Informațiile ÎN Contextul Viitorului

UNIVERSITATEA “LUCIAN BLAGA”

FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIO-UMANE

DEPARTAMENTUL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE, ȘTIINȚE POLITICE ȘI STUDII DE SECURITATE

MASTERAT: PROMOVAREA SECURITĂȚII ÎN RELAȚIILE INTERNAȚIONALE

LUCRARE DE DISERTAȚIE

TEMA: INFORMAȚIILE ÎN CONTEXTUL VIITORULUI

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

Lector univ.

AUTOR:

Masterand

-2016-

PAGINĂ ALBĂ

PAGINĂ ALBĂ

INTRODUCERE

Pe timpul desfășurării cursurilor din cadrul studiilor de master, privind „Promovarea securității în relații internaționale ”, mi s-a întărit convingerea că problematica securității naționale nu se limitează doar la informațiile și nivelul de cunoștințe generale pe care cineva le posedă în domeniile specifice securității. În acest context, luarea unei decizii politice devine un proces complex în care doar instinctul politic și experiența politico-militară a unor lideri nu este o rețetă suficientă a succesului. Succesul unui lider politic sau militar depinde de personalitatea, experiența și abilitatea acestuia de alege și discerne esențialul din volumul informațiilor primite. Pornind, pe de o parte, de la importanța deosebită a securității naționale pentru existența unui stat, iar pe de altă parte de la un domeniul fascinant și nu de multe ori controversat intelligence, mi-am orientat cercetarea spre interacțiunile care au loc, într-un mediul de securitate aflat într-o permanentă schimbare.

În epoca contemporană securitatea a devenit un cadrul conceptual, un fenomen și un deziderat extrem de complex care structurează modul cum recepționăm informațiile, cum percepem sau cum ne raportăm la mediul exterior. Lumea în care trăim avansează rapid spre societatea cunoașterii care a propulsat informația drept un element de putere și de competitivitate al unui actor.

Cultura de securitate include intrisec și o cultură de inteligence adecvată, care nu poate să plece decât de la înțelegerea conceptului de intelligence, sub toate cele trei aspecte ale sale (informații, activități, organizații).

În momentul în care discutăm despre intelligence, discutăm de fapt despre informație. Și nu despre orice fel de informație, ci una care te pune în avantaj și te face mai puternic, așa cum afirma și analistul american Alvin Toffler. Informația e putere, iar în realitate este vorba despre puterea de a lua decizii. Acesta este de fapt și scopul intelligence-ului: de a gasi informații care să te facă mai puternic. Înseamnă cunoașterea anticipată, care duce la victorie – iar victoria cea mai plăcută și mai puțin costisitoare nu este cea care se obține câștigând războiul, ci aceea la care se ajunge fără război.

Asistăm la un ritm de inovație care nu încetează să se accelereze, iar competiția se înăsprește, fiind din ce în ce mai greu să anticipăm viitorul și aproape imposibil să-i interpretăm consecințele directe și indirecte. Trăim într-o epocă în care informația devine din ce în ce mai abundentă și din ce în ce mai necesară. Ea a devenit motorul și materia primă a societății noastre.

Intelligence nu înseamnă simpla cunoaștere de date sau de ansambluride date, nici formularea de ipoteze și supoziții bazate pe date oricum cunoscute, ci mai degrabă cunoașterea rezultată dintr-un riguros proces analitic realizat pe baza datelor culese, adunate și furnizate celui care are nevoie de ele, pentru a-i aproba opțiunile care răspund cel mai bine unui anumit interes.

Pe plan concret, intelligence este un complex de pregătiri și activități destinate descoperirii, într-un mediu adeseori ostil și netransparent, a unor date brute ce urmează să fie transformate într-un produs finit (informația), în scopul cunoașterii, luării unei decizii și acționării. De regulă, informația este o armă utilizată de oameni în luptele pentru putere, o condiție esențială a supraviețuirii într-un angrenaj social-politic, într-o formă de organizare socio-umană și un factor fundamental în promovarea și apărarea valorilor și intereselor celor care o dețin și o utilizează în mod eficient.

De aceea, oamenii încearcă să o obțină și să o utilizeze atât prin mijloace legitime (validate juridic) sau licite (permise de morală), cât și prin mijloace nelegitime sau ilicite, în ambele cazuri informația fiind considerată ca vitală pentru supraviețuire. Informația este esențială pentru individ, grupuri socio-umane, dar mai ales pentru stat, ca formă de organizare și conducere a societății.

 Intelligence-ul este, prin scop și natură, o activitate pe cât de delicată, pe atât de complexă. Dacă se dorește obținerea de rezultate optime, este absolut necesar ca desfășurarea sa, dar și organizarea și modul de acțiune al celor care participă la acest proces, să fie reglementate de anumite principii fundamentale.

1. DINAMICA MEDIULUI DE SECURITATE ÎN ERA GLOBALIZĂRII

„Istoria omenirii este o istorie sângeroasă și istoria se poate repeta. Deci informațiile pe care le avem constituie un mijloc de apărare. Prin intermediul acestora putem construi, trebuie să construim, o apărare împotriva repetiției” .

1.1 Rolul informației într-un mediu de securitate internațional în schimbare

Pe plan internațional, lumea traversează o situație fără precedent, fiind profund marcată de acțiunile iraționale ale unor forțe ce promovează terorismul ca mijloc de divizare a comunității internaționale și de slăbire a stabilității mondiale în general. Caracterul global al luptei împotriva terorismului a devenit componenta necesară, dar neașteptată și cel mai puțin dorită, a fenomenului globalizării, constituind deja un imperativ de luptă și atitudine al tuturor democrațiilor, căruia statul român i se asociază fără ezitare.

Lărgirea spectrului de riscuri neconvenționale, diversificarea tipologiei crizelor și conflictelor generează provocări multiple, care necesită reacții multidirecționale, bazate pe mobilitate, diversitate, coerență și complementaritate, atât în spațiul intern, cât și în cel internațional.

Mediul de securitate internațional se află într-o rapidă schimbare. Unele schimbări sunt lineare și previzibile, fie că decurg din evoluția obiectivă a mediului de securitate, fie că sunt rezultatul unor strategii și programe. Altele au caracter surprinzător, seismic sau de discontinuitate strategică și sunt însoțite de o doză de incertitudine semnificativă ca natură, amploare și durată. Proliferararea noilor riscuri și amenințări amplifică aspectele de insecuritate ale mediului global, astfel că, în perspectiva următorilor 10-15 ani, ordinea mondială va arăta sensibil diferit, în condițiile în care noua dinamică a relațiilor internaționale favorizează eforturile comunității euroatlantice care vizează construcția unui nou echilibru internațional, capabil să asigure expansiunea și consolidarea libertății și democrației .

Actualele evoluții internaționale în domeniul securității relevă caracterul dinamic, complex și fluid al riscurilor și amenințărilor cu impact direct asupra modului de funcționare a instituțiilor statale cu atribuții în securitatea națională. Persistența conflictelor clasice, militare în anumite zone și a ambițiilor regionale ale unor state, emergența unor noi vectori de putere în Asia sau Orientul Mijlociu se suprapun peste transferarea în plan non-statal a relațiilor internaționale pe coordonatele dezvoltării rolului organizațiilor transnaționale, a grupărilor teroriste sau extremiste cu veleități globale sau chiar a actorilor individuali. În acest sens, relațiile dintre state și actorii non-statali au devenit o coordonată importantă a descifrării dinamicii de securitate atât la nivel național, cât și internațional.

Politica externă este tot mai mult influențată de evoluțiile interne de putere dintr-un stat, afectate, și acestea, de o anumită pierdere a suveranității în contextul impactului unor fenomene globale asupra mediului intern de securitate. Această interdependență este generată și de caracterul transfrontalier al riscurilor și amenințărilor și de suprapunerea tot mai mare între planurile ,,clasice” de acțiune ale unui stat: intervenția militară a dobândit valențe diplomatice și politice tot mai mari (cazul militarului-diplomat chemat să stabilizeze zona de criză în Afganistan și Irak sau să mediteze între grupări indigene), intelligence-ul a devenit o ,,armă” a diplomației implicată tot mai puternic în construcția politicilor unui stat, trupele de poliție și-au asumat misiuni externe în joncțiune cu cele ale armatelor clasice, conflictele militare s-au suprapus peste agresiuni neconvenționale de tipul atacurilor cibernetice, direcționate cu utilizarea unor experți individuali etc.

Efectele acestor evoluții sunt greu de estimat pe termen lung, în contextul în care misiunile de securitate ale instituțiilor statului s-au menținut în cadrul unor formule clasice de acțiune, asimilând aceste schimbări de paradigmă adesea în mod secvențial și reactiv, în vreme ce, pe palierul non-statal, asistăm la evoluții în cascadă ce tind spre formarea unor ,,mercenariate” private în zona militară, de securitate internă sau chiar de intelligence (atât în cadrul companiilor multinaționale, cât și prin dezvoltarea unor servicii de informații ale unor grupări extremiste). Pe de altă parte, dezvoltarea unor comunități de securitate la nivelul statelor, configurarea unor formule internaționale tot mai puternice de capacități și acțiuni comune, militare și nu numai (în UE sau NATO), tind să creeze anumite mecanisme noi de răspuns la riscurile și amenințările actuale a căror eficacitate poate constitui un catalizator al eforturilor statale individuale.

Aceste evoluții au fost reflectate în reforme succesive și de substanță în cadrul serviciilor de informații din state precum SUA, Marea Britanie sau Franța. Momentul 11 septembrie a fost un factor declanșator al schimbării, fără însă a fi și singurul, în comunitatea americană de informații derulându-se în prezent un proces de asimilare a ,,lecțiilor învățate” din primele etape de reformă de după 2001 sau după 2003 (intervenția din Irak). În contrapondere, țările din fostul bloc comunist, care au aderat la NATO și UE, s-au cantonat într-o dinamică a schimbării mai lentă, afectată la început de disputele interne, de trecutul comunist al instituțiilor de securitate sau de birocratizarea excesivă a managementului sectorului de securitate.

Anii '90 au reprezentat o etapă de tatonări instituționale în domeniul securității naționale în aceste state, iar, ulterior, aderarea la UE și NATO a generat schimbări semnificative, în special în ceea ce privește zonele de acțiune ale celor două organizații (armată, forțe de poliție).

Pe plan intern, starea de securitate a României de azi este caracterizată încă de suficiente vulnerabilități, în mai toate domeniile de manifestare ale mediului economic și social, precum și ale mediului natural de existență a societății românești. Această situație s-a produs ca urmare a presiunii cumulative, în timp, a unor factori multipli – politici, economici, financiari, sociali, culturali, biologici, religioși, demografici, militari și de altă natură – care au influențat climatul de siguranță a statului și cetățenilor, conducând la fragilizarea suportului moral, material, precum și a celui de valori spirituale, pe care se întemeiază civilizația identității noastre naționale.

România nu este și nu se va afla în viitorul apropiat în fața vreunei amenințări majore, de tip militar clasic, la adresa securității sale naționale. Se poate estima că în perioada actuală riscurile la adresa securității sunt preponderent de natură non-militară, ci mai ales internă, manifestându-se în special în domeniile economic, financiar, social și ecologic. Perpetuarea și conjugarea unor vulnerabilități existente în aceste domenii pot afecta însă securitatea țării, generând efecte interdependente, difuze, multidirecționale, care impun modalități de prevenire și de acțiune adecvate și flexibile. Neglijarea, amplificarea ori acumularea necontrolată a acestor vulnerabilități poate să creeze instabilitate și să conducă la transformarea lor în riscuri la adresa securității.

Siguranța națională se realizează prin cunoașterea, prevenirea și înlăturarea amenințărilor interne sau externe, iar unul din factorii determinanți în luarea deciziilor în domeniul securității naționale îl reprezintă informațiile. Specialiștii susțin că informațiile tind să devină un patrimoniu strategic și au rolul de a anticipa, preîntâmpina, prevenii și combate eficient noile riscuri.

Informația a devenit o adevărată materie primă strategică indispensabilă autonomiei deciziei și succesului oricărei politici. Pentru satisfacerea intereselor de securitate națională, dominarea spectrului de informații este la fel de critică precum era și este încă ocuparea terenului sau dominarea spațiului aerian în strategia și tactica militară clasică. În aceste condiții, informația ca resursă esențială pentru orice proces decizional devine prin existența sa, precum și prin caracteristicile ei specifice un element de prim rang.

Acțiunea informațională este, fără nici o îndoială o acțiune continuă, dusă în spectrul informației. Datorită faptului că informația deja s-a globalizat, iar suportul genezei și circulației acesteia este constituit dintr-o rețea foarte complexă, mai exact, dintr-un sistem de sisteme de rețele complexe, se poate trage concluzia că războiul informațional este un război în rețea, dus în spațiul informației pentru informație, vizând dominația informațională și evident manipularea informațională.

Informația în sine, ajunge să fie privită ca o armă foarte valoroasă, în mod paradoxal una imaterială, care poate ajuta în mod decisiv la realizarea obiectivelor

de securitate națională.

Informația, fără de care nu-i de conceput nici o acțiune organizată, este atotprezentă. Informația circulă în toate sensurile, pe diverse canale informaționale potrivit nevoilor, folosind o gamă largă de suporturi materiale. Circulația este frecvent asigurată de mijloace tehnice, adesea sofisticate, cuprinzând dispozitive de secretizare.

“Cea ce permite unui guvern inteligent și unei conduceri militare să îi depășească pe alții și să aibă realizări extraordinare sunt cunoștințele”. Iată, un mare adevăr precizat cu mai bine de 2500 de ani în urmă și a cărui actualitate, în contextul epocii contemporane, subliniază necesitatea furnizării oportune a informațiilor necesare creșterii eficienței actelor umane, indiferent de natura lor. În fapt, informarea la timp și de calitate a decidenților de orice fel, a devenit mai mult decât un scop în sine, fiind o preocupare permanentă și totodată obiect de studiu la nivelul multor științe contemporane.

Lipsa informării este privită ca o situație ce nu permite atingerea obiectivelor politico-militare stabilite, în contextul mediului de relații internaționale contemporan, cu atât mai mult cu cât structura și conținutul acestora se află într-o permanentă dinamică de factură complexă, iar în context, apar permanent, noi valențe și interdependența acestora.

Un stat are nevoie de informații care să-i permită luarea unor decizii bine documentate pentru a se menține și progresa. Activitatea de informații (sau intelligence) este vitală pentru securitatea țării. În condițiile în care forțele armate, în accepțiunea clasică se reduc, rolul activității de informații crește simțitor. Deja există analiști militari care, în condițiile revoluției care are loc în domeniul afacerilor militare, apreciază informațiile ca formând a IV-a categorie de forțe armate, alături de cele terestre, aeriene și navale.

Introducerea pe scară largă a sistemelor informaționale ca bază a tuturor tipurilor de activitate la nivel social capătă, în plan politic, semnificație strategică. Se creează un nou sistem de dependențe care statuează o nouă scală a puterii, care nu mai este legată direct, pentru prima oară în istoria lumii, de capacitatea economică sau militară a unei țări. Deținerea de capacități de producere de hardware, esențială în anii de început ai bătăliei informaționale, a cedat în fața capacității de a produce și gestiona software, ceea ce permite și altor națiuni să poată intra pe piața rezervată până acum doar marilor puteri.

Culegerea de informații este un proces complex, planificat, care cuprinde activități de căutare, identificare, colectare a datelor și informațiilor pentru securitatea națională prin mijloace și metode specifice tehnicii informative. Aceasta se desfășoară de către serviciile de informații și structurile departamentale ale sistemului securității naționale, potrivit competențelor legale.

Activitatea de informații pentru securitate presupune și impune o legătură permanentă, pe de o parte, între factorii implicații în culegerea informațiilor și realizarea produselor informaționale și, pe de altă parte, cu beneficiarul sau utilizatorul acestora în cadrul sistemului de informare/raportare instituit potrivit legii. În acest sistem beneficiarii și utilizatorii produselor informaționale sunt structurile abilitate prin lege, care au și atribuții de decizie și coordonare a structurilor de informații.

Intelligence este un termen care, în sens general, este acceptat ca definind sfera de activitate a serviciilor de informații, adică activități incluse în domeniul informațiilor, contrainformațiilor și protecției. În sens tradițional, intelligence cuprinde sfera informațiilor de securitate, adică a celor care sunt utilizate în deciziile privind securitatea unei națiuni. Serviciile de informații au ca funcție căutarea și culegerea de date, analiza acestora și transformarea lor în informații necesare pentru strategia politică, economică și militară a unui stat.

