasta este pedepsibilă, importantă fiind pentru existența infracțiunii continuate unicitatea rezoluției.

În ceea ce privește infracțiunea complexă, ne propunem să analizăm în acest capitol numai conceptul de complexitate în raport cu semnificațiile și implicațiile sale juridice.

În doctrină s-a exprimat un punct de vedere potrivit căruia ar exista și o altă formă de unitate legală, strâns legată de infracțiunea complexă, și anume infracțiunea conexă. Exemplificându-se prin infracțiuni ca violul care a avut ca urmare moartea victimei, omorul săvârșit asupra mai multor persoane sau omorul prin incendiere, autorul arată că, spre deosebire de infracțiunea complexă, unde există o legătură organică întemeiată pe un raport între instrument și scop, între antecedență și consecință, la infracțiunea conexă această legătură este mai laxă, mai accidentală. In concordanță cu dispozițiile actualului Cod penal, nu credem că se mai poate vorbi de unitate legală în situația unor infracțiuni conexe și cu atât mai mult nu se poate face o apropiere de infracțiunea complexă, conexitatea fiind specifică concursului de infracțiuni (art.33 lit.a Teza II Cod penal) dar și unor infracțiuni precum tăinuirea (art.221 Cod penal), favorizarea infractorului (art.264 Cod penal), nedenunțarea unor infracțiuni (art.262 Cod penal), legătura conexă facându-se cu infracțiunile tăinuite, favorizate sau nedenunțate.

În doctrina penală s-au pus în discuție și noțiunile de complexitate legală, complexitate naturală și complexitate judiciară.

Complexitatea legală este rezultatul operei legislative. Deși nu s-a dat o definiție a acesteia, ea a fost asimilată cu infracțiunea complexă. Deși între aceste două concepte există o strânsă legătură, trebuie făcută o diferențiere în sensul că în timp ce infracțiunea complexă, ca un tip anume de infracțiune, este în materialitatea ei o faptă umană, complexitatea legală este o situație juridică, este rezultatul unui proces legislativ.

În tratarea conceptului de complexitate naturală există o serie de deosebiri. Dacă într-un punct de vedere mai vechi s-a negat existența complexității naturale, susținându-se opinia potrivit căreia complexitatea este exclusiv atributul legiuitorului care contopește două infracțiuni într-una singură, ulterior s-a afirmat că infracțiunea este complexă când în conținutul ei cuprinde, esențial sau accidental, o altă infracțiune, fie în mod natural, fie prin voința legiuitorului, arătându-se astfel că în situația complexității naturale vorbim despre o infracțiune complexă distinctă.

Mai recent, doctrina penală a susținut că existența complexității naturale nu determină o infracțiune complexă deoarece nu se întrunesc toate elementele unor infracțiuni diferite, cum este cazul complexității legale, o astfel de infracțiune rămânând o infracțiune simplă. Utilitatea practică a existenței ca atare a complexității naturale a fost argumentată de susținătorii ei și prin faptul că atunci când, din diferite motive, nu s-ar putea reține în sarcina făptuitorului infracțiunea mai gravă, acesta urmează să răspundă penal pentru infracțiunea absorbită, mai puțin gravă.

Există însă și o opinie potrivit căreia în situația mai sus expusă se ajunge la a se pune semnul egalității între complexitatea naturală și unitatea naturală, ceea ce nu este posibil. De asemenea, se susține că existența complexității naturale nu prezintă nici un fel de importanță din punct de vedere juridic, nici teoretic și nici practic.

În ceea ce privește complexitatea judiciară, doctrina penală este în unanimitate de acord că aceasta este incompatibilă cu sistemul nostru de drept, din moment ce legea nu pune la îndemâna judecătorilor posibilitatea de a crea infracțiuni complexe, respectându-se astfel principiul legalității incriminării prevăzut de art.72 lit. f din Constituție și de art.2 din Codul penal.

CAPITOLUL II

DEFINIREA INFRACȚIUNII COMPLEXE

Secțiunea I: Conceptul de infracțiune complexă în doctrină

Deși la prima vedere s-ar părea că față de reglementarea expresă înscrisă în art.41 alin.3 din Codul penal punerea în discuție a definirii infracțiunii complexe este de prisos, se observă că problema definirii acestei infracțiuni nu a fost pe deplin clarificată nici din punct de vedere legislativ, nici din punct de vedere doctrinar.

Au existat o serie de opinii divergente în definirea infracțiunii complexe. Anticipând actuala reglementare, infracțiunea complexă a fost definită ca rezultând juridicește din unirea a două sau chiar a mai multor infracțiuni. Într-o altă accepțiune s-a considerat că o infracțiune este complexă atunci când conținutul său obiectiv cuprinde, esențial sau accidental, o altă infracțiune, fie în mod natural, fie prin voința legiuitorului. Se poate trage concluzia, chiar și numai din prezentarea acestor două opinii, că problema definirii infracțiunii complexe nu a fost una dintre cele mai ușor de rezolvat.

În momentul de față, chiar reglementată legal, infracțiunea complexă, sub aspectul mecanismului de formare și implicit al definirii, oferă un cadru larg de discuții și interpretări. Aceste discuții își au sorgintea în însuși textul art.41 alin.3 Cod penal, care folosește o serie de termeni fie prea generali, fie în mod impropriu.

În concepția legiuitorului "infracțiunea este complexă când în conținutul său intră, ca element sau ca circumstanță agravantă, o acțiune sau o inacțiune care constituie prin ea însăși o faptă prevăzută de legea penală."

Am afirmat că textul cuprinde termeni prea generali. Ne referim la cuvântul "intră", folosit pentru stabilirea modului de formare a infracțiunii complexe. Tocmai interpretarea acestui termen s-a făcut diferit în doctrină și a apărut astfel dificultatea explicării cât mai exacte a acestui tip de infracțiune. Pentru nuanțarea ideii exprimate prin termenul "intră" s-au folosit alți trei termeni: contopire, absorbție, reunire, de multe ori utilizați intr-un mod confuz.

Au existat autori care au folosit în explicațiile date toți trei termenii menționați, după cum au existat și grupe de opinii mai restrictive, care folosesc doi termeni, fie contopire și absorbție, fie reunire și absorbție, sau chiar un singur termen, absorbție, folosit în mod exclusiv, precizându-se că infracțiunea complexă mai poartă numele de absorbantă, iar infracțiunea inclusă de absorbită.

În practica instanțelor noastre, spre deosebire de doctrină, s-a manifestat totuși o anumită constanță, folosindu-se de cele mai multe ori termenul de "absorbție", însă în alte situații s-a mai utilizat și termenul consacrat în textul legal, "intră", precun și o serie de alți termeni mai mult sau mai puțin neutri, cum ar fi "se integrează", "implică", "se include".

Folosirea tuturor acestor termeni în doctrină și în practică, alături de termenul specific art.41 alin.3 din Codul penal, ne determină să tragem concluzia că există o reală problemă a definirii infracțiunii complexe drept pentru care, în lămurirea acestei probleme, se impun a fî făcute unele constatări și precizări cu caracter preliminar, legate de terminologia folosită.

Astfel, absorbția înseamnă o înghițire, o încorporare; contopirea desemnează amestecul cu ceva formându-se un tot, o împreunare, o unire strânsă; reunirea desemnează adunarea, strângerea laolaltă.

Față de oscilațiile la care am făcut referire mai sus, constatăm că textul legal nu satisface exigențele unei definiri cât mai exacte, a unei definiri cu adevărat științifice.

Pentru a stabili care dintre acești termeni este mai judicios folosit în contextul definirii infracțiunii complexe trebuie pornit de la formele acestui tip de infracțiune. Astfel, pe lângă clasificarea tradițională, fără a analiza în detaliu această problemă care face obiectul unui alt capitol, considerăm că infracțiunea complexă se prezintă sub două forme: infracțiuni complexe tipice și infracțiuni complexe atipice. Primele se împart la rândul lor în infracțiuni complexe tipice simple și infracțiuni complexe tipice calificate.

În acest sens, pentru definirea infracțiunii complexe tipice simple credem că este corectă folosirea termenului de "reunire", adică adunarea, strângerea laolaltă a două sau mai multor infracțiuni distincte, infracțiunea rezultantă fiind deosebită de componentele ei, cum este cazul tâlhăriei care, prin voința legiuitorului, este rezultatul reunirii furtului cu violența sau amenințarea.

În ceea ce privește infracțiunea complexă tipică calificată, ar trebui să se folosească termenul de "absorbție", deoarece există o infracțiune preexistentă incriminată distinct de către legiuitor și care, prin absorbția alteia, ca circumstanță agravantă, generează o infracțiune complexă. Este cazul, de exemplu, a infracțiunii de furt prevăzută de art.208 Cod penal, care absorbind infracțiunea de distrugere prevăzută de art.217 Cod penal, generează infracțiunea complexă de furt calificat prevăzută de art.209 lit.i Cod penal.

Dacă reunirea, în cazul formei simple, are drept consecință apariția unei noi infracțiuni, absorbția nu are o asemenea consecință, deoarece infracțiunea absorbantă preexistă și devine complexă prin înglobarea alteia care îi conferă o formă agravată, păstrându-și în același timp și denumirea.

Termenul de "absorbție" ar trebui folosit și în cazul infracțiunii complexe atipice, care ar desemna astfel formarea unei infracțiuni complexe prin absorbția alteia la care se adaugă unele condiții speciale privind subiectul sau valoarea ocrotită. Și de această dată avem de-a face cu o infracțiune preexistentă care însă, spre deosebire de situația precedentă, nu este absorbantă ci este absorbită, absorbția operând concomitent cu geneza noii infracțiuni. O astfel de infracțiune este atentatul săvârșit contra vieții, integrității corporale ori sănătății unei persoane care îndeplinește o activitate importantă de stat, care pune în pericol siguranța statului, prevăzută de art.160 Cod penal.

Față de cele arătate considerăm că termenul de "contopire" în a desemna mecanismul de formare a infracțiunii complexe nu este cel mai fericit ales, deoarece, așa cum arătam, contopirea ar însemna un amestec, o unire strânsă a infracțiunilor, iară posibilitatea unei disocieri în componentele sale inițiale, lucru de altfel posibil în cazul reunirii și absorbției. In plus, în cazul infracțiunii complexe atipice nu se poate vorbi de o contopire a unei infracțiuni cu o condiție specială pentru geneza unei infracțiuni complexe, întrucât nu este vorba despre același tip de elemente.

Secțiunea a II-a:

Implicații practice ale definirii infracțiunii complexe

Pornind de la ideea că infracțiunea complexă este creată din anumite considerente de politică penală și că legiuitorul ar putea la un moment dat să o desfacă când aceste considerente dispar, dacă s-ar folosi termenul de "contopire" cu privire la mecanismul de formare, s-ar putea susține că această disociere nu ar mai fi posibilă.

Pentru a înțelege cât mai exact acest aspect exemplificăm prin practica instanței supreme în materia infracțiunii de provocare ilegală a avortului prevăzută de art.185 alin.4 Cod penal.

Soluția instanței supreme, pe care o considerăm pe deplin legală, a fost aceea de a încadra fapta în infracțiunea de ucidere din culpă, prevăzută de art.178 alin.2 Cod penal. Pentru a decide astfel s-au reținut următoarele: instanța de fond la 19 aprilie 1989 a condamnat inculpata pentru săvârșirea infracțiunii de provocare ilegală a avortului prin care s-a cauzat moartea femeii însărcinate, faptă prevăzută de art.185 alin.l și 4 Cod penal. La data de 10 ianuarie 1990, Secția penală a Curții Supreme de Justiție a admis recursul declarat de inculpată, a casat hotărârea primei instanțe, iar în baza art.ll pct.2 lit. a, raportat la art.10 lit.b din Codul de procedură penală, a pronunțat achitarea cu motivarea că fapta a fost dezincriminată (s.n.).

Curtea Supremă, în compunerea prevăzută de art.39 alin.2 și 3 din Legea pentru organizare judecătorească, a constatat că instanța de recurs nu a observat însă că art.185 alin.4 din Codul penal a constituit o formă agravată a infracțiunii de avort, fiind o infracțiune complexă – întreruperea ilegală a sarcinii și uciderea din culpă a femeii însărcinate – iar dintre cele două componente numai cea de provocare ilegală a avortului a fost dezincriminată. Cea de-a doua componentă a infracțiunii complexe a fost și este prevăzută de legea penală, respectiv în art.178 alin.2, text de lege care nu a fost abrogat.

Greșeala instanței de recurs este evidentă și nu își poate avea sorgintea decât în modul eronat de a înțelege mecanismul de formare a infracțiunii complexe, socotindu-se probabil că cele două componente ale acestei infracțiuni s-au contopit pentru ca disocierea lor să nu mai fie posibilă, și pronunțându-se astfel o soluție profund injustă ce ar fi avut drept consecință rămânerea nesancționată a unei fapte prin care s-a cauzat moartea unei persoane.

Considerăm, de aceea, că nu este indicată folosirea termenului de "contopire" la definirea infracțiunii complexe atât din considerente de ordin semantic cât și datorită eventualelor consecințe de ordin practic ce pot apărea.

Secțiunea a lll-a:

Unele concluzii privind definirea infracțiunii complexe

Așa cum arătam la începutul acestui capitol, textul legal mai are și o altă carență, legată de folosirea improprie a unor termeni, reieșind din modul cum sunt calificate infracțiunile reunite sau absorbite în infracțiunea complexă. Astfel, se face o distincție neștiințifică între acțiune sau inacțiune și fapta prevăzută de legea penală.

