Infractiunea

CUPRINS

Introducere

Capitolul I. Considerații generale privind infracțiunea

Secțiunea I. Infractiunea – temeiul raspunderii penale

Înainte de a cerceta aspectul juridic este necesar să precizăm aspectul social al infracțiunii.

Infracțiunea este fenomen social, fiindcă infracțiunea este condiționată, în apariția și existența ei, de existența societății și de normele de conduită socială. Infracțiunea primește o anumită semnificație în raport cu valorile sociale ocrotite prin normele de drept penal și prin încălcarea acestora infracțiunea capătă un caracter antisocial și ilicit. Fapte ca trădarea, spionajul, omorul, delapidarea etc. Sunt în mod evident fapte antisociale, fapte socialmente periculoase.

Infracțiunea este un fenomen social prin condițiile de existență și un fenomen antisocial prin consecințele sale. Ca fapt social infracțiunea constituie obiectul de studiu al unor științe sociale, cum este sociologia, psihologia socială, criminologia etc.

Înscrisă și reglementată prin norme de drept infracțiunea apare ca un fenomen juridic numai pentru că este în egală măsură un fapt social. În urma reglementării juridice, faptul social trece în plan juridic ca fapt juridic generator de efecte juridice antrenând răspunderea penală a celui care a săvârșit-o. Prin aceasta, infracțiunea devine o categorie juridică, obiect de studiu al științei dreptului penal.

Din punct de vedere social, se poate spune că infracțiunea este o faptă prin care se cauzează o vătămare valorilor sociale sau prin care este pusă în pericol ordinea socială și relațiile generate de valorile sociale.

Din punct de vedere natural, putem afirma că infracțiunea apare ca o deviere de conduită a unui membru (individ uman) al societății, care este lipsit de respect față de ceilalți componenți ai grupului din care face parte.

Din perspectivă morală, infracțiunea apare ca o activitate contrară conștiinței etice minime a societății (minima moralia).

Din punct de vedere religios, infracțiunea constituie păcat.

În limbajul curent neacademic, adeseori, prin termenul infracțiune se înțelege orice faptă ilicită, adică orice acțiune sau inacțiune prin care se încalcă o regulă juridică, confundându-se noțiunea de ilicit (în sensul de ilegalitate) cu cea de infracțiune. Această semnificație nu poate fi acceptată în domeniul dreptului penal, deoarece infracțiunea este numai una dintre speciile de fapte ilicite existente.

Autorii au fost și sunt puși să răspundă la următoarea întrebare: Este necesară o definiție legală a infracțiunii? La această întrebare s-au dat răspunsuri diferite. De regulă, autorii occidentali apreciază că o definiție legală a infracțiunii nu este necesară, deoarece destinatarii legii penale și practicienii nu au de-a face cu noțiunea generală de infracțiune, ci cu infracțiuni în special – omor, furt, distrugere, viol etc. Legile penale occidentale au urmat, de regulă, acest punct de vedere, lăsând doctrinei atributul definirii infracțiunii în general.

În schimb, o parte însemnată a autorilor de specialitate din țările est-europene susțin ideea necesității și utilității unei definiții generale legale a infracțiunii. Această concepție a fost urmată și de legiuitorul român, care a optat pentru definirea infracțiunii în legea penală.

Doctrina românească este fidelă acestui din urmă punct de vedere, argumentându-se că, după ce fapta concretă este raportată la norma de incriminare, organele judiciare trebuie să verifice dacă fapta întrunește trăsăturile esențiale ale conceptului general de infracțiune, pentru că este posibilă nerealizarea vreuneia dintre trăsăturile esențiale ale infracțiunii.

Având în vedere tradiția instaurată de codul penal privind includerea unei definiții a infracțiunii într-un text al codului – deși în majoritatea legislațiilor o astfel de definiție nu există, ea fiind considerată ca intrând în competența doctrinei – s-a decis menținerea acestui model de reglementare și formularea definiției infracțiunii si in noul Cod penal în art. 15, o definiție care «a ținut cont atât de tradiția dreptului penal român interbelic, cât și de reglementări europene care consacră o asemenea definiție în codul penal (Tabelul nr. I.1.).

Marea inovație a acestei definiții constă în „renunțarea la pericolul social ca trăsătură generală a infracțiunii, trăsătură specifică legislațiilor de inspirație sovietică, fără legătură cu tradițiile dreptului nostru penal”.

Faptul că pericolul social al faptei nu mai apare menționat în conținutul definiției legale a infracțiunii nu înseamnă că el nu este o caracteristică intrinsecă a acesteia, altfel nu s-ar explica limitele diferite ale pedepselor prevăzute de lege pentru diferite infracțiuni. Soluția penală este ultima ratio [numai dacă este necesară într-o societate democratică – art. 53 alin. (2) din Constituție], recurgându-se la incriminarea doar a acelor fapte care prezintă o anumită gravitate (pericol social) pentru ordinea publică, pentru care sancțiunile extrapenale nu sunt suficiente să garanteze apărarea acesteia.

Prevederea imputabilității în conținutul definiției infracțiunii ca o caracteristică a acesteia, inclusă în dorința deplasării „abordării vinovăției ca trăsătură generală a infracțiunii, dinspre teoria psihologică înspre teoria normativă” a eșuat lamentabil într-o definiție redundantă, după intervenția comisiei parlamentare asupra textului proiectului de cod, aceasta reintroducând vinovăția între trăsăturile caracteristice ale infracțiunii, deși imputabilitatea acesteia înseamnă implicit săvârșirea faptei cu vinovăție.

Schimbarea ordinii trăsăturilor caracteristice dându-se prevalență prevederii de către legea penală a faptei, este văzută de unii autori ca o abandonare a ideii selectării faptelor susceptibile de incriminare după criteriul substanțial, în favoarea criteriului formal al prevederii faptei de legea penală.

Definiția legală a infracțiunii s-ar vrea o definire conotativă, prin gen și diferență specifică, trăsăturile esențiale ale infracțiunii (specia), deosebind-o pe acesta de alte forme ale ilicitului (genul proxim). Ca formă logică distinctă noțiunea de infracțiune are o structură proprie oricărei noțiuni, respectiv o sferă (extensiune sau denotație) care reflectă acea latură a noțiunii care se referă la obiectele care alcătuiesc clasa respectivă și un conținut (comprehensiune, intensiune, conotație) acea latură care se referă la proprietățile comune ale obiectelor care alcătuiesc clasa respectivă.

Infracțiunea, noțiune abstractă, prevăzută de norma juridică este o realitate juridică obiectivă distinctă de infracțiunea faptă concretă, prima preexistând faptei. Infracțiunea se include în sfera faptelor umane, și anume în submulțimea faptelor ilicite. Fapta ilicită este genul, iar infracțiunea este specia. Într-o asemenea construcție logică vom vedea că pretinsele trăsături caracteristice ale infracțiunii nu sunt specifice numai acestei specii a ilicitului. Câtă vreme criteriul formal al prevederii faptei în legea penală rămâne definitoriu pentru caracterizarea faptei ca infracțiune, utilitatea unei definiții legale a infracțiunii rămâne îndoielnică.

Tabelul nr. I.1. Comparatie intre Noul Cod Penal si Vechiul Cod Penal

Cu ajutorul definiției generale a infracțiunii se poate mai ușor delimita sfera ilicitului penal de domeniul ilicitului extrapenal, adică sfera infracțiunilor de cea a contravențiilor, delictelor civile, abaterilor disciplinare și a altor forme de ilicit. În această ipostază, definiția generală a infracțiunii servește drept criteriu pentru legiuitor în opera sa de incriminare a faptelor antisociale grave.

În fine, definiția generală a infracțiunii reflectă unele principii fundamentale ale dreptului penal, respectiv principiul legalității incriminării și al răspunderii penale subiective.

Secțiunea II. Analiza trăsăturilor infracțiunii

În noul Cod penal, conform art.15, “infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o”.

Noua definiție este astfel formulată, infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o.

Conceperea în acest mod a trăsăturilor esențiale ale infracțiunii reprezintă o noutate în raport și cu noul cod penal adoptat prin Legea nr. 301/2004, care definea infracțiunea ca fapta prevăzută de legea penală, care prezintă pericol social și este săvârșită cu vinovăție.

Așa cum se observă, noua definiție abandonează ideea că infracțiunea este fapta care prezintă pericol social, satisfăcând astfel cerințele doctrinei de a se renunța la pericolul social ca trăsătură esențială a infracțiunii, ceea ce o situează pe pozițiile unei concepții formale asupra definiției infracțiunii. De asemenea, în noul cod penal nu s-a renunțat numai la elementul de pericol social, mai mult, s-a renunțat și la definirea scopului legii penale.

S-a considerat, pe drept cuvânt, că textul la care s-a renunțat nu cuprinde o reglementare anumită ci este mai mult o expunere de principii, expunere care este și incompletă deoarece nu enumeră toate valorile sociale apărate de legea penală împotriva infracțiunilor ci numai pe cele mai importante, celelalte fiind cuprinse sub o formulă globală “ întreaga ordine de drept”.

Sub acest aspect noua definiție constituie un pas înainte și apropie doctrina penală română de celelalte doctrine care definesc în acest mod infracțiunea (infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală săvârșită cu vinovăție).

În această nouă viziune, prima trăsătură esențială a infracțiunii este aceea ca fapta să fie prevăzută de legea penală, prioritate pe deplin meritată a acestei trăsături esențiale.

O anumită ambiguitate pe care provoacă totuși prima trăsătură esențială a infracțiunii (fapta să fie prevăzută de legea penală) este vorba de înțelesul noțiunii de „faptă” a fost clarificată în doctrina penală.

S-a argumentat în mod corect că în măsura în care legea folosește noțiunea de faptă într-un mod generic, fără a preciza dacă este vorba de faptă concretă sau de faptă descrisă în norma de încriminare, trebuie să admitem că fapta prevăzută de legea penală nu poate fi decât o faptă concretă, deoarece numai o atare faptă ar putea să se raporteze la norma de încriminare pentru a constitui infracțiune. Fapta concretă nu se identifică niciodată cu fapta descrisă în normă, ci numai se compară cu aceasta, verificându-se dacă trăsăturile faptei concrete corespund descrierii din textele incriminatorii.

Noua definiție, a infracțiunii menționează vinovăția, socotită ca doua trăsătură esențială a infracțiunii, sistematizată, cum este firesc, după trăsătura privitoare la fapta prevăzută de legea penală; spre deosebire de legea veche care situează vinovăția înainte de cerința ca fapta să fie prevăzută de legea penală.

Noua sistematizare care dă prioritate cerinței ca fapta să fie prevăzută de legea penală în raport cu vinovăția a fost convingător justificată în doctrina penală. S-a motivat că organele judiciare în practică se preocupă mai întâi de existența unei norme de incriminare care să prevadă fapta cu care au fost sesizate și numai după aceasta verifică dacă fapta prevăzută de legea penală a fost săvârșită cu vinovăție. Pe de altă parte o atare sistematizare ține seama că vinovăția constituie un posterius, adică presupune existența în mod obiectiv a unei fapte prevăzute de legea penală în raport cu care urmează să se analizeze poziția psihică a făptuitorului.

Poziția vinovăției printre trăsăturile esențiale ale infracțiunii poate provoca unele nedumeriri. Într-adevăr, principial, prevederea faptei în legea penală, adică tipicitatea faptei concrete, ar putea sugera ideea că această prevedere se referă nu numai la elementele obiective ale faptei, ci și la cele subiective.

În viziunea doctrinei penale române vinovăția reprezintă un element al laturii subiective a infracțiunii și se înfățișează în forma intenției, a intenției depre ține seama că vinovăția constituie un posterius, adică presupune existența în mod obiectiv a unei fapte prevăzute de legea penală în raport cu care urmează să se analizeze poziția psihică a făptuitorului.

Poziția vinovăției printre trăsăturile esențiale ale infracțiunii poate provoca unele nedumeriri. Într-adevăr, principial, prevederea faptei în legea penală, adică tipicitatea faptei concrete, ar putea sugera ideea că această prevedere se referă nu numai la elementele obiective ale faptei, ci și la cele subiective.

În viziunea doctrinei penale române vinovăția reprezintă un element al laturii subiective a infracțiunii și se înfățișează în forma intenției, a intenției depășite (praeterintenția) și a culpei; totodată ea reprezintă și o trăsătură esențială a infracțiuni art.16 al.2 V.C.p). Semnalăm ca pozitiv că în definiția vinovăției a fost introdusă în noul cod penal și intenția depăsită ca o formă mixtă a vinovăției. Noua reglementare nu a mai menținut așadar art.19 al.3 din V.C.p, ca fiind susceptibil

fie de inechități (nu poate fi evaluată identic inacțiunea intenționată cu cea din culpă) fie de controverse (dacă art. 19 al. 3 din V.C.p se referă și la omisiunile improprii). De asemenea este pozitivă renunțarea la diferențierea de tratament care exista în vechiul Cod penal între infracțiunile săvârșite prin acțiune (comisive) și cele săvârșite prin inacțiune (omisive).

După cum se știe în prezent infracțiunile omisive ar putea fi săvârșite fie cu intenție fie din culpă în afara de cazul când legea sancționează numai săvârșirea faptei cu intenție (de pildă, când omisiunea este însoțită de expresiile „cu rea credință ” sau „ cu știință”) în lipsa unor atari expresii omisiunea se sancționează identic fie că s-a comis cu intenție, fie din culpă.

O atare rezolvare a fost criticată pe drept cuvânt în doctrină subliniîndu-se că între cele două comportări omisive există o deosebire evidentă de pericol social ceea ce ar trebui să se reflecte și în sancționarea lor diferită (de exemplu, o persoană observă că sub ochii săi se comite un omor; dacă intenționat nu denunță fapta atunci atitudinea sa va prezenta un grad de pericol mult mai mare decât dacă, preocupată de ocupațiile zilnice, persoana omite să denunțe fapta la care a fost de față.

Acestă evaluare diferențiată a celor două situații sub aspectul pericolului lor social este evitată de noul cod enal care unifică situațiile de mai sus prevăzând că atât faptele comisive cât și cele omisive constituie infracțiuni când sunt comise cu intenție, iar din culpă numai când legea prevede aceasta în mod explicit.

Noul cod penal introduce o dispoziție nouă reglementând situația infracțiunii comisive săvârșită prin omisiune. O atare completare a noului cod penal nu a fost cerută de doctrină și nici de jurisprudență, problema în sine fiind rezolvată în doctrina penală într-un mod definitiv și indiscutabil. În doctrină s-a precizat că o infracțiune comisivă (când făptuitorul face ceea ce legea interzice) poate fi săvârșită și prin omisiune (de pildă, mama care refuză să-i dea copilului nou născut să manânce ca acesta să nu mai supraviețuiască, comite o faptă pe care legea o interzice, uciderea copilului nou născut).

O atare combinație este cunoscută de multă vreme în doctrina penală română în sensul că o comisiune poate fi realizată prin omisiune după cum o omisiune poate fi realizată prin comisiune dar nu a constituit niciodată în legislația română obiect de reglementare.

Pe lângă aceste două trăsături esențiale (cerința ca fapta să fie prevăzută de legea penală și să fie săvârșită cu vinovăție), noul cod penal introduce printre trăsăturile esențiale ale infracțiunii două noi trăsături și anume: caracterul „nejustificat” al faptei (adică lipsa cauzelor justificative) precum și caracterul imputabil al faptei.

Antijuridicitatea, sau caracterul nejustificat al faptei, exprimă contradicția faptei cu întreaga ordine juridică, rezultând din inexistența unui fapt justificativ.

Acest fapt justificativ constituie o normă permisivă care reglementează situația în care fapta concretă, deși tipică, nu este contrară ordinii juridice.

Potrivit unor opinii exprimate în doctrină, tipicitatea este doar un indiciu de antijuridicitate, o posibilitate de a se identifica cu antijuridicitatea, iar acestă posibilitate devine realitate numai dacă nu intervine o normă permisivă (cauza justificativă).

Antijuridicitatea nu este recunoscută deci unanim ca trăsătură autonomă a infracțiunii, ea fiind privită ca o consecință a tipicității care presupune ca un element negativ subînțeles, lipsa unei cauze justificative.