Reconceptualizarea noțiunii de securitate națională a determinat nevoia unei noi paradigme, a unui nou model de intelligence. Pe principiul vaselor comunicante, specialiștii în intelligence din perioada războiului rece au migrat spre noile dimensiuni ale securității, definite de noile familii de agresiuni. Agresiunile materiale, energetice, militare au cedat locul celor din spațiul virtual sau, mai nou, celor din sfera resurselor energetice, alimentare, de apă sau de cunoaștere.

Intelligence se referă la informații relevante pentru factorii de decizie de la nivel strategic în formularea și completarea politicilor pentru apărarea și promovarea interesului securității naționale și gestionarea amenințărilor și riscurilor la adresa acelor interese, venite din partea inamicilor actuali și potențiali. De asemenea, intelligence-ul incubă activitatea și procesele prin care informația este colectată, prelucrată sistematic și diseminată oficialilor guvernamentali, într-o formă ce poate fi eficient folosită de către aceștia. Produsul de intelligence este alcătuit din analize și sinteze, inclusiv date brute. Însumat, termenul de intelligence înglobează o gamă largă de activități care au în comun obținerea și protejarea informațiilor.

Intelligence înseamnă, într-o viziune mai largă, direcționarea, colectarea, analiza și diseminarea informațiilor către factorii politici decizionali, într-o formă care să-i ajute în procesul de decizie.

Intelligence-ul poate fi direcționat, și planificat împotriva amenințărilor interne la adresa securității statului și a societății, precum și pentru identificarea oportună a propriilor vulnerabilități.

Intelligence este definit ca produsul finit obținut în urma colectării, evaluării, prelucrării și interpretării informațiilor brute, cu relevanță în apărarea intereselor statului, drepturilor și libertăților cetățeanului. În opinia unor autori, Intelligence este mai mult decât informație culeasă și prelucrată, este cunoașterea și înțelegerea complexă a tuturor factorilor de situație în evoluția lor.

Mark Lowental a descris „Intelligence” ca proces (mijloace, metode și procedee pentru atingerea scopului), produs (rezultatul procesului) și organizație (structuri care realizează procesul).

În concluzie, intelligence-ul reprezintă procesul prin care anumite date relevante și importante pentru securitatea națională sunt solicitate, obținute, analizate și diseminate factorilor de decizie politică și militară. Totodată, „Intelligence cuprinde produsele acestui proces, protejarea procesului și a informațiilor, prin activități de contrainformații și operațiuni desfășurate conform cerințelor stabilite de autoritățile legale pentru promovarea interselor proprii prin utilizarea informațiilor” .

Pentru ca factorii de decizie politică și executivă, la nivel național, să fie informați corect și în timp util în vederea luării deciziilor optime, este nevoie de informații, evaluări și avertizări reale și oportune. Numai dacă miniștrii, înalți oficiali executivi și consilierii lor sunt infomați despre situația globală, existența potențialelor amenințări, pericole și riscuri, aceștia pot emite judecăți sau decizii viabile și corecte în domeniul securități interne și externe, apărării naționale, relațiilor externe, valorificarea oportunităților de orice natură pentru prezervarea securității naționale și a siguranței cetățeanului.

Cunoașterea temeinică a tuturor factorilor care configurează situația strategică, evoluțiile unor evenimente, riscurile și amenințările prezente sau viitoare, vulnerabilitățile propriului sistem contribuie la definirea coerentă a intereselor naționale, dezvoltarea unei politici adecvate de securitate și a unei strategii naționale și militare concrete, corecte, valabile și adaptate la mediul global de securitate, stabilirea sau redefinirea misiunilor serviciilor de informații și ale forțelor armate, stabilirea doctrinei și a modului de aplicare în cadrul operațiilor.

Aceste cunoștințe, planificarea unor acțiuni probabile și avertizarea timpurie sunt premizele unui management eficient al situațiilor de criză. Serviciile de informații trebuie să fie capabile permanent să emită avertizări timpuri cu privire la situațiile de criză și să detecteze posibilele pericole, riscuri, amenințări sau atacuri.

Contribuția intelligence-ului la securitatea internațională este atributul fiecărui stat ce are acest deziderat și vizează situații specifice ca: prevenirea conflictelor, menținerea păcii, stabilirea păcii precum și alte aspecte de securitate globale pe termen lung. În domeniul luptei împotriva terorismului și limitării armelor de distrugere în masă și proliferarea altor categorii de armament, inlelligence-ul este o resursă critică.

O altă categorie o reprezintă sprijinirea acordurilor existente în domeniul controlului armamentului și sprijinirea măsurilor care duc la o „construcție a încrederii”. De asemenea, înțelegerile internaționale dintre serviciile de informații întăresc acordurile politice dintre state, serviciile naționale furnizând informații importante națiunilor aliate sau partenere pentru a le împiedica să se confrunte cu probleme nedorite.

1.2. Consecințele globalizării și influența acestora asupra

mediului de securitate

Este din ce în ce mai evident faptul că apărarea și securitatea, ca valori fundamentale ale propășirii existențelor colective statale sau multinaționale impun, în ecuația extrem de alertă a globalizării, problematici dintre cele mai complexe, în general determinate de vulnerabilitățile, riscurile și amenințările manifestate în contextul internațional. Aceasta, deoarece, în dinamica lor aspirațională, conceptele de apărare și securitate, dezvoltate în filozofii și doctrine, sunt, într-un anume fel, “produsul” vulnerabilităților, riscurilor și amenințărilor care se manifestă în mediul internațional, cele două concepte însele – apărare și securitate, fiind asociate proceselor internaționale. Înaintea relevării lor ca atare, spre o delimitare clară a înțelegerii și, implicit, a utilizării, vom proceda la lămurirea semantică a noțiunilor în raport cu care proiectăm la nivel doctrinar apărarea și securitatea.

În sensul exprimat, vulnerabilitatea relevă atributul evident al unui sistem de a induce părerea că poate fi atacat ușor, că are părți slabe, defectuoase, criticabile, sensibile, nevralgice care, exploatate eficient și oportun, permit intervenția înăuntrul său cu scopul de a-l exploata sau de a-l lua sub control. Evidente mai cu seamă în procesul manifestării fățișe a amenințărilor, raportate la apărarea și securitatea națională sau la nivelul unui grup de state, vulnerabilitățile sunt realități obiective sau subiective, care afectează sau pot afecta până la anulare capacitatea de rezistență față de un pericol real sau potențial. Doctrina națională a informațiilor pentru securitate consideră vulnerabilitatea ca fiind starea de fapt, procesul sau fenomenul din viața internă a comunității naționale care diminuează capacitatea de reacție a societății la riscurile existente, la cele potențiale sau la cele care favorizează apariția și dezvoltarea acestora, cu consecințe evidente în planul operaționalizării securității naționale.

În ceea ce privește riscul, noțiunea ca atare exprimă posibilitatea de a ajunge într-o primejdie, de a avea de înfruntat și, implicit, de depășit, o situație neplăcută, cu urmări uneori dintre cele mai grave. În fapt, riscul este o stare, aparent confuză, ce caracterizează premergător un posibil pericol. Dezvoltând complementar noțiunea, putem denota că factorii de risc pentru apărarea și securitatea națională consistă, esențial, în acele împrejurări care potențează amenințările și facilitează materializarea acestora în consecințe care pot aduce prejudicii semnificative unei societăți organizată democratic.

Documentul invocat la alineatul precedent instituie înțelegerea riscului/riscurilor, ca fiind situații, împrejurări, elemente, condiții sau conjuncturi interne sau externe, uneori dublate de acțiune, care determină sau favorizează materializarea unei amenințări la adresa securității naționale, în funcție de o vulnerabilitate determinată, generând efecte de insecuritate.

Relativ la amenințare, noțiunea este definită drept “acțiunea de a constitui o primejdie pentru cineva sau ceva ori ca o paradigmă, a prevesti ceva rău”. În sensul atribuit de Legea siguranței naționale, amenințarea este “manifestarea de orice fel a unei capacități ori intenții de a materializa un pericol de natură a suprima ori știrbi oricare dintre atributele fundamentale sau calitățile existențiale ale statului român”. Dezvoltând-o, doctrina specifică apreciază că amenințarea este sinonimă cu suma capacităților, strategiilor, intențiilor și planurilor ce potențează un pericol la adresa atributelor vitale ale statului român.

Din perspectiva delimitărilor conceptuale angajate în planul teoretic al temei, dar în determinările complexe ale globalizării vom aborda problematica desfășurată a vulnerabilităților, riscurilor și amenințărilor care se manifestă în mediul internațional de securitate. Corelarea determinativă cu globalizarea nu este întâmplătoare, mai degrabă putând spune că este inevitabilă, dar și necesară. Aceasta deoarece globalizarea, proces inevitabil și ireversibil, a devenit, pe toate meridianele și paralelele lumii preocuparea cea mai presantă, considerându-se că “secolul XXI va fi primul secol cu adevărat global”.

Este motivul și argumentul pentru care vulnerabilitățile, riscurile și amenințările care se manifestă în mediul internațional nu pot fi delimitate cu exactitate în ceea ce privește sursele și cauzele de determinare, aria de manifestare, consecințele posibile și țintele probabile. În contextul alert, uneori imprevizibil, al procesului de globalizare, mediul internațional de securitate este afectat de un complex dinamic de vulnerabilități specificate, într-o ordine aleatorie, în continuare:

1. Caracterul limitat și repartizarea inegală pe suprafața globului a resurselor energetice și a materiilor prime.

Această realitate constatativă este determinată, în principal, de expansiunea industrială care, consecință a pieței libere, nu poate fi controlată teritorial, precum și de globalizarea economică, de asemenea proces care se dezvoltă transfrontalier.

Nevoile din ce în ce mai mari de resurse energetice și de materii prime generează, în fapt, o dublă vulnerabilitate: a statelor care nu le posedă, fiind astfel constrânse să recurgă la orice mijloace pentru a le dobândi și, în acest mod, pentru a-și asigura dezvoltarea și a statelor bogate în astfel de resurse, dar care sunt fie sărace, fie nu au posibilități să își apere de sine stătător condiția statală și captează interesul statelor enunțate anterior.

2. Imposibilitatea asigurării decente a hranei este o problemă specifică țărilor sărace sau suprapopulate, situații agravate de lipsa resurselor naturale, situație specifică în cea mai mare parte continentului african și Asiei de Sud. Lipsei hranei, cu mult chiar sub limita subzistenței, i se asociază lipsa de educație școlară și de asistență medicală calificată, foametea, cu toate consecințele ei, periclitând nemijlocit viața a peste 1 miliard de concetățeni planetari.

3. Insuficiența cronică a apei potabile generează vulnerabilități care, negestionate constructiv, pot determina stări conflictuale, uneori cu excese de violență, cum, bunăoară, se întâmplă sau se poate întâmpla în Orientul Apropiat și în cel Mijlociu.

4. Afectarea gravă a echilibrelor naturale ale globului prin degradarea mediului, consecințele cele mai evidente constând în: încălzirea globală ca efect al subțierii stratului de ozon; defertilizarea solului pe întinderi imense; afectarea echilibrului climatic; topirea catastrofală a calotelor polare.

5. Problema resurselor demografice, în sensul că se manifestă următoarele tendințe: pe de o parte, tendința de creștere ritmică cu accente explozive, specifică în special Chinei, Indiei, Asiei de Sud-Est, Orientului Apropiat și Mijlociu și, pe de altă parte, tendința de îmbătrânire și de scădere a numărului populației, specifică mai cu seamă Europei, SUA și Federației Ruse, și într-un caz și în celălalt vulnerabilitățile manifestându-se pregnant.

6. Bolile, sărăcia extremă, degradarea educației sau lipsa cu desăvârșire a acesteia constituie tot atâtea vulnerabilități, cu un potențial exploziv insuficient evaluat, vulnerabilități care se manifestă în dublu sens fără a fi reversibile: atât în plan intern, consecințele putând marca o accentuată instabilitate politico-militară, cât și pe plan extern, exportul acestora neputând fi oprit, ci, în cel mai bun caz, gestionat.

7. Dezechilibrele acute dintre statele bogate și statele sărace, fenomen care afectează nu numai procesele economice mondiale, ci și stabilitatea socială și politică pe teritorii însemnate, constituie o vulnerabilitate esențială pe axa Nord-Sud a planetei.

De asemenea, în planul vulnerabilităților mai pot fi enumerate: raportul dintre tendințele dezvoltării generale durabile accelerate și sistemele social-politice care fie sunt tributare formelor de organizare anacronică a societății, fie se află în stadii lente de prefacere; tensiunea semnificativă ca potențial, dezvoltare și sens, acumulată la nivelul fluid al culturilor și mentalităților, al ideologiilor și credințelor religioase, determinată de impactul exigențelor cursive ale globalizării; incapacitatea cronică, în multe entități statale, de a gestiona schimbările la nivelul proceselor economice, sociale, politice, instituționale.

Ce putem spune relativ la existența ca atare a vulnerabilităților privite din perspectivă geopolitică și geostrategică ? Succint, apreciem că: existența acestor vulnerabilități, dar și a altora fragilizează demersul de realizare durabilă a globalizării; soluționarea lor detaliată, secvențială nu face decât să le prelungească existența, cu consecințe care pot sau nu pot fi prevăzute; rezolvarea lor, de o parte sau de alta a intereselor geopolitice și geostrategice, este responsabilitatea primordială a actorilor internaționali care au posibilitatea să o facă.

În ceea ce privește amenințările proprii sistemului internațional actual, specialiștii în probleme de securitate globală consideră că cea mai mare parte dintre acestea vizează deopotrivă și statele mari și statele mici, și statele puternice și pe cele slabe. În acest sens, menționăm:

consecințele negative ale globalizării economice, realitate care a determinat pauperizarea unei părți semnificative a societății umane și epidemiile care se răspândesc foarte repede, pe spații largi, imposibil de controlat, cu consecințe grave, greu predictibile;

proliferarea armelor de distrugere în masă, în principal a celor nucleare;

posibilitatea actorilor non-statali de a-și procura și, implicit, de a folosi muniții și armamente din categoria armelor de distrugere în masă, inclusiv a celor nucleare

rețelele crimei organizate (susținute de corupție, comerțul ilicit, traficul de droguri, arme și persoane) care țin sub o permanentă amenințare stabilitatea internațională;

terorismul, fenomen transfrontalier, deznaționalizat, cu obiective, surse și resurse transnaționale, care exploatează la maxim atributele majore ale globalizării cunoștințelor, comunicațiilor și transporturilor.

În acest context, statele slabe devin relativ ușor victime ale centrelor de putere ale terorismului, teroriștii având acces la rețelele financiare internaționale și la cele ale crimei organizate; conflictele locale și cele interne, interreligioase și cele interetnice care, cel mai adesea, se intersectează motivațional cu terorismul internațional și provoacă sau dezvoltă insecuritatea regională și, nu în ultimul rând, sărăcia, cu acutele sale sociale grave, care alimentează cu resurse – umane și motivaționale – războaiele locale și terorismul internațional.

Natura riscurilor la adresa apărării și securității nu excede acțional starea intrinsecă a vulnerabilităților și a amenințărilor, nu doar a celor invocate, ci, în general, din perspectivă conceptual-semantică. De fapt, dacă din perspectivă semantică putem să operăm delimitări relative clare între sensuri, rosturi și înțelesuri secvențiale, în cea a manifestării concrete, delimitările sunt difuze, amorfe și neliniare, fiecare dintre cele trei manifestări – vulnerabilitate, amenințare și risc, fiind determinată de oricare dintre celelalte, după cum fiecare dintre acestea conține, germinativ, elemente specifice oricăreia dintre celelalte sau, chiar, amândurora.

2. EVOLUȚII ÎN MEDIUL GEOPOLITIC, ÎN CONTEXTUL GLOBALIZĂRII

2.1. Repere ale evoluției mediului internațional de securitate

Evoluția generală a societății umane după depășirea istorică a Războiului Rece a fost și este marcată de procese contradictorii difuze, latente, dar și de fenomene geopolitice și geostrategice clare, evidente, definitorii. Abordarea metodologică a acestora, din perspectiva evoluției certificate a mediului internațional de securitate, ne poate oferi cadrul contextual de afirmare a conceptelor de apărare și securitate.