Nu există puncte de vedere divergente în literatura juridică asupra conținutului (componentelor) laturii obiective a infracțiunii, fiind unanim recunoscut că acțiunea (inacțiunea) este un subelement al laturii obiective. Așa fiind, nu se poate pune semnul egalității între acțiune (inacțiune), pe de o parte, și fapta prevăzută de legea penală, pe de altă parte.

în același timp, nici formularea "faptă prevăzută de legea penală" nu este corect aleasă pentru a desemna infracțiunile reunite sau absorbite în conținutul infracțiunii complexe, deoarece, potrivit art.17 Cod penal, prevederea în legea penală a unei fapte constituie numai una din trăsăturile esențiale ale infracțiunii și care în lipsa celorlalte două (pericolul social și comiterea cu vinovăție), nu are acest caracter. De altfel, cei mai mulți dintre autori au arătat că în acest caz prin acțiune sau inacțiune se înțelege o infracțiune în totalitatea componentelor ei.

Având în vedere problemele mai sus abordate, mai ales că s-a afirmat, cu privire la incriminarea diferitelor infracțiuni complexe, că legiuitorul ar trebui, într-o perfectă tehnică legislativă, să denumească faptele componente pentru a nu exista nici o îndoială asupra infracțiunii rezultante, credem că o acuratețe deosebită trebuie să existe cu atât mai mult atunci când este definită infracțiunea complexă în general.

Astfel, de lege ferenda, ar trebui în primul rând ca la relevarea mecanismului de formare a infracțiunii complexe să se stabilească că acesta se constituie fie prin reunirea, fie prin absorbția unei (unor) infracțiuni, iar în al doilea rând, în noua definire ar trebui să se folosească exclusiv termenul de "infracțiune" pentru a desemna componentele reunite sau absorbite în conținutul infracțiunii complexe.

Deci infracțiunea complexă ar putea fi definită astfel: infracțiunea complexă rezultă din reunirea mai multor infracțiuni sau din absorbția unei infracțiuni ca element sau ca circumstanță agravantă, în conținutul unei alte infracțiuni.

CAPITOLUL III

FROMELE INFRACȚIUNII COMPLEXE

Secțiunea I:

Clasificarea tradițională a formelor infracțiunii complexe.

La stabilirea formelor în care poat exista infracțiunea complexă trebuie pornit de la textul legal și în același timp trebuie avute în vedere și clasificările și distincțiile care s-au făcut în literatura de specialitate.

Din reglementarea cuprinsă în art.41 alin.3 din Codul penal reiese că infracțiunea complexă se poate prezenta sub două forme și anume:

prima formă, când în conținutul ei intră ca element o altă infracțiune;

a doua formă, când în conținutul ei intră ca circumstanță agravantă o altă infracțiune.

S-ar putea susține, intr-o interpretare restrictivă, că în ambele forme infracțiunea complexă nu poate îngloba în conținutul ei decât o singură infracțiune, întrucât s-a folosit de fiecare dată singularul Această interpretare nu se poate face având în vedere și alte reglementări din Codul penal, precum și doctrina penală și practica judiciară, care adoptă o interpretare largă a textului legal.

Exemplificăm prin infracțiunea de tâlhărie care include două infracțiuni, fie furtul și violența, fie furtul și amenințarea, existând însă și posibilitatea ca ea să reunească toate cele trei infracțiuni concomitent, reținându-se totuși o singură infracțiune de tâlhărie. Pe aceeași linie s-a situat și practica judecătorească atunci când a statuat că cel care, în același timp, amenință și insultă un funcționar care îndeplinește o funcție ce implică, exercițiul autorității de stat, ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii, săvârșește o singură infracțiune de ultraj prevăzută de art.239 alin.l Cod penal, și nu două astfel de infracțiuni în concurs.

Cu unele deosebiri de nuanță privind denumirile, doctrina a reținut că infracțiunea complexă se poate concretiza în două forme: o formă simplă sau de bază și o formă agravată sau calificată. Pentru a reține existența acestor două forme s-a pornit de la reglementarea legală.

Prin infracțiunea complexă în formă simplă sau de bază s-a înțeles infracțiunea creată prin includerea în conținutul ei, ca element, a unei alte infracțiuni. Forma de bază prezintă la rândul ei două modalități.

În prima dintre acestea, infracțiunea complexă este creată prin reunirea de către legiuitor a două infracțiuni distincte, procedeu în urma căruia rezultă o nouă infracțiune deosebită de componentele ei, cum este de exemplu tâlhăria.

A doua modalitate a infracțiunii complexe simple ar exista atunci când în conținutul ei este absorbită o nouă infracțiune, tară să creeze o a treia infracțiune distinctă, cum este de exemplu infracțiunea de atentat care pune în pericol siguranța statului, prevăzută de art. 160 Cod penal și care include alternativ infracțiunile de: lovire sau alte violențe prevăzută de art. 180 Cod penal, vătămare corporală prevăzută de art. 181 Cod penal, vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 Cod penal, sau omor prevăzută de art. 174 Cod penal.

Prin infracțiunea complexă în formă agravată sau calificată s-a înțeles infracțiunea creată prin includerea în conținutul ei, ca circumstanță agravantă a unei alte infracțiuni. Ca și forma de bază, și forma agravată prezintă două modalități.

Prima modalitate se realizează atunci când infracțiunea simplă include o altă infracțiune ca circumstanță agravantă. De exemplu, furtul calificat prevăzut de art.209 lit.i Cod penal, săvârșit prin efracție. Infracțiunea de furt prevăzuta de art.208 alin.l Cod penal este o infracțiune simplă, dar prin absorbția infracțiunii de distrugere prevăzută de art.217 Cod penal, ea devine o infracțiune complexă.

A doua modalitate se realizează atunci când o infracțiune complexă în forma simplă include o altă infracțiune ca circumstanță agravantă, ca de exemplu în cazul pirateriei care a avut ca urmare vătămarea integrității corporale prevăzută de art.212 alin.2 Cod penal, sau moartea victimei prevăzută în alin. 3, ori în cazul tâlhăriei și violului în formele agravate.

Secțiunea a ll-a:

O nouă abordare a formelor infracțiunii complexe

Deși, în principiu, subscriem la clasificarea formelor infracțiunii complexe făcută în doctrină, credem că se impun unele nuanțări. Astfel, putem clasifica infracțiunile complexe în două categorii: infracțiuni complexe tipice și infracțiuni complexe atipice.

Prima categorie de infracțiuni complexe are drept caracteristică esențială constituirea ei din infracțiuni de sine stătătoare, infracțiunea complexă rezultată înglobând în mod obligatoriu cel puțin alte două infracțiuni. Deosebit de aceasta, legiuitorul a creat și categoria de infracțiuni complexe denumite de noi atipice pentru că infracțiunea complexă rezultată nu apare ca fiind constituită în considerarea a două infracțiuni distincte, preexistente, ci se creazâ cu ajutorul unei singure infracțiuni simple, căreia î se adaugă anumite condiții speciale.

În cadrul categoriei infracțiunilor complexe tipice se disting infracțiuni complexe în formă simplă și infracțiuni complexe în formă calificată.

Infracțiunea complexă tipică în formă simplă este acea infracțiune pe care legiuitorul o crează prin reunirea a două sau mai multe infracțiuni distincte. Infracțiunile componente pot fi în forma de bază sau în forma calificată. Exemplul cel mai potrivit pentru o astfel de infracțiune este tâlhăria care reunește în conținutul ei infracțiunile de furt și violență, sau, într-o altă ipoteză, infracțiunile de furt și amenințare, componentele ei putându-se prezenta fiecare dintre ele în forma simplă sau în forma calificată, după cum una dintre componente poate fi în forma de bază iar cealaltă în forma calificată. Această alternanță nu are nici un fel de influență asupra existenței infracțiunii complexe, singurul fapt care ar putea duce la inexistența ei fiind lipsa însăși a infracțiunii componente.

Trebuie remarcat că legiuitorul nu face o reunire întâmplătoare a unor infracțiuni distincte, ci la baza procedeului stă raportul de cauzalitate necesară între infracțiuni. Acest lucru rezultă chiar din redactarea textului legal. Defmindu-se tâlhăria în art.211 alin.l Cod penal, se arată că aceasta este furtul săvârșit prin întrebuințarea de violențe sau amenințări. Sintagma "prin întrebuințare de" desemnează tocmai legătura dintre componentele infracțiunii complexe, în care infracțiunea de furt este scopul, iar violența și amenințarea sunt mijlocul de realizare a acestui scop, raportul de cauzalitate fiind astfel evident.

Prin infracțiunea complexă tipică în formă agravată se înțelege acea infracțiune creată de legiuitor prin absorbirea în conținutul ei a unei alte infracțiuni, dar ca circumstanță agravantă. Ceea ce este caracteristic acestei forme este modalitatea de constituire prin absorbție. Una dintre infracțiuni, considerată de bază, absoarbe o altă infracțiune care nu poate avea alt caracter decât cel de circumstanță agravantă, ceea ce reiese în mod explicit din definiția legală. Este vorba, în faza inițială de existența a două infracțiuni distincte.

După cum se știe, infracțiunea absorbantă se poate prezenta sub două forme, fie ca o infracțiune simplă, fie ca o infracțiune complexă în formă simplă.

In prima variantă, infracțiunea simplă absorbind ca circumstanță agravantă o altă infracțiune, devine nu numai o infracțiune complexă, ci și o formă calificată în raport cu forma simplă (de exemplu infracțiunea de furt calificat săvârșit prin efracție).

În a doua variantă, infracțiunea absorbantă este ea însăși o infracțiune complexă dar în forma simplă, de exemplu tâlhăria – care a avut drept urmare moartea victimei, prevăzută de art.211 alin.3 Cod penal. In această situație, infracțiunea de tâlhărie în forma sa de bază ia naștere prin procedeul reunirii altor două infracțiuni, iar în forma calificată prevăzută de alin.3 ia naștere prin procedeul absorbției, în speță, a infracțiunii de ucidere din culpă prevăzută de art.178 alin.l Cod penal. Dacă lipsa infracțiunii reunite are drept consecință pierderea caracterului de infracțiune complexă, lipsa infracțiunii absorbite ca circumstanță agravantă nu mai are această consecință întrucât chiar infracțiunea de bază (absorbantă) este complexă.

În ceea ce privește infracțiunea complexă atipică, aceasta se formează pe structura unei infracțiuni preexistente la care se adaugă unele condiții speciale, care pot privi o anumită calitate a subiectului activ sau a subiectului pasiv, ori se pot referi la o valoare socială apărată prin respectiva incriminare. In literatura juridică s-au purtat discuții despre caracterul acestor condiții care adăugate unor infracțiuni simple generează o infracțiune complexă. într-o primă opinie, acestea au fost denumite elemente supraordonate care se împart în două categorii: elemente supraordonate fără relevanță penală proprie și elemente supraordonate cu relevanță penală proprie.

În ce privește prima categorie de elemente, se exemplifică prin infracțiunea de ultraj, unde caracterul de element supraordonat îl are calitatea subiectului pasiv, neavând astfel relevanță juridică proprie.

Elementele supraordonate cu relevanță penală proprie s-ar găsi tot în structura infracțiunilor care absorb ca element o altă infracțiune. De data aceasta, pe lângă infracțiunea absorbită, elementele supraordonate ar putea avea (s.n.) relevanță penală proprie, constituind o infracțiune. Exemplifîcându-se prin infracțiunea de tâlhărie, după ce se arată că furtul este infracțiunea principală, iar violența și amenințarea acțiuni adiacente, se afirmă că acțiunea adiacentă "se încadrează de fapt în acele elemente supraordonate pe care le cuprinde infracțiunea absorbantă și care, adăugându-se infracțiuni principale absorbite, întregesc conținutul infracțiunii complexe, cu singura deosebire că de această dată ele au o relevanță penală proprie."

Alți autori apreciază că este inutil să se vorbească despre elemente supraordonate cu relevanță proprie, deoarece, după cum se vede, nu sunt altceva decât infracțiuni în sine care se regăsesc în conținutul unor infracțiuni complexe, iar a atribui infracțiunii o altă denumire ar însemna să ne situăm în afara legii. De altfel, opinia cu privire la elementele supraordonate nu și-a găsit adepți în doctrină și nici nu a fost îmbrățișată în practica instanțelor.

Pe de altă parte, nu se poate nega că în cadrul infracțiunii complexe atipice nu există anumite elemente fără relevanță penală proprie, a căror lipsă duce la inexistența infracțiunii complexe însăși, însă se pare că denumirea de elemente supraordonate nu este cea mai potrivită deoarece ar putea duce la concluzia că ele sunt primordiale în raport cu infracțiunea absorbită, ceea ce nu ar fi firesc, din moment ce nu au relevanță penală.

De aceea, este mai potrivită denumirea de condiții speciale care apar, așa cum arată autorul acestei teorii, în cazul acelor infracțiuni complexe unde nu există o îmbinare a două infracțiuni pentru a crea o a treia, ci, pornindu-se de la o infracțiune simplă, se adaugă unele condiții speciale, alcătuind împreună o infracțiune complexă. Se urmărește astfel ocrotirea unor valori sociale diferite de cele ocrotite prin infracțiunea absorbită, de aceea lipsa atingerii valorilor sociale care au determinat crearea respectivei infracțiuni complexe duce la inexistența acesteia, rămânând numai infracțiunea care a fost destinată înglobării în infracțiunea complexă.