Doctrina spaniolă definește antijuridicitatea ca fiind contradicția dintre fapta concretă și dezideratele ordinii juridice, fiind un concept aplicabil întregii ordini juridice, nu numai în dreptul penal. De esența antijuridicității este ofensa adusă unei valori sociale ocrotite de legea penală, iar dacă nu există o astfel de ofensă, nu există nici antijuridicitate, chiar dacă în aparență există o contrarietate între preceptul normei și fapta concretă.

Antijuridicitatea poate fi formală și materială (substanțială). Antijuridicitatea este formală atunci când acțiunea sau inacțiunea contravine preceptului normei. Antijuridicitatea este materială atunci când acțiunea sau inacțiunea vatămă sau periclitează interese individuale sau colective protejate juridic. În literatura de specialitate s-a pus problema recunoașterii caracterului substanțial al antijuridicității. S-a arătat astfel că aspectul formal nu poate fi desprins de cel substanțial deoarece, atunci când incriminează o faptă sau prevede anumite dispoziții permisive, legiuitorul are în vedere atât lipsa de pericol social a faptei, cât și împrejurările care înlătură acest pericol, astfel ca fapta să devină permisă, adică licită. Astfel elementul de substanțialitate al antijuridicității nu ar avea o existență autonomă deoarece nu ar putea fi valorificat decât tot în cadrul prevederilor normei de incriminare.

Tot în doctrina spaniolă a fost formulată și o teorie inedită asupra antijuridicității, potrivit cu care antijuridicitatea penală este o judecată asupra nocivității din punct de vedere penal a unei fapte, sau a caracterului său contrar dreptului penal. Potrivit acestei opinii antijuridicitatea penală presupune satisfacerea de către fapta concretă a două cerințe: tipicitatea și lipsa cauzelor justificative, și constituie, alături de vinovăție, trăsăturile esențiale ale infracțiunii.

Doctrina italiană are partizani atât în rândul concepției bipartite asupra trăsăturilor infracțiunii potrivit cu care (infracțiunea presupune un element obiectiv- fapta, și un element subiectiv – vinovăția), cât și în rândul concepției tripartite (conform căreia trăsăturile infracțiunii constau în tipicitate, antijuridicitate și vinovăție). În cadrul concepției bipartite, antijuridicitatea, definită fiind contrarietatea dintre faptă și norma de incriminare, nu constituie un element autonom, ci chiar esența infracțiunii. Aceasta ar reprezenta o judecată privind relația între fapta săvârșită și norma penală sau o judecată privind dezaprecierea socială a faptei caracterizate sau calificate ca ilicit penal. În acest fel cauzelel justificative nu sunt calificate ca excluzând antijuridicitatea, cu ca și condiții negative ale infracțiunii, care trebuie să lipsească pentru ca fapta să constituie infracțiune. Potrivit concepției tripartite asupra trăsătuilor infracțiunii, antijuridicitatea este un element autonom al infracțiunii ce exprimă contrarietatea dintre fapta materială și ordinea juridică, independent de elementul psihologic (antijuridicitatea obiectivă).

Cu alte cuvinte, conform concepției tripartite, antijuridicitatea presupune următoarele trăsături: este un element esențial al infracțiunii; este un element de tip evaluator, diferit de tipicitate și vinovăție, care sunt elemente de tip descriptiv; constă în lipsa unei cauze justificative care autorizează sau impune acel comportament.

Antijuridicitatea, ca trăsătură a infracțiunii, este aproape unanim defăimată de către doctrina franceză, infracțiunea fiind definită prin prisma a trei elemente: elementul legal, elementul material și elementul moral. S-a conturat însă și un curent diferit care admite anjuridicitatea ca reprezentând un al patrulea element al infracțiunii, și anume elementul injust. Profesorii Desportes și Le Gunehec combat această concepție arătând că așa-zisul element injust constă doar în absența cauzelor de iresponsabilitate, care, atunci când există, justifică săvârșirea unei fapte incriminate32.

Dreptul penal și doctrina penală common-law nu cunoaște noțiunea de antijuridicitate, nici pe cea de tipicitate, elementele infracțiunii fiind actus reus (acțiunea ilicită) și mens rea (voința ilicită). Răspunderea penală a infractorului se angajează în baza trei principii de drept penal: principiul vinovăției, principiul prevederii și principiul corespondenței. Între acestea, principiul corespondenței presupune suprapunerea perfectă a tuturor elementelor ce alcătuiesc mens rea peste elementele ce alcătuiesc actus reus.

În doctrina penală română, antijuridicitatea a fost reținută ca trăsătură esențială a infracțiunii pentru prima dată de către Traian Pop, însă doctrina ulterioară nu s-a mai preocupat de reluarea și dezvoltarea acestui concept. Doar recent, pe fondul curentului de modernitate care traversează dreptul românesc și ca urmare a adoptării noului cod penal – Legea nr. 286/2009, doctrina s-a văzut nevoită să înceapă dezbaterile pe această temă. Încercări mai vechi datează din anii 1994 iar mai apoi 2000-2003 când, pe fondul adoptării fostului Noul cod penal – Legea nr. 301/2004, în legislația penală română s-a propus introducerea categoriei cauzelor justificative.

Cea de-a treia condiție de care depinde existența infracțiunii și, implicit și angajarea răspunderii penale a persoanei care a săvârșit-o este imputabilitatea.

Conceptul de imputație legală este la fel de bătrân, ca și legea însăși și constă în a face un om responsabil pentru acțiunile sale și pentru consecințele acestora. Conceptul a fost elaborat de Aristotel iar sensul său a evoluat de-a lungul timpului. În latină este desemnat prin sintagma imputatio plena sau doar imputatio. Samuel Puffendorf a fost primul care a utilizat conceptul imputatio cu sensul de atribuire de răspundere. În lucrarea sa Elementorium Universalis Jurisprudentiae Libris Duo și, mai târziu în cea mai importantă operă a sa De Jure Nature et Gentium Libri Octo, Puffendorf dezvoltă teoria imputabilității. Puffendorf a arătat că fapta agentului se atribuie acestuia dacă reprezintă o acțiune liberă a făptuitorului, dacă aparține acestuia ad ipsum proprie partinens.

Imputabilitatea a fost definită de către profesorul Dongoroz ca fiind ”situația juridică în care se găsește o persoană căreia i s-a atribuit un fapt penal, ca fiind săvârșit de ea în mod vinovat”. Autorul remarcă incoerența în utilizarea de către doctrina penală a sensului acestui termen și arată că ”un termen tehnic nu trebuie să fie folosit decât decât în sensul pe care îl indică rădăcina din care ele derivă; or, a imputa are semnificația precisă de a pune în seama cuiva un fapt (act, atitudine), considerându-l drept cauză fizică și morală a acelui fapt; deci imputabilitatea nu poate fi decât stabilirea exactității unei imputațiuni”. Imputabilitatea poate fi materială (de fapt) și morală (psihică). Imputabilitatea de fapt presupune constatarea și dovedirea faptului că actul ilicit a fost comis de o anumită persoană prin voința sa. Imputabilitatea psihică presupune ca actul de conștiință să fie manifestat în chip nelegitim. Imputabilitatea pshihică (imputațiunea psihică, cum o mai numește Dongoroz) reprezintă în opinia sa vinovăția sau culpabilitatea (termeni apreciați de autor ca fiind sinonimi).

Sensurile noțiunii de imputabilitate sunt apreciate în mod diferit în doctrină.

Traian Pop a definit imputabilitatea ca fiind ”capacitatea sau facultatea de a discerne valoarea etică și socială a actului său, de a aprecia motivele care îl stimulează la acela sau îl rețin de la acela și de a se determina conform acestei aprecieri”.

Potrivit doctrinei penale italiene, imputabilitatea reprezintă capacitatea persoanei, în momentul comiterii infracțiunii, de a înțelege și de a voi. Capacitatea de a înțelege constituie capacitatea de a aprecia valoarea socială a actului comis, iar capacitatea de a voi constituie aptitudinea persoanei de a se determina în mod autonom. În cadrul conținutului imputabilității vor fi identificate maturitatea psihică și sănătatea mentală, aceasta constituind un mod de a fi al individului, un status al persoanei pe care aceasta l-a deținut în momentul comiterii faptei. Cu privire la fundamentul imputabilității, în doctrina penală italiană au fost avansate mai multe teorii:

a)Teoria liberului arbitru. Potrivit acestei teorii (având ca adepți pe Carmignani, Carrara, Bettiol, Antolisei), fundamentul imputabilității rezidă în libertatea de voință. Pentru ca pedeapsa să poată fi aplicată unei persoane, trebuie ca acea persoană (actele sale) să constituie cauza voluntară, conștientă și liberă a faptei comise.

b)Teoria intimidării. Adepții acestei teorii au fost Impallomeni, Alimena, Vannini, aceștia susținând că aplicarea pedepsei nu își găsește rațiunea în cazul imaturilor și iresponsabililor deoarece aceștia nu au capacitatea de suferi efectul inhibitoriu al pedepsei.

c)Teoria pozitivistă. Școala pozitivistă a respins principiul răspunderii individuale, în favoarea răspunderii sociale. Pozitiviștii neagă distincția între imputabili și non-imputabili și afirmă că doar omul, în calitate de autor al infracțiunii, trebuie să răspundă pentru aceasta în fața ocietății, iar societatea se apără nu cu pedepse, ci cu măsuri de siguranță. Această teorie nu se poate concilia cu dreptul penal pozitiv actual care conservă principiul răspunderii (responsabilității) individuale fundamentată pe imputabilitatea morală a omului.

Doctrina common-law este scindată în ceea ce privește sensul noțiunii de imputabilitate. În general imputabilitatea este înțeleasă ca responsabilitate mintală, adică o capacitate psiho-fizică de a înțelege și a voi infracțiunea. Însă, această concepție a evoluat de-a lungul timpului. Astfel, spre exemplu în Anglia discuția asupra imputabilității a luat în timp forma unei critici față de Regulile McNaghten46 stabilite de Camera Lorzilor în 1843. Potrivit acestor reguli, o persoană va răspunde pentru acțiunile sale în toate cazurile în care nu se dovedește că, l-a momentul comiterii faptei, acuzatul a acționat sub un asemenea defect sau motiv datorat unei boli mintale, care l-a împiedicat să cunoacă natura sau calitatea actelor sale, sau, dacă a cunoscut-o, nu a știut că ceea ce face este greșit. Prin urmare, potrivit acestei teorii, doar bolile mintale care afectează intelectul exclud imputabilitatea. Criteriul a fost criticat în doctrina common-law ca fiind prea strict și prea îngust, fiind extins ulterior și la situațiile în care boala mintală afectează emoțiile și capacitatea de a se cenzura într-o asemenea măsură încât, deși agentul știa ceea ce face, nu era în puterea sa să se abțină sau să prevină efectuarea actului ilicit.

Conceptul de responsabilitate mintală (echivalent aici cu cel de capacitate) a fost criticat de alți autori, unul dintre cei mai fervenți critici fiind Barbara Wootton. Potrivit acestei autoare, responsabilitatea mintală ar trebui să constituie o categorie ce face obiectul de studiu al criminologiei, iar nu al dreptului penal deoarece, și în asemenea cazuri se pot totuși aplica sancțiuni penale, cum ar fi măsurile de siguranță.

Alți autori, deși recunosc plurivalența semnatică a noțiunii de imputabilitate, îi atribuie acesteia sensul de imputație de fapt, tratând-o în cadrul elementului obiectiv al infracțiunii.49 Imputația psihică este tratată sub denumirea de responsabilitate și analizată în cadrul elementului mental al crimei (mens rea).

În doctrina română recentă s-a afirmat că imputabilitatea (sau mai precis caracterul imputabil al faptei, ca și condiție a infracțiunii) presupune posibilitatea de reproșare a a săvârșirii faptei persoanei în cauză. Premisele imputabilității ar fi în această concepție:

-făptuitorul să fi avut reprezentarea acțiunilor sau inacțiunilor sale și să poată fi stăpân pe ele, (să nu fi acționat în condițiile iresponsabilității, intoxicației sau minorității);

-făptuitorul să fi avut posibilitatea să acționeze în conformitate cu cerințele legale (să nu fi fost constrâns la comiterea faptei prevăzute de legea penală);

-făptuitorul să fi avut reprezentarea caracterului ilicit al faptei (să nu se fi aflat în eroare).

O altă analiză extrem de recentă face o distincție clară între imputabilitatea obiectivă și imputabilitatea subiectivă, reluând opinia mai veche, expusă deja, a pofesorului Dongoroz.

Astfel, imputabilitatea obiectivă presupune analizarea existenței unei legături între faptă și autorul acesteia. Fapta și rezultatul dăunător trebuie să aparțină celui căruia i se impută. Dacă se datorează fortuitului, ea nu va putea fi imputată cuiva (situația cazului fortuit). Imputabilitatea subiectivă ar echivala în concepția acestui autor cu capacitatea psiho-fizică de a înțelege și a voi actul infracțional. Doar unei persoane care înțelege consecințele faptelor sale și care acționează liber i se poate reproșa (imputa) conduita aleasă. Din această perspectivă cauzele care înlătură imputabilitatea pot fi grupate în cauze de ordin biologic (minoritatea sau bolile mintale), cauze de ordin psihologic (eroarea invincibilă, intoxicația voluntară completă) și cauze externe, care împiedică manifestarea liberă a făptuitorului (constrângerea fizică și morală).

După alți autori imputabilitatea reprezintă o condiție a vinovăției (culpabilității) iar vinovăția este o condiție a responsabilității penale (aici cu sensul de răspundere, adică de obligație a persoanei de a suporta consecințele faptelor sale).

O abordare inedită care privește strict sensul obiectiv al imputabilității o regăsim în lucrarea profesorului Streteanu care utilizează noțiunea de exigibilitatea conduitei conforme cu norma. Abordarea sa se realizează de pe poziția teoriei normative a vinovăției. Această exigibilitate, spune autorul, presupune ”posibilitatea de a–i pretinde subiectului să se conformeze preceptului normei”. Vinovăția, presupunând un reproș făcut subiectului pentru conduita sa contrară ordinii juridice, nu își găsește locul în acele situații în care, datorită unor circumstanțe excepționale în care acesta s-a găsit, nu era posibil un alt comportament.

În opinia noastră considerăm că imputabilitatea poate fi înțeleasă sub două sensuri:

a)lato sensu, imputabilitatea reprezintă capacitatea persoanei de a înțelege, voi și acționa în mod liber, constituind o condiție a răspunderii penale;

b)stricto sensu, imputabilitatea reprezintă doar capacitatea de a înțelege și a voi, constituind o condiție a vinovăției ca și trăsătură a infracțiunii.

In concluzie conform noii definitii a infractiunii data de Codul penal in vigoare se rețin următoarele trăsături esențiale: prevederea în legea penală, vinovăția, caracterul nejustificat și caracterul imputabil.

Secțiunea III. Conținutul infracțiunii

Prin conținutul infracțiunii înțelegem elementele (componentele) infracțiunii și relațiile dintre acestea. Infracțiunea – ca instituție juridică – are aptitudinea de a fi structurată conform regulilor oricărui sistem.

Conform prof. Vintilă Dongoroz: „nu se poate concepe o infracțiune iară o dispoziție de lege care să o proclame ca atare; nu se poate concepe o infracțiune fără un interes, sau un lucru care să fie vătămat sau primejduit prin săvârșirea faptelor care constituie infracțiune; nu se poate concepe o infracțiune fară o persoană care să o comită (infractor) și fără altă persoană (fizică sau juridică) care să fie vătămată sau amenințată în interesele sale; nu se poate concepe o infracțiune fară un anumit loc unde s-a comis și un moment în care a fost săvârșită. Toate aceste date sau entități sunt preexistente infracțiunii”.

Deși activitatea infracțională se înfățișează ca un tot unitar, acest întreg – infracțiunea – are anumite elemente intrinseci sau extrinseci. Într-adevăr, fiind o faptă, infracțiunea este atribuită unei persoane – subiect activ – și este orientată împotriva unei valori sociale – obiect – care aparține altei persoane – subiect pasiv. In al doilea rând, legalitatea incriminării presupune preexistența unei norme care să prevadă fapta ca infracțiune – elementul legal (prevederea faptei în legea penală).

Pe de altă parte, infracțiunea este o descărcare de energie pe planul relațiilor sociale, este o manifestare externă a individului uman – aspectul obiectiv (numit latură obiectivă) – exteriorizare față de care făptuitorul a avut o anumită reprezentare – aspectul subiectiv (numit: element subiectiv sau moral, latură subiectivă sau vinovăție).