Contextual, actualul sistem de securitate, sistem aflat într-o dinamică nu întotdeauna previzibilă, este tot mai mult supus unei analize critice de un număr relativ semnificativ de actori internaționali statali și nonstatali, care de pildă, consideră injuste deciziile luate la Bretton Woods, sens în care apreciem că statelor mici trebuie să li se acorde în continuare un rol marginal în arena internațională, doar marile puteri și statele importante fiind “hărăzite” cu dreptul de a înrâuri realitatea internațională; la acest capitol, gândirea europeană, afirmată și confirmată, prin votul de la Maastricht, și-a reiterat ideea că “statele mici” pot fi ori parte a dezvoltării procesului de coeziune ori a procesului de coroziune a unei alianțe, oricare ar fi natura acesteia.

De asemenea, considerăm că în baza “principiului dreptului la autoapărare”, consfințit prin Carta ONU, interpretat în sensul unor interese de grup sau unilaterale, s-au declanșat acțiuni militare împotriva unui stat, fără acordul prealabil al Consiliului de Securitate. Un alt aspect care trebuie avut în vedere consistă în afirmarea neechivocă a opțiunii unor state cu un important potențial economic, politic și militar, avem în vedere Germania, Japonia, India, dar și a comunității statelor musulmane sau a celor africane, de a deveni membre permanente ale Consiliului de Securitate al ONU.

La fel, trebuie să admitem că prin unele decizii, dar și prin lipsa implicării în luarea oportună a unor decizii, Consiliul de Securitate nu a gestionat eficient și productiv provocările care decurg din evoluția realității internaționale.

În altă ordine de idei, apreciem că mediul internațional de securitate este supus, de evoluția în sine a societății umane, unor transformări substanțiale, esențial acestea constând în: întețirea competiției pentru afirmarea și consolidarea noilor centre de putere și, implicit, de definire a noilor spații de interes și influență strategică; apariția și derularea unui nou “pachet” de provocări la adresa securității internaționale, în contextul simultaneității proceselor de globalizare și de fragmentare, pe fondul dezvoltării și exacerbării formelor clasice de riscuri și vulnerabilități regionale; menținerea focarelor de tensiune tradiționale, în condițiile în care evoluția acestora este intrinsec influențată de apariția și afirmarea unor riscuri neconvenționale cu acțiune transfrontalieră, semnificative fiind terorismul, crima organizată, proliferarea și traficul de arme de distrugere în masă; metamorfoza tipologică a conflictelor, personalizate de consacrarea lor clasică în conflicte de tip asimetric, transformarea menționând și transferul operațional de la conflictele de mare intensitate la cele de intensitate medie sau de intensitate redusă.

Dintr-o și într-o altă perspectivă, evoluția generală a mediului internațional de securitate este semnificativ amprentată de ceea ce Alvin Toffler consideră că este suprapunerea generațiilor specifice “celui de-al treilea val” peste convulsionata lume diametrală, a civilizației plugului și cea a producției de masă, situație care ar putea declanșa cele mai profunde lupte pentru putere de pe planetă, pe măsură ce fiecare țară încearcă să se poziționeze în structura de putere tristratificată care va apărea.

Dincolo de această monumentală realocare a puterii sălășluiește o schimbare în rolul, semnificația și natura cunoașterii. Este, pe fondul acestei înțelegeri, motivul pentru care putem să apreciem că extinderea NATO și a UE, proces flexibil, deschis dezvoltării și afirmării internaționale, reprezintă principalele procese globale generatoare de securitate. Acestea subsumează genetic dezvoltarea formelor de cooperare regională și subregională, precum și tendințele de implementare a unor sisteme de management al crizelor, prin coordonarea și angajarea largă a organizațiilor îndrituite cu responsabilități în acest sens.

Analizați în contextul evolutiv al mediului internațional de securitate, printre factorii care ar putea influența decisiv starea acestuia putem lua în seamă: “conflictele regionale și instabilitatea internă a aliaților sau a partenerilor SUA: Maroc, Sudan, Egipt, Israel, Arabia Saudită, Mexic, Pakistan, Filipine și Coreea de Sud sau alți aliați ai Statelor Unite sau ai Occidentului, care, cu toții, sunt vulnerabili la un atac provenit din interior sau exterior. Instabilitatea internă, mai mult decât un atac extern, poate conduce la o revoluție, acesta fiind scenariul cel mai probabil care poate avea loc în cele mai multe dintre aceste țări”.

Considerația enunțată este întărită de aprecierea lui Jaap de Hoop Scheffer, Secretarul general al NATO, care estima că “amenințările definitorii ale acestui mare secol sunt: terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă și statele instabile”.

Alte elemente ale evoluției mediului internațional de securitate sunt reflectate de preocuparea de a crea o stare de securitate stabilă în spațiul balcanic, fapt eficient prin:

transferarea responsabilităților de construcție a stabilității spre Uniunea Europeană;

necesitatea asigurării securității statelor baltice, apreciindu-se că simpla

apartenență a acestora la Alianța Nord-Atlantică coagulează un tip special de amenințări și provocări la adresa lor;

necesitatea reconsiderării rolului NATO și al Uniunii Europene în regiunea caucaziană și în Asia Centrală, în sensul asanării democratice a statelor din aceste regiuni;

construcția unor entități statale sigure, prospere, stabile care, dacă nu au posibilitatea să se transforme în furnizori de securitate, să înceteze a fi consumatori neîngrădiți de securitate.

Oricum, în sensul relevat de analiza evoluției, putem aprecia că în spațiul intraatlantic și intercomunitar european posibilitatea apariției unui conflict armatmajor este nu numai redusă, ci imposibilă, dar trebuie serios luate în seamă focarele de tensiune din proximitatea acestora. Într-o altă dimensiune, putem analiza condiția și evoluția mediului geopolitic și geostrategic actual prin relevarea ca excepție a stării de pace.

Din această perspectivă, evoluția climatului internațional este decisiv marcată de existența unor stări conflictuale, relevante fiind:

conflictele de mică intensitate intrastatale, caz în care denotăm situația din Spania și Rusia, intensificarea războaielor civile din zona Americii Centrale, precum și activitatea unor reprezentanți Hamas care activează în zone de interes vital ale războiului;

conflictele de mică intensitate interstatale, exemplele cele mai evidente fiind impuse de relațiile aplicate dintre China și Taiwan, de cele dintre Israel și Palestina, în principal, și cele dintre Israel și celelalte state arabe în general;

conflictele intrastatale cu determinare etnică, semnificative fiind situația din spațiul exsovietic;

situația din China relativă la problema Tibetului;

situația din Cipru, unde există o adevărată linie de demarcație etnică între cele două minorități, greacă și turcă;

conflictele interetnice din Georgia;

conflicte interstatale informale, exemplele în acest sens fiind susținute de situațiile existente în Republica Moldova, care, prin unele “voci”, mai mult sau mai puțin oficiale, s-a pronunțat pentru crearea unui stat cuprins între Nistru și Carpații Orientali;

Turcia, unde problema kurdă este departe de a se afla pe calea unor progrese încurajatoare;

Divergențele politico-militare dintre Coreea de Sud și R.P.D. Coreană;

dintre Coreea de Sud și Japonia, determinată de influența în Marea Japoniei;

conflictele de intensitate medie, sunt cele care au marcat, în ultimele două

decenii, spațiul ex-iugoslav și Orientul Apropiat.

Ca evoluție, tendințele evidențiază: posibilitatea de escaladare a oricăruia dintre tipurile de conflicte menționate, sens în care avem în vedere atât intensitatea acestora, cât și amploarea spațială; dezvoltarea structurilor de impunere a instabilității transfrontaliere, fenomen susținut de rețelele teroriste.

În altă ordine de idei, putem aprecia că afirmarea ca factor de putere a unipolarității își va confirma traseul/rolul istoric pe măsură ce efectele pe termen mediu ale sfârșitului “războiului rece” încetează.

În concluzie, considerăm că este posibilă, dacă nu cumva chiar necesară, reconstrucția unei formule, a unui angajament bipolar de asigurare a securității globale sau, poate chiar mai probabil, apariția unei formule multipolare de gestionare a securității globale, în care actori să fie deopotrivă state și organizații supranaționale.

De asemenea, în cadrul tendențial al mutațiilor geopolitice și geostrategice care vor influența semnificativ mediul internațional, mai avem în vedere: numărul relativ mare și cvasipermanent al conflictelor de natură asimetrică ce se desfășoară la nivel global, ponderea având-o conflictele de joasă intensitate, situație ce determină schimbarea raportului între starea de pace și starea de conflict, în favoarea celei de-a doua; natura, imprevizibilitatea, pericolele, riscurile și amenințările proprii evoluțiilor din mediul internațional determină reconsiderarea filozofiei și doctrinei organizațiilor cu vocație internațională, în sensul ca acestea să-și centreze esențial și formal menirea pe prevenirea și gestionarea conflictelor, folosind componenta coercitivă pentru implementarea, conservarea și eficientizarea păcii și a stării de pace; terorismul și contraterorismul, altfel spus terorismul și lupta împotriva sa, vor amprenta global probabil prima jumătate a secolului în care ne aflăm, deoarece este greu de presupus că vor fi eradicate, evident la nivel global, cauzele care îl generează (apreciem că trebuie eradicate global, deoarece, în contextul difuzării instantanee a culturii specifice, informației și a resurselor financiare, orice punct/întâmplare/rol de pe planetă poate determina consecințe globale sau se poate multiplica la scară globală).

2.2. Evoluția fenomenului militar în procesul globalizării

Într-un eseu a reținut atenția o remarcă deloc surprinzătoare, de altfel: “nu noi militarii schimbăm lumea, dar lumea nu se poate schimba fără militari”. Nu ne grăbim în a exacerba enunțul invocat, dar nu putem să nu luăm în seamă faptul că în oricare dintre perioadele care au arhitecturat și arhitecturează istoria devenirii umane, puterea militară, ca expresie organizată a capacității unui stat de a-și promova, consolida și apăra interesele, a jucat un rol semnificativ în “modelarea” și “remodelarea” geopolitică a unor regiuni mai mult sau mai puțin întinse, pentru ca astăzi să îi surprindem “angajamentele” și “aplicația” în procesul complex, sinuos, cu importante carențe etice și, nu de puține ori, controversat al globalizării.

Pentru că, și ceea ce se întâmplă astăzi confirmă această presupoziție, puterea militară, dincolo de reversul ei tragic, a fost și, se vede, este un factor de statornicire a civilizației, evaluând, evident, cu rigurozitatea analitică a istoriei trăite, măsura implicării, contextul și consecințele implicării. Spre a răspunde temei, ne întrebăm, iată, globalizarea societății umane, proiectarea și înfăptuirea satului global, este posibilă fără globalizarea fenomenului militar a cărui esență operațională este puterea militară ? Fără îndoială, nu, deoarece puterea militară nu poate fi disociată sistemului social global a cărui parte a fost și este. De fapt, globalizarea în plan militar este un proces evident mai cu seamă începând cu întemeierea modernă a Lumii, când, logic am spune, se produce o radicalizare a rivalității geopolitice atât dintre actorii cu vocație globală, cât și între alianțele și coalițiile internaționale care, într-o etapă sau alta, au vrut să impună o anumită stare de securitate regională sau globală și, implicit, un anumit tip de gestiune a acesteia.

În sensul celor afirmate, se apreciază că “globalizarea în plan militar s-a evidențiat în ultimul secol în rivalitatea geopolitică și imperialismul marilor puteri, în evoluția sistemelor de alianțe internaționale și a structurilor de securitate internațională, în apariția unei piețe mondiale a armamentului, în paralel cu răspândirea la scară globală a tehnologiilor militare și în instituționalizarea unor regimuri globale cu jurisdicție asupra problemelor militare și de securitate, cum ar fi regimul internațional al neproliferării armamentului nuclear”.

Mai mult, evoluțiile recente denotă că: tot mai multe sunt statele interesate de integrarea într-o structură militară cu vocație regională sau globală; în spectrul afirmării militare, transformările produse în contextul organic al globalizării reflectă existența unor structuri extrem de stratificate, în sensul că se disting superputerile, puterile de rang secund și statele a căror putere militară este în curs de dezvoltare și convingător instituționalizate, că proiecția susținerii militare este riguros fundamentată prin aranjamente politico-diplomatice; globalizarea, în perspectivă militară, este un proces care încorporează extensia, dar și intensitatea legăturilor militare dintre entitățile politico-statale ale sistemului mondial.

În contextul procesului de globalizare, anvergura fenomenului militar este relevată de un pachet variabil de indicatori calitativi, mai vehiculați fiind:

gradul de expansiune imperială;

prezența militară străină;

reprezentarea diplomatică militară;

piața armamentelor;

cheltuielile destinate apărării;

apartenența la alianțe;

acordurile de cooperare militară;

conexiuni în industria apărării;

incidența intervențiilor militare.

Astfel de indicatori fac posibilă depistarea schimbărilor semnificative în evoluția istorică a formelor globalizării militare.

Fără a intra în detalii, din perspectiva puterii militare, determinantă în evoluția mediului geopolitic și geostrategic, se impun unele observații, precum: existența unui decalaj semnificativ între capacitatea militară generală a SUA și restul statelor lumii, superioritatea fiind evident de partea US Army; asistăm nu atât la o atenuare, la o diluare a rivalității dintre actorii cu vocație și interese globale, evidentă în anii “războiului rece” prin dominanta militară, cât mai ales la întețirea acestei rivalități, proces distanțat de articularea sa în termeni militari; configurarea intereselor de securitate primară ale actorilor globali din “linia întâi”, a remodelării mondiale din aplicarea acestora la nivel regional sau local, ceea ce, implicit, presupune regândirea analitică a abordărilor privind securitatea globală. În sensul ultimului enunț, analiștii politico-militari consideră că în anii din urmă, cu precădere în anii de început ai veacului XXI, este tot mai vizibilă tendința de descentralizare a sistemului de securitate internațională, fragmentarea lumii în complexe regionale de securitate relativ disparate.

Spre a intra în înțelegerea procesuală a fenomenului, vom surprinde caracteristicile definitorii ale dimensiunii militare a globalizării, caracteristici care, de fapt, amprentează evoluțiile din mediul geopolitic și geostrategic global. În acest sens, avem în vedere faptul că :

procesul de globalizare militară reflectă sisteme mult extinse de interconectare militară și de securitate, în comparație cu orice altă perioadă de la întemeierea modernă a societății umane;

creșterea intensității cheltuielilor militare la nivel global, a transferurilor de armamente și de tehnologie militară, precum și dezvoltarea în amploare a aranjamentelor diplomatice cu caracter militar, fără precedent în istoria contemporană, semnificativ și prin faptul că s-au petrecut în lipsa unui conflict major și de lungă durată între marile puteri; accelerarea, sub presiunea revoluției militare tehnologice, a dinamicii globale a armamentelor, în corelație cu standardele operaționale militare asumate de către statele din primele două eșaloane ale dezvoltării și afirmării militare;

descentralizarea ordinii militare mondiale, și ca urmare a faptului că evoluția procesului de globalizare a determinat apariția unor noi concentrări de putere militară;

răspândirea de largă respirație globală a tehnologiilor și a capacităților militare, proces care a dus la metamorfozarea și diferențierea mediului strategic, în principal în sensul că unele state au cunoscut evoluții militare mai mult decât remarcabile (de pildă, în 1897, India era colonie britanică, iar astăzi este putere nucleară);

independența, aproape absolută, a răspândirii tehnologiei cunoștințelor și practicilor militare, fapt care, practic, a eliminat discriminările relative la accesul la tehnologie, cultură tehnologică și cultură militară;

instituționalizarea și regularizarea procedeelor, practicilor și doctrinelor care structurează fenomenul globalizării militare;

transformarea radicală a conceptelor de securitate și apărare națională, în sensul centrării acestora pe mecanisme colective, cooperative și multilaterale de operaționalizare și aplicare;

implicarea tot mai elaborată a statelor dezvoltate în eforturile de cooperare multilaterală destinate raționalizării bazei industriale de apărare;

situația, oarecum paradoxală, de accentuare a dimensiunii militare a globalizării, în contextul dezvoltării procesului de demilitarizare a societății interne.

