Informatiile In Conflictele Viitorului
Introducere ………………………………………………………………………………………….. 4
Capitolul I.
Serviciile de informații …………………………………………………………………………..8
1.1. Informațiile……………………………………………………………………………………………………… …..8
1.2. Tipurile și activitățile desfășurate de către serviciile de informații …………………………… 13
1.3. Legislația și normele democratice privind serviciile de informații …………………………… 16
1.4 Controlul civil al serviciilor de informații………………………………………………………………..17
Capitolul II.
Capacitatea serviciilor de informații de a face față noilor provocări ………………………… 26
2.1. Provocări în intelligence …………………………………………………………………………………….. 26
2.2. Securitatea – rezultat al unui efort comun al întregii societăți ………………………………….. 27
2.3. Riscuri și oportunități în domeniul securității …………………………………………………. …….29
2.4. Un nou rol pentru OSINT …………………………………………………………………………………… 31
Capitolul III.
Spectrul de manifestare al conflictului in viitor……………………………………………………….. 33
3.1. Conflictul. …………………………………………………………………………………………………………33
3.2. Conflictele inteligente ale viitorului. …………………………………………………………………….37
3.3. Inovarea tehnologică în conflictele viitorului. ………………………………………………………..42
3.4. Forme posibile ale conflictului viitorului. ……………………………………………………………..50
Capitolul IV.
Sprijinul de informații si prevenirea conflictelor………………………………………………………………………………………………………………56
4.1 Serviciile de informații românesti………………………………………………………………………….56
4.1.1 Serviciul român de informații. …………………………………………………………………………..56
4.1.2. Serviciul de informații externe…………………………………………………………………………..64
4.1.3. Direcția generală de informații și protecție internă……………………………………………….68
4.1.4. Direcția generală de informații a apărării…………………………………………………………….71
4.1.5. Serviciul de telecomunicații speciale………………………………………………………………….73
4.1.6. Serviciul de protecție și pază…………………………………………………………………………….75
4.2. Viitorul serviciilor de informații si rolul lor in prevenirea conflictelor si gestionarea crizelor……………………………………………………………………………………………………………………77
4.3. Rolul și locul serviciilor de informații în ansamblul eforturilor României de integrare euroatlantică …………………………………………………………………………………………………………..79
4.4. Prevenirea și combaterea terorismului – misiune prioritară a serviciilor de informații…83
4.5. Cooperarea cu servicii similare din străinătate…;;…………………………………………………..85
4.6. Serviciile de informații și noile amenințări…………………………………………………………….86
Concluzii ………………………………………………………………………………………………………………. 92
Bibliografie …………………………………………………………………………………………………………….94
INTRODUCERE
În cursul ultimului sfert de secol, serviciile de informații – în ciuda faptului că una dintre caracteristicile lor esențiale rămâne conspirativitatea – au început să apară tot mai des în presă și să facă obiectul a numeroase studii și cercetări științifice. Dezbaterile și întrebările despre servicii nu mai constituie motiv doar de scandal și discuții în contradictoriu, acestea au fost acceptate ca un aspect normal al dezbaterilor publice privind activitățile guvernamentale în genere.
Deși dezbaterile publice despre evenimentele obișnuite din domeniul culegerii de informații depind în continuare, în mare măsură, de materialul brut privind “scurgerile” autorizate sau neautorizate de informații clasificate, literatura de specialitate a luat amploare. Simpla trecere a timpului, amplificată de o mai mare deschidere din partea multor guverne democratice, a dus la declasificarea unei mari părți din materialele istorice legate de al doilea Război Mondial și de Războiul Rece. În plus, căderea comunismului în fosta Uniune Sovietică și în Europa de Est a făcut posibil accesul în vederea studierii unor arhive, în special în fosta RDG, și, în mai mică măsură, în Rusia. Abordarea “dimensiunii” intelligence devine o practică comună în ce privește, în special, istoria diplomatică și militară.
Intensificarea dezbaterilor publice pe probleme privind culegerea de informații în general nu au condus, totuși, la o mai bună înțelegere a acestui domeniu. Într-adevăr, dezbaterile publice recente privind culegerea de informații sunt caracterizate de o neglijare a întrebărilor fundamentale despre rolul pe care trebuie să îl aibă serviciile de informații și conspirativitatea într-o democrație. Într-un sens mai general, abordarea publică a aspectelor legate de culegerea de informații, atunci când nu au avut nicio încărcătură istorică, a fost similară abordării specifice cazurilor de spionaj.
Aceasta contrastează cu valul timpuriu de literatură privind domeniul culegerii de informații din anii ’70 și începutul anilor ’80. În acea perioadă, mare parte a dezbaterilor publice privind serviciile – mai ales în Statele Unite, dar cu ecouri și în alte țări democratice -putea fi catalogată ca aparținând uneia dintre cele două tabere care se diferențiau prin abordările lor față de ideea fundamentală privind rolul serviciilor de informații într-o societate democratică și relația dintre conspirativitate și normele guvernării democratice.
Serviciile de informații au devenit sau, cel puțin, ar fi trebuit să devină mai puțin niște instituții “de capă și spadă” și, mai curând, o sferă a științelor sociale care să caute să analizeze și în final să anticipeze problemele de natură politică, economică, socială și militară.
Prin urmare, nu era nevoie să desfășoare o activitate prin definiție secretă. Dacă pentru a proteja sursele unor informații importante este nevoie de conspirativitate, aspectele esențiale privind mișcările politice, economice, sociale, tehnologice și demografice care conturează direcția în care se îndreaptă un stat pe termen lung nu ar trebui să constituie un mare secret.
Astfel, nu numai că problemele privind domeniul informațiilor ar putea fi dezbătut public fără dificultate, dar, prin demistificarea acestui domeniu și încurajarea schimbului de idei între comunitățile de informații și cele academice, dezbaterile publice ar putea ajuta serviciile de informații să-și atingă și chiar să-și depășească scopul de a deveni o știință socială.
Prin urmare, dezbaterile publice pe marginea problemelor privind culegerea de informații au constituit un remediu în sine. Indiferent ce prejudiciu ar fi adus dezvăluirea unor secrete legitime, acest lucru era considerat nesemnificativ comparativ cu prejudiciile pe care le-ar putea aduce chiar serviciile secrete, operând dincolo de ochiul critic al publicului.
În ultima perioadă, majoritatea studiilor și cercetărilor în domeniu s-au axat pe relatări istorice privind activitățile specifice de culegere a informațiilor. Dezbaterile pe marginea mai multor aspecte curente au fost dominate de relatarea unor cazuri de spionaj, accentul punându-se mai degrabă pe acuzațiile de incompetență decât pe abuzurile de natură etică sau politică.
Procesul de mondializare a informației nu rezolvă și nu poate rezolva toate problemele care țin de vocațiile, virtuțile, asperitățile și nonconformismele acțiunii umane. Dimpotrivă, pe măsură ce se dezvoltă noi provocări și, în consecință, noi riscuri asumate și noi forme de confruntări impuse sau facilitate de societățile de tip informațional, apar, reapar și se perpetuează numeroase asimetrii, unele foarte noi, altele vechi de când lumea, se accentuează impactul lor economic, cultural, social și militar cu consecințele de rigoare. Riscurile de tip asimetric sunt specifice activității umane. Ele se mențin atât în perioadele de schimbări radicale, revoluționare, care sunt guvernate, în general, de teoria haosului, cât și în scurtele perioade de linearitate relativă, de stabilitate economică, socială și militară, care se caracterizează de o oarecare diminuare a asimetriilor conflictuale.
Asimetria este la fel de veche ca și războiul. Întotdeauna între adversari au existat diferențieri care i-au plasat, atât pe unii, cât și pe ceilalți, în poziții avantajoase sau dezavantajoase, decizând rezultatul bătăliilor/războiului/conflictului. La nivel strategic, aceste diferențieri au condus la ceea ce numim și astăzi asimetrie strategică. Toate acestea sunt, desigur, relative. Din ce în ce mai mult, conflictele prezentului și mai ales cele ale viitorului vor fi asimetrice. Deși natura creează simetrii, există, chiar și în mediul înconjurător, numeroase spații asimetrice, caracterizate de evoluții nelineare, surprinzătoare, aleatorii.
Secolul XXI a debutat abrupt și violent, printr-un cutremur politic de amploare planetară – atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 care au vizat obiective simbolice importante pentru lumea democratică și au ucis, aproape instantaneu, mii de civili inocenți. Aceste evenimente au fost urmate, rapid, de alte acțiuni criminale asemănătoare, în mai multe părți ale lumii, declanșând un proces de transformare profundă a mediului de securitate și generând consecințe ce afectează, pe termen lung și în profunzime, comunitatea internațională.
Într-un astfel de context tensionat și complex, securitatea fiecărei țări, ca și securitatea comunității internaționale în ansamblu, se bazează nu numai pe capacitatea de reacție și adaptare, ci și, mai ales, pe capacitatea de anticipare și de acțiune pro-activă. Într-o lume complexă, dinamică și conflictuală, aflată în plin proces de globalizare, înțelegerea profundă a tendințelor majore de evoluție a securității internaționale și a modului în care fiecare țară are șansa să devină parte activă a acestui proces constituie o condiție esențială a progresului și prosperității.
Cunoașterea, înțelegerea și evaluarea corectă a proceselor interne, a gradului de coeziune socială, a capacității de mobilizare publică reprezintă o necesitate la fel de importantă pentru realizarea proiectelor naționale.
Ca factor cumulativ și de convergență transpartinică, securitatea națională urmărește să asigure starea de normalitate democratică la care aspiră societatea – cetățenii, comunitățile și statul – pe baza eforturilor ce vizează deplina instaurare a legalității, făurirea prosperității economice, echilibrul social și stabilitatea politică.
Securitatea națională se realizează în cadrul ordinii democratice prin: exercitarea deplină a drepturilor și libertăților cetățenești; asumarea conștientă a responsabilităților; perfecționarea capacității de decizie și de acțiune a statului.
Ca instrument național ce dă forță și valoare practică acestor cerințe, strategia de securitate națională reprezintă un factor integrator de sinteză; ea se operaționalizează printr-un ansamblu de decizii, planuri, măsuri și acțiuni menite să prevină și să contracareze eficient riscurile și amenințările ce pun în pericol valorile și interesele naționale.
Strategia are ca scop atât prevenirea și contracararea pericolelor generate de mediul internațional, cât și garantarea stării de securitate internă, în ansamblul său, a siguranței personale și securității comunităților. Ca urmare, strategia de securitate națională integrează atât activitatea de politică externă, diplomatică și de colaborare internațională, cât și pe cea a instituției militare și a forțelor de ordine publică, activitatea structurilor de informații, precum și pe cea a altor agenții guvernamentale cu responsabilități în domeniu.
Securitatea națională se asigură prin eforturi proprii și prin cooperare cu aliații și partenerii, în conformitate cu prevederile programelor naționale, ale strategiei de securitate a Uniunii Europene și ale conceptelor strategice ale Alianței. Ea vizează armonizarea eforturilor naționale cu angajamentele internaționale și identificarea modalităților de lucru apte să prevină și să contracareze oportun amenințările.
Lucrarea, structurată pe cele patru capitole, încearcă să abordeze conceptele fundamentale în înțelegerea lumii culegerii de informații, de aceea, abordarea este una fundamental teoretică. Deși culegerea de informații devine un domeniu de studiu științific recunoscut, mai ales în lumea occidentală, teoretizarea pe marginea acestuia rămâne într-un stadiu incipient.
Dr. Mihail Cociu, Gena egoistă și strategiile sale, www.asimetrie.httm
Dr. Mihail Cociu, op. cit.
CAPITOLUL I
SERVICIILE DE INFORMAȚII
La începutul secolului XXI, procesul accelerat de integrare, interdependență și comunicare definit, de regulă, prin cuvântul globalizare, se profila drept cea mai importantă provocare la adresa sistemelor naționale de securitate, ca și la adresa statelor în general. Este începutul unei ere a tehnologiilor înalte, o eră a comunicării și a vitezei, într-o lume plină de schimbări în care obținerea informațiilor este esențială. Informația reprezintă o condiție absolut necesară pentru progresul omenirii, iar noile dimensiuni ale mediului internațional impun manipularea și gestionarea adecvată a acesteia. În acest context, tot mai mulți analiști au arătat că securitatea nu mai este o chestiune de putere militară, ci de informație. Accentul nu se mai pune pe combatere, ci pe prevenire,ceea ce face ca rolul și importanța reală a serviciilor de informații să crească proporțional. Se constată faptul că evoluția mondială a evenimentelor a consacrat o problematică inedită ca obiect de studiu: relația dintre informație și securitate, în care informația reprezintă resursa strategică de putere.
1.1 Informațiile
În societatea actuală, caracterizată prin profunde mutații în toate planurile, nevoia de informație, mai ales comunicare,este covârșitoare. Mulți autori consideră că era actuală poate fi definită ca "Eră a informațiilor". Valoarea informației este dată de cel puțin două dimensiuni: calitatea si respectiv cantitatea acesteia. Informațiile circulă printr- un circuit continuu, printr-o multitudine de procedee (prelucrare, analiză) putându-se obține informații noi. De exemplu, plecând de la date (care reprezintă fapte brute ale existenței înconjurătoare), prin prelucrarea acestora se pot obține informații.
Sub raport etimologic, cuvântul informație provine din latinescul informeo, informare al cărui sens inițial era acela de a instrui, a face, a plănui, a-si închipui, a da conținut unei idei. Informația reprezintă formula scrisă sau verbală, capabilă de a aduce cunoștințe noi si poate fi percepută ca o masură a ordinii. Cu alte cuvinte informația este invers proporțională cu incertitudinea, când avem informație putină, incertitudinea este mare.
În ultima perioadă se discută pe scară largă de un management al informației care se ocupă de definirea, descrierea, transmiterea, receptarea, stocarea, prelucrarea, regăsirea și utilizarea eficientă a informației în scopul creșterii eficacității, economicității si eficienței acțiunilor umane de diverse tipuri.
Informația apare ca o punere în formă comunicabilă a realității. Shannon, autorul teoriei cantitative a informației susținea că „a căpăta informație înseamnă a afla ceva ce nu se știa înainte sau a afla ceva mai mult despre ceea ce se știa mai puțin.
În ceea ce privește originea informațiilor, acestea nu pot să apară din întâmplare sau nimic. Ele iau naștere întotdeauna din alte informații prin evoluția, transformarea sau conjugarea acestora. Deci, se poate vorbi de un ansamblu de informații cu care se lucrează si care evoluează spre o legatură indestructibilă-informație-program-telefinalitate.
Este interesant punctul de vedere potrivit căruia informația este o marfă specială care are cost de producere, o anumită calitate, utilitate, valoare si preț. Utilitatea este dată de existența unor cereri sociale de informare si de capacitatea de a satisface acea nevoie. Prin informație se poate produce o înlocuire eficientă a factorului muncă si a factorului tehnico- material, având loc o diversificare a activităților umane.
Producerea informației e un proces continuu si nelimitat, informația este practic inepuizabilă si are caracter de unicat. Dar ceea ce este prețios, important, în acest moment, poate deveni mâine lipsit de valoare, deci practic informației îi dispare calitatea de a fi informație.
Trebuie facută diferențierea între conceptul de date si acela de informații. Datele necesită o prelucrare ulterioară pentru a se transforma în informații,iar informația presupune constientizare umană. Pentru că anumite elemente să fie considerate informații, ele trebuie să prezinte interes pentru primitor si să-i sporească acestuia gradul de cunoaștere. În epoca actuală, informația ca rezultat al creației intelectuale a omului este una din principalele surse care asigură desfașurarea eficientă a activităților în orice domeniu.
Conștientizarea caracterului fundamental al informației ca sursă vitală,a permis apariția unui proces de comunicare(informare) între diverse discipline științifice, ceea ce a dus la o abordare interdisciplinară. Originea informației se află în psihicul uman care constituie locul de întâlnire a cunoștințelor, experiențelor si realității.
Orice ipostază a realității poate fi transpusă în informație. Realitatea e informațională în măsura în care este perceptibilă, inteligibilă sau devine receptoare ca suport al sensurilor existențiale umane.
Realitatea nu constituie sursă a informației doar în sensul de izvor din care ea curge, ci poate fi ea însăși convertibilă în informație de către om.
Informațiile produse se prezintă sub o multitudine de forme: invenții, inovații, studii, documentații, soft-uri, sisteme de organizare, proiecte, consultanță, etc. Aceste forme ale informației se conturează într-un sector care cunoaște o rapidă dezvoltare în societatea pe care o traversăm.
Producerea informației se realizează prin activități de cercetare științifică, de cunoaștere sau de specializare pe culegerea si producerea de informații. Societatea actuală se caracterizează prin creșterea competitivității prin informație în toate domeniile de activitate.
Sintetizând, se poate afirma ca informațiile au următoarele caracteristici:
– reprezintă o resursă vitală,
– nu se consumă prin utilizare, ci se multiplică,
– informația poate fi privită ca o ‘‘marfă speciala”, volatilă si ecologică,
– informația este concentrare de valoare maximă în volum minim.
O altă caracteristică a acesteia este reprezentată de variabilitatea sistemului din care provine. Dacă sistemul nu evoluează, nu se transformă, informația oferită este minimă. Orice modificare, restructurare a sistemului generează noi informații, în consecință informația există atunci când descrie starea actuală a unui fenomen dintr- un șir de evoluții a stărilor unui sistem.Informația poate fi definită și prin sens, respectiv prin valori de adevăr. Astfel, o operație matematică poate să ne ofere o informație dar nu neapărat un adevăr. Dimensiunea semantică si conștientizarea informațiilor generează seturi de cunoștințe, fapt care a permis definirea etapei actuale cu termenul de ”societate a cunoașterii”sau ”societate informațională”.
Informația simplă este un fapt unic, referitor la starea unui sistem. De regulă, informația simplă necorelată cu alte informații are o semnificație saracă. Compunerea informațiilor se realizează prin procedeele de coordonare și subordonare.Informația compusă prin coordonare este aceea care rezultă prin îmbinarea într-o ordine oarecare a informațiilor elementare pe componente.Informația compusă prin subordonare poate să îmbine elementele legate între ele într-un mod precizat de limbaj sau în ordinea în care sunt enunțate. Fiecare element joacă un rol în ansamblu, iar permutarea a două elemente sau suprimarea unuia denaturează informația.
Orice informație poate fi redusă la un model general. Pentru aceasta,informația poate fi divizată în elementele componente, între care se poate preciza o anumită ordine. Pentru fiecare element se întocmeste o listă a valorilor posibile, apoi se fac toate combinațiile posibile, luându-se câte un element din fiecare mulțime componentă.
Unii autori nu insistă asupra naturii reale a informației, ci asupra măsurii cantității de informație continută într-un mesaj.Cantitatea de informație este legată nu numai de numărul de stări posibile, ci și de probabilitatea de realizare a fiecăreia dintre acestea.
Afirmam că,informația poate fi definită ca”o marfă specială” și în consecință se poate vorbi de o piață a informațiilor. Aceasta se detașează la ora actuală ca fiind una dintre cele mai importante și mai dinamice piețe.În acest context, se impune cu necesitate ideea de protecție a proprietății intelectuale prin legi si regulamente specifice.
Informațiile circulă, se transmit si această circulație este asigurată prin:internet,sesiuni de comunicări științifice, târguri si expoziții, publicații de specialitate, documente tehnice, bănci de date.
Dezvoltarea pieței informaționale depinde în mare masură de mediul informațional alcătuit din: presa scrisă si audio- vizuală, reviste de specialitate, brevete de invenții sau inovații, expoziții, târguri si reuniuni științifice, internet, comunicări directe, afișe, anunțuri.
Transmiterea informației este nemijlocit legată de comunicare.Orice comunicare aduce negreșit informație, pentru că,a comunica înseamnă și a informa. Dar comunicarea nu poate fi doar o modalitate de informare, un simplu schimb de informații;ea este un proces mult mai complex care presupune pe lângă informație și înțelegerea acelei informații si a cadrului relațional care să-i ghideze și să-i fixeze semnificația. Astfel,o propoziție într-o limbă necunoscută există ca informație, dar în absența cunoașterii limbii, deci a înțelegerii ei, ea nu ne va comunica nimic.
Comportamentului uman, în ansamblul său, ii este intrinsecă dimensiunea informațională, care,receptată si corect decodificată, devine comunicare.
Una dintre cele mai frecvente diferențieri utilizate în analiza comunicării umane are la bază natura semnelor utilizate în codarea informației si canalul predilect de transmitere a mesajului astfel rezultat. Se poate vorbi în acest sens de trei tipuri de comunicare:comunicarea verbală,comunicarea paraverbală(caracteristicile vocii, particularități de pronunție, intensitatea rostirii, ritmul si debitul vorbirii, intonația, pauza) și comunicare nonverbală(în care informația este codificată si transmisă prin semne legate de postură, mișcare, gesturi, mimică, înfățișare). Pentru analiza de față,m- am oprit la comunicarea verbală- orală.În acest caz, informația este codificată și transmisă prin cuvânt, fiind în prezent cea mai studiată formă a comunicării umane,deși din perspectiva antropogenetică si ontogenetică, apariția ei este cu mult devansată de celelalte două forme de comunicare. Comunicarea verbală este specific umană,are formă orală sau scrisă, iar,în funcție de acestea utilizează canalul auditiv sau vizual. Aceasta permite formularea, înmagazinarea și transmiterea unor conținuturi extrem de complexe.Multă vreme a fost studiată ca manieră dominant- exclusivă a comunicării.În legatură cu această formă de comunicare au fost elaborate o serie de principii:
– emiterea determină recepția mesajului;
– mesajul circulă de la un pol preponderent activ spre un receptor pasiv;
– desfășurarea lanțului comunicativ are direcție liniară, etapele prezente le condiționează automat pe cele viitoare, fără reciprocitate;
– dacă în codare si decodare se folosește aceeași cheie lingvistică, mesajul își atinge ținta.
Tendința actuală este orientată mai ales asupra cercetării comunicării orale, mult timp neglijată din cauza lipsei instrumentelor tehnice care să o surprindă în complexitatea sa.
Comunicarea orală reprezintă un mijloc bidirecțional de comunicare care permite emițătorului să verifice rapid cum a fost primit mesajul de către receptor;
Este permisă modificarea mesajului în funcție de reacțiile receptorului, în sensul repetării, modificării sau anihilării lui. Acest tip de comunicare permite folosirea mai multor moduri de a exprima un mesaj și chiar alternarea acestora(exemplu:expunere, dialog, etc.)
Emițătorul care folosește comunicarea orală trebuie să urmarească:
– receptarea corectă a mesajului de către interlocutor.
– folosirea celor mai bune argumente.
– provocarea la interlocutor a unei stări adecvate pentru comunicare.
– folosirea unor strategii de motivare (explicația, analogia, comparația, ilustrarea) care pot clarifica unele rețineri ale receptorului.
1.2. TIPURILE ȘI ACTIVITĂȚILE DESFĂȘURATE DE CĂTRE
SERVICIILE DE INFORMAȚII
Informațiile secrete se referă la faptul că,un stat își cunoaște și înțelege mediul strategic, ca urmare a colectării și analizei de informații secrete și publice. În afară de aceasta, informațiile se mai referă la organizațiile care produc astfel de date, activitățile desfășurate de aceste organizații, procesele organizatorice după care se conduc aceste activități și produsul acestor activități.
În țările care au mai multe servicii de informații există diferite tipuri de agenții.
Serviciile de informații al căror mandat este bazat pe o anume zonă geografică de operații includ:
Serviciile de informații externe, care colectează, analizează și pun la dispoziție produs informațional din mediul extern, necesar deciziei politice și politico-militare;
Serviciile de informații interne, adesea numite servicii de securitate, care colectează, analizează și pun la dispoziție produs informațional din mediul intern, necesar deciziei politice pentru menținerea ordinii și siguranței publice.
Serviciile de informații ale căror misiuni sunt bazate pe probleme sau domenii
specifice includ:
Serviciile de informații militare sau de apărare, care produc informații secrete referitoare la planificarea apărării și sprijinirea operațiunilor militare;
Serviciile de informații privind criminalitatea, care produc informații secrete privind crima organizată, corupția și activitățile criminale, pentru a sprijini aplicarea legii.
Centre naționale specializate care se axează pe probleme specifice, ca de exemplu Centrul național pentru combaterea terorismului din SUA;
Unități speciale de coordonare pe probleme, care reunesc diferiți actori din domeniul informațiilor și/sau din alte structuri ale guvernului. În această categorie intră CT-Infobox din Olanda, care coordonează eforturile serviciului de informații în contracararea terorismului, poliția națională, serviciul de imigrări și alte agenții, ca și oficiul privind terorismul și informațiile financiare din cadrul Ministerului de Finanțe al Statelor Unite.
În funcție de metodele de colectare a datelor, în special cele obținute prin mijloace tehnologice, pot fi create agenții de informații mai specializate. Printre acestea se numără agențiile de informații pentru domeniul SIGINT, NSA din Statele Unite, FAPSI din Rusia și GCHQ din Marea Britanie sunt probabil cele mai mari agenții de acest fel din punct de vedere al personalului și al bugetului.
Pentru statele mai mici, existența unei singure agenții, « fuzionate », este o modalitate de a economisi resursele și a evita suprapunerile. CNI din Spania, AIDV din Olanda, MIT din Turcia și OSA din Bosnia-Herțegovina sunt tot atâtea exemple de încercări de a depăși specificul tradițional între operațiunile întreprinse în interiorul și în afara granițelor naționale.
În țările mari, care au mai multe servicii de informații, mandatele se suprapun uneori. Acestă relativă redundanță asupra produsului informațional generat de mai multe agenții de informații poate avea ca rezultat o competiție benefică între agenții dacă scoate în evidență diferențele de opinie și pune sub semnul întrebării supoziții inutile. Pe de altă parte, poate însemna și o risipă de resurse, care poate fi prevenită printr-o strânsă cooperare între agenții.
Scopul serviciilor de informații este de :
a furniza analize în domenii relevante ale securității naționale;
a avertiza din vreme cu privire la crize iminente;
a ajuta la gestionarea crizelor naționale și internaționale contribuind la
înțelegerea intențiilor oponenților cunoscuți sau potențiali;
a informa structurile naționale de planificare a apărării și operațiuni militare;
a apăra secretul, atât al propriilor surse și activități, cât și al altor agenții ale
statului;
a acționa sub acoperire pentru a influența evoluția evenimentelor în favoarea
intereselor naționale.
Informațiile secrete sunt rezultatul produsul serviciilor de informații în urma unui proces cu cinci etape: planificare, colectare, prelucrare, analiză și producere, și diseminare.
Planificarea este gestionarea întregului efort de producere a informațiilor și include:
primirea de cereri de informații de la executiv, legislativ, alte instituții ale statului sau necesare agenției însăși și planificarea obținerii produsului informațional;
definirea nevoilor relevante de date;
ierarhizarea problemelor;
identificarea actorilor statali și nestatali care autorizează supravegherea.
Colectarea înseamnă dobândirea datelor și implică folosirea atât a surselor deschise cât și a surselor clandestine, cum ar fi spionii, agenții sau defectorii. Colectarea se face prin metode precum:
informații din surse deschise – culegerea de informații din surse accesibile tuturor, precum cele din presă sau din publicațiile academice;
informații din activitatea HUMINT – informații culese prin agenți, diplomați sau din rapoartele activității de contraspionaj, interogatorii, defectori, discuții cu angajați străini etc.;
informații de natura tehnică SIGINT, IMINT, MASINT, TECHINT – date și informații adunate prin interceptări; monitorizarea și localizarea emisiunilor radio, microunde, radar și a altor mijloace de emisie electromagnetică; informații obținute prin interceptarea comunicațiilor; informații electronice; informații telemetrice; informații obținute prin analiza traficului; informații codificate; informații prin emisiuni electromagnetice; informații prin fotografii aeriene; informații fotografice și exploatarea rețelei informatice
Prelucrarea înseamnă punerea informațiilor adunate într-o formă analizabilă, prin mijloace precum decodificarea și traducerea.