Apoi, manifestarea exterioară de voință a făptuitorului se grefează, uneori, pe o situație preexistentă – situație premisă – se desfășoară în spațiu și timp și presupune, de multe ori, folosirea unor mijloace sau instrumente.

Toate aceste elemente sau părți componente ale sistemului infracțiunii – subiecții infracțiunii, obiectul infracțiunii, locul și timpul comiterii infracțiunii, situația premisă, modul și mijloacele săvârșirii infracțiunii, elementul legal (prevederea faptei în lege), latura obiectivă și latura subiectivă (vinovăția) – au relevanță pentru stabilirea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, putând fi considerate elemente sau factori ai infracțiunii.

Nu poate exista infracțiune fără să existe o faptă concretă (acțiune sau inacțiune) și un model legal de incriminare, iar elementele faptei comise în lumea înconjurătoare trebuie să se plieze pe cele ale modelului legal (tipicității). Infracțiunea este o manifestare exterioară de conduită a omului, pe planul relațiilor sociale, deoarece dreptul penal contemporan reglementează numai relațiile oamenilor unii cu ceilalți (relatio inter homines).

Infracțiunea presupune preexistența unui model (tipar) legal, care constituie haina juridică a faptei, cadrul legal care atribuie faptei concrete caracterul de faptă prevăzută de legea penală. Încadrarea juridică a faptei săvârșite de o persoană are loc prin raportare la normele părții speciale, la cele ale părții generale, precum și la alte norme cuprinse în acte normative ce sunt izvoare de drept penal.

Structura si continut

Structura si elementele infractiunii. Referitor la structura infractiunii, exista mai multe opinii.

Intr-o opinie, infractiunea ar avea 4 elemente: obiect, latura obiectiva, subiect, latura subiectiva , iar intr-o alta opinie, obiectul și subiectul nu ar face parte din cadrul infracțiunii. In cele ce urmeaza vom analiza pe rand toate cele patru elemente.

1.Obiectul infractiunii. Marea majoritate a penaliștilor români consideră că obiectul infracțiunilor îl formează relațiile sociale ocrotite prin normele de drept penal.

Obiectul infractiunii poate fi : obiect juridic si obiect material.Obiectul juridic consta in valoarea sociala ocrotita de norma penala si impotriva careia se indreapta actiunea sau inactiunea faptuitorului, iar obiectul material sau fizic se refera la fiinta sau lucrul care incorporeaza valoarea ocrotita de norma penala si impotriva careia se indreapta actiunea sau inactiunea prevazuta de aceasta lege. Daca obiectul juridic exista in cazul oricarei infractiuni, obiectul material este întâlnit numai la anumite infractiuni si anume la infracțiunile materiale sau de rezultat. Spre deosebire de aceste actiuni infractionale, in cazul infractiunilor formale sau de pericol care nu au obiect material, actiunea infractionala nu produce un efect palpabil, vizibil., exp.(insulta, calomnia).

Obiectul material al infracțiunii constituie criteriul de bază al clasificării infractiunilor ca infractiuni materiale(de rezultat) sau infracțiuni de pericol(formale).

2.Latura obiectiva.

Elementele laturii obiective sunt urmatoarele : actiunea sau inactiunea, urmarea si raportul de cauzalitate intre actiune/inactiune si urmare.

a)Prin actiune se intelege acea conduita umana care lezeaza sau pune in pericol valoarea ocrotita de norma penala si care este prevazuta de norma de incriminare. Inacțiunea constă în abtinerea de a efectua o acțiune cu privire la care legea pretinde sa fi indeplinită.

Atunci cand o infractiune este savarsita printr-o actiune, vorbim de infractiuni comisive, iar atunci cand o infractiune este savarsita printr-o inactiune, vorbim de infractiuni omisive.

b)Urmarea. Prin urmare se intelege crearea unei stari de pericol cu privire la valoarea sociala ocrotita de norma penala sau vatamarea acesteia. Atunci cand urmarea consta intr-o modificare vizibila a realitatii inconjuratoare se vorbeste despre rezultat, si despre infractiunile de rezultat.

c)Raportul de cauzalitate. Reprezinta legatura care se stabileste intre actiunea/inactiunea prevazuta de norma penala si urmarea produsa. Proba raportului de cauzalitate se impune doar in cazul infractiunilor de rezultat. In cazul infractiunilor de pericol, raportul de cauzalitate nu trebuie dovedit, rezultand din insasi savarsirea faptei.

3.Subiectul. Subiectul infractiunii este persoana care savarseste o infractiune, numita subiect activ, iar persoana care suporta consecintele acesteia se numeste subiect pasiv.

Condițiile generale pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a fi subiect activ al infracțiunii sunt urmatoarele :

Să fie persoană fizică;

Persoana să fi împlinit vârsta de 14 ani. Până la această vârstă neexistând răspundere penală;

Persoana să aibă discernământ (capacitatea psihică a unei persoane din punct de vedere penal de a acționa în cunostință de cauză în sensul că-și dă seama de acțiunea sau inacțiunea sa, de urmările ei periculoase și că poate fi stăpână pe voința sa) .

Marea majoritate a infracțiunilor pot fi săvârșite de către orice persoană; există însă si situații când pentru consumarea unei infracțiuni subiectul activ al acesteia trebuie să îndeplinească și alte condiții care sunt prevăzute expres în norma de incriminare. Acestea pot fi legate fie de profesie (aceea de medic, avocat, funcție publică), fie legate de calitatea sau locul săvârșirii faptei. Dat fiind faptul ca persoana infractorului trebuie să aibă o anumită calitate în raport cu subiectul activ general, acesta se numește subiect activ special.

Această calitate de subiect activ special poate să atragă uneori realizarea conținutului agravat sau calificat al infracțiunii cum ar fi de ex. distrugerea unor înscrisuri de către functionarul public.

Subiectul pasiv al infracțiunii. Dacă subiectul activ general poate fi doar o anumită persoană, subiectul pasiv general poate fi, în principiu, orice persoană fizică sau juridică, inclusiv statul. De cele mai multe ori subiectul pasiv este identic cu persoana vătămată. Subiectului pasiv al unei infractiuni i se poate pretinde uneori ca pentru realizarea continutului unei anumite infracțiuni să aibă o anumită calitate, caz în care este numit subiect pasiv special (ex. exercitarea de violență asupra unei persoane aflată în exercițiu funcțiunii). Calitatea subiectului pasiv special poate fi o trăsătură care să ducă la agravarea conținutului infracțiunii. Această calitate de subiect activ sau pasiv special trebuie să existe în momentul comiterii acțiunii sau inacțiunii, însă la cel activ aceasta calitate trebuie sa fie indeplinita numai de catre autori si coautori, nu și de catre ceilalti participanti cum ar fi instigatorii sau complicii.

4.Latura subiectiva a infractiunii

Latura subiectivă a infractiunii are ca subelement principal vinovăția, iar ca subelement secundar mobilul și scopul.

Formele vinovatiei asa cum le-am analizat si mai sus sunt urmatoarele :intentia directa si indirecta, culpa cu sau fara prevedere si praeterintentia.

Mobilul reprezinta elementul, factorul psihic care-l determină pe infractor să comită fapta.

Scopul constă in ceea ce vrea să realizeze pe plan subiectiv infractorul prin producerea acțiunii sau inacțiunii sale periculoase, reprezentarea rezultatului faptei.

Continutul infractiunii.

Este dat de totalitatea trasaturilor specifice, tipice și esențiale ale celor 4 elemente ale sale prevăzute în legea de incriminare, datorită cărora o infracțiune se distinge de toate celelalte infracțiuni fie din grade diferite, fie din același grad. În această situație vorbim de conținutul abstract sau legal al infracțiunii. Fapta săvârșită în concret cuprinde toate caracteristicile specifice conținutului legal al unei infracțiuni și alte caracteristici care nu au relevanță pentru existenta faptei ca infracțiune.

Felul continutului legal al infractiunii.

Majoritatea infracțiunilor au conținut unic sau simplu. În funcție de gradul de pericol social pe care îl prezintă, aceeași infracțiune poate avea pe lângă acest conținut tip sau de bază și un conținut agravat sau calificat. Conținutul de bază (simplu) al unei infracțiuni este format dintr-un minimum de caracteristici al elementelor infracționale care sunt necesare pentru existența ei.

Conținutul agravat cuprinde pe lângă caracterul conținutului de bază și altele fie obiective, fie subiective sau, și unele și altele, denumite circumstanțe de agravare.

Fazele(formele) infractiunii. Prin fazele infractiunii se intelege drumul parcurs de ideea infractionala din momentul aparitiei ei si pana la materializarea ei in forma infractiunii consumate.

De fazele infractiunii se poate vorbi numai in cazul infractiunilor intentionate, la cele din culpa faptuitorul nu accepta sau nu prevede rezultatul astfel incat nu se poate vorbi de o rezolutie infractionala .

Fazele infractiunii intentionate sunt urmatoarele :

Faza interna

Faza actelor de pregatire ;

Faza actelor de executare sau tentativa ;

Forma consumata ;

Unele dintre acestea au o relevanță juridică numai când infracțiunea nu s-a continuat, deoarece în forma consumată sunt absorbite toate formele anterioare. Astfel, când se trece de la o formă a infracțiunii la următoarea aceasta o absoarbe pe cea anterioară.

1.Faza interna exista in cazul oricarei infractiuni intentionate si are la baza trei momente principale :

a) aparitia ideii infractionale care poate apartine autorului sau altei persoane(instigator) care o transmite autorului ;

b) deliberarea reprezinta etapa in care faptuitorul analizeaza posibilitatea comiterii infractiuni, modul si mijloacele de savarsire, avantajele si dezavantajele ce decurg din savarsirea infractiunii. Deliberarea exista in cazul oricarei infractiuni intentionate, inclusiv in cazul infractiunilor comise cu intentie repentina. Diferenta consta in faptul ca la infractiunile comise cu intentie repentina deliberarea este foarte scurta, comiterea infractiunii avand loc sub imperiul unei stari de tulburare sau de emotie. La infractiunile comise cu premeditare, deliberarea are o durata mai mare, faptuitorul analizand aproape fiecare detaliu cu privire la savarsirea faptei.

c) luarea hotararii, in sensul ca faptuitorul se hotaraste efectiv in legatura cu savarsirea faptei.

Faza interna a infractiunii nu se pedepseste niciodata, exceptie facand infractiunea de amenintare.

2. Faza actelor de pregatire. Actele de pregatire sunt acele acte care il ajuta pe infractor in materializarea ideii infractionale. Actele de pregatire pot fi de natura materiala cum ar fi procurarea unor instrumente pentru savarsirea infractiunii, inlaturarea unor obstacole, si acte de natura intelectuala, cum ar fi culegerea de informatii, de anumite date necesare savarsirii infractiunii.

De regula, actele de pregatire, in dreptul roman, nu se pedepsesc, exceptie facand doua situatii :

atunci cand legiuitorul le asimileaza tentativei ;

atunci cand legiutorul le incrimineaza ca infractiuni de sine statatoare , cum ar fi (deținerea de instrumente în vederea falsificării de valori).

3.Faza actelor de executare sau tentativa. Potrivit art. 20 C.pen, tentativa consta in punerea in executare a hotararii de a savarsii infractiunea, executare care insa nu a fost dusa pana la capat sau desi a fost dusa pana la capat nu si-a produs rezultatul.

Formele tentativei. In raport de gradul de realizare a acțiunii și a cauzelor care fac ca acea faptă să nu-și producă urmarea prevăzută de lege, exista două forme:

1. Tentativa întreruptă (neterminată) imperfectă exista atunci când executarea a început, dar nu este dusă la capăt, fie din motive independente de infractor, fie din propria lui inițiativă.

2. Tentativa fără efect (terminată) perfectă există atunci cand autorul a început executarea acțiunii prevăzută in conținutul legal al infracțiunii și a fost dusă până la capăt, dar nu s-a produs urmarea dorită sau acceptată de infractor. Prin această terminare a actului de executare, a doua formă se distinge de prima.

Pedepsirea tentativei. In dreptul roman exista un sistem limitat de incriminare a tentativei deoarece aceasta se pedepsește numai cand legea prevede expres aceasta. Limitele pedepsei pentru tentativă sunt cuprinse între jumătatea pedepsei minime și jumătatea pedepsei maxime, prevazuta de lege pentru infractiunea consumata.

Cazurile de nepedepsire a tentativei. Infractorul e apărat de pedeapsă dacă s-a desistat sau a impiedicat producerea rezultatului inainte de descoperirea faptei.

Desistarea reprezinta întreruperea acțiunii sau a actului de executare de către infractor inainte de terminarea ei. Întreruperea trebuie să fie de bună-voie, ceea ce înseamnnă că infractorul putea să-și continue nestingherit activitatea infracțională.

Pentru a fi în prezența desistării, trebuie sa fie indeplinite urmatoarele conditii :

1.Sa fi inceput acțiunea de executare din partea autorului sau a unui coautor;

2.Renunțarea la continuarea actului de executare, care constă fie într-o atitudine pasivă, fie într-o atitudine activă;

3.Renuntarea să fi fost făcută de bună voie.

Împiedicarea producerii rezultatului este posibilă doar la tentativa perfectă deoarece executarea s-a terminat, insă nu se produce rezultatul ca urmare a intenției infractorului.

Condițiile care trebuie indeplinite pentru a fi in prezenta impiedicarii producerii rezultatului sunt urmatoarele:

1.Să existe un act de executare terminat;

2.Să aibă loc o actiune de împiedicare a producerii rezultatului din proprie initiativa, inainte de descoperirea faptei.

Infracțiunea consumată se realizează atunci când acțiunea infractorului are ca urmare producerea efectelor prevăzute de lege. În funcție de continutul infracțiunii pot exista mai multe modalități ale acesteia in forma consumată. Astfel când nu se mai poate produce nici o urmare, infracțiunea se epuizează. In cazul infracțiunii consumate, continutul legal al acesteia se consumă în întregime și nu doar parțial ca în cazul tentativei. Cunoașterea momentului consumării infracțiunii prezintă o mare importanță practică deoarece toate formele anterioare acesteia sunt absorbite în forma consumată.

De asemenea de momentul consumării sau epuizării infracțiunii depinde aplicarea unor instituții a dreptului penal cum ar fi: prescriptia răspunderii penale, amnistia, grațierea, aplicarea legii penale în timp.

Noțiunea de conținut a infracțiunii. Trăsăturile esențiale ale infracțiunii oferă criteriile generale de diferențiere ale acesteia de alte forme de ilicit juridic dar nu pot servi la deosebirea faptelor penale între ele, la cunoașterea particularităților, elementelor ce compun infracțiunea. De aceea în doctrina penală, infracțiunea este cercetată și sub raportul conținutului, al elementelor sale care o particularizează în raport cu alte fapte penale[24].

Conținutul infracțiunii nu se confundă cu trăsăturile esențiale ale acesteia,
care își găsesc reflectarea în orice conținut punând în evidență caracterul penal
al faptei comise.

Conținutul infracțiunii este prevăzut în norma incriminatoare și poate fi
definit ca o totalitate de condiții prevăzute de lege pentru caracterizarea unei
fapte ca infracțiune[25].

Prin conținutul infracțiunii prevăzut în norma de incriminare se determină
cadrul, tiparul legal în care se vor înscrie faptele concrete săvârșite în realitatea
socială.

 Aspecte ale conținutului infracțiunii. Conținutul infracțiunii poate
îmbrăca două aspecte[26]:

a) conținutul legal – cel descris prin norma de incriminare și cuprinde condițiile obiective și subiective în care o faptă devine infracțiune și

b) conținutul concret – cel al unei fapte determinate, săvârșite în realitatea obiectivă de către o persoană și care se înscrie prin elementele sale în tiparul abstract prevăzut în norma de incriminare.

In doctrina penală se face deosebire între conținutul juridic și conținutul
constitutiv al infracțiunii care ar cuprinde numai condițiile cerute de lege, cu
privire la actul de conduită interzis, pe care le realizează infractorul prin săvârșirea faptei ori care devin relevante prin săvârșirea faptei.

Conținutul constitutiv, fiind dat întotdeauna în norma de incriminare, nu
poate lipsi din conținutul juridic al infracțiunii.

