. Informatiile Contabile – Fundament al Gestiunii Financiare

Capitolul 1. Contabilitate financiară – generator de informații

1.1. Obiectul contabilității și caracteristicile sale generale

Istoria îndelungată a lucrărilor scrise în domeniul contabilității de către un număr impresionant de autori, consemnează diferite formulări ale obiectului contabilității. Aproape fiecare autor de tratate, manuale, cursuri universitare, etc, a încercat să formuleze o definiție proprie a contabilității, accentuând fie latura conceptuală (științifică), fie latura practică (tehnică) a contabilității. Astfel, într-una din cele mai vechi lucrări scrise, care cuprinde o parte destinată studierii contabilității, intitulată „Summa de arithmetica, geometria, proportioni et proportionalita” (în traducere „Știința aritmeticii, geometriei, proporțiilor și proporționalităților”) tipărită la Veneția în anul 1494, călugărul italian Luca Paciolo (1445-1514), autorul lucrării, definește ca obiect al contabilității „tot ceea ce aparține negustorului: averea mobilă și imobilă, precum și toate afacerile sale mari și mărunte, în ordinea în care au avut loc”.

Pornind de la cerințele didactice ale introducerii în problemele fundamentale ale contabilității întreprinderilor, care acționează în perioada actuală, se poate formula următoarea definiție a obiectului contabilității: reflectarea în expresie bănească a imaginii fidele asupra situației patrimoniului și rezultatelor întreprinderii, în scopul furnizării de informații utile ansamblului utilizatorilor atunci când aceștia iau decizii economice.

În urma analizei succinte și generale a acestei definiri a obiectului contabilității, trebuie subliniate următoarele caracteristici ale sale:

a).Modul de cuantificare și de redare a informațiilor contabile constă în reflectarea lor în expresie bănească. În contabilitate sunt memorizate cifric și explicativ, prelucrate și redate în expresie bănească ( monetară) informații asupra fluxurilor economice necesare conducerii (managementului, gestiunii) întreprinderii și altor utilizatori. Contabilitatea apelează, deci, pentru luarea măsurilor și reprezentarea bunurilor, mișcărilor de valori, la funcția banilor de cuantificare și exprimare a valorii bunurilor și a oricăror mișcări și transformări ale acestora. Informațiile contabile sunt informații cifrice, valorice: ceea ce nu poate fi măsurat și exprimat în bani, nu face obiectul contabilității.

Folosirea expresiei monetare a valorii bunurilor, făcând abstracție de proprietățile lor fizice (și de unitățile de măsură convenționale specifice – kilogram, metru, litru, etc), oferă contabilității posibilitatea tratării (prelucrării) informațiilor prin grupări și regrupări potrivit modelelor și procedurilor proprii metodei contabilității (bilanț, conturi, ș.a.). Potrivit Legii contabilității, contabilitatea în România se ține în monedă națională.

De altfel, printre procedeele metodei contabilității se înscrie și evaluarea patrimoniului și rezultatelor, cu un rol deosebit de complex în condițiile prețurilor libere ale economiei de piață.

b).Obiectivul de bază al contabilității în perioada actuală este producerea de informații care să ofere o imagine fidelă asupra patrimoniului și rezultatelor întreprinderii.

În esență realizarea acestui obiectiv impune ca documentele de sinteză (Bilanțul, contul de profit și pierdere) să ofere o imagine fidelă, obiectivă a situației reale a întreprinderii.

Fiind un obiectiv de bază, este necesar ca toate celelalte concepte și principii ale contabilității săi fie subordonate.

c).Materia supusă observării, consemnării și reprezentării în contabilitate este formată din două structuri (economice, juridice, financiare) și anume: patrimoniul și rezultatele întreprinderii.

Informațiile contabile referitoare la patrimoniul întreprinderii sunt sintetizate și transmise utilizatorilor prin bilanț, care este documentul de sinteză a situației economico-financiare a întreprinderii.

Informațiile contabile referitoare la rezultatele întreprinderii sunt sintetizate și furnizate utilizatorilor prin contul de profit și pierdere care este documentul de sinteză a performanțelor gestiunii întreprinderii. Pentru a produce și furniza informații contabile care să poată fi sintetizate în bilanț și în contul de profit și pierdere, întreprinderile și alți agenți economici menționați în Legea contabilității trebuie să organizeze o contabilitate pe principiile dublei reprezentări și dublei înregistrări a patrimoniului și rezultatelor, adică să conducă o contabilitate în partidă dublă. Cursul de „Bazele contabilității” studiază problemele fundamentale ale contabilității în partidă dublă aplicată de către majoritatea întreprinderilor și agenților economici.

d).Domeniul organizatoric în care se organizează și se conduce contabilitatea, este cu preponderență întreprinderea, ca principal agent economic. Legea contabilității prevede obligativitatea conducerii contabilității, menționând expres tipurile de unități patrimoniale care au această obligație (regiile autonome, societăți comerciale, instituții publice, unități cooperatiste, ș.a.), la care Regulamentul de aplicare al Legii adaugă și alte tipuri de unități organizatorice.

e).Destinatarii informațiilor contabile sunt utilizatorii de informații, care se sprijină pe aceste informații în luarea deciziilor. Utilizatorii informațiilor contabile sunt: utilizatorii interni: conducerea (managementul) întreprinderii și utilizatorii externi: asociații (acționarii), băncile, statul (în deosebi organismele fiscale), furnizorii, clienții, ș.a.

1.2. Cererea de informații contabile: utilizatorii și necesitățile informaționale

Contabilitatea, ca activitate specializată în măsurarea, evaluarea, cunoașterea, gestiunea și controlul activelor, datoriilor și capitalurilor proprii, precum și a rezultatelor obținute din activitatea persoanelor fizice și juridice, trebuie să asigure înregistrarea cronologică și sistematică, prelucrarea, publicarea și păstrarea informațiilor cu privire la poziția financiară, performanța financiară și fluxurile de trezorerie, atât pentru cerințele interne ale acestora, cât și în relațiile cu investitorii prezenți și potențiali, creditorii financiari și comerciali, clienți, instituții publice și alți utilizatori.