Concluzionând deci, formele infracțiunii complexe ar putea fi următoarele:

infracțiuni complexe tipice, care la rândul lor pot fi infracțiuni complexe tipice în formă simplă și infracțiuni complexe tipice în formă calificată;

infracțiuni complexe atipice.

CAPITOLUL IV

STRUCTURA INFRACȚIUNII COMPLEXE

În analiza structurii infracțiunii complexe avem în vedere opinia potrivit căreia infracțiunea, în general, are patru elemente, și anume: obiect, latură obiectivă, subiect, latură subiectivă, spre deosebire de unii autori care referindu-se la structura infracțiunii complexe înțeleg să trateze formele acesteia.

Secțiunea I:

Obiectul infracțiunii compiexe

Obiectul infracțiunii complexe este format din totalitatea valorilor sociale ocrotite de legea penală și împotriva cărora sa îndreaptă acțiunea (inacțiunea) ilicită ce are drept urmare o vătămare sau crearea unei stări de pericol.

Odată stabilit că infracțiunea complexă se formează prin reunirea altor infracțiuni sau prin absorbția unei infracțiuni de către alta, rezultă în mod logic că infracțiunea nou creată de legiuitor are, după caz, două sau mai multe obiecte juridice care formează împreună obiectul juridic complex.

Multiplicitatea obiectului juridic întâlnită la infracțiunea complexă nu este specifică numai acestui gen de infracțiuni, în literatura juridică arătându-se că există și alte infracțiuni ce au un obiect multiplu și cu toate acestea nu sunt complexe.

Dacă în cazul infracțiunilor cu obiect juridic complex există de la început două infracțiuni care în principiu s-ar fi aflat în concurs real (flecare având propriul său obiect juridic), în cazul infracțiunilor cu obiect multiplu, printr-o singură acțiune se lezează mai multe obiecte juridice, autorul exemplificând prin infracțiunea de delapidare prevăzută de art.223 Cod penal, care afectează atât integritatea avutului public, cât și corecta îndeplinire a atribuțiilor de serviciu de către subiectul activ.

De aceea, pentru a putea deosebi obiectul infracțiunii complexe de obiectul multiplu al altor infracțiuni, primul ar putea fi numit obiect juridic multiplu prin complexitate.

Multiplicitatea obiectului multiplu al infracțiunii complexe se raportează la existența mai multor obiecte juridice speciale (nemijlocite) și nu la obiectul juridic generic, care poate fi identic pentru componentele infracțiunii (ca de exemplu în cazul omorului săvârșit asupra a două sau mai multor persoane prevăzut de art.176 lit.b din Codul penal).

Dacă analiza s-ar face numai prin prisma obiectului juridic generic s-ar putea ajunge chiar la a contesta posibilitatea disocierii infracțiunii complexe în componentele ei inițiale ca urmare a dezincriminării uneia din componente, ceea ce ar putea duce, după cum am arătat, chiar la grave greșeli în practică.

In literatura juridică s-a mai arătat că în cadrul obiectului juridic complex există un obiect juridic principal și unul sau mai multe obiecte juridice secundare.

S-a afirmat în acest sens că obiectul juridic principal este cel aparținând infracțiunii complexe absorbante, fiind constituit din valorile sociale cărora activitatea infracțională specifică întregii infracțiuni le aduce atingere, în timp ce obiectul juridic secundar este specific infracțiunii absorbite.

Trebuie făcute însă niște precizări care rezultă din definiția dată infracțiunii complexe.

Astfel, în cazul infracțiunilor complexe create prin reunirea altor infracțiuni întâietatea uneia dintre componente este stabilită de legiuitor din considerente de politică penală, prin includerea ei într-o anumită grupă de infracțiuni, respectiv într-un anumit titlu din partea specială a Codului penal. De exemplu, legiuitorul încadrând infracțiunea de tâlhărie în categoria infracțiunilor contra patrimoniului, primordială devine componenta ce desemnează flirtul, astfel că obiectul juridic al infracțiunii de furt devine obiectul juridic al infracțiunii complexe.

Nu este mai puțin adevărat că, de exemplu, în situația prevăzută de art.176 lit.b Cod penal, amintită anterior, nu putem vorbi despre un obiect juridic principal și altul secundar.

La infracțiunile complexe constituite prin absorbție, din moment ce infracțiunea absorbantă este primordială în raport cu infracțiunea absorbită, este firesc ca obiectul juridic principal să fie cel al infracțiunii absorbante, iar cel secundar al infracțiunii absorbite.

În afară de obiect juridic, unele infracțiuni complexe pot avea și obiect material. Există infracțiuni complexe care sunt caracterizate de existența obiectului material atât la forma de bază cât și la formele agravate (de exemplu la infracțiunea de viol), după cum la alte infracțiuni complexe forma de bază nu are obiect material în timp ce forma agravată prezintă un astfel de obiect (de exemplu la infracțiunea de ultraj sau la cea de purtare abuzivă).

Obiectul material poate fi unul singur, sau putem vorbi despre obiect material multiplu, în această a doua situație fîind posibil ca unul dintre obiectele materiale care compun obiectul multiplu să fie principal, iar celălalt secundar (precum în cazul tâlhăriei, când obiectul material principal este cel al infracțiunii de furt, iar cel secundar este corpul victimei, în ipoteza în care furtul se săvârșește prin violență).

Mai trebuie remarcat că unele infracțiuni complexe pot prezenta o alternanță în sensul că într-o situație au un singur obiect material, iar în alte situații mai multe obiecte materiale, acest lucru decurgând din natura infracțiunilor componente, după cum ele sunt infracțiuni de rezultat sau și de rezultat și de pericol (de exemplu infracțiunea de tâlhărie are un singur obiect material dacă furtul se săvârșește prin amenințare, dar poate avea și două obiecte materiale când furtul este săvârșit prin violență).

Secțiunea a II-a

Latura obiectivă a infracțiunii complexe

În literatura juridică s-a conturat un punct de vedere unitar referitor la latura obiectivă a infracțiunii care are ca elemente definitorii acțiunea sau inacțiunea, urmarea socialmente periculoasă și raportul de cauzalitate între acestea, ea incluzând totodată și alte subelemente precum locul, timpul, modul și mijloacele de săvârșire a infracțiunii.

Uneori, în literatură, pornindu-se tocmai de la definiția dată de legiuitor infracțiunii complexe, se pune semnul egalității între acțiunea infracțională și infracțiune, or, așa cum arătam și atunci când am abordat definiția, o astfel de confuzie nu se poate face, tocmai pe considerentul că acțiunea este doar un subelement al laturii obiective.

În doctrină s-a conturat un punct de vedere care, după modul cum este formulat, duce la concluzia că întotdeauna latura obiectivă a infracțiunii complexe este caracterizată de două acțiuni, dintre care una a fost denumită acțiune principală sau scop și cealaltă acțiune secundară sau mijloc. Aceasta este însă numai una din situațiile în care se găsesc acțiunile care compun latura obiectivă a infracțiunii complexe, existând însă și alte cazuri.

Într-adevăr, în cazul infracțiunilor complexe create prin reunire vom constata întotdeauna existența unor acțiuni multiple, de exemplu în cazul tâlhăriei, unde avem de-a face cu o acțiune scop sau principală (specifică furtului) și o acțiune mijloc sau adiacentă (specifică violenței sau amenințării).

O situație identică se întâlnește și în cazul infracțiunilor complexe create prin absorbția unei alte infracțiuni ca circumstanță agravantă, unde acțiunea specifică infracțiunii absorbante are caracterul de acțiune scop, iar acțiunea ce caracterizează infracțiunea absorbită este acțiunea mijloc (cum este situația furtului calificat săvârșit prin efracție sau a lipsirii de libertate în mod ilegal în varianta în care se cere în schimbul eliberării un folos material).

O situație deosebită însă se poate constata în cazul infracțiunilor complexe create prin absorbția unei alte infracțiuni ca element constitutiv, infracțiuni complexe pe care le-am numit atipice.

În primul rând, constatăm că există astfel de infracțiuni care absorb ca element o singură infracțiune căreia îi adaugă unele condiții speciale, situație în care nu ne aflăm decât în prezența unei singure acțiuni infracționale, corespunzătoare infracțiunii absorbite, nemaiputându-se pune problema unei acțiuni scop și a alteia mijloc ( de exemplu în situația infracțiunii de purtare abuzivă prevăzută de art.250 alin.l Cod penal, când absoarbe infracțiunea de insultă prevăzută de art.205 Cod penal, acțiunea specifică insultei devenind și unica acțiune a infracțiunii complexe).

În al doilea rând, există infracțiuni complexe care, potrivit normei de incriminare, se pot realiza și prin mai multe acțiuni săvârșite concomitent care țin de două infracțiuni distincte absorbite deodată.

Această posibilitate a fost pusă în evidență în practica judiciară în materia infracțiunii de ultraj prevăzută de art.239 alin.l Cod penal. S-a statuat că fapta aceluia care amenință și insultă pe primarul comunei constituie o singură infracțiune de ultraj; același lucru se întâmplă și când s-a dovedit că inculpatul a adresat unui lucrător de poliție cuvinte insultătoare și 1-a îndepărtat amenințător din curte. Este evident că în ambele situații infracțiunea de ultraj este caracterizată de două acțiuni distincte, specifice infracțiunilor absorbite concomitent, între care nu se poate vorbi de o relație de subordonare, ambele devenind acțiuni ale infracțiunii absorbante în aceeași măsură.

La fel, nu putem vorbi despre un raport de subordonare nici în cazul în care acțiunile multiple specifice laturii obiective a infracțiunii complexe sunt identice, cum întâlnim, de exemplu, la omorul săvârșit asupra a două sau mai multor persoane.

Aspectele prezentate cu privire la acțiune, ca și componentă a laturii obiective, în cazul infracțiunilor complexe, sunt relevante și în ceea ce privește inacțiunea.

Urmarea socialmente periculoasă prezintă în cadrul infracțiunii complexe o serie de particularități. Trebuie însă arătat de la început că urmarea nu este identică cu rezultatul, care este doar una din formele urmării, a doua formă constituind-o starea de pericol.

În cazul infracțiunii complexe urmarea socialmente periculoasă este întotdeauna multiplă, indiferent de unitatea sau multiplicitatea acțiunii infracționale.

Daca în ceea ce privește infracțiunea complexă creată prin reunire, precum și infracțiunea complexă creată prin absorbția ca circumstanță agravantă a unei alte infracțiuni este de la sine înțeles că se vor produce două urmări, a fiecărei infracțiuni reunite și respectiv a infracțiunii absorbante și a celei absorbite, discuțiile apar în legătură cu infracțiunea complexă creată prin absorbția ca element a unei alte infracțiuni.

S-a afirmat, luându-se ca exemplu infracțiunea de ultraj, că "…deși infracțiunea este complexă, nu produce în ordinea cauzalității fizice un alt rezultat decât acela produs de infracțiunea contra persoanei absorbită…Acest rezultat capătă însă, în cazul infracțiunii complexe, o semnificație juridică mai amplă (subl. aut.). El reprezintă – deși unic în cadrul cauzalității fizice – o atingere adusă și altor relații sociale decât cele privind ocrotirea persoanei."

Stabilind că în acest caz este vorba despre un singur rezultat, se omite faptul că legiuitorul, încadrând infracțiunea de ultraj în grupa infracțiunilor contra autorității (Titlul V din partea specială a Codului penal), în mod obligatoriu această infracțiune aduce atingere acelor valori sociale constând în prestigiul și respectul datorat autorității. Rezultă deci că tocmai crearea acestei stări de pericol este urmarea principală a infracțiunii de ultraj și, în același timp, este ceea ce ține de specificul acestei infracțiuni, pe când atingerea adusă demnității, libertății psihice a persoanei, ori, în varianta agravată, sănătății sau integrității corporale, reprezintă urmarea secundară.

In cadrul aceleiași infracțiuni complexe urmările pot fi sub forma numai a unor rezultate materiale (de exemplu tâlhăria, când furtul se săvârșește prin violență), fie pot să constea numai în crearea unor stări de pericol (de exemplu ultrajul prevăzut de art.239 alin.l Cod penal) sau este posibil să se întâlnească o urmare sub forma unei stări de pericol și una sub forma unui rezultat material (de exemplu ultrajul prevăzut de art.239 alin.2 Cod penal).

Nu trebuie omis însă faptul că în cadrul infracțiunilor complexe care sub aspect subiectiv se comit cu praeterintenție urmarea inițială se poate amplifica odată cu trecerea timpului, având drept consecință recalificarea infracțiunii într-una din formele ei agravate.

în ceea ce privește raportul de cauzalitate, acesta nu prezintă un specific anume în cazul infracțiunii complexe, după cum nici elementele secundare ale laturii obiective, precum locul, timpul, modul și mijloacele de săvârșire nu prezintă particularități față de cele comune tuturor infracțiunilor la care se regăsesc.

Secțiunea a lll-a

Subiectul infracțiunii complexe

Aspectele esențiale care privesc subiectul infracțiunii în general sunt aceleași și în cazul infracțiunii complexe, astfel că trebuie surprinse numai acelea care prezintă un anumit specific.

În principiu, orice persoană fizică care îndeplinește condițiile cerute de lege poate săvârși o infracțiune complexă, fiind subiect activ al unei astfel de infracțiuni.

Sunt situații însă când, pentru a putea săvârși o asemenea infracțiune, subiectul activ trebuie să aibă o anumită calitate. Spre exemplu, în cazul infracțiunii de purtare abuzivă, subiectul activ trebuie să fie un funcționar în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu atunci când săvârșește fapta incriminată.