Conținutul juridic al infracțiunii se identifică cu conținutul constitutiv
atunci când în norma de incriminare nu sunt trecute decât condiții cu privire la
actul de conduită interzis.

Conținutul juridic al infracțiunii poate cuprinde pe lângă conținutul constitutiv, și condiții privitoare la celelalte elemente.

Prin abstragerea condițiilor obiective și subiective din conținuturile legale
ale infracțiunilor, în doctrina penală s-a conturat conținutul generic, care este
cercetat, pentru o mai bună cunoaștere a infracțiunii[27] în partea generală a
dreptului penal.

Conținutul generic al infracțiunii ar cuprinde un ansamblu de condiții
obiective și subiective, comune conținuturilor infracțiunilor.

Cunoașterea conținutului generic al infracțiunii necesită cunoașterea
structurii acestuia, a elementelor componente și a raporturilor dintre ele.

2.2. Structura conținutului infracțiunii

2.2.1. Elemente în structura conținutului.

În conținutul infracțiunii sunt prevăzute condiții cu privire la anumite elemente ce privesc fapta, făptuitorul (persoana fizică sau persoana juridică), valoarea socială căreia i se aduce atingere împrejurările de timp și de loc în care se săvârșește fapta.

Desigur că nu toate aceste condiții cu privire la elementele enumerate sunt
prezente în conținutul infracțiunii și nu toate au aceeași valoare în stabilirea
existenței infracțiunii.

Având în vedere că infracțiunea este o faptă, o manifestare în sfera relațiilor sociale a persoanei, s-a susținut că în conținutul acesteia nu poate intra
cel ce săvârșește fapta – subiectul infracțiunii, după cum nu poate fi cuprinsă
nici valoarea socială căreia i se aduce atingere – obiectul infracțiunii[28].

Obiectul și subiectul sunt elemente extrinseci conținutului infracțiunii,
sunt factori, condiții preexistente oricărei infracțiuni săvârșite.

Într-o altă opinie[29] se susține că în conținutul infracțiunii sunt cuprinse
condiții atât cu privire la valoarea socială căreia i se aduce atingere, cât și cu
privire la subiectul care săvârșește fapta și care se reflectă în condițiile cerute
pentru existența diferitelor infracțiuni.

Fără a considera că obiectul și subiectul infracțiunii fac parte din conținutul infracțiunii, trebuie să admitem că anumite trăsături ce caracterizează
obiectul și subiectul pot apărea în conținutul legal al unor infracțiuni. Prin
aceasta se justifică cercetarea obiectului și subiectului infracțiunii în cadrul
structurii conținutului infracțiunii.

Nu trebuie însă neglijată nici un moment ideea că toate elementele sunt
strâns legate între ele, într-o intercondiționare în configurarea infracțiunii și că
studierea lor separată se face doar din considerente metodologice[30].

2.2.2. Clasificări. Condițiile prevăzute în conținutul diferitelor infracțiuni,
se pot clasifica după mai multe criterii:

Un criteriu ar fi acela al elementelor la care se referă și se deosebesc: condiții cu privire la faptă, cu privire la făptuitor, cu privire la obiectul infracțiunii, cu privire la locul și timpul săvârșirii infracțiunii.

După acest criteriu se pot face unele distincții între condițiile cu privire la
actul de conduită și care desemnează conținutul constitutiv al infracțiunii și
condițiile cu privire la celelalte elemente exterioare actului de conduită cu
privire la obiectul, la subiectul infracțiunii, la locul și timpul săvârșirii infracțiunii.

2.2.4. Condiții preexistente, concomitente și subsecvente. După situarea
în timp a condițiilor cerute de lege, față de săvârșirea faptei se disting condiții:
preexistente, concomitente și subsecvente.

După cum arată și denumirea, condițiile preexistente se situează în timp,
anterior actelor de executare a faptei, și se pot referi atât la obiectul infracțiunii
(natura acestuia, situarea lui într-un anumit loc etc.), la subiecții infracțiunii (de
ex.: subiectul activ să aibă o anumită calitate – funcționar – pentru a putea
săvârși abuz în serviciu; ori subiectul pasiv să aibă o anumită calitate – funcționar deținător al autorității de stat – pentru infracțiunea de ultraj; ori nou născut la infracțiunea de pruncucidere) ori la starea pe care trebuie să se grefeze
fapta (de ex.: deținător legal al bunului în cazul infracțiunii de abuz de încredere).

Condițiile concomitente sunt cele în care se săvârșește fapta și pot privi:
locul și timpul comiterii actului de conduită (de ex.: drum public, în cazul unor
infracțiuni la regimul circulației pe drumurile publice).

Condițiile subsecvente sunt situate în timp după comiterea actului incriminat și pot privi producerea unei anumite urmări (de ex.: producerea unor
consecințe grave, ori deosebit de grave – la unele infracțiuni contra patrimoniului.

2.2.4. Condiții esențiale și condiții circumstanțiale. în funcție de rolul și
importanța lor în caracterizarea faptei ca infracțiune, condițiile pot fi: esențiale
sau constitutive și accidentale sau circumstanțiale[31].

Condițiile esențiale sau constitutive realizează conținutul infracțiunii, iar
neîndeplinirea lor conduce la nerealizarea infracțiunii – deci fapta nu poate fi
considerată infracțiune.

Condițiile accidentale sau circumstanțiale intră în conținutul calificat
(agravat) ori atenuat al infracțiunii. Nerealizarea acestor condiții nu conduce
decât la nerealizarea conținutului agravat ori atenuat al infracțiunii, după caz,
realizându-se însă conținutul infracțiunii tipice sau de bază (de ex.: nerealizarea
condițiilor de agravare ale uciderii din culpă prevăzută în art. 178 al. 2 și al. 3
conduce la realizarea uciderii din culpă în forma tipică).

2.3. Factorii infracțiunii

2.3.1. Obiectul infracțiunii

2.3.1.1. Noțiune. Infracțiunea ca faptă a individului, ca manifestare a acestuia în sfera relațiilor sociale este periculoasă pentru valorile sociale.

Definind pericolul social ca trăsătură esențială a infracțiunii, legiuitorul în
art. 18 Cp., a prevăzut că „Fapta care prezintă pericol social în înțelesul legii
penale este orice acțiune sau inacțiune prin care se aduce atingere valorilor sociale arătate la art. 1 Cp. și pentru sancționarea căreia este necesară aplicarea
unei pedepse”.

Valorile sociale arătate în art. 1 Cp., sunt: România, suveranitatea, independența, unitatea și indivizibilitatea statului, persoana, drepturile și libertățile acesteia, proprietatea, precum și întreaga ordine de drept. Aceste valori și relații sociale create în jurul și datorită acestora, ce sunt ocrotite împotriva infracțiunilor, devin obiect al infracțiunii.

Doctrina penală este unanimă în a considera obiectul infracțiunii ca fiind
valoarea socială și relațiile sociale create în jurul acestei valori, care sunt
periclitate ori vătămate prin fapta infracțională[32].

Prin infracțiune se vatămă ori se periclitează o valoare socială ocrotită
printr-o normă de drept penal. Ocrotirea acestei valori sociale prin normele
dreptului penal, conferă obiectului infracțiunii caracterul de obiect juridic.

2.3.1.2. Aspecte ale obiectului infracțiunii.

În literatura juridică[33] de specialitate obiectul infracțiunii este prezentat sub mai multe aspecte, după gradul mai întins ori mai restrâns de relații sociale născute în legătură cu valoarea socială ocrotită și care este periclitată ori vătămată prin infracțiune.

2.3.1.3. Obiectul juridic general este format din totalitatea relațiilor sociale ocrotite prin normele dreptului penal. Se consideră că în ultimă instanță orice infracțiune lezează societatea, ordinea de drept.

S-a reproșat acestei categorii de obiect că este prea generală și nu folosește nici teoriei și nici practicianului. Nu orice infracțiune este îndreptată împotriva societății[34], ci doar împotriva unei relații sociale sau cel mult împotriva unui fascicol, grup de relații sociale.

2.3.1.4. Obiectul juridic generic (de grup) este format din fascicolul, grupul, mănunchiul de valori sociale de aceeași natură ocrotite prin normele penale. Obiectul juridic generic este comun pentru un grup de infracțiuni.

Categoria aceasta de obiect al infracțiunii este acceptată de majoritatea
autorilor în doctrina penală și stă la baza sistematizării infracțiunilor în partea
specială a codului penal.

În adevăr, după grupul de relații sociale ocrotite și cărora li se aduce atingere prin infracțiune, în partea specială a codului penal, infracțiunile se împart pe titluri, capitole, secțiuni, și se disting, spre ex.: infracțiuni contra siguranței statului, infracțiuni contra persoanei, infracțiuni contra patrimoniului, infracțiuni contra înfăptuirii justiției etc.

2.3.1.5. Obiectul juridic specific este valoarea socială concretă căreia i se
aduce atingere prin infracțiune. Această categorie de obiect servește la determinarea individualității unei infracțiuni în cadrul unui grup[35].

2.3.1.6. Obiect direct nemijlocit (material). Infracțiunea fiind o faptă socialmente periculoasă se îndreaptă împotriva unor valori sociale ocrotite penal
și nu împotriva aspectului material al obiectului infracțiunii.

Obiect material nu au toate infracțiunile, ci doar acelea la care valoarea
socială este exprimată într-o entitate materială.

Infracțiunile care au obiect material sunt infracțiuni de rezultat[36], iar cele
care nu au astfel de obiect material sunt infracțiuni de pericol, de punere în
primejdie[37].

Periclitarea sau vătămarea valorii sociale la infracțiunile cu obiect mate-
rial are loc tocmai prin atingerea adusă acestuia.

Lipsa obiectului, de unde credea infractorul că se află, în momentul săvâr-
șirii faptei conduce la calificarea faptei ca tentativă improprie (art. 20 al. 2
Cp.).

Tot la infracțiunile de rezultat va trebui cercetat și raportul de cauzalitate
între acțiune-inacțiune și urmările produse.

Fără a admite deci, că infracțiunea se îndreaptă împotriva obiectului ca
entitate materială, considerăm utilă examinarea aspectului material al obiectului
infracțiunii atât pentru stabilirea existenței ori inexistenței infracțiunii, cât și
pentru corecta calificare juridică a faptei comise.

Mai mult, necesitatea cunoașterii aspectului material al obiectului infracțiunii, este cerută de legiuitor, care prin unele dispoziții se referă la obiectul infracțiunii în sensul lui material[38].

2.3.1.7. Obiectul juridic complex[39]. Este specific infracțiunilor complexe și este format dintr-un obiect juridic principal (relația socială principală căreia i se aduce atingere) și dintr-un obiect juridic adiacent, secundar (relația socială secundară căreia i se aduce atingere prin fapta infracțională). Spre ex.: Infracțiunea de tâlhărie – are un obiect juridic complex: pe de o parte obiectul juridic principal format din relațiile sociale privitoare la apărarea avutului privat sau public mai precis relațiile de detenție, de posesie și pe de altă parte un obiect juridic adiacent, secundar, format din relațiile sociale privind ocrotirea persoanei cu viața, integritatea corporală, sănătatea, libertatea sa. După obiectul juridic principal fapta este trecută în cadrul unui grup de infracțiuni sau în altul, în Codul penal.

Avem în vedere „aspectul material” al obiectului infracțiunii, ori de câte ori folosim expresia de „obiect material”.

2.3.1.8. Importanța cunoașterii obiectului infracțiunii. Obiectul infracțiunii este un factor preexistent, necesar oricărei infracțiuni. Inexistența acestuia conduce la inexistența infracțiunii.

În conținutul legal, la multe infracțiuni, lipsesc referirile cu privire la
obiectul infracțiunii, acesta deducându-se indirect din descrierea faptei’.

La infracțiunile în conținutul[40] cărora întâlnim referiri la obiect acestea trebuiesc îndeplinite, pentru ca fapta să fie socotită ca atare (infracțiune).

2.3.2. Subiecții infracțiunii

2.3.2.1. Noțiuni. Prin noțiunea de subiecți ai infracțiunii, se desemnează în doctrina penală, persoanele implicate în săvârșirea unei infracțiuni, fie prin însăși săvârșirea infracțiunii, fie prin suportarea consecințelor acesteia. Sunt așadar, subiecți ai infracțiunii atât persoana fizică cât și persoana juridică ce nu
și-au respectat obligațiile din cadrul raportului juridic penal de conformare și au
săvârșit fapta interzisă, pe de o parte, cât și persoana fizică sau persoana
juridică beneficiare a ocrotirii juridice penale și care prin săvârșirea infracțiunii
au suportat consecințele acesteia, pe de altă parte.

Noțiunea de subiecți ai infracțiunii nu se confundă cu noțiunea de subiecți
de drept penal ce desemnează persoanele implicate în raporturi de drept penal,
fie ca destinatari ai obligației de conformare în cadrul raporturilor juridice penale de cooperare, fie ca beneficiari ai ocrotirii juridice penale. Sub acest aspect
se poate lesne observa că sfera noțiunii de subiecți de drept penal este cea mai
întinsă, ea cuprinzând și persoanele neimplicate în săvârșirea vreunei infracțiuni, decât sfera noțiunii de subiecți ai infracțiunii. Subiecții de drept penal prin
implicarea lor în săvârșirea unei infracțiuni devin subiecți ai infracțiunii. Se
poate observa că toți subiecții infracțiunii sunt și subiecți de drept penal, dar nu
toți subiecții de drept penal sunt și subiecți ai infracțiunii[41].

În funcție de modul în care sunt implicați în săvârșirea infracțiunii, se face
distincție între subiecți activi sau propriu-ziși ai infracțiunii, care sunt persoanele fizice ce au săvârșit infracțiunea, și subiecții pasivi sau persoanele vătămate care suferă răul produs prin infracțiune.

2.3.2.2. Persoana fizică subiect activ al infracțiunii. Noțiune. Subiect
activ al infracțiunii este persoana fizică ce a săvârșit fapta direct și nemijlocit
(în calitate de autor) ori a participat la săvârșirea infracțiunii (în calitate de
instigator ori complice). Așa cum s-a arătat mai sus și persoana juridică poate fi
subiect activ al infracțiunii.

Persoana care a săvârșit o infracțiune, este infractor. în legislația cât și în
doctrina penală se folosește atât noțiunea de infractor cât și de făptuitor pentru
a desemna persoana care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală[42]. Desigur
că nu se poate pune semnul egalității între cele două noțiuni, cea de făptuitor
este mai întinsă, desemnează persoana care a săvârșit o faptă prevăzută de legea
penală, care nu este sinonimă cu noțiunea de infracțiune. Infracțiunea, așa cum
am arătat mai sus, reprezintă fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție și care prezintă pericol social. Lipsa vinovăției ori a pericolului social face ca fapta săvârșită prevăzută de legea penală să nu fie infracțiune, iar persoana care a săvârșit-o să nu fie infractor ci doar făptuitor.

Subiectul activ al infracțiunii este așa cum s-a arătat[43], atât o persoană
fizică cât și o persoană juridică.

Și în dreptul penal al altor țări[44] se admite că persoana juridică poate fi subiect activ al infracțiunii, prevăzându-se sancțiuni specifice ca: amenda, dizolvarea persoanei juridice, suspendarea persoanei juridice, închiderea localului[45].

Pentru a fi subiect activ al infracțiunii persoana fizică trebuie să îndeplinească anumite condiții generale și speciale. fi subiecți ai infracțiunii persoanele care nu sunt subiecți de drept penal, ori chiar dacă sunt subiecți de drept penal, dar săvârșind fapta fără vinovăție nu devin subiecți ai infracțiunii.

2.3.2.3. Condițiile generale de existență ale subiectului activ persoană
fizică. Condițiile generale se desprind din economia dispozițiilor art. 17, art. 46,
art. 48, art. 50, art. 99 Cp. și privesc: a) vârsta; b) responsabilitatea; c)
libertatea de voință și acțiune.

2.3.2.4. Vârsta cerută de lege. Obligația persoanei fizice de a-și conforma conduita exigențelor normelor penale nu se stabilește de la naștere ci mai târziu, când dezvoltarea sa bio-psihică îi permite să-și dea seama de faptele sale, de rezonanța socială a lor, când poate să-și dirijeze conștient acțiunile sau inacțiunile.

Având în vedere particularitățile bio-psihice ale minorului, legiuitorul penal român a stabilit că vârsta de la care poate o persoană să răspundă penal, să
devină subiect al infracțiunii este de 14 ani împliniți (art. 99 Cp.)[46].