Contabilitatea furnizează fiecărui protagonist la viața economico-socială adevărul de care aceștia au nevoie. Potrivit cadrului general de întocmire și prezentare a situațiilor financiare elaborate de IASC (International Accounting Standards Commitee), utilizatorii funcțiilor contabile sunt:

investitorii prezenți și potențiali – sunt persoane care furnizează capital în condiții de risc. Ei și consilierii lor sunt interesați asupra riscului inerent investițiilor în care s-au angajat sau intenționează să se angajeze și asupra rentabilității pe care aceasta o produce sau o va produce. Investitorii au nevoie de informații pentru a decide dacă trebuie să vândă, să conserve sau să cumpere, respectiv de informații care să le permită să evalueze capacitatea întreprinderii de a plăti dividende.

personalul angajat și grupele lui reprezentative (sindicatele) – sunt interesați în obținerea de informații privind evaluarea capacității întreprinderii de a oferi remunerații, pensii, alte avantaje, precum și oportunități profesionale. De exemplu, în Franța, informațiile solicitate de salariați sunt clasificate în mai multe rubrici:

– angajarea și oferta de locuri de muncă;

remunerarea, participarea la profit și cheltuielile de protecție profesională;

condițiile de igienă și de securitate;

formarea profesională;

relațiile profesionale;

condițiile de viață ale salariaților și familiilor lor, în măsura în care aceste condiții depind de întreprindere,

alte condiții de muncă (durată, organizare, condițiile de lucru).

Aceste rubrici de informații se regăsesc în cadrul unui bilanț social. Un astfel de document este impus întreprinderilor obligate să creeze un comitet de întreprindere și care angajează cel puțin trei sute de angajați.

Bilanțul social este supus operațiilor de comunicare, de publicare (numai informațiile sociale semnificative) și de verificare (auditorii verifică sinceritatea și concordanța informațiilor aferente bilanțului social cu conturile anuale).

În țara noastră, deocamdată, nu există o presiune a salariaților și sindicatelor asupra întreprinderilor, privind producția și difuzarea de informații sociale.

creditorii financiari – sunt terți care acordă împrumuturi întreprinderii, pentru o durată de timp stabilită în prealabil, în schimbul unei remunerații fixe, numite dobândă, și cu obligația din partea întreprinderii de a rambursa sumele primite, de obicei eșalonat, până la o dată cunoscută sub numele de scadență. Creditorii financiari solicită o contabilitate în care prudența este pe primul plan. Credibilitatea întreprinderii în fața creditelor este caracterizată prin informațiile grupate în jurul axei solvabilității.

furnizorii și alți creditorii comerciali – sunt interesați de informații care permit să evalueze dacă sumele ce le sunt datorate vor putea fi plătite la scadență. Ei sunt interesați de informații pe termen mai scurt decât creditorii financiari cu excepția cazului în care sunt dependenți de continuitatea activității întreprinderii în calitate de principal client.

clienții – sunt interesați de informațiile despre continuitatea activității unei întreprinderi, în special atunci când au o colaborare pe termen lung cu întreprinderea respectivă sau sunt dependenți de ea.

guvernul și instituțiile sale – sunt interesați de alocarea resurselor și, implicit, de activitatea întreprinderii pentru a determina politica fiscală, calculul produsului brut și a altor indicatorii statistici macroeconomici.

publicul – este interesat în diverse moduri de activitate a întreprinderii, cum ar fi, de exemplu, ofertele de locuri de muncă, oferta de bunuri și servicii ale furnizorilor locali, evoluțiile curente și tendințele legate de prosperitatea întreprinderilor și a sferei de activitate a acestora.

Prin lege, atât persoanele juridice cât și persoanele fizice care au calitatea de comerciant, sunt obligate să organizeze și să conducă contabilitate proprie asigurând: întocmirea documentelor justificate pentru orice operație care afectează patrimoniul unității, înregistrarea în contabilitate a operațiilor contabile, inventarierea patrimoniului unității, întocmirea bilanțului contabil, furnizarea, publicarea și păstrarea informațiilor cu privire la situația patrimoniului și rezultatele obținute de unitate.

Ținerea unei contabilități corecte este o obligație legală deoarece efectuarea cu știință de înregistrări inexacte, precum și omisiunea cu știință a înregistrărilor în contabilitate, având drept consecință denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare și elementelor patrimoniale ce se reflectă în bilanțul contabil, constituie infracțiune de fals intelectual fiind sancționată de lege.

Oferta de informații contabile: producătorii și produsele finale ale contabilității

Utilizatorii de informații contabile vor să cunoască dacă administratorii înterprinderii și-au achitat în mod corespunzător mandatul care le-a fost încredințat. În acest scop trebuie evaluat gradul de eficacitate și de eficiență în utilizarea resurselor înterprinderii prin consultarea situațiilor financiare (documentelor de sinteză).

Eficiența presupune obținerea cât mai multor "ieșiri" (output) cu minimum de "intrări" (input). Eficiența solicită fabricarea cât mai multor produse finite sau prestarea cât mai multor servicii, cu minimum de resurse (materii prime, resurse fmanciare). Eficacitatea presupune producerea bunurilor și serviciilor pentru care există o cerere și care vor fi, în consecință, vândute.

O societate comercială poate să fie eficientă sau poate să fie eficace, deși ideal este de a îndeplini cele două atribute în mod concomitent.

Utilizatorii de informații contabile vor să cunoască dacă administratorii au utilizat în mod cdacă administratorii au utilizat în mod corect resursele încredințate, ceea ce, din punct de vedere financiar, înseamnă "protecția activelor". Astfel se poate determina calitatea administrării (conducerii). Purtătorii acestui obiectiv sunt situațiile finaciare.

În mod normal, singurele situații (documente) de care dispun utilizatorii externi sunt cele a căror publicare este obligatorie, adică bilanțul contabil, contul de profit și pierdere și anexa. Potrivit prevederilor art.27(6) din Legea Contabilității nr.82/1991, republicată, modificată și completată prin Ordonanța Guvernului nr.61/2001, situațiile financiare anuale pentru microîntreprinderi se compun din bilanț și cont de profit și pierdere.