Dacă în exemplul de mai sus calitatea subiectului activ este arătată în mod explicit de către legiuitor, în alte situații cerința unei astfel de calități este numai subînțeleasă. Exemplificăm în acest sens cu infracțiunea de cercetare abuzivă, unde nu se prevede în mod expres calitatea subiectului activ, dar prin interpretarea logică a textului nu se poate ajunge decât la concluzia că el trebuie să fie o persoană care are calitatea de organ de urmărire penală sau de judecător.

Astfel de subiecți au fost denumiți diferit: subiect activ calificat sau propriu, subiect activ circumstanțiat, sau subiect activ special.

Calitatea cerută de lege subiectului activ trebuie să existe în momentul săvârșirii infracțiunii.

Pot exista mai mulți subiecți activi care să realizeze fiecare doar parțial latura obiectivă a infracțiunii, ca de exemplu în cazul unei tâlhării când un făptuitor lovește victima iar un altul o deposedează de bunuri.

Ca și în cazul subiectului activ, sunt situații în care, pentru a fi subiect pasiv al infracțiunii complexe, persoana trebuie să aibă o anumită calitate. Astfel este, de exemplu infracțiunea de ultraj prevăzută de art.239 Cod penal, la care în calitate de subiect pasiv nu poate figura decât persoana fizică cu calitatea de funcționar care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercițiul funcțiunii, sau care este victima acțiunii ilicite din cauza faptei îndeplinite în exercițiul funcțiunii.

Ceea ce se impune a fi precizat este aspectul pe care practica judecătorească 1-a evidențiat constant, și anume că funcționarul care încalcă ori exercită abuziv atribuțiunile sale de serviciu se situează, în asemenea împrejurări, în afara protecției pe care legea o acordă, și deci actele sale nu mai pot fi considerate ca acte ale autorității.

Trebuie remarcat că în postura de subiect pasiv al infracțiunii complexe poate să apară și o persoană juridică cum ar fi, de exemplu, cazul unui furt prin efracție săvârșit în dauna unei instituții sau societăți comerciale.

O situație interesantă apare în cazul unor infracțiuni complexe în care avem ca subiect pasiv atât o persoană juridică cât și o persoană fizică. Amintim în acest sens infracțiunea de tâlhărie în paguba avutului public, unde subiect pasiv este persoana juridică prejudiciată prin sustragerea bunului, și tot în calitate de subiect pasiv figurează și persoana fizică asupra căreia s-au exercitat violențele sau amenințările. Această persoană poate fi prepusul unității (de exemplu paznic), persoana care deține cu un titlu oarecare bunul (depozitar, cărăuș), sau orice altă persoană care se află la locul faptei și care îl împiedică pe făptuitor să sustragă bunul și să-și asigure scăparea. Într-o atare situație subiecții pasivi ai infracțiunii complexe pot fi clasificați în subiect pasiv principal (persoana juridică prejudiciată în integritatea patrimoniului) și subiect pasiv adiacent sau secundar (persoana fizică victimă a amenințărilor sau violențelor).

Secțiunea a IV-a:

Latura subiectivă a infracțiunii complexe

» Sub aspectul laturii subiective, infracțiunile complexe se pot săvârși cu intenție, din culpă sau sub forma praeterintenției, dar s-a exprimat și opinia potrivit căreia culpa nu caracterizează latura subiectivă a infracțiunii complexe.

De cele mai multe ori infracțiunile complexe sunt comise cu intenție directă, infractorul prevăzând rezultatul faptei și urmărind producerea lui, existând o singură- rezoluție, deci o omogenitate în plan subiectiv. Este posibil însă să existe și o omogenitate în plan subiectiv. Este posibil însă să existe și o pluralitate de rezoluții distincte, de exemplu în cazul când făptuitorul, surprins că a săvârșit furtul, recurge la violențe sau amenințare pentru păstrarea bunului furat sau pentru a-și asigura scăparea. Deși inițial a existat numai intenția directă de a fura, ulterior, datorită modificării de situație în plan obiectiv, infractorul adoptă o nouă atitudine, caracterizată tot de intenție directă. Distanța în timp dintre luarea celor două hotărâri nu are nici o influență asupra existenței ca atare a infracțiunii complexe deoarece rezultatul specific prevăzut de legiuitor s-a produs.

Infracțiunile complexe nu pot fi săvârșite cu intenție indirectă în mod exclusiv, deoarece cel puțin sub aspectul uneia dintre componente făptuitorul prevede și urmărește producerea rezultatului. Este posibil însă ca în funcție de rezultatul multiplu intenția să apară atât ca directă cât și ca indirectă în același timp, ca în situația când o persoană trage cu o armă automată cu intenția de a omorî o persoană, dar gloanțele omoară și o altă persoană, săvârșindu-se astfel infracțiunea de omor deosebit de grav prevăzută de art.176 lit.b Cod penal.

Unele infracțiuni complexe pun în evidență o situație interesantă sub aspect subiectiv, în sensul că există o alternanță a formelor de vinovăție, după cum infracțiunile sunt săvârșite în formă de bază sau în formă agravată. De exemplu, infracțiunile de viol, tâlhărie, piraterie, în forma de bază nu se pot săvârși decât cu intenție directă, pe când în formele agravate sunt săvârșite cu preterintenție.

În practică s-a considerat că atunci când moartea victimei este rezultatul culpei, calificarea faptei este aceea a unei infracțiuni unice complexe. Instanța supremă a decis că atunci când, în cadrul săvârșirii infracțiunii de viol, victima, încercând să scape coborând în balconul apartamentului de la etajul inferior, cade și suferă vătămări corporale grave, trebuie să se rețină o singură infracțiune, aceea de viol calificat, prevăzută de art. 197, alin.2, lit.c Cod penal, iar nu două infracțiuni, de viol și de vătămare corporală din culpă în concurs real.

Când însă moartea s-a datorat intenției (directe sau indirecte) s-a considerat că infracțiunea complexă este în concurs cu infracțiunea de omor.

Din punct de vedere legal mai este posibilă o situație în care acțiunilor specifice infracțiunilor complexe le corespund ca formă de vinovăție intenția directă și culpa. Este cazul infracțiunii de ucidere din culpă săvârșită de un conducător de vehicul cu tracțiune mecanică, având în sânge o îmbibație alcoolică care depășește limita legală sau care se află în stare de ebrietate.

În literatura juridică această infracțiune a generat numeroase dispute, iar punctul nodal în rezolvarea problemei îl reprezintă tocmai corecta surprindere a laturii subiective a acestei infracțiuni.

Fără a anticipa asupra modului de soluționare a acestei probleme, care face parte din obiectul unui alt capitol, în acest context suntem de acord cu opinia potrivit căreia o infracțiune intenționată nu poate fi absorbită într-o infracțiune din culpă pentru

că ar fi împotriva logicii juridice ca o formă de vinovăție mai ușoară

să absoarbă o formă de vinovăție mai grea.

O ultimă situație ce se poate întâlni este aceea a infracțiunii complexe săvârșită sub aspect subiectiv, exclusiv din culpă. Această posibilitate a fost acceptată de unii autori în doctrină, dar și de unele instanțe în practică, iar alți autori au combătut-o, acest punct de vedere fiind și el îmbrățișat la rândul lui de alte instanțe.

Controversa are în vedere în esență posibilitatea ca infracțiunile împotriva protecției muncii săvârșite din culpă să fie absorbite în infracțiunile de vătămare corporală din culpă și respectiv ucidere din culpă, care astfel devin complexe, sau dimpotrivă, să existe un concurs de infracțiuni.

Ținând cont că această problemă va ii analizată în mod amănunțit în capitolul referitor la infracțiunea complexă și concursul de infracțiuni, precizăm că ne raliem opiniilor potrivit cărora atunci când infracțiunea de ucidere din culpă sau cea de vătămare corporală din culpă se datorează neluării sau nerespectării unor măsuri protecție a muncii săvârșite tot din culpă, cele dintâi, respectiv cele prevăzute de art.178, alin.2 și art.184, alin.3 din Codul penal, devin infracțiuni complexe culpoase, prin absorbția ca circumstanță agravantă a uneia sau alteia din infracțiunile prevăzute în Legea nr.90/1996 (fosta Legenr.5/1965).

Concluzionând, putem afirma că infracțiunea complexă, sub aspectul laturii subiective, poate fi săvârșită cu intenție, cu praeterintenție sau din culpă.

CAPITOLUL V

PARTICIPATIA ÎN CAZUL INFRACȚIUNII COMPLEXE

Secțiunea I:

Aspecte generale

Participația penală este compatibilă cu infracțiunea complexă, dar, ținând cont de specificul acestor infracțiuni, se pot constata unele particularități.

După cum se știe, Codul penal nu definește participația arătând însă în art.23 participanții, respectiv: autori, instigatori și complici, ca persoane care contribuie la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. Pe lângă aceștia, atât doctrina cât și practica penală recunosc existența unei alte categorii de participanți, și anume coautorii.

Rezultă din cele arătate că legiuitorul român a adoptat punctul de vedere după care în caz de participație este vorba despre o unitate infracțională, neexistând atâtea infracțiuni câți participanți sunt.

În doctrina penală română se arată că mai există și un alt punct de vedere, de altfel criticat și contrar primului, după care în caz de participație se comit atâtea infracțiuni câți participanți sunt, teorie cunoscută sub denumirea de "teoria complicității ca delict distinct."

Unele precizări cu privire la infracțiunile cu subiect calificat ne folosesc și la înțelegerea infracțiunilor complexe care prezintă un astfel de subiect. Astfel, dacă în ceea ce privește posibilitatea participației sub forma instigării și complicității la aceste tipuri de infracțiuni nu se ridică probleme, rămâne controversată problema calificării actelor de executare săvârșite de o persoană care nu are calitatea de subiect activ calificat.

Credem că este întemeiată opinia după care unele acte de executare săvârșite de o persoană care nu este subiect activ calificat (circumstanțiat, special) nu constituie o formă de participație la acea infracțiune, ci pot constitui o infracțiune distinctă. Acest lucru este valabil și în cazul infracțiunilor complexe.

Practica a demonstrat că de cele mai multe ori infracțiunile complexe se săvârșesc de către un autor unic, fiind totuși situații când ele se comit cu contribuția mai multor persoane, autoratul apărând în această ipoteză ca formă de participație. In ceea ce privește autoratul, nu se ridică probleme deosebite la infracțiunea complexă.

În continuare vom analiza formele de participație penală posibil a fi întâlnite la infracțiunea complexă.

Secțiunea a II-a:

Coautoratul

Principala problemă ce trebuie abordată este cea a infracțiunilor complexe la care este posibil coautoratul, precum și a celor care nu pot fi săvârșite în această formă de participație.

Este indiscutabil că infracțiunile complexe săvârșite, sub aspectul laturii subiective, cu intenție, pot fi realizate în coautorat. Acest fapt apare pregnant la infracțiunile complexe create prin reunirea altor infracțiuni, atunci când un coautor săvârșește o infracțiune componentă a infracțiunii complexe iar altul săvârșește cealaltă componentă a aceleiași infracțiuni complexe. Cooperarea materială a coautorilor poate fi concomitentă sau succesivă, ea putând fi posibilă la fiecare dintre infracțiunile componente sau numai la una dintre acestea.

Este de esența coautoratului în cazul unor asemenea infracțiuni complexe săvârșirea de acte care să corespundă în mod indubitabil laturii obiective.

De asemenea, legătura subiectivă este determinantă pentru existența coautoratului. Se arată în acest sens că în ipoteza în care unul dintre participanți săvârșește acțiunea specifică uneia dintre infracțiunile componente, fără să știe că o altă persoană săvârșește acțiunea specifică altei infracțiuni componente, fiecare dintre ei sunt doar autori la infracțiunile distincte comise, și nu coautori la infracțiunea complexă însăși. Deci lipsa cooperării intelectuale nu duce numai la inexistența coautoratului ca formă de participație, ci duce chiar la inexistența infracțiunii complexe.

În ceea ce privește problema coautoratului la infracțiunile complexe comise din culpă, ne raliem opiniei care susține că la acestea nu este posibil coautoratul.

În principiu, problema coautoratului la infracțiunile din culpă este controversată în doctrină.

Într-o primă opinie s-a susținut că există coautorat pentru că fiecare dintre făptuitori contribuie în mod nemijlocit la producerea rezultatului datorită actelor culpoase efectuate simultan sau succesiv, constatându-se și o voință comună de a coopera. În același timp, întrucât există o unitate de acțiune și un rezultat unic se exclude pluralitatea de infracțiuni. Această opinie a fost îmbrățișată izolat și de unele instanțe.

Într-o a doua opinie se neagă posibilitatea coautoratului la infracțiunile din culpă, cu argumentarea că deși este posibilă cooperarea materială între făptuitori, totuși între aceștia nu există o legătură subiectivă, culpa însăși excluzând prin caracteristicile ei ideea de cooperare. Autorii acestei opinii pornesc de la o reglementare anterioară, respectiv art.124 din Codul penal din 1936, care prevedea că la "infracțiunile neintenționate, dacă efectele delictuoase se datorează cooperării mai multor persoane la actele materiale, fiecare din ele este pedepsită ca autor al acelei infracțiuni."