Dar, paradoxul “merge” mai departe, în sensul că avem de-a face cu trecerea de la “statul securității naționale la cel post-militar”. Aceasta, în condițiile în care organismele internaționale devin din ce în ce mai implicate în realizarea unui nou concept al securității internaționale.

2.3. Informația, resursă strategică de putere

Globalizarea și revoluția informațională au schimbat centrul de interes al comunităților de informații.

Avantajele noii societăți tehnologice și consecințele în plan social, politic și economic au fost punctate, dar schimbarea continuă a reperelor a avut drept consecință, la nivel uman, dezvoltarea unei stări de anxietate, iar la nivelul analiștilor de intelligence – dificultatea de a prezenta beneficiarilor scenarii viabilede evoluție.

Ritmul alert în care se succed evenimentele a creat presiune atât asupra analistului, cât și a beneficiarului.

Un plus de incertitudine a fost adus și de diversificarea tipologiei amenințărilor, dar și de extinderea arealului de manifestare. În acest context, nu doar informațiile sunt critice, ci și înțelegerea lor, în vederea interpretării coerente a noii dinamici de securitate. În consecință, și metodele tradiționale utilizate de analiști se pot dovedi nepotrivite și inaplicabile în cazul unor evaluări care se concentrează pe anticipare și prevenire.

Mai mult, „producătorul” este obligat să-și adapteze în permanență discursul analitic în funcție de evoluțiile înregistrate și, uneori, ajunge să fie depășit de acestea. De partea cealaltă, „consumatorul” este întotdeauna preocupat de faptul că nu dispune de toate informațiile de care ar avea nevoie pentru a-și fundamenta deciziile.

Din acest motiv, se poate spune că asistăm la o explozie de tensiuni fără precedent, generată de o cerere tot mai mare de materiale analitice și concluzii cu caracter operativ, menite să permită gestionarea situației imediate, rolul informațiilor de securitate devenind, astfel, decisiv.

După cum am afirmat mai sus, pe diferite paliere decizionale, a crescut semnificativ cererea de analize, pentru stabilirea și, mai ales, aplicarea de strategii destinate asigurării unui avantaj prin adaptarea, în timp real, la modificările climatului politic, economic, social, cultural sau științific.

Creșterea numărului „surprizelor strategice” și a consecințelor lor a semnalat analiștilor că este nevoie de o abordare diferită, racordată la posibilitățile tehnice și cunoștințele actuale. Apare tot mai evident nevoia de a avea la dispoziție intelligence anticipativ, ca posibil instrument de corectare, prin decizie oportună, a condițiilor ce pot conduce la apariția riscurilor grave de securitate.

Analizele asupra tendințelor de evoluție interne și externe, evaluările asupra probabilităților de materializare a riscurilor și amenințărilor, a efectelor acestora sunt input-uri vitale pe baza cărora decidenții politici: definesc corect interesul național; elaborează o doctrină adecvată și asigură transpunerea ei în practică; creează o politică de securitate și o strategie eficientă.

Există o percepție aproape generalizată potrivit căreia strategic intelligence abordează aspecte care au o relevanță scăzută pentru nevoile operaționale curente, deoarece analiza strategică este instrumentul managerului.

Dimensiunea strategică a activității de intelligence nu vizează obiective individuale, ci trenduri majore, care pot fi interpretate prin evaluarea unui volum mare de activități țintite. În plus, în procesul de evaluare a problemelor, analiza este focalizată pe identificarea și expunerea structurii, scopului și naturii subiectului aflat în atenție, nu pe realizarea de reacții imediate, punctuale.

Printre tendințele ce pot face obiectul unor analize strategice, de interes pentru realizarea securității naționale se pot număra: amplificarea divergențelor între majoritatea actorilor politici internaționali asupra modului de abordare a problemelor globale, menținerea și, în unele cazuri, acutizarea unor dispute între diverși subiecți de drept internațional în vederea obținerii unui statut predominant la nivel global, regional sau zonal, emergența riscurilor asimetrice prin exploatarea beneficiilor globalizării de către exponenții grupărilor infracționale ori ai mișcărilor extremiste, accentuarea decalajului între resursele disponibile și necesitățile în creștere ale societății actuale, menținerea unor focare de instabilitate regionale cu potențial de extindere etc..

Practica analitică evidențiază necesitatea unui cumul de condiții care trebuie îndeplinite pentru a putea aspira la speranța construirii unui mecanism eficient de evaluare strategică:

• stabilirea exactă a nevoilor în raport cu capacitățile;

Este fundamental un echilibru între posibilitățile de analiză și nevoia de securitate. Ar fi ideală acoperirea întregului spectru de posibile amenințări, însă realitatea ne arată că este nevoie de un sistem extrem de costisitor. În același timp, capacitatea beneficiarului de a gestiona informațiile este limitată de barierele legale și de interacțiunea cu ceilalți actori din sistem. În consecință, sistemele de suport al strategic warning trebuie croite atent și, de regulă, dedicat, pe tipuri de beneficiari.

• utilizarea eficientă a instrumentelor de colectare,stocare și clasificare a input-urilor;

În lipsa unor semnale corecte, constante și sistematice, orice avertizare este doar „o ghicitoare”. Experiențele ne arată cât de importantă este identificarea ariilor de colectare a informațiilor, implicit, a riscurilor probabile, definirea indicatorilor corecți de scanare și evaluare, a unei scale bine dimensionate și, nu în ultimul rând, instruirea operatorilor, plecând de la ideea că un sistem automatizat nu poate surprinde în totalitate nuanțele relevante.

• pregătirea complexă a analiștilor;

Apariția atâtor factori noi în ecuația securității pune în dificultate orice analist. S-a observat în cazul crizelor de securitate anterioare că, deși au existat numeroase date de avertizare, interpretarea lor liniară nu a permis acoperirea paletei de riscuri posibile. În același timp, chiar dacă rigurozitatea și menținerea unei formule cuantificabile a interpretărilor constituie fundamentele analizei clasice, este imposibil ca un analist să poată realiza o avertizare strategică fără să aibă imaginație. Stimularea imaginației este un must have în mecanismul de instruire a analiștilor de profil.

•colaborarea extinsă;

Pentru a putea să-și îndeplinească rolul, un producător de strategic warning trebuie să aibă capacitatea de a pune în comun cunoștințele și experiența sa cu ale altor analiști, astfel încât să poată compara, completa și aprofunda raționamentele și concluziile obținute.

Paradigma need to share, aplicată consecvent de comunitatea americană de informații, a fost preluată în majoritatea mediilor de specialitate. Condiția fundamentală a unui sistem eficient o reprezintă statuarea încrederii între producătorii de intelligence, care nu se poate realiza fără deplina disponibilitate de a partaja segmentul propriu de expertiză.

PAGINĂ ALBĂ

3. ROLUL INTELLIGENCE ÎN ANALIZA RISCURILOR DE SECURITATE

3.1. Riscuri la adresa securității naționale a României

Începând cu anul 1990, România și-a asumat gradual un nou statut pe scena relațiilor internaționale, în concordanță cu aspirațiile și voința națională. Trecerea României de la statutul de țară comunistă, guvernată de un regim dictatorial, la noul statut de țară democratică, membră UE și NATO, a creat premisele expunerii la noi riscuri și amenințări la adresa securității naționale. Termenul de securitate provine din latinescul securitas-securitatis și desemnează faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentimentul de încredere și de liniște pe care îl dă cuiva absența oricărui pericol.

În plan subiectiv, sentimentului de încredere și liniște trebuie să i se asocieze în cele mai multe cazuri și termenul de certitudine. Securitatea devine reală, efectivă atunci când dobândește dimensiunile certitudinii, iar în cazul securității colective nimic nu poate fi mai important decât certitudinea frontierelor, unității și integrității teritoriale a statelor, păstrării limbii, culturii și spiritualității. Este greu de imaginat că în viața internațională se pot întâlni situații în care actorii internaționali să nu fie supuși unor pericole. Prin urmare, încrederea, liniștea și certitudinea își vor avea originea nu numai în absența pericolelor, ci, poate, chiar în ținerea lor sub control.

În context, ar fi de reținut faptul că, pentru marile puteri, situațiile în care este împiedicată promovarea și protejarea intereselor proprii în diferite zone ale lumii sunt percepute ca stări de insecuritate, chiar amenințări, și pe cale de consecință, pentru a înlătura astfel de situații, ele se consideră îndreptățite să întrebuințeze mijloacele la îndemână, inclusiv de natură militară.

Multiplele accepții și definiții existente cu privire la termenul de securitate conduc la concluzia ca această noțiune nu este absolută, ci relativă, proiectarea ei în plan național sau internațional relevă o anumită gradualitate a abordării lor. De-a lungul timpului securitatea a fost definită de politologi, specialiști militari și civili din cele mai diverse domenii ale vieții politice, economice și sociale. Mai relevantă mi s-a părut definiția din Mica enciclopedie de politologie, ediția 1977, conform căreia ,,securitatea reprezintă, în principiu, o stare de fapt care pune la adăpost de orice pericol extern sau intern o colectivitate sau un stat oarecare în urma unor măsuri specifice care sunt adoptate și care asigură existența, independența, suveranitatea, integritatea teritorială a statului și respectarea intereselor sale fundamentale”.

În ceea ce privește securitatea colectivă o definiție acceptabilă este dată de Dicționarul exlicativ al limbii române ca fiind „starea relațiilor dintre state creată prin luarea pe cale de tratat a unor măsuri de apărare comună împotriva unei agresiuni”. Securitatea națională a României poate fi definită ca ansamblul mijloacelor, reglementărilor și instituțiilor statului român, care au rolul de a realiza, proteja și afirma interesele fundamentale ale României.

Conceptul de securitate națională este unul extrem de important pentru că, în numele lui, la un moment dat, în istoria unei țări, se pot suspenda libertăți civile, se pot declanșa războaie sau se pot hotărî masive realocări de resurse. Securitatea națională are ca finalitate apărarea și promovarea unor interese și valori, iar în acest sens trebuie create condițiile interne și externe favorabile pentru a putea reduce la minimum riscurile și amenințările. Dacă în perioada Războiului Rece securitatea era un concept cu o componentă preponderent militară, miza principală fiind asigurarea superiorității în vederea câștigării unui eventual război, astăzi securitatea trebuie corelată cu întreg procesul de globalizare care nivelează valori și interese, aducându-le la un numitor comun.

În ultimul deceniu, îndeosebi după evenimentele petrecute în 11 septembrie 2001, securitatea la nivel mondial s-a transformat dramatic. În timp ce vechile amenințări s-au diminuat sau au dispărut treptat, provocări noi și terifiante le iau locul. Ele sunt generate de tensiunile și instabilitatea provocată de incidența terorismului internațional și proliferarea armelor de distrugere în masă, de amploarea rețelelor de crimă organizată transnațională, de traficul ilegal de droguri, de bunuri și de ființe umane, limitarea resurselor vitale, discrepanțele mari între cei bogați și cei săraci precum și de politicele imprevizibile ale unor state nedemocratice, cu regimuri autoritariste, imune la cerințele publice ale opiniei mondiale. Acestea, în mare măsură, exacerbează riscul terorismului internațional și răspândirea armelor de distrugere în masă.

Prin acțiunile consecvente politice și economice desfășurate în ultimii ani România s-a angajat ferm pe calea consolidării democrației interne și poziționării geostrategice în spațiul UE și NATO, devenind un factor de stabilitate și încredere în sistemul de securitate mondial, european și regional. Configurarea riscurilor la adresa securității naționale trebuie să plece de la premisa că acestea s-au amplificat, centrul de greutate mutându-se de la riscurile simetrice la riscurile asimetrice.

Asigurarea securității naționale trebuie să se bazeze pe o abordare integratoare a mediului intern și extern, având în vedere faptul că disocierea între evoluțiile celor două medii s-a accentuat treptat, în contextul acțiunii conjugate și întrepătrunderii unor procese generatoare de riscuri și vulnerabilități la adresa, atât a securității euroatlantice, cât și a securității interne a statului român. „Riscurile la adresa securității naționale sunt și vor fi în principal de natură nemilitară și neconvențională, întrebuințarea mijloacelor militare rămânând o opțiune politică de ultimă instanță”.

Configurarea reacțiilor și măsurilor de răspuns la riscurile și, într-un sens mai larg, la amenințările adresate securității naționale trebuie să asigure realizarea primordialității interesului național al României, pentru: asigurarea prosperității economice a populației reducerea (anihilarea) vulnerabilităților proprii și protejarea populației și teritoriului; prevenirea situației de criză (economică, politică, militară, diplomatică etc.), care ar degenera în conflict armat sau război.

Riscurile și amenințările cu incident major asupra României, pot fi clasificate pe trei niveluri, în funcție de sursele de generare: interne, externe și asociate. Statul român trebuie să fie preocupat să-și diminueze vulnerabilitățile și pericolele interne, care se manifestă în diferite domenii și care, în anumite circumstanțe, pot avea un impact major asupra securității sale.

În categoria riscurilor interne pot fi nominalizate în special cele care prin implicațiile lor afectează stabilitatea și solidaritatea sistemelor interne, cum ar fi:

accentuarea degradării vieții unei părți semnificative a populației datorită neaplicării unor programe economice și sociale coerente;

funcționarea unor obiective și dezvoltarea unor activități economice care nu respectă integral normele de mediu la nivelul cerințelor europene;

creșterea neîncrederii populației în sistemul politic, ca urmare a neîndeplinirii angajamentelor politice în special economice și sociale;

scăderea nivelului de încredere în instituțiile statului, având drept urmare slăbirea coeziunii sociale și creșterea sentimentului de frustrare a populației;

creșterea riscurilor de mediu, ca urmare a întârzierii lucrărilor de infrastructură, amenajărilor funciare și hidrologice precum și gestionarea necorespunzătoare a resurselor naturale și de patrimoniu;

creșterea în amploare a criminalității și eficiența scăzută a acțiunilor împotriva manifestărilor de atentat la ordinea publică și siguranța cetățeanului, cu efecte asupra asigurării stării generale de normalitate și de liniște a populației;

creșterea faptelor de corupție, având drept urmare, scăderea încrederii în sistemul de drept și politic, precum și secătuirea resurselor financiare și naturale ale României;

emigrarea unei părți importante a forței de muncă în afara României cu consecințe importante în dezvoltarea macroeconomică de durată a țării;

amplificarea fenomenelor de criminalitate economico-financiară și fiscală, care mențin la un nivel critic economia subterană, cu efecte negative asupra dezvoltării economice și calității vieții cetățenilor;

extinderea traficului și consumului ilicit de droguri și de substanțe stupefiante;

amplificarea activității infracționale cu efect direct asupra stabilității sociale.

Principalii factori externi de risc cu impact major la adresa securității naționale, ar putea fi:

proliferarea armelor de distrugere în masă, a tehnologiilor și materialelor nucleare și accesul necontrolat la acestea;

proliferarea și dezvoltarea rețelelor teroriste; a crimei organizate transnaționale, a traficului ilegal de persoane, droguri, armamente și muniție, materiale radioactive și strategice;

acțiunile de incitare la extremism, intoleranță, separatism sau xenofobie care pot afecta statul român și promovarea valorilor democratice;

limitarea accesului statului român la resurse și sisteme vitale pentru securitatea națională;

destabilizarea unor state, teritorii în plan subregional care ar genera crize acute cu efecte destabilizatoare directe sau conjuncturale asupra securității naționale, inclusiv a unor conflicte armate;

migrația clandestină și apariția unor fluxuri masive de refugiați;

neîndeplinirea unor angajamente internaționale ale României.

Riscuri asociate, sau după alți autori riscuri asimetrice nonclasice, sunt acțiunile desfășurate care prin consecințe directe sau indirecte afectează grav securitatea națională, în special în mod indirect. Acestea nu au o origine bine determinată și în general sunt rezultatul unor interese conjuncturale sau de perspectivă ai unor actori care de cele mai multe ori nu își exprimă deschis acțiunile. O scurtă introspecție a factorilor care produc riscurile asociate, ne conduc la ideea că, au la bază spargerea simetriei strategice. Toate forțele și toți actorii mondiali, în realizarea scopurilor strategice proprii, urmăresc să obțină o poziție geopolitică avantajoasă, să aibă acces la resurse și la piețe, să aparțină unor sisteme colective de securitate și nu în ultimul rând să reducă vulnerabilitățile proprii. În interiorul cercului planetar, acțiunile actorilor statali, organismelor multinaționale, structurilor colective de securitate, guvernate de interese, vrând-nevrând se intersectează și nu de puține ori produc tensiuni și stări conflictuale, afectând prin acestea sistemul de securitate propriu.