Persoanele juridice care nu îndeplinesc criterile stabilite pentru aplicarea reglementărilor armonizate întocmesc situații financiare anuale simplificate, armonizate cu directivele europene care se compun din bilanț, cont de profit și pierdere, politici contabile și note. Societățile cotate în bursă întocmesc o broșură numită "plachetă". Placheta conține și un raport de gestiune (raportul auditorilor și alte diverse informații) dintre care unele sunt solicitate de Comisia Valorilor Mobiliare. Cele mai multe dintre marile societăți deschise circuitelor internaționale, prezintă o informare economică generală (produse, piețe, relațiile cu mediul, gestiunea resurselor umane) și fac din plachetă atât un instrument de informare cât și un instrument de publicare.

Utilizând informația din situațiile finaciare, utilizatorii caută, în mod obișnuit să aprecieze rentabilitatea întreprinderii, ceea ce presupune măsurarea bogăției la un moment dat și îmbogățirea ei pe parcursul perioadei. De asemenea, ei urmăresc să aprecieze riscul de "nelichiditate" al întreprinderii știind că, din punct de vedere juridic, ceea ce semnează "actul de deces" al întreprinderii nu este constatarea de pierderi, ci imposibilitatea acesteia de a-și achita datoriile .

Situația bogățiilor unei întreprinderi, la sfârșitul unei perioade este relevată de bilanț. Fluxurile, în schimb, sunt reprezentate prin intermediul altor documente de sinteză. Este vorba de contul de profit și pierdere, dacă ne referim la fluxurile de bogății și de tabloul de finanțare (tabloul de utilizări și resurse) și tabloul fluxurilor de trezorerie, dacă ne referim la fluxurile de lichidități.

Atât contul de profit și pierdere cât și tabloul de finanțare sunt întocmite și prezentate pentru o perioadă de timp (de obicei un an), ele fiind diferite în sensul că tabloul de finanțare reprezintă mișcare de lichidități, explicată pe cauze generatoare sau numai calculată.

Documentele de sinteză menționate mai sus le sunt atașate următoarele obiective:

la bilanț – prezentarea situației financiare a întreprinderii

la contul de profit și pierdere – prezentarea performanțelor întreprinderii

la tabloul de finanțare – prezentarea evoluției situației financiare

la anexă – prezentarea tuturor informațiilor care completează și explică conținutul primelor documente, informații care au însă o importanță deosebită.

Capitolul 2. Analiza financiară a întreprinderii realizată pe baza bilanțului contabil

2.1. Bilanțul contabil – principala sursă de informații a analizei financiare

Bilanțul este un procedeu specific al metodei contabilității care se întocmește respectând principiul dublei reprezentări a patrimoniului și este considerat cel mai reprezentativ instrument de analiză și control folosit de contabilitate.

În literatura contabilă, sunt formulate diferite definiții ale bilanțului în funcție de interpretările date rolului și conținutului acestuia.

Bilanțul, ca model al dublei reprezentări a patrimoniului, se poate defini astfel: Bilanțul este tabelul contabil care reflectă, în expresie bănească, starea la un moment dat a utilităților și resurselor patrimoniale, oferind utilizatorilor o imagine fidelă a situației economice și financiare a întreprinderii.

În cuprinsul Legii contabilității este utilizat termenul de „Bilanț contabil” care se compune din bilanț, contul de profit și pierdere, respectiv contul de execuție în cazul instituțiilor publice, anexa și raportul de gestiune, acest termen cuprinde, deci, totalitatea documentelor de sinteză, inclusiv raportul de gestiune. El se întocmește obligatoriu semestrial și anual, precum și în situația fuziunii sau încetării activității societăților comerciale.

Prin conținutul său, bilanțul contabil oferă informații necesare pentru aprecierea gestiunii financiare a întreprinderii, precum și pentru stabilirea valorii acestuia, el caracterizând mărimea resurselor și utilizărilor la care a recurs un agent economic în cursul unei perioade de gestiune.

Activul cuprinde bunuri deținute de întreprindere și creanțe, iar pasivul cuprinde capitaluri proprii și datorii contractate de întreprindere.

Fiecare element de activ reprezintă o alocare de fonduri bănești în vederea constituirii unei structuri adecvate. Elementele de activ sunt structurate după gradul lor de lichiditate. În bilanț sunt trecute activele în ordinea crescătoare a gradului lor de lichiditate. Prima grupă de active, datorită rotației lente a capitalurilor investite, se mai numește și alocări permanente sau stabile, iar cea de-a doua grupă se mai numește alocări ciclice sau temporare, deoarece recuperarea capitalurilor investite se face după încheierea unui ciclu de exploatare.

Elementele de pasiv sunt structurate după gradul de exigibilitate, adică după calitatea acestora de a deveni scadente la un anumit termen. În primul rând sunt înscrise capitalurile proprii sau resursele proprii. Aceste resurse, în afara situației de faliment, nu au o scadență, deci sunt exigibile și de aceea mai sunt numite surse permanente (stabile). În categoria surselor permanente mai sunt înscrise și datoriile financiare pentru că scadența lor este îndepărtată. Cele mai exigibile elemente ale pasivului sunt datoriile pe termen scurt și din această cauză ele se mai numesc și surse ciclice temporare.

În scopul folosirii ca instrument de analiză și control, toate informațiile din bilanț se prezintă în două momente și anume: la începutul și la sfârșitul exercițiului financiar.

Bilanțul contabil este supus verificării și cercetării de către cenzori, contabili autorizați și experți contabili. Prin certificarea bilanțului contabil se confirmă că acesta redă imaginea fidelă a patrimoniului, situației financiare și a rezultatului exercițiului.

2.2. Principalele tipuri de bilanț

2.2.1. Bilanțul patrimonial

Din punct de vedere al patrimoniului, bilanțul este un inventar al averii întreprinderii, realizat în vederea măsurării valorii reale a patrimoniului. În acest caz, bilanțul patrimonial prezintă interes, pe de-o parte, pentru acționarii care doresc să cunoască valoarea patrimoniului lor, iar pe de altă parte pentru creditori, deoarece activul întreprinderii constituie pentru ei garanția drepturilor lor. Structura bilanțului patrimonial este prezentat în tabelul următor:

Tabelul nr.1

2.2.2.Bilanțul financiar

Când se dorește realizarea unor analize financiare se întocmește bilanțul în optica financiară (bilanțul financiar) ordonând activele după gradul lor de lichiditate și pasivele după gradul lor de exigibilitate. Astfel, activul va fi grupat în active imobilizate, active realizabile și active disponibile, iar pasivul va fi grupat în resurse pe termen lung și resurse pe termen scurt.