De altfel și instanța supremă, în plenul ei, într-o decizie mai veche, referindu-se la coautorat, reținea că acesta este caracterizat printr-o activitate care constituie latura obiectivă a infracțiunii, sau printr-o activitate care este legată direct și nemijlocit de această activitate comisă cu intenția (s.n.) de a participa la săvârșirea unor noi infracțiuni.

În general, literatura juridică și practica admit posibilitatea coautoratului și la infracțiunile praeterintenționate. Plecându-se de la art.28, alin.2 din Codul penal, privitor la circumstanțele reale, potrivit căruia circumstanțele privitoare la faptă se răsfrâng asupra participanților numai în măsura în care aceștia le-au cunoscut sau le-au prevăzut, autorii arată că există intenția coautorilor pentru realizarea faptei inițiale, iar dacă se dovedește și existența culpei în sensul că nu au prevăzut rezultatul, deși trebuia și puteau să-1 prevadă, sau l-au prevăzut, socotind fără temei că nu se va produce, ei vor răspunde cu toții pentru rezultatul mai grav.

Ideea coautoratului la infracțiunile complexe praeter-intenționate a fost admisă și în practică. Instanța supremă s-a pronunțat în sensul că furtul comis împreună când unul dintre participanți exercită acte de violență, iar cel de-al doilea acte de sustragere, constituie coautorat la săvârșirea infracțiunii de tâlhărie. Când cel dintâi, cu intenție, ucide victima pentru a se putea comite tâlhăria, fapta acestuia constituie și infracțiunea de omor deosebit de grav prevăzută de art.176, lit. d, Cod penal. Fapta celui de-al doilea inculpat, care a comis sustragerea în timp ce victima era supusă agresiunii, dacă nu se dovedește că a urmărit ori acceptat decesul victimei, constituie infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art.211, alin.3, Cod penal deoarece poziția lui subiectivă este caracterizată prin intenție depășită.

Există, după cum arătam la începutul capitolului, unele infracțiuni complexe care nu pot fi comise decât de către o persoană care îndeplinește anumite condiții sau are anumite calități, devenind astfel subiect calificat.

Apar astfel unele aspecte mai deosebite. Distingem în primul rând infracțiuni complexe care atât în forma de bază cât și în cea agravată nu pot fi săvârșite în coautorat dacă unul dintre făptuitori nu are calitatea cerută de lege pentru a fi subiect activ (de exemplu la infracțiunea de purtare abuzivă, prevăzută de art.250 Cod penal, făptuitorul care nu are calitatea de funcționar în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, dar care, alături de unul care are această calitate, săvârșește acte prin care insultă o altă persoană, este autor al infracțiunii prevăzută de art.205 Cod penal, existând o situație identică în cazul infracțiunii prevăzute la art.250 alin.2 Cod penal).

În al doilea rând, există infracțiuni complexe cu subiect calificat la care posibilitatea coautoratului este controversată în literatura juridică.

În această categorie intră și infracțiunea de viol, cu privire la care s-au conturat trei opinii.

Într-o primă opinie se susține că la infracțiunea de viol nu poate exista coautorat, deoarece un act sexual firesc cu o persoană de sex feminin nu poate fi realizat în același timp de mai mulți făptuitori, fiind deci o infracțiune cu autor unic. Acest punct de vedere a fost îmbrățișat și în practică.

Într-o a doua opinie se consideră că poate fi autor, respectiv coautor, doar bărbatul care este capabil să întrețină un raport sexual, altfel, cel care este lipsit de această aptitudine și exercită actele de constrângere asupra victimei, săvârșește o altă infracțiune, respectiv de lovire sau amenințare.

În sfârșit, într-o ultimă opinie, se susține că poate fi coautor la infracțiunea de viol orice persoană, chiar și bărbatul incapabil să întrețină un raport sexual, precum și femeia. În argumentarea acestei originale opinii autorul pornește de la o constatare a instanței supreme, potrivit căreia coautorul realizează direct și nemijlocit fie toate actele ce constituie latura obiectivă a infracțiunii, fie o parte din aceste acte, arătând în continuare că violul, fiind o infracțiune complexă, prezintă în conținutul laturii obiective și constrângerea prealabilă sau concomitentă actului sexual. Așadar apreciind aceste acte de constrângere ca nefiind acte de executare, în ipoteza când făptuitorul ar comite aceste acte fără însă a înfăptui actul sexual, acestea fiind considerate acte pregătitoare și nefiind sancționate corespunzător, s-ar lăsa nepedepsită tentativa la infracțiunea de viol, ceea ce ar intra în contradicție cu înseși dispozițiile art.204 din Codul penal.

În același sens, în doctrină, s-a arătat recent că "executarea de acte de constrângere a victimei în scop de viol înseamnă începutul executării infracțiunii de viol chiar dacă nu s-a început și executarea raportului sexual, iar întreruperea executării actelor de constrângere (de exemplu, prin intervenția unui terț) va însemna totodată și întreruperea infracțiunii de viol și tragerea la răspundere a agentului pentru tentativă de viol. în același sens în practica judiciară s-a decis corect că acela care imobilizează victima urmărind să o constrângă la raport sexual, rezultat care nu s-a produs datorită intervenției unui terț, va răspunde pentru tentativă la viol."

Controversa privind coautoratul la viol, este, cel puțin parțial, determinată și de modul cum este redactat textul art.197 Cod penal, care nu indică în mod explicit că este vorba despre o infracțiune cu autor unic, față de codul penal anterior care în art.419 reglementa violul de o manieră care excludea posibilitatea coautoratului ("Comite delictul de viol bărbatul care prin violență sau amenințare constrânge o persoană de orice sex să aibă cu el raport sexual" – executarea raportului sexual este condiționată de executarea constrângerii de către aceeași persoană).

În ce privește distincția între actele de coautorat și cele de complicitate în cadrul infracțiunilor complexe, esențială pentru calificarea faptei este coroborarea activității materiale cu poziția subiectivă a participantului.

Secțiunea a lll-a:

Instigarea

Instigarea este posibilă la infracțiunea complexă atât ca formă de participație proprie, cât și ca formă de participație improprie.

Din punct de vedere subiectiv, instigarea nu se poate săvârși decât cu intenție, infracțiunile complexe neputând constitui o excepție de la reglementarea înscrisă în art.25 Cod penal.

În literatură s-a exprimat punctul de vedere după care instigarea poate constitui o cauză de disociere a infracțiunii complexe sub aspectul răspunderii instigatorului. In acest sens s-a spus că instigatorul nu va răspunde decât pentru infracțiunea pentru care a instigat, iar dacă autorul săvârșește și altceva, aceasta va atrage numai răspunderea lui, nu și a instigatorului. Tot la fel și în cazul așa-numitei instigări putative, când instigatorul a instigat la săvârșirea unei infracțiuni complexe, dar autorul a comis doar una dintre infracțiunile componente, instigarea putativă privind acea parte din conținutul infracțiunii complexe care nu s-a realizat. Logica lucrurilor obligă la concluzia că instigatorul nu va putea răspunde pentru o faptă care nu s-a săvârșit, chiar dacă din punct de vedere subiectiv a dorit altceva.

Probleme mai deosebite ridică instigarea în situația infracțiunilor complexe praeterintenționate, deoarece aici doctrina și practica s-au situat pe poziții diferite.

Instanța supremă a decis că atunci când instigatorul determină pe autor să săvârșească o tâlhărie, putând să prevadă că victima va deceda în urma actelor de violență, dar, deși prevede un asemenea rezultat, nu-1 acceptă, socotind fără temei că nu se va produce, iar autorul tâlhăriei ucide victima cu intenție, fapta celui dintâi constituie instigare la infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art.211 alin.3 Cod penal, iar fapta autorului infracțiunea de omor deosebit de grav prevăzută de art.176 lit. d Cod penal. S-a motivat că soluția se impune ținând cont de poziția subiectivă a fiecărui participant, caracterizată prin intenție depășită în cazul instigatorului și prin intenție în cazul autorului infracțiunii. Fără îndoială că temeiul legal de la care s-a pornit în rezolvarea unei asemenea situații este dispoziția înscrisă în art.28 alin.2 Cod penal.

O asemenea rezolvare a instigării a fost primită cu rezerve în doctrină. Plecând de la faptul că instigarea nu se poate produce decât cu intenție precum și de la constatarea că în Codul penal infracțiunile praeterintenționate nu sunt reglementate în partea generală, s-a concluzionat în mod corect că dispozițiile art.28 alin.2 se referă doar la infracțiunile comise cu intenție.

Necontestând existența unei culpe în sarcina instigatorului în legătură cu rezultatul mai grav produs, se susține că răspunderea acestuia nu poate fi reținută pentru că instigarea nu se poate săvârși din culpă. Potrivit autorilor, în această situație ar trebui să opereze o disociere între infracțiunea absorbantă (praeterintenționată) și cea absorbită (de bază), autorul răspunzând pentru întreaga infracțiune iar instigatorul numai pentru infracțiunea de bază, deoarece la aceasta a înțeles să participe.

După cum se știe, în art.29 Cod penal se reglementează și instigarea neurmată de executarea faptei precum și cea urmată de desistarea autorului ori de împiedicarea de către acesta a producerii rezultatului.

Aceste forme ale instigării se pot întâlni numai la infracțiunile complexe posibil a fi săvârșite cu intenție, neputând exista în situația în care infracțiunile complexe la care se instigă sunt culpoase sau praeterintenționate.

Secțiunea a IV-a:

Complicitatea

O ultimă formă de participație ce se impune a fi abordată în cazul infracțiunii complexe este complicitatea.

Complicitatea, sub ambele forme, materială și morală, este compatibilă cu infracțiunile complexe intenționate.

De esența complicității este înțelegerea între autor și complice cu privire la săvârșirea unei anumite fapte. Dacă după intervenirea unei asemenea înțelegeri, autorul reconsiderându-și rezoluția inițială, săvârșește o altă faptă despre care complicele nu are cunoștință, acesta din urmă nu poate răspunde ca participant sub forma complicității la noua faptă. în acest sens nu putem fi de acord cu o soluție adoptată în practică, contrară acestui punct de vedere. In fapt, trei inculpați s-au hotărât să comită un furt, unul dintre ei rămânând de pază, iar ceilalți doi pătrunzând în locuința victimei, unde au molestat-o și au luat o serie de bunuri. Cel de-al treilea a fost considerat complice la tâlhărie pe baza faptului că, văzând lumină în locuință și auzind zgomote, putea să-și dea seama că ceilalți doi vor folosi violența pentru realizarea furtului propus. O asemenea interpretare este totuși excesivă, fiindcă nu ține seama de poziția subiectivă a complicelui bazată pe înțelegerea inițială cu autorii. Față de considerentele arătate, în speță este vorba despre complicitate la furt calificat.

În ceea ce privește complicitatea morală, nu este necesar, din punct de vedere subiectiv, să intervină o înțelegere prealabilă între autor și complice, fiind suficient ca acesta din urmă să știe despre comiterea infracțiunii și că ajută prin activitatea lui. Astfel, s-a decis că fapta unor persoane care făceau parte din grupul agresorilor de a se fi aflat în apropierea victimei, înconjurând-o, în timp ce agresorii o deposedau de bunuri, constituie complicitate morală la infracțiunea de tâlhărie.

Așa cum reiese din art.26 Cod penal, complicitatea nu poate fi comisă decât cu intenție, ceea ce semnifică faptul că cel care este complice prevede acțiunea autorului și urmarea acesteia, dorind sau acceptând producerea urmărilor.

Complicitatea la infracțiunile complexe praeterintenționate ridică aceleași probleme ca și în cazul instigării, nefiind necesară reluarea aspectelor discutate.

Trebuie totuși arătat că practica judiciară s-a situat pe poziția recunoașterii complicității și la infracțiunile praeterintenționate. în acest sens, instanța supremă a reținut că 'însoțirea de la mică distanță a autorului și a victimei, după ce autorul, cunoscut ca o persoană deosebit de violentă, a comunicat participanților intenția sa de a sustrage banii victimei, și asistarea în continuare la lovirea repetată și gravă a acesteia precum și la deposedarea ei de bani, constituie acte de complicitate, chiar în lipsa unei înțelegeri exprese, deoarece prezența la locul faptei a constituit un ajutor dat autorului. Dacă victima moare în urma agresiunii, complicitatea se raportează la prevederile art.211 alin.3 Cod penal, deoarece, văzând că victima este lovită, participanții și-au putut da seama de eventualitatea acestui rezultat, poziția lor subiectivă fiind caracterizată de intenție depășită.

Și în doctrină remarcăm existența unor opinii din tabăra susținătorilor acestei idei care denotă că problema în discuție nu și-a găsit pe deplin soluționarea științifică. Se arată astfel că "într-o exprimare riguroasă" nu se poate vorbi despre complicitate la infracțiunile complexe praeterintenționate datorită culpei care există în componența acestei forme de vinovăție, însă, totuși, un "simț elementar de justiție" conduce la ideea îmbrățișată în practică.

Clarificarea definitivă însă a complicității la infracțiunile praeterintenționate, și implicit la infracțiunile complexe praeter-intenționate, nu poate fi făcută decât de către legiuitor printr-o reglementare expresă.

Complicitatea este posibilă și la infracțiunile complexe cu subiect calificat sau special, întrucât complicele săvârșind numai acte de înlesnire sau ajutor, deci care nu aparțin laturii obiective a infracțiunii, calitatea cerută de lege nu poate fi extinsă și asupra acestuia.