Din categoria acestui tip de riscuri, s-ar putea enumera:

terorismul politic internațional și transnațional;

agresiuni economice-financiare care pun în pericol stabilitatea macroeconomică a României (utilizarea unor resurse financiare în scop speculativ);

blocarea accesului sau creșterea nejustificată a prețului la resursele energetice fundamentale care pun în pericol stabilitatea economică a țării;

expansiunea crimei organizate transnaționale;

acțiuni ce pot atenta la siguranța sistemelor de transport intern și internațional;

producerea unor catastrofe naturale, dezastre ecologice sau de mediu cu implicații directe sau indirecte asupra României;

acțiunile individuale sau colective de accesare ilegală și distrugere sau dereglare a sistemelor informatice;

agresiunea imagologică prin care se urmărește crearea unei imagini defavorabile statului țintă cu ajutorul presei scrise, electronice sau audiovizuale, cu efecte asupra credibilității și seriozității în îndeplinirea angajamentelor asumate;

agresiunea economico-financiară.

România, prin instituțiile abilitate, trebuie să analizeze riscurile și să prevadă măsurile concrete pentru reducerea acestora și identificarea unor soluții de răspuns rapide și eficiente, în scopul prezervării intereselor naționale de securitate.

Amenințările au un caracter obiectiv și reprezintă efecte ale unor acțiuni și potențiale efecte ale unor potențiale acțiuni. Din punct de vedere al domeniului de manifestare ele pot fi de natură politică, socială, economică, militară sau transfrontalieră.

Amenințările de natură politică sunt îndreptate împotriva ordinii de drept, într-un stat sau împotriva statutului unui organism internațional. Modalitățile de realizare a lor se încadrează într-o arie largă din care evidențiez pe cele mai importante: presiuni asupra organelor de decizie în favoarea unei anumite politici, răsturnarea guvernului dintr-un stat sau a organelor de conducere colectivă ale unui organism internațional, favorizarea și impunerea secesionismului, izolarea politică, crearea unei stări de anarhie. Acest tip de amenințare poate avea un caracter ideologic sau național și poate fi intențională și structurală.

Din categoria amenințărilor intenționale fac parte: nerecunoașterea diplomatică a statului respectiv, intervențiile politice în afacerile interne ale unui stat, propaganda ostilă, crearea și sprijinirea unor grupări interne ostile statului național etc.

Amenințările structurale apar de regulă, atunci când „principiile organizatoare ale două entități statale sau non statale se află într-o relație antagonică. Ele pot viza cosuveranitatea asupra unor teritorii, extrateritorialitatea legislativă etc”. Interesele de securitate ale României sunt acele fenomene, acțiuni, stări și procese, bazate pe valorile însușite și asumate de societatea românească, prin care se asigură prosperitatea, siguranța, stabilitatea, continuitatea statului de drept și îndeplinirea interesului național.

Obiectivele fundamentale pentru realizarea interesului național, conform Constituției României, sunt:

menținerea integrității, unității, suveranității și independenței statului român;

garantarea drepturilor și libertăților democratice fundamentale, asigurarea bunăstării, siguranței și protecției cetățenilor României;

dezvoltarea economică și socială a țării; reducerea decalajelor care despart România de țările dezvoltate;

afirmarea identității naționale;

valorificarea și dezvoltarea patrimoniului cultural național;

protecția mediului înconjurător și a resurselor naturale.

Obiectivele de securitate națională a României stabilesc direcții și acțiuni practice concrete, coerente, pragmatice, corelate și viabile în toate domeniile, materializate în acte normative a căror aplicare garantează realizarea și afirmarea intereselor fundamentale ale țării.

Strategia de securitate națională a României stabilește următoarele obiective:

păstrarea independenței, suveranității, unității și integrității teritoriale a statului român;

consolidarea statului de drept și a mecanismelor democratice de funcționare a societății românești prin: respectarea drepturilor constituționale ale cetățenilor, a egalității șanselor, accesul nediscriminatoriu la educație, respectarea și aplicarea egală a legii;

dezvoltarea economiei și asigurarea prosperității populației;

asigurarea stabilității sociale;

asigurarea stării de sănătate a populației;

garantarea ordinei constituționale și consolidarea statului de drept;

garantarea siguranței cetățeanului;

dezvoltarea infrastructurii;

îndeplinirea angajamentelor internaționale ale României;

îndeplinirea angajamentelor structurale;

modernizarea instituțiilor de apărare / securitate națională;

dezvoltarea regională;

dezvoltarea infrastructurii și a capacităților de mediu;

realizarea coeziunii sociale;

dezvoltarea capacităților de răspuns la crize;

realizarea siguranței energetice;

dezvoltarea unei politici demografice viabile în scopul creșterii populației;

participarea activă la acțiunile de cooperare internațională pentru combaterea terorismului și a crimei organizate transfrontaliere;

implicarea societății civile în realizarea obiectivelor strategiei de securitate;

gestionarea constructivă a relațiilor cu românii din străinătate;

dezvoltarea unor relații constructive cu vecinii.

Existența și menținerea perpetuă a unor vulnerabilități în domeniile fundamentale ale statului, fără luarea măsurilor de răspuns potrivite, poate afecta grav pe termen mediu și lung, dezvoltarea durabilă a statului român. Abordările actuale ale analizei de impact al factorilor de risc la adresa securității naționale combină diverse metode și diferă de la stat la stat. Unii autori subliniază necesitatea creării unui sistem integrat de management al securității, prin articularea resurselor și a expertizei profesionale existente într-un sistem coerent, competent și eficient. În centrul acestui sistem trebuie să fie o structură politică care să managerieze sistemul, atât pe orizontală, cât și pe verticală.

În dezvoltarea analizei operaționale a factorilor de risc, structurile cu atribuții în domeniu, aplică metoda SWOT (strong points, weak points, opportunities, threats), procedură ce corespunde eficient mediului de securitate actual, prin flexibilitate, predictibilitate și aplicabilitate în sistem.

În etapa actuală, România nu își mai poate permite să neglijeze interesele fundamentale pe termen mediu și lung. În opinia mea, întârzierea punerii în aplicare a unor măsuri economice, politice, diplomatice, de apărare etc., pot afecta viitorul națiunii cu efecte dintre cele mai grave, cum ar fi:

revenirea la un regim totalitar;

știrbirea integrității teritoriale;

scăderea dramatică a populației;

pierderea credibilității statului;

menținerea sau accentuarea înapoierii economice;

pierderea identității culturale a României;

disoluția statului român.

România trebuie să gestioneze atât riscurile interne cât și amenințările externe care în anumite circumstanțe, pot contribui la creșterea pericolelor asupra securității țării. Perpetuarea și conjugarea unor vulnerabilități existente în domeniile economic, financiar, social și economic ar putea afecta pe termen mediu și lung securitatea României, generând efecte interdependente, difuze, multidirecționale, fapt ce impune stabilirea de modalități de prevenire și acțiune adecvate și flexibile. Neglijarea, amplificarea ori acumularea necontrolată a acestor vulnerabilități pot să creeze instabilitate și să conducă la transformarea lor în adevărate periicole la adresa securității și apărării țării.

Accelerarea și finalizarea proceselor interne de reformă, canalizarea resurselor în direcția construirii unei economii performante, capabile să elimine starea de incertitudine și insecuritate la nivel social, menținerea ritmului anual de creștere economică din ultimii ani, îmbunătățirea mediului de afaceri, atragerea unui număr însemnat de investiții străine și racordarea adecvată la marile fluxuri internaționale economico-financiare, tehnologice și comerciale ale Europei și ale lumii, sunt măsuri prioritare pentru statul român, care conduc la asigurarea prosperității cetățenilor, consolidează democrația și asigură un nivel corespunzător stării de securitate internă a țării.

Responsabilitatea esențială a statului este de a gestiona cu autoritate riscurile și vulnerabilitățile, care influențează poziționarea românească în mediul de securitate euroatlantic, astfel încât, pe de o parte, România, ca stat membru NATO, să constituie, un furnizor important de securitate regională și internațională și, pe de altă parte, să transforme îndeplinirea obiectivelor de dezvoltare economică și socială susținută și durabilă, într-o resursă considerabilă pentru securitatea și apărarea țării. Fără îndoială, autoritățile statului, prin acțiuni consecvente, altruiste, în concordanță cu voința națională, vor acționa pentru punerea în aplicare a măsurilor de răspuns, conform intereselor sale fundamentale, în scopul creării depline a unei Românii moderne, democratice și puternice, bazate pe o puternică coeziune socială.

3.2. Impactul mediului internațional de securitate asupra riscurilor și amenințărilor la adresa securității naționale

Sfidările induse de procesul globalizării, suprapunerea acestuia cu tendințele spre regionalizare și fragmentare, generează noi tensiuni și noi factori de risc. Multiplicarea continuă a numărului de entități ce acționează pe scena globală prin afirmarea actorilor nonstatali, conduce la creșterea complexității procesului de luare a deciziilor în politica externă și de securitate a statelor. Acestor sfidări trebuie să li se răspundă prin forme noi de solidaritate, capabile să ducă la gestionarea unui spectru larg de tensiuni și riscuri și într-o gamă variată de manifestare a acestora, gamă ce poate cuprinde: tensiunile etnice, traficul de droguri și substanțele radioactive, traficul de ființe umane, migrația, criminalitatea organizată, instabilitatea politică a unor regiuni, reîmpărțirea unor zone de influență și altele.

Marile discrepanțe în nivelul de dezvoltare economică, care se accentuează tot mai mult în condițiile unor progrese tehnologice fără precedent, accesul discriminatoriu la educație și apărarea sănătății, la resurse vitale ale vieții, la informație și cunoaștere, provoacă grave crize sociale, generează frustrări și stârnesc nemulțumiri. În condițiile globalizării economice, crizele sociale sunt însoțite, nu o dată, de crize de identitate, generatoare de violențe neașteptate.

În acest context, devine tot mai evident faptul că interesele și obiectivele de securitate ale statelor pot fi realizate doar prin cooperare internațională, care să se manifeste nu numai în situații-limită, precum sunt cele create în urma atacului asupra S.U.A. din 11 septembrie 2001, ci și în tot contextul problematic – economic, social, financiar – al lumii de astăzi. Această nouă resolidarizare a statelor lumii se poate exprima în domenii multiple, prin stabilirea unor forme de acțiune conjugată a tuturor națiunilor care împărtășesc interese și valori comune.

Atacurile teroriste săvârșite asupra Statelor Unite ale Americii, ca și amenințările ulterioare, evidențiază cu atât mai mult, necesitatea unor asemenea noi forme de solidaritate internațională, care să permită nu numai prevenirea și contracararea acestor tipuri de acțiuni, ci și dezvoltarea unor modalități adecvate de construcție a stabilității politice, economice și sociale în lume. Terorismul constituie unul dintre cele mai periculoase fenomene, fiind încurajat de virulența curentelor fundamentaliste, care se sprijină pe starea de frustrare și sărăcire extremă a unor zone largi ale planetei.

Prin imprevizibilitatea sa, prin sfidarea normelor și rațiunii vieții civilizate, prin efectele sale emoționale asupra opiniei publice, terorismul poate genera riposte care să destabilizeze comunitatea internațională, să deturneze omenirea spre izolare, suspiciune și soluții unilaterale. Sfidarea virulentă a terorismului, precum și celelalte provocări sau riscuri nonmilitare ale lumii de astăzi vor putea fi eliminate numai prin cooperare deschisă, multilaterală, echilibrată și perseverentă, îndreptată spre eradicarea rădăcinilor și cauzelor profunde, în special a sărăciei extreme.

Riscurile apariției unei confruntări militare tradiționale pe continentul european s-au diminuat semnificativ. Totuși persistă fenomene de instabilitate și criză la nivel subregional și tendințele de fragmentare, marginalizare sau izolare a unor state. Țări din Europa Centrală, de Est și de Sud-Est se confruntă cu dificultăți economice, sociale și politice asociate procesului de tranziție spre societatea bazată pe principiile democrației și ale economiei de piață, care pot genera destule riscuri la adresa securității statelor din regiune.

România a parcurs o etapă dificilă după Revoluția din decembrie 1989, caracterizată de greutățile specifice construirii statului de drept, a instituțiilor și mecanismelor democratice, declanșării reformelor necesare pentru trecerea de la economia de comandă la economia de piață. Finalizarea acestor procese ireversibile, necesită încă eforturi costisitoare. În pofida neajunsurilor, rezultatele de până acum sunt de natură esențială, inclusiv pentru securitatea țării, și constau în aceea ca societatea românească este organizată și funcționează pe baza principiilor, valorilor și libertăților democratice fundamentale. Acesta este un lucru de referință și de necontestat în orice caracterizare ce s-ar face României de astăzi. Acceptarea pluralismului politic, a deosebirilor politice, ideologice și culturale, a diversității etnice, respectarea drepturilor omului, stabilitatea politică incontestabilă și experiența pilduitoare a alternanței pașnice, democratice, la guvernare, toate acestea constituie realități ale societății democratice românești și totodată importante resurse pentru soluționarea problemelor țării, pentru tratarea securității naționale pe baze mai solide și mai eficiente.

3.3. Rolul și importanța intelligence în contextul noului mediu de securitate

3.3.1. Dimensiunea cunoașterii, vector esențial de transformare a intelligence-ului în noul mediu de securitate

Încă din 1973 se anunța o mare schimbare, prin apariția unei societăți „organizate pe baza cunoașterii, în scopul controlului social și direcționării inovației și a schimbării”, căreia Alvin Tofler avea să-i asocieze o nouă formă de război, războiul informațional. Contextual era determinat de informația științifică privind tranzistorul, a cărei deplină conversie economică avea să aibă loc în Japonia, prin inventarea casetofonului și odată cu el, dezvoltarea explozivă a industriei electronice, de la care a derivat vestitul microcip, care mai departe a dus la creșterea exponențială a capacității de a prelucra informația și implicit a capacității de control a spațiului și timpului.

Un loc aparte în cadrul acestor tipuri de sisteme complexe îl ocupă și intelligence-ul, care urmează același ciclu în fenomenologia actuală a devenirii. Securitatea trebuie înțeleasă în principal ca o stare ce exprimă percepția absenței riscurilor, pericolelor și amenințărilor la adresa vieții, valorilor și intereselor grupurilor umane constituite pe principii etnospirituale sau orice altă formă de constituire, coroborat cu procesul de gestionare la nivel instituțional a acestei percepții în dinamica sa, bazat pe evidența realității. „Războiul rece a condus la o militarizare a securității, întrucât confruntarea militară dintre Est și Vest a dominat întreaga perioadă dintre 1945 și 1990” și totodată aceeași perioadă „poate fi considerată perioada de apogeu a securității înțeleasă ca putere militară”.

Mediul internațional de securitate la începutul secolului XXI este marcat de profunde transformări. Lumea devine tot mai complexă și interdependentă, iar globalizarea se afirmă tot mai mult ca un proces ireversibil, cu efecte pozitive, dar și negative asupra dezvoltării statelor și a societății umane în ansamblul său.

„Natura securității nu permite obținerea unei definiții general acceptate. Majoritatea definițiilor omit una sau mai multe chestiuni cruciale. Deși o definiție precisă va fi întotdeauna controversată, sensul general a ceea ce se află în discuție

este urmărirea absenței amenințării.

Externalizarea războiului din spațiul european și euroatlantic a provocat transformări majore, din punct de vedere al cooperării cu și dintre foștii adversari, sub toate aspectele și de pe toate planurile, inclusiv cel al serviciilor de informații. Această nouă realitate a provocat necesitatea standardizării limbajului conceptual, stabilirea în comun a direcțiilor de răspuns la amenințări, pericole, factori de risc și vulnerabilități.

În ceea ce privește domeniul informativ, România a dezvoltat în mod profesionist aspectele de natură conceptuală prin intermediul Doctrinei naționale a informațiilor pentru securitate, astfel : valorile de securitate națională desemnează relații sociale prin a căror existență și manifestare se realizează atributele fundamentale existențiale ale statului român, drepturile și libertățile constituționale, precum și ansamblul intereselor ți necesităților de securitate națională.