Tabelul nr.2

Activele imobilizate cuprind imobilizări necorporale, imobilizări corporale, imobilizări financiare mai mari de un an, creanțe mai mari de un an, cheltuieli constatate în avans pe o perioadă mai mare de un an, prime de rambursare a obligațiunilor.

În cazul imobilizărilor necorporale trebuie să ținem seama de faptul că, cheltuielile de constituire sunt considerate elemente de activ fictiv. Aceste elemente de activ fictiv cuprind acele elemente care nu participă la calculul activului net. Tocmai din această cauză, pentru determinarea bilanțului financiar ele scad de la activele imobilizate necorporale și de asemenea, cu aceeași sumă din capitalul propriu.

Asupra pasivului corecțiile urmăresc obținerea a trei mărimi și anume: capitaluri proprii, datorii pe termen mediu și lung, datorii pe termen scurt. Și în acest caz se împart în două grupe, în funcție de durată, următoarele elemente de pasiv: provizioane pentru riscuri și cheltuieli, datorii, conturi de regularizare și asimilate.

2.2.3. Bilanțul funcțional

Concepția funcțională a bilanțului consideră bilanțul ca pe un ansamblu de utilizări și resurse ceea ce permite analiza activității pe cicluri de operațiuni, luând în considerare rolul fiecăruia în funcționarea întreprinderii. În practica financiară, bilanțul funcțional constituie suportul analizei trezoreriei.

Constituirea bilanțului funcțional și clasificarea elementelor de activ și pasiv se face după apartenența la un ciclu sau la altul, astfel:

a).ciclul de investiții – căruia îi corespunde activul aciclic stabil și, respectiv, resursele stabile;

b).ciclul de exploatare – căruia îi corespunde activul ciclic de exploatare și finanțare scurtă de exploatare;

c).ciclul de finanțare – căruia îi corespunde ansamblul resurselor.

Imobilizările care formează activul aciclic stabil sunt luate în calcul la valoarea brută pentru a pune în evidență decizia inițială. În acest caz, în pasiv vom întâlni amortizarea ca sursă proprie de origine internă. De data aceasta nu se mai ia în considerare noțiunea de activ fictiv.

Activul ciclic este format din activul ciclic din exploatare, activul ciclic din afara exploatării și trezoreria de activ.

Activul ciclic din exploatare cuprinde elemente legate direct de activitatea curentă a întreprinderii: stocuri, avansuri și aconturi plătite, creanțe și clienți, alte creanțe din exploatare.

Activul ciclic din afara exploatării cuprinde creanțe din afara exploatării (legate de plata unor impozite, capital subscris și nevărsat).

Trezoreria de activ este constituită din disponibilități și valori mobiliare de plasament.

Resursele aciclice stabile sunt formate din:

surse proprii de origine internă – care cuprind rezervele, amortismentele, provizioanele și rezultatul exercițiului;

surse proprii de origine externă – care cuprind capitalul social și subvențiile pentru investiții;

datoriile stabile – care cuprind împrumuturile pe termen mediu și lung contractate de întreprindere.

Resursele ciclice sau finanțarea pe termen scurt sunt formate din:

a).surse ciclice aferente exploatării – cuprind obligațiile legate de activitatea curentă a întreprinderii:

furnizori;

avansuri și aconturi primite;

obligațiile fiscale și sociale legate de exploatare.

b).surse ciclice din afara exploatării – cuprind obligațiile fiscale și sociale din afara exploatării.

Trezoreria de pasiv cuprinde creditele pe termen scurt, inclusiv soldul creditor al contului de disponibil la bancă.

2.3. Analiza structurii bilanțului

Structurile fundamentale ale bilanțului formează conținutul acestuia. Ele sunt o consecință a aplicării dublei reprezentări a patrimoniului în contabilitate în partidă dublă, concomitent și în strânsă corelație după utilitate și origine (resurse).

Celor două criterii fundamentale de reflectare, în expresie bănească a patrimoniului în contabilitate – utilitatea și originea – le corespund două structuri ale bilanțului, denumite convențional ACTIV și PASIV.

Criteriile financiare de clasificare a structurilor de activ și pasiv ale bilanțului sunt criterii de ordonare, de așezare într-o succesiune logică a acestor structuri, luând în considerare caracteristicile lor financiare: lichiditatea și exigibilitatea, în raport și cu factorul de timp.

Structurile de activ ale bilanțului sunt ordonate după criteriul financiar al lichidității care este capacitatea mai mult sau mai puțin intensă și rapidă a unui bun sau a unei creanțe de a se transforma în bani. Pot fi adoptate două principii a structurilor de activ ale bilanțului din punct de vedere al lichidității: principiul lichidității crescânde și cel al lichidității descrescânde.

Principiul lichidității crescânde constă în ordonarea structurilor de activ în bilanț începând cu structurile greu lichidabile și încheind cu cele care reprezintă lichiditățile propriu-zise, fiind denumit și principiul lichidității inverse. Acest principiu de ordonare a structurilor din activul bilanțului este adoptat de către țările europene, inclusiv România, și presupune următoarea ordine de înscriere a structurilor globale în activul bilanțului: active durabile, active greu realizabile, active realizabile (stocuri, creanțe), active lichidități și cvasilichidități (titluri de plasament).

Principiul lichidității descrescânde presupune ordonarea activelor bilanțiere începând cu lichiditățile (numerar, disponibil în bănci) și încheind cu partidele cu lichiditate mai puțin rapidă (creanțe, stocuri, imobilizări), acest principiu fiind aplicat în S.U.A.

Structurile de pasiv ale bilanțului sunt ordonate după criteriul financiar al exigibilității, care înseamnă data.

Exigibilitatea poate fi aplicată pentru ordonarea structurilor de pasiv după două principii: al exigibilității crescânde și al exigibilității descrescânde.