Până la vârsta de 14 ani se prezumă absolut că minorul nu are discernământ, adică nu are dezvoltarea psiho-fizică necesară pentru a-și da seama de rezonanța socială a faptelor sale, să poată fi stăpân pe ele.

Minoritatea făptuitorului (sub 14 ani) constituie cauza care înlătură
caracterul penal al unei fapte (art. 50 Cp.).

Având în vedere că nici după împlinirea vârstei de 14 ani dezvoltarea –
bio-psihică a persoanei, nu este suficientă întotdeauna, în legislația penală s-a
prevăzut că minorul între 14 și 16 ani va răspunde penal numai dacă se dovedește că în săvârșirea faptei concrete a avut discernământ.

Deci și pentru minorul în vârstă de la 14 la 16 ani este prevăzută în lege o
prezumție a lipsei de discernământ. De data aceasta prezumția este relativă,
care permite dovada contrară, adică se poate dovedi de către acuzare că în
săvârșirea faptei concrete minorul a avut discernământ[47].

Întrucât prin discernământ se înțelege capacitatea persoanei de a-și manifesta conștient voința în raport cu o anumită faptă concretă[48] nu este suficientă constatarea că minorul în vârstă de la 14 la 16 ani are capacitatea generală, ci că în raport cu fapta săvârșită a avut discernământ.

Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani este prezumat că are capacitate
penală. Și această prezumție este relativă, putând fi combătută prin proba contrarie.

2.3.2.5. Responsabilitatea este cea de a doua condiție generală pentru
subiectul activ al infracțiunii.

Responsabilitatea nu este definită în codul penal, ea se poate deduce din
interpretarea dispozițiilor art. 48 Cp., care definesc iresponsabilitatea – cauză
care înlătură caracterul penal al unei fapte prin înlăturarea trăsăturii esențiale a
vinovăției.

Responsabilitatea este definită în doctrina penală ca fiind aptitudinea persoanei de a-și da seama de faptele sale (acțiuni sau inacțiuni) de rezonanța (semnificația) socială a acestora precum și de a-și putea determina și dirija în
mod conștient voința în raport cu aceste fapte[49].

După cum se poate observa responsabilitatea se apreciază prin prisma a
doi factori: unul intelectiv ce presupune capacitatea persoanei de a înțelege
semnificația acțiunilor sau inacțiunilor ei, a urmărilor acestora și altul volitiv ce
presupune capacitatea persoanei de a fi stăpână pe acțiunile sau inacțiunile sale,
pe care le dirijează în mod conștient. Lipsa unuia, a celui intelectiv duce la iresponsabilitate, caz în care lipsește vinovăția, iar când persoana este constrânsă
(lipsește factorul volitiv).

Responsabilitatea se prezumă, este starea normală a oricărei persoane care
a împlinit vârsta de 16 ani. Prezumția este însă relativă, ea putând fi răsturnată
prin dovada contrarie, că persoana nu și-a dat seama de acțiunile sau inacțiunile
sale, ori nu și le-a putut stăpâni.

2.3.2.6. Libertatea de voință și acțiune. Este condiția generală a subiectului activ al infracțiunii, ce presupune că acesta a decis în mod liber asupra săvârșirii faptei și a avut libertatea de hotărâre și libertatea de acțiune potrivit propriei sale voințe.

Dacă făptuitorul a acționat sub imperiul constrângerii fizice sau constrângerii morale, fapta nu mai este imputabilă acestuia și fiind săvârșită fără
vinovăție nu este infracțiune (art. 46 Cp.).

2.3.2.7. Condiții speciale privind subiectul activ al infracțiunii.

În doctrina penală, pe lângă condițiile generale privind subiectul activ sunt prezentate și alte condiții speciale pentru anumite infracțiuni. Aceste condiții speciale ale subiectului activ al infracțiunii se referă la anumite calități: ca de ex.: cetățean, pentru infracțiunile de trădare; străin pentru infracțiunea de spionaj; funcționar pentru infracțiunile de abuz în serviciu, neglijență în serviciu ș.a.; militar, pentru unele infracțiuni contra capacității de apărare a patriei.

Subiectul activ pentru care este necesar îndeplinirea unei condiții speciale
se numește subiect activ calificat sau circumstanțiat.

2.3.2.8. Persoana juridică subiect activ al infracțiunii. Din dispozițiile art. 19[50] Cp. care prevăd că: „Persoanele juridice, cu excepția statului, a autorităților publice și a instituțiilor publice care desfășoară o activitate ce nu
poate face obiectul domeniului privat, răspund penal pentru infracțiunile
săvârșite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, dacă fapta a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de legea
penală” se deduc condițiile generale în care o persoană juridică răspunde penal
și astfel poate fi subiect activ al infracțiunii.

Condițiile în care persoana juridică răspunde penal[51] pot fi grupate în: a)
condiții ce privesc existența persoanei juridice; b) condiții privind sfera
persoanelor juridice care răspund penal; c) condiții privind persoanele fizice
care prin faptele lor pot antrena răspunderea penală a persoanei juridice; d)
vinovăția cerută de lege pentru existența infracțiunii.

2.3.2.9. Condiții privind existența persoanei juridice. Persoana juridică
pentru a răspunde penal trebuie să existe în momentul infracțiunii. Sub acest
aspect nu poate fi subiect activ al infracțiunii acele entități (asociații, grupări,
etc.) care nu au dobândit personalitate juridică până la data comiterii
infracțiunii.

Poate fi subiect activ al infracțiunii persoana juridică aflată în proces de
lichidare până la încetarea activității.

Apreciem că în situația transformării persoanei juridice și crearea uneia
noi, răspunderea penală va subzista având ca temei continuitatea societății (de
ex. o societate cu răspundere limitată se transformă în societate pe acțiuni).
Persoana juridică care după săvârșirea faptei este incorporată (prin absorbție
sau fuziune) într-o altă persoană juridică, fiindcă dispare ca entitate juridică, în
lipsa unei prevederi legale exprese, nu mai poate fi subiect activ al infracțiunii
și astfel să răspundă penal. Această soluție se impune, ca și în cazul persoanei
fizice, neavând loc o transmitere universală de drepturi și obligații la succesori
în materia răspunderii penale. In dreptul penal răspunderea penală are caracter personal.

2.3.2.10. Condițiile privind sfera persoanelor juridice care răspund penal.

In principiu răspunderea penală poate interveni pentru orice persoană juridică. De la această regulă, prin lege s-au prevăzut excepții ce privesc persoanele juridic de drept public și anume: statul, autoritățile publice,
instituțiile publice care desfășoară o activitate ce nu poate face obiectul
domeniului privat.

Aceste exceptări sunt justificate fiindcă antrenarea răspunderii penale pentru aceste entități nu poate fi concepută sau ar avea consecințe negative asupra societății care trebuie protejată împotriva faptelor periculoase. în cazul statului care este titular al acțiunii penale, acționând în numele întregii societăți, nu este de conceput ca acesta să fie în același timp și subiect activ al infracțiunii. în celelalte cazuri, s-a apreciat de către legiuitor că sunt suficiente alte mijloace legale de combatere a încălcărilor legii penale decât prin instituirea răspunderii penale. Prin sancționarea acestor categorii de persoane, datorită importanței deosebite pe care o au s-ar ajunge practic la sancționarea societății care ar avea de suferit ca urmare lipsei unor servicii vitale din partea acestor entități.

În stabilirea entităților juridice (persoane juridice), ce constituie
autoritățile publice, instituțiile publice care desfășoară o activitate ce nu poate
face obiectul domeniului privat, criteriul de urmat îl constituie reglementările
constituționale, legea contenciosului administrativ, legea proprietății publice,
ș.a.

Doctrina penală și practica judiciară vor fi în măsură să delimiteze sfera
persoanelor juridice care aparținând excepțiilor enumerate de lege, nu vor putea
fi trase la răspundere penală.

2.3.2.11. Condiții privind persoanele fizice care prin faptele lor pot antrena răspunderea penală a persoanei juridice. Fapta persoanei juridice nu poate fi concepută în afara faptei persoanei fizice care prin acțiunile sau inacțiunile ei determină conduita persoanei juridice. Dar ce relații sunt necesare între persoana fizică și cea juridică pentru ca fapta celei dintâi să atragă răspunderea penală a celei de-a doua?

Din dispozițiile art. 191 Cp., ce reglementează răspunderea penală a
persoanei juridice, se desprind relațiile care trebuie sa existe între persoana
fizică și persoana juridică pentru ca fapta persoanei fizice să antreneze răspunderea penală a persoanei juridice. Se poate susține opinia conform căreia
răspunderea penală a persoanei juridice poate fi antrenată de orice persoană
fizică din conducerea persoanei juridice, de orice prepus al persoanei juridice,
de orice persoană aflată sub autoritatea persoanei juridice și chiar de orice
persoană ce are o relație de fapt ori de drept cu persoana juridică și care
acționează în realizarea obiectului de activitate ori în interesul persoanei
juridice și cu acordul acesteia.

Sfera largă de persoane fizice care prin acțiunea ori inacțiunea lor pot
antrena răspunderea penală a persoanei juridice impune o strictă evaluare din
partea instanței de judecată pentru a reține doar acele persoane care prin
contribuțiile lor au condus la săvârșirea faptei de către persoana juridică, fiindcă
nu se poate ajunge la o răspundere penală obiectivă a persoanei juridice. Simpla
legătură de fapt ori de drept între persoana fizică și persoana juridică nu poate
antrena și răspunderea penală a persoanei juridice pentru fapta persoanei fizice
atât timp cât fapta nu a fost comisă în realizarea obiectului de activitate al
persoanei juridice, în interesul ori în numele ei și cu acordul persoanei juridice.

2.3.2.12. Condiții privind forma de vinovăție cerută de lege pentru existența infracțiunii. în dispozițiile art. 191 Cp. s-a prevăzut drept condiție pentru antrenarea răspunderii penale a persoanei juridice săvârșirea faptei cu
forma de vinovăție cerută de lege. De la început precizăm că vinovăția ca
atitudine psihică față de faptă și urmările acesteia este specifică doar persoanei
fizice și prin mecanismele de formare a acesteia nu poate fi extinsă la persoana
juridică. Introducerea în lege (art. 191 Cp.) a acestei condiții poate fi acceptată
doar în sensul de a înlătura răspunderea penală obiectivă a persoanei juridice și
de a consacra implicit răspunderea penală subiectivă a acesteia.

In stabilirea vinovăției persoanei juridice la săvârșirea unei infracțiuni se
va avea în vedere poziția persoanei fizice față de persoana juridică, astfel că
dacă persoana fizică este organul de conducere al persoanei juridice (individual
sau colectiv), forma de vinovăție a persoanei fizice în comiterea faptei este și
forma de vinovăție a persoanei juridice făptuitoare. Așadar vinovăția persoanei
juridice în forma cerută de lege va fi aceeași cu cea reținută în sarcina
conducerii acesteia (persoană fizică).

Când există divergențe între voințele diferitelor persoane fizice ce
compun conducerea persoanei juridice va trebui stabilit în ce măsură fapta
infracțională reflectă voința persoanei juridice, sau doar a unora dintre
persoanele fizice cu rol de decizie. In această situație vinovăția persoanei
juridice poate să nu existe dacă fiind în minoritate, persoanele fizice ce au
comis fapt nu au reușit să se impună.

Dacă persoana fizică ce a comis infracțiunea este un prepus ori un
mandatar al persoanei juridice, vinovăția persoanei juridice trebuie stabilită
distinct de vinovăția persoanei fizice și urmează a fi reținută numai în măsura în
care persoana juridică prin organele ei de conducere a acceptat, tolerat,
încurajat ori determinat săvârșirea faptei.

Când indiferent de poziția persoanei fizice față de persoana juridică,
persoana fizică a comis fapta în interes propriu, răspunderea penală a persoanei
juridice este exclusă.

Formele de vinovăție în care o persoană juridică poate comite o
infracțiune sunt, ca și în cazul persoanei fizice intenția sau culpa.

2.3.2.13. Concursul între răspunderea penală a persoanei juridice și
răspunderea penală a persoanei fizice ce a contribuit la comiterea aceleiași
infracțiuni. Conform art. 191 alin. 2 Cp. „răspunderea penală a persoanei
juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit, în
orice mod, la săvârșirea aceleiași infracțiuni”. Rezultă astfel că răspunderea
penală poate fi antrenată pentru o persoană juridică atât în cazul când persoana
fizică ce a săvârșit infracțiunea, răspunde penal cât și în cazul când aceasta nu
răspunde penal. Răspunderea penală a persoanei fizice poate fi antrenată
indiferent dacă persoanei juridice i se stabilește o răspundere penală sau nu.
Răspunderea penală a persoanei juridice, fiind pentru fapta ei proprie, se va stabili indiferent dacă persoana fizică este cunoscută ori nu și indiferent dacă
pentru aceasta este stabilită răspunderea penală.

Prin dispozițiile art. 19! alin. 2 legiuitorul a dorit să excludă posibilitatea
folosirii persoanelor juridice drept instrument pentru comiterea de infracțiuni de
către persoanele fizice.

2.3.2.14. Subiectul pasiv al infracțiunii. In doctrina penală, subiectul pasiv este definit ca fiind persoana fizică sau persoana juridică titulară a valorii sociale ocrotite și care este vătămată ori periclitată prin infracțiune[52].

Subiectul pasiv al infracțiunii trebuie să îndeplinească și el anumite condiții generale și speciale.

2.3.2.15. Condiții generale. Pentru a fi subiect pasiv al infracțiunii persoana fizică sau persoana juridică trebuie să fie titulara valorii sociale ocrotite penal.

De cele mai multe ori subiectul pasiv al infracțiunii este și persoana
păgubită prin infracțiune (de ex.: în caz de furt, de distrugere, de delapidare
etc). Este posibil ca persoana păgubită să fie alta decât subiectul pasiv al infracțiunii[53] (de ex.: în cazul infracțiunii de omor – subiectul pasiv este victima
omorului, iar subiectul păgubit este persoana care se afla în întreținerea victimei).

2.3.2.16. Condiții speciale privind subiectul pasiv sunt prevăzute în conținutul unor infracțiuni. Astfel, este necesar de ex.: pentru infracțiunea de ultraj
(art. 239 Cp.) ca subiectul pasiv să fie un funcționar ce îndeplinește o funcție
ce implică exercițiul autorității de stat; pentru infracțiunea de pruncucidere
(art. 177 Cp.) subiectul pasiv trebuie să fie noul născut al mamei ucigașe și
exemplele ar putea continua.

2.3.3. Locul și timpul săvârșirii infracțiunii

2.3.3.1. Precizări. Locul și timpul sunt elemente preexistente infracțiunii,
fără de care nu poate fi concepută săvârșirea unei infracțiuni.

În legea penală au fost înscrise dispoziții cu privire la incidența acesteia în
raport cu locul de săvârșire a infracțiunii (art. 3-9 Cp.), în raport cu timpul (art.
10-16 Cp.).

În conținutul celor mai multe infracțiuni nu sunt prevăzute condiții cu
privire la timpul și locul de săvârșire, aceasta presupunând că se vor realiza infracțiunile respective indiferent de locul și de timpul săvârșirii lor (de ex.:
vătămarea corporală gravă, loviturile cauzatoare de moarte, nu cuprind în conținutul lor referiri cu privire la locul și timpul de săvârșire).

Dar locul și timpul pot apărea[54] în conținutul unei infracțiuni influențând
existența acesteia[55] ori realizând un conținut calificat al infracțiunii[56].

2.3.3.2. Locul de săvârșire a faptei – condiție esențială. Locul de săvârșire al unei infracțiuni poate constitui o condiție esențială în conținutul infracțiunii, de îndeplinirea căreia depinde existența infracțiunii. Spre exemplu: conducerea unui autovehicul cu tracțiune mecanică fără permis de conducere pentru a fi infracțiune trebuie să se facă pe drumurile publice (art. 86 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice).

În astfel de cazuri nerealizarea condiției privind săvârșirea faptei într-un
anumit loc conduce la inexistența respectivei infracțiuni, din lipsa unuia dintre
elementele ei constitutive.