Analiza și producerea se referă la procesul de transformare a informațiilor care sunt culese în orice mod într-un produs care poate fi folosit de factorii de decizie și liderii militari. Pentru ca aceste produse să fie folositoare, analiza trebuie să fie relevantă, oportună și precisă.
Trebuie să se explice cum s-a ajuns la concluziile respective și, atunci când este posibil, să se indice sursele folosite. Trebuie explicați factorii primari pe care se bazează analiza, la fel ca și consecințele alternative decurgând din modificarea acestor factori. Un produs eficient specifică clar și ceea ce nu se cunoaște.
Rezultatul sau “produsul informațional” poate lua forma unor scurte memorandumuri, rapoarte oficiale amănunțite, expuneri sau orice alte mijloace de prezentare a informațiilor. La descrierea acestor activități, nu este utilizată întotdeauna terminologia standard a activității de informații; mai mult decât atât, analiza nu are categorii standard. În plus, categoriile care există nu sunt nici exacte, nici nu se exclud reciproc. s-a încercat să se aranjeze tehnicile de la cea mai tehnică, precum decriptarea mesajelor, la cea mai speculativă, ca de exemplu prezicerea viitoarelor tendințe sociale și politice.
Toate țările practică acțiunile sub acoperire. Aceasta înseamnă influențarea directă a condițiilor politice, militare sau economice fără ca aceste acțiuni să poată fi puse pe seama statului respectiv. Acțiunile sub acoperire oferă, ca și acțiunile militare, posibilitatea de a atinge obiective care nu pot fi atinse pe căi diplomatice sau prin alte mijloace politice. Aceste acțiuni includ, dar nu se limitează la:
propagandă;
sprijinirea facțiunilor politice sau militare din străinătate;
sprijinirea guvernelor străine;
subminarea activităților ilicite desfășurate pe pământ străin.
1.3. LEGISLAȚIA ȘI NORMELE DEMOCRATICE PRIVIND
SERVICIILE DE INFORMAȚII
Serviciile de informații au legitimitate doar atunci când atribuțiile lor excepționale decurg din legislația pertinentă. Legile care reglementează serviciile de informații trebuie să prevadă un mandat specific și clar, care să includă:
zonele geografice de responsabilitate;
subiectele investigației;
limitele competențelor și restricțiile impuse activităților;
relațiile între serviciile de informații și modul lor de coordonare;
mijloacele prin care serviciile sunt responsabilizate, inclusiv mecanismele de control al executivului, de control parlamentar și de revizuire judiciară;
mijloacele legale de a soluționa plângerile în caz de rea conduită din partea agenției.
Scopurile și obiectivele colectării de informații externe și interne diferă, la fel ca și riscurile pe care le implică. Este important ca reglementările privind gestionarea, controlul și răspunderea să reflecte aceste diferențe. Cadrul legal trebuie să impună servicilor de informații respectarea standardelor și normelor democratice.
Serviciile de informații trebuie să desfășoare majoritatea activităților în secret; dezvăluirea surselor, metodelor, resurselor sau succeselor poate compromite grav eficiența acestor activități. Aceasta înseamnă că nu pot fi la fel de transparente ca alte structuri guvernamentale și că sunt necesare mecanisme speciale de control.
Controlul democratic al serviciilor de informații începe cu un cadru legal clar definit, care prevede că serviciile de informații trebuie să respecte supremația legii și să recunoască drepturile omului și libertățile fundamentale ale cetățeanului. Această lege trebuie să stabilească și bazele tuturor formelor de supervizare a serviciilor de informații, inclusiv mecanismele de control intern (precum Inspectorii generali sau Ombudsmanii), controlul executiv prin intermediul autorităților sau ministerelor relevante, o bază solidă pentru revizuirea juridică și mecanismele adecvate de control parlamentar.
Serviciile de informații trebuie să respecte și toate legile privind datele personale și secretul comunicațiilor. Dacă în circumstanțe deosebite este nevoie să se procedeze la monitorizarea secretă a comunicațiilor, atunci legea trebuie să stabilească mecanismul juridic și personalul autorizat să îndeplinească aceste activităti.
Pentru a acționa corespunzător, serviciile de informații trebuie să primească însărcinări pertinente de la executiv și să beneficieze de un sistem eficient de management, care să asigure o conducere responsabilă.
Serviciile de informații trebuie să fie profesioniste și nepartizane ele trebuie să fie capabile să servească națiunea în mod eficient, indiferent de schimbările de guvern sau politică.
1.4 Controlul civil al serviciilor de informații
Dintotdeauna, suveranitatea națională și securitatea au fost considerate esențiale pentru viabilitatea unui stat, indiferent de regimurile politice cunoscute în istoria sa. Evident că, într-un stat de drept, cu democrație consolidată, esența și conotațiiie lor sunt total diferite, iar dinamica geopoliticii internaționale determină ca rolul celor implicați în asigurarea securității să cunoască un proces fundamental de schimbare. Azi, raporturile intensificate dintre state, tipurile noi de provocări, riscuri, amenințări și de conflicte armate au generat soluții inovatoare și o nouă manieră de a gândi conceptul de securitate în sine. Astfel, atacurile de la 11 septembrie 2001 si urmările lor au subliniat suficient de edificator această necesitate. Se pune însă întrebarea,cine garantează că aceste noi soluții sunt concepute și aplicate în mod transparent și responsabil ? întrebarea își probează pertinența deoarece, dincolo de prezumția de nevinovăție și fără a fi acuzat de pesimism, cel puțin teoretic, există pericolul ca instituțiile care asigură securitatea să-și interpreteze greșit misiunea și să devină stat în stat. Justificat sau nu. ele pot suprasolicita resurse, imposibil de asigurat, sau pot exercita o influență politico- economică excesivă. în final, ele ar putea împiedica cursul firesc de consolidare a democrației, generând premizele apariției unor crize interne și chiar conflicte externe. însă, identificarea unor soluții legislative adecvate și contribuția societății civile pot determina creșterea nivelului de transparență instituțională dar și a percepției populației asupra gradului de securitate individuală. Ca urmare. natura specifică și dinamica sectorului de securitate sunt o provocare pentru Parlamente. Ele trebuie să-și atribuie și rolul de a-l controla cu eficiență maximă. Provocarea este generată și de varietatea problemelor specifice și cu caracter tehnic ale acestui sector, dimensiunile semnificative, complexitatea structurilor și organizării personalului ce-l încadrează, precum și, de multe ori, de îngrădirile normale impuse de legile secretului de stat. regulile interne și practicile activității specifice, care îngreunează capacitatea Parlamentelor de a lucra eficient. Dacă societățile în tranziție, divizate de războaie sau afectate de crize interne prezintă un risc ridicat, constatăm că și democrațiile stabile sunt și ele nevoite să se confrunte cu problematica relațiilor dintre sectorul civil și cel de securitate. Se consideră că ele trebuie gestionate astfel încât să poată țină pasul cu un mediu de securitate în transformare.
În acest context. Uniunea Interparlamentară (UIP) și Centrul pentru Controlul Democratic al Forțelor Armate (DCAF) de la Geneva consideră că "nu există un model unic al controlului parlamentar pentru toate țările. Regulile si practicile care sunt acceptate și eficiente într-un loc pot fi de neconceput sau irelevante în altul. Mal mult decât atât, nu toate parlamentele au aceeași putere". Ministru român al apărării ,aflat într-o poziție oficială anterioară, afirma că "expresia eficientizării sectorului de securitate al unei țări este dată de raportul dintre nivelul de securitate națională și drepturile și libertățile individuale la care se renunță. Balanța optimă este dată de o cât mai mare libertate individuală și un nivel crescut al securității naționale. Acest raport poate fi menținut prin dezvoltarea si eficientizarea pârghiilor de control parlamentar asupra sectorului de securitate si, în mod special, asupra serviciilor secrete".
În Marea Britanie, o primă modalitate de control al serviciilor secrete este aceea exercitată de Guvern prin intermediul unei Comisii Ministeriale de Coordonare a Activității de Informații șl al Comisiei Permanente a Subsecretarilor pentru Serviciile de Informații (PSIS). Aceștia sunt funcționari civili superiori, câte unul în cadrul Ministerului Apărării (Biroul "Externe și Commonwealth"), Ministerului de Finanțe (HM Treasury) și Ministerului Comerțului șl Industriei (Department of Trade and Industry). Un funcționar superior din cadrul Guvernului este Coordonator al activităti de informații și securitate. PSIS coordonează o serie de comisii, cum ar fi Comisia Mixtă pentru Activitatea de Informații (Joint Intelligence Committee – JIC), care elaborează evaluări privind activitatea serviciilor secrete). Comisia pentru Informații Externe din Domeniul Economic (OEIC), care culege și analizează informațiile din domeniul științific, economic șl tehnic etc. Pe lângă aceste comisii pennanente au fost create comisii speciale pentru investigarea diverselor scandaluri din comunitatea informativă. Aceste comisii au fost coordonate întotdeauna de personalități importante, cu reputație profesională și integritate morală de necontestat. Marea Britanie nu are organisme parlamentare permanente care să se ocupe exclusiv cu supravegherea comunității serviciilor secrete. Totuși, în 1989 a fost votată Legea Serviciului Secret, prin care se instituie controlul parlamentar asupra Ml 5 (singurul serviciu secret britanic supus controlului pariamentar direct). Legea prevede existența unui comisar independent, care "deține sau a deținut o funcție importantă în cadrul Ministerului de Justiție". Comisarul este numit de Primul Ministru și are competența de a analiza situațiile în care este necesară eliberarea de mandate pentru unele activități care nu pot fi întreprinse fără aprobări prealabile. El trebuie să elaboreze un raport anual, înaintat Primulul-mlnistru și apoi parlamentului. Tot această lege înființează și o Comisie, alcătuită din 3-5 juriști, care poate primi reclamațiile de la orice persoană fizică ce consideră că "Serviciul Secret i-a afectat în vreun fel propria persoană sau proprietatea sa" (aici, prin Serviciu Secret se înțelege numai Ml 5). Mandatul membrilor Comisiei poate fi acordat și retras numai de către Parlament. Hotărârile Comisiei sunt definitive și nu pot fi atacate în nici un fel.
În Statele Unite ale Americii controlul serviciilor de informații a cunoscut o evoluție în timp ca urmare a politicilor externe și de securitate națională adoptate îndeosebi după al Doilea Război Mondial și a unor evenimente interne gen Watergate. Se consideră că acest proces s-a desăvârșit odată cu adoptarea, în 1980, a legii privind supravegherea activității de informații și a fost supus perfecționării după căderea "cortinei de fier și, apoi,ca urmare a atacurilor teroriste din septembrie 2001. Legea menționată a reglementat modalitatea de prezentare a rapoartelor, efectuarea activității de supraveghere, precum șl controlul bugetar. Controlul comunității informative în SUA se realizează prin următoarele organisme: – Comisia Consultativă a Președintelui pe Probleme de Informații Externe (PFIAB). Ea a fost creată de Eisenhower în 1956, în scopul de a evalua "calitatea, cantitatea si corectitudinea activității de informații". A fost constituită din 14 – 16 membri, până la Președintele Reagan, inclusiv, și din 5 membri începând cu mandatul președintelui Bush senior:
– Comisia Președintelui pentru Supravegherea Activității de Informații (PIOB). înființată de Președintele Ford,în anul 1976. Rolul acesteia este de a raporta Președintelui orice activitate considerată a "încălca Constituția sau legislația SUA, decretele sau directivele prezidențiale";
– Comisia Specială a Senatului pentru Probleme de Informații (SSCI). Este constituită în baza Hotărârii 400 a Senatului, din data de 19 mai 1976. Această comisie are, în principal, *** www.sri.ro
competența de a verifica "natura și sfera de cuprindere a activităților de informații desfășurate de diferite ministere si agenții ale SUA". Ea poate chema pentru audieri și interpelări pe conducătorii serviciilor secrete și analizează aprobările de buget pentru acestea;
– Comisia Specială Permanentă a Camerei Reprezentanților pentru Probleme de Informații (HRSCI). A fost creată prin Hotărârea 658 a Camerei Reprezentanților, din 14 iulie 1997. în linii generale, are aceleași competențe cu comisia federală din Senat, acestea fiind totuși ceva mai largi în domeniul aprobării bugetului. Pe lângă supravegherea exercitată de către legislativ și executiv, comunitatea informativă este controlată și de către puterea judecătorească, prin intermediul Curților Federale {Federal courts). În Republica Federală a Germaniei, mecanismele de control ale serviciilor secrete sunt. atât guvernamentale, cât și parlamentare. Activitatea curentă este supravegheată de către Cancelaria Federală, prin intermediul unui ministru de stat, subordonat direct cancelarului și care coordonează activitatea tuturor serviciilor secrete. Controlul parlamentar se exercită, în principal, prin Comisia Parlamentară de Control, existentă în cadrul Bundestagului. Comisia a fost înființată printr-o lege, votată la 11 aprilie 1978, și își exercită controlul, la fel, asupra tuturor serviciilor secrete. Începând cu 1989, Comisia se compune din 8 membri (potrivit algoritmului politic din Bundestag). Mai există Comisia G 10, tot parlamentară, alcătuită din 5 membri ai Bundestagului, având ca atribuție verificarea respectării de către serviciile de informații a art. 10 din Legea Fundamentală, din 1949, (Constituția RFG). Această comisie supraveghează și poliția din cele 16 landuri. Controlul se mai poate exercita și pe cale bugetară, prin Comisia Financiară a Bundestagului (3 membri), care aprobă bugetul BND ( Serviciul Federal de Informații). Mai există și Curtea Federală pentru Buget, care poate pune întrebări și poate face recomandări în ce privește folosirea bugetului federal. În cadrul unor măsuri relativ recente de reformare a BND de strângerea legăturilor acestuia cu celelalte autorități germane de securitate, s-a prevăzut și întărirea controlului parlamentar. Se menționa ca pe lângă comisiile parlamentare destinate acestui scop, să se constituie și o comisie reprezentativă permanentă a societății civile, în calitate de colaboratori științifici ai Bundestagului. Ea include personalități, nealiniate politic, îndeosebi din mediul academic, juriști, jurnaliști care au demonstrat înalt profesionalism în domeniile lor de activitate, moralitate de necontestat și de mare notorietate publică. Ei au dreptul de a obține acces la documente și vor face posibil un control mult mai eficient al serviciilor de informații.
În Franța, controlul serviciilor secrete este exercitat de către 3 comisii prezidențiale și guvernamentale:
– Centrul Interministerial de Comunicații (GIC), care răspunde în fața Primului Ministru și controlează activitatea de supraveghere a convorbirilor telefonice;
– Comisia Interministerială pentru Informații (CI), care aparține unei comisii de apărare coordonată direct de Președinte. Ea coordonează serviciile de informații și analiză;
– Comisia Specială de Contrainformații care răspunde de supravegherea activităților de contrainformații. Sursele deschise, nu menționează cine o coordonează. în cazuri excepționale, controlul activității comunității informative a fost realizat de unele comisii speciale de anchetă, apreciate fără prea mari rezultate concrete.
În Israel, se afirmă că. datorită contextului politico militar internațional în care se află, existența statului depinde foarte mult de eficiența serviciilor sale secrete. Primul Ministru coordonează activitatea tuturor serviciilor secrete prin intermediul unei comisii condusă de Directorul Mossad și care este alcătuită din directorii serviciilor de informații și directorii generali ai ministerelor cu probleme de apărare și relații externe. Până de curând, a existat o mare rezistență în calea instituirii unui control parlamentar asupra comunității informative, rezistență explicată prin situația foarte particulară în care se află Israelul, a cărui supraviețuire depinde în mod esențial de eficiența și viteza de acțiune a forțelor armate și a serviciilor secrete. De aceea, orice încercare de control asupra acestor instituții era privit drept un act de trădare națională. Acum, există comisia pentru securitate și relații externe a Knesset (Parlamentul israelian), care supraveghează activitatea serviciilor secrete. Directorii tuturor serviciilor secrete au obligația de a înainta rapoarte periodice acestei comisii. Comisia are competențe foarte largi privind bugetul pentru apărare, dar are competențe exclusive în ceea ce privește bugetul comunității informative.
În Portugalia, comisiile parlamentare de control includ și personalități neangajate politic. Aceștia nu sunt considerați parte tehnică de expertiză, ci au calitatea explicită de membri cu drepturi depline în comisie, putând îndeplini chiar și funcția de președinte al acesteia.
În Norvegia și Canada, comisiile parlamentare pentru controlul serviciilor de informații sunt formate din experți care lucrează pentru Parlament.
Dintr-un studiu din seria DCAF BacKgrounders privind Controlul parlamentar asupra serviciilor de informații, rezultă că cele mai multe state aplică într-un grad sau altul controlul formal, de obicei prin comisiile parlamentare de control. Deci, Parlamentul are comisii sau subcomisii specializate care se ocupă de controlul serviciilor de informații. Dar sunt și țări unde acestea nu există, competența comisiilor parlamentare pentru apărare sau forțe armate fiind extinsă și asupra serviciilor de informații. Pe lângă comisiile parlamentare competente sau în absența lor, unele state au instituit comisii de control al serviciului de informații în afara executivului sau Guvernului. Corpurile de control ale executivului sau ale Guvernului au un rol managerial sau administrativ și tind să fie mai puțin independente față de structurile a căror activitate o controlează decât comisiile parlamentare care reunesc reprezentanți din tot spectrul politic.
Studiul mai constată că forma specială de control al serviciilor de informații este influențată de tradițiile legislative ale statului, de sistemul politic și de factori istorici. De exemplu, unele state influențate de tradiția britanică a dreptului cutumiar, tind să accentueze aspectul juridic al controlului. Franco Frattihi pe vremea când era comisar european, sesiza că " Parlamentul trebuie să aibă mai multă putere în controlul activității serviciilor de informații". Poziția sa nu venea doar dintr-o experiență personală (a fost șase ani președintele Comisiei de control al serviciilor de informații în Italia), ci exprima o sensibilitate europeană. Indiferent de orientarea politică, „vechii europeni", spunea demnitarii, au o atitudine reactivă față de orice încercare de a crește atribuțiile serviciilor secrete. De altfel, italia reprezintă un caz particular în Europa în ceea ce privește controlul parlamentar asupra serviciilor de informații. Legea privind instituirea și organizarea serviciilor de informații, siguranța si disciplina secretului de stat a fost votată în toamna anului 1977 și nu a suferit modificări. În peninsulă, responsabilitatea politică generală în conducerea și coordonarea politicii de informații și siguranță, precum și pentru apărarea statului democratic șl a instituțiilor îi revine președintelui Consiliului de Miniștri. Acesta răspunde în fața Parlamentului, putând fi oricând debarcat cu un simplu vot de neîncredere. Totuși. în majoritatea țărilor Europei continentale și în cele având experiența unor sisteme polițienești represive la un anumit moment al istoriei lor moderne, controlul legislativ tinde să fie favorizat. Pe de altă parte, așa cum menționam mai sus. SUA, cu o democrație bine consolidată, au mecanisme de control la nivel executiv, legislativ și juridic federal. Mai sunt și unele țări democratice care au creat și instituția Avocatului Poporului, împuternicită să investigheze presupusele violări ale drepturilor omului comise de serviciile de informații și să informeze populația despre rezultatele investigațiilor.
În același studiu, se menționează că noile amenințări și riscuri la adresa securității interne ce rezultă ca urmare a terorismului internațional, traficului de droguri, contrabandei, crimei organizate și imigrației ilegale solicită întărirea capacității acestor servicii. Mai ales după 11 septembrie 2001, calitatea serviciilor de informații este considerată esențială. În lunile care au urmat atacurilor, guvernele mai multor țări au extins atribuțiile serviciilor de informații inclusiv la urmărirea pe internet, ascultarea convorbirilor telefonice și interceptarea faxurilor. Noile tehnologii măresc capacitatea de supraveghere, detectare și identificare a posibililor suspecți. Impunându-se ca, mai mult ca oricând, serviciile de informații să dezvolte relații de cooperare atât la nivel intern, cât șl la nivel extern. Parlamentul trebuie să se asigure că, în noile condiții, atribuțiile extinse ale serviciilor de informații nu contravin normelor și principiilor dreptului internațional umanitar și drepturilor omului. Apoi, numai un sistem de control și de contrabalansare poate împiedica executivul sau parlamentul să folosească în mod abuziv serviciile de informații în favoarea propriilor scopuri politice. În context, o opinie asemănătoare a fost exprimată încă în 2003 de către Directorul General al UNESCO, Koichiro Matsuura, care evidenția explicit faptul că "există în mod clar o tensiune între exercitarea libertăților fundamentale și nevoia de securitate crescândă în fața terorismului".
Într-o democrație, serviciile de informații trebuie să fie eficiente, neutre politic (nonpartizane), să adere la un cod etic profesional, să acționeze în contextul mandatului legal, conform normelor legale, constituționale și practicilor democratice ale statului. Așadar, controlul democrafic al serviciilor de informații trebuie să înceapă prin trasarea unui cadru legal explicit și clar, stabilind statutele acestora, care trebuie supuse aprobării Parlamentului, după o largă dezbatere publică. Se impune ca aceste statute să specifice limitele atribuțiilor serviciilor de informații, metodele de acțiune și mijloacele prin care ele sunt trase la răspundere.
De regulă, controlul serviciilor de informații în societățile democratice este apreciat ca fiind mai puțin deschis și mai puțin dezvoltat în raport cu controlul altor sectoare ale activității statului. De exemplu, deliberarea comisiilor parlamentare pentru serviciile de informații nu se face de obicei în dezbateri publice deschise, iar parlamentarii implicați trebuie să depună un jurământ special de respectare a confidențialității informațiilor de care iau cunoștință. Indiferent de forma particulară a controlului serviciilor de securitate, în ansamblul lor societățile democratice caută să mențină un echilibru între comportamentul legal și responsabilitatea acestor servicii în fața cetățenilor, printr-un control regulat, pe de o parte, și prin păstrarea secretului și eficienței în protecția securității naționale, pe de altă parte.
O modalitate structurală de control al serviciilor de informații ar fi aceea de a se evita monopolul unei singure agenții sau organizații. Astfel, există și opinia potrivit căreia proliferarea și a altor tipuri de organizații de informații, încorporate în alte structuri de securitate națională, precum forțele armate și poliția, poate fi mai puțin eficientă și poate încuraja competiția birocratică. Totuși, se recunoaște că aceasta facilitează controlul democratic, deoarece puterea lor nu se află în mâna unei singure persoane. De aceea, multe state au servicii separate, pentai informațiile interne, externe, precum și pentru informațiile militare. Această diferențiere este apreciată că fragmentează colectarea și analiza informațiilor, lucru ce a devenit foarte problematic, în special după atacurile teroriste din SUA. Acest neajuns a fost înlăturat însă de o nouă structură – Comunitatea de Informații (CI), în țările care încă nu o constituise,
Dr. Mihail Cociu, Gena egoistă și strategiile sale, www.asimetrie.httm
Dr. Mihail Cociu, op. cit
ci realizează o creștere substanțială a capacității de analiză a informațiilor, implementându-se conceptul de analiză integrată de intligence, iar în unele țări, chiar coordonarea unitară a procesului de culegere de informații.
În concluzie, în oricare din opțiunile statelor, rezultă că Parlamentul joacă un rol decisiv în supravegherea activității serviciilor de informații. Parlamentele au nevoie de informații de cea mai bună calitate pentru a lua deciziile potrivite privind securitatea națională în diverse domenii, de la stabilirea dimensiunii și bugetului forțelor de securitate (inclusiv ale serviciilor de informații), până la autorizarea folosirii forței. Parlamentele sunt consumatoare de informații, dar ele au și rolul de a asigura:
a) Legitimitatea democratică a serviciilor de informații, în baza căreia controlul parlamentar poate garanta respectarea normelor democratice de cătire serviciile de informații;
b) Prevenirea abuzurilor din cauza naturii serviciilor pe care le furnizează statului, agențiile de informații sunt predispuse la abuzuri,deoarece ele acționează cu un oarecare grad de confidențialitate pe teritoriul național, fiind justificate preocupările privind modul în care serviciile de informații interne își exercită puterile extraordinare. Ele trebuie să respecte și toate legile privind datele personale și secretul comunicațiilor Dacă în circumstanțe deosebite este nevoie să se procedeze la monitorizarea secretă a comunicațiilor, atunci legea trebuie să stabilească mecanismul juridic și personalul autorizat să îndeplinească aceste activități. Controlul parlamentar poate oferi garanția că serviciile de securitate acționează în acord cu legea;
c) Eficiența sectorului de informații,așa cum am constatat, în majoritatea țărilor,Parlamentul este arbitrul final al activității instituțiilor din sectorul de securitate și, în această calitate, trebuie să investigheze activ prestația acestora, asigurându-se că banii contribuabililor sunt cheltuiți conform scopului stabilit. Pentru a acționa corespunzător, serviciile de informații trebuie să primească însărcinări pertinente de la Parlament și să beneficieze de un sistem eficient de management, care să asigure o conducere responsabilă.
Pentru ca Parlamentul să joace un rol decisiv în realizarea securității unui stat democrat, nu trebuie omis faptul că pentru îmbunătățirea comunicării publice, nu se poate ajunge ca transparența să transforme serviciile de informații în servicii de informare publică.
În orice stat democratic există o politică firească și perfect legitimă a secretului, supusă controlului parlamentar, care nu face decât să slujească interesele statului și ale cetățenilor într-o lume pe de o parte vulnerabilă așa cum s-a dovedit în mod dramatic, la noi amenințări și riscuri, interne și externe și pe de altă parte, obligată să-și fundamenteze deciziile la nivel executiv în lumina cunoașterii cât mai aprofundate a fenomenului politic și politico militar internațional contemporan.
Notă: DCAF (Centrul pentru Controlul Democratic al Forțelor Armate cu sediul la Geneva) promovează buna guvernantă și reforma în sectorul de securitate. Centrul întreprinde cercetări privind bunele practici, încurajează elaborarea de norme pertinente la nivel național și internațional, face recomandări privind politicile de guvernare și parlamentare în domeniul securității și oferă programe de consiliere și asistență în țara respectivă. Printre partenerii DCAF se numără guverne, parlamente, societatea civilă, organizații internaționale și o largă gamă de actori din sectorul de securitate cum ar fi poliția, organele judiciare, agențiile de informații, poliția de frontieră și forțele armate.
CAPITOLUL II
CAPACITATEA SERVICIILOR DE INFORMAȚII DE A FACE FAȚĂ NOILOR PROVOCĂRI
Avansul tehnologic, globalizarea și efervescența versiunii deschise a modului de obținere a informațiilor au transformat profund procesul intelligence. Într-un univers dual, online – offline, caracterizat de conectivitate și, totodată, atomizare, de circulație largă, rapidă, în rețele extrem de eterogene, s-au amplificat incertitudinile atât în ceea ce privește procesele actuale, dar mai ales predictibilitatea celor viitoare. În societatea cunoașterii, securitatea a devenit, mai mult decât oricând, un bun comun, iar principala caracteristică a noilor realități este „transparența determinată de multiple interdependențe”. Pentru a face față acestor provocări, administrațiile moderne implementează strategii de securitate în care rolul serviciilor specializate se transformă radical, devin parte a unui efort național care implică deopotrivă instituțiile guvernamentale și civile, mergând până la responsabilizarea individuală a cetățeanului. În perspectivă, serviciile de intelligence tind să devină furnizoare de cunoaștere, în cadrul unei rețele interdisciplinare, în care rolurile de beneficiar și furnizor sunt complementare.