Acestea constituie sistemul axiologic de referință în elaborarea oricărei politici de securitate națională și regională și se exprimă prin:

a) Suveranitatea și independența națională;

b) Unitatea și indivizibilitatea statului;

c) Identitatea națională, statul de drept;

d) Drepturile omului;

e) Libertățile cetățenești;

f) Economia de piață;

g) Limba, cultura și viața spirituală.

Orice informație se naște dintr-o necesitate datorată unor stării de incertitudine, nedeterminare sau nesiguranță. Pentru ca să decidem, avem nevoie de informații oportune, de elemente de cunoaștere noi.

Intelligence-ul este necesar în detectarea intențiilor agresive ale unui adversar străin și în definirea acestora, cum ar fi o agresiune indirectă sau o pregătire pentru următorul pas în intensificare a amenințării. Pe scurt, este nevoie de intelligence pentru a preveni amenințările înainte ca ele să escaladeze. Prevenirea cere factorilor de decizie să evalueze amenințările, să decidă inevitabilitatea conflictului și să ia decizii pentru apărare. Factorii de decizie trebuie să judece nivelul riscului și să decidă momentul acțiunii, luând în calcul toate costurile și consecințele. Astfel, calitatea de profesionist în domeniul informațiilor obligă la a cugeta, a gândi despre o realitate, despre un lucru, în mod static sau în dinamica sa. „Pe scurt, în securitatea națională intelligence înseamnă capacitatea de:

a) a rezolva probleme și situații noi, fundamentat pe experiența acumulată;

b) a prelucra informații;

c) a colecta informații”;

d) cunoaștere;

În accepțiunea noastră, dimensiunea cunoașterii trebuie să constituie componenta fundamentală de schimbare a Intelligence-ului, ca instrument prim derealizare și păstrare a securității.

În viitor, nu informația, ci cunoașterea o să reprezinte cel mai mare activ al oricărei persoane, a oricărui stat dar și al oricărei instituții. Cunoașterea în istoria omenirii reprezintă o constantă importantă și reprezintă o neîncetată adăugire de adevăruri, o sporire în volum a cunoștințelor, dar și o rafinare a instrumentelor de cunoaștere, care vizează o neîncetată eliminare a erorilor, întrucât „lumea în care trăim și lumea gândirii nu sunt una și aceeași / dar nu putem să nu dorim să fie” (G. Bachelard). Informația pentru securitatea națională este un produs analitic, rezultat al activității specializate de căutare, identificare, obținere, prelucrare/procesare a datelor referitoare la disfuncții, vulnerabilități, factori de risc, amenințări, stări de pericol la adresa principiilor și normelor politico-sociale statornicite prin Constituție. Individul reprezintă elementul esențial al oricărei forme de organizare socială, iar gradul de realizare a securității acestuia se reflectă în securitatea grupului din care face parte.

„A beneficia în mod optim de informație științifică, tehnologică, economică, politică, militară reprezintă o capacitate strategică pentru un stat, iar formularea politicilor pe baza informațiilor disponibile este un pas al consolidării, al reconstrucției după caz și implicit al continuității ei. „Informația absolută este măsura posibilului” și poate conduce la o decizie de optim absolut, cea „relativ-cantitativă este măsura probabilului”, ea putând induce o decizie cât mai apropiată de optimul absolut. În viziunea noastră, valoarea de optim, se exprimă, stabilește, (în urma procesului de planificare a operațiilor operativ-informative) și pe cale de consecință adoptă printr-un parametru, care niciodată nu atinge valoarea absolută, în cel mai bun caz se apropie de aceasta, situație în care avem de-a face cu o decizie de valoare dar uneori nu și suficientă pentru a asigura succesul.

3.3.2. Propuneri pentru optimizarea intelligence-ului

1. Din perspectivă praxiologică

Astăzi, tot mai mulți cercetători ai acțiunii sociale, dar mai ales lideri politici, evidențiază faptul că societatea modernă reclamă o nouă concepție asupra serviciilor de informații. Secolul XX, deceniul patru, evidenția emergența unei noi discipline, praxiologia-teorie explicativă coerentă despre acțiunea umană și despre căile sporirii eficienței ei. Formularea științifică a praxiologiei aparține filosofului polonez Tadeus Kotarbinski, redactată în „Tratat despre lucrul bine făcut”.

În teoria sa relația determinism – scop – acțiune capătă noi semnificații, explicația praxiologică interferează propozițiile nomologice (concepute pe fundalul cauzalității) și propozițiile psihologice, prin intermediul cărora acțiunea umană ca act teleologic capătă eficiență. În sfera acțiunii sociale intră totalitatea manifestărilor prin care individul(actorul) își adecvează mijloacele la exigențele atingerii scopului. Kotarbinski consideră necesare „cercetări asupra esenței agentului, actului eficient, substanței, materialului, aparatului mijloacelor, metodelor, obiectivului, produsului, efectului neintenționat etc. și raportul dintre aceste lucruri și evenimente.”

Într-o teorie a acțiunii eficiente este și ”locul indicat de a introduce distincția dintre actul simplu, mulțimea de acte, actul compus, cooperarea negativă(lupta sau conflictul), relația de asistență, abstracția, facilitarea, producerea de dificultăți, pregătirea, planificarea, execuția, controlul, dirijarea și conducerea, organizarea etc.”.

J. Habermas pledează pentru o nouă „nouă teorie a acțiunii sociale”, a acțiunii intelligence-lui circumscrisă acesteia, adăugăm noi, bazată pe trei tipuri de acțiuni:

acțiunea instrumentală orientată spre „interesul de stăpânire a obiectivelor exterioare”;

acțiunea comunicativă – legitimată de intersubiectivitatea socială;

acțiunea emancipativă – operaționalizează cunoștințe critice și conștiințe critice.

Primul tip se servește, în acest scop de cunoștințe analitico-experimentale, al doilea tip face uz de cunoștințe istorico-hermeneutice, iar „emanciparea progresivă fiind în realitate dimensiunea fundamentală a acțiunii sociale orientată de valorile reprezentative pentru transformările în curs, care caracterizează societatea modernă”.

O acțiune este o mutație sau o deviere provocată prin intervenția agentului în cursul natural al evenimentelor fizice sau sociale. Acțiunea presupune intervenția deliberată și intenționată a agentului/agenției intelligence în cursul evenimentelor care se materializează ca amenințare la adresa securității naționale și nu simpla implicare spontană, neintenționată a acestuia/acesteia. Intenționalitatea implică scopul care „este o stare viitoare posibilă a sistemului fizic natural, tehnic și social al acțiunii, marcată valoric sau aptă de a satisface anumite trebuințe sau aspirații, stare care nu se realizează de la sine, spontan, dar este accesibilă agentului, dacă urmează un program sau o strategie determinată”.

2. Din perspectiva delimitării spațiului și limitelor de responsabilitate

Propunere de proces ciclic, prin abordare recurent-implicită, pentru o construcție model, referitoare la optimizarea activității de informații de securitate națională, care să aibă ca finalitate crearea unui proiect reper, în acord cu cerințele momentului, determinate de obligațiile care ne revin în cadrul Alianței Nord-Atlantice și UE.

Actualmente, la noi, structurile în domeniu ființează și funcționează după modelul lanțului de intersecție, cu interferențe accentuate ale tipului de lanț de egalitate, în sensul suprapunerii a foarte multe atribuții (misiuni), pe care le denumesc în trei cuvinte: paralelisme instituționale contaproductive.

Așadar, în viziunea noastră, condiția sine-qua-non, pentru ca toate structurile destinate apărării și securității României să facă față provocărilor viitorului, trebuie să lucreze integrat, astfel pe scheletul actual al Comunității Naționale de Informații să se dezvolte viitoarea Agenție Naționlă a Serviciilor de Informații, prin reuniunea tuturor structurilor autonome și departamentale de informații sub comandă unică de specialitate, având ca model de organizare structurală și procesuală pe cel al lanțului de implicație care comportă „implicit”, pentru realizarea și optimizarea viitoarei structuri, stabilirea unei delimitări riguroase a competențelor și misiunilor,

asigurându-se în felul acesta efectul de sinergie în orice tip de confruntare, indiferent de natură și intensitate. Subordonarea să rămână tot CSAT-ului, în calitatea sa de verigă superioară de autoritate pentru întreg Sistemul Național de Apărare.

PAGINĂ ALBĂ

CAPITOLUL 4

CAPCANELE PROCESULUI DE ELABORARE A PRODUSULUI FINIT DE INFORMAȚII

Compartimentul de analiză al unui serviciu de informații militare primește comunicări, știri, relatări, idei, opinii, poziții, reprezentări privind evenimente, fenomene, procese, situații, persoane, obiecte, grupuri socio-umane de interes etc.

Acestea constituie elementele de bază utilizate de analist în procesul de elaborare a unor materiale informative, poartă denumirea de „date” sau „segmente de informații” și constituie „input-urile sectorului de analiză.

De cele mai multe ori, datele sunt cuprinse în mesaje care conțin și alte detalii care nu prezintă interes și trebuie radiate. Uneori, însă, mesajele respective conțin date false sau eronate care, dacă sunt utilizate fără o analiză multidimensională de specialitate, pot duce la dezinformare.

În practica serviciului de informații militare, o primă prelucrare a datelor este realizată de culegător. Astfel, ofițerul operativ are dubla calitate de culegător și analist.

Încă din această fază, factorul uman își pune amprenta, constructiv sau distructiv, pe produsul finit. Contribuția este direct proporțională cu abilitatea analistului de a evita capcanele procesului de elaborare a produsului finit de informații.

Evenimentele interne și internaționale curente au impact asupra intereselor naționale. Factorii de decizie politică adaptează permanent politica și strategia de securitate națională la schimbările intervenite, iar pentru realizarea scopurilor au nevoie de informații reale.

De aceea, factorii de decizie stabilesc nevoile de informații și declanșează, practic, procesul de culegere a informațiilor brute.

După culegere, datele sunt procesate și transmise analistului. Acesta este momentul când începe, practic, procesul de producție a informațiilor finite.

Abia când analistul finalizează un produs care satisface exigențele și cerințele impuse de beneficiar, acest produs este distribuit factorului de decizie.

Circuitul factor de decizie (inițiator/beneficiar) – culegere – procesare – analiză – diseminare s-a consacrat sub denumirea de ciclu informațional, două dintre variantele de reprezentare acceptate de majoritatea serviciilor de informații de pe glob fiind prezentate în figurile 3.1. și 3.2:

Fig. 4.1. – Ciclul informațional – varianta 1.

Fig. 4.2. Ciclul informațional – varianta 2

Acest ciclu înglobează următoarele subetape:

centralizarea și planificarea cererilor de informații (direcționarea);

culegerea de informații;

colaționarea informațiilor primite de la culegători;

evaluarea informațiilor;

analiza informațiilor;

integrarea informațiilor;

interpretarea și formularea de aprecieri, concluzii, prognoze;

diseminarea produselor informative la beneficiari.

Fig. 4.3. Activitatea analistului în faza de procesare

Schema ciclului informațional are la origine succesiunea logică, verificată în practica acțiunilor militare, a cererilor de informații formulate de comandant și adresată organelor de culegere, culegerea de date despre adversar și teren de către formațiunile de cercetare și transmiterea acestora comandantului în vederea adoptării deciziei.

Capcanele identificate în procesul de analiză se pot ivi pe parcursul tuturor celor opt subetape care au ca finalitate diseminarea produsului finit.

Dacă faza de procesare din cadrul ciclului informațional poate fi descompusă în subetapele precizate anterior, este important de reținut că, în timp ce analistul îndeplinește un șir de activități în faza de procesare, acesta are și alte responsabilități pe care le îndeplinește în fazele de direcționare, colectare și diseminare.

O reprezentare mai detaliată a fazei de procesare este relevată în figura 1.3., prezența analistului fiind reprezentată pe arcul de cerc exterior, întins între culegere și diseminare.

4.1. Capcane în etapa definirii problemei

Prima etapă a procesului de analiză constă în identificarea problemei. Analistul trebuie mai întâi să înțeleagă care este problema pe care utilizatorul o dorește rezolvată, pentru ca apoi să determine cea mai bună metodă de soluționare a acesteia.

Experiența acumulată pe parcursul desfășurării exercițiilor și aplicațiilor în câmp tactic și operativ demonstrează tendința de a se omite această etapă a procesului. Astfel, șeful compartimentului informații prelua de la comandant o problemă de rezolvat și câteva comentarii făcute pe timpul orientării statului major și trecea rapid la rezolvarea problemei.

După finalizarea activităților specifice, în momentul prezentării raportului de documentare în vederea luării hotărârii, șeful informațiilor, în calitate de analist, constata că produsul rezultat nu era ceea ce factorul de decizie dorea de fapt.

Mai mult, elementele pe care analistul le prezenta – natura, valoarea, gruparea, posibilitățile în timp și spațiu și concepția acțiunilor probabile ale adversarului – răsturnau întreaga concepție a luptei/operației conturată deja la secțiunea operații pe baza indicațiilor unilaterale formulate între timp de factorul de decizie.

Este adevărat că la nivel tactic și operativ, într-un context real, erorile de acest gen ar putea genera doar pierderea unei lupte sau a unei bătălii. În plan strategic, aceste erori ar putea avea însă consecințe catastrofale.

De aceea, este foarte important ca analistul să comunice cu factorul de decizie pentru a stabili cu certitudine că acesta din urmă exprimă exact ceea ce solicită, iar analistul a înțeles ce se dorește.

În definirea problemei, analistul parcurge două etape.

1. Generarea de idei („brainstorming”) – proces de gândire creativă, divergentă, expansivă, vizând opțiuni cantitative.

Fazele critice pe care analistul trebuie să le depășească în această etapă sunt:

înțelegerea corectă a cerinței factorului de decizie;

asumarea rolului de catalizator pentru sporirea gradului de înțelegere;

receptarea „furtunii de idei”, inventarierea golurilor de informații și stabilirea nevoilor de culegere a noi informații pentru completare;

luarea în calcul a tuturor posibilităților;

interacțiunea frecventă dintre analist și factorul de decizie;

solicitarea utilizatorului în redefinirea oportună a problemei în scopul transformării chestiunilor vag formulate într-un set de probleme clar definite.

2. Ordonarea – proces de gândire critică, vizând opțiuni calitative, este, prin natură și specific, contractivă și convergentă.

Capcanele care pot deturna analistul de la definirea sensului problemei sunt evitate dacă acesta solicită utilizatorului:

identificarea subiectului/obiectului de interes;

intervalul de timp care interesează;

localizarea geografică a problemei;

ce se dorește în final.

Parcurgerea celor două etape necesită aproape totdeauna intervale de timp de ordinul minutelor și, pentru evitarea capcanelor potențiale în această etapă a procesului, analistul economisește ore întregi de muncă, poate comunica în termeni expliciți cu ceilalți analiști și, în final, poate satisface exigențele utilizatorului.

4.2. Capcane în etapa abordării generale

Abordarea generală este etapa în care analistul concepe un plan de acțiune și planifică activitățile astfel încât produsul final să fie livrat la termenul cerut de utilizator.

Iată cele două componente ale etapei.

a) Planificarea proiectului produsului final

Analistul nu va începe activitatea efectivă asupra unui proiect înainte de a cunoaște:

informațiile cuprinse în denumirea consacrată prin sintagma „startul de la final” (constau, în principal, în forma, amploarea și dezvoltarea produsului final);

inventarul resurselor (umane, materiale și de timp) la dispoziție.

Abia după clarificarea acestor aspecte, analistul va trece la elaborarea „Planului de acțiune cu activitățile importante” în care momentele semnificative vor fi încadrate în timp.

Pentru a nu cădea în capcana depășirii termenului-limită stabilit de beneficiar pentru prezentarea produsului, analistul trebuie să listeze și să abordeze activitățile preconizate, pe urgențe.

Divizarea Planului în activități notate, de exemplu, cu A, B și C va permite rezolvarea în prima urgență a activităților considerate indispensabile, urmând ca activitățile mai puțin importante să fie lăsate la urmă sau chiar să rămână neefectuate.

Pentru realizarea activităților din plan, trebuie respectate următoarele reguli:

se vor efectua mai întâi activitățile prioritare din categoria A, apoi cele marcate cu B;

niciodată nu se va lucra simultan la mai multe activități, ci întotdeauna succesiv, evitându-se astfel suprapunerile care pot genera confuzii.

Abordarea domeniilor adiacente

Proiectele mai mari îl solicită uneori pe analist să recurgă și la faza de abordare a domeniilor adiacente (din afara sistemului de informații): academii, instituții de învățământ superior, Internet, instituții din sectorul privat etc.