În cazul infracțiunilor complexe este uneori mai dificil de făcut deosebirea între actele de complicitate și cele de executare, datorită specificului laturii obiective acestor infracțiuni. Esențial este de a constata dacă actele realizate aparțin sau nu laturii obiective; în ipoteza că sunt extrinseci acesteia, nu pot fi catalogate decât ca acte de complicitate. De asemenea, nu trebuie pierdut din vedere nici aspectul subiectiv, fapt cu atât mai important în cazul complicității morale și care a fost subliniat în unele hotărâri judecătorești. în acest sens s-a reținut că simpla prezență a unei persoane la locul săvârșirii infracțiunii nu este suficientă pentru a conchide că prin aceasta ea ar fi intenționat să înlesnească sau să ajute la comiterea infracțiunii, din moment ce nu s-a stabilit că ar fi cunoscut sau prevăzut intenția autorului.

Secțiunea a V-a:

Participația improprie în cazul infracțiunii complexe

Participația improprie, așa cum este reglementată în art.31 din Codul penal, cunoaște două modalități.

Prima dintre acestea constă în determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenție, la săvârșirea din culpă de către o altă persoană a unei fapte prevăzute de legea penală.

A doua formă constă în determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenție, la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o persoană care comite acea faptă fără vinovăție.

În ceea ce privește infracțiunea complexă, nu există nici un impediment ca aceasta să fie săvârșită sub forma participației improprii, dacă bineînțeles sunt îndeplinite condițiile generale ale acesteia, așa cum sunt formulate în art.31 Cod penal, însă, datorită specificului ei, participația improprie este rar întâlnită în practică la săvârșirea infracțiunii complexe.

CAPITOLUL VI

TENTATIVA LA INFRACȚIUNEA COMPLEXĂ

Secțiunea I:

Aspecte generale

Tentativa în cazul oricărei infracțiuni nu poate fi analizată decât prin prisma art.20, 21, 22 din Codul penal, tentativa la infracțiunea complexă prezentând însă unele particularități pe care încercăm să le surprindem în continuare.

Ținând cont că infracțiunea complexă poate fi săvârșită cu intenție, din culpă și cu praeterintenție, trebuie precizat de la început un lucru, de altfel evident, și anume că nu putem vorbi despre tentativă la infracțiunile complexe săvârșite din culpă.

În ceea ce privește infracțiunile complexe intenționate, la care în principiu este posibilă tentativa, sunt totuși situații când astfel de infracțiuni nu pot fi săvârșite sub forma tentativei, din diferite considerente.

Probleme mai deosebite ridică tentativa în cazul infracțiunilor complexe săvârșite cu praeterintenție la care nu s-a produs urmarea de bază.

Raportul dintre actele preparatorii și tentativă este o altă chestiune ce trebuie lămurită. Legiuitorul român a adoptat principiul neincriminării actelor preparatorii, dar uneori, prin excepție, anumite acte preparatorii au fost asimilate cu tentativa, fiind sancționate ca atare, această măsură având un caracter preventiv față de infracțiunile grave ce ar urma să fie săvârșite. Acest aspect vizează, tot ca excepție, și unele infracțiuni complexe, cum ar fi aceea de atentat, prevăzută de art.160 Cod penal. Astfel, în art. 173 alin.2 Cod penal se arată că producerea sau procurarea mijloacelor sau instrumentelor, precum și luarea de măsuri în vederea comiterii infracțiunii prevăzute de art.160 Cod penal se consideră tentativă.

În continuare vom analiza tentativa la infracțiunea complexă creată prin reunire, la infracțiunile complexe create prin absorbția altor infracțiuni, făcând o analiză separată a tentativei în cazul infracțiunilor complexe praeterintenționate la care nu s-a produs urmarea de bază.

Secțiunea a ll-a:

Tentativa ia infracțiunea complexă creată

prin reunirea altor infracțiuni

Infracțiunea complexă creată prin reunirea altor infracțiuni sau în componența căreia intră cel puțin două infracțiuni a mai fost denumită în literatură infracțiune complexă propriu-zisă. Această formă a infracțiunii complexe prezintă un anumit specific ce se repercutează asupra tentativei.

În doctrină s-au conturat două opinii referitoare la tentativa în cazul acestui tip de infracțiune complexă.

Într-o primă opinie, exemplificându-se prin infracțiunea de tâlhărie, s-a arătat că "infracțiunea complexă se consumă când s-a adus atingere obiectului juridic principal (a avut loc luarea bunului). Dacă a avut loc numai o acțiune și inacțiune (violența sau amenințarea) se realizează doar tentativa la tâlhărie și nu infracțiunea simplă de violență sau amenințare." S-a considerat astfel că există tentativă prin executarea uneia din acțiunile specifice infracțiunii complexe și care ar avea semnificația de act de executare a infracțiunii complexe în întregul ei.

Într-o a doua opinie, s-a susținut că există tentativă la infracțiunea complexă când s-a început executarea fiecăreia dintre acțiunile componente. Acest punct de vedere a fost receptat de alți autori într-o manieră mult prea restrictivă încât s-a ajuns la a se susține că "…pentru a exista tentativă a infracțiunii complexe, este necesar să aibă loc un început de executare a ambelor acțiuni componente, începutul de executare sau executarea uneia singure având efectul de a disocia pe cealaltă, de a o autonomiza, făcând să ne aflăm în fața tentativei sau consumării infracțiunii respective și nu în fața tentativei la infracțiunea complexă."

Ținând cont, în cadrul acestui tip de infracțiune, de raportul existent între acțiunea principală (scop) și acțiunea adiacentă (mijloc) considerăm, așa cum s-a arătat recent în doctrină, că sunt posibile trei situații:

ambele infracțiuni au rămas în faza tentativei perfecte sau imperfecte (de exemplu, în cazul tâlhăriei, când făptuitorul vrea să lovească victima pentru a-i smulge geanta, însă este oprit de un terț în momentul când vroia să aplice lovitura și să smulgă geanta);

acțiunea adiacentă s-a consumat însă acțiunea principală a rămas în faza tentativei (păstrând exemplul de mai sus, autorul lovește victima pentru a-i smulge geanta, însă în momentul când ia geanta intervine un terț care îl oprește; tâlhăria ca infracțiune complexă în ansamblul ei nu s-a consumat);

acțiunea principală s-a consumat însă acțiunea adiacentă a rămas în faza tentativei (de exemplu, făptuitorul a smuls geanta victimei, dar în momentul când vrea să se depărteze, victima începe să strige după ajutor, iar agentul, vrând să lovească victima este oprit de un terț; ipoteza este mai rară în practică).

Așa cum același autor arata,"în principiu, există tentativă la infracțiunea complexă când executarea acesteia, privită în ansamblul ei (s.n.i nu este dusă până la capăt ori rezultatul nu se produce."

Secțiunea aIII-a:

Tentativa la infracțiunea complexă creată

prin absorbția unei alte infracțiuni

Trebuie remarcat pentru început că nu în toate situațiile este posibilă tentativa la acest tip de infracțiune complexă.

Această imposibilitate decurge din faptul că infracțiunea absorbită nu poate fi săvârșită sub forma tentativei. Este cazul, spre exemplu, a infracțiunii complexe de ultraj care ia naștere prin absorbția uneia dintre infracțiunile de insultă, calomnie sau amenințare, la niciuna dintre aceste infracțiuni componente tentativa nefiind posibilă, fiind vorba despre infracțiuni de executare promptă sau imediată.

Totuși legiuitorul a creat astfel de infracțiuni complexe la care tentativa este posibilă. Este, de exemplu, cazul infracțiunii de viol prevăzută de art.197 alin.l Cod penal. Aceasta este o infracțiune complexă întrucât absoarbe infracțiunile de lovire (art.180 Cod penal) sau amenințare (art.193 Cod penal). Așa cum arătam anterior, săvârșirea de violențe sau amenințări asupra victimei, în vederea întreținerii de relații sexuale, chiar dacă acestea din urmă nu s-au consumat, constituie tentativă. Și în ipoteza în care infracțiunea absorbită în infracțiunea complexă are caracterul unei circumstanțe agravante, se pot face constatări identice, în sensul că sunt infracțiuni la care nu este posibilă tentativa, și infracțiuni care pot fi săvârșite în forma tentativei.

În primul caz putem exemplifica prin infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art.189 Cod penal, în varianta prevăzută de alin.2, când se săvârșește pentru a cere un folos material sau un alt avantaj în schimbul eliberării. Deși legiuitorul a înțeles să incrimineze tentativa, considerând-o deosebit de periculoasă, din punct de vedere științific apare o inadvertență pentru că infracțiunea absorbită, respectiv cea de șantaj prevăzută de art.194 Cod penal, nu poate fi săvârșită sub forma tentativei. Din moment ce pretinderea unui folos material sau a unui alt avantaj este o acțiune ulterioară lipsirii de libertate, care este deja consumată, tentativa la această infracțiune este, practic, imposibilă.

În cel de-al doilea caz se situează, de exemplu, infracțiunea de furt calificat prevăzută de art.209 lit. i Cod penal, când este săvârșită prin efracție, în infracțiunea complexă absorbindu-se ca circumstanță agravantă infracțiunea de distrugere, prezentată de art.217 Cod penal. Practica judiciară, în acord cu doctrina, a reținut că, deși infracțiunea de distrugere este deja consumată, nu are loc o disociere a infracțiunii complexe și nu operează concursul de infracțiuni între distrugere și tentativă de flirt. Astfel, acțiunea specifică infracțiunii absorbite ca circumstanță agravantă și consumată se convertește în act de executare specific infracțiunii complexe care în acest mod apare ca fiind săvârșită sub forma tentativei.

O situație aparte, sub aspectul tentativei, o are infracțiunea de omor deosebit de grav săvârșită asupra a două sau mai multe persoane, prevăzută de art.176, lit.b Cod penal. Aici trebuie avute în vedere două ipoteze:

Prima, când făptuitorul a încercat să omoare două sau mai multe persoane, dar acțiunea lui rămâne în faza tentativei. In practică s-a conturat în cele din urmă un punct de vedere unitar în sensul că fapta constituie o singură tentativă la această infracțiune.

A doua ipoteză are în vedere situația când făptuitorul a încercat să omoare două sau mai multe persoane, dar numai una dintre victime a decedat. Inițial, în practică s-a statuat că infracțiunea complexă s-ar afla în faza tentativei. Apoi, instanța supremă, în plenul ei, a îmbrățișat un alt punct de vedere constatând că într-o anumită ipoteză se ajunge ca o faptă de omor consumată să fie mai blând sancționată în cadru tentativei la infracțiunea prevăzută de art.176 lit.b Cod penal, decât dacă ar fi sancționată independent. Considerând că astfel tentativa la omorul agravat ar constitui o cauză de atenuare a răspunderii penale pentru o infracțiune consumată de omor săvârșită în cadrul infracțiunii complexe, instanța supremă a decis să rețină un concurs între tentativa de omor, după caz, simplu, calificat sau deosebit de grav, și infracțiunea consumată.

Deși în acest mod s-a ajuns la o soluție judicioasă sub aspectul aplicării pedepsei, practic se desface pe cale judiciară unitatea legală, ceea ce este inacceptabil. Alături de alți autori, considerăm că desfacerea unității legale ar putea fi luată în considerare de legiuitor într-o nouă reglementare a acestei infracțiuni complexe, sau i s-ar putea sugera legiuitorului să prevadă limite speciale ale pedepselor pentru tentativa la infracțiunea incriminată în art.176 lit.b Cod penal similare cu cele pentru tentativă, când fapta consumată este sancționată cu detențiunea pe viață.

Din prezentarea acestor situații se observă că în ceea ce privește tentativa la infracțiunile complexe create prin absorbție nu există o regulă generală în materie.

Secțiunea a IV-a:

Despre posibilitatea tentativei la infrac-țiunile complexe praeterintenponate la care nu s-a pro-dus urmarea de bază

Există un punct de vedere unitar în sensul că infracțiunile complexe praeterintenționate, tocmai datorită prezenței culpei, nu pot fi săvârșite sub forma tentativei.

Codul penal, reglementând unele infracțiuni complexe, prevede și forme praeterintenționate ale acestora. în legătură cu acestea s-au purtat în literatura de specialitate discuții privitor la posibilitatea sau imposibilitatea tentativei atunci când nu se produce urmarea de bază.

Astfel, s-au exprimat o serie de opinii, pe care le vom prezenta pe scurt:

Într-o primă accepțiune s-a considerat că la infracțiunea complexă praeterintenționată nu este posibilă tentativa.

Pornindu-se de la existența culpei s-a arătat că în ipoteza când acțiunea de bază, care este intenționată, a rămas în stare de tentativă, dar s-a produs rezultatul din culpă al infracțiunii absorbante praeterintenționate, atât producerea acestuia cât și existența culpei sunt incompatibile cu ideea că ar putea exista tentativă la acest tip de infracțiune. S-a mai arătat că, din moment ce rezultatul infracțiunii praeterintenționate s-a produs, nu mai are relevanță gradul de realizare a fiecăreia dintre acțiunile infracțiunii complexe de bază.

În concluzie, când se produce rezultatul mai grav, din culpă, fapta nu poate fi socotită tentativă (tocmai pentru că s-a produs rezultatul), ci este vorba despre o infracțiune consumată, acțiunea adiacentă convertindu-se în acțiune principală.

Într-o a doua accepțiune, s-a considerat că există tentativă, dar sub forma tentativei la infracțiunea de bază.