2.3.3.3. Locul de săvârșire a faptei – element circumstanțial. Locul de
săvârșire a infracțiunii poate constitui doar o condiție ce are rolul de element
circumstanțial, de realizarea căruia nu depinde existența infracțiunii ci doar realizarea variantei calificate a acesteia. Spre ex.: infracțiunea de furt se reali-
zează în variantă calificată când furtul este săvârșit „într-un loc public” (art.
209 lit. e Cp.); ori „într-un mijloc de transport în comun” (art. 209 lit. f Cp.),
în astfel de situații, precizăm că nerealizarea condiției de loc al săvârșirii infracțiunii nu conduce la inexistența infracțiunii, fapta rămâne infracțiune în
varianta tip (simplă) dar nu se realizează varianta calificată.

2.3.3.4. Timpul în care se săvârșește fapta – condiție esențială. Timpul în care se săvârșește fapta poate constitui o condiție esențială de realizarea căreia
depinde existența infracțiunii. Astfel infracțiunea prevăzută în art. 344 Cp.
„Coborârea pavilionului are drept condiție esențială realizarea ei în timpul
luptei”. Dacă coborârea pavilionului nu are loc în timpul luptei, aceasta nu are
relevanță penală (nu se realizează conținutul infracțiunii).

2.3.3.5. Timpul în care se săvârșește fapta – element circumstanțial.

Timpul în care se săvârșește infracțiunea poate să constituie doar o condiție cu rol de element circumstanțial, de realizarea căreia nu depinde existența infracțiunii ci doar a variantei calificate a acesteia. Astfel infracțiunea de furt devine calificată: când este săvârșită „în timpul nopții” (art. 209 al. 1 lit. g Cp.), când e săvârșită „în timpul unei calamități” (art. 209 al. 1 lit. h Cp.).

2.4. Conținutul constitutiv al infracțiunii

2.4.1. Noțiuni

2.4.1.1. Noțiunea de conținut constitutiv. Conținutul constitutiv al infracțiunii desemnează totalitatea condițiilor prevăzute în norma de incriminare cu privire la actul de conduită interzis (prohibit) pe care (condiții) le îndeplinește făptuitorul ori devin relevante prin săvârșirea acțiunii sau inacțiunii de către acesta[57].

Conținutul constitutiv are o sferă de cuprindere mai restrânsă decât conținutul juridic al infracțiunii care poate cuprinde și alte condiții privitoare la alte elemente ale infracțiunii[58].

Întrucât conținutul constitutiv nu poate lipsi din conținutul juridic al oricărei infracțiuni, cercetarea acestuia are importanță deosebită în doctrina penală.

Componentă esențială a conținutului constitutiv, acțiunea făptuitorului,
interzisă prin normă penală, este cercetată în doctrina penală sub două aspecte:
obiectiv și subiectiv.

Aspectul obiectiv sau latura obiectivă și aspectul subiectiv sau latura
subiectivă, consacrate în știința dreptului penal sunt aspecte sau laturi ale
aceleiași manifestări (acțiuni ori inacțiuni) voluntar conștiente a făptuitorului în
sfera relațiilor sociale.

în cercetarea actului de conduită se va avea tot timpul în vedere că acesta
reprezintă un tot indivizibil, o unitate indestructibilă între voință și conștiință,
cu care se regăsește și se execută acesta (actul de conduită).

Examinarea actului de conduită voluntar conștient sub aspect obiectiv și
sub aspect subiectiv are loc din considerente metodologice.

2.4.2. Latura obiectivă

2.4.2.1. Noțiune. Aspectul obiectiv sau latura obiectivă a conținutului constitutiv al infracțiunii desemnează totalitatea condițiilor cerute de norma de incriminare privitoare la actul de conduită pentru existența infracțiunii.

2.4.2.2. Structura laturii obiective. Cercetarea laturii obiective a infracțiunii se face prin examinarea elementelor sale componente, recunoscute în doctrina penală ca fiind: a) elementul material; b) urmarea imediată; c) legătura
de cauzalitate între elementul material și urmarea imediată.

La aceste elemente se adaugă și anumite condiții, cerințe esențiale cu
privire la elementul material1.

2.4.2.3. Elementul material. Elementul material al laturii obiective desemnează actul de conduită interzis prin norma de incriminare. Este sub acest
aspect elementul esențial al oricărei infracțiuni dacă avem în vedere că infracțiunea este fapta periculoasă, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de lege.

In norma de incriminare, elementul material este desemnat printr-un cuvânt, printr-o expresie ce arată acțiunea sau inacțiunea interzisă, este așa-numitul „ verbum regens “.

a)       Acțiunea sub care se poate prezenta elementul material desemnează o atitudine a făptuitorului prin care face ceva, ce legea penală ordonă să nu se
facă.

Acțiunea se poate realiza prin acte materiale ca: lovire, luare, distrugere,
ucidere etc; ori prin cuvinte, proferare de cuvinte la amenințare (art. 193 Cp.),
la propagandă pentru război (art. 356 Cp.); sau prin scris2 la denunțare
calomnioasă, falsificare, contrafacere, alterare a înscrisului etc.

b)      Inacțiunea desemnează atitudinea făptuitorului care nu face ceva ceea ce legea penală ordonă să facă.

Inacțiunea nu constituie element material al infracțiunii dacă nu există o
obligație legală ori convențională de a nu rămâne în pasivitate, pentru a împiedica o altă energie să producă rezultatul periculos.

Prin inacțiune se comit infracțiuni ca: nedenunțarea (art. 170 Cp.); nedenunțarea unor infracțiuni (art. 262 Cp.); omisiunea de a încunoștința organele judiciare (265 Cp.); omisiunea de a da ajutorul necesar (art. 315 Cp.); lăsarea fără ajutor prin omisiunea de înștiințare (art. 316 Cp.) etc, cazuri în care obligația de a ieși din pasivitate decurge din lege; dar obligația de a ieși din pasivitate și a acționa poate decurge și din contract cum este în cazul unor infracțiuni de serviciu ori în legătură cu serviciul (art. 246, 248, 249 Cp.); ori în cazul unor infracțiuni contra siguranței circulației pe căile ferate (art. 273, 274 Cp.) etc.

Elementul material poate apare în conținutul infracțiunii într-o variantă
unică, când constă fie într-o acțiune, fie într-o inacțiune; sau în mai multe variante alternative când constă din mai multe acțiuni sau inacțiuni (de ex. infracțiunea de luare de mită se poate săvârși de către un funcționar prin „pretindere”, „primire”, „acceptare”, „nerespingere” de bani sau alte foloase ce nu i se cuvin (art. 254 Cp.) Distincția între elementul material și varianta unică și variante alternative este importantă în ce privește încadrarea corectă a faptei comise, căci pentru infracțiunile cu element material alternativ, realizarea acestuia într-una ori mai multe variante nu este de natură să schimbe unicitatea infracțiunii.

Elementul material în variantele alternative poate consta nu numai din acțiuni ori numai din inacțiuni, ci și dintr-o acțiune și o inacțiune ca de ex.: abuzul în serviciu (art. 246, 248 Cp.), neglijența în serviciu (art. 249 Cp.) și care se poate realiza prin neîndeplinirea cu știință sau din culpă, după caz ori prin îndeplinirea defectuoasă a unui act de către un funcționar în cadrul atribuțiilor de
serviciu.

Elementul material poate consta din mai multe acțiuni reunite (ex.: tâlhăria, luarea bunului mobil și exercitarea violenței sau amenințării).

2.4.2.4. Cerințe esențiale. Strâns legate de elementul material și pentru întregirea laturii obiective sunt așa numitele condiții – cerințe esențiale[59].

Cerințele esențiale privesc elementul material și realizarea lor trebuie observată odată cu săvârșirea acestuia, pentru caracterizarea faptei ca infracțiune.

Cerințele esențiale se pot referi la locul săvârșirii faptei de ex.: pe drumul
public pentru unele infracțiuni la regimul circulației pe drumurile publice; la
timpul săvârșirii faptei de ex.: coborârea pavilionului în timpul luptei (art. 344
Cp.); părăsirea câmpului de luptă în timpul luptei (art. 339 Cp.); uciderea
copilului nou-născut imediat după naștere (art. 177 Cp.) etc; sau la modul și
mijloacele de săvârșire a infracțiunii de ex.: împotrivirea la executarea unei
hotărâri judecătorești prin acte de violență sau amenințare (art. 271 Cp.);
deschiderea fără drept a unei corespondențe adresate altuia (art. 195 Cp.);
falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau
prin alterarea în orice mod (art. 288 Cp.) etc.

2.4.2.5. Urmarea imediată. Prin săvârșirea acțiunii sau inacțiunii împotriva obiectului infracțiunii se produce o vătămare, o periclitare a acestuia.

Vătămarea adusă valorii sociale ocrotite prin fapta interzisă reprezintă
tocmai urmarea socialmente periculoasă – element al laturii obiective a conținutului constitutiv al infracțiunii.

Urmarea produsă prin săvârșirea faptei poate consta fie într-o schimbare a
obiectului ori a poziției acestuia – când obiectul are un aspect material (ex.:
distrugerea unui bun, diminuarea patrimoniului, moartea unui om etc.) sau
într-o stânjenire a normalei desfășurări a relațiilor sociale născute în legătură și datorită valorii sociale ocrotite.

Urmarea socialmente periculoasă trebuie să fie imediată adică să fie
rezultatul nemijlocit al acțiunii sau inacțiunii și nu un rezultat mijlocit, îndepărtat.

Urmarea imediată este un element necesar al conținutului constitutiv al infracțiunii pe când celelalte urmări mai îndepărtate, (subsecvente)[60], pot fi elemente de circumstanțiere în conținutul agravat al infracțiunii ex.: producerea de consecințe deosebit de grave – în cazul infracțiunii de distrugere din culpă (art. 219 al. 3 Cp.).

Uneori în conținutul infracțiunii se întâlnesc referiri la urmarea produsă
prin infracțiune.

Infracțiunile ce au în conținut referiri la rezultatul produs sunt infracțiuni
materiale, de rezultat. Rezultatul este perceptibil și trebuie constatat pentru calificarea faptei ca infracțiune.

Dacă rezultatul nu s-a produs, atunci infracțiunea nu s-a consumat, a
rămas în faza de tentativă. Prin tentativă s-a creat o stare de pericol pentru
valoarea socială ocrotită.

Când în conținutul infracțiunii nu sunt referiri cu privire la rezultat, astfel
de infracțiuni se numesc infracțiuni de pericol, de atitudine, ori infracțiuni formale[61].

Împărțirea infracțiunilor în infracțiuni de rezultat și infracțiuni de pericol
este controversată în doctrina penală[62].

În cazul infracțiunilor de pericol rezultatul constă într-o stare contrară
celei existente anterior, în care este afectată desfășurarea normală a relațiilor
sociale legate de obiectul ocrotirii penale. Această stare de pericol nu este prevăzută în conținutul infracțiunii, ea se deduce din însăși săvârșirea faptei[63].

La infracțiunile ce au în conținutul lor prevăzută o urmare, sau mai multe urmări este necesară stabilirea legăturii de cauzalitate între elementul material
(acțiunea sau inacțiunea) și urmarea produsă prin fapta infracțională, adică
schimbarea în lumea fizică exterioară (perceptibilă).

2.4.2.6. Legătura de cauzalitate. Un alt element important al laturii obiective îl constituie legătura de cauzalitate între acțiunea ori inacțiunea făptuitorului și urmarea imediată.

Legătura de cauzalitate este liantul între elementul material (cauză) și urmarea imediată (efectul) cerut de lege pentru existența infracțiunii.

Cu alte cuvinte, existența infracțiunii este condiționată de legătura de
cauzalitate dintre actul de conduită interzis și urmarea imediată socialmente
periculoasă prevăzută de lege.

Importanța și dificultatea raportului de cauzalitate în drept și în dreptul
penal în special a determinat o literatură juridică bogată[64].

Legătura de cauzalitate între elementul material și urmarea imediată, deși
nu este prevăzută în conținutul juridic al infracțiunii, caracterizează orice infracțiune. Cercetarea legăturii de cauzalitate este necesară în cazul infracțiunilor așa zise „ materiale “, adică la infracțiunile în care urmarea imediată se materializează printr-un rezultat, printr-o schimbare în realitatea obiectivă. In cazul infracțiunilor așa zise „formale” stabilirea legăturii de cauzalitate nu este necesară ea rezultând din săvârșirea faptei – „ex re”.

Legătura de cauzalitate este lesne de stabilit în acele cazuri în care rezultatul produs este generat de acțiunea sau inacțiunea unei persoane, de ex.:
moartea unei persoane este datorată unei acțiuni de împușcare de către infractor.

În practica judiciară se întâlnesc însă multe cauze în care urmarea periculoasă se datorează acțiunii sau inacțiunii mai multor persoane la care se interpun și anumite împrejurări care au influențat rezultatul produs.

Stabilirea legăturii de cauzalitate este dificilă și pentru că privește
fenomene care au avut loc în trecut, iar caracteristicile lor sunt deduse pornind
de la rezultatul produs.

Nu trebuie neglijate nici dificultățile de ordin teoretic, generate de aplicarea tezelor filozofice cu privire la raportul de cauzalitate la specificul infracțiunii.

2.4.2.7. Teorii privitoare la legătura de cauzalitate. în doctrina penală
sunt cunoscute mai multe teorii cu privire la legătura de cauzalitate, teorii ce
pot fi grupate în două curente. Un curent susține teza monistă, iar altul susține
teza pluralistă în problema cauzalității.

2.4.2.8. Teza monistă. Curentul de idei ce susține teza monistă consideră că urmarea imediată are o singură cauză și de aceea în situația unei pluralități de
contribuții umane, acestea trebuie considerate ca simple condiții, fără semnificație penală.

Cât privește criteriile de stabilire a contribuției umane care trebuie să fie
considerată cauză a rezultatului, în cadrul tezei moniste, părerile autorilor sunt
diferite, formulându-se mai multe teorii, ca de ex.:

a.      Teoria cauzei eficiente propune să fie considerată drept cauză a rezultatului pe aceea care a declanșat procesul genetic (de generare) și a creat pentru celelalte condiții aptitudinea de a produce urmarea imediată.

b.     Teoria cauzei proxime consideră drept cauză contribuția umană ce se situează în timp imediat anterior rezultatului.

c.     Teoria cauzei preponderente consideră cauză a unui anumit rezultat
energia care a contribuit cel mai mult la producerea lui.

d.     Teoria cauzei adecvate sau tipice consideră drept cauză a unui rezultat pe aceea care este proprie sau aptă, prin natura ei, să producă acel rezultat[65]. În această teorie se susține că fiecare rezultat își are o cauză tipică, proprie, firească, adecvată. O acțiune sau o inacțiune are deci caracter cauzal numai în măsura în care se înscrie într-o astfel de cauzalitate tipică.

Se reproșează acestei teorii, ca de altfel și celorlalte teorii moniste, că restrânge antecedența cauzală la o singură contribuție umană. S-a mai arătat că
este neștiințifică această teorie prin propunerea de a stabili legătura de cauzalitate în raport cu caracterul tipic al acesteia fără observarea legăturii reale dintre
fapta și rezultatul produs.

Teoria cauzei adecvate nu oferă soluții în acele situații în care rezultatul
este produs prin acțiuni netipice, de ex.: amenințarea unei persoane bolnave de
inimă îi provoacă acesteia o criză cardiacă ce are ca rezultat moartea victimei[66].

2.4.2.9. Teza pluralistă. Curentul de idei ce susține teza pluralistă consideră că producerea rezultatului se poate datora unui concurs de cauze.

Și în cazul tezei pluraliste au fost formulate mai multe teorii, dintre care
mai importante sunt considerate a fi: teoria echivalenței condițiilor și teoria
condiției necesare.

2.4.2.10. Teoria echivalenței condițiilor. Această teorie denumită și teoria condiției sine qua non este teoria cu cea mai largă răspândire și a fost formulată încă din anul 1860 de penalistul german Von Buri.

Potrivit acestei teorii sunt considerate cauze ale rezultatului produs, toate
condițiile care l-au precedat și fără de care rezultatul nu s-ar fi produs.

Deci orice condiție care a precedat și a avut o legătură cât de mică cu
rezultatul este cauză a acestuia, este echivalentă cu cauza.

Sunt incluse în această categorie acele condiții ce au fost „sine qua non “
pentru producerea rezultatului așa cum s-a produs acesta.