2.1. PROVOCĂRI ÎN INTELLIGENCE
Ultimii 20 de ani au însemnat, pentru serviciile de informații, o continuă reinventare, pentru a gestiona probleme de securitate tot mai complexe. Proliferarea formelor asimetrice, neconvenționale de conflict, și caracterul transnațional al amenințărilor s-au suprapus apariției de noi medii de comunicare, în care transmiterea și schimbul de informații pot avea loc neîngrădit, la adăpost de intervenția forțelor de securitate, prin eliminarea treptată a barierelor „tehnice”, dar în care intențiile și identitatea emitentului sunt dificil de stabilit. Amenințări precum spionajul și criminalitatea organizată, considerate „tradiționale” în structurile de intelligence, au dobândit dimensiuni suplimentare, legate de dezvoltarea tehnologică. În plus, au apărut pericole noi, precum cele cibernetice, a căror natură difuză, anarhică și interconexată, le face extrem de greu de identificat și gestionat.
De altfel, Robert Cooper avertiza că “secolul în care tocmai am intrat riscă să fie deturnat de anarhie și tehnologie, iar acești doi mari distrugători s-ar putea susține reciproc”. Vechile paradigme de explicare a cadrului internațional sunt tot mai contestate sau insuficiente, iar o nouă teorie unanim acceptată se lasă așteptată. Statele sunt mai vulnerabile (în cel mai bun caz, mai nepregătite) ca oricând la aceste provocări. Accesul la tehnologie, la mijloace de comunicare și propagandă, la diferite alte resurse de putere, care s-au aflat în mod tradițional în monopolul statului, este acum la îndemâna a ceea ce generic s-a numit „nonstat”, care a profitat de propagarea inovațiilor, și-a modificat metodele de acțiune și le-a folosit în detrimentul intereselor globale de securitate. A devenit evident că lumea se află într-o criză de adaptare care, comparativ cu alte etape în evoluția societății umane, prin rapiditatea și spațiile pe care le acoperă, demonstrează că, pentru o înțelegere reală, nu mai este suficientă calea reducționistă. Toate aceste evoluții au transformat profund procesul intelligence, obligând structurile informative să adapteze permanent și în timp foarte scurt strategii, planuri, tactici și forme de management.
Fără inteligență, s-ar descoperi foarte greu sensul fenomenelor, al evenimentelor din spațiul luptei, esențialul, relațiile logice dintre acestea, s-ar găsi cu dificultate soluții logice pentru rezolvarea situațiilor complicate.
Administrațiile moderne implementează strategii de securitate în care rolul serviciilor specializate se transformă radical, acestea devenind parte a unui efort național care implică, deopotrivă, instituțiile guvernamentale și civile, mergând până la responsabilizarea individuală a cetățeanului. Din această perspectivă, un principiu fundamental este „cultura de securitate”, ce presupune promovarea și consolidarea valorilor democratice prin dezvoltarea unei înțelegeri comune a provocărilor și oportunităților în domeniul securității naționale, la nivelul statului și al societății.
Abordarea mai profundă a conceptului a condus la o redimensionare a joint intelligence-ului, care presupune cooperare, comandă și direcție integrată, precum și folosirea resurselor și a informațiilor din toate sursele disponibile pentru realizarea analizei și informarea decidenților. Colaborarea, pe verticală și orizontală, specifică joint intelligence-ului, deține un rol covârșitor în formarea acelei gândiri strategice necesare pentru a rezista prezentului imprevizibil și surprizelor viitorului.
2.2. SECURITATEA – REZULTAT AL UNUI EFORT AL
ÎNTREGII SOCIETĂȚI
În societatea cunoașterii, securitatea a devenit, mai mult decât oricând, un bun comun, iar principala caracteristică a noilor realități este „transparența determinată de multiple interdependențe”. Astfel, serviciile de intelligence tind să devină furnizoare de cunoaștere, în cadrul unei rețele interdisciplinare, în care rolurile de beneficiar și furnizor sunt complementare, interșanjabile perpetuu. Din acest punct de vedere, este vitală relația pe care structurile de securitate o stabilesc cu opinia publică. Mass-media, prin funcția sa de filtrare și traducere a mesajului organizațiilor, se dovedește a fi extrem de importantă. Similar, colaborarea public-privat, consilierea și influența exercitate de organizații neguvernamentale au un efect important asupra eficienței deciziilor politice adoptate de stat pentru asigurarea securității. Totodată, think tank-urile, universitățile și institutele de cercetare contribuie la procesul intelligence, expertiza mediului academic prezentând avantajul cercetării științifice aprofundate, al dezbaterilor critice și al perspectivelor culturale variate. Educarea cetățenilor într-un spirit participativ, în propriul beneficiu, reprezintă însă cea mai mare provocare, mai ales în societățile care s-au confruntat cu regimuri autoritare.
Beneficiile unei abordări bazate pe comunicare activă sunt majore:
consolidarea încrederii între părți;
responsabilizarea societății, precum și întărirea convingerii cetățenilor că aceștia nu sunt doar beneficiari, ci și contributori la satisfacerea propriilor nevoi de securitate.
În ultimul deceniu, s-a accentuat progresiv preocuparea serviciilor de informații de a se apropia de destinatarul final al produselor lor și de a revizui, permanent, raporturile bilaterale. Comunitatea de informații a înțeles că trebuie să asigure nu numai informații, ci și „judecăți” și „ipoteze asupra sensului” acelor date și posibilele lor efecte asupra direcției politice. În aceste condiții, accentul se deplasează de la „încredere în date” la „încredere în furnizorul de servicii”. Astfel, se produce o reinventare a intelligence-ului ca interlocutor axat pe implicarea în dialoguri cu beneficiarul, centrate pe scop, altfel spus, acesta tinde să devină mai degrabă furnizor de servicii (prin ședințe de informare) decât producător de informații. O relație strânsă conduce la următoarele situații:
când factorul de decizie cunoaște capacitatea/ posibilitățile/ aptitudinile furnizorului de informații, poate schimba dimensiunea cerințelor/ solicitărilor sale;
când furnizorul cunoaște cerințele, își poate desfășura resursele astfel încât să își optimizeze capacitatea de reacție.
Într-o relație furnizor – client, acesta din urmă nu își concentrează încrederea în produsele analitice sau platforme de colectare, ci în abilitatea primului de a plasa datele în context, de a înțelege modul în care acțiunile, evenimentele și actorii ar putea interacționa și influența rezultate.
2.3. RISCURI ȘI OPORTUNITĂȚI ÎN DOMENIUL SECURITĂȚII
Tendințele de evoluție ale securității naționale și internaționale pot fi reprezentate pe șase dimensiuni relevante.
O primă dimensiune a securității se manifestă în zona suveranității naționale și capacității de guvernare a statului în contextul evoluțiilor tehnologice specifice erei informaționale. Anvergura fenomenului de globalizare, consolidarea influențelor actorilor non-statali și evoluțiile accelerate ale inovării tehnologice, pe fondul accesului tot mai facil al tuturor categoriilor de utilizatori – state, entități non-statale sau indivizi la produsele tehnologiei de vârf, constituie principalele repere ale dinamicii contextului de securitate actual. Diminuarea controlului statului asupra piețelor comerciale și ale muncii și competiția pentru acces la materii prime și resurse energetice se vor accentua în următorii ani. De aceea, va crește relevanța dimensiunii economice a securității pe fondul globalizării și al efectelor pe termen mediu și lung ale crizei financiare.
Conflictele vor fi preponderent asimetrice și se vor desfășura nu numai în teatrele clasice de operațiuni, ci și în spații noi precum spațiul cosmic și mediul cibernetic. În această dimensiune, preocuparea pentru acces la tehnologii duale a actorilor statali și non-statali va cunoaște o continuă amplificare.
O altă dimensiune a securității va fi cea demografică, marcată de disparitățile dintre explozia demografică în statele sărace sau în curs de dezvoltare și fenomenul de îmbătrânire a populației din statele dezvoltate, cu efecte asupra fenomenelor migratorii și exportului de insecuritate din diferite zone ale globului. Riscurile ecologice reprezintă o dimensiune din ce în ce mai prezentă pe agenda de securitate a statelor. Creșterea consumului și dezechilibrele în accesul la resurse, catastrofele naturale și schimbările climaterice generează consecințe majore asupra vieții cetățenilor și funcționării societăților.
Dimensiunea științifică și tehnologică a securității este marcată de evoluții diverse, de la dezvoltarea nanotehnologiei și biotehnologiei, la robotica avansată sau energiile regenerabile. Viteza acestor evoluții reprezintă deopotrivă sursa și forța motrice a oportunităților de dezvoltare a societății informaționale bazate pe cunoaștere, dar și a unor provocări, riscuri și amenințări la adresa securității.
Accesul facil la aproape orice fel de date, volumul și viteza de propagare a informației, dar și rata ridicată de perisabilitate a acesteia au devenit realități ale lumii în care trăim. Odată cu liberalizarea fluxurilor de informații și comunicare, cunoașterea nu mai este generată de posesia informației, ci de utilizarea, diseminarea și împărtășirea acesteia, de configurarea unor canale de comunicare adecvate, de exploatarea interconectării la nivel de rețele în susținerea intereselor proprii.
Generalizarea utilizării inovării ca bază a evoluției societății, schimbarea cutumelor de difuzare a informației de la canale restrânse, ierarhice, pentru decizii puternic centralizate, la flexibilizarea și aplatizarea ierarhiilor, transformarea modurilor tradiționale de producție în întreprinderi și corporații virtuale capabile să reacționeze rapid la dinamica pieței și includerea efectivă a informației printre factorii de producție sunt repere relevante ce modifică substanțial perspectiva evoluțiilor economico-sociale contemporane.
În egală măsură, creșterea dependenței societății de tehnologie, în general, și de infrastructura și sistemele informatice și de comunicații, în particular, sporește vulnerabilitatea utilizatorilor în fața oricăror amenințări la adresa acestora. Atenția nu trebuie concentrată doar asupra noilor amenințări, ci și asupra modului în care acestea influențează riscurile și amenințările tradiționale (terorismul, spionajul, criminalitatea organizată, extremismul etc.) la adresa valorilor și intereselor de securitate ale României.
Includerea celor mai noi produse și tehnologii informatice în procesele specifice ale activității intelligence reprezintă o prioritate a Serviciului pentru perioada următoare, nu ca scop în sine, ci ca instrument care să contribuie la realizarea misiunilor sale fundamentale:
Cunoașterea – extinderea riscurilor și disimularea acestora în forme de manifestare din ce în ce mai versatile, inclusiv informatice, solicită instrumente noi de identificare și înțelegere.
Anticiparea dinamicii riscurilor, vulnerabilităților și amenințărilor presupune specializare și dezvoltare de capabilități care să permită abordări adecvate naturii acestora și necesităților de fundamentare a deciziilor în domeniul securității naționale.
Prevenirea – spectrul de măsuri pentru limitarea manifestării riscurilor și amenințărilor la adresa securității naționale se multiplică atât intensiv prin utilizarea mijloacelor informatice în domeniile de acțiune clasice ale Serviciului, cât și extensiv, prin formularea răspunsului la noile amenințări cibernetice.
Protecția – securitatea cetățenilor români, a societății în ansamblu și a statului trebuie asigurată, în egală măsură, în spațiul fizic și virtual. Provocările sunt determinate de arhitectura celor două spații și de granița difuză dintre acestea, cu impact asupra responsabilităților instituțiilor statului. Întrepătrunderea dintre dimensiunile multiple ale securității necesită o analiză extinsă asupra valorilor naționale și modului în care vor trebui acestea protejate inclusiv în plan virtual.
– Contracararea – sporirea și diversificarea gamei de operațiuni ostile care vizează
sau utilizează noile tehnologii vor determina extinderea măsurilor de contracarare
și creșterea gradului de intruziune a acestora în mediul virtual. În acest sens, vor fi
necesare noi modele de răspuns integrat, individual sau în cadrul cooperării
internaționale, precum și adoptarea unor principii de aplicare a proporționalității
măsurilor de ripostă în mediul cibernetic.
– Promovarea – identificarea și susținerea oportunităților de realizare a intereselor naționale și de afirmare a valorilor de securitate trebuie realizate prin valorificarea instrumentelor specifice erei informaționale. Noile resurse tehnologice trebuie orientate în sensul susținerii modalităților de lucru colaborativ și valorificării ferestrelor de oportunitate acționale și decizionale.
2.4. UN NOU ROL PENTRU OSINT
Intelligence nu înseamnă numai culegerea de informații și transmiterea acestora către beneficiari, ci cunoaștere în sensul cel mai înalt al termenului, un mod de a înțelege lumea utilizând toate sursele. Din această perspectivă, Open Source Intelligence/ OSINT reprezintă un concept vital în strategia intelligence a NATO și nu numai, majoritatea serviciilor de informații dezvoltând departamente special destinate exploatării surselor deschise. Creșterea importanței OSINT este direct legată de deschiderea analiștilor comunității de informații către schimbul de experiență și cunoștințe cu experți din mediul academic, de afaceri și din centrele de cercetare. Pentru ca această concepție să-și găsească un corespondent în realitate, s-a impus transformarea culturii tradiționale a secretului, iar după momentul 11 Septembrie 2001 a devenit imperativă realizarea binomului secret – deschis, altfel spus reunirea eforturilor tuturor zonelor de analiză în scopul protejării de agresiuni. Pentru soluționarea acestei probleme, cercetătorul american William Lahneman a propus promovarea unui nou concept al procesului intelligence, în care între “informația secretă” și “informația deschisă” este plasată “informația de încredere” (trusted information), care circulă într-o “rețea a încrederii” (trusted networks). Sistemul creat pe această bază ar fi utilizat în mod responsabil, contributorii urmând să alimenteze, după niște reguli prestabilite, numai informații validate. Printre membri pot fi agenții guvernamentale, companii private, ONG-uri, comunități de interese și chiar indivizi în mod particular.
Alături de „informațiile de încredere”, o cale eficientă de exersare a deschiderii și a beneficiilor pe care le aduce cooperarea este oferită de sursele deschise. OSINT nu se limitează la Internet mining sau monitorizarea presei, așa cum consideră unii teoreticieni în domeniu, ci solicită de la cei implicați cunoștințe sociale și culturale ridicate, având potențial ca resursă tactică, operațională și strategică și deținând un rol substanțial în reducerea imprevizibilului, a incertitudinii ce caracterizează mediul de securitate. Exploatarea surselor deschise de informare este cu atât mai mult necesară în societatea actuală cu cât dezvoltarea exponențială a acestora, cantitativă și calitativă, constituie una dintre caracteristicile modernității.
Se consideră că OSINT „ar trebui să fie fundamentul pentru toate disciplinele de colectare a informațiilor secrete și (…) ar putea fi punctul de plecare pentru punerea în aplicare a conceptului mai larg de intelligence național sau global, ceea ce unii numesc intelligence colectiv sau creierul lumii”.
Deși a fost un proces dificil, serviciile de informații au înțeles că, pentru a fi eficiente, trebuie să fie capabile să se reinventeze, să genereze rețele colaborative care să ofere produse informaționale anticipative, oportune, complete, obiective, care să sprijine procesul decizional în sfera securității și să sporească încrederea în capacitatea statului de a-și proteja cetățenii. Efectele benefice ale acestei schimbări de paradigmă nu sunt, neapărat, vizibile publicului larg, dar constituie un fundament esențial pentru crearea unui parteneriat real între intelligence și cetățeni, al cărui scop final este asigurarea condițiilor pentru obținerea de bunăstare socială, în condiții de siguranță. În acest proces, de conectare a nodurilor – instituții publice, organizații neguvernamentale, companii private și indivizi – OSINT reprezintă un liant, reușind să aducă la un loc cea mai bună expertiză – cea a întregii societăți și a celor mai capabili membri ai săi. Viitorul în intelligence duce OSINT în avangarda comunității de informații, într-o rețea din care nu lipsește aportul sectorului privat, respectiv al polilor de cunoaștere din societate – mediul academic, think tank-uri și chiar analiști freelancer.
CAPITOLUL III
SPECTRUL DE MANIFESTARE AL CONFLICTULUI IN VIITOR
Sfârșitul Războiului Rece și, în general, al confruntării directe, de aproximativ o jumătate de veac, între cele două sisteme sociale antagonice, reține atenția asupra unei „noi” dar totuși „vechi” forme de manifestare a confruntării: conflictul sau războiul asimetric.
Se pot găsi numeroase răspunsuri unor probleme cu soluții multiple, în timp ce alte probleme care se cer grabnic rezolvate se vor înmulți, se pot sesiza sensuri noi ale unei atât de vechi și de controversate dialectici strategice. Iar acest lucru este foarte important pentru definirea corectă atât a conflictului care împinge lumea înainte, cât și a războiului care se consideră că o trage totdeauna înapoi.
3.1. CONFLICTUL
Dacă este vorba de conflict, se impune să avem imaginea, în primul rând, a unei stări nonviolente de neînțelegere, dezacord sau ciocniri de interese antagonice între părți adverse, care pot degenera, în anumite condiții, în diferende și acțiuni violente și chiar în război.
Dacă acceptăm în fapt că apariția și dezvoltarea conflictelor este determinată de trecerea peste anumite limite, în general cunoscute, și de incapacitatea celor în cauză de a face față unor presiuni de stare, intrarea în noua eră a cunoașterii echivalează cu un spor semnificativ al potențialului de anticipare și răspuns la situațiile-limită și al capacității de control asupra disfuncțiilor.
În mod logic, deci, aceste premise ar trebui să conducă la diminuarea sau chiar eliminarea tensiunilor, a disfuncțiilor și dezechilibrelor critice și îndeosebi a celor explozive. Toate acestea ar urma să se producă înainte de agravarea situațiilor ce pot deveni conflictuale, mai ales în fazele primare, de deosebiri, de opoziție, de contradicții rezolvabile încă la masa tratativelor.
Conflictul ca stare, ca moment de dezechilibru, ca limită, în evoluția și manifestarea diverselor tipuri de relații (când există pericolul ruperii echilibrului), rămâne inevitabil un proces obiectiv, dar modalitățile de soluționare nu trebuie să devină violente sau preponderent violente, ci dimpotrivă.
Asimetria există și în lupta evolutivă, la nivelul speciilor, al vieții, în general. Ea nu este o invenție a omului. Există în natură de milioane de ani. Așa cum există lupta. Așa cum există agresivitatea, unul din cele mai controversate concepte în teoriile evoluționismului.
„Agresivitatea este, după Konrad Lorenz, asa-zisul rău care, în realitate, acționează pentru binele speciei. Ulterior apariției studiului său, s-au constatat fenomene care contraziceau această concepție. Agresivitatea intergrupală, adeseori distructivă, sau comportamentul infanticid observat la clanurile de lei și în grupul unor maimuțe a ridicat un semn de întrebare referitor la explicarea funcției adaptative a comportamentului agresiv.“ Dr. Mihail Cociu vorbește despre o strategie evolutiv stabilă care se caracterizează printr-o luptă asimetrică dintre gene și nu numai. „Formula matematică prin care se exprimă această strategie evolutiv stabilă (SES) poate fi tradusă în cuvinte astfel: Fiecare combatant se menține pe poziție o durată de timp imprevizibilă, dar apropiată de valoarea bunului real aflat în competiție. Este de o importanță vitală ca indivizii să nu ofere rivalilor nici o indicație referitoare la momentul în care au decis să abandoneze confruntarea. Cel care va indica prin vreo mișcare a corpului că se pregătește să abandoneze va fi prompt dezavantajat. Singură atitudinea impasibilă va rămâne stabilă în cursul evoluției. Minciuna nu se dovedește o SES în cadrul relațiilor intraspecifice, nefiind favorizată, ci penalizată de selecția naturală. Atenție! Este vorba de animale, nu de om“.
Dr. Cociu arată că luptele acestea dintre genele egoiste au fost denumite de J. Maynard Smith lupte asimetrice. Caracteristica lor este aceea de a opune adversari identici sub toate aspectele. Asimetria este dată de strategiile agresive adoptate. Un asemenea model – spune dr. Cociu – nu există în realitate. J. Maynard Smith și G.A. Parker au studiat luptele asimetrice, stabilind cel puțin trei tipuri de asimetrii:
a) indivizii se deosebesc prin talia și abilitatea lor agresivă, fiecare fiind capabil să evalueze capacitățile fizice ale rivalului său în comparație cu ale sale;
b) profitul este diferit, în funcție de vârstă;
c) unul dintre adversari poate face ca lupta să se termine mai repede (în acest caz, SES adoptată va fi: rezidentul câștigă, intrusul pierde, selecția naturală favorizând indivizii care manifestă un comportament teritorial.
„Desigur, procentajele evolutiv stabile calculate și atribuite de Maynard Smith strategiilor diferite se referă la corpurile indivizilor, care sunt suficient de mari pentru a fi observate. Interacțiunile dintre gene, prin intermediul corpurilor pe care le controlează, sunt, cum spune Richard Dawkins, doar vârful minuscul al aisbergului, căci majoritatea covârșitoare a interacțiunilor genelor în grupul evolutiv stabil al poolului genetic se desfășoară în interiorul corpurilor. Asemenea interacțiuni sunt, practic, imposibil de observat, deoarece ele au loc în interiorul celulelor, mai exact în celulele embrionului în curs de dezvoltare. Corpurile bine integrate, al căror comportament ia forma diferitelor strategii, sunt rezultatul unui grup evolutiv stabil de gene egoiste. Cu alte cuvinte, când selecția intervine la nivelul individual sau populațional de integrare, la nivelul pool-ului genetic jocurile sunt deja făcute“. Aceste lucruri sunt valabile și în lumea omului. Războiul, fie el și asimetric, ca formă extremă de soluționare a conflictului, ar trebui să fie depășit, încetând să reprezinte o necesitate sau o prioritate. Cu siguranță însă, războiul nu va dispărea ca posibilitate și nici ca fenomen social.
Vor exista și se vor manifesta încă forme ale războiului clasic (militar) în variante modernizate, înalt tehnologizate, în contrast cu altele inedite, improvizate, ciudate chiar, neîncadrate în tiparele tradiționale.
Cum va arăta cu exactitate războiul viitorului este aproape imposibil de anticipat și, mai ales, de încadrat într-o imagine model, virtuală, unică și atotcuprinzătoare. În războiul asimetric, fiecare dintre adversari apelează la mijloace diferite, la nivelul său, fără să caute să rivalizeze cu celălalt și, la urma urmei, evitând confruntarea față în față, metodele de luptă adaptate adversarului și mediului de manifestare fiind cele ce permit derularea ostilităților.
Cu toate previziunile făcute, pentru moment, dispunem doar de clișee disparate, de fragmente mai mult sau mai puțin clare, care însă ne atrag atenția asupra unor caracteristici sau modificări de esență ale teoriei și practicii conflictelor (războaielor) viitorului, oricum altfel decât imaginile de până acum, poate marcate mai profund de asimetria confruntării pe toate planurile.
Puține sunt situațiile când se creează o stare de conflict, iar părțile adverse să se afle într-o relație de simetrie. Mai devreme sau mai târziu se produce o disoluție a acesteia, o transformare într-una asimetrică.
Dintotdeauna, între adversari au existat sau au fost realizate diferențieri, cu avantaje sau, dimpotrivă, dezavantaje, de o parte sau de alta.
Asimetria în confruntare a decis întotdeauna de partea cui este victoria. Dimpotrivă, simetria între două părți adverse, care presupune, printre altele, concordanța conceptelor și planurilor de acțiune, proporționalitate în forțe și mijloace, capacități logistice asemănătoare, timpi de reacție asemănători sau compatibili etc., nu este dorită și nu poate, în nici un caz, să asigure victoria în luptă, să conducă spre realizarea scopurilor propuse în războiul asimetric al zilelor noastre.
Încă din cele mai vechi timpuri, luptătorii, dar mai ales conducătorii lor de căpetenie, au căutat modalități de realizare a superiorității față de adversar sau, dimpotrivă, căi și metode de a evita sau compensa superioritatea acestuia pentru a obține avantaje chiar și într-o situație de inferioritate, a exploata în avantajul propriu asimetria, chiar dacă aceasta le era defavorabilă.
„Victoria poate fi creată“ – spunea Sun Tzî, cu o jumătate de mileniu î.e.n., în lucrarea „Arta războiului”. Pentru aceasta, însă, nu e de-ajuns numărul sau forța. De aceea, se insistă permanent pe investiția de inteligență, de pricepere, de abilitate, pe capacitatea de analiză și sinteză, pe inițiativa creatoare, pe găsirea unor soluții de contracarare a superiorității adversarului, în situații de asimetrie, de conflict asimetric, cum am spune noi astăzi. „Întreaga artă a războiului se bazează pe înșelătorie. De aceea, dacă ești capabil, simulează incapacitatea; dacă ești activ, simulează pasivitatea. Dacă ești aproape, fă să se creadă că ești departe și dacă ești departe, fă să se creadă că ești aproape. Momește inamicul pentru a-l prinde în capcană; simulează neorânduiala și lovește-l; evită-l acolo unde este puternic. Fă să i se pară că ești în situație de inferioritate și încurajează-l la înfumurare. Nu-l slăbi nici o clipă, hărțuiește-l. Atacă-l când și acolo unde nu este pregătit; acționează când el nu se așteaptă la așa ceva”.
După cum se poate observa, această artă a războiului, prefigurată cu două milenii și jumătate în urmă și de Sun Tzî, este deosebit de actuală și în prezent. Nu întâmplător, unul dintre cei mai de seamă analiști militari ai secolului trecut, teoreticianul militar englez B.H. Liddell Hart, inspirat inclusiv de către marele gânditor chinez, recunoscut pentru erudiția sa în domeniul istoriei și strategiei militare, apreciază și recomandă acțiunile indirecte în abordările strategice militare, în rezolvările conflictelor/războaielor asimetrice ale vremurilor noastre. El preia și aduce în actualitate parte din elementele de artă a războiului recomandate de către Sun Tzî, afirmând că „cea mai înțeleaptă strategie este să-l cunoști și să eviți punctele tari ale inamicului și să-i exploatezi slăbiciunile acestuia”, cu alte cuvinte, să găsești cele mai potrivite modalități de contracarare a superiorității, indiferent de natura acesteia, recurgând la stratageme care uneori par a fi perimate.
Depășind conceptul de strategie indirectă, care se opune celui de bătălie frontală, conducerea militară americană, peste Atlantic, a imaginat că trebuie să-și modifice modalitățile de raționament și, eventual, practicile pe teren. Așa a apărut conceptul de „război asimetric“. Trebuie să înțelegem, prin aceasta, capacitatea militară dată de tehnologie, de sofisticarea echipamentelor și procedurilor de a duce acțiuni precise într-un punct vulnerabil, ales dintr-un dispozitiv advers pus în inferioritate prin superioritatea calitativă – nu în mod necesar și cantitativă – a noilor instrumente ale bătăliei. Aplicată în momentul convenabil, în intervalul de timp hotărât, asupra unei porțiuni bine selectate din teritoriul inamic, lovitura devine decisivă pentru evenimentele care urmează, asigurând stăpânirea efectelor.
Pentru americani, războiul asimetric nu se confundă în mod obligatoriu cu înfruntarea dintre țările dezvoltate și țările sărace, nici cu „războiul zero morți“, este mai degrabă triumful asigurat de tehnologie și efectul garantat de surprindere.