În susținerea acestei opinii s-a arătat că la infracțiunile complexe praeterintenționate tentativa nu poate fi concepută ca o tentativă a întregii infracțiuni, deoarece rezultatul produs din culpă exclude ideea tentativei. Se arată că, deși se folosește sintagma "tentativă la infracțiunile praeterintenționate", prin aceasta trebuie înțeles o tentativă a elementului de bază, ceea ce decurge din unitatea infracțiunilor care compun infracțiunea complexă.

Autorii propun instituirea așa-numitei tentative relative care ar însemna punerea în executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea, executare care a fost întreruptă sau nu și-a produs efectele decât parțial. De asemenea, se propune disocierea conținutului infracțiunii praeterintenționate în infracțiunea de bază rămasă sub forma tentativei și rezultatul praeterintenționat produs.

Această opinie a fost criticată arătându-se că disocierea propusă nu este prevăzută de lege și că "unitatea legală a infracțiunii complexe nu poate fi spulberată prin interpretare."

În sfârșit, în cea de-a treia opinie, s-a considerat că infracțiunea complexă praeterintenționată poate fi săvârșită sub forma tentativei.

Ipoteza care duce la o asemenea concluzie are în vedere că infracțiunea de bază a rămas sub forma tentativei, iar infracțiunea adiacentă, care din punct de vedere subiectiv este săvârșită din culpă, este în formă consumată.

În argumentarea opiniei, pe care o considerăm cea mai elaborată, se arată că în cazul unității naturale de infracțiune tentativa se prezintă ca o întrerupere a acțiunii, și numai la aceste infracțiuni este valabilă regula după care la infracțiunea praeterintenționată nu este posibilă tentativa. Tentativa la infracțiunea complexă este deosebită calitativ (s.n.) de cea de la unitatea naturală de infracțiune, tocmai pentru că infracțiunea complexă este o construcție juridică cu un anumit specific.

În acest sens, la infracțiunea complexă "întrerupere" poate însemna fie întreruperea uneia sau tuturor acțiunilor componente, fie existența doar a unei fapte consumate absorbite și inexistența sau existența parțială a acțiunii principale. Deci acțiunea absorbită se convertește în act de executare care se raportează la rezultatul infracțiunii complexe în întregul ei. Or infracțiunea absorbită poate să constea chiar dintr-o faptă săvârșită cu praeterintenție, feră ca aceasta să influențeze tentativa la infracțiunea complexă.

Considerând că nu are nici o semnificație faptul că actul de executare a infracțiunii complexe a absorbit și o faptă praeterintenționată, incriminată distinct de legea penală, "într-o asemenea viziune, tentativa este totdeauna posibilă la o infracțiune complexă."

O problemă care mai apare în acest context este faptul că în unele cazuri pedeapsa pentru tentativa la infracțiunea complexă praeterintenționată este mai mică decât cea pentru infracțiunea absorbită care s-a consumat. Arătându-se că infracțiunea complexă nu poate fi o modalitate de atenuare a răspunderii penale pentru infracțiunea absorbită, s-a propus ca în aceste cazuri să se rețină un concurs de infracțiuni, desfacându-se astfel pe cale judiciară unitatea infracțională instituită de lege, soluție care este inacceptabilă. Este, de exemplu, situația tentativei la infracțiunea de viol care a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, care se pedepsește cu închisoarea de la 7 ani și jumătate la 12 ani și jumătate, pedeapsă care este mai mică decât cea pentru infracțiunea absorbită, respectiv cea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, care este cuprinsă între 5 și 15 ani închisoare. Credem că, așa cum arăta și autorul respectiv, este necesară intervenția legiuitorului pentru modificarea corespunzătoare a sancțiunilor prevăzute pentru infracțiunile complexe respective.

*

O ultimă problemă ce se impune a fi abordată este cea a incidenței desistării faptuitorului asupra existenței acestui tip de infracțiune.

În situația în care actele de executare a infracțiunii complexe s-au întrerupt datorită unor cauze independente de voința făptuitorului, există tentativă la infracțiunea complexă.

În caz de desistare din partea autorului de la săvârșirea infracțiunii complexe, în ipoteza că infracțiunea absorbită a fost săvârșită integral, părerea dominantă în literatură este că făptuitorul va răspunde penal pentru infracțiunea absorbită și nu va fi sancționat pentru tentativa la infracțiunea complexă.

Acest punct de vedere care de fapt se bazează pe reglementarea legală (art.22 alin.2 Cod penal), a fost însușit și de practică. Astfel s-a decis că atunci când, prin actele materiale îndeplinite până în momentul desistării, inculpatul a deteriorat un bun, el este apărat de pedeapsă pentru furt (art.209 lit.i Cod penal), dar trebuie să fie sancționat pentru infracțiunea de distrugere.

S-a arătat astfel că are loc o disociere a infracțiunii complexe pe care o prevede legea, ea reprezentând o excepție de la structura unitară a acestei forme de unitate legală, iar infracțiunea căreia îi aparține acțiunea dusă până la capăt "se autonomizează".

Trebuie subliniat că în acest caz organele judiciare doar constată o asemenea situație, desfacerea unității legale operând în temeiul legii, respectiv prin aplicarea dispozițiilor înscrise în art.22 alin.2 Cod penal.

CAPITOLUL VII

INFRACȚIUNEA COMPLEXĂ Șl CONCURSUL DE

INFRACȚIUNI

Secțiunea I:

Criterii de diferențiere a infracțiunii complexe

de concursul de infracțiuni

În abordarea acestei probleme trebuie precizat că nu avem intenția de a face o analiză comparativă a celor două instituții, ci vom încerca să prezentăm acele aspecte care, reținând atenția specialiștilor și căpătând uneori rezolvări diferite în practică, au făcut și fac posibilă încă o astfel de discuție.

Este evident că atât infracțiunea complexă cât și concursul de infracțiuni au în vedere la realizarea lor existența mai multor infracțiuni, dar, așa cum s-a spus, incriminarea distinctă a infracțiunii complexe se datorează faptului că prezintă o periculozitate socială proprie, deosebită de cea a infracțiunilor care o compun. Gradul de pericol social al infracțiunii complexe este mai mare decât al fiecăruia din infracțiunile componente pentru că sunt puse în pericol mai multe obiecte juridice, iar reunirea lor într-o infracțiune complexă asigură o luptă mai eficientă împotriva unor astfel de fapte.

În literatura juridică s-au propus mai multe criterii specifice prin care infracțiunea complexă să fie deosebită de concursul de infracțiuni:

Criteriu esențial de caracterizare a infracțiunii complexe ar consta în condiția ca infracțiunea absorbantă să nu se poată consuma fără săvârșirea infracțiunii absorbite. În cazul concursului de infracțiuni, întâlnirea infracțiunilor este rezultatul unei conjuncturi faptice create prin voința legiuitorului, în timp ce la infracțiunea complexă reunirea infracțiunilor este rezultatul incriminării legale. Dacă la concurs este posibilă consumarea unei infracțiuni fără a fi săvârșită în același timp și cealaltă, infracțiunea complexă nu se poate considera săvârșită dacă nu se comite și infracțiunea absorbită în același timp.

Al doilea criteriu constă în faptul că infracțiunea absorbită trebuie să fie o infracțiune determinată sau determinabilă (de exemplu, în cazul infracțiunii de furt calificat săvârșit prin efracție care include prin absorbție infracțiunea de distrugere).

Al treilea criteriu se referă la faptul că infracțiunea absorbantă nu poate avea un grad de pericol social mai redus decât infracțiunea absorbită.

Reținând importanța acestei susțineri, trebuie însă făcută completarea că afirmațiile își păstrează valabilitatea și în cazul infracțiunilor complexe create prin reunirea altor infracțiuni.

Concomitent cu stabilirea acestor criterii s-a considerat că în mod nejustificat s-a recurs și la alte criterii de deosebire a infracțiunii complexe de concursul de infracțiuni și care au fost catalogate ca improprii, deoarece ele nu sunt specifice doar acestei forme de unitate infracțională, ele fie întâlnindu-se și la alte asemenea forme, fie la pluralitatea de infracțiuni, fie neexistând întotdeauna la infracțiunea complexă:

Un astfel de criteriu impropriu ar fi acela al simultaneității de rezoluție, cu privire la care se arată că funcționează uneori și în cazul concursului real de infracțiuni și anume când comiterea acțiunilor a fost concepută concomitent. în același timp, simultaneitatea de rezoluție nu există la toate infracțiunile complexe, ca de exemplu în cazul tâlhăriei când făptuitorul, fiind surprins în timp ce fura, ia hotărârea să-și asigure scăparea prin violență sau amenințare.

Un alt criteriu impropriu ar fi relația dintre infracțiunea mijloc și infracțiunea scop. Este impropriu pentru că este în același timp specific și concursului cu conexitate, aici existând, indiscutabil, întotdeauna o relație între infracțiunea mijloc și infracțiunea scop.

Un ultim criteriu impropriu ar fi cel al lipsei de relevanță penală, în sensul lipsei de pericol social al infracțiunii absorbite. Nu se poate susține că infracțiunea sau infracțiunile absorbite rămân lipsite de pericol social, pentru că pericolul social propriu acestora își pierde doar individualitatea, el fiind inclus în pericolul social al in-fracțiunii complexe.

Deși față de cele arătate s-ar părea că din punct de vedere principial lucrurile sunt clare, totuși în practică au fost date rezolvări diferite, după cum și în doctrină interpretările au fost diferite.

Secțiunea a II-a:

Implicații practice ale diferențierii infracțiunii

complexe de concursul de infracțiuni

A.Vătămarea corporală și uciderea din culpă comise

în urma nerespectării din culpă a unor dispoziții

legale privind protecția muncii

Probleme interesante privind raportul dintre infracțiunea complexă și concursul de infracțiuni ridică infracțiunile de ucidere din culpă și vătămare corporală din culpă, atunci când ele sunt comise în urma nerespectării din culpă a unor dispoziții legale privind protecția muncii.

Atât în doctrină cât și în practica judiciară, plecând de la dispozițiile vechii legi privind protecția muncii, Legea nr.5/1965 (discuția rămâne valabilă și după apariția noii legi reglementând protecția muncii, respectiv Legea nr.90/1996, art.34-38), s-au exprimat păreri opuse, opinia dominantă în materie fiind cea a concursului de infracțiuni.

Într-o sinteză a argumentelor susținătorilor acestei opinii, se reține că există concurs de infracțiuni pentru următoarele considerente:

există două obiecte juridice lezate de același subiect activ, condițiile normale de muncă precum și persoana omului (viața, sănătatea, integritatea corporală);

există două laturi obiective, nerespectarea normelor de protecție a muncii precum și provocarea morții victimei în urma încălcării acestor dispoziții;

există două laturi subiective, o atitudine psihică față de faptul nerespectării normelor de protecție a muncii și o altă atitudine psihică față de rezultatul produs (moartea, vătămarea integrității corporale, a sănătății);

există două dispoziții legale încălcate, cele privitoare la protecția muncii, și cele referitoare la viața, integritatea corporală sau sănătatea persoanei.

Recurgând la aceleași argumente, în favoarea concursului de infracțiuni s-a pronunțat și instanța supremă prin decizia de îndrumare nr.7/1957, la rândul lor, și alte instanțe pronunțând soluții în acest sens, cu motivări mai mult sau mai puțin asemănătoare.

În literatura juridică s-a conturat și o altă opinie, reflectată de-a lungul timpului și în practica unor instanțe. S-a arătat astfel că infracțiunea contra protecției muncii se consumă prin simpla producere a unei stări de pericol, neexistând cerința legală pentru producerea unui accident sau a unei îmbolnăviri profesionale, iar în ipoteza că și acestea se produc, răspunderea va fi distinctă pentru aceste urmări, potrivit dispozițiilor Codului penal. Deci, dacă stării de pericol îi urmează o vătămare fără ca subiectul activ să fi intervenit printr-o acțiune sau omisiune (s.n.), înseamnă că accidentul sau îmbolnăvirea profesională este rezultatul acțiunii sau inacțiunii inițiale, care constă fie în neluarea unor măsuri privind protecția muncii, fie în nerespectarea acestora.

În consecință, infracțiunea de ucidere din culpă și cea de vătămare corporală din culpă, fiind urmarea încălcării dispozițiilor legale privind protecția muncii, devin infracțiuni complexe prin absorbția, ca element, a acelor fapte care luate în considerare izolat constituie infracțiuni contra protecției muncii.

Și în practică situațiile de acest gen au fost rezolvate în concordanță cu această opinie, reținându-se că este vorba despre o infracțiune unică, complexă.

În acord cu această opinie, trebuie observat, în primul rând, că unele dintre argumentele aduse în sprijinul concursului de infracțiuni nu sunt specifice exclusiv acestei forme de pluralitate infracțională. Este vorba despre existența a două obiecte juridice lezate, a doua laturi obiective și a două laturi subiective, elemente care, așa cum arătam anterior, se regăsesc și la infracțiunea complexă.

Pe de altă parte, în cazul infracțiunilor prevăzute de art.174. alin.2 și de art.184 alin.3 Cod penal, culpa făptuitorului constă tocmai în neluarea unor măsuri privind protecția muncii. Și atunci, dacă am accepta teza concursului de infracțiuni, ar însemna că făptuitorul ar comite aceleași acțiuni sau inacțiuni cu două forme de vinovăție distincte, o culpă a infracțiunii contra protecției muncii și o alta a infracțiunii contra persoanei, ceea ce este inadmisibil, ținând cont că de fapt este vorba despre o singură culpă.