Caracterul „sine qua non” al unei condiții se stabilește folosind procedeul
eliminării ipotetice a acesteia din antecedența rezultatului și dacă rezultatul nu
s-ar fi produs în înfățișarea sa concretă, atunci acea condiție a fost necesară și
deci este cauză. Când însă și fără acea condiție rezultatul s-ar fi produs în aceeași configurație și în aceleași proporții, acea condiție nu a fost necesară (sine qua non) și deci nu poate fi socotită cauză a rezultatului.

Teoriei echivalenței condițiilor i s-a reproșat că pune pe același plan toate
condițiile fără a diferenția contribuția acestora la producerea rezultatului, nu
diferențiază cauzele de condiții și nu deosebește diferitele condiții în ce privește
rolul acestora în producerea rezultatului.

2.4.2.11. Teoria condiției necesare. Această teorie propune să fie considerată drept cauză a rezultatului orice condiție necesară pentru producerea acestuia (rezultatului) ținându-se seama de contribuția concretă adusă de fiecare condiție[67].

Ca și teoria echivalenței condițiilor, teoria condiției necesare recomandă
pentru stabilirea legăturii de cauzalitate izolarea temporară și artificială a
cauzelor mecanice, chimice, biologice etc, pentru a reține numai actele omenești ce au contribuit la producerea rezultatului.

Fiecare cauză urmează să fie cercetată în parte pentru a i se stabili măsura
în care a cauzat (gradul de cauzare), a contribuit la producerea rezultatului.

S-a reproșat acestei teorii că nu aduce nimic nou în problema legăturii de
cauzalitate fiindcă post factum toate condițiile par ca necesare după ce rezultatul s-a produs. Această teorie a mai fost criticată și pentru că șterge deosebirile dintre cauze și condiții, putând fi cauză orice condiție necesară pentru producerea rezultatului.

Teoriile prezentate mai sus nu sunt la adăpost de critici și fiecare în parte
nu rezolvă problema legăturii de cauzalitate în întregime.

Se apreciază, în doctrina penală[68] că teoria echivalenței condițiilor, oferă
cele mai mari posibilități pentru soluționarea legăturii de cauzalitate, stabilind
corect sfera contribuțiilor cu legătură de cauzalitate, dar care nu permite stabilirea deosebirilor dintre diferitele contribuții aduse, la producerea aceluiași
rezultat periculos, deși legea obligă să se țină seama de contribuția participan-
ților la săvârșirea infracțiunii.

În doctrina penală s-a arătat că modelul teoretic de rezolvare a legăturii de
cauzalitate trebuie să ofere criterii de diferențiere între contribuțiile umane la
producerea rezultatului, să precizeze aspectul psihic al legăturii de cauzalitate
în infracțiune, a valorii cauzale a inacțiunii, a rolului împrejurărilor cu legătura
de cauzalitate.

2.4.2.12. Orientări practice pentru stabilirea legăturii de cauzalitate. Pe  baza precizărilor de mai sus și pornind de la teoria echivalenței condițiilor, stabilirea legăturii de cauzalitate în infracțiune se poate realiza cu observarea următoarelor principii (reguli):

a)       Identificarea în antecedența cauzală a tuturor contribuțiilor umane
care ar putea avea legătură cauzală cu acesta, reținând și eventualele împrejurări cu legătură de cauzalitate. Verificarea legăturii cauzale a contribuțiilor urmează să fie realizată cu ajutorul criteriului „sine qua non”, izolându-se ipotetic fiecare contribuție, spre a vedea dacă fără aceasta, rezultatul s-ar fi produs în același fel și în aceleași proporții.

Dacă și fără acea contribuție rezultatul s-ar fi produs în același fel și în
aceleași proporții – acea contribuție trebuie eliminată din antecedența cauzală.

In ipoteza pluralității de contribuții va trebui să se constate legătura dintre
ele, lanțul lor neîntrerupt având în vedere și faptul că întreruperea nu poate avea
loc decât prin intervenția unui nou lanț cauzal.

Când celelalte contribuții ulterioare nu aparțin unui alt lanț cauzal, legătura de cauzalitate nu este întreruptă, de ex.: netratarea la timp, în condiții de
spitalizare, a plăgii înjunghiate cauzată victimei de către infractor, nu întrerupe
legătura de cauzalitate dintre fapta inculpatului și moartea victimei, chiar dacă
decesul s-a datorat stării septice survenite ulterior, stare septică ce are însă, ca
punct de plecare, plaga înjunghiată.

Când contribuțiile ulterioare aparțin unui alt lanț cauzal, legătura de
cauzalitate este întreruptă, de ex.: victima unei răniri ușoare se deplasează pe
jos, spre spital, dar este accidentată mortal de un autovehicul, la traversarea
corectă a străzii.

b)      Stabilirea aspectului psihic al legăturii de cauzalitate. Vor fi reținute, din antecedența cauzală a rezultatului numai contribuțiile față de care s-a stabilit atât aspectul fizic cât și cel psihic al legăturii de cauzalitate. Verificarea
aspectului psihic al legăturii de cauzalitate se face în funcție de vinovăția cerută
de lege pentru existența infracțiunii deci diferit, după cum fapta incriminată este
săvârșită cu intenție, din culpă ori cu praeterintenție.

Stabilirea legăturii de cauzalitate pe plan psihic între faptă și urmarea socialmente periculoasă nu înseamnă și stabilirea vinovăției ca element subiectiv
al infracțiunii, deoarece poate exista legătură psihică, deși lipsesc elementul
subiectiv și vinovăția în producerea rezultatului. Există, tot astfel, legătură psihică între faptă și rezultat și în cazul cauzelor care înlătură caracterul penal al
faptei cum este legitima apărare și starea de necesitate, dar nu există vinovăție.

c)       Delimitarea și determinarea exactă a contribuțiilor esențiale și a contribuțiilor înlesnitoare din antecedența cauzală. Aceste operațiuni se vor realiza cu ajutorul criteriului, deja cunoscut, din cele de mai sus și anume criteriul „sine qua non”. Vor fi supuse verificării toate contribuțiile cu legătură de cauzalitate, pe baza criteriului „ sine qua non ” raportat însă la rezultat în general, în configurația tipică și nu așa cum s-a produs în realitate. Vor fi reținute ca fiind contribuții esențiale sau cauzal necesare acelea în lipsa cărora rezultatul
nu s-ar fi produs în nici un mod și în nici o măsură.

Celelalte contribuții care nu au avut un astfel de rol vor fi considerate
înlesnitoare sau operativ necesare, putând atrage și ele răspunderea penală, știut
fiind că aceste contribuții sunt specifice instigatorilor și complicilor.

2.4.3. Latura subiectivă

2.4.3.1. Noțiune. Latura subiectivă Ca element al conținutului constitutiv al infracțiunii cuprinde totalitatea condițiilor cerute de lege cu privire la atitudinea conștiinței și voinței infractorului față de faptă și urmările acesteia, pentru caracterizarea faptei ca infracțiune.

2.4.3.2. Structura laturii subiective. în doctrina penală, cercetarea laturii
subiective a infracțiunii se face prin prisma elementelor sale componente. Se
consideră, pe bună dreptate, că un element important, esențial, al laturii subiective în constituie elementul subiectiv (vinovăția).

Alături de elementul subiectiv, uneori se mai adaugă și una sau mai multe
condiții – cerințe esențiale (mobiluri, scopuri etc).

2.4.3.3. Vinovăția ca element subiectiv. Elementul subiectiv reprezintă
atitudinea psihică a persoanei care a săvârșit o faptă, față de aceasta și urmările
acesteia, atitudine exprimată în vinovăția cerută de lege pentru existența acelei
infracțiuni.

În doctrina penală se face distincție între vinovăția ca trăsătură esențială a
infracțiunii și vinovăția ca element al conținutului unei anumite infracțiuni[69].

Vinovăția ca trăsătură a infracțiunii este exprimată în formele și modalitățile prevăzute de art. 19 Cp. și există ori de câte ori se constată îndeplinirea
uneia dintre aceste modalități.

Ca element al conținutului infracțiunii vinovăția va exista numai atunci
când elementul material al infracțiunii a fost săvârșit cu forma de vinovăție
cerută de lege.

Distincția este necesară pentru că existența vinovăției ca trăsătură esențială, nu presupune întotdeauna și existența vinovăției ca element al conținutului infracțiunii. Aceasta înseamnă că poate exista vinovăție ca trăsătură esențială a infracțiunii, fară să existe vinovăție ca element subiectiv al infracțiunii, de ex.: în cazul săvârșirii unei fapte din culpă se realizează vinovăția ca trăsătură esențială a infracțiunii, dar poate lipsi ca element subiectiv, dacă legiuitorul incriminează acea faptă numai dacă este săvârșită cu intenție.

Este posibil, de asemenea să existe vinovăție ca element al conținutului
infracțiunii (fapta se săvârșește cu vinovăția cerută de lege) fără a exista ca
trăsătură esențială a infracțiunii, cum este cazul faptelor comise în stare de legitimă apărare, stare de necesitate, constrângere fizică și constrângere morală etc.

2.4.3.4. Formele vinovăției. Vinovăția ca element al conținutului infracțiunii se poate prezenta sub una din formele prevăzute de art. 19 Cp. și prezentate mai sus, la trăsăturile esențiale ale infracțiunii. Deci vinovăția ca element subiectiv poate fi prevăzută sub forma intenției, culpei sau praeterintenției (intenției depășite).

Ca element al conținutului infracțiunii vinovăția trebuie prevăzută în conținutul juridic al fiecărei infracțiuni. Deci în norma de incriminare a faptei, este necesară prevederea și a vinovăției cu care fapta săvârșită devine infracțiune.

În codul penal au fost trecute în conținutul diferitelor infracțiuni și forma
de vinovăție cu care trebuie comise faptele pentru a fi considerate ca atare, de
ex.: uciderea din culpă (art. 178 Cp.), distrugerea din culpă (art. 219 Cp.), neplata cu rea-credință a pensiei de întreținere (art. 305 lit. c Cp.), neîndeplinirea
cu știință a îndatoririlor de serviciu (art. 246 Cp.) ș.a.

Sistemul prevederii în conținutul normei de incriminare a formei de vinovăție cu care trebuie săvârșită fapta pentru a fi considerată infracțiune, este greu de realizat și poate impieta asupra clarității textelor, de aceea legiuitorul penal român a stabilit în partea generală a codului penal reguli cu caracter de principiu după care se poate determina forma de vinovăție necesară pentru existența unei anumite infracțiuni.

Mai precizăm că deși sunt menționate doar intenția și culpa ca forme ale
vinovăției sub care se poate prezenta elementul subiectiv, în conținutul unor infracțiuni ca și în cadrul regulilor generale stabilite în partea generală a codului
penal, acestea presupun toate modalitățile cunoscute ale vinovăției. Deci elementul subiectiv prevăzut a se realiza prin intenție presupune atât intenția directă cât și intenția indirectă, după cum în cazul culpei sunt presupuse ambele
modalități (culpa cu prevedere și culpa simplă).

2.4.3.5. Reguli de determinare a formei de vinovăție. Regulile după care
se determină forma de vinovăție necesară pentru existența unei anumite infracțiuni sunt stabilite în art. 19 al. 2 și al. 3 Cp. în adevăr legiuitorul a prevăzut două reguli generale, una privitoare la infracțiunile comisive și alta privitoare la infracțiunile omisive.

2.4.3.6. Elementul subiectiv în cazul infracțiunilor comisive. Fapta constând într-o acțiune săvârșită din culpă este infracțiune numai dacă se prevede
expres în conținutul juridic al infracțiunii. Așadar, faptele ce constau în acțiune sunt întotdeauna infracțiuni când se săvârșesc cu intenție, iar din culpă numai
dacă se prevede expres acestea[70].

2.4.3.7. Elementul subiectiv în cazul infracțiunilor omisive. Fapta constând în inacțiune constituie infracțiune fie că se săvârșește cu intenție fie din culpă, afară de cazul când legiuitorul restrânge sancționarea ei numai când se săvârșește din intenție. Așadar, legiuitorul a instituit regula că faptele de inacțiune se pot săvârși atât cu intenție cât și din culpă, iar când legiuitorul vrea să limiteze sancționarea faptelor săvârșite numai atunci când sunt săvârșite cu intenție trebuie să prevadă expres această limitare.

Incriminarea faptelor de inacțiune, numai dacă se săvârșesc cu intenție se
deduce din tehnica legislativă folosită de legiuitor, prin prevederea expresiilor
„neîndeplinirea cu știință” (art. 246 și 249 Cp.), ori „neplata cu rea credință”
(art. 305 lit. c Cp.).

2.4.3.8. Cerințe esențiale în conținutul laturii subiective. Pe lângă elementul subiectiv (vinovăția) în conținutul unor infracțiuni sunt prevăzute și anumite condiții – cerințe esențiale – care întregesc elementul subiectiv și pot privi mobilul sau scopul cu care săvârșesc faptele.

2.4.3.9. Mobilul în conținutul laturii subiective. Mobilul sau cauza internă a actului de conduită desemnează acel sentiment (dorință, tendință, pasiune) ce a condus la nașterea în mintea făptuitorului a ideii săvârșirii unei anumite fapte.

Existența mobilului în săvârșirea faptelor infracționale este apreciată ca un indiciu de normalitate psihică a făptuitorului. Lipsa unui mobil, a unei motivații a faptei, este un indiciu de anormalitate psihică a făptuitorului ce impune
cercetarea responsabilității acestuia.

Mobilul săvârșirii infracțiunii constituie un element necesar pentru
cunoașterea actului de conduită și a periculozității infractorului cu consecințe
pe planul adaptării sancțiunilor penale față de acesta, chiar dacă pentru existența infracțiunii nu se cere un anumit mobil.

Sunt și cazuri, dar cu titlu de excepție, în care pentru întregirea laturii
subiective, pe lângă intenție ca element subiectiv să se prevadă în conținutul infracțiunii și un anumit mobil sau motiv, spre ex.: infracțiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi (art. 247 Cp.) presupune ca îngrădirea
abuzivă a unor drepturi să se facă pe temei de naționalitate, rasă, sex sau religie.

Mobilul faptei poate apărea ca element circumstanțial în conținutul calificat al unei infracțiuni, de ex.: omorul devine calificat când este săvârșit din interes material (art. 175 lit. b Cp.) ș.a.

Mobilul săvârșirii faptei poate constitui circumstanță agravantă generală,
fiind cuprins în denumirea generală de „motive josnice” (art. 75 lit. d Cp. – lăcomia, ura, răzbunarea, gelozia ș.a.) și conduc la agravarea facultativă a sancțiunilor penale față de cei care au săvârșit fapta din motive josnice.

2.4.3.10. Scopul în conținutul laturii subiective. Scopul sau țelul urmărit
prin săvârșirea faptei întregește elementul subiectiv al infracțiunii și presupune
reprezentarea clară a rezultatului faptei, de către făptuitor.

Scopul apare în conținutul juridic al infracțiunii, dar destul de rar și desemnând o finalitate ce se situează în afara infracțiunii. Va fi îndeplinită această cerință esențială când făptuitorul a urmărit realizarea scopului prevăzut de lege, indiferent dacă acest scop a fost atins sau nu prin săvârșirea faptei, elementul subiectiv luând forma intenției calificate prin scop. Spre ex.: trădarea (art. 155 Cp.) se face în scopul de a suprima ori știrbi unitatea, suveranitatea sau independența statului; înșelăciunea (art. 215 Cp.) inducerea în eroare se face în
scopul obținerii unui folos material injust ș.a.

Sunt și cazuri în care scopul ca cerință esențială este atașat elementului
obiectiv al infracțiunii și trebuie privit ca atare, este cazul infracțiunilor în care
„scopul” este folosit cu înțelesul de destinație (de ex.: deținerea de secrete în
scopul transmiterii acestora unei organizații străine (art. 157 Cp.); deținerea de
valori falsificate în scopul punerii lor în circulație (art. 282 Cp.).

Scopul poate apare și ca element circumstanțial în conținutul calificat al
unor infracțiuni (de ex.: art. 175 lit. g Cp. – omorul săvârșit pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la urmărire, arestare sau executarea pedepsei; art. 176 lit. d Cp. – săvârșirea omorului pentru a săvârși sau ascunde săvârșirea unei tâlhării sau piraterii) ș.a.

Cunoașterea scopului urmărit de infractor este importantă în individualizarea sancțiunilor de drept penal.