Ilustrarea acestei teze, care a prins și mai mult în urma demonstrației făcute, a avut loc în primăvara anului 1999, prin întrebuințarea de către avioanele americane, asupra Belgradului, a bombelor cu grafit care au afectat moralul populației, privând-o de energie electrică și obligând-o să trăiască în acele momente în întuneric.
3.2. CONFLICTELE INTELIGENTE ALE VIITORULUI
Inteligența reprezintă capacitatea de a executa activități caracterizate prin complexitate, dificultate, adaptabilitate la un scop, realizare originală și valoare socială, permițând combinații variate și diferențieri subtile ale ideilor, facultatea de a înțelege, a sesiza prin gândire, aptitudinea de a se adapta la o situație, de a se schimba în funcție de circumstanțe. Deosebindu-se de noțiunea de spirit sau de gândire, inteligența este de neprețuit în cadrul conflictelor armate, întrucât conferă posibilitatea de a descifra situațiile complexe, a le pătrunde sensul, a realiza înțelegerea lor superioară.
Fără inteligență, s-ar descoperi foarte greu sensul fenomenelor, al evenimentelor din spațiul luptei, esențialul, relațiile logice dintre acestea, s-ar găsi cu dificultate soluții logice pentru rezolvarea situațiilor complicate. Aparținând laturii operaționale a activității intelectuale, inteligența, fiind o constanță de restructurări, combinații, reversiuni, transformări, generează operativitatea mentală, atât de necesară în conducerea operațiilor militare.
Ca trăsătură generală a gândirii, inteligența dă comandanților posibilitatea de a surprinde cu ușurință legăturile ascunse dintre fenomene, de a trece rapid de la o situație la alta, de a îmbina într-un mod inedit cunoștințele militare, care permite o rezolvare la un nivel superior a problemelor complicate ale luptei.
Progresele incontestabile obținute în ultimul deceniu în sfera teoriei și practicii militare datorează totul inteligenței umane, implicată activ în analiza fenomenului politico-militar, a mediului de securitate regional și global, a tendințelor geopolitice și geostrategice, optimizarea corelației politică – strategie militară, descifrarea evoluției războiului și confruntării armate moderne, a mutațiilor lor viitoare, a problematicii păcii, în managementul strategic al războiului și elaborările prospective ale domeniului, în fundamentarea unor opțiuni viabile privind pacea, situațiile de criză politico-militară și război sau proiectarea sistemului militar.
Soluționarea problemelor de ansamblu ale războiului, dar și ale celor de ordin operațional, ale organizării, planificării și pregătirii acțiunilor militare strategice, și nu numai, ține nemijlocit de inteligență, de acuitatea acesteia. Apelul la inteligență este o condiție ”sine qua non” a aproprierii victoriei, a optimizării raportului consum – rezultate, a economisirii forțelor și mijloacelor, câștigării sau impunerii păcii, conexiunii strânse a strategiei militare cu strategiile celorlalte domenii de activitate ale societății.
Perspectiva integrării în structurile de securitate euro-atlantice și europene implică amplu inteligența în însușirea procedurilor și tehnologiilor moderne de conducere, în asimilarea noilor elemente ale conducerii, în realizarea interoperabilității și viabilității acesteia, pentru eficientizarea acțiunilor militare strategice.
Lupta armată modernă a cunoscut, în ultimul deceniu, mutații de anvergură, într-o evoluție ascendentă, de la prima mare confruntare din Golf până la războiul din fosta Iugoslavie și, de aici, la cel din Afghanistan și, apoi, cel din Irak.
Fizionomia conflictelor s-a schimbat extrem de mult, complexul factorilor care o individualizează incluzând: situații politico-economice și strategice de insecuritate noi, noi scopuri politice și strategice, noi obiective, forțe și mijloace de acțiune specifice, o altă concepție și intensitate, o altă atitudine față de adversar, spații diferite de desfășurare, o paletă foarte vastă de tipuri dominante de acțiune și moduri tot mai sofisticate și neașteptate de manifestare a violenței.
Lumea acestor conflicte este una a confruntărilor asimetrice. Scopul lor politic a vizat și vizează gestionarea crizelor, lichidarea conflictelor deschise și prevenirea apariției unor noi conflicte. Obiectivele conflictelor invocate aici au fost: eliberarea de sub dominația străină, schimbarea regimului politic, înlăturarea de la putere a unor conduceri fundamentaliste islamice, a unor dictatori.
Spațiul de desfășurare al intervențiilor militare este mult mai mare, ceea ce le conferă acestora caracteristica de conflicte regionale. Fiind un spațiu de luptă fluid, luptătorii aflați în dispozitive de luptă asimetrice, neliniare, desfășoară acțiuni de luptă asimetrice, pe principiile descentralizării, manevrabilității, flexibilității, mobilității, dispersării și al folosirii unei game extrem de largi de acțiuni, în toate mediile. Dinamica luptei, gradul sporit de incertitudine și efectul armelor moderne sunt de natură să creeze o mare presiune psihologică asupra combatanților.
Tipurile dominante de acțiune cuprind: la început, armată contra armată, iar ulterior, pe măsura extinderii amplorii acționale, forțe de gherilă contra forțe regulate, ca și acțiuni de compromitere a guvernelor și personalităților, embargo total, gherilă, terorism, corupție, fanatism etnic și religios, dezinformare, influențare psihologică etc.
Creație de recunoscută finețe, extrasă din câmpul inteligenței umane, asimetria conflictului a traversat timpurile, până în zilele noastre, când a căpătat o mare complexitate și diversitate. Terorismul, amenințările cu folosirea armelor de nimicire în masă, ca și acțiunile de război informațional – domenii ale războiului asimetric – cer modalități asimetrice de răspuns, care să-i afecteze adversarului voința, inițiativa și libertatea de acțiune.
Replica la metodologiile neconvenționale sau netradiționale impuse de disproporționalitatea forțelor și mijloacelor adversarilor are la bază efortul de gândire al cercetătorilor conflictelor, care surclasează prin inteligență. Războiul non-contact, ca tip de confruntare asimetrică, practicat, de exemplu, în 1991, în Golf, reușește, prin combinarea inteligențelor strategilor americani, să descurajeze adversarul, realizând o puternică presiune psihologică și militară, o angajare limitată, prin lovirea punctelor vulnerabile și a centrilor vitali, iar în scurt timp, să-l facă pe acesta să capituleze.
Disproporționalitatea unor războaie ce au inclus operații ca Furtună în Deșert (Golf, 1991) sau Forța Aliată (Iugoslavia, 1999) s-a exteriorizat prin manevre subtile, rod al inteligenței în concepție și execuție, cu scopul de a genera superioritate de forțe și mijloace, pe anumite direcții, astfel ca, la momentul oportun, adversarul să fie lovit necruțător, iar inițiativa strategică să fie cucerită și menținută.
Reacția celui slab, de asemenea de tip asimetric, a fost tot un test de inteligență, în condițiile în care superioritatea tehnologică a adversarului era covârșitoare. Gherila însăși, ca produs al strategiei asimetrice, utilizată intens, după 1 mai 2003, de forțele fidele fostului dictator irakian, în lupta cu trupele americane, dă un răspuns neconvențional, pe grupuri mici, zi și noapte, acestora, provocând sistematic pierderi umane.
Un exemplu este și războiul psihologic, veritabil război al inteligențelor, care practică manipularea informației, dezinformarea, intoxicarea informațională, ducând la destabilizarea psihică, influențarea și descurajarea adversarului.
Oricare ar fi tipul de confruntare asimetrică, superioritatea gândirii strategice maximizează avantajele și minimizează dezavantajele, exploatează slăbiciunile adversarilor, realizează sau evită surprinderea. Fie că este vorba de asimetria pozitivă (caracteristică celor puternici), fie de cea negativă (proprie celor slabi), concepția operațiilor sau acțiunilor de luptă mizează pe inteligență, pentru a realiza supunerea adversarului.
Imprevizibilele provocări ale actualului secol conferă fenomenului război o fizionomie, un conținut, forme, procedee și mijloace noi de ducere. Din această perspectivă, teoria și arta militară au obligația să adopte o viziune inedită în proiecția structurilor și misiunilor, în organizarea, planificarea și desfășurarea operațiilor. Ea va fi racordată la coordonatele teoretice ale preconizatei revoluții în problemele militare (RMA), provocată, în opinia celor mai mulți specialiști ai războiului, de aplicarea tehnologiilor high tech și ale unei noi doctrine în organizarea și executarea operațiilor militare, în spațiul managementului informațiilor, al senzorilor de detecție la distanță, al automatizării integrale a legăturii senzor – trăgător, al preciziei loviturilor.
Nu este lipsită de însemnătate nici opinia că războiul se va plasa la granița inferioară a confruntării armate, duse de dictatori și forțe paramilitare, brutal și limitat, cel mai adesea în spațiul urban. În rândul teoreticienilor războiului domnește convingerea că o nouă cultură tehnică militară va opera schimbări radicale în dialectica spațiului, timpului, distanței, vitezei și altor parametri ai luptei. Mare parte din practicile militare tradiționale vor fi abandonate, păstrându-se ceea ce este viabil și se conexează perfect la strategia noilor confruntări. Forma cea mai uzitată de conflict armat va fi, estimăm, cea a războiului informațional, tot mai multe state creându-și sau dezvoltându-și capacitățile necesare ducerii unui astfel de război.
Fizionomia conflictelor armate viitoare – mai degrabă limitate sau regionale – va fi, influențată, pe de o parte, de implementarea de către SUA și aliații săi cei mai apropiați a unor noi capacități militare, tot mai sofisticate, ale erei tehnologiei și informației, iar pe de altă parte, de sporirea, la nivelul altor state mari, a dotărilor erei industriale, într-o realizare hibridă, ce îmbină focul masat al forțelor, propriu secolului abia încheiat, cu unele sisteme și concepte noi, mai avansate, în dorința de a face față superiorității zdrobitoare a celor dintâi. Grupările teroriste și statele care le susțin se vor sprijini cel mai probabil pe strategii compensatorii, proprii conflictelor asimetrice, uzând de surpriză, pe plan tehnologic, și avantaje situaționale temporare.
Operațional, conflictele militare viitoare vor conserva, apreciem, tendința actuală de a-l obliga pe inamic să cedeze cât mai repede, folosind o forță ușor desfășurabilă, mobilă, puțin vulnerabilă și având o mare autonomie, capabilă să dea lovituri de precizie în adâncime, împotriva centrelor de greutate operative și strategice ale adversarului. Constanta acestor operații o reprezintă pierderile umane și materiale colaterale minime.
Operațiile decisive rapide, incluse în viziunea întrunită americană, vor fi întrebuințate pe larg în viitoarele confruntări armate, iar ideea angajamentului de precizie nu va fi părăsită, pentru că produce efecte operaționale la obiective limitate, mai ales dacă are loc o digitalizare integrală a forțelor.
Pentru păstrarea viabilității tuturor forțelor, se va realiza o protecție cât mai completă a lor, asigurându-se, în acest fel, o superioritate în toate dimensiunile, mai ales aeriană și spațială. Chiar dacă unele armate consideră că părăsirea concepției tradiționale a luptei în teren este o eroare, utilizarea operațiilor aeriene are mai mulți sorți de izbândă, pentru că, evitând contactul cu adversarul, diminuează sensibil pierderile umane.
Câmpul de luptă cibernetizat al viitorului va include, ca o cucerire de mare flexibilitate, robustețe și viabilitate operațională, elementele conceptului strategic de “război bazat pe rețea” (RBR), unde forța se va structura pe principiul joint, inclus în documentele de orizont mediu și îndepărtat, Joint Vision 2020 sau Army After Next, americane.
RBR va transforma informația în factor de putere, va mări capacitatea de răspuns și precizia de angajare a forței. Pe de altă parte, va asimila în viteză toate inovațiile conceptuale și tehnologice din domeniul militar.
Apare un obstacol ce trebuie depășit: integrarea sistemelor de armament și personalului în acest “întreg numit război bazat pe rețea, care este mai mare decât suma părților sale”, va fi foarte costisitoare, și cum conflictele noului mileniu vor fi purtate preponderent într-un mediu de coaliție, lucrul cel mai dificil îl va reprezenta înlăturarea decalajului IT între SUA și statele aliate.
Este clar că această „schimbare impresionantă în cultura instituției militare”, cum o numește Ivan Oelrich, cercetător principal în Federația oamenilor de știință americani, care definește ultimele dezvoltări în domeniu, va aduce modificări formidabile în spațiul războiului, iar adaptarea la ele nu va fi deloc ușoară. Aceasta pentru că, până la urmă, RBR nu este o problemă de tehnologie, cum s-ar crede, ci una organizațională, de a asigura o integrare totală în rețea a tehnologiei, o interoperabilitate deplină.
INOVAREA TEHNOLOGICĂ ÎN CONFLICTELE VIITORULUI
Nici un război nu seamănă cu altul. Fiecare este, în felul lui, unic și nerepetabil. Mai mult, deși războiul este guvernat, în esență, de aceleași legi și de aceleași principii, rareori beligeranții desprind învățămintele necesare. Și rareori ei se conformează normelor și principiilor stabilite, adică regulilor și obiceiurilor războiului.
Tipologia războaielor viitoare se înscrie, fără îndoială, într-o proiecție largă și diversificată, cu funcții predictive. Sistemele de arme, înalta tehnologie și tehnologia informației, deși reprezintă piloni tehnologici ai războiului viitorului, nu vor avea decât în mică măsură o evoluție în sine; ele vor răspunde, fără îndoială, interesului vital, configurării politice a confruntării. Se știe, tehnologia este unul din factorii care influențează și revoluționează arta militară, teoria și practica strategiei, adică strategia teoretică și strategia operațională. Este evident că înalta tehnologie va permite și va impune strategia acțiunilor rapide, strategia acțiunilor speciale și strategia totală sau integrală. În aceeași măsură, mijloacele perfecționate vor facilita strategiile de descurajare, strategiile coercitive, strategiile punitive, strategiile parțiale, strategiile de influențare, de impunere sau de amenințare. Dar și aceste tipuri de strategii solicită și vor solicita în continuare mijloace adecvate scopurilor și obiectivelor războiului (confruntării).
Ceea ce va continua să separe această lume se referă nu doar la interese, ci și la posibilități, la mijloace. Acțiunile, ca și reacțiile, vor fi totdeauna într-o strictă dependență de mijloace, iar acestea vor continua să evolueze nu doar într-o singură direcție, ci radial și fractal. Va fi din ce în ce mai greu ca planeta să fie controlată. Mai exact, tocmai datorită tehnologiilor și reacțiilor la acestea, cu cât se vor perfecționa mai mult mijloacele de supraveghere, gestionare și rezolvare a situațiilor conflictuale, cu atât vor crește vulnerabilitățile interne și riscurile asociate acestora. De aceea, problema strategiei mijloacelor este una de cea mai mare importanță.
Avem de a face cu trei tipuri mai de vulnerabilități, sensibile la trei tipuri mari de amenințări: vulnerabilitățile informaționale care sunt strict legate de evoluția IT; vulnerabilitățile tehnologice, care sunt strict legate de accesul la hightech și de reacțiile corespunzătoare și vulnerabilitățile asimetrice, care sunt strict legate de acțiunile și reacțiile haotice (în sensul teoriei haosului, al sensibilității la variația condițiilor inițiale), care îmbracă întreaga gamă de posibilități, de la violența primitivă, la violența informațională.
Sistemele de arme au evoluat și continuă să evolueze pe trei mari coordonate: sisteme de arme de distrugere globală, îndeosebi cele care țin de ADM; sisteme de arme de mare precizie, bazate pe tehnologia informației (IT) și pe hightec, care conduc la strategia războiului bazat pe rețea și sistemele de arme neconvenționale care participă efectiv atât la generarea, cât și la materializarea unui nou tip de strategie, strategia războiului continuu.
Sistemele de arme neconvenționale nu trebuie rupte de celelalte sisteme de arme. Termenul de „neconvențional“ ascunde o gamă foarte largă de posibilități.
Sistemele de arme pot fi împărțite în trei mari grupe:
– Sistemele de arme letale din care fac parte:
– Sistemele armelor de distrugere în masă;
– Sistemele armelor de precizie (armele inteligente);
– Sistemele de arme bazate pe lasere, amplificarea undelor electromagnetice și pe acțiunea letală a acestora;
– Sisteme de arme geofizice.
– Sistemele de arme non-letale din care fac parte:
– Sistemele de arme de influențare mediatică, informațională și psihologică;
-Sistemele de arme bazate pe folosirea unor substanțe psihotrope și halucinogene;
-Sistemele de arme bazate pe acțiuni neletale în spectrul undelor și bioundelor;
-Sisteme de arme geofizice cu acțiuni neletale (modificarea mediului).
– Sistemele de arme bazate mijloacele de distrugere în masă (arma nucleară, arma chimică și arma biologică), sistemele de arme bazate pe amplificarea undelor radio, pe biounde, pe lasere, pe factori geofizici, pe acțiuni mediatice, informaționale, psihologice, pe substanțe psihotrope, pe diferiți agenți chimici și biologici intră în sfera sistemelor de arme neconvenționale.
Influența sistemelor de arme asupra strategiei este indubitabilă. Desigur, această influență nu se exercită unilateral, ci într-un sistem de condiționări complexe. Oricum, factorul tehnic și tehnologic este, deopotrivă, o rezultantă a cerinței politice și strategice (strategia mijloacelor, strategia generativă) și un factor de influențare a strategiei.
Există, desigur, și alte preocupări, îndeosebi în spațiul războiului mediatic, al celui informațional, al celui geofizic etc. Este foarte posibil ca sistemele de arme ale viitorului să se bazeze pe non-letalitate, influențare psihologică și mediatică, pe acțiuni în spațiul virtual, pe folosirea energiei non-convenționale. Oricum, omenirea se află abia la începutul unui drum lung în ceea ce privește sistemele de arme ale viitorului și influența lor asupra principiilor războiului și strategiei, îndeosebi asupra strategiei militare, ce va dura, probabil, cât veacul al XXI-lea. Speranța omenirii este ca războiul să se îndrepte din sfera confruntării între entități, state, în sfera combaterii răului planetei, a optimizării mediului și condițiilor de viață.
Avansul tehnologic va influența hotărâtor evoluția conflictelor armate. Noile generații de arme inteligente, sistemele C4I, sistemele electronice de supraveghere, cercetare și lovire, tehnicile și tehnologiile războiului informațional și psihologic vor fi folosite masiv în operație și luptă.
Forțele Terestre americane, de exemplu, prevăd investiții importante pentru transformarea lor într-o viitoare forță capabilă de a se integra schimbărilor secolului XXI, cu un element expediționar joint. Fonduri mari sunt repartizate pentru realizarea unui sistem de luptă multifuncțional, multimisiune, reconfigurabil, dar și a sistemului tactic de comunicații digitale, care va forma baza capabilităților forței viitorului. Pe baza noilor tehnologii, va avea loc restructurarea Forțelor Terestre, creându-se o forță modulară, joint, expediționară, relevantă și suplă.
Gradul de implementare a noilor tehnologii va influența masiv soarta războiului. Cel de-al doilea război din Golf a arătat limpede cum caracterul decisiv al războiului de coaliție de înaltă intensitate este asigurat de noua tehnologie și de capabilitățile de război aerian. Capabilitățile strategice nu s-au măsurat în număr de unități, arme și militari, ci în calitatea armelor, a forței în ansamblu. La fel cum primul război din Golf a fost câmpul de afirmare a unor noi tactici, tehnologii și metode de instruire, unde operațiile terestre au fost de tip joint, au dezvoltat capabilități superioare tip C4I / BM, un nou ritm al luptei 24 de ore din 24 etc.
După A. Cordesman, lecția Golfului ține nemijlocit de tehnologie și revoluția în domeniul militar (RMA), de superioritatea tehnologică militară occidentală zdrobitoare: sistemele tehnice ce au asigurat o vizibilitate continuă, zi și noapte, avantajele sistemului C3I în scurtarea timpului de reacție, managementul bătăliei (BM), mijloacele de lovire (T), de asigurare a luptei (BDA), scurtarea ciclului de la luarea deciziei la lovirea adversarului, ascendentul tehnic și tehnologic sub toate aspectele – tragere, informații, diseminarea acestora, arme combinate și integrate, forțe multiservice, acțiuni în orice condiții de timp etc.
Tehnologiile militare ale viitorului vor avea un impact remarcabil în modul de ducere a conflictelor. Secolul XXI va face din război spațiul de întâlnire al unor sisteme militare din ce în ce mai complexe și performante, care implică tehnologii noi, militari superspecializați, acțiuni complexe, desfășurate pe coordonate strategice și tactice diferite de cele actuale. Complexitatea și capabilitatea forței sunt necunoscute asupra cărora meditează încă de pe acum specialiștii militari, pentru a nu fi găsiți descoperiți la examenul conflictelor viitorului. Aceasta, deoarece inovația tehnologică are drept obiectiv și scop sporirea capabilității forței.
Iar capabilitățile luptei moderne sunt influențate, cum apreciază analiștii conflictelor recente, de relativul echilibru tehnologic.
Aceiași analiști confirmă că pregătirea și tacticile adecvate, dacă includ diverse forme și superioritate tehnică în sinergia luptei, sunt superioare, în vreme ce situațiile în care instruirea și tacticile sunt inadecvate au urmări grave în rezultatul operației (luptei), cu toate că se dispune de superioritate tehnică.
Deși dezvoltarea de succes pe aliniamentele oricărui conflict se lovește de truisme evidente, este clar că războiul viitorului nu poate ocoli nevoia de sustenabilitate continuă și suficientă, mentenanță bună, mobilitate maximă, capabilități de manevră, suport logistic, service și de luptă corespunzător, înalt grad de operativitate, superioritate tehnologică pe spațiile critice ale armelor ș.a.m.d,obiective permanente ale cercetării științifice și tehnologice militare. De altfel, “lecțiile învățate” din Irak și Afghanistan, cele mai multe și mai importante, creionează, acum, pe planșetele proiectanților, capabilitățile viitoarelor războaie.
Preocupările armatei americane de creare a capabilităților secolului XXI se extind asupra tuturor categoriilor de forțe armate, șefii cei mai înalți din Forțele Terestre, și nu numai ei, recunoscând că inițiativa de la forța actuală spre cea a viitorului este mai mult decât o accelerare a tehnologiei viitorului spre a fi utilizată în forțele de astăzi.
Noile cuceriri tehnologice fac ca acțiunile militare să aibă, azi, dar probabil și în viitor, o mare amploare în timp și spațiu, forțe și mijloace specializate, caracter întrunit, intensitate și complexitate sporite, schimbări bruște ale situațiilor la toate nivelurile, să fie duse în toate mediile, deosebit de manevrier, cu o mare diversitate de procedee tactice, în special la flancuri, în intervale și în adâncimea dispozitivului inamicului, rapid și în condiții variate de teren, timp și vreme.
Sunt de remarcat amploarea pe care o au componentele cosmice ale conducerii și scopurile operațiilor, accentuarea caracterului decisiv al confruntării, sincronizarea și integrarea acțiunilor de luptă.
Conflictele armate, cuplate la tehnologiile secolului actual, vor releva mâine o mare complexitate a teatrelor de acțiuni, cu întrepătrunderea mediilor civile cu cele militare, extinderea gherilei (mai ales urbane), folosirea deopotrivă a armelor letale și neletale, a explozivilor, dar posibil și a generației a treia de arme nucleare (cele cu emisie direcționată și selectivă de energie), utilizate ca armă antispațială de statele deținătoare de arme nucleare împotriva marilor puteri ce posedă arme în spațiul cosmic, ca și a armelor cu plasmă.
Deși utilizarea armelor nucleare este puțin probabilă, diseminarea tehnologiei de fabricație a acestora către organizațiile teroriste și dictaturi, pe filiera statelor din „Axa răului”, creează riscuri grave la adresa SUA și a celorlalți membri ai coaliției antiteroriste. De aici, preocuparea Statelor Unite de edificare a unei apărări antirachetă a teritoriului național (NMD). Noul sistem, care, pe plan tehnologic, aduce dezvoltări noi în trei domenii (rachete, sateliți și radare) sau pentru capacități specifice (comunicații, dirijare, infraroșu), duce războiul în spațiul extraatmosferic.
O tehnologie de viitor care va modifica și mai mult ducerea războiului este cea a laserelor aeropurtate sau spațiale, ce vor fi utilizate în distrugerea rachetelor atacatoare pe timpul fazei de lansare.
Tehnologiile înalte, integrate masiv, vor spori invizibilitatea mijloacelor de luptă, capacitatea de detectare a obiectivelor, efectul și precizia la țintă, capacitatea de influențare a moralului, stării de spirit și comportamentului individual și colectiv al adversarului, prin creșterea posibilităților de acțiune psihologică, de manipulare a informației, culturii, tradițiilor, mentalităților, intereselor etc. Efectul armelor moderne va fi crearea asupra combatanților a unei mari presiuni psihologice.
Caracterul imprevizibil al acțiunilor va induce în rândul populației o stare de teamă, groază, insecuritate continuă. Aceasta va fi urmarea folosirii forței și amenințării cu forța de către elementele teroriste, în rândul populației pașnice, a atentatelor sau acțiunilor punitive, cu morți și răniți numeroși, intens mediatizate pe cale scrisă sau audiovizuală.
Conectarea luptătorilor la disponibilitățile RBR, proces aflat în plină desfășurare în armata americană, realizează, practic, integrarea oamenilor și a sistemelor de arme în întregul numit război, schimbând fundamental modul de ducere a luptei.
În spațiul de luptă integrat, elementul cel mai important pentru structurile joint care duc RBR este realizarea interoperabilității în tehnologia informației, obiectiv greu de atins la nivelurile operaționale ale coaliției și ale forțelor care acționează întrunit. De aceea, obținerea interoperabilității în sistemul C4ISR și este considerată, datorită complexității, de către unii generali americani, “o știință neagră”.
Dezvoltarea științei și tehnologiei conflictelor armate este dirijată, indiscutabil, de factorul politic. În același timp, însă, tehnologia militară influențează politica și arta militară. Întreaga fizionomie a războiului s-a schimbat, de exemplu, prin crearea armelor cosmice, care introduc a patra dimensiune în spațiul conflictelor armate. Toate înnoirile tehnologice din domeniul militar sunt perfecționări tehnologice ale științelor naturii (cibernetica, fizica modernă, chimia, matematica etc.), specialiștii străini constatând că circa 400 de tehnologii au dublă folosință, în domeniile civil și militar. În prezent, mai ales în sfera aero-spațială, capacitatea tehnologică civilă revoluționează tehnologia militară. Tehnologia informațională, care stă la baza conceptului de RBR, provine integral din activitățile industriale.
Specialiștii consideră că în implementarea și folosirea tehnologiei militare a viitorului război se vor produce numeroase schimbări. Acestea vor avea consecințe importante în apărare. Domeniile de schimbare vor fi:
a) doctrinele, conceptele, operația, conducerea;
b) instruirea și educarea militarilor profesioniști;
c) achizițiile tehnice pentru a performa misiunile;
d) designul sistemelor;
e) problemele organizaționale.
Criteriul de promovare a schimbărilor în tehnică va cuprinde: eficacitatea, performanțele militare, operaționale, manevrabilitatea etc., dar și simplitatea, robustețea și capacitatea de protecție și de a încorpora noua tehnologie, pentru că aceasta din urmă înseamnă ascendent moral și tehnic, standarde înalte, superioritate.