Principiul exigibilității crescânde presupune adunarea structurilor de pasiv de la termene de rambursabilitate lungi spre termene mai scurte, fiind cunoscute și sub denumirea de exigibilitate inversă. Acest principiu este adoptat de țările europene, inclusiv România, și presupune următoarea succesiune a structurilor globale ale pasivului bilanțului: resurse pe termen lung, capital social, credite bancare pe termen lung, împrumuturi din emisiuni de obligațiuni, resurse pe termen mediu, resurse pe termen scurt.

Principiul exigibilității descrescânde constă în ordonarea structurilor de pasiv, respectiv a resurselor, începând cu resursele care au termen de plată cele mai apropiate și încheind cu resursele care au termen de rambursare mai îndelungată. Acest principiu este aplicat pentru ordonarea structurilor bilanțiere de pasiv în S.U.A.

2.3.1.Analiza activului bilanțului

Activul reflectă expresia bănească a ansamblului bunurilor, creanțelor și disponibilităților care formează unitățile patrimoniale, precum și rezultatul net global negativ al întreprinderii la un moment dat.

Activul bilanțului cuprinde pe de-o parte bunurile și disponibilitățile deținute de către întreprindere, și pe de altă parte drepturile de creanță asupra terților. Din necesități de informare, în activul bilanțului se regăsesc și soldurile conturilor de regularizare și asimilatele lor, precum și primele privind rambursarea obligațiunilor. Totodată, în analiză se va avea în vedere că în activul bilanțului sunt cuprinse numai valori nete grupate în funcție de gradul de lichiditate, respectiv al posibilității de a fi transformate în numerar.

Mijloacele economice sau elementele patrimoniale directe sunt formate, deci, din activele imobilizate și activele circulante care sunt utilizate în procesele de investiții, aprovizionare, producție, stocare, conservare, desfacere și încasare a bunurilor obținute, mărfurilor, lucrărilor executate și serviciilor prestate.

Elementele de activ sunt organizate în bilanț în ordine inversă a lichidității, fiind grupate totodată și în funcție de modul în care participă la circuitul economic din cadrul întreprinderii: în elemente de activ cu utilizare aciclică, în care se include grupa de „Active imobilizate” și elemente de activ cu utilizare ciclică în care se include grupa de „Active circulante”.

Modificarea valorilor imobilizărilor necorporale la sfârșitul perioadei față de începutul perioadei de gestiune și evoluția în timp a ei este influențată de:

amortizarea anuală calculată, care determină tendința de reducere a valorii imobilizărilor necorporale;

achiziționarea de imobilizări necorporale, care conduce la creșterea valorii acesteia;

acțiuni de reevaluare, care pot determina creșterea sau diminuarea valorii imobilizărilor necorporale;

vânzări de active.

Pentru întreprinderile românești se observă că în prezent, valoarea și ponderea imobilizărilor este relativ mică, predominantă este tendința de scădere a valorii imobilizărilor necorporale care se manifestă prin:

extinderea practicii de emitere de noi acțiuni pentru creșterea de capital care vor genera cheltuieli specifice;

apelarea la emisiunea de obligațiuni pentru susținerea financiară a unității;

comercializarea și contabilizarea corectă a know-how-ului ca o condiție de progres a firmei;

extinderea utilizării programelor informatice performante.

Imobilizările corporale constituie substanța unui agent economic și determină capacitatea de producție a acestuia. În această grupă se include:

terenuri și amenajări de terenuri;

mijloace fixe grupate în: -clădiri;

-construcții speciale;

-mașini, utilaje și mijloace de transport;

-alte imobilizări corporale (aparate și instalații de măsurare, control, reglare, plantații, unelte, accesorii de producție și inventar gospodăresc). În imobilizările necorporale și corporale se introduc și imobilizări în curs, adică investițiile neterminate până la finele exercițiului, bunuri facturate de furnizori, dar nerecepționate.

Terenurile nu sunt supuse amortizării și, deci, își păstrează constantă valoarea în timp, cu excepția acțiunilor de reevaluare.

Celelalte categorii de imobilizări corporale își modifică valoarea sub influența următorilor factori:

amortizarea calculată anual, diminuează valoarea acestora;

achiziționarea și punerea în funcțiune de noi clădiri, construcții speciale, utilaje, instalații, mijloace de transport, care sporesc valoarea imobilizărilor cu valoarea lor de intrare;

acțiunile de reevaluare a imobilizărilor corporale care pot determina creșterea sau diminuarea valorilor imobilizărilor corporale.

Imobilizările financiare sunt formate din:

titluri de participare;

alte titluri și creanțe imobilizate.

Activele circulante sunt elemente patrimoniale necesare realizării ciclului de exploatare, supuse în majoritatea cazurilor unei rotații rapide. În cadrul fiecărui ciclu ele trec din forma de active fizice în cea de creanțe, iar apoi de disponibilități.

Activele circulante au în componența lor:

stocuri;

creanțe;

disponibilități.

Stocurile reprezintă valori materiale consumabile, de regulă pe termen scurt, existente în cadrul firmei pentru asigurarea continuității și ritmicității activității acesteia.

Obiectivele principale ale analizei stocurilor sunt:

urmărirea, pe total și pe categorii, a stocurilor efective în comparație cu cele optime, minime sau medii antecalculate și determinarea stocurilor peste cele optime sau sub cele optime și a imobilizărilor în stocuri;

analiza cauzelor care au provocat apariția stocurilor efective peste sau sub cele optime sau minime, stabilirea posibilităților de reducere și lichidare a imobilizărilor în stocuri necesare;

analiza structurii calitative a stocurilor și depistarea celor care au o utilizare lentă a celor neutilizabile în producția firmei, a celor declasate, depozitate necorespunzător în curs de casare;

analiza lipsurilor de valori materiale.

Creanțele. Forma creanțelor este în legătură directă cu rotația capitalului, cu momentele pe care le parcurge în procesul schimbării formei acestuia. Apariția creanțelor este determinată de relațiile care se formează între firmă, în calitate de furnizor, și clienții săi. În această categorie se cuprind clienții, debitorii și decontările cu sold debitor.