[1] A se vedea pe larg G. Antoniu în Noul Cod penal, voi. I (art. 1-56), Ed. CH Beck, București 2006, p. 146 și urm.

2I. Oancea, în Explicații teoretice ale codului penal roman, p. gen., voi. I, Ed. Academiei, București, 1969, p. 99.

[3] V. Dongoroz, Sinteze asupra noului cod penal, în S.C.J., nr. 1/1969, p. 15.

[4]1. Oancea, în Explicații teoretice, voi. I, op. cit., p. 104.

[5] Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, înlocuirea răspunderii penale pentru unele infracțiuni cu răspunderea administrativă sau disciplinară, Ed. Academiei, București, 1957, p. 29-30 și urm

[6] A se vedea C. Bulai, B. N. Bulai, Manual de drept penal partea generală, Ed. Universul Juridic, București 2007, p. 152; I. Oancea, A. Dineu, Gradul de pericol social al infracțiunii și criteriile de apreciere a lui, L. P. nr. 10/1961, p. 7 și urm.

[7]Art. 18 Cp., al. 2, „La stabilirea în concret a gradului de pericol social se ține seama de modul și mijloacele de săvârșire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum și de persoana și conduita făptuitorului”.

[8] Vezi pe larg, George Antoniu, Vinovăția în perspectiva reformei penale și a aderării la Uniunea Europeană, R.R.D. nr. 2/2003, p. 9-28.

[9]Vezi pe larg: S. Petrovici, Unele aspecte ale noțiunii de vinovăție în dreptul penal, ; în S.C.J., nr. 1/1958, p. 295 și urm.; G. Antoniu, Vinovăția penală, Editura Academiei Române, București, 1995, p. 117 și urm.

[10] C. Bulai, op. cit., p. 157.

[11] G. Antoniu. Vinovăția penală, Editura Academiei Române, București, 1995. p. 27.

[12] Vezi V. Dongoroz, Drept penal, 1939, p. 236. ,

[13] De ex.: „fapta inculpatului de a fi aplicat victimei, aflată într-o avansată stare de ebrietate, o puternică lovitură cu pumnul, care a proiectat-o într-un bazin cu ape reziduale, căderea ei fiind auzită de inculpat, precum și de a o fi părăsit, în aceste condiții, fără a încerca să o salveze, evidențiază pe plan subiectiv acceptarea rezultatului survenit, constând în decesul victimei, chiar dacă nu 1-a dorit” – T.S., s.p., d. nr. 1851/1979, în R.R.D. nr.
5/1980, p. 62.

[14] Vezi în acest sens: G. Antoniu, în lucrarea Codul penal comentat și adnotat, voi. I,
p. gen., Ed. Științifică, București, 1972, p. 93.

[15] în acest sens: I. Oancea, op. cit., p. 185; A. Dineu, Unele aspecte privind culpa penală, în Analele Universității București, 1966, p. 85 și urm.

[16] M. Zolyneak, Drept penal, p. gen., voi. II, 1976, Iași, p. 84.

[17] Este prevăzută în art. 19 pct. 2 lit. b., „…când infractorul, nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-1 prevadă”.

[18] Vezi pe larg: O. Aug. Stoica, E. Gergely, Culpa ca formă a vinovăției în cazul unor infracțiuni de serviciu, în R.R.D., nr. 5/1972, p. 56 și urm.

[19]1. Oancea, in. Explicații teoretice…, vol. I, p. gen., p. 120.

[20] C. Bulai, B.N. Bulai, Manual de drept penal partea generală, Ed. Universul Juridic, București 2007, p. 163.

[21] Vezi pentru aspecte din practica judiciară: Mihaela Mihai, Vătămare corporală. Latură subiectivă, RDP nr. 2, 2003, p. 128-129.

[22] Vezi George Antoniu, Vinovăția în perspectiva reformei penale     op. cit., p. 13.

[23] în acest sens: I. Oancea, op. cit, p. 152-153.

[24] în acest sens: G. Antoniu, Din nou despre conținutul infracțiunii, în R.R.D., nr. 5/1982, p. 31 și urm.

[25]” Vezi: C. Bulai, Manual de drept penal, p. gen., Ed. AII, .1997, p. 166; A. Dineu, Drept penal, 1975, p. 120; I. Oancea, Drept penal, 1971, p. 171.

[26] Vezi L. Biro, Drept penal, p. gen., Cluj, op. cit., p. 58 și urm.

[27] V. Dongoroz, Drept penal, 1939, p. 216 și urm.; G. Antoniu, Din nou…, op. cit, p. 33.

[28]1. Oancea, op. cit, p. 163 și urm.; A. Dineu, op. cit., p. 30 și urm.

[29] în acest sens: L. Biro, op. cit, p. 55 și urm., consideră că obiectul, subiectul, latura obiectivă și latura subiectivă sunt elemente analitice ale infracțiunii.

[30] Vezi M. Basarab, Drept penal, p. gen., voi. I, Ediția I, Editura Fundației Chemarea, Iași, 1995, p. 88 și urm.

[31] Vezi C. Bulai, op. cit., p. 169.

[32] L. Biro, op. cit., p. 67; A. Dineu, op. cit., p. 114; I. Oancea, op. cit., p. 166; Măria Zolyneak, Măria Ioana Michinici, Drept penal, partea generală, Editura Fundației Chemarea, Iași, 1999, p. 110; M. Basarab, Considerații cu privire la obiectul infracțiunii, în Studia Universitatis „Babeș-Bolyai, Cluj, 1962, p. 36 și urm.; B. Braunștein, Considerații asupra
obiectului juridic al infracțiunii în dreptul penal, Analele Științifice ale Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 1960, p. 177. ‘

[33] Vezi pe larg: M. Basarab, Drept penal…, op. cit., p. 90 și urm.

[34] Spre ex.: Infracțiunea de furt se îndreaptă împotriva relațiilor patrimoniale. Nu se poate susține că hoțul și-a propus să aducă atingere societății prin fapta lui.

[35] De ex.: Infracțiunea de furt are ca obiect specific relațiile sociale privind posesia, detenția, iar această infracțiune este cuprinsă în grupul infracțiunilor contra patrimoniului.

[36] De ex.: omorul, distrugerile, vătămările, furtul etc.

[37] De ex.: amenințarea, denunțarea calomnioasă etc.

[38] Spre ex.: în art. 20 al. 2 Cp. – tentativa improprie se caracterizează prin neproducerea rezultatului „datorită împrejurării că în timpul când s-au săvârșit actele de executare „obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află”.

[39] Vezi M. Basarab, care consideră că obiectul juridic este complex…, op. cit., p. 93.

[40] Spre ex.: a) obiectul să constea într-un bun mobil (la infracțiunile de furt, tâlhărie etc); b) obiectul să se afle într-un anumit loc (în detenția sau posesia altei persoane – în cazul infracțiunilor de furt, tâlhărie ș.a.); c) obiectul să fie de o anumită natură (înscris, registru – în cazul infracțiunilor de fals, distrugere de înscrisuri ș.a.).

[41] în calitate de beneficiari ai ocrotirii penale, toți membri societății sunt subiecți de drept penal; în calitate de destinatari ai obligației de conformare, nu toți membrii societății sunt subiecți de drept penal ci doar cei care au calitatea cerută de lege.

[42] Spre ex.: în art. 72 Cp., se folosește noțiunea de infractor spre a desemna persoana care a săvârșit o infracțiune, iar în art. 4, art. 6 Cp., se folosește noțiunea de făptuitor spre a desemna persoana care a săvârșit fapta prevăzută de legea penală.

[43] Vezi supra pct. 64 – privitor la subiectele raporturilor juridice penale.

[44] Vezi pe larg: V. Dongoroz, Drept penal, 1939, p. 366 și urm.; R. Merle, A. Vitu, Trăite de droit criminel, tom. I, ediția a IlI-a, Paris 1978, p. 747 și urm.

[45] Astfel de sancțiuni aplicabile persoanei juridice erau prevăzute și în art. 84, art. 85 din Codul penal român anterior.

[46] Art. 99 Cp. Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal. Minorul care are vârsta între 14 și 16 ani, răspunde penal, numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ. Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal.

[47] Vezi M. Basarab, op. cit., p. 98.

[48] V. Dongoroz, Drept penal, 1939, p. 407.

[49] în acest sens: G. Antoniu, Despre infractor, acțiunea infracțională și vinovăție, în R.R.D., nr. 8/1969, p. 80.

[50] în acest sens: G. Antoniu, Despre infractor, acțiunea infracțională și vinovăție, în R.R.D., nr. 8/1969, p. 80.

[51] A se vedea pe larg Nicoleta Iliescu în monografia „Noul Cod penal comentat’ coordonator G. Antoniu, Ed. CH Beck, București 2006, p. 478 și urm.

[52] M. Basarab, op. cit., p. 98.

[53] Vezi V. Dongoroz, Drept penal, 1939, p. 206.

[54]A se vedea Stefania Georgeta Ungureanu, Ricu Ungureanu Reflecții asupra implicațiilor penale ale timpului, R.D.P. nr. 3/2005, p. 60-63.

[55] Spre ex: cu privire la timp: săvârșirea infracțiunii „în timp de război” (art. 156 Cp.), ori „în timpul luptei” (art. 344 Cp.).

[56] Spre ex.: Furtul devine calificat dacă este săvârșit într-un loc public, ori într-un mijloc de transport în comun (art. 209 al. 1 lit. c și d); sau în raport de timp: Furtul devine calificat dacă este săvârșit în „timpul nopții” (art. 209 lit. e Cp.).

[57] C. Bulai, op. cit., p. 170 și urm.

[58] în conținutul juridic se pot cuprinde condiții privitoare la obiectul infracțiunii, la subiecții infracțiunii, la locul și timpul săvârșirii infracțiunii.

[59]1. Oancea, op. cit., p. 173.

[60] V. Dongoroz, în Explicații teoretice ale codului penal român, voi. III, Ed. Academiei, București, 1971, p. 11.

[61] G. Antoniu, Raportul de cauzalitate în penal, București, Ed. Științifică, 1968, p. 94 și urm.

[62] Vezi pe larg: Măria Zolyneak, Măria Ioana Michinici, op. cit, p. 125.

[63] Vezi: G. Antoniu, op. cit., p. 94 și urm.

[64] Vezi G. Antoniu, Raportul de cauzalitate în dreptul penal, Ed. Științifică, București, 1968; V. Dongoroz, Drept penal, 1939, p. 221 și urm.

[65] G. Antoniu, op. cit., p. 120.

[66]C. Bulai, op. cit., p.180.

[67] G. Antoniu, Raportul de cauzalitate…, p. 157, op. cit., p. 138.

[68] C. Bulai, op. cit., p. 182.

[69] Vezi pe larg: I. Oancea, în Dongoroz 1, p. 120.

[70] Spre ex.: Uciderea din culpă (art. 178 Cp.), distrugerea din culpă (art. 217 Cp.);
vătămarea corporală din culpă (art. 184 Cp.), ș.a.

Capitolul II. Infracțiunea de neglijență în serviciu

Secțiunea I. Obictul infracțiunii

Secțiunea II. Subiecții infracțiunii

Secțiunea III. Conținutul constitutiv al infracțiunii

3.1. Latura obiectivă

3.2. Latura subiectivă

Capitolul III. Sancțiuni. Aplicarea pedepsei. Aspecte procesual penale

Secțiunea I. Sancțiuni

Secțiunea II. Aplicarea pedepsei

Secțiunea III. Aspecte procesual-penale

Capitolul IV. Aspecte din practica judiciară

Concluzii

Bibliografie

Alexandru Boroi, Drept penal. Partea specială conform Noului Cod Penal, C.H. Beck, București, 2011;

Alexandru Boroi, Gheorghe Nistoreanu, Drept penal. Partea specială, Institutul European, Iași, 2004;

Alexandru Boroi, Mirela Gorunescu, Mihaela Popescu, Dicționar de drept penal, All Beck, București, 2004;

Cristina Văleanu, Valeria Comănescu-Stanciu,Victoria Olariu, Culegere de practică judiciară pe anul 2010;

Curtea de Apel Iași, Hamangiu, București, 2012;

Dan Lupașcu, Antoneta Nedelcu, Ionuț Matei, Culegere de practică judiciară în materie penală, Universul Juridic, 2006

Gheorghe Diaconescu, Constantin Duvac, Drept penal. Partea specială, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2006;

Gheorghe Nistoreanu, Alexandru Boroi, Ion Molnar, Vasile Dobrinoiu, Drept penal. Partea specială, Europa Nova, București, 1999;

Hotca Mihai Adrian, Cod penal. Comentarii și explicații, C.H. Beck, București, 2007;

Hotca Mihai Adrian, Drept penal. Partea generală. Legea penală și infracțiunea, C.H. Beck, București, 2012;

Ion Ristea, Manual de drept penal. Partea specială, Universul Juridic, București, 2013;

Ion Stelian, Paul Mihai Frățilescu, Florentin Teișanu, Mihai Viorel Tudoran, Jurisprudența Curții de Apel Ploiești, Jus lex, Ploiești, 2009;

Nasty Marian Vlădoiu, Curs de drept penal. Partea specială, Hamangiu, București, 2012;

Petre Dungan, Tiberiu Medeanu, Viorel Pașca, Drept penal. Partea specială, Universul Juridic, București, 2013;

Ruxandra Răducanu, Drept penal. Partea specială, Universul Juridic, București, 2009;

Toader Tudorel, Drept penal român. Partea specială. Ediția a 7-a, revizuită și actualizată, Hamangiu, București, 2012;

Toader Tudorel, Drept penal. Partea specială, Hamangiu, București, 2010;

Vasile Dobrinoiu, Drept penal. Partea specială, Europa Nova, Lugoj, 2000;

Vasile Dobrinoiu, Neagu Norel, Drept penal. Partea specială, teorie și practică judiciară, Woltres Kluwer, 2008;

Victor Văduva, Infracțiuni de abuz și neglijență în serviciu. Practică judiciară, Hamangiu, București, 2012;

Bibliografie

Alexandru Boroi, Drept penal. Partea specială conform Noului Cod Penal, C.H. Beck, București, 2011;

Alexandru Boroi, Gheorghe Nistoreanu, Drept penal. Partea specială, Institutul European, Iași, 2004;

Alexandru Boroi, Mirela Gorunescu, Mihaela Popescu, Dicționar de drept penal, All Beck, București, 2004;

Cristina Văleanu, Valeria Comănescu-Stanciu,Victoria Olariu, Culegere de practică judiciară pe anul 2010;

Curtea de Apel Iași, Hamangiu, București, 2012;

Dan Lupașcu, Antoneta Nedelcu, Ionuț Matei, Culegere de practică judiciară în materie penală, Universul Juridic, 2006

Gheorghe Diaconescu, Constantin Duvac, Drept penal. Partea specială, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2006;

Gheorghe Nistoreanu, Alexandru Boroi, Ion Molnar, Vasile Dobrinoiu, Drept penal. Partea specială, Europa Nova, București, 1999;

Hotca Mihai Adrian, Cod penal. Comentarii și explicații, C.H. Beck, București, 2007;

Hotca Mihai Adrian, Drept penal. Partea generală. Legea penală și infracțiunea, C.H. Beck, București, 2012;

Ion Ristea, Manual de drept penal. Partea specială, Universul Juridic, București, 2013;

Ion Stelian, Paul Mihai Frățilescu, Florentin Teișanu, Mihai Viorel Tudoran, Jurisprudența Curții de Apel Ploiești, Jus lex, Ploiești, 2009;

Nasty Marian Vlădoiu, Curs de drept penal. Partea specială, Hamangiu, București, 2012;

Petre Dungan, Tiberiu Medeanu, Viorel Pașca, Drept penal. Partea specială, Universul Juridic, București, 2013;

Ruxandra Răducanu, Drept penal. Partea specială, Universul Juridic, București, 2009;

Toader Tudorel, Drept penal român. Partea specială. Ediția a 7-a, revizuită și actualizată, Hamangiu, București, 2012;

Toader Tudorel, Drept penal. Partea specială, Hamangiu, București, 2010;

Vasile Dobrinoiu, Drept penal. Partea specială, Europa Nova, Lugoj, 2000;

Vasile Dobrinoiu, Neagu Norel, Drept penal. Partea specială, teorie și practică judiciară, Woltres Kluwer, 2008;

Victor Văduva, Infracțiuni de abuz și neglijență în serviciu. Practică judiciară, Hamangiu, București, 2012;