Războiul din 1991 din Golf a fost primul conflict în care tehnologiile informației, avioanelor invizibile și muniției inteligente au început să fie utilizate, ca multiplicatori de forță, făcând tranziția la Războiul celui de-al treilea Val. În viziune românească, cuplul senzori-muniție inteligentă va influența decisiv acțiunile de luptă desfășurate potrivit conceptului Luptei Întrunite de Înaltă Tehnicitate, ce ar presupune structuri de cercetare mai numeroase și mult mai specializate, capabile să folosească sisteme multisenzor, ieșirea din dotare a tancului, renunțarea la acțiunile de luptă de străpungere a apărării adverse și apoi la manevrarea acestuia, optându-se pentru lovirea de la distanță, atacul simultan în adâncime cu interpoziționarea forțelor, angajarea apropiată și selectivă. Supravegherea în toate mediile va beneficia de o gamă foarte largă de senzori, care vor urma un proces continuu de miniaturizare.
Toate tipurile de muniție inteligentă (racheta de croazieră, muniția multisenzor, rachetele cu dirijare prin fibră optică, muniția de tip “hoinar” cu dirijare semiactiv prin laser sau bomba inteligentă de aruncător etc.) vor spori puterea de lovire, precizia și capabilitatea structurilor luptătoare.
În plan conceptual, este evident că, în fața vulnerabilităților asimetrice, își va dovedi viabilitatea și eficiența combinarea inteligentă a conceptelor operaționale și a capabilităților, a tehnologiilor vechi cu cele noi, a diferitelor forme de organizare.
Forțele întrunite vor duce operații într-o manieră separabilă și dispersată, în mediu cu accesul admis, restricționat și interzis, rapide, cu capacitate letală și de manevră mărite. Viitorul strategiei evazive se va sprijini pe inutilitatea marilor bătălii, pe utilizarea limitată și selectivă a forței în asimetria negativă, pe diplomația preventivă și gestionarea crizelor.
“Războiul prin forța creierului”, inventat cu un deceniu înainte de primul război din Golf, nu va fi înlocuit prea curând cu altceva de aceeași profunzime tehnologică și tărie ideatică. O asemenea revoluționare a gândirii militare, coroborată cu tehnologiile noului val, este puțin probabil să se producă în deceniile următoare.
Scenariile de război ale superputerii și marilor puteri ale mapamondului sunt în prezent variații simple ale unui cadru teoretic și informațional deja conturat, pe un fond tehnologic în continuă mișcare și transformare. Devenirea viitoare din spațiul conflictului armat pare azi destul de ambiguă, tocmai pentru că ultimele achiziții din domeniu au o perenitate de aplicare mult mai evidentă. Se pot însă predicționa schimbări cu un grad mai mare sau mai mic de abatere de la nivelul actual de dezvoltare al domeniului, în perimetrul:
sistemului de management al conflictului;
senzorilor și shooter-ilor;
revoluției în domeniul militar (RMA);
asimetriei războiului;
proliferării armelor și tehnologiilor viitorului.
Un punct de vedere românesc interesant, apropiat de ceea ce credem că va fi dezvoltarea tehnologicã a viitorului.
Se estimează, totodată, că ar putea să apară elemente noi în domeniile, arme neletale, tehnologii și tehnici nedistructive, arme psihotronice, război virtual, război cosmic. În orice caz, înnoirile în strategia viitorului război vor fi provocate de înnoirile în tehnologia militară, mijloacele cu care vor fi duse acțiunile de luptă, operațiile.
În viitorul război, dominanta o va forma confruntarea informațională. Conducerea se va face de la mare distanță. Operațiunile vor fi rapide, duse de formațiuni relativ mici, constituite din profesioniști, înzestrați cu mijloace inteligente, performante, poliacționale. Confruntarea armată va fi caracterizată printr-o asimetrie marcată de informații, cunoștințe și capacități de operaționalizare. În genere, violența va fi mascată în nonviolență, iar agresiunea instrumentată nonviolent. Sfera principală în care se va desfășura războiul viitorului va fi cea politico-economică, în strânsă legătură cu fenomenul de globalizare și mondializare, de control și gestionare a materiilor prime strategice ș.a.m.d. În formă asimetrică, războiul va cumula asimetrii doctrinare și asimetrii tehnice și tehnologice. Dacă privim spre ultimul conflict, cel din Irak, constatăm că tehnologiile informaționale de vârf sunt cuplate aici cu componentele energetice ale războiului, lucru ce se va întâmpla și în confruntările viitoare, cu un accent mai acut pe tehnologia noului mileniu.
Indiscutabil însă că acțiunile energetice hotărâtoare, mobilitatea, suplețea și mai ales precizia vor fi îmbinate cu tehnicile și metodele războiului informațional, într-o configurare și dinamică extrem de inteligentă și alertă.
După recentul război din Irak, care poate fi apreciat ca prima confruntare majoră din era informaticii, războiul inteligent, războiul informațional, războiul limitat, desfășurat chirurgical și bazat pe dominanta IT, va fi confruntarea de bază a viitorului. Acesta va fi integrat, folosind tehnologii inteligente, senzori de informație performanți, sisteme de comandă și control ultraperfecționate, pe un suport de rețea orizontal, foarte complex – de la rețeaua telefonică la Internet, via imaginea tv – în care toate elementele sistemului au acces la informație și la decizie în timp real sau chiar cu anticipație. Categoriile de forțe, în viitorul război, vor conta nu ca entități, ci ca modalități administrative și profesionale de pregătire a forței desfășurabile în teatru.
Datorită asimetriei, diferențele de tehnică și tehnologie militară se vor perpetua în războaiele de mâine, între clasic și ultramodern fiind discrepanțe foarte mari. Specificul acțiunilor militare va fi dat de lovirea din aer a obiectivelor vitale, combinarea acțiunilor punctiforme cu cele de uzură, succesiunea paralizantă și continuitatea acțiunilor strategice în toate mediile. Pe determinanta tehnologie militară, armele “soft” ar putea produce noi transformări în modul de ducere a războiului, în plan spațial, temporal și acțional. Cea mai mare intensitate a acțiunilor se va afla în spațiul sistemelor C4I ale conducerii.
Accesul restrictiv la domeniul high tech înclină balanța victoriei invariabil de partea posesorului de tehnologie militară de vârf, care aparține noului mileniu, dar se confruntă, disproporționat, cu armele și armatele vechiului mileniu. Vizionari, fără să piardă contactul cu realitatea, viitorologii Alvin și Heidi Toffler cred că “elanul schimbării se îndreaptă spre întărirea capacităților combative de joasă intensitate cu tehnologii noi și îmbunătățite – senzori, comunicații pe bază spațială, arme nonletale și robotice”.
Probabil că, la jumătatea actualului secol, așa cum prevede John Collins, în studiul “Military Space Forces; The Next 50 Years”, puterea aeriană și cea spațială, contribuind practic la stăpânirea spațiului extraterestru, vor reprezenta binomul decisiv al războiului. Ideea că “cine stăpânește spațiul circumterestru domnește peste Pământ” este logica evidentă ce explică recentele declarații făcute de americani și ruși că vor relua odiseea spațială, instalând baze spațiale pe Lună și trimițând oameni spre Marte. Cucerirea “pașnică” a Cosmosului are în ea o latură militară bine disimulată, care, în loc să îndepărteze conflictul în spațiu, îl face și mai stăpân peste noi.
3.4. FORME POSIBILE ALE RĂZBOIULUI VIITORULUI
Starea de război – Considerăm războiul ca fiind o acțiune umană cu caracter permanent ca manifestare, natura umană fiind genetic una concurențială și conflictuală, pacea relativă și diferitele manifestări de tensiune socială fiind faze tranzitorii ale starii de război.
Deși războiul, ca luptă armată, este din ce în ce mai puțin popular și se încearcă descurajarea lui (cel puțin în plan regional și zonal), nu există nici o șansă ca el să fie exclus din viața societăților. De aceea, în viitor el va îmbrăca forme extrem de diferite, de la cele care țin de la acțiunile punctiforme de impunere sau de descurajare la acțiuni politice, economice, informaționale etc. și la cele care vizează spațiul cosmic, clima, natura biologică și psihologică a ființei umane.
Războaiele mai mult sau mai puțin letale continuă și în ziua de azi să reprezinte unealta principală de cucerire a spațiilor de toate tipurile, ca modalitate primitivă de evoluție, pentru acumularea și lărgirea lor în limite geografice tranzitorii și trecătoare, preconceput stabilite, având ca scop primordialitatea și supraviețuirea.
Războiul geofizic este una din formele posibile de manifestare a războiului viitorului. El constă într-un sistem de acțiuni care vizează provocarea unor fenomene naturale, calamități și catastrofe cu influențe nocive asupra mediului de viață al oamenilor, localităților, terenurilor agricole, sistemelor de comunicații, cu scopul realizării unor obiective importante, între care se situează și distrugerea potențialului și resurselor adversarului. El își bazează modul de acțiune pe tehnicile de modificare a mediului înconjurător în scopuri militare.
Formele concrete ale războiului geofizic ar putea fi următoarele:
provocarea unor fenomene (ploi torențiale, uragane, grindină, avalanșe etc.) care să afecteze grav teritoriul inamicului și, mai ales, acele spații în care se află elemente ale industriei de război, sisteme de arme, depozite și resurse;
modificarea compoziției aerului, apei și altor elemente, pe suprafețe întinse, care să provoace pierderi imense sau să genereze o succesiune de fenomene distrugătoare;
modificări orientate în stratul de ozon sau în ionosferă care să afecteze grav un anumit teritoriu;
acțiuni (explozii termo-nucleare, stimularea erupției unor vulcani etc.) care să producă modificări ale mediului, creșterea catastrofală a nivelului apelor, inundații și chiar cutremure de pământ și pe alte baze decât cele ale fricțiunilor de falie;
modificări grave ale mediului marin;
acțiuni punctiforme asupra unor regiuni din zone polare, ecuatoriale sau cu hidrocarburi, care să genereze fenomene distrugătoare;
acțiuni climatice.
Principiile războiului geofizic ar putea fi:
manipularea mediului;
surprinderea;
acțiunea indirectă;
implicarea globală;
efectul geofizic.
Războiul informațional este una dintre formele războiului continuu. Războiul informațional se bazează pe controlul vectorilor de informație. El a căpătat o dimensiune mondială. De fapt, încă din 1944, planul Jaël, pus la punct de britanici, a asigurat punerea în aplicare a unei politici de intoxicare informațională care a asigurat succesul debarcării din Normandia. Războiul informațional , în viziunea americană, este un război de apărare.
Francezii consideră că războiul informațional are trei dimensiuni; războiul pentru informație (lupta pentru obținerea informațiilor), războiul contra informației (protecția informației) și războiul prin informație, care înseamnă, în primul rând intoxicarea informațională a inamicului.
Principiile pe care se bazează un astfel de război sunt următoarele:
principiul căutării continue și analizei oportune a informației;
principiul dominanței informaționale;
principiul inițiativei informaționale;
principiul protecției informației proprii;
principiul IT;
principiul intoxicării informaționale a inamicului.
Informația înseamnă nu numai capacitatea umană și tehnică de a culege date, ci și capacitatea de a le interpreta, de a le transforma adică în informații utile. O astfel de capacitate este esențială în războiul informațional.
Războiul psihologic este consonant cu războiul informațional. Este una dintre cele mai vechi forme ale războiului și se constituie într-un însoțitor permanent al oricărui război, din antichitate și până în viitor. El vizează, în principal, descurajarea inamicului, crearea unor situații de panică, de nesiguranță, falsa percepție asupra realității. Arma psihologică devine redutabilă în cazul războiului informațional și, bineînțeles, arma informațională – mai ales imaginea – devine mijlocul principal în cadrul războiului psihologic. Influențarea psihologicăa adversarului se realizează pe mai multe căi: media (mai ales televiziunea), acțiunea directă, prin efectul unor arme noi (în China antică, o dată cu descoperirea prafului de pușcă, se foloseau fuzeele și săgețile incendiare lansate din tuburi speciale), folosirea unor substanțe psihotrope, a unor presiuni politice, economice și militare. Principiile războiului psihologic sunt, în general, principii de efect și se rezumă la:
descurajarea;
deformarea;
impresionarea;
înspăimântarea;
dominarea;
influențarea.
Nu există un război psihologic în sine. Războiul psihologic este o componentă a războiului general, a confruntării, iar efectele lui vizează slăbirea capacității de acțiune și de reacție a inamicului, zdruncinarea moralului și a convingerilor sale, creșterea vulnerabilității sale și, pe aceasta cale, facilitarea acțiunilor (politice, economice, militare) îndreptate împotriva lui.
Nimeni nu duce un război psihologic pentru a vedea dacă, ci un război psihologic în consonanță cu războiul informațional, cu cel mediatic, cu cel economic și, evident, cu cel dus prin mijloace militare. Operațiile speciale au, de asemenea, un efect psihologic pe măsură. Există însă și operații psihologice (psyop), care intră în arsenalul operațiilor strategice de mare efect.
Războiul mediatic este, la ora actuală, principalul mijloc al războiului psihologic. Războiul a abătut mijloacele de informare în masă de la funcția lor tradițională, aceea de a informa și le-a dat acestora încă o dimensiune, încă o funcție: aceea de a influența (evident, prin informație), de a controla, de a încuraja sau descuraja, de a crea un curent de opinie perfect dirijat. Media participă la psyops, fac parte din arsenalul pe care-l folosește strategia politică în realizarea scopurilor și obiectivelor războiului. Media nu este manipulată, în realizarea acestor obiective, de comandanții militari, ci de decidentul politic. Militarii, prin structurile lor speciale, asigură doar expertiză în domeniu. Războiul mediatic a fost prezent dintotdeauna în spațiul confruntării. Spre sfârșitul secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea, el a căpătat, datorită IT, o importanță cu totul specială. Coloanele forțelor americane, în războiul din Irak din 2003, erau însoțite de reporteri și cameramani care filmau secvențele care se doreau a fi transmise opiniei publice. Desigur, prezența reporterilor în teatru este necesară. Nici problema obiectivității informației transmisă de la fața locului nu poate fi pusă la îndoială, întrucât este informație reală, nu trucată (deși, din câte se știe, și o astfel de informație, chiar dacă este imagine, poate fi trucată în studiouri). Ceea ce este discutabil se referă la selectarea ei, mai exact, la criteriile de selectarea informației, îndeosebi a imaginii.
Principiile războiului mediatic vizează, în general, trei aspecte, toate psihologice:
consolidarea forței morale a forțelor proprii;
descurajarea și chiar înfricoșarea inamicului;
obținerea sprijinului populației.
Războiul economic este un război continuu, care se intensifică sau se diminuează, în funcție de multiplele determinări ale acestei confruntări. Strategia de îndiguire aplicată de Statele Unite ale Americii în confruntarea cu U.R.S.S. era în primul rând o formă a războiului economic. Mai mult, cursa înarmărilor, deși riscantă, în lipsa unor confruntări militare care să asigure consumul producției militare, era, în ultimă instanță, tot o formă a războiului economic. Prin această strategie, Statele Unite au reușit să contribuia la ducerea economiei sovietice spre faliment. Războiul economic ar multiple forme și numeroși beligeranți. Este, în fond, o luptă continuă pentru supraviețuire economică, pentru prosperitate și dominanță.
Războiul economic are o mulțime de forme de manifestare. Principiile lui sunt, în opinia noastră, următoarele:
principiul permanenței;
principiul continuității;
principiul dominanței;
principiul acțiunii indirecte;
principiul manevrei economice;
principiul sinergiei economico-financiare;
principiul anduranței;
principiul high tech;
principiul flexibilității economice.
Războiul cosmic este, de fapt, o extindere a teatrelor de confruntare și a mijloacelor de confruntare în plan informațional, mediatic, economic și militar. Existența numeroșilor sateliți de cercetare, a sistemului GPS, a unor sisteme de arme care au o dispunere sau componente spațiale, numeroasele cercetări care se efectuează pentru dominarea spațiului cosmic, pentru folosirea lui ca suport al unor acțiuni greu de contracarat deschid o nouă eră în domeniul războiului. Rachetele balistice și sistemele antirachetă, sistemele de cercetare a ionosferei și de folosire a acesteia pentru dominanța informațională și pentru realizarea unor sisteme de lovire bazate pe amplificarea undelor reprezintă pași importanți spre configurarea războiului viitorului. Numărul țărilor care vor avea acces în spațiul cosmic va crește, interesele se vor diversifica, posibilitățile de acțiune informațională, psihologică, geofizică și militară se vor amplifica.
Ceea ce este cert din această proiecție se rezumă la necesitatea reconfigurării războiului viitorului, a noului tip de război.
Războiul „cultural“ nu se referă la războiul valorilor, cum se sugerează uneori, ci la confruntarea intereselor pe suportul producției culturale. Există o confruntare pe piața culturală, care este o formă a războiului economic, dar care are și alte aspecte oarecum diferite de politica producției culturale. Aceasta vizează dominanța culturală, adică punerea artificială a valorilor în opoziție și crearea unor ierarhii și unor suporturi care să justifice alte acțiuni.
Huntington vorbea de un război al civilizațiilor, mai exact al unor entități civilizaționale – sinică, hindusă, islamică, japoneză, africană, ortodoxă și occidentală și, eventual, latino-americană (care face parte însă din civilizația occidentală – întrucât, între acestea există deosebiri fundamentale, iar civilizația occidentală este cea ofensivă. O astfel de teorie nu se justifică, întrucât civilizația are ca suport cultura, cultural se bazează pe sisteme de valori, iar sistemele de valori nu pot intra în conflict.
Războiul genetic este, într-un fel, o formă asimetrică a războiului continuu. Un astfel de război nu are o strategie sau o doctrină. Se întrevede doar posibilitatea apariției și a unui astfel de război. Unele aspecte care țin de acesta se manifestă și în prezent, sub forma războiului biologic sau a celui dominat de armele de distrugere în masă. Aici nu este însă vorba de folosirea unor arme cunoscute, ci de o nouă armă – arma genetică. Acum, în preocupările specialiștilor, se află, sub forma unor instrumente de ameliorare genetică a speciilor, o mulțime de metodologii și de produse obținute prin inginerie genetică. Unele dintre acestea sunt cu totul deosebite, altele sunt mutanți. Războiul genetic se va duce în aceste coordonate:
obținerea, prin mijloace genetice, a unor performanțe ieșite din comun în ceea ce privește calitățile luptătorilor;
crearea de mutanți;
crearea unor sisteme de influențare, prin mijloace genetice, a comportamentului unor populații;
apariția și proliferarea terorismului genetic.
Formele războiului vor fi, probabil, mult mai numeroase, în viitor. Nu confruntarea armată – care va fi din ce în ce mai mult pusă sub control și mai restrânsă – se profilează ca fiind cea mai periculoasă, ci noile tipuri de confruntări, în general, diversificate, intempestive, surprinzătoare și asimetrice.
Capitolul IV.
Sprijinul de informații si prevenirea conflictelor
Evaluarea obiectivă a problemelor cu care se confruntă România în procesul de integrare în structurile euroatlantice – ținând cont și de modul în care acestea sunt percepute de către factorii cu pondere în luarea deciziilor la nivelul NATO și UE – nu poate fi realizată fără implicarea serviciilor de informații ale țării noastre.
Prin datele și analizele transmise constant autorităților române, serviciile de informații contribuie la informarea operativă a acestora, oferind suportul necesar adoptării strategiilor potrivite îndeplinirii obiectivelor de integrare.
4.1 Serviciile de informații romanesti
4.1.1. SERVICIUL ROMÂN DE INFORMAȚII
Serviciul Român de Informații este instituția Statului Român cu atribuții în domeniul culegerii și valorificării informațiilor relevante pentru securitatea națională a României.
Activitățile sale se desfășoară, în principal, pe teritoriul național, precum și în afara granițelor, în cooperare cu alte instituții responsabile în domeniul monitorizării și prevenirii amenințărilor transfrontaliere.
Serviciul Român de Informații organizează și execută activități pentru culegerea, verificarea și valorificarea informațiilor necesare cunoașterii, prevenirii și contracarării acțiunilor care, potrivit legii, sunt de natură să lezeze securitatea națională a României.
Apartenența la UE și NATO implică asumarea unor responsabilități suplimentare și adaptarea conceptuală și funcțională a S.R.I, prin prisma conectării României la dinamica acestor organizații, în care securitatea este indivizibilă, iar garantarea ei se face în comun.
În contextul evoluțiilor imprevizibile ale mediului internațional de securitate, cu implicații și asupra securității naționale a României, precum și al globalizării amenințărilor, Serviul Român de Informații a dezvoltat și a extins o cooperare internațională cu 100 de structuri de informații și securitate din peste 60 de țări.
În egală măsură, Serviciul Român de Informații a avut un rol definit riguros și a încercat să imprime un ritm cât mai dinamic contribuției aduse la asigurarea securității regionale, europene și euro-atlantice, printr-o participare activă la formulele de cooperare multilaterală.
De asemenea, desfășoară activități vizând apărarea secretului de stat și prevenirea scurgerii de informații care, potrivit legii, nu pot fi făcute publice. Prin structuri specializate, S.R.I. execută activități informative și tehnice de prevenire și combatere a terorismului, precum și intervenția antiteroristă asupra obiectivelor atacate sau ocupate de teroriști, în scopul capturării sau anihilării acestora și eliberării ostaticilor.
În situații deosebite, stabilite de către Consiliul Suprem de Apărare a Țării, Serviciul Român de Informații asigură protecția antiteroristă a demnitarilor români și străini precum și a altor persoane care beneficiază de protecție internațională, în special atunci când sunt vizate de amenințări cu acte de terorism.
Totodată, S.R.I. desfășoară activități pentru descoperirea și contracararea acțiunilor de confecționare, deținere sau folosire ilegală de mijloace de interceptare a comunicațiilor.
Prin toate aceste activități, Serviciul Român de Informații reușește să fie un senzor al stării de legalitate în domeniul securității naționale, informând permanent și sistematic factorii competenți să întreprindă măsuri pentru restabilirea legalității, ori de câte ori aceasta este afectată.
Serviciul a fost conceput ca o instituție fără caracter represiv, neavând competente în desfășurarea activităților de urmărire penală. De altfel, legea de organizare și funcționare prevede în mod expres că personalul S.R.I. nu poate efectua acte de cercetare penală, nu poate lua măsura reținerii sau arestării preventive, iar subunitățile sale nu dispun de spații proprii de arest. În cazurile complexe, când sunt necesare cunoștințe de specialitate, la cererea organelor judiciare competente, persoane anume desemnate din Serviciul Român de Informații pot acorda sprijin la efectuarea unor acte de urmărire penală pentru infracțiuni contra securității statului.
Misiunile specifice ale S.R.I. sunt următoarele:
a) apărarea Constituției.
Parte componentă a sistemului de securitate națională, Serviciul Român de Informații este autoritatea administrativă autonomă, specializată în domeniul informațiilor privitoare la securitatea națională a României.
Prin unitățile sale Serviciul Român de Informații organizează și execută activități de culegere, verificare și valorificare a informaților referitoare la activități/fenomene ce pot constitui riscuri și amenințări la adresa securității naționale, atribuțiile și competențele Serviciului vizând, printre altele, și apărarea democrației și ordinii constituționale, a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor – garantate constituțional, precum și protejarea exercitării neîngrădite a acestora.
Din această perspectivă, o atenție deosebită se acordă acelor situații cu repercusiuni asupra intereselor unor segmente largi de populație, precum problemele remanente din sănătate, învățământ, protecție socială, precum și în realizarea actului de justiție, determinate de abuzurile și ilegalitățile comise de persoane cu responsabilități în aceste domenii.
Intră în atribuții și cunoașterea și prevenirea unor activități ce vizează inițierea, organizarea, săvârșirea sau sprijinirea în orice mod a acțiunilor extremiste de origine comunistă, fascistă, legionară, rasistă, antisemită sau de orice altă natură, precum și incitarea la fapte ce pot periclita ordinea statului de drept.
De asemenea, sunt în atenție activitățile informative ilegale derulate de diverse persoane fizice sau grupări neautorizate, inclusiv prin utilizarea de mijloace specifice de interceptare a comunicațiilor, determinante, din punct de vedere al securității naționale, fiind natura datelor și informațiilor culese, modul de utilizare al acestora și drepturile fundamentale ale cetățenilor ce sunt încălcate prin astfel de fapte.
b) antiterorism și contraterorism.
În Strategia de Securitate Națională a României, terorismul este inclus printre principalele amenințări la adresa securității naționale, combaterea factorilor de risc generați de evoluția fenomenului terorist internațional și de influențele acestuia asupra stării de securitate a țării noastre fiind un obiectiv esențial.
Strategia națională de prevenire și combatere a terorismului (aprobată de Consiliul Suprem de Apărare a Țării, în aprilie 2002) este documentul doctrinar fundamental care valorifică solidar interesele și necesitățile de securitate internă a societății românești, prin consolidarea mecanismelor sale de autoprotecție față de fenomenul terorist.
Activitatea națională antiteroristă este axată pe concepția de prevenire și impune caracterul prioritar și imperativ al identificării anticipate, prin culegere de informații, a premiselor de apariție/manifestare a unei amenințări de natură teroristă, indiferent de origine, formă de manifestare și țintă.
Conjugarea intenției și a capacității logistice a unei entități teroriste (persoană sau organizație) determină existența unei amenințări, care, pe fondul unor vulnerabilități, factori de risc sau stări de pericol, se poate materializa într-o infracțiune de securitate națională.
Domeniul de acțiune și de competență a Serviciului Român de Informații, respectiv al structurii sale antiteroriste, este reprezentat de prevenirea materializării unei amenințări la adresa securității naționale, prin disruperea intențiilor sau capacităților unei entități teroriste și prin eliminarea vulnerabilităților, factorilor de risc sau stărilor de pericol.
c) contraspionaj.
Complexitatea scenei internaționale, în care relațiile dintre actorii statali se definesc potrivit intereselor pragmatice și mai puțin prin afinități sau adversități elective, menține și propulsează în actualitate una dintre cele mai vechi preocupări ale actorilor statali,spionajul.
Tratat universal ca o amenințare la adresa securității naționale, spionajul presupune activități informative clandestine derulate de către servicii specializate în beneficiul statului de apartenență. Aceste demersuri includ culegerea de informații – adesea secrete, alterarea deciziei politice și administrative, constituirea de surse umane, deținerea și utilizarea de mijloace de interceptare și înregistrare a comunicațiilor, agresiuni informaționale etc..
Prezentă permanent ca o dimensiune neștiută a cotidianului, realitatea invizibilă a spionajului nu a devenit caducă odată cu efervescența societății informaționale sau cu dispariția lumii bipolare. Dacă în trecut demarcația poziționărilor antagonice era evidentă și anticipa sensul sau natura activităților clandestine, dispariția Cortinei de Fier și includerea ulterioară a României într-o arhitectură complexă de pacte și alianțe a determinat noi relații de concurență în domeniul informațiilor și noi forme de manifestare.
Din aceste considerente, identificarea, monitorizarea și contracararea riscurilor derivate din activitatea serviciilor de informații străine pe teritoriul național a constituit și reprezintă în continuare o prioritate a Serviciului Român de Informații, evaluările proprii indicând intervenții clandestine destinate:
– constituirii și exploatării unor posibilități informative (preponderent surse umane, dar și mijloace tehnice), activate la nivelul instituțiilor care gestionează informații clasificate sau care elaborează strategii generale și sectoriale, studii și prognoze privind evoluțiile României pe diverse coordonate;
– sesizării unor eventuale carențe instituționale, tensiuni etnice, politice și sociale sau divergențe în relațiile externe, care pot fi exploatate în detrimentul statului român;
promovării intereselor economice ale statelor de apartenență, cu repercusiuni asupra celor autohtone;
– lansării și susținerii unor campanii propagandistice și de influență, destinate distorsionării tendențioase a realităților autohtone (prezentarea drept stat cu aspirații revizioniste, care încalcă drepturile minorităților etnice, afectat de corupție endemică etc.).