Având în vedere caracterul lor de imobilizare pe termen scurt a disponibilităților bănești, de scoatere a acestora în afara circuitului economic al întreprinderii, creanțele se analizează și din punct de vedere al structurii lor, în funcție de diferite criterii:

a).după natura lor calitativă, normale și nenormale, în cadrul celor normale fiind cuprinse cele legate de desfășurarea normală a circuitului economic, iar în cadrul celor nenormale se includ debitori din reclamații, clienții pentru livrări de produse refuzate, debitori pentru lipsuri, furturi și delapidări, lipsuri de valori materiale și pierderi din degradarea valorilor materiale, alți debitori.

b).după gradul de certitudine al încasării lor, indiferent de natură și de realizare, creanțele se grupează în creanțe certe și incerte sau cu un grad diferit de probabilitate de încasare.

c).după durata de întârziere la încasare, creanțele se grupează în creanțe realizabile pe termen scurt (30 zile), mediu (60 zile) și lung (90 zile).

Disponibilitățile bănești și plasamentele cuprind disponibilul în casă și la bănci, valorile mobiliare de plasament din soldurile debitoare ale conturilor: acțiuni mobiliare de plasament prin care se evidențiază acțiunile cotate și necotate cumpărate de firmă pentru vânzare, obligații de trezorerie emise de întreprindere în vederea lansării lor pe piață și a obținerii de împrumuturi publice și bonurile de casă sau alte valori de trezorerie emise de firmă.

Analiza disponibilităților bănești, ca principal element de caracterizare a trezoreriei unui agent economic, se analizează în dinamică și pe structură. Dinamica reflectă îmbunătățirea de la un an la altul a stării de sănătate financiară a societății comerciale.

2.3.2.Analiza pasivului bilanțului

Capitalurile întreprinderii. Sursele financiare ale firmei reprezintă premisa oricărei activități economico-productive. Ele pot fi grupate după destinație, pentru constituirea mijloacelor economice, sub forma activelor imobilizate și circulante, ori după proveniență. În pasivul bilanțului, în grupa capitalurilor proprii, regăsim posturile de capital, prime de capital, rezerve din reevaluare, rezerve din conversie, rezultatul reportat, rezultatul exercițiului, subvenții pentru investiții, provizioane pentru riscuri și cheltuieli.

În pasiv se cuprind de asemenea și împrumuturile și datoriile asimilate sub forma împrumuturilor din emisiunea de obligațiuni, a creditelor bancare pe termen lung și alte împrumuturi și datorii asimilate.

Referitor la structura capitalului social în analiză se iau în vedere următoarele criterii:

criteriul subscrierii capitalului: capital social subscris (prevăzut în actul de asociere sau statut), capital social nesubscris (oferta publică de cumpărare);

criteriul naturii capitalului: capital în natură, capital în numerar (lei sau valută);

criteriul depunerii capitalului: capital vărsat, capital nevărsat (normal sau întârziat);

criteriul amortizării: capital amortizat, capital neamortizat;

criteriul proprietății: capital de stat, capital cooperatist, capital privat sau capital propriu, capital străin;

criteriul provenienței: capital autohton, capital din alte țări;

criteriul duratei de utilizare: capital propriu, capital permanent.

Structurile și evoluția lor trebuie să fie interpretate în spiritul respectării prevederilor legale și a cauzelor care au determinat modificările acestora.

Provizioanele. În cadrul pasivului bilanțului, începând cu prima grupă, se regăsesc posturile care reflectă politica de prudență economică, de anihilare sau reducere a riscurilor care apar în activitatea firmei. Astfel, aplicându-se principiul prudenței și având în vedere posibilitatea apariției unor deprecieri, riscuri și pierderi generate de activitatea desfășurată de către firmă, aceasta trebuie să constituie o serie de rezerve corespunzătoare, înregistrate în contabilitate sub denumirea de provizioane/angajamente. În acest sens se au în vedere următoarele categorii:

a).provizioane pentru riscuri și cheltuieli;

b).angajamente pentru deprecierea imobilizărilor;

c).angajamente pentru deprecierea stocurilor și a producției în curs de execuție;

d).angajamente pentru deprecierea creanțelor;

e).angajamente pentru deprecierea valorilor financiare.

Deci se creează rezervele de risc pentru toate categoriile de elemente patrimoniale, inclusiv pentru activitatea curentă de exploatare și de investiții a întreprinderii, pentru a se asigura stabilitatea economică a acesteia.

Analiza provizioanelor/angajamentelor se efectuează în dinamică și în structură, precum și în cadrul mișcării anuale a volumului acestora. În acest scop se utilizează metoda balanțelor având la bază modelul:

Soldul inițial al provizioanelor + Suma reprezentând constituirea provizioanelor –

– Diminuarea, anularea sau reluarea la venituri a provizioanelor = Soldul final

Analiza în profunzime se realizează în funcție de cauze și de factori obiectivi și subiectivi care acționează asupra constituirii provizioanelor și preluării la venituri, anulării sau diminuării acestora.

Creditele bancare și împrumuturile pe termen scurt sunt acordate de terți. Împrumuturile pe termen scurt se acordă prin contul curent al întreprinderii sau conturi simple de împrumut. Acordarea creditelor prin contul curent al întreprinderii sau conturi simple de împrumut. Acordarea creditelor prin contul curent se face de către bănci.

Analiza începe cu examinarea situației generale a împrumuturilor primite și a rambursări lor în cursul anului, evoluția ponderii creditelor în totalul activelor circulante, îndeosebi a stocurilor și modul de respectare a ponderii prevăzută în bugetul propriu de venituri și cheltuieli. Se examinează în continuare modul de stabilire a necesarului de împrumut pentru asigurarea aprovizionării ritmice cu mărfuri, ambalaje, materii prime și materiale, obiecte de inventar, piese de schimb și echipament de protecție, acoperirea cheltuielilor de producție și a stocurilor de produse finite și facturi emise și neîncasate. Cu alte cuvinte, se face o verificare atentă a modulului în care s-a determinat nevoia de credit pe termen scurt sau de trezorerie, după eliminarea posibilelor cauze subiective și optimizarea rezervelor obiective ce pot fi mobilizate pentru minimizarea volumului creditului. Ca atare, cererea de credite trebuie să fie foarte bine fundamentată și creditul să aibă o eficiență sporită în activitatea economică a firmei.