Abordarea acestor domenii constă în consultarea oricăror lucrări anterioare pe aceeași temă cu cea a proiectului, recurgerea la fondurile de documente ale Comisiei Naționale de Statistică etc.

Indiferent de natura datelor obținute, domeniile adiacente nu trebuie să se substituie produselor preconizate a fi obținute din activitățile prioritare de categoriile A și B.

Concluzionând, analistul nu trebuie sub nicio formă să scape din vedere cele trei aspecte esențiale pentru lucrul eficient și livrarea la termenul cerut de beneficiar a produsului final:

cunoașterea cu precizie a obiectivului;

colectarea tuturor informațiilor strict necesare;

planificarea riguroasă a activităților.

4.3. Capcane în etapa solicitării de informații suplimentare

În etapa conceperii planului de acțiune și planificării activităților este posibil să apară ca necesară solicitarea culegerii de informații suplimentare.

Analistul nu va aștepta însă sosirea informațiilor solicitate. Problemele din „Planul de acțiune cu activitățile importante” formulate sumar sau neîncadrate în timp vor fi, ulterior, redefinite și eșalonate.

Obligatoriu, până la primirea informațiilor suplimentare, analistul va face evaluarea surselor din care provin datele (informațiile brute de care dispune).

Frecvent, cel puțin o parte din informațiile solicitate sosesc târziu ori nu sunt puse niciodată la dispoziție.

Procesul de analiză nu trebuie să aibă de suferit din această cauză, cel puțin sub aspectul încadrării în termenul stabilit de beneficiar.

Elementele care lipsesc vor fi suplinite de aspectele surprinse în conținutul evidențelor de care se dispune la momentul respectiv. Pe baza lor se pot constitui ipoteze care să acopere plaja informațiilor așteptate. În timp, acestea vor fi păstrate sau, după caz, eliminate.

În concluzie, lipsa unor informații nu trebuie să-l conducă pe analist, în niciun moment, în capcana blocajului procesului de analiză.

4.4. Capcane în etapa evaluării surselor

Rapoartele care conțin date și segmente de informații puse la dispoziția analistului sunt adesea confuze și contradictorii, de aceea ele induc procesului de analiză un caracter deosebit de complex.

Cea mai periculoasă capcană constă în evaluarea greșită a nivelului de credibilitate a surselor emitente de rapoarte.

Erorile se produc, de regulă, în situația nerespectării întocmai a procedurii de evaluare a credibilității sursei.

Pentru evitarea sau, cel puțin, atenuarea influențelor negative asupra procesului propriu-zis de analiză, analistul trebuie să aibă/găsească răspunsuri precise cu privire la următoarele aspecte:

capacitatea sursei de a percepe și comunica evenimentul raportat (performanțele senzoriale, capacitatea de memorare și abilitățile de relatare sunt esențiale pentru stabilirea probabilității de percepție de către sursă a evenimentului);

raportul dintre observațiile, dorințele și așteptările sursei; așteptările și dorințele unei persoane afectează, adesea subiectiv, observația;

măsura în care sursa a fost influențată anterior (prin instructaje de orientare privind obiectul observației) sau ulterior observării (prin chestionare de genul: „sunteți sigur că …?”, „nu cumva ați văzut …?”);

competența sursei în înțelegerea corectă a evenimentului (experiența, calificarea și suportul cognitiv permit evaluarea probabilității de înțelegere a ceea ce sursa a perceput);

probabilitatea ca sursa să fi spus adevărul (analistul trebuie să ia în calcul caracterul, conduita, baza recrutării și rapoartele anterioare ale sursei); o afirmație preluată (relatarea unei surse despre ce a afirmat altă persoană) complică procesul de evaluare, deoarece analistul trebuie să ia în considerare simultan credibilitatea a două surse: cea care a preluat și sursa originală.

Soluția găsită de analist în evaluarea credibilității surselor reprezintă rezultatul exclusiv al judecății subiective. Pentru a nu cădea în capcana credulității, acesta trebuie să cunoască și să țină cont de următoarele atribute care caracterizează credibilitatea ființei umane:

oamenii cred întotdeauna ceea ce percep cu propriile simțuri;

oamenii nu raportează întotdeauna despre evenimentele care cred ei că s-au produs;

acuratețea observațională (văzul și auzul) sunt diferite de la o persoană la alta și influențate de factorii externi de mediu.

Abia după clarificarea, în totalitate, a aspectelor prezentate, analistul va stabili, pe baza bagajului informațional, a interpretării și experienței proprii, probabilitatea de producere a evenimentului descris și în relație directă cu propria așteptare, ignorând elementele raportate de sursă.

Vizualizarea credibilității sursei, care permite atât evaluarea cât și comparația cu o alta, se realizează prin rezolvarea ecuației de credibilitate, după formula de mai jos, detaliile explicative fiind redate în figura 3.3.:

P (E) x P (P/E) x P (I/P) x P (S/A) = C (S)

Chintesența necesității evaluării credibilității sursei a fost surprinsă încă din antichitate, Sun Tzu făcând următoarea remarcă:

„Cine este experimentat și prudent nu poate folosi agenți secreți. Și cine nu este fin și subtil nu poate să le smulgă adevărul. Ceea ce trebuie, înainte de toate, este să apreciezi caracterul spionului și să stabilești dacă este sincer, demn de încredere și cu adevărat inteligent. Apoi, el poate fi folosit … Printre agenți, există unii al căror singur scop este să se îmbogățească fără să caute a cunoaște cu adevărat situația inamicului și care nu răspund exigențelor mele decât prin vorbe goale. Ei nu sunt decât niște mori de hârtie. Într-un asemenea caz, eu trebuie să dau dovadă de șiretenie și subtilitate. Apoi, voi putea aprecia sinceritatea sau caracterul mincinos al spuselor spionului și să fac deosebirea între ceea ce este conform cu faptele și ceea ce nu este”.

Fig. 4.4. Ecuația de credibilitate a sursei

4.5. Capcane în utilizarea datelor și inferențelor

Beneficiarii produsului finit de informații își bazează deciziile politico-militare pe concluziile la care s-a ajuns prin analiza mai multor evenimente și situații. Aceste concluzii nu pot fi doar rezultatul unor speculații sterile și nici răspunsuri date la întâmplare.

Mai mulți factori de decizie au nevoie de concluzii alternative posibile, precum și de evidențele și argumentele care justifică concluziile oferite de analist.

Pentru îndeplinirea profesională a sarcinilor, analistul trebuie să depășească dificultățile identificate în:

absența unora dintre componentele de bază ale analizei la startul activității; frecvent, analistul nu primește datele (evidențele) și argumentele gata formulate, iar dacă există o astfel de situație, un alt analist trebuie să fi lucrat la formularea lor; de aceea:

analistul trebuie să descopere evidențe sau să genereze ipoteze și argumente proprii, ca și criminaliștii și investigatorii din alte domenii;

descoperirea componentelor se va baza pe raționamente imaginative, inventivitate și creativitate;

procesul de generare a noi evidențe, ipoteze și argumente va fi strâns legat de capacitatea analistului de a(-și) pune și a răspunde la întrebări.

imposibilitatea ajungerii la concluzii cu conținut 100% cert; dacă analistul neglijează acest aspect esențial, cu siguranță nu va lua în calcul că:

datele avute la dispoziție nu sunt niciodată complete, iar acesta nu dispune aproape niciodată de toate atuurile pentru o evaluare completă;

evidențele sunt în mare măsură neconclusive, ele susținând adesea mai multe concluzii deodată sau referindu-se, pur și simplu, la alte subiecte;

evidențele sosite se caracterizează, adesea, prin imprecizie și ambiguitate, ele provenind de la mai multe surse cu grade diferite de certitudine;

observațiile proprii pot fi înșelate sau îndepărtate de sensul real al faptelor.

stabilirea prin argumentație a celor trei proprietăți esențiale ale evidențelor: relevanța, credibilitatea și forța. Analistul trebuie să știe că:

nicio evidență nu sosește cu proprietățile definite;

argumentele definesc proprietățile;

antrenarea în stabilirea argumentelor este vitală pentru munca de analiză.

ierarhizarea evidențelor în scopul desprinderii concluziilor.

Înțelegerea și recunoașterea formelor de bază ale evidențelor este extrem de utilă pentru analistul preocupat de:

formularea precisă a concluziilor;

recunoașterea varietății de factori care concură la extragerea concluziei finale dintr-o cantitate mare de evidențe.

În activitatea de utilizare a datelor și inferențelor intervin multe momente obositoare. Frecvența acestora îl poate determina pe analistul neavizat să cadă în capcana percepției fenomenului ca pe un factor stresant și lipsit de utilitate. În realitate, astfel de momente sunt surprinse tocmai în esența procesului, identificate în activitatea de descoperire a celor trei ingrediente ale analizei: ipotezele, evidențele și argumentele.

Descoperirea evidențelor, a concluziilor posibile și construirea argumentelor necesită un efort intelectual intens, bazat pe gândire imaginativă, iar cel mai important instrument al descoperirii – nu mai puțin stresant – este formularea întrebărilor.

După acumularea unei experiențe în analiza concretă, analistul este în măsură să identifice întrebările cele mai potrivite pentru fiecare situație.

4.6. Capcane în integrarea și interpretarea datelor

Cumularea datelor certe și a celor probabile și formularea diferitelor ipoteze îl conduc pe analist în penultima etapă a procesului de analiză – integrarea și interpretarea informațiilor deținute.

Punctele tari, dar și limitele formelor și metodelor adoptate de analist pentru generarea și evaluarea ipotezelor care derivă din evidențele la dispoziție se pot identifica în trei strategii principale:

logica situației;

teoria aplicată;

comparația.

Logica situației este modul de operare cel mai comun pentru analiștii occidentali. Aceștia inițiază procesul de generare și evaluare a ipotezelor mai mult cu considerarea elementelor concrete și neglijând generalizarea care este valabilă la mai multe cazuri similare. Situația este astfel înțeleasă, în termenii săi logici, proprii și unici, mai mult ca un exemplu oferit de paleta largă a unor evenimente comparabile.

Cu evidențele de care dispune, analistul explică originile și cauzele unei situații concrete și estimează evoluția unei situații.

Problemele comune ale logicii de situație se concretizează pe relația cauză-efect.

Punctele tari ale logicii situației sunt:

larga sa aplicabilitate și capacitatea integrării unui volum mare de detalii relevante;

posibilitatea analizei oricărei situații cu caracter de unicitate.

Slăbiciunile principale ale logicii situației constau în:

dificultatea înțelegerii proceselor birocratice și mentale ale liderilor politici și guvernanților din țara analizată; înțelegerea opțiunilor liderilor străini presupune cunoașterea modului cum aceștia percep valorile, care sunt presupunerile, nedumeririle și neînțelegerile cu care se confruntă; a te aventura în interpretarea deciziilor liderilor străini sau a prognoza decizii fără a pătrunde în mecanismul acestor procese înseamnă nu a genera și evalua ipoteze, ci numai a face speculații;

eșecul exploatării cunoașterii teoretice derivate din studiul unor fenomene similare produse în alte țări și în alte perioade de timp.

Astfel, naționalismul, deși considerat o problemă istorică, a contribuit la consolidarea majorității democrațiilor industriale occidentale care sunt considerate comunități naționale bine integrate; totuși, în ultimii ani, s-a constatat tendința identificării presiunilor grupurilor minoritare etnice pentru obținerea independenței sau autonomiei în țări cu democrație tradițională, precum: SCOȚIA, FRANȚA, BELGIA, CANADA, SPANIA.

Teoria aplicată este un termen nelipsit în orice demers al judecății analitice. În înțeles popular, „teoretic” este asociat cu termenii „impractic”, „nerealist” (adică „teoria e teorie, iar practica – practică”).

Mai puțina nevoie de a ști este folosită de analist în sensuri diferite. Teoria aplicată reprezintă pentru procesul de analiză o generalizare bazată pe studiul mai multor exemple ale câtorva fenomene. Concluziile trebuie judecate ca decurgând dintr-un set de condiții generale aplicate la cazurile specifice analizate.

Sunt atât avantaje, cât și dezavantaje în aplicarea teoriei de către analiști. Avantajul este identificat în sintagma „teoria economisește gândirea”; teoria îl ajută pe analist, după identificarea elementelor-cheie ale problemei, să sorteze informațiile pentru a ajunge la detalii semnificative; el poate vedea înapoia dezvoltării de tranziție cotidiene, poate deosebi tendințele superficiale de cele semnificative și poate prevedea evoluții viitoare pentru care prezentul nu oferă încă evidențe concrete.

Spre exemplu, teoria potrivit căreia dezvoltarea economică și infuzia masivă a ideilor democratice într-o societate monarhică autoritară va conduce la instabilitate politică și răsturnarea regimului generează ipoteza că zilele monarhiei în Arabia Saudită sunt numărate.

În schimb, folosind ca strategie de generare a ipotezei logica situației, analiștii saudiți găsesc mai puțin sau chiar deloc evident sensul amenințărilor la adresa puterii familiei regale.

Exemplul de mai sus ilustrează însă și slăbiciunea comună ce derivă din aplicarea teoriei la analiza fenomenului politic: problema principală a analiștilor occidentali, și nu numai, este că afirmațiile teoretice frecvente nu reușesc să specifice și determinarea momentului în care evoluțiile ar putea fi anticipate.

Problema analitică referitoare la Arabia Saudită nu e dacă monarhia va fi schimbată, ci când, cum, și în ce fel se poate produce.

Mai mult, elaborarea unei noi teorii în această direcție ar conduce la identificarea unor indicatori de avertizare timpurie de care analiștii s-ar putea folosi și în alte situații.

Același impas generat de slăbiciunea teoriei aplicate este sintetizat de secretarul particular al fostului premier britanic Margaret THATCHER, Charles POWEL, referindu-se la incapacitatea Vestului de a încadra în timp, anticipat, căderea comunismului:

„Singurul și cel mai mare insucces al serviciilor de informații din acele vremuri a fost incapacitatea de a prognoza sfârșitul comunismului (…). A fost un eșec colosal al întregului sistem occidental de evaluare a informațiilor militare și analiză politică” .

Comparația cu situațiile istorice constituie cea de-a treia cale de abordare a evidențelor disponibile. Un analist competent pătrunde înțelesul evenimentelor curente prin compararea lor cu precedente istorice din aceeași țară sau cu evenimente similare din alte țări.

Una din formele întrebuințate în comparație este analogia; când o situație istorică e comparată cu circumstanțele curente, analiștii extrapolează înțelegerea la precedentul istoric pentru a pătrunde înțelegerea situației create.

Elementele necunoscute ale prezentului sunt presupuse a fi similare cu cele ale precedentului istoric. Astfel, analistul motivează că aceleași forțe sunt în acțiune, că rezultatul unei situații prezente este, probabil, similar cu rezolvarea unei situații istorice sau că o politică certă este solicitată în măsura în care se dorește obținerea acelorași situații din trecut.

Comparația diferă de logica situației prin faptul că situația prezentă este interpretată, mai mult sau mai puțin, în lumina modelului conceptual explicit decât este creată prin reflectarea situațiilor similare din alte timpuri și locuri.

Ea diferă și de analiza teoretică prin aceea că modelul conceptual se bazează pe unul sau mai multe cazuri singulare mai mult decât pe o mulțime de cazuri similare.

Comparația poate fi folosită de către analist pentru generalizarea teoriei aplicate, dar aceasta ar reprezenta o modalitate îngustă de teoretizare care nu poate fi generalizată ca decurgând din mai multe cazuri comparabile.

Motivarea prin comparație poate reprezenta pentru analist o „scurtătură” convenită, o alternativă când nici date, nici afirmații teoretice nu sunt disponibile pentru aplicarea altor strategii analitice sau, pur și simplu, pentru că este mai ușor de folosit și consumă mai puțin timp decât o analiză detaliată.

O analiză comparativă făcută cu grijă începe, în mod firesc, prin specificarea elementelor-cheie ale situației prezente. Apoi, analistul disecă unul sau mai multe precedente istorice care ar putea avea legătură cu prezentul.

Totuși, în frecvent, un precedent istoric poate fi atât de puternic încât se impune el însuși în judecata analistului, condiționându-i percepția prezentului analogic. Referindu-se la acest aspect, analistul Robert Gervin afirma: „Analogiile istorice preced adesea mai mult decât urmarea analizei făcute cu grijă, a unei situații”.