Activitățile desfășurate de unitatea specializată sunt derulate în virtutea imperativelor legale care consfințesc obligația Serviciului Român de Informații de a organiza și executa misiuni “pentru culegerea, verificarea și valorificarea informațiilor necesare cunoașterii, prevenirii și contracarării oricăror acțiuni care constituie, potrivit legii, amenințări la adresa securității naționale a României”
Arealul de responsabilitate implică cvasitotalitatea demersurilor serviciilor de informații străine și a structurilor informative constituite de acestea pe teritoriul național și preponderent “spionajul, transmiterea secretelor de stat unei puteri sau organizații străine ori agenților acestora, procurarea ori deținerea ilegală de documente sau date secrete de stat, în vederea transmiterii lor unei puteri sau organizații străine ori agenților acestora sau în orice alt scop neautorizat de lege…”.
Operând prin intermediul unei game variate de mijloace(surse umane, facilități tehnice și logistice) și cu concursul instituțiilor de stat – care au, în paralel, și calitatea de beneficiari ai informațiilor și expertizei S.R.I., contraspionajul dezvoltă măsuri simetrice de răspuns față de aceste amenințări.
Acțiunile presupun preponderent controlarea și manipularea (dezinformarea) rețelelor de spionaj identificate, recurgându-se exclusiv în situații excepționale la izolarea și neutralizarea cadrelor sau agenților străini de informații (trimiterea în fața organelor de urmărire penală, declararea ca persoană indezirabilă sau “non grata”, etc.).
d) combaterea amenințărilor transfrontaliere.
Evaluările realizate cu privire la amenințările îndreptate împotriva securității naționale, evidențiază tendința de amplificare și diversificare a formelor de manifestare a acestora, concomitent cu apariția și dezvoltarea unor noi factori de risc neconvenționali, semnificativi sub raportul consecințelor la adresa legalității, echilibrului și stabilității unui stat de drept.
Globalizarea, tehnologia informațiilor sau, mai concret, deschiderea granițelor joacă un rol important în definirea naturii în continuă schimbare a amenințărilor și riscurilor precum și a forțelor sau actorilor care le generează, impunând cu necesitate extinderea conceptului de securitate și a strategiilor necesare pentru realizarea acesteia.
În ultimii ani au căpătat o relevanță majoră noile tipuri de amenințări – transfrontaliere și atipice – la securitatea națională, dintre acestea proliferarea armelor de distrugere în masă și a vectorilor purtători și criminalitatea organizată transfrontalieră reprezentând factori majori de risc atât pentru securitatea României cât și pentru cea a statelor partenere din Uniunea Europeană și NATO.
În acest sens, în cadrul S.R.I. se acționează pentru identificarea, prevenirea și contracararea amenințărilor transfrontaliere, altele decât cele asimilate terorismului, care vizează obținerea și punerea la dispoziția factorilor de decizie în stat și instituțiilor de aplicare a legii a informațiilor referitoare la acțiunile entităților implicate în activități de criminalitate organizată transfrontalieră cu consecințe în planul securității naționale, precum și proliferarea armelor de distrugere în masă și a armamentului convențional.
Pentru contracararea și combaterea acestor amenințări S.R.I. cooperează de asemenea în baza protocoalelor instituționale cu celelalte instituții din sistemul de securitatea națională ori cu autoritățile abilitate de lege, Serviciul de Informații Externe, Ministerul Internelor și Reformei Administrative, precum și cu Oficiul Național pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor.
Având în vedere caracterul transfrontalier al acestor categorii de amenințări, S.R.I. a dezvoltat relații de parteneriat cu structuri similare din străinătate, susținând prin aceste colaborări eforturile României în direcția consolidării climatului de securitate în plan regional și internațional.
e) securitate economică.
Securitatea economică este abordată ca o componentă importantă a securității naționale, ce desemnează starea economiei fundamentată pe prosperitate, legalitate, echilibru și stabilitate și bazată pe principiile economiei de piață, exprimată prin ordinea de drept și asigurată prin acțiuni de natură economică, politică, socială, juridică și de altă natură.
Plecând de la prerogativele și atribuțiile legale ce revin S.R.I., activitatea pe componenta economică este orientată pe protecția valorilor reprezentate de atributele fundamentale ale statului (independența și suveranitatea economică și monetară, integritatea deciziilor economico-strategice privind resursele vitale) și apărarea, prin mijloace și metode specifice, a valorilor de securitate economică, precum și spre promovarea intereselor naționale și asigurarea cadrului necesar definitivării cu succes a procesului de aderare la UE .
Valorile de securitate economică statuate constituțional (de interes major pentru securitatea națională) sunt economia de piață, concurența loială, resursele naturale, echilibrul ecologic, dezvoltarea economică – prin asigurarea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție, aplicarea politicilor de dezvoltare regională și dezvoltare durabilă- proprietatea, libertatea economică, sistemul financiar, activitatea bancară, protecția socială, cercetarea științifică și tehnologică națională și dreptul de autor.
Acestea sunt înțelese ca acele relații sociale și economice prin a căror existență și manifestare se asigură funcționarea economiei naționale, precum și ca ansamblul intereselor și necesităților de securitate economică (prin garantarea principiilor de bază ale economiei de piață, proprietății, concurenței loiale, resurselor naturale, echilibrului ecologic, dezvoltării economice, libertății economice, sistemului financiar, activității bancare, protecției sociale, cercetării științifice și tehnologice naționale și dreptului de autor).
f) supravegherea secretelor de stat.
Serviciul Român de Informații îndeplinește responsabilitățile ce îi revin în domeniul protecției informațiilor clasificate, derulând activități circumscrise asigurării securității informațiilor clasificate gestionate de autorități și instituții publice ori persoane juridice de drept public sau privat care, conform legii, se află în sfera sa de competență.
În aplicarea dispozițiilor legale în vigoare, în calitate de autoritate desemnată de securitate cu competență generală în materia protecției informațiilor clasificate, Serviciului Român de Informații, respectiv, Oficiului pentru Supravegherea Secretelor de Stat, îi revin următoarele prerogative:
– elaborează standardele naționale de protecție a informațiilor clasificate;
– acordă sprijin pentru stabilirea obiectivelor și a locurilor care prezintă importanță deosebită pentru protecția informațiilor secrete de stat și supune spre aprobare Guvernului evidența centralizată a acestora;
– acordă avizul de specialitate pentru programele de prevenire a scurgerii de informații clasificate;
– efectuează verificări de securitate și acordă avizul necesar autorizării accesului persoanelor fizice la informații clasificate naționale, NATO sau UE;
– efectuează verificări de securitate și acordă avizul necesar eliberării autorizațiilor / certificatelor de securitate industrială pentru persoanele juridice de drept public sau privat care urmează să participe la contracte sau subcontracte comerciale a căror derulare presupune acces la informații clasificate naționale, NATO sau UE;
– supraveghează acțiunile întreprinse pentru aplicarea prevederilor legale în domeniu;
– derulează activități de control al măsurilor de protecție a informațiilor clasificate implementate la nivelul unităților deținătoare, constată contravențiile la regimul protecției informațiilor clasificate și aplică sancțiunile contravenționale corespunzătoare;
– organizează activități de pregătire a personalului cu atribuții nemijlocite pe linia protecției informațiilor clasificate
La solicitarea oficială a conducătorilor unităților deținătoare de informații secrete de stat, Oficiul acordă asistență de specialitate pentru:
– stabilirea obiectivelor, sectoarelor și locurilor care prezintă importanță deosebită pentru protecția informațiilor clasificate;
– identificarea vulnerabilităților determinate de încălcări ale normelor în vigoare care favorizează accesarea informațiilor clasificate prin folosirea mijloacelor de observare și ascultare;
– organizarea și coordonarea activității de pregătire a persoanelor cu atribuții nemijlocite în domeniul protecției informațiilor clasificate;
– cercetarea incidentelor de orice natură, susceptibile de compromiterea informațiilor clasificate.
– g) centrul surse deschise.
În contextul globalizării, serviciile de informații din spațiul euro-atlantic se confruntă în prezent cu dezvoltarea exponențială a informațiilor din surse deschise (surse media, informații și analize din zona academică și de cercetare, în sens larg orice informație publică), care pot contribui în mod relevant- prin disponibilitatea lor imediată și caracterul lor foarte divers – la fundamentarea deciziilor în domeniul securității naționale. Pentru serviciile de informații din statele NATO și UE, utilizarea surselor deschise (Open Sources Intelligence – OSINT) tinde să devină în prezent una din modalitățile-cheie de susținere a deciziilor strategice.
Chiar dacă sursele deschise nu se pot substitui informațiilor din surse secrete, acestea reprezintă un domeniu de sprijin indispensabil pentru factorii de decizie pe două componente majore:
– Funcția de avertizare timpurie în contextul apariției unor riscuri sau crize care afectează securitatea națională;
– Funcția analitică definită pe două paliere:
1. Susținerea documentării necesare componentei operaționale;
2. Dezvoltarea analizelor strategice referitoare la tendințele de evoluție a unor riscuri sau amenințări pe termen mediu și lung la adresa intereselor și valorilor fundamentale ale statului și societății românești.
În acest context, strategia de transformare a S.R.I. vizează dezvoltarea unui Centru de Surse Deschise, pornind de la structurile specializate existente în prezent, care să asigure:
– Selectarea, evaluarea și procesarea analitică a datelor relevante din surse deschise interne și externe în vederea obținerii informațiilor relevante pentru securitatea națională a României;
– Identificarea anticipativă și analizarea provocărilor și oportunităților strategice pentru promovarea intereselor de securitate ale statului român;
– Analiza proceselor și tendințelor pe termen mediu și lung, care au consecințe directe asupra susținerii intereselor strategice ale României și aliaților săi; contribuția la dezvoltarea analizelor integrate din surse deschise și secrete care contribuie la evaluarea stării de securitate a României și la susținerea intereselor țării noastre în plan european și euro-atlantic;
– Cooperarea în domeniul OSINT cu parteneri externi, precum și sprijinirea dezvoltării acestei componente la nivelul cooperării în cadrul UE și NATO;
– Contribuția la dezvoltarea culturii de securitate și a comunicării instituționale în cadrul comunității naționale de informații.
În viitor, principalele priorități în dezvoltarea Centrului de Surse Deschise vor fi axate pe îmbunătățirea celor două componente – de avertizare, respectiv analiză -, pe dezvoltarea expertizei multidisciplinare pe palierele de diagnoză și prognoză specifice analizei în domeniul securității, precum și pe extinderea cooperării în domeniul OSINT cu alte structuri și instituții interne și externe, precum și cu parteneri din societatea civilă.
h) Direcția Juridică.
Oficiul Juridic, respectiv Unitatea Militară 0198 București, este singura unitate abilitată să asigure reprezentarea intereselor Serviciului Român de Informații în litigiile aflate pe rolul instanțelor din capitală sau din țară, în care unități aflate în componența instituției stau în judecată.
4.1.2. SERVICIUL DE INFORMAȚII EXTERNE
Serviciul de Informații Externe este un serviciu de elită, eficient și dinamic, cu o atitudine proactivă, redutabil în confruntarea cu provocările contextului extern în care funcționează, deplin integrat în comunitatea informativă națională și euro-atlantică.
Serviciul de Informații Externe (S.I.E.) este instituția de stat specializată în domeniul informațiilor externe privind siguranța națională, apărarea României și a intereselor sale.
Obiectivele S.I.E. sunt:
culegerea de informații cu relevanță pentru securitatea națională a României, ce asigură baza de decizie autorităților statului;
avertizarea timpurie asupra riscurilor și amenințărilor;
realizarea de evaluări strategice ale mediului internațional de securitate;
desfășurarea de operațiuni pentru apărarea, sprijinirea și promovarea intereselor României.
Activitatea S.I.E. se desfășoară în conformitate cu prevederile Constituției României, legilor țării, Hotărârilor Consiliului Suprem de Apărare a Țării, Regulamentelor militare și are caracter secret de stat, motiv pentru care sursele de informare, metodele și mijloacele de muncă nu pot fi dezvăluite față de nimeni și în nicio împrejurare.
S.I.E. este autorizat, în condițiile legii, să utilizeze metode specifice, să creeze și să dețină mijloace adecvate pentru obținerea, verificarea, evaluarea, valorificarea, stocarea și protecția datelor și informațiilor referitoare la securitatea națională.
Produsele S.I.E., rezultat al muncii specifice, se materializează în date, informații și studii necesare fundamentării politicilor și deciziilor în problemele legate de securitatea națională, fiind destinate beneficiarilor legali, cărora le revine responsabilitatea de a stabili și aplica măsuri în consecință.
S.I.E. este organizat ca autoritate administrativă autonomă cu personalitate juridică, componentă a sistemului de securitate națională a României.
S.I.E. face parte din Comunitatea Națională de Informații, și este reprezentat în Comitetul coordonator pentru comunitatea națională de informații de către Directorul instituției și în Consiliul operativ al Comunității Naționale de Informații de către adjunctul pentru activitatea operativă. De asemenea, prin specialiști și experți este reprezentat în Oficiul pentru Informații Integrate din cadrul comunității. Cooperarea S.I.E. cu celelalte structuri cu atribuții în domeniul securității naționale se materializează printr-un schimb operativ de informații pe problematica de interes comun, precum și în alte aspecte sau forme de lucru care concură la asigurarea securității naționale.
Dat fiind caracterul indivizibil al securității și preponderența factorului extern în constituirea amenințărilor asimetrice, Serviciul de Informații Externe este parte a unui sistem complex de contacte și schimburi în comunitatea intelligence internațională. Contribuțiile S.I.E. la activitatea diverselor forme de cooperare externă se traduc nu numai în operațiuni reușite de contracarare a unor amenințări la adresa țării noastre, ci și în consolidarea profilului României de contributor la asigurarea securității europene și aliate.
Activitatea Serviciului de Informații Externe este organizată și coordonată de către Consiliul Suprem de Apărare a Țării. Directorul S.I.E. prezintă CSAT, anual sau ori de câte ori se impune, rapoarte referitoare la modul de îndeplinire de către Serviciu a atribuțiilor care îi revin.
Controlul asupra activității S.I.E. este exercitat de Parlamentul României, prin Comisia parlamentară specială, cu respectarea secretului asupra mijloacelor și surselor de informare. Controlul parlamentar are ca obiectiv verificarea concordanței activității Serviciului de Informații Externe cu Constituția României și cu politica statului român. În exercitarea atribuțiilor care îi revin, comisia solicită S.I.E., prin intermediul directorului acestuia, documente, date și informații și poate audia persoane în legătură cu problemele analizate.
S-ar putea spune că, împreună – globalizarea și terorismul internațional -, au determinat o reevaluare a conceptelor de securitate, reconsiderarea și extinderea competențelor serviciilor de informații, dar și oportunități sporite de creștere a eficienței prin complementaritate și standarde unitare de performanță.
Ca urmare, în activitatea serviciilor s-au produs importante mutații:
-consolidarea compartimentelor specializate în combaterea amenințărilor asimetrice;
– revalorizarea factorului uman în activitatea informativ-operativă;
– dirijarea de resurse financiare suplimentare către structurile informative;
– aprofundarea relațiilor bi și multilaterale de cooperare între serviciile de informații din statele democratice;
– întărirea compartimentelor de analiză.
În mod special pentru serviciile de informații din România, momentul 11 septembrie 2001, care a devenit punctul critic de referință, a generat suprapunerea a două procese:
– potențarea capacităților de reacție la noul tip de riscuri și amenințări;
-desăvârșirea reformei și modernizării inițiate la începutul deceniului precedent, datorită opțiunii ireversibile pentru integrarea euroatlantică.
Redefinirea rolului serviciilor de informații din toate țările democratice, într-un context internațional marcat de recrudescența fără precedent a amenințărilor asimetrice, a impus reevaluarea misiunilor S.I.E., în vederea sporirii capacității sale de acțiune.
Pe acest fond, angajamentele parteneriale față de structuri similare din spațiile euroatlantice și contribuția Serviciului de Informații Externe la efortul de aderare a României la NATO au determinat proiectarea unei noi strategii și structuri organizaționale a Serviciului.
Au crescut resursele alocate dezvoltării și dinamizării operațiunilor de combatere a terorismului și criminalității organizate și s-au creat două structuri specializate distincte.
Contribuția serviciului la activitățile de cooperare în campania antiteroristă s-a materializat în:
– un permanent schimb de informații cu serviciile similare, precum și, în plan național, cu S.R.I. și Ministerul de Interne;
– activizarea întâlnirilor pentru discuții punctuale pe cazuri și probleme;
– monitorizarea mediilor și cauzelor ce pot genera atitudini extremiste, acte de terorism sau fenomene conexe;
– participarea concretă și calificată la derularea unor acțiuni operative ce vizează combaterea acestor tipuri de amenințări;
– stimularea și încurajarea inițiativelor și activităților antiteroriste și de combatere a criminalității organizate la nivel regional;
– contribuție activă la implementarea prevederilor rezoluțiilor adoptate de Adunarea Generală a ONU după 11 septembrie 2001.
Reforma Serviciului și modernizarea metodologiei de muncă urmăresc creșterea substanțială a performanței, armonizarea obiectivelor și procedurilor specifice atât în planul managementului general al instituției și directoratelor de profil, cât și al selecționării, verificării și formării profesionale a cadrelor.
Acest proces de reformă nu se rezumă la o sumă aritmetică de experiențe, ci vizează adaptarea instituției la factorii de risc identificați pe plan extern, standardele de performanță care i se impun și, foarte important, resursele de care dispune.
Deși România nu dispune de resursele unor servicii cu tradiție din spațiul euroatlantic, se încercă dezvoltarea, față de acestea, ca o instituție complementară, cu interese și viziuni de securitate comune.
Instituțiile noastre au aceeași percepție asupra problematicii securității, urmăresc în aceeași măsură performanța, competitivitatea și flexibilitatea în adaptarea la noile amenințări și provocări. În plus, pentru S.I.E. o provocare importantă a fost atingerea interoperabilității cu structurile și forțele similare din statele Alianței.
Pe baza acestor eforturi, apreciez că în acest moment se poate vorbi de o sumă de acumulări care configurează și individualizează un acquis al S.I.E., care ar putea fi rezumat astfel: serviciul operează pe baza unei noi viziuni, potrivit căreia România face parte, în prezent, dintr-un format de securitate euroatlantică, la care se consideră a fi parte integrată. În consecință, privim securitatea Alianței ca pe propria noastră securitate. S.I.E. poate aduce Alianței o reală "valoare adăugată" pe linie de securitate, prin eficiență, competență și capacități testate în acțiuni comune cu serviciile partenere euroatlantice.
Pentru consolidarea acestui acquis, rămân în continuare provocări importante cărora S.I.E. trebuie să le găsească un răspuns adecvat, imediat și în perspectivă:
– creșterea calității informațiilor obținute, pentru a permite factorilor de decizie anticiparea unor evoluții cu relevanță în planul securității naționale;
– finalizarea reformei structurale și de personal, definirea și adoptarea unui statut propriu al cadrelor S.I.E.. Dezvoltarea și perfecționarea unei culturi organizaționale moderne, apte să potențeze un climat de muncă stimulativ și performant;
– proiectarea unei imagini corecte a S.I.E. în societatea civilă, în relațiile cu cetățenii și mass-media. Asigurarea unui raport optim între principiul transparenței și cel al confidențialității specifice activității noastre.
Procesele ireversibile de integrare euroatlantică și redefinirea agendei de securitate pentru secolul XXI au creat cadrul pentru organizarea unor manifestări cum este cea la care participăm acum, reuniune care, cu câțiva ani în urmă, poate că nici nu ar fi fost de conceput.
Pe fondul acestor deschideri, devin posibile, mai multe demersuri care se intercondiționează:
– depășirea abordării predominant concurențiale, individualiste a activității serviciilor de informații și securitate, prin dezvoltarea formulelor de cooperare regională și internațională pe segmente de interes comun. Aceasta presupune transferul de experiență și expertiză acumulat de serviciile noastre, mergând până la constituirea de grupuri comune ad-hoc de reacție operativă la noi riscuri, pentru consolidarea caracterului preventiv, a rapidității și flexibilității ripostei serviciilor speciale;
– instituirea unui parteneriat pentru securitate la nivel național și internațional, care să implice, alături de servicii, structurile de control democratic asupra activității de informații, dar și segmente importante ale societății civile – de la instituțiile și mediile academice la organizațiile neguvernamentale și, de ce nu, mass-media;
– inițierea unui proces de „standardizare și compatibilizare” a practicilor și echipamentelor folosite, care să avanseze – dacă mi se permite să anticipez – până la definirea unui acquis specific pe acest plan, pentru serviciile de informații.
Este evident că putem lua în considerare o astfel de abordare pentru domenii cum ar fi:
– combaterea terorismului, crimei organizate și traficului de toate tipurile;
– anticiparea și gestionarea coerentă a crizelor;
– gestionarea și protecția în comun a unor baze de date și sisteme de comunicații;
– managementul resurselor umane și eficientizarea măsurilor de protecție a personalului.
4.1.3. DIRECȚIA GENERALĂ DE INFORMAȚII ȘI PROTECȚIE INTERNĂ
Direcția Generală de Informații și Protecție Internă este structura specializată a Ministerului Administrației și Internelor care desfășoară activități de informații și protecție internă, în vederea asigurării ordinii publice, prevenirii și combaterii amenințărilor la adresa siguranței naționale privind misiunile, personalul și informațiile clasificate în cadrul ministerului.
Ca structură a M.A.I., Direcția Generală de Informații și Protecție Internă are atribuții de obținere, verificare, procesare, stocare, protecție și valorificare a informațiilor necesare realizării atribuțiilor ce revin ministerului, potrivit legii. Totodată, D.G.I.P.I. are rolul de autoritate informativă departamentală și reprezintă o parte componentă a Comunității Naționale de Informații a României, fiind desemnată în acest scop prin Hotărârea Consiliului Suprem de Apărare a Țării nr. 146/2005.
Activitatea Direcției Generale de Informații și Protecție Internă se desfășoară în conformitate cu prevederile Constituției României, legilor, hotărârilor Consiliului Suprem de Apărare a Țării, actelor normative emise de Guvern, tratatelor și convențiilor internaționale, precum și a ordinelor și instrucțiunilor ministrului administrației și internelor, cu respectarea principiilor legalității, neutralității, echidistanței, obiectivității și transparenței contextualizate pentru asigurarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, democrației și statului de drept.
În scopul verificării și documentării informațiilor obținute, D.G.I.P.I. cooperează cu instituțiile și structurile din cadrul Ministerului Administrației și Internelor. De asemenea, după caz, D.G.I.P.I. colaborează pentru verificarea, documentarea și exploatarea informațiilor și cu alte autorități și instituții publice. Față de calitatea deținută, Direcția Generală de Informații și Protecție Internă cooperează cu celelalte structuri și instituții naționale specializate, pentru asigurarea unui schimb operativ de informații, conform competențelor, și pentru elucidarea cazurilor de interes comun, în baza prevederilor legale, a protocoalelor încheiate, a hotărârilor Consiliului Suprem de Apărare a Țării și actelor Comunității Naționale de Informații.
Direcția Generală de Informații și Protecție Internă organizează și desfășoară acțiuni de cooperare cu structurile de informații și de aplicare a legii din alte țări, în scopul realizării unor schimburi de date și informații în cazuri și situații de interes comun, pentru perfecționarea metodelor și mijloacelor de muncă și implementarea, în activitatea proprie, a standardelor promovate pe plan internațional.
De asemenea, Direcția Generală de Informații și Protecție Internă cooperează, prin intermediul Oficiul Registrului Național al Informațiilor Secrete de Stat (O.R.N.I.S.S.), cu Oficiul de Securitate al N.A.T.O. și Oficiul de Securitate al U.E. pentru implementarea standardelor N.A.T.O. și U.E. de protecție a informațiilor clasificate la nivelul M.A.I.
Direcția Generală de Informații și Protecție Internă îndeplinește, în condițiile legii, următoarele atribuții principale:
1) Desfășoară activități informative în vederea obținerii și valorificării informațiilor necesare prevenirii și combaterii infracțiunilor grave;
2) Identifică și documentează informativ riscurile și amenințările la adresa ordinii publice – componentă a securității naționale, generate de persoane ori grupuri infracționale organizate;
3) Desfășoară activități de informații și protecție internă în scopul de a identifica, preveni și contracara amenințările la adresa securității naționale privind personalul, misiunile, patrimoniul și informațiile clasificate ale ministerului;
4) Implementează în cadrul Ministerului Administrației și Internelor standardele legale privind protecția informațiilor clasificate naționale, ale Uniunii Europene și N.A.T.O., coordonează și controlează modul de aplicare a acestora;
5) Asigură coordonarea structurilor Ministerului Administrației și Internelor cu atribuții în domeniul prevenirii și combaterii terorismului și desfășoară activități specifice în conformitate cu prevederile Protocolului general de organizare și funcționare a Sistemului național de prevenire și combatere a terorismului;
6) Asigură controlul informativ asupra modului de respectare a regimului juridic privind produsele militare și produsele și tehnologiile cu dublă utilizare, în scopul prevenirii utilizării acestora de către statele supuse embargoului internațional, exponenții criminalității organizate transnaționale, grupările teroriste și persoanele fizice și juridice neautorizate;
7) Pune în aplicare actele de autorizare emise de către magistrați, în cazurile prevăzute de lege;
8) Participă la realizarea proiectelor derulate de Comunitatea Naționala de Informații, în limitele competenței și atribuțiilor legale.
Obiectivul Direcției Generale de Informații și Protecție Internă îl constituie cunoașterea riscurilor, amenințărilor și vulnerabilităților pe spațiul de competență al Ministerului Administrației și Internelor pentru asigurarea unei abordări eficiente și integrate a situației operative, în vederea aplicării legii și susținerii statului de drept și a democrației.
Priorități strategice sunt:
1) Optimizarea și modernizarea Direcției Generale de Informații și Protecție Internă, prin configurarea elementelor de dezvoltare și consolidare instituțională, în contextul modificărilor structural-organizatorice;
2) Creșterea capacității de răspuns la amenințările, riscurile și vulnerabilitățile aferente domeniului de responsabilitate, concomitent cu îmbunătățirea aptitudinilor de evaluare a situației operative și previzionare a evoluției acesteia;
3) Combaterea eficientă, prin activitatea specifică, a criminalității transfrontaliere;
4) Întărirea parteneriatului în cadrul Comunității Naționale de Informații și cu serviciile de profil de pe spațiul U.E. și N.A.T.O.;
5) Planificarea și angajarea cu rigurozitate a efortului informativ cu caracter anticipativ privind vulnerabilități, riscuri și disfuncționalități în aplicarea legii de către structurile Ministerului Administrației și Internelor, în scopul îndeplinirii sarcinilor ce revin instituției conform Planurilor și Programelor elaborate și aprobate de C.S.A.T., precum și a Planului de Acțiune Schengen;
6) Asigurarea suportului informativ necesar desfășurării în bune condiții a unor evenimente de importanță majoră.
4.1.4. DIRECȚIA GENERALĂ DE INFORMAȚII A APĂRĂRII
Direcția Generală de Informații a Apărării asigură obținerea, prelucrarea, verificarea, stocarea și valorificarea informațiilor și datelor referitoare la factorii de risc și amenințările interne și externe, militare și nonmilitare, care pot afecta securitatea națională în domeniul militar, coordonează aplicarea măsurilor contrainformative și cooperarea atât cu serviciile/structurile departamentale naționale și de informații, cât și cu cele ale statelor membre ale alianțelor, coalițiilor și organizațiilor internaționale la care România este parte și asigură securitatea informațiilor clasificate naționale, NATO și Uniunea Europeană la nivelul Ministerului Apărării.