Se va realiza o analiză diagnostic și prospectivă a situației financiare a firmei pentru a se asigura că la scadență se va asigura rambursarea împrumutului, urmărindu-se: optica firmei în rambursarea împrumutului acordat, parteneri de afaceri, realizarea de studii de bonitate și fezabilitate, analiza plăților, sistemul cerut de garanții materiale.

Se pot urmării de asemenea care a fost diferența dintre durata medie în zile a creditelor primite, în comparație cu cele acordate (pe termen scurt) și cu media existentă pe ramură, cu cea prevăzută de conducerea unității sau cu media existentă la principalele firme concurente. Calculul duratei medii a creditelor primite se realizează astfel:

Obligațiile (surselor atrase) pe termen scurt. În cadrul firmei, datorită relațiilor de decontare cu furnizorii, creditorii, bugetul statului, alte organe, subunitățile cu evidență contabilă proprie, etc., se formează sursele atrase care provin din posturile de furnizori, creditori, decontările cu personalul, cu asigurările sociale, cu bugetul statului, etc.

În cadrul surselor atrase sau a angajamentelor firmei care, conform principiilor financiare de exigibilitate, reprezintă a doua sursă de finanțare a activelor circulante, se regăsesc și pasivele stabile, respectiv obligațiile minime, cu caracter permanent al firmei, care constituie surse asimilate celor proprii.

Prin analiză se urmărește atât structura cât și reducerea la cuantumul normal a sumelor neachitate. Acest aspect este important deoarece sumele rămase neachitate, deci la dispoziția firmei, reprezintă posibilități suplimentare de finanțare.

Analiza obligațiilor firmei necesită o grupare calitativă a lor în obligații normale și obligații nenormale.

În obligații normale se includ soldurile existente la postul de furnizori, creditori, decontări privind asigurările sociale cu subunitățile, cu personalul întreprinderii, însă numai în măsura în care reflectă relații normale de decontare și nu sunt depășite termenele contractuale.

În obligații nenormale se includ creditorii, deponenții și decontările cu bugetul, cu asigurările sociale, cu subunitățile pentru sumele întârziate la plata furnizorilor neachitați în termen și (ca o excepție) împrumuturile nerambursate la scadență.

O analiză detaliată a obligațiilor firmei include și studierea structurii acestora, după gradul de vechime sau termenele de plată, stabilindu-se concomitent, cauzele care au determinat neachitarea la timp a obligațiilor și propunându-se măsuri corespunzătoare de reducere și lichidare a lor.

Prin analiza și măsurile luate de firmă, va trebui să se stabilească ponderea obligațiilor pe termen scurt, în totalul pasivului bilanțului și să se reducă termenul mediu de plată a acestora.

2.3.3.Analiza corelației dintre sursele financiare din pasivul bilanțului și elementele patrimoniale din activul bilanțului

În analiza surselor financiare, menționăm că există posibilitatea elaborării a două lucrări de sinteză:

situația acoperirii cu surse financiare a activelor circulante;

situația balanței șah a corespondenței dintre grupele și capitolele din activul și pasivul bilanțului;

a).Analiza diagnostic a surselor financiare de acoperire a activelor circulante. Această analiză se realizează pe baza datelor cu privire la activele circulante, a calcului fondului de rulment real (efectiv) și a dinamicii structurii surselor respective.

Vor trebui luate măsuri de reglare ca:

plata la scadență a obligațiilor și a împrumuturilor pe termen scurt, inclusiv a ratelor la împrumuturile pe termen lung;

recuperarea sumelor vărsate în plus la instituțiile financiare, bugetul de stat și alte organe centrale;

prevenirea unor prelevări sau vărsăminte nejustificate;

asigurarea integrității fondului de rulment și asigurarea nivelului optim al acestuia.

b).Analiza diagnostic pe baza balanței șah a corelației dintre posturile activului și pasivului bilanțului. Această analiză are în vedere destinația surselor financiare pentru acoperirea elementelor patrimoniale din activul bilanțului, corelații normale care ar trebui realizate între acestea.

Capitolul 3. Analiza financiară a întreprinderii realizată pe baza informației contabile

3.1.Situația netă a întreprinderii

Analiza bilanțului financiar permite identificarea stării de echilibru la nivelul firmei analizate. Acest echilibru financiar este evidențiat de raportul dintre activele și pasivele pe termen lung și scurt. În bilanțul financiar, activele sunt ordonate după lichiditatea crescândă a lor, iar pasivele după exigibilitate. Înseamnă că echilibrul financiar va fi evidențiat prin compararea realizată între lichiditatea activelor și exigibilitatea pasivelor.

În principiu, activele pe termen lung ar trebui să fie finanțate din pasive pe termen lung, ca o exprimare a echilibrului pe termen lung al întreprinderii, iar activele pe termen scurt ar trebui finanțate din pasive pe termen scurt evidențiind echilibrul pe termen scurt al întreprinderii.

O primă și principală evaluare a echilibrului întreprinderii, la data închiderii exercițiului o dă situația netă care reprezintă diferența dintre activul total și datoriile totale contractate de întreprindere. Această ecuație fundamentală a bilanțului, redă averea netă a acționarilor (activul neangajat în datorii). Situația netă este cel mai adesea pozitivă și crescătoare ca efect al unei gestiuni economice sănătoase. Această situație marchează, de fapt, atingerea obiectivului major al gestiunii financiare, și anume maximizarea valorii capitalurilor proprii, a activului net finanțat din aceste capitaluri. Creșterea situației nete este consecința reinvestirii unei părti din profitul net și al altor elemente de acumulări: provizioane reglementate, reportări din exercițiul precedent, subvenții, etc.

Situația netă poate avea, în cazuri prefalimentare, valoare negativă. Aceasta semnifică o depășire a activului real, de către datoriile contractate de întreprindere. O astfel de situație este consecința încheierii cu pierderi a exercițiilor anterioare. Suma acestor pierderi a consumat integral capitalurile proprii, iar partea neacoperită rămâne în sarcina creditorilor, ca rezultat al asumării riscurilor de insolvabilitate a întreprinderii. Deci putem spune că valoarea negativă a situației nete reprezintă, de fapt, mărimea riscului de insolvabilitate. Situația netă poate indica, deci, o îmbogățire (o creștere a capitalurilor proprii), în cazul realizării și reinvestirii de beneficii sau dimpotrivă o sărăcire (o micșorare a capitalurilor proprii), în cazul încheierii exercițiului financiar cu pierderi.