Tendința de a relaționa evoluții contemporane la evenimente timpurii este ca un ghid care ajută la înțelegerea punctului tare al comparației.

Comparația ajută, la rândul său, la pătrunderea înțelesurilor prin reducerea neobișnuitului la obișnuit.

În absența datelor cerute pentru o înțelegere completă a situației curente, motivarea prin comparație poate reprezenta o alternativă. În această abordare, analistul trebuie însă să nu scape din vedere că există un potențial semnificativ de eroare.

Dificultatea căii urmate constă în aparența certitudinii că două situații sunt comparabile pentru că ele sunt echivalente în câteva aspecte.

Analistul are tendința să motiveze că ele sunt echivalente sub toate aspectele și să presupună că situația curentă va avea rezolvarea (rezultatul) similară cu situația istorică.

Având la dispoziție numeroase precedente istorice, analistul poate cădea în capcana de a deveni un „bun istoric”. Chiar și sub cele mai favorabile circumstanțe, rezultatele bazate pe comparația cu situații singulare similare sunt mai predispuse la eroare decât majoritatea celorlalte forme de abordare.

De aceea, pentru analistul de informații, calea cea mai productivă și indicată trebuie să fie aceea a analizei comparate, care trebuie să sugereze ipoteza și să scoată în evidență diferențele, nu doar să traseze concluziile.

Analistul trebuie să se formeze și să se experimenteze pentru a analiza mai mult decât a analogiza.

Procesul descoperirii evidențelor și ipotezelor și folosirea evidențelor ca bază pentru extragerea concluziilor implică foarte multe eforturi mentale specifice.

O strategie de organizare posibilă, pentru evitarea altor dificultăți legate de integrarea și interpretarea datelor, ar putea consta în: urmărirea detaliilor; listarea datelor după cronologia evenimentelor; organizarea evidențelor după problematica de interes; organizarea evidențelor după ipoteze; organizarea evidențelor pentru eliminarea ipotezelor; construirea de scenarii.

4.7. Capcane în analiza ipotezelor concurente

Ajuns la această etapă, analistul stabilește o serie de ipoteze, alege apoi una pe care o consideră adevărată și stabilește dacă evidența sprijină sau nu ipoteza aleasă.

Dacă răspunsul este afirmativ, analistului i se creează impresia că a găsit ipoteza căutată și merge mai departe.

Această soluție-capcană are însă un punct slab și evidențiază tendința analistului de a se opri la primul răspuns care pare satisfăcător, fără a lua în calcul toate posibilitățile pentru a identifica cea mai bună variantă.

Formularea de ipoteze este un aspect esențial în procesul de analiză, dar are dezavantajul că funcționează ca un filtru al percepțiilor. Analistul tinde în mod firesc să vadă ceea ce caută, dar informațiile care sprijină alte ipoteze pot fi ignorate și neexplorate.

În multe situații, majoritatea dovezilor susțin ipoteze diferite, fapt pe care analistul îl scapă din vedere în cazul în care se concentrează numai asupra uneia.

Dacă acesta se oprește asupra unei ipoteze pe care o crede ca probabil adevărată, poate fi ușor abătut de la sensul corect de faptul că există foarte multe dovezi care sprijină punctul de vedere ales.

Totodată, evaluarea simultană a mai multor ipoteze concurente este dificil de realizat; a memora mai multe ipoteze și a reține apoi cum fiecare informație susține sau nu una sau mai multe dintre ipoteze reprezintă mai mult decât capacitatea intelectuală a majorității analiștilor. Acest exercițiu necesită performanțe mentale de excepție, comparativ cu cele necesare evaluării unei singure ipoteze foarte probabile.

De aceea, metoda nu este indicată în analiza intuitivă a unor probleme complexe.

Aplicarea ei este posibilă folosind o procedură analitică simplă. Procedura impune analistului să identifice explicit propriile ipoteze și să le compare între ele, nu să le ia in considerare una câte una.

Astfel, etapele procesului de analiză în analiza ipotezelor concurente ar consta în:

identificarea ipotezelor posibile de luat în considerare; ideal ar fi să se folosească un grup de analiști, cu puncte de vedere diferite, pentru generarea mai multor ipoteze, listarea evidențelor semnificative, absența evidenței semnificative fiind la fel de semnificativă ca și evidența în sine;

examinarea succesivă a relației dintre fiecare evidență și fiecare dintre ipoteze;

reexaminarea ipotezelor și eliminarea evidențelor fără valoare de diagnostic;

extragerea concluziilor despre verosimilitatea fiecărei ipoteze; se începe prin a încerca respingerea ipotezelor și nu confirmarea lor;

analiza sensibilității concluziei preliminare în raport cu un număr mic de elemente critice din evidențele listate; stabilirea consecințelor dacă elementele ar fi eronate;

ierarhizarea ipotezelor și întocmirea raportului cu concluziile;

identificarea jaloanelor observării viitoare a elementelor care ar putea indica evenimente cu evoluții diferite față de cele așteptate.

4.8. Capcane în extragerea concluziilor din mai multe evidențe

Analistul este pus frecvent în situația de a trage concluzii dintr-un volum mare de evidențe, reprezentate de o gamă variată de forme și combinații de date.

Dificultatea demersului constă în a determina care din ipotezele considerate este cea mai favorizată de întreaga masă de evidențe.

Când analistul operează cu o masă de evidențe, nu-i este ușor să construiască o argumentație.

Problema este de a conexa, într-un tot unitar, toate piesele componente, într-o manieră care să convingă că o concluzie particulară este cea mai favorizată de evidențele la dispoziție.

Lipsa unei strategii în organizarea datelor și structurarea defectuoasă a elementelor nu pot reprezenta suportul care să susțină o argumentație veridică.

Pe lângă acest aspect, pentru evitarea capcanelor la redactarea produsului finit în vederea prezentării, analistul trebuie să țină seama de următoarele elemente:

beneficiarul vrea să știe dacă sunt posibile și alte concluzii extrase din evidențele disponibile;

analistul trebuie să le menționeze pe toate cele avute în vedere în procesul de analiză, nu numai pe cea favorizată de evidențe;

analistul va stabili relevanța, credibilitatea și tăria evidențelor;

în esență, beneficiarul este interesat dacă evidențele la dispoziție au fost sau nu suficiente pentru extragerea unei concluzii; de aceea, la prezentare se vor menționa, ca parte a concluziei finale, toate problemele relevante pentru care nu se dispune de evidențe. Încrederea beneficiarului în concluzia finală a analizei este determinată și de gradul de acoperire al problemelor cu evidențe relevante, iar dacă analistul a lăsat deoparte o cantitate mare de evidențe, devine sclavul unui lanț prea lung de inferențe; aceasta creează vulnerabilitate procesului de analiză, iar situația trebuie evitată;

numai analistul imprudent poate raporta o concluzie certă; formularea unei concluzii în termeni probabilistici este opțiunea analistului; concluziile se vor prezenta în ordinea descrescătoare a probabilității de producere a evenimentelor descrise;

concluzia nu totdeauna este agreată de beneficiar; când însă ea este corect fundamentată și susținută de evidențe relevante, credibilă și solid argumentată, este o dovadă de profesionalism și onestitate din partea analistului să raporteze lucrurile așa cum rezultă din procesul de analiză și nu în maniera de a fi pe placul utilizatorului;

analistul nu trebuie, sub nicio formă, să cadă în capcana tentației de a raporta concluzii despre care știe că sunt așteptate (dorite) de utilizatori, cu toate că evidențele și raționamentele favorizează o concluzie contrară.

PAGINĂ ALBĂ

CONCLUZII

Ce atitudine trebuie să adoptăm în fața noilor amenințări la adresa societății moderne? Să asistăm pasivi? Evident, nu. De asemenea, nu se poate pune problema acceptării ori promovării conștiente a regresului, a renunțării la ceea ce omenirea a dobândit cu atâtea sacrificii. În consecință, trebuie să învățăm să gestionăm optim complexitatea lumii de azi, iar în acest demers, informația – care s-a dovedit a fi principalul vehicul al progresului- rămâne, indiscutabil, un instrument esențial. Această constatare are o rezonanță cu atât mai puternică la nivelul organismelor a căror menire este tocmai aceea de a căuta, culege, procesa și valorifica informațiile pentru securitate.

Eficiența actului de decizie în domeniul securității naționale se realizează prin câștigarea și menținerea avantajului informației. Informația reprezintă cel mai important ingredient în sprijinul decidenților de a realiza obiective în termeni de timp, spațiu și scop.

Secolul XXI a debutat abrupt și violent prin acte teroriste și alte acțiuni criminale asemănătoare fără precedent în mai multe părți ale lumii. Acestea au marcat o nouă evoluție în plan politic pe întreaga planetă, declanșând un proces de transformare profundă a mediului de securitate și generând consecințe ce afectează pe termen lung și în profunzime Comunitatea Internațională.

Cunoașterea, înțelegerea și evaluarea corectă a proceselor interne, a gradului de coeziune socială, a capacității de mobilizare publică necesită informații corecte și oportune. Informația a devenit o adevărată materie primă strategică, indispensabilă autonomiei deciziei și succesului oricărei politici. La ora actuală statele puternice gestionează problematica securității națiunii din perspectiva deținerii celor trei resurse fundamentale ale puterii: informația, avuția și forța-violentă.

Cu alte cuvinte, o națiune își poate gestiona starea de securitate doar dacă deține capabilități de „captare a stării” performante, menite a sesiza o gamă cât mai largă de agresiuni directe sau discrete, energetice sau informaționale, financiar-bancare, culturale, ecologice, etc. La ora actuală agresiunile care caracterizează mediul internațional sunt remodelate, în sensul că agresarea indirectă, ascunsă, de tip informațional devine componenta fundamentală, înlocuind agresarea directă, materială, de tip militar.

Arma folosită este INFORMAȚIA, iar agresarea vizează atât manipularea oamenilor cât și a centrelor de decizie. Prin informații se asigură evitarea surprinderii strategice, fundamentarea corectă a deciziilor și viteză adecvată de reacție, precum și capacitatea de acțiune pro activă în scopul îndeplinirii noilor tipuri de misiuni.

În actualul mediu geopolitic și geostrategic, date fiind amenințările interne, externe și cele transnaționale, statul român, prin activitățile de informații, contrainformații și securitate, protejează cetățeanul și națiunea, contribuind la menținerea stabilității interne și la consolidarea mediului internațional de securitate. Aceste necesități și interese conferă informației pentru securitate valoare de patrimoniu strategic.

În acest context, Strategia de securitate națională a României reprezintă abordarea cuprinzătoare a conceptului de securitate națională, în condițiile creșterii complexității și diversității aspectelor care au căpătat relevanță pentru acest domeniu.

Într-un astfel de context tensionat și complex, securitatea fiecărei țări ca și securitatea comunității internaționale în ansamblu, se bazează nu numai pe capacitatea de reacție și adaptare ci și, mai ales, pe capacitatea de anticipare și de acțiune proactivă. Astfel, într-o lume complexă, dinamică și conflictuală, aflată în plin proces de globalizare, înțelegerea profundă a tendințelor majore de evoluție a securității internaționale și a modului în care fiecare țară are șansa să devină parte activă a acestui proces constituie o condiție esențială a progresului.

BIBLIOGRAFIE

ACTE NORMATIVE

***Constituția României, București, 1991;

***Dicționar explicativ al Limbii Române, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998;

*** Dicționarul de termeni, STANAG 5062, Terminologie militară generală, Editura Militară, București, 2002, partea a III-a;

***Doctrina Națională a informațiilor pentru securitate, București 2003;

***Doctrina pentru sprijinul cu informații al operațiilor întrunite, București 2003;

***I.P.S. – 3 – Doctrina pentru informații, contrainformații și securitate a armatei, București 2005;

***Legea nr. 415 din 27 iunie 2002, privind organizarea și funcționarea Consiliului Suprem de Apărare a Țării;

***Legea nr. 51, privind siguranța națională, București, 2004;

***Strategia de Securitate Națională a României, București 2007;

***Strategia Națională de Apărare, București 2010;

LUCRĂRI DE AUTOR

BECK Ulrich, Ce este globalizarea ?, Editura Trei, 2003;

BUZAN, Barry, Popoarele, statele și teama, Editura Cartier, , 2002;

BUZĂRNESCU Ștefan, Istoria doctrinelor sociologice, Editura didactică și pedagogică, București, 1995;

Carl von CLAUSEWITZ, Despre război, Editura Militară, București, 1972;

CRISTIAN George, Serviciile de Informații și Drepturile Omului în era terorismului global, București, Editura Univers Enciclopedic, 2008;

CONSTANTINESCU, Paul, Sisteme ierarhizate. Rolul informației în geneză și dezvoltare, Editura Academiei Române, București, 1986;

FROLU Simona, Securitatea națională în geopolitica integrării, Editura Militară, București, 2010;

FRUNZETI Teodor, Organizațiile internaționale în era globalizării, Editura Academiei Forțelor Terestre, Sibiu, 2000;

HELD David, McGREW Antony, GOLDBLATT David și PERRATON Jonathan, Transformări globale. Politică, economie și cultură, Editura Polirom, 2004;

KOTARBINSKI, Tadeus, Propozițiile praxiologice și demonstrarea lor în logica științei, Editura Politică, București, 1978;

LOWENTAL, Mark– Intelligence From Secrets to Policy, Washington D.C., Congressional Quarterly Press, 2002;

MEDAR T. Sergiu -Intelligence pentru comandanți, Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, București 2007;

MUREȘAN Mircea, VĂDUVA Gheorghe, Războiul viitorului, viitorul războiului, Editura UNAp, București, 2004;

Dr. NICULESCU-CIOCAN, Mihăiță-Managementul structurilor specializate din domeniul securității naționale, Editura ARS DOCENDI, Universitatea din București, 2009;

Gl. bg. (r) dr. STRĂINU, Emil, „Războiul informațional”, Editura Solaris, București, 2009;

SUN TZU, Arta războiului, Editura Barnes&Noble Inc., New York, 2003;

TOFFLER ALDVIN, Studii de securitate, Editura Cavallioti, București 2005;

TOFLER, Alvin și Heidi, Război și antirăzboi, Editura Antet, Filipeștii de Târg, 1995;

TSANG Steve, Serviciile de informații și drepturile omului în era terorismului global-Geopolitica lumilor secolului XXI, Editura Univers Enciclopedic, București, 2008;

TUGWELL Maurice, CHARTERS Davis, Operații speciale în strategia SUA, Washington DC, 1996;

VĂDUVA Gheorghe, Strategia acțiunilor rapide, Editura AISM, 2002;

VĂDUVA Gheorghe – Războiul bazat pe rețea și în fizionomia conflictelor militare actuale, Editura U.N.Ap. „Carol I” – București 2005.

ARTICOLE, PUBLICAȚII, LUCRĂRI DE CERCETARE

***Raportul Institutului de Studii Strategice al Uuniversității de Apărare a SUA, 2005;

SAVA Ionel Nicu, Studii de securitate, Centrul Român de Studii Regionale, București, 2005;

PETRACHE Costinel, Război și postmodernitate, revista Gândirea militară românească, nr. 3, 2002;

VASILE-OZUNU Mihail, MUNTEANU Ioan, TUDOR Iulian, CIAȘCAI Gheorghe, Geopolitică și geostrategie, Studii, Editura A.I.S.M., București, 2002;

MOORE Mike, Multilateral meltdown, în revista Foreign Policy, ianuarie-februarie, 2003;

ALEXANDRESCU Grigore, Amenințări la adresa securității, Editura Universității Naționale, București, 2004;

DUȚU Petre, Mediul de securitate în contextul globalizării și al integrării regionale, București, Editura U.N.Ap., 2007;

ENACHE Doru, Rolul și importanța intelligence-ului în contextul noului mediu de securitate în Stabilitate și securitate regională, Sesiune anuală de comunicări științifice cu participarea internațională, 09-10 aprilie 2010, București, Universitatea Națională de Apărare „CAROL I”;

***Situația națiunilor. Surse de insecuritate, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 1999.

RESURSE BIBLIOGRAFICE PE INTERNET

***www.consilium.europa.eu – Strategia europeană de securitate;

***www.europarl.eu. – Rezoluția Parlamentului European din 19 februarie 2009 privins strategia europeană de securitate;