Personalul Direcției Generale de Informații a Apărării își desfășoară activitatea deschis sau acoperit, în raport cu nevoile de realizare a securității naționale în domeniul militar. Pentru culegerea de informații în teatrele de operații și pentru lupta împotriva terorismului, Direcția generală de informații a apărării poate avea în subordine structuri combatante.
Direcția Generală de Informații a Apărării este condusă de un director general, cadru militar în activitate. Directorul general este numit de către ministrul apărării, cu aprobarea Consiliului Suprem de Apărăre a Țării. Funcția de director general este asimilată funcției de secretar de stat.
Unele categorii de tehnică și bunuri specifice se achiziționează, în condițiile legii, prin structuri specializate proprii, de la parteneri interni sau externi.
Provocările mediului de securitate actual și natura acțiunilor desfășurate de armata României în operațiile din afara teritoriului național au impus dezvoltarea unui sistem care să răspundă nevoilor de informații utile ale tuturor beneficiarilor, de la câmpul tactic de luptă, până la decidentul militar și politic. Totodată, au fost realizați pași importanți pe calea dezvoltării protecției informative a structurilor militare naționale și a reprezentării militare internaționale, în contextul transformărilor militare și politice ale începutului de mileniu.
Punând în prim planul activității informația corectă și oportună, s-a realizat un sistem eficient de intelligence atât din surse umane, cât și prin valorificarea eficientă a datelor culese din spectrul electromagnetic sau din cel vizual și electrono-optic.
Deosebit de utilă s-a dovedit activitatea structurilor de informații în teatrele de operații, în special acolo unde situația de securitate și cea geopolitică se transformă profund în timp scurt, iar siguranța acțiunilor desfășurate de militarii români, de aliați și parteneri depinde uneori de cel mai nesemnificativ, în aparență, detaliu.
Astfel, transformarea în domeniul „Informații pentru apărare” presupune remodelarea structurală și acțională a sistemului informațiilor pentru apărare, desfășurată în trei etape succesive:
– realizarea unui sistem al informațiilor pentru apărare, respectiv a unor structuri de informații, contrainformații și securitate militare flexibile și modulare, apte să răspundă cerințelor naționale de securitate și integrate în procesul de planificare operațională al NATO și al UE;
– dezvoltarea schimbului de informații în timp real la nivel național și aliat, având la bază un sistem viabil de furnizare de informații credibile, oportune și relevante;
– dezvoltarea structurilor de sprijin de informații având capabilități de HUMINT, IMINT, SIGINT, puse la dispoziție în comun, precum și prin fuziunea capacităților de colectare și analiză.
Locul pe care îl ocupă astăzi Direcția Generală de Informații a Apărării în cadrul sistemului național de securitate se datorează în primul rând calității muncii depuse de structurile pe care le are în compunere.
Direcția Informații Militare, structura de specialitate a Direcției Generale de Informații a Apărării, care desfășoară activități în domeniile informațiilor militare externe, informațiilor pentru luptă și diplomației apărării, asigură informarea-avertizarea în timp oportun a factorilor militari și politicomilitari de decizie despre factorii de risc, amenințările și provocările la adresa securității naționale.
Direcția Generală de Informații a Apărării în cadrul sistemului național de securitate se datorează în primul rând calității muncii depuse de structurile pe care le are în compunere. Direcția Contrainformații și Securitate Militară are ca misiune de bază identificarea, documentarea și contracararea riscurilor și amenințărilor la adresa securității naționale în domeniul militar, în scopul protejării personalului, informațiilor, bunurilor, activităților și structurilor Ministerului Apărării Naționale.
Detașamentul de Intervenție Rapidă are ca misiune de bază prevenirea și combaterea actelor de terorism îndreptate împotriva demnitarilor, personalului și obiectivelor Ministerului Apărării Naționale.
Centrul de excelență NATO în domeniul informațiilor obținute din surse umane (NATO CoE HUMINT & CI) asigură pregătirea în domeniul HUMINT, participă la elaborarea documentelor NATO în domeniul HUMINT și dezvoltă produse și servicii pentru a fi folosite în cadrul procesului de standardizare NATO. Existența acestui centru de excelență este expresia recunoașterii de către NATO a expertizei și profesionalismului personalului din cadrul instituției noastre.
Dezvoltarea cooperării, la nivel național și internațional, cu instituțiile implicate în asigurarea securității a constituit o preocupare continuă pentru structura noastră, fiind o modalitate eficace de răspuns la amenințările globale actuale. Astfel, pe plan intern, Direcția Generală de Informații a Apărării a încheiat protocoale privind cooperarea cu Serviciul de Telecomunicații Speciale, Serviciul de Protecție și Pază, Serviciul Român de Informații și Serviciul de Informații Externe în domenii precum protecția informațiilor clasificate, SIGINT și monitorizarea comunicațiilor transmise prin satelit. Cooperarea Direcției Generale de Informații a Apărării cu partenerii externi a cunoscut o evoluție ascendentă, ca expresie a credibilității de care se bucură instituția noastră în cadrul structurilor similare din statele membre NATO și UE.
4.1.5. SERVICIUL DE TELECOMUNICAȚII SPECIALE
Serviciul de Telecomunicații Speciale este organul central de specialitate, cu personalitate juridică, ce organizează și coordonează activitățile în domeniul telecomunicațiilor speciale pentru autoritățile publice din România și alți utilizatori prevăzuti de lege. Instituția are structură militară și face parte din sistemul național de apărare.
Telecomunicațiile speciale reprezintă transmisii, emisii sau recepții de semne, semnale, scrieri, imagini, sunete sau informații de orice natură prin fir, radio, sistem optic sau prin alte sisteme electromagnetice pentru utilizatori aprobați prin lege. Serviciul de Telecomunicații Speciale are atribuții deosebit de importante în asigurarea telecomunicațiilor speciale pentru conducerea țării, atât la pace cât și în situații de urgență, la declanșarea mobilizării ori a stării de război.
Printre principalele atribuții se numără:
– administrează, exploatează și dezvoltă rețelele de telecomunicații speciale din patrimoniul aflat în administrare sau primite spre utilizare;
– elaborează programe și documente specifice modernizării, dezvoltării, exploatării și întreținerii rețelelor de telecomunicații speciale;
– stabilește politica de securitate a comunicațiilor și asigură aplicarea metodelor și măsurilor necesare protecției informațiilor prelucrate, stocate sau transmise prin rețelele de telecomunicații speciale în conformitate cu standardele naționale de protecție a informațiilor;
– gestionează și asigură protecția benzilor de frecvență cu alocare guvernamentală utilizate în scopul îndeplinirii atribuțiilor legale proprii și ale instituțiilor competente în domeniul siguranței naționale și ordinii publice;
– monitorizează pe teritoriul național, în scopul protecției, frecvențele din benzile cu alocare guvernamentală gestionate și ține evidența utilizării acestora;
– dezvoltă relații de cooperare cu celelalte componente ale sistemului național de apărare și asigură cu prioritate comunicațiile speciale pentru Marele Cartier General și Autoritatea Națională de Comandă, în condițiile legii;
– colaborează cu instituțiile componente ale sistemului național de apărare, cât și cu alte persoane juridice care desfășoară activități în domeniu, în vederea armonizării și asigurării compatibilității sistemelor de comunicații;
– desfășoară activități de instalare, operare, întreținere și menținere la nivelul cerințelor a Sistemului național unic pentru apeluri de urgență “112”;
– aplică procedurile legate de tehnologia infrastructurii de Chei Publice în cadrul sistemului național de apărare;
– organizează sistemul destinat autentificării semnăturii electronice;
– participă, împreună cu Ministerul de Interne, la aplicarea măsurilor specifice pentru managementul integrat al frontierei de stat;
– prestează servicii de telecomunicații pentru persoanele juridice, publice sau private, conform legii.
4.1.6. SERVICIUL DE PROTECȚIE ȘI PAZĂ
Potrivit reglementărilor în vigoare, Serviciul de Protecție și Pază este organ de stat cu atribuții în domeniul siguranței naționale, specializat în asigurarea protecției demnitarilor români, a demnitarilor străini pe timpul șederii lor în România, a familiilor acestora, în limitele competențelor legale, precum și în asigurarea pazei sediilor de lucru și a reședințelor acestora, potrivit hotărârilor Consiliului Suprem de Apărare a Țării.
Pentru îndeplinirea misiunilor stabilite prin lege, Serviciul de Protecție și Pază colaborează cu Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Administrației și Internelor, Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe, Serviciul de Telecomunicații Speciale, cu alte ministere și structuri ale administrației publice centrale și locale, pe timpul derulării lor organizând și coordonând activitatea tuturor forțelor participante din cadrul acestor organisme.
Serviciul de Protecție și Pază poate stabili relații de colaborare cu structuri similare din alte state și poate încheia tratate la nivel departamental și înțelegeri tehnice cu organisme internaționale în domeniul cooperării pe linia protecției, pazei și pregătirii personalului, cu aprobarea prealabilă a Consiliului Suprem de Apărare a Țării.
Serviciul de Protecție și Pază, prin structurile sale specializate, are următoarele atribuții:
a) organizează și execută activități pentru prevenirea și anihilarea oricăror acțiuni prin care s-ar atenta la viața, integritatea fizică, libertatea de acțiune și sănătatea persoanelor a căror protecție este obligat să o asigure, precum și pentru realizarea pazei și apărării sediilor de lucru și reședințelor acestora;
b) organizează și desfășoară, deschis sau acoperit, activități de culegere, verificare și valorificare a informațiilor necesare numai pentru îndeplinirea atribuțiilor. Orice informație cu valoare operativă de altă natură se transmite de îndată autorităților abilitate prin lege pentru verificarea și valorificarea acesteia;
c) realizează schimburi de informații și cooperează cu servicii de informații și cu structuri departamentale cu atribuții în domeniu, în țară și în străinătate, pentru îndeplinirea misiunilor specifice;
d) poate efectua, cu respectarea Legii nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, verificări prin: solicitarea și obținerea de obiecte, înscrisuri sau relații oficiale de la instituții publice; consultarea de specialiști ori experți; primirea de sesizări sau note de relații; fixarea unor momente operative prin mijloace tehnice sau prin constatări personale;
e) solicită procurorului, în cazuri justificate, cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală, autorizarea efectuării unor activități potrivit Legii nr. 51/1991, în scopul culegerii de informații pentru îndeplinirea misiunilor specifice. Operațiunile tehnice pentru realizarea acestor activități se execută de către Serviciul Român de Informații;
f) consemnează rezultatele activităților prevăzute la lit. d) și e) în acte de constatare, întocmite cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală, care pot constitui mijloace de probă;
g) intervine, independent sau în cooperare cu alte organe prevăzute de lege, pentru prevenirea și contracararea acțiunilor de natură să pună în pericol viața, integritatea fizică, sănătatea sau libertatea de acțiune a persoanelor cărora le asigură protecție și securitatea obiectivelor păzite, precum și pentru capturarea sau anihiliarea elementelor teroriste ori agresive;
h) execută, independent sau în cooperare cu alte organe specializate, acțiuni pentru căutarea, identificarea și neutralizarea obiectelor suspecte care pot prezenta pericol pentru persoanele protejate sau pentru obiectivele păzite;
i) întreprinde, în colaborare cu organe specializate, măsuri pentru asigurarea asistenței medicale, profilactice și terapeutice a demnitarilor a căror protecție intră în competența sa și realizează, prin mijloace proprii, măsurile antiepidemice pentru prevenirea îmbolnăvirilor de natură infectocontagioasă, toxico-chimică sau produse de radiațiile ionizante, precum și alte activități de profil în obiectivele permanente și temporare;
j) organizează, potrivit legii, activitatea proprie de apărare a secretului de stat și de prevenire a scurgerii de date sau de informații care nu sunt destinate publicității;
Persoanele îndreptățite să beneficieze de protecție și obiectivele a căror pază se asigură de către Serviciul de Protecție și Pază se stabilesc prin hotărâre a Consiliului Suprem de Apărare a Țării.
În luna august 2009, România, prin Serviciul de Protecție și Pază, a devenit partener al Organizației Națiunilor Unite în programul comun de pregătire a personalului de protecție și securitate al ONU în domeniul protecției nemijlocite, semnând un „Memorandum de înțelegere între Națiunile Unite și Guvernul României”, în cadrul unei ceremonii desfășurate la New York.
Obiectivele viitoare ale Serviciului de Protecție și Pază sunt axate pe dezvoltarea capacităților de analiză, sinteză și de previziune a evoluției riscurilor și amenințărilor, pentru anticiparea lor și dezvoltarea unor modalități de contracarare echilibrate și eficiente.
4.2. Viitorul serviciilor de informații si rolul lor in prevenirea conflictelor si gestionarea crizelor.
Intrarea lumii în secolul XXI a fost marcată de efectele celui mai dramatic atentat terorist, de temerile generate de „virusul mileniului”, amplitudinea crizei economice, emergența unor crize energetice în Europa și a unor crize alimentare în lume, într-un cuvânt, de multiplicarea amenințărilor asimetrice și atipice la adresa securității statelor și cetățenilor.
Extinderea tipologiei riscurilor, sub presiunea erei informaționale, a condus la accentuarea incertitudinii asupra viitorului securității europene și euroatlantice. Cine va fi viitorul inamic cu care ne vom confrunta? Hackerul care sparge coduri de securitate, teroristul cu acces la arme biologice, rachetele cu încărcătură nucleară lansate de un stat proliferant, spionul care poate influența decizia politică într-un stat? Dincolo de riscurile clasice, la fel de prezente și periculoase și astăzi, dezvoltarea tehnologică fără precedent și formarea unor comunități virtuale într-un spațiu cibernetic fără frontiere a creat practic o nouă dimensiune de putere, un nou câmp de luptă în care trebuie să acționăm. Mai mult, migrarea continuă a resorturilor decizionale și acționale în rețelele informatice determină noi forme de coagulare a securității prin care noile riscuri le modelează și le transformă pe cele clasice.
Expansiunea lumii virtuale a condus la emergența unei noi dimensiuni a puterii statale, „puterea digitală”, cu efecte pe termen lung asupra cunoașterii strategice și acțiunilor statului în plan național și internațional. De asemenea, individul a dobândit noi instrumente de acțiune, prin intermediul accesului la baze de date și rețelele informatice, instrumente prin care poate influența în mod direct exercitarea puterii în plan intern sau internațional. Recurența revoluțiilor „facebook” sau „twitter” din Europa până în Orientul Mijlociu demonstrează impactul acestor instrumente virtuale asupra regimurilor politice, impact de neimaginat acum mai puțin de un deceniu.
Formele de evoluție a „puterii digitale” vor reprezenta, în egală măsură, oportunități de dezvoltare, dar și vulnerabilități și provocări la adresa securității, iar gestionarea acestora va fi determinată de capacitatea de accesare, decelare și utilizare a informației.
Se profilează, astfel, un nou front de acțiune al serviciilor de informații, care modifică responsabilitățile tradiționale, dar extinde și conceptele securității cu o dimensiune complet nouă, cea a securității cibernetice.
Abundența și caracterul nestructurat al informațiilor specifice secolului XXI constituie în prezent o provocare cel puțin la fel de serioasă ca lipsa sau caracterul limitat al informațiilor disponibile în trecut. În acest context, capacitatea de a colecta, procesa, analiza și disemina informațiile este cu atât mai importantă pe termen mediu și lung, iar calitatea produsului intelligence va fi fundamental determinată de abilitatea de integrare a informațiilor obținute din toate categoriile de surse, HUMINT, SIGINT, IMINT, OSINT etc., prin exploatarea progresului tehnologic ca multiplicator al eficienței sau liant al metodelor de acțiune clasice și moderne.
Cunoașterea este esențială în susținerea, în timp real, a procesului decizional pentru asigurarea competitivității statului și promovarea intereselor naționale. Capacitatea de a înțelege trecutul și prezentul și de a le evalua în profunzime semnificațiile și implicațiile este fundamentală pentru anticiparea viitorului. Cunoașterea strategică este determinată de calitatea informației furnizate de serviciile specializate, iar aceasta este rodul unor activități susținute de planificare, colectare, analiză și diseminare care sunt influențate pe toate dimensiunile ciclului intelligence de revoluția tehnologică.
Această viziune strategică își propune să identifice modul în care serviciile de informații trebuie să răspundă provocărilor contemporane determinate de era informațională și să-și consolideze performanța operațională și analitică prin utilizarea noilor instrumente cibernetice. Scopul său nu este de a genera o restructurare de amploare, ci de a direcționa viitoarele transformări ale serviciilor în direcția asimilării „puterii digitale” ca parametru indispensabil al muncii de informații.
Dezvoltarea profesiei de ofițer de intelligence este indisolubil conectată schimbărilor actuale care necesită integrarea instrumentelor informatice în activitatea curentă, comunicarea rapidă prin platforme de lucru colaborative, consolidarea cooperării între analiști și operativi, aplicarea unor noi standarde de performanță profesională.
Creșterea eficienței muncii de informații în societatea informațională depinde tot mai mult de credibilitatea și capacitatea de a se adapta unui prezent dinamic și unui viitor marcat de incertitudine. Sunt chemați să protejeze și să promoveze interesele cetățenilor, societății și statului român într-un mediu de securitate în care actorii și procesele s-au transformat în mod fundamental, în care puterea nu mai aparține entităților singulare, monadice, ci rețelelor, schimbului de informații, mobilizării civice și integrării suprastatale. Numai prin asimilarea, prin „internalizarea” acestor schimbări se va reuși îndeplinirea misiunii fundamentale de cunoaștere, prevenire și contracarare a amenințărilor și să utilizăm ferestrele de oportunitate ale erei informaționale în susținerea intereselor naționale ale României în secolul XXI.
Era informațională a indus schimbări profunde în evoluția riscurilor și în modul în care instituțiile statului trebuie să răspundă provocărilor și oportunităților create de revoluția tehnologică. Serviciile de informații trebuie să se adapteze acestor transformări ale mediului de securitate și să folosească în avantajul lor noile instrumente informaționale de acțiune pentru prevenirea și combaterea atât a riscurilor tradiționale de securitate, cât și a noilor amenințări cibernetice.
Noua concepție pornește de la premisa conform căreia cunoașterea reprezintă elementul central al dinamicii instituționale și competitivității necesare îndeplinirii misiunilor strategice ale Serviciului.
Accesul la informație este marcat de accentuarea competiției, în vreme ce utilizarea informației nu se poate realiza decât într-un mediu colaborativ, prin aplicarea principiului „need to share” ca fundament al accesului la cunoaștere. Succesele în era informațională vor fi potențate de modul în care această cunoaștere va fi construită și bazată pe cele mai relevante evoluții ale tehnologiilor avansate.
Creșterea performanței va consolida rolul Serviciului de autoritate națională în domeniile de responsabilitate, oferind oportunitatea poziționării sale ca principal furnizor de cunoaștere strategică în cadrul securității naționale.
4.3. ROLUL ȘI LOCUL SERVICIILOR DE INFORMAȚII ÎN ANSAMBLUL EFORTURILOR ROMÂNIEI DE INTEGRARE EUROATLANTICĂ
Amplul proces de reformă a societății românești declanșat în Decembrie 1989 a inclus ca o componentă importantă reorganizarea serviciilor de informații și a misiunilor acestora, activitățile specifice fiind puse în concordanță cu normele și principiile statului de drept. Atribuțiile funcționale ale acestora au la bază prevederile Constituției și sunt stipulate în actele normative din domeniul siguranței naționale definită în primul rând ca stare de legalitate.
Schimbările dramatice ale climatului internațional după atentatele teroriste din 11 septembrie 2001, de asemenea, au impus reevaluarea conceptelor în domeniul securității naționale. Acestea au stat la baza elaborării Strategiei de securitate națională a României, adoptată recent de Consiliul Suprem de Apărare a Tării și aprobată de Parlament și au determinat reconsiderarea rolului și extinderea competențelor serviciilor de informații din România, în funcție de noile amenințări și factori de risc.
În consonanță cu acest document, care reafirmă caracterul prioritar al obiectivului aderării României la NATO și UE, cele două servicii naționale de informații – Serviciul Român de Informații și Serviciul de Informații Externe – și-au întocmit propriile strategii pe termen mediu. Acestea constituie în prezent suportul pe care se fundamentează procesul de reorganizare a celor două instituții, aflat în plină derulare, orientările operaționale curente și cadrul doctrinar și metodologic pentru:
– identificarea priorităților de acțiune ale serviciilor de informații și proiectarea necesităților și resurselor de dezvoltare;
– adaptarea structurilor organizatorice și funcționale în concordanță cu mutațiile actuale și previzibile în climatul național, regional și internațional de securitate;
– valorificarea eficientă a raporturilor de parteneriat cu structuri similare din străinătate, în special din spațiul euroatlantic.
Obiectivele strategice ale serviciilor de informații se referă la:
– consolidarea poziției de componente de bază ale sistemului de siguranță națională;
– proiectarea unei imagini corecte în societatea civilă cu privire la specificul și utilitatea activității informative;
– promovarea intereselor României pe plan internațional;
– concentrarea activității pe direcțiile prioritare definite in baza conceptelor de planificare strategică:
– combaterea terorismului și a crimei organizate internaționale;
– protecția resurselor economice vitale;
– protecția infrastructurilor informatice;
– investigarea și combaterea fenomenului de corupție.
Caracterul difuz, multidirecțional și imprevizibil al riscurilor și amenințărilor interne și externe la adresa obiectivelor generale de securitate ale României, precum și dinamica fenomenelor destabilizatoare la nivel global impun măsuri de adaptare a misiunilor serviciilor românești de informații, în vederea gestionării lor eficiente. Accentul este pus pe:
– creșterea rolului și ponderii activității de culegere de informații cu caracter secret și anticipativ;
– redimensionarea structurii și sarcinilor în domeniul amenințărilor asimetrice;
– diversificarea mijloacelor și metodelor de muncă;
– gestionarea eficientă a acțiunii în domeniul securității economice;
– apărarea secretului de stat și protecția informațiilor clasificate, conform standardelor de securitate din spațiul euroatlantic.
Dinamizarea activității comunității informative naționale și realizarea compatibilității componentelor acestora se bucură de o atenție prioritară din partea Președinției, Guvernului și Parlamentului României. Întâlnirile factorilor de decizie ai statului cu conducerile serviciilor de informații constituie prilejuri de analiză și evaluare a siguranței naționale, a riscurilor și amenințărilor la adresa acesteia. De fiecare dată, a fost reafirmat imperativul ca serviciile de informații, alături de toate instituțiile statului, să constituie un factor activ în îndeplinirea obiectivelor fundamentale ale României – integrarea în NATO și Uniunea Europeană.
Atribuțiile și competențele serviciilor de informații – în deplină concordanță cu prevederile legilor și cu principiile statului de drept.
Pentru îndeplinirea misiunilor care revin serviciilor de informații au fost instituite mecanisme interne care să transpună în practică garanțiile juridice referitoare la protejarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor. Au fost asigurate legalitatea, temeinicia și oportunitatea acțiunilor și măsurilor întreprinse în îndeplinirea atribuțiilor funcționale, asigurându-se respectarea deplină și aplicarea corectă a prevederilor Constituției, a legilor și celorlalte acte normative din domeniul siguranței naționale și, în temeiul acestora, legitimitatea socială a serviciilor de informații.
Cadrul legislativ care reglementează activitatea serviciilor de informații stipulează că acestea desfășoară exclusiv activități de culegere de informații cu relevanță în domeniul siguranței naționale, fără a putea efectua acte de cercetare penală și a lua măsura reținerii sau arestării preventive. În toate situațiile în care se constată existența unor amenințări la adresa siguranței naționale a României, serviciile de informații solicită procurorului, cu respectarea Codului de procedură penală, autorizarea efectuării unor acte de supraveghere, în scopul culegerii de informații relevante.
Prin atribuțiile conferite și modalitățile de exercitare a acestora, serviciile de informații sunt instituții ale statului de drept. În acest sens și-au definit orientările strategice și obiectivele prioritare, care sunt pe deplin concordante cu obiectivele primordiale ale politicii interne și externe a statului român: o societate democratică, o economie de piață performantă, integrarea în structurile euroatlantice.
În exercitarea atribuțiilor legale, serviciile de informații respectă următoarele principii: legalitatea deplină; echidistanța politică; obiectivitatea și imparțialitatea; oportunitatea .
Prin activitățile specifice desfășurate, serviciile de informații reușesc să fie în același timp un senzor al stării de legalitate în domeniul siguranței naționale, informând permanent și sistematic factorii competenți să întreprindă măsuri pentru restabilirea legalității ori de câte ori aceasta este afectată. Pentru aceasta, serviciile de informații își adaptează continuu demersurile în plan conceptual, structural-organizatoric, funcțional și relațional.
Rezultatele concrete obținute de serviciile de informații românești atestă că direcțiile de acțiune și obiectivele asumate exprimă o concepție modernă asupra menirii acestora, o bună conectare la realități și o adaptare dinamică și eficientă la contextul operativ.
Este permanent urmărită optimizarea capacităților de răspuns la noile riscuri și amenințări la adresa siguranței naționale printr-un efort coerent de reformare, care vizează simultan asigurarea unor structuri echilibrate și flexibile, precum și managementul optim al resurselor umane.
Potrivit noilor cerințe de realizare a siguranței naționale, serviciile de informații și-au stabilit o nouă politică de selecție și pregătire a personalului. Noua strategie în domeniu asigură:
– formarea inițială și pregătirea continuă a personalului propriu în raport de misiunile și obiectivele pe termen scurt, mediu și lung;
-implementarea metodelor, formelor instituționale și valorilor euroatlantice în procesul instruirii și perfecționării pregătirii personalului.
Este avută în vedere și pregătirea generală a populației în probleme de siguranță națională, în special cea a personalului din administrația publică și a reprezentanților societății civile.
Activitatea serviciilor de informații se integrează organic în sistemul ce conferă funcționalitate statului de drept.
Consiliul Suprem de Apărare a Tării, îndrituit prin Constituție să organizeze și să coordoneze activitatea în domeniul siguranței naționale, este informat permanent în legătură cu modul în care serviciile de informații își îndeplinesc misiunile.
De asemenea, se acționează într-un spirit de reală deschidere pentru optimizarea cooperării cu celelalte instituții din compunerea sistemului național de apărare, ordine publică și siguranță națională. În baza protocoalelor de cooperare și în raport de competențele specifice în protejarea siguranței naționale, sunt transmise cu operativitate informații de interes în domeniul de activitate al acestora pentru exploatare, întregire și valorificare.
Alături de informarea curentă a factorilor de decizie, obiectivul susținerii demersului național vizând integrarea euroatlantică și-a pus amprenta, practic, pe toată gama de activități subsumate relaționării funcționale dintre serviciile de informații și celelalte instituții ale statului român.
Astfel, la nivel instituțional au fost inițiate măsuri de implementare a prevederilor Legii privind protecția informațiilor clasificate. Acestea sunt în deplină concordanță cu atribuțiile Autorității Naționale de Securitate, abilitată să desfășoare activități specifice de protecție a informațiilor clasificate NATO. Măsurile au în vedere alinierea pe plan național a metodologiilor și procedurilor din domeniul informațiilor clasificate la standardele NATO.
4.4. PREVENIREA ȘI COMBATEREA TERORISMULUI – MISIUNE PRIORITARĂ A SERVICIILOR DE INFORMAȚII
Strategia de Securitate Națională a României include terorismul printre principalele amenințări la adresa siguranței naționale. Prevenirea și combaterea – inclusiv prin cooperare internațională intensificată – a riscurilor și amenințărilor de pe această coordonată reprezintă un obiectiv major al statului român.