Nu înseamnă însă că incriminările din legea specială sunt inutile, pentru că ele rămân aplicabile ori de câte ori, prin neluarea sau nerespectarea măsurilor de protecție a muncii, se crează o stare de pericol; dacă însă se produce vreuna dintre urmările specifice infracțiunilor prevăzute de art.178 alin.2 și art.184 alin.3 Cod penal, aceste fapte sunt absorbite în conținutul acestora.

B. Uciderea din culpă săvârșită de către un conducător de vehicul cu tracțiune mecanică având în sânge o îmbibație alcoolică ce depășeș-te limita legală sau care se află în stare de ebrietate

Dicții îndelungate în doctrină pe marginea raportului dintre infracțiunea complexă și concursul de infracțiuni s-au purtat și în legătură cu infracțiunea de ucidere din culpă în forma agravată prevăzută de art.178 alin.3 Cod penal, redactat astfel: "Când uciderea din culpă a unei persoane este săvârșită de un conducător de vehicul cu tracțiune mecanică, având în sânge o îmbibație alcoolică ce depășește limita legală sau care se află în stare de ebrietate, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani."

Pe de altă parte, prin art.37 alin.l din Decretul nr.328/1966 a fost incriminată ca infracțiune conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care, fie că are în sânge o îmbibație alcoolică ce depășește limita legală, fie că se află în stare de ebrietate.

Dat fiind că o serie de instanțe au apreciat că aceste două infracțiuni sunt în concurs, iar altele, dimpotrivă, că este vorba despre o infracțiune complexă, instanța supremă a intervenit printr-o decizie de îndrumare, conchizând că acest ultim punct de vedere este corect.

Este de menționat că instanța supremă a apreciat că este vorba despre o infracțiune complexă numai atunci când uciderea din culpă în condițiile art.178 alin.3 s-a produs pe drumurile publice (s.n.). In ipoteza când nu se produce pe drumurile publice, nu este vorba despre o infracțiune complexă, ci doar despre o infracțiune în formă agravată.

Argumentul esențial care a stat la baza acestei teze a fost, în concepția instanței supreme, acela al pericolului social. In acest sens, s-a motivat că infracțiunea prevăzută de art. 178 alin.3 Cod penal prezintă un pericol social propriu, pedeapsa prevăzută pentru această infracțiune complexă depășind pedeapsa maximă ce s-ar putea aplica în cazul concursului de infracțiuni. în același timp s-a mai motivat și că nu este posibil ca legiuitorul să fi voit ca aceeași împrejurare, respectiv conducerea autovehiculului în stare de ebrietate sau cu o îmbibație alcoolică ce depășește limita legală, să constituie două agravări ale pedepsei, odată ca circumstanță agravantă inclusă în conținutul infracțiunii prevăzută de art.178 alin.3 Cod penal, iar a doua oară ca infracțiune distinctă, în concurs cu aceasta.

Deși după apariția acestei decizii, instanțele s-au conformat punctului de vedere al instanței supreme, totuși în doctrină discuțiile au continuat, formulându-se critici bazate pe argumente judicioase, care nu pot fi ignorate.

Sub aspectul elementului material, s-a arătat că cel al infracțiunii prevăzute de art.178 alin.3 Cod penal este, din punct de vedere noțional, mai amplu decât cel al infracțiunii prevăzute de art.37 alin.l din Decretul nr.328/1966, pentru ca infracțiunea există chiar dacă autovehiculul a fost condus și în alte locuri decât pe drumurile publice. Pe cale de consecință, prima infracțiune nu o poate absorbi pe cea de-a doua, pentru că o infracțiune nu poate fi când simplă, când complexă.

S-a mai arătat că infracțiunea de ucidere din culpă este o infracțiune instantanee, pe când cea prevăzută de art.37 alin.l din Decretul nr.328/1966 este o infracțiune continuă, ea neputând fi absorbită în totalitate, tocmai pentru acest considerent, în conținutul celei dintâi. Se ajunge deci la concluzia că agravanta reglementată de art.178 alin.3 Cod penal se referă la starea conducătorului de autovehicul din momentul impactului care a cauzat moartea unei persoane, indiferent dacă acest impact s-a produs pe un drum public sau în alt loc, iar nu la întreaga activitate care a precedat acest moment. Faptul de a fi condus autovehiculul pe drumuri publice în această stare, anterior impactului, constituie deci o infracțiune distinctă aflată în concurs real cu cealaltă, respectiv cu uciderea din culpă.

Și din punct de vedere al elementului subiectiv este imposibilă absorbția logică și, pe cale de consecință, cea legală, deoarece o formă de vinovăție mai gravă, cum este intenția ce caracterizează infracțiunea prevăzută de art.37 alin.l din Decretul nr.328/1966, nu poate fi absorbită într-o formă de vinovăție mai ușoară, precum culpa ce caracterizează infracțiunea prevăzută de art.178 alin.3 Cod penal.

În concluzie, eventuala intervenție a legiuitorului este singura în măsură să dea rezolvarea adecvată disputei de față. Soluția concursului de infracțiuni pare cea mai potrivită având în vedere argumentele prezentate, drept pentru care textul art.178 alin.3 Cod penal ar trebui modificat în acest sens.

C. Raportul dintre infracțiunea de furt calificat prevăzută

de art.209 lit. i Cod penal și infracțiunea de violare de

domiciliu prevăzută de art.192 Cod penal

O altă controversă existentă atât în doctrina penală cât și în practica instanțelor s-a ridicat și în legătură cu raportul dintre infracțiunea de furt calificat prevăzută de art.209 lit.i Cod penal și infracțiunea de violare de domiciliu, prevăzută de art.192 Cod penal.

S-a susținut că furtul dintr-o locuință unde s-a pătruns fără drept este o infracțiune unică, nefîind vorba despre un concurs real, deoarece violarea de domiciliu constituie o treaptă necesară în desfășurarea activității care caracterizează elementul material al infracțiunii de furt. Ulterior s-au adus corective acestui punct de vedere, apreciindu-se că numai furtul calificat săvârșit prin efracție, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori mincinoase absoarbe "în mod natural" infracțiunea de violare de domiciliu, în celelalte cazuri fiind un concurs de infracțiuni.

Ca luare de poziție la acest punct de vedere, într-o altă opinie s-a susținut că furtul calificat prevăzut de art.209 liti Cod penal este o infracțiune complexă, ce absoarbe ca circumstanță agravantă infracțiunea de violare de domiciliu, în celelalte cazuri fiind vorba despre un concurs de infracțiuni fiindcă în textul art.209 Cod penal nu figurează în alt loc o astfel de agravantă.

Criticându-se aceste opinii, s-a argumentat în mod judicios că din conținutul legal al infracțiunii prevăzută de art.209 lit.i nu rezultă în mod implicit că ea nu s-ar putea comite și fără violarea de domiciliu.

S-a arătat astfel că dacă efracția și celelalte modalități prevăzute de art.209 lit. i Cod penal au loc cu ocazia pătrunderii fără drept într-o locuință există într-adevăr o legătură între furtul calificat și violarea de domiciliu, însă este o legătură de fapt (s.n.), pentru că nu decurge din conținutul legal al infracțiunii înscrise în art.209 liti Cod penal, ci din circumstanța concretă în care se comite furtul. în ipoteza în care autorul furtului are consimțământul victimei de a se afla în locuința sa această legătură dispare.

Pe de altă parte, pentru a exista unitate legală sub forma infracțiunii complexe, infracțiunea absorbită ca element sau ca circumstanță agravantă, trebuie determinată fie prin denumirea infracțiunii ca atare, fie prin indicarea acțiunii sau urmărilor ei, ceea ce nu este cazul infracțiunii prevăzute de art.209 liti Cod penal.

În plus, ținând cont că în cazul formei de bază a infracțiunii de violare de domiciliu acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate iar împăcarea părților înlătură răspunderea penală, admițând ideea infracțiunii complexe, o eventuală împăcare a părților nu ar mai fi posibilă pentru că s-ar desface, pe cale judiciară, unitatea legală a infracțiunii complexe, ceea ce ar veni în contradicție cu legea.

Soluția preconizată este cea a concursului de infracțiuni în toate cazurile (s.n.) când furtul este comis prin violare de domiciliu, soluție la care subscriem, în considerarea argumentelor expuse.

D. Raportul dintre infracțiunea de nerespectarea hotărârilor

judecătorești prevăzută de art.272 alin. 1 Cod penal și

infracțiunea de ultraj prevăzută de art.239 alin. 1 și 2 Cod penal

Modul în care este reglementată infracțiunea de nerespectarea hotărârilor judecătorești, în varianta prevăzută de art.272 alin.l Cod penal, a dat ocazia unor discuții referitoare tot la raportul dintre infracțiunea complexă și concursul de infracțiuni.

Textul invocat stabilește că este infracțiunea de nerespectarea hotărârilor judecătorești împotrivirea la executarea unei hotărâri judecătorești prin acte de violență sau amenințare față de organul de executare.

Analiza raportului la care ne referim trebuie făcută în două situații și anume când organul de executare nu are exercițiul autorității de stat și, respectiv, când are exercițiul acestei autorități.

Cu privire la prima situație, după cum justificat s-a spus, constituie infracțiunea de nerespectarea hotărârilor judecătorești nu numai actele de împotrivire îndreptate asupra organelor de executare propriu-zise, ci și cele îndreptate contra persoanelor care, din însărcinarea și sub supravegherea organelor de executare, execută operațiuni materiale necesare ducerii la îndeplinire a hotărârii judecătorești.

În această ipoteză infracțiunea prevăzută de art.271 alin.l Cod penal este o infracțiune complexă pentru că absoarbe în conținutul ei infracțiunea de amenințare prevăzută de art.193 Cod penal sau, după caz, infracțiunea de lovire sau alte violențe, prevăzută de art.180 Cod penal. Nu este mai puțin adevărat că dacă actele de împotrivire la executarea unei hotărâri judecătorești realizează conținutul constitutiv al infracțiunii de vătămare corporală (art.181 Cod penal), vătămare corporală gravă (art.182 Cod penal ) ori loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art. 183 Cod Penal), acestea vor fi în concurs cu infracțiunea prevăzută în art. 271 alin.l Cod penal.

A doua situație are în vedere ipoteza în care organul de executare are exercițiul autorității de stat. împotrivirea prin acte de violență sau amenințare constituie infracțiunea de ultraj prevăzută de art.239 Cod penal cu privire la care se pune problema de a ști dacă este absorbită în infracțiunea de nerespectarea hotărârilor judecătorești, sau, dimpotrivă, se află în concurs cu aceasta.

Analiza textului impune concluzii diferite.

Astfel, dacă împotrivirea la executare are loc prin amenințare, infracțiunea de nerespectare a hotărârilor judecătorești este complexă deoarece absoarbe infracțiunea de ultraj prevăzută de art.239 alin.l Cod penal, soluție ce a fost adoptată și în practica judiciară. Dacă însă împotrivirea la executare are loc prin insulte sau calomnii, această infracțiune nu mai este complexă, deoarece textul art. 2871 alin.l Cod penal nu prevede posibilitatea absorbirii acestora, existând astfel un concurs ideal cu infracțiunea de ultraj prevăzută de art.239 alin.l Cod penal.

În ceea ce privește modalitatea comiterii infracțiunii înscrise în art 271 alin.l Cod penal, prin recurgerea la violență, suntem de acord cu opinia potrivit căreia este vorba despre o infracțiune complexă prin absorbția infracțiunii de ultraj prevăzută de art.239 alin.2 Cod penal, soluție confirmată și de practica judiciară. Este, în acest caz, evident că ne aflăm în fața unui concurs de texte (art.271 alin.l și art.239 alin.2 Cod penal), situație în care se aplică cel special (art.271 alin.l Cod penal).

Ideea concursului de infracțiuni nu trebuie cu totul respinsă, pentru că atunci când actele de violență îmbracă forma infracțiunilor prevăzute de art. 181, art. 182 sau art. 183 Cod penal, ultrajul prevăzut de art.239 alin.2 cod penal este în concurs cu nerespectarea hotărârilor judecătorești, infracțiune care absoarbe numai violențele incriminate sub forma prevăzută de art. 180 Cod penal.

Secțiunea a lll-a:

Considerații finale

În încheiere, dat fiind situațiile arătate, se impun unele precizări. Legiuitorul, renunțând la un moment dat la concursul de infracțiuni în favoarea infracțiunii complexe, o face din două motive, în primul rând, din considerente de politică penală, realizând astfel o combatere mai eficientă a unor infracțiuni, și în al doilea rând pentru considerente de tehnică legislativă, facilitând astfel aplicarea legii penale.

Unitatea infracțională sub forma infracțiunii complexe nu poate fi creată decât pe cale legală, impunerea ei pe cale judiciară fiind inadmisibilă.

Nu este mai puțin adevărat că uneori chiar reglementările legale sunt inadecvate, fiind de datoria practicienilor ca în aceste cazuri să găsească soluțiile cele mai potrivite, iar a doctrinarilor să ofere rezolvarea teoretică corespunzătoare, ceea ce-1 poate determina pe legiuitor să intervină cu reglementările care se impun.

Cert este că raportul dintre infracțiunea complexă și concursul de infracțiuni este maleabil, el putând fi schimbat oricând în favoarea uneia sau alteia dintre cele două instituții în funcție de interesele generale ale societății la un moment dat, interese care-și găsesc reflectarea și în domeniul dreptului penal.

BIBLIOGRAFIE

I.Bibliografie juridică generală

II.Bibliografie ju ridică specifică