În conformitate cu reglementările naționale în materie și cu angajamentele internaționale ale țării noastre, inclusiv cele subsumate obiectivelor atingerii standardelor NATO și Uniunii Europene, serviciile române de informații derulează în mod curent acțiuni specifice orientate în direcția prevenirii și combaterii tuturor manifestărilor fenomenului terorist și activităților asociate acestuia.
Pe lângă legislația deja existentă pentru realizarea siguranței naționale pe dimensiunea antiteroristă, guvernul României a adoptat, după 11 septembrie 2001, trei Ordonanțe de Urgență referitoare la: sancționarea unor acte de terorism și a unor fapte de încălcare a ordinii publice; aplicarea Rezoluției nr. 1373/2001 a Consiliului de Securitate al ONU privind combaterea terorismului internațional; prevenirea și combaterea utilizării sistemului financiar-bancar în scopul finanțării actelor de terorism.
S.R.I. și S.I.E., alături de celelalte instituții și organisme ale statului, au acționat prioritar pentru sprijinirea, prin activități specifice, a demersurilor României destinate racordării, de o manieră activă, la campania antiteroristă internațională, inclusiv prin derularea unor acțiuni în cooperare cu structuri omoloage din alte țări.
Caracteristicile situației interne pe profil antiterorist relevă că în România nu există grupări sau manifestări teroriste (în înțelesul deplin al termenului) de sorginte autohtonă. Sursele de risc sunt reprezentate de:
– evoluțiile externe ce pot influența dinamica organizațiilor teroriste reprezentate în România de nuclee care, deși nu întreprind în actuala etapă acțiuni teroriste asupra unor obiective de pe teritoriul național, pot să își modifice, în viitor, această atitudine;
– activitățile adiacente terorismului (migrația ilegală, criminalitatea organizată transfrontalieră etc.), derulate de nuclee ale organizațiilor teroriste ori de alte grupări străine și autohtone.
Analiza acțiuni teroriste din SUA reliefează necesitatea configurării și operaționalizării unui mecanism inter-instituțional de prevenire și combatere a terorismului prin demersuri naționale și cooperare internațională.
Consecutiv ,desemnării sale ca autoritate națională în materie antiteroristă, Serviciul Român de Informații a coordonat procesul de elaborare a Strategiei naționale de prevenire și combatere a terorismului.
De asemenea, s-a elaborat și funcționează Planul de cooperare între Serviciul Român de Informații și Ministerul de Interne, Ministerul Apărării Naționale, Serviciul de Informații Externe, Serviciul de Protecție și Pază și Serviciul de Telecomunicații Speciale.
În procesul de structurare a sistemului antiterorist pe plan național, în cadrul Serviciului Român de Informații, începând cu 01.12.2001, a intrat în funcțiune Departamentul pentru Prevenirea și Combaterea Terorismului. Acesta răspunde de planificarea, organizarea și executarea, într-o concepție unitară, a activităților de prevenire, descoperire, neutralizare și anihilare a acțiunilor teroriste pe teritoriul României. La rândul său, S.I.E. și-a concentrat resursele umane specializate într-o direcție distinctă, ce se ocupă exclusiv de contraterorism.
Strategia acestui departament urmărește protejarea eficientă a teritoriului național față de noile manifestări ale fenomenului terorist și asigurarea inter-operabilității conceptual-instituționale și organizatorice pe linia cooperării cu serviciile externe partenere. Este vizată combaterea oricărei forme de terorism – indiferent de motivațiile care stau la baza acestuia, urmărind prevenirea producerii de acte teroriste pe teritoriul României, a constituirii de baze logistice și filiale ale unor organizații extremist-teroriste cu reprezentare internațională.
4.5. COOPERAREA CU SERVICII SIMILARE DIN STRĂINĂTATE
Serviciile române de informații s-au adaptat la realitățile contextului operațional, conștientizând că tot mai multe amenințări se caracterizează prin diversificare și globalizare și că acestea pot fi controlate numai prin conjugarea eforturilor și experienței mai multor organisme similare. Au fost întărite relațiile de colaborare, pe domenii de interes, cu structuri omologe din statele democratice.
Obiectivele urmărite prin această interrelaționare sunt subordonate, în primul rând, intereselor fundamentale de securitate națională și, în același timp, susținerii implicării active a României în crearea unui climat adecvat de securitate la scară regională și euroatlantică: sprijinirea specifică a demersurilor de integrare a României; contracararea, prin cooperare, a diverselor categorii de amenințări transfrontaliere, precum și a altor tipuri de manifestări ce afectează interesele statelor; armonizarea legislației și mecanismelor funcționale, operante în sfera securității naționale, cu cele ale statelor membre ale comunității euroatlantice .
Prestațiile în cadrul cooperării internaționale au demonstrat expertiza și potențialul acțional considerabil de care dispun serviciile române de informații, pentru:
– ținerea sub control, pe plan intern, a acelor evoluții purtătoare de riscuri și amenințări nonmilitare transfrontaliere care ar putea periclita atât securitatea noastră națională, cât și a altor state;
– consacrarea României ca actor internațional cu vocație și capacitate efectivă de a se manifesta ca pol de stabilitate – absolut necesar menținerii echilibrului atât în sud-estul Europei, cât și la scară continentală;
– susținerea specifică a acțiunii parteneriale în problematici de anvergură și cu implicații strategice, de interes comun pentru România și statele euroatlantice.
Colaborarea externă reprezintă o cerință fundamentală pentru reușita demersurilor de integrare euroatlantică ale României. Semnalele critice, sugestiile și opiniile recepționate în acest cadru reprezintă elemente importante pentru fundamentarea măsurilor și demersurilor întreprinse de factorii de decizie ai statului român.
4.6. SERVICIILE DE INFORMAȚII ȘI NOILE AMENINȚĂRI
Perioada de tranziție în care se află societatea română trebuie identificată și cu modul de fundamentare a conceptelor din toate domeniile care solicită o abordare curajoasă, schimbare radicală de mentalitate, în deplin acord cu opțiunile de libertate și democrație, precum și cu realitatea contemporană și tendințele de evoluție a societății umane.
În momentul de față majoritatea analiștilor militari sunt de acord că evoluția sferei de cuprindere a noțiunii de război nu se mai suprapune în toate cazurile cu aceea de conflict care, la rândul lui, nu se mai suprapune în mod automat cu aceea de acțiuni militare. Războiul, în realitatea contemporană, și-a deplasat sfera de interes către noile domenii în care se joacă supremația planetară: informațional, economic, resurse strategice, piețe de desfacere, centre zonale de structură politică, rețele de infrastructură. Globalizarea este termenul cheie de referință, pentru că toate aceste domenii presupun o mondializare a intereselor și acțiunilor, aceasta chiar și în cazul politicilor urmate de statele mici și mijlocii. Prin urmare, se poate susține că profunde amenințări la adresa securității naționale sunt așteptate din domeniul non-militar și neconvențional, cum ar fi: presiuni politico diplomatice, tehnologice, comerciale, financiare, campanii mediatice pe diferite teme și agresiuni (presiune care devine deja violentă) informaționale, acțiuni psihologice, acțiuni/agresiuni economico financiare și tehnologice, acțiuni informatice ostile, penetrație culturală și religioasă, culegere de informații și dezinformare, migrație masivă de populație cu efecte destabilizatoare.
Problemele de securitate ale unui stat derivă din raportul, existent la un moment dat, între amenințările cu care el este confruntat și capacitatea de a le sesiza oportun, de a le interpreta corect și de a le contracara eficient.
Este lesne de înțeles că percepția conceptului de securitate într-o societate democratică nu poate fi asimilată cu percepția oficială de securitate a unui stat totalitar, dictatorial, terorist. Aceasta din urmă nu poate fi luată în discuție, deoarece conceptul de securitate în acest caz se referă la apărarea ideologiei care stă la baza existenței acestor tipuri de stat, altul decât democratic.
Politologii și specialiștii de pretutindeni în materie au dat, până în prezent, diferite definiții securității, fără ca vreuna dintre ele să se fi impus drept ”clasică” sau ”consacrată”.
Studiul unui mare număr de definiții conduce la următoarele aprecieri:
– securitatea unui stat a fost, până de curând, sinonimă cu apărarea militară;
– sfera noțiunii s-a lărgit considerabil, în ultimul timp, ca urmare a diversificării căilor de agresiune asupra unui stat și a modalităților de supraviețuire a acestuia- rezultat al multiplicării pericolelor de natură non militară;
– mutația în domeniul securității s-a înregistrat și prin cuprinderea palierului vieții interne a statelor;
– securitatea devine un concept multivalent, cu acțiune în plan militar, politic, economic, social, ecologic, demografic, etnic, religios ș.a. ca urmare a diversității formelor de amenințare înregistrate la adresa valorilor fundamentale ale unui stat.
– securitatea implică atât dinamica conflictului, cât și a armoniei între națiuni și state.
În concordanță cu realitățile noului secol și mileniu, a raportului dintre securitatea națională, pe de o parte, cu ”securitatea colectivă” și ”securitatatea comună”, pe de altă parte, se impun câteva aprecieri :
– pentru un stat, simpla existență a unui organism militar și a unei capacități de apărare împotriva unei agresiuni armate nu sunt suficiente pentru apărarea intereselor fundamentale;
– rezolvarea non-militară a conflictelor (divergențelor) devine posibilă în sistemul internațional de state;
– între securitatea națională și securitatea internațională (ca rezultat și al securității colective și securității comune) există o strânsă interdependență exprimată succint, astfel :
securitatea a devenit o valoare supremă atât pentru umanitate, cât și pentru fiecare națiune în parte;
orice țară are dreptul legitim și inalienabil la securitate și, totodată, datoria sacră de a participa activ și eficient la realizarea securității internaționale;
oricare ar fi aspectele sale (militare, politice, economice ș.a.m.d.) securitatea internațională este indivizibilă, presupunând efort general susținut și angajat al tuturor țărilor pentru realizarea ei;
nici un stat, oricât de puternic ar fi, nu poate accede de unul singur la securitatea sa absolută;
securitatea statelor mici și mijlocii este la fel de importantă ca a celor mari și puternice;
nu poate exista securitate internațională deplină dacă securitatea unui singur stat este lezată.
După cum am văzut, securitatea națională reprezintă un concept complex, cu multiple și diversificate determinări care impun o decelare mai punctiformă și mai clară a factorilor care ar putea să o destabilizeze și să o agreseze.
În context, am constatat o folosire mecanică a termenilor provocări, riscuri și amenințări, îndeosebi în mass media. Aceasta, inducând confuzie din punct de vedere semantic, a influențat chiar și unii analiști, determinându-i să-i folosească fie împreună, fie separat, fără a face nici cea mai mică deosebire între semnificațiile lor.
Semnificațiile acestor termeni sunt:
provocări – acțiuni, demersuri, declarații, luări de poziții efectuate în mod direct, indirect sau obscur, din afara țării sau din interior, de către un adversar potențial care ar putea genera o stare de tensiune în ansamblul stării de securitate a statului;
riscuri – acțiuni, demersuri, poziții, declarații proprii, făcute de puterea politică, legislativă, executivă centrală și a administrației locale care vizează viața internă a țării, precum și domeniul de politică externă care expun starea de securitate națională;
Exemple de riscuri :
– o politică inconsecventă, de conjunctură și politicianistă în domeniul reformei economice care generează o criză în domeniu profundă, corupție la scară națională și instituționalizată ;
– o politică incoerentă în domeniul sănătății și protecției sociale a populației, cu consecințe dramatice asupra factorului demografic ;
– lipsa unei strategii de informatizare a societății care, pe de o parte, poate frâna procesul de integrare în U.E. și, pe de altă parte, poate facilita acțiuni specifice de război informațional.
– lipsa de reacție, în concordanță cu cerințele și standardele comunității internaționale, față de unele manifestări de naționalism exacerbate pe plan intern;
– o politică conservatoare naționalistă față de sistemul alianțelor politico – militare dovedite și recunoscute ca fiind apărătoare a valorilor democrației și a drepturilor fundamentale ale omului sau față de organismele bancar financiare și economice internaționale;
– poziții neinspirate, lipsite de pragmatism și marcate de prejudecăți în sistemul relațiilor politice și economice bilaterale pe plan extern și față de anumite situații politice și militare internaționale ;
amenințări – acțiuni, demersuri, declarații, luări de poziții ale unui adversar, din afara țării sau din interior, efectuate direct asupra ansamblului stării de securitate care escaladează starea de tensiune până la conflict iminent.
Serviciile de informații, într-o societate autentic democrată, au obligația de a aprecia starea de securitate a statului prin identificarea și analiza provocărilor, riscurilor și amenințărilor la adresa intereselor fundamentale naționale, în înțelesul menționat mai sus.
Ca urmare, se impune ca prin lege ( legea siguranței naționale ) – adoptată prin consens politic și în parteneriat cu reprezentanții societății civile și nu prin documente programatice ale partidelor aflate la putere – să fie formulate explicit interesele fundamentale naționale ale societății române democrate ca bază de realizare a securității naționale și principalii indicatori de apreciere a stării acesteia, structuri responsabile cu atribuții în domeniu și obligații pentru societatea civilă. Spiritul legii să slujească prioritar, consecvent și să scoată în evidență preocuparea pentru securitatea individului și apărarea drepturilor fundamentale ale cetățeanului.
Din cele menționate mai sus rezultă că provocările, riscurile și amenințările pot fi împărțite în două mari categorii: convenționale militare și neconvenționale.
În prima categorie intră cele care decurg din dinamica și configurația fenomenului militar în formele de manifestare cunoscute în decursul istoriei societății umane.
Escaladarea provocărilor, riscurilor și amenințărilor convenționale generează stare de tensiune și, în final, violență armată purtat cu arme convenționale – război convențional.
În ce privește spectrul provocărilor, riscurilor și amenințărilor neconvenționale, acesta este foarte larg și identificarea lor este rezultatul unui proces complex de analiză a stării de securitate.
Denumirea lor este dată de domeniul vizat și afectat al securițății naționale, regionale sau zonale, de mijloacele și formele de acțiune sau manifestare. Este drept că unele din ele sunt evidente, dar marea lor majoritate sunt identificate prin efectele deja produse asupra stării de securitate, în ansamblul ei, fără a trece prin starea de tensiune, deoarece arma principală a acestora este ”surprinderea”. Din spectrul amintit cele mai periculoase amenințări neconvenționale, cu efecte dintre cele mai dezastruoase și mai imprevizibile sunt terorismul și războiul informațional.
Provocările, riscurile și amenințările neconvenționale sunt denumite, de către marea majoritate a analiștilor, cu sintagma ”asimetrice”. Sintagmă preluată și tradusă, ad literam, din studiile academice occidentale. Sigur că are o anume argumentare. Plasarea terorismului – spre exemplu – ca tip de amenințare deosebit de feroce, într-o interpretare și definire academică filozofică, înseamnă a lăsa marea masă a populației, în continuare, în aceeași teamă, ignoranță, neînțelegere și reacție față de acest fenomen. Cetățeanului de rând, asimetria nu-i spune mare lucru. Mai mult, îl îndepărtează de înțelegerea reală a pericolului cu care s-ar putea confrunta. E greu de presupus ce reacție va avea acest cetățean român când i se va spune că ”este amenințat asimetric”. El nu va fi ajutat să-l perceapă la adevărata gravitate ce o reprezintă terorismul. Pentru el va continua să fie același fenomen, limitatat la nivelul indivizilor sau al unui mic grup de făptași, aflați în răfuială cu autoritățile sau cu un număr restrâns de personalități ai vieții publice, cu scopul de a obține anumite revendicări sau avantaje. Ca urmare, el va încerca să se ferească din calea acestor teroriști, induce panică și chiar, involuntar, va complica și deranja acțiunile concrete întreprinse de forțele specializate în situații – de exemplu – de luare de ostateci. Evenimentele tragice din SUA reclamă nevoia de conștientizare a lor, nu numai la nivelul decidenților politici, militari și al celor destinați să acționeze, ci la nivelul întregii societăți civile. Terorismul azi are o altă amploare și se ridică la nivelul unei agresiuni majore la adresa securității naționale, capabil să folosească atât mijloace clasice de luptă cât și mijloace de distrugere în masă. Atitudinea cetățeanului nu trebuie să obstrucționeze măsurile și acțiunile specifice de contracarare a terorismului și, mai mult, trebuie să i se ceară o atitudine mai participativă în lupta cu acesta.
Referindu-ne la terorism ca o amenințare actuală la adresa securității internaționale, se impune o abordare aprofundată a structurii fenomenului și a resurselor sale. Timpul la dispoziție nu permite, dar menționez doar faptul că serviciile de informații trebuie să identifice din timp și cu prioritate premizele care ar putea genera terorismul nuclear, terorismul politic și terorismul religios fundamentalist. Specialiștii în domeniu, buni observatori ai fenomenului, au constatat că, în general, utilizarea sistematică a amenințării sau a violenței în scopuri politice este încadrată în terorism politic. Este o tactică susținută de folosirea terorii organizate de către un stat, de o mișcare, o facțiune sau de către un grup restrâns de indivizi. Terorismul politic nu este mult deosebit de teroarea politică. Aceasta din urmă apare sub forma unor acțiuni izolate și, de asemenea, sub forma violenței de masă extreme, nediscriminatorie și arbitrară. Teroarea de acest tip nu este nici sistematică, nici organizată și adesea greu de controlat și crează premize favorabile acțiunilor teroriste. Potrivit opiniilor majorității analiștilor, terorismul politic poate fi clasificat în trei tipuri: teroare revoluționară, teroare ne-revoluționară și teroare represivă. Dacă serviciile de informații vor înțelege și vor aborda terorismului în această manieră și în contextul securității naționale prezentată mai sus, într-o societate democratică înseamnă realism și obiectivitate și conferă acestora statutul de independență și de neaservit politic.
Războiul informațional ca formă importantă de amenințare neconvențională, trebuie tratată separat și detaliată, datorită complexității ei, diversității formelor de manifestare, surprinderii totale pe care o realizează, aproape imposibila identificare a autorilor operațiilor de război informațional și greutății contracarării acestora. De asemenea, în țara noastră, chiar la nivelul specialiștilor se face prea puțin pentru fundamentarea acestui concept și se fac chiar confuzii între formele de manifestare a lui și efectele realizate de o operație specifică de război informațional. Această situație este determinată și de lipsa unui punct de vedere comun și de unificare a eforturilor pentru elaborarea unei strategii la nivel național de contracarare a lui.
Războiul informațional este o permanență a zilelor noastre și reprezintă singura formă, cunoscută până acum, prin care se poate agresa starea de securitate a unui stat fără pierderi umane, atât din partea celui care-l folosește, cât și din partea celui vizat. De fapt, societatea civilă din statele puternic dezvoltate este din ce în ce mai puțin dispusă să suporte pierderi umane într-un război. Ea este însă dispusă să-și mărească contribuția la cheltuielile militare pentru dezvoltarea formelor și mijloacelor specifice războiului informațional.
CONCLUZII
Obținerea unor informații și produse analitice de bună calitate este o sarcină esențială și ar trebui să fie una din preocupările celor care supraveghează serviciile de informații, atât din punct de vedere legislativ, cât și din executiv. Această misiune este îngreunată de provocările inerente de a monitoriza celulele teroriste și rețelele secrete ale organizațiilor teroriste, ce sunt mobile și fluide, tranformându – se continuu și rapid.
Fără serviciile profesioniste în acest domeniu, prevenirea atacurilor din partea unor state – problemă și a celulelor teroriste este imposibilă.
Într-o societate democratică, este importantă limitarea mandatului serviciilor de informații la informarea asupra pericolelor și potențialelor pericole asupra securității naționale.
Deoarece funcționarea serviciilor de informații este bazată pe un mandat definit legal, iar organizația este subordonată liderilor politici civili, este important ca lumea serviciilor de informații și a politicilor publice să rămână apropiate, dar distincte pentru a evita politizarea serviciilor de informații.
Tehnicile și practicile naționale de supraveghere a serviciilor de informații sunt variate, în funcție de câtă putere le este acordată serviciilor de informații și de modul în care sunt făcute răspunzătoare pentru acțiunile lor.
Responsabilitatea acțiunilor guvernamentale, este o cerință – cheie într-o democrație. Oficialii guvernamentali, inclusiv angajații din domeniul serviciilor de informații, sunt obligați să răspundă în fața reprezentanților aleși despre modul în care gestionează puterea și își îndeplinesc atribuțiile, trebuind să răspundă criticilor și cerințelor adresate. Guvernarea, inclusiv serviciile de informații, trebuie să accepte responsabilitatea pentru eșec, incompetență sau trădare.
Dezvoltarea schimbului de informații (intelligence sharing) în timp real, la nivel aliat și național, la nivelurile strategic, operativ și tactic, are la bază:
– un sistem sigur, flexibil și prompt de furnizare de informații credibile, oportune și relevante;
– dezvoltarea structurilor de sprijin cu informații;
– extinderea capacităților de culegere de informații prin dezvoltarea capabilităților HUMINT, a imageriei prin satelit și interceptării comunicațiilor satelitare clasice și a altor emisii electromagnetice; de asemenea, este necesară integrarea unor elemente cu specific nemilitar în structurile de analiză sau accesul la expertiza acestora în domenii precum sociologie, ordine publică, economie, psihologie socială sau teologie, și abordarea standardizării ca mijloc de integrare rapidă a sistemelor și de asigurare a interoperabilității tehnice cu structuri similare aliate;
– onestitatea în procesul de schimb de informații pentru evitarea circulației în cerc a informației;
– asigurarea permanentă a protecției surselor;
– evitarea tendințelor de secretomanie excesivă.
În schimbul de informații, condiția principală este să ai ce oferi. Doar serviciile de informații puternice sunt capabile de a face schimb de informații pentru că doar acestea au ce oferi. Nu poți niciodată oferi ceea ce ai primit de la un alt serviciu, ci doar ceea ce ai cules și procesat cu propriile capabilități.
În concluzie, complexitatea configurației securității naționale, precum și a provocărilor, riscurilor și amenințărilor la adresa acesteia impun tuturor serviciilor de informații reconsiderarea formelor și metodelor de muncă, o concentrare a tuturor eforturilor pe plan intern și o foarte bună colaborare pe plan extern în domeniile de compatibilitate posibilă. În procesul de analiză a premizelor de manifestare trebuie să pună accent pe analiza integrată, singura în măsură să cuprindă complexitatea problemelor ce conduc spre căile de identificare preventivă a provocărilor, riscurilor și a amenințărilor neconvenționale. Acum, mai mult ca oricând, trebuie adusă în discuție oportunitatea constituirii comunității serviciilor de informații, într-o configurație care să nu genereze suspiciuni, într-o într-o societate scăpată nu de mult de teroarea unor structuri aservite puterii dictatoriale.
BIBLIOGRAFIE
Andrus, D. Calvin, The Wiki and the Blog: Toward A Complex Adaptive Intelligence Community, iulie 2005, disponibil online la adresa https://www.cia.gov.
Bean, Hamilton, Tradecraft versus Science: Intelligence Analysis and Outsourcing Research, Institute for European and American Studies, 2006, disponibil online la se2.isn.ch/serviceengine/Files/RESSpecNet.
Bodnar, John W., Warning Analysis for the Information Age: Rethinking the Intelligence Process, Joint Military Intelligence College, decembrie 2003.
Chirot, Daniel, Societăți în schimbare, Editura Athena, București, 1996.
Cooper, Robert, Destrămarea națiunilor, Ed. Univers Enciclopedic, 2007.
Fingar, Thomas, Reducing Uncertainty: Intelligence and National Security. Using Intelligence to Anticipate Opportunities and Shape the Future, Stanford University, octombrie 2009.
George Cristian, maior, Intelligence eficient: de la control la cooperare, în „22”, 23-29.12.2008, disponibil online la http://www.S.R.I..ro/upload/Rev22dec2008.pdf.
George Cristian, maior, Incertitudine. Gândire strategică și relații internaționale în secolul XXI, Editura RAO, București, 2009.
Haass, Richard, Think Tanks and U.S. Foreign Policy: A Policy-Maker’s Perspective, în „U.S. Foreign Policy Agenda – The Role of Think Tanks in U.S. Foreign Policy”, volumul 7, nr. 3, noiembrie 2002.
Ionescu, Dan, Mediul informațional și influența acestuia asupra acțiunilor militare, Editura Sitech, Craiova 2010.
Kerbel, Josh, Olcott, Anthony, Synthesis with the Client, Not Analysing for Customers, în „Studies in Intelligence”, vol. 54, nr. 4, decembrie 2010.
Korns, Stephen W., Cyber Operations. The New Balance, disponibil online la adresa http://www.carlisle.army.mil.
Lahneman, William J., Gansler, Jacques S., Steinbruner, John D., Wilson III, Ernest J., The Future of Intelligence Analysis, vol. I, Center for International and Security Studies at Maryland, 2006.
Lahneman, William J., Gansler, Jacques S., Steinbruner, John D., Wilson III, Ernest J., The Future of Intelligence Analysis. Final Report, Center for International and Security Studies at Maryland, martie 2006.
Lahneman, William J., The Need for a New Intelligence Paradigm, în „International Journal of Intelligence and CounterIntelligence”, vol. 23, nr. 2, 25 februarie 2010.
Mărgărit, Mihaiu, Gl.Bg. (rz.), „Serviciile de informații și noile amenințări”, seminarul pe tema: Serviciile de informații într-o societate democratică, Senatul României, 13-14.05 2003.
McGann, James G., Think Tanks and Policy Advice in the U.S., Foreign Policy Research Institute, august 2005.
Mihuleac, Emil, prof.univ.dr., dr. Stan Stângaciu, Managerul profesionist, Editura Maiko, București, 1996
Pallaris, Chris, Open Source Intelligence (OSINT) and the Future of IR Librarianship, pentru a 19-a conferință EINIRAS – International Relations and Security Network, Madrid, Spania, 18 septembrie 2009.
Paul, Vasile, General de brigadă dr., Asimetria strategică, în Observatorul militar, nr.18 (8 – 14 mai 2001).
Shulsky, Abram N. și Schmitt, Gary J., Războiul tăcut – privire asupra lumii informațiilor, Potomac Books, Washington D.C.
Taleb, Nicholas, Lebăda Neagră: Impactul foarte puțin probabilului, București, Editura Curtea Veche, 2008.
Timofte Alexandru Radu, Originile si mãrirea, declinul și renașterea lumii informațiilor secrete, Ed. ANI, Bucuresti, 2004
*** Cyber In-Security. Strenghtening the Federal Cybersecurity Workforce, Booz Allen Hamilton, iulie 2009, disponibil online la adresa http://www.boozallen.com.
*** Intelligence, publicație editată de Serviciul Român de Informații, nr.18, octombrie-decembrie 2010
*** Legea 51/1991 privind siguranța națională a României, Publicatã în M.Of., Partea I, nr.163/7 aug.1991
*** Legea nr.14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații, publicatã în M.Of., Partea I, nr. 33/3 mar. 1992
*** Legea nr.1/1998 privind organizarea și funcționarea SIE, republicatã în M.Of., Partea I, nr.511/18 oct.2000
*** Legea nr.191/ 19 oct.1998 privind organizarea și funcționarea Serviciului de Protecție și Pază
*** OSINT Report 1/ 2010, International Relations and Security Network, disponibil online la http://intellibriefs.blogspot.com/2010/04/osint-report-12010.html.
Surse virtuale:
*** www.ccmr.org
*** www.dcaf.ch
*** www.dgipi.ro
*** www.mapn.ro/structuri/dgia
*** www.nctc.gov
*** www.sie.ro
*** www.spp.ro
*** www.sri.ro
*** www.stsnet.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Informatiile In Conflictele Viitorului (ID: 121716)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.