3.2.Fondul de rulment

Analiza financiară recurge la două tipuri de agregate: primele sunt derivate din bilanțul financiar și constituie relația fundamentală a trezoreriei, secundele provin din contul de profit și pierdere și formează soldurile intermediare ale gestiunii. Relația fundamentală a trezoreriei oferă indicații asupra structurii financiare a întreprinderii, în timp ce soldurile intermediare de gestiune informează asupra gestiunii sale, după cum sugerează însăși denumirea lor. Pentru a determina relația fundamentală a trezoreriei trebuie determinați pe baza datelor din bilanț trei indicatori, denumiți indicatori ai echilibrului financiar:

fondul de rulment (FR);

nevoia de fond de rulment (NFR);

trezoreria netă (TN).

Pentru a fi calculați acești indicatori, se poate reprezenta bilanțul financiar în mod simplificat prin gruparea activelor după lichiditatea lor în active imobilizate (lichidate peste un an) și active circulante (cu o lichiditate sub un an) și a pasivelor după exigibilitatea lor în capitaluri permanente și capitaluri circulante (datorii ale ciclului de exploatare), rezultând următoarea schemă de bilanț:

Tabelul nr.3

Aceste posturi din bilanț sunt folosite la calculul fondului de rulment. Fondul de rulment este un element fundamental pentru aprecierea structurii financiare a unei întreprinderi. El servește la măsurarea condițiilor echilibrului financiar care rezultă din confruntarea între lichiditatea activelor și exigibilitatea resurselor pe termen lung. Pentru început sunt definite următoarele două notiuni:

capitalurile permanente (CP) regrupează sursele a căror durată de deținere de către întreprindere este superioară unui an. Acestea sunt egale cu suma capitalurilor proprii și datoriilor pe cel puțin un an.

CP = Capitaluri proprii + Datorii pe termen lung

pasivul exigibil (PE) corespunde resurselor externe ale întreprinderii opus capitalului propriu, fiind egal cu datoriile pe cel puțin un an și datoriile pe cel mult un an.

PE = Datorii pe termen lung + Datorii pe termen scurt

Fondul de rulment reprezintă, preluând elementele din partea de sus a bilanțului, excendentul capitalurilor permanente față de activul imobilizat net, altfel spus, partea capitalurilor permanente afectată finanțării activului circulant.

FR = Capitaluri permanente – Active imobilizate nete

Acest fond de rulment mai poartă denumirea și de fond de rulment net și poate fi reprezentat schematic ca în figura următoare:

Tabelul nr.4

Fondul de rulment net mai poate fi calculat și pe baza elementelor din partea de jos a bilanțului, reprezentând astfel excendentul activului circulant față de datoriile pe termen scurt:

FR = Active circulante – Datorii pe termen scurt

Fondul de rulment net oferă două categorii de informații:

analizat prin partea de sus a bilanțului, arată modalitățile de finanțare a investițiilor și realizarea echilibrului financiar pe termen lung;

analizat prin partea de jos a bilanțului, permite aprecierea condiților echilibrului financiar pe termen scurt.

Prin compararea capitalurilor permanente cu activele imobilizate pot rezulta trei situații:

Capitaluri permanente > Active imobilizate FR > 0

Dacă fondul de rulment este pozitiv, capitalurile permanente finanțează în totalitate activele stabile. Atenția acordată securității și prudenței financiare conduce la enunțarea regulei conform căreia utilizările durabile vor trebui să fie finanțate prin resurse durabile, adică prin capitaluri permanente. Aceasta reprezintă, de fapt, regula de bază a echilibrului financiar. Fondul de rulment pozitiv corespunde mărimii capitalurilor permanente care permite să se finanțeze activele circulante, după finanțarea în totalitate a imobilizărilor. Un fond de rulment pozitiv trebuie înțeles ca un fond de rezervă din care se pot finanța deficitele ce pot apărea între alocările și resursele de finanțat pe termen scurt. Pentru a nu ne îndepărta de o gestiune performantă, dimensiunile fondului de rulment pozitiv nu trebuie exagerate întrucât costurile capitalurilor procurate pe termen lung sunt superioare celor pe termen scurt.

Capitaluri permanente < Active imobilizate FR < 0

Un FRN negativ exprimă faptul că o parte din activul imobilizat este finanțat prin resurse pe termen scurt. O asemenea situație este considerată ca fiind un factor important de fragilitate.

Capitaluri permanente = Active imobilizate FR = 0

Această situație, care este foarte puțin probabil să fie întâlnită, exprimă o armonizare totală a structurii resurselor cu utilizarea lor. Aceasta reprezintă o stare de echilibru perfect, în care activele și pasivele sunt perfect corelate din punct de vedere al termenelor. O astfel de gestiune ar presupune ca toate scadențele plăților și ale încasărilor să fie corelate, respectiv să se poată asigura zilnic un echilibru perfect între încasări și plăți.

Tot pentru asigurarea securității financiare, o a doua problemă care se pune este a ști dacă FRN trebuie să finanțeze ciclul de exploatare și, dacă da, în ce măsură. În general se poate considera ca un indicator al unei bune sănătăți financiare un FRN:

este egal cu jumătate din stocuri;

este cuprins între 1 și 3 luni din cifra de afaceri medie, fără impozite.

Astfel, FRN permite să se enunțe următoarele concluzii;

un FRN pozitiv este un semnal favorabil în ceea ce privește solvabilitatea;

un FRN nul exprimă o tensiune asupra lichidității și corespunde unei anumite fragilități, referitor la solvabilitate;

un FRN negativ semnalează dificultăți mari în ceea ce privește solvabilitatea, în lipsa intervenției de corectare printr-o ameliorare a stabilității finanțării.

Fondul de rulment poate fi analizat, în continuare, în funcție de structura capitalurilor permanente:

capitaluri proprii;

capitaluri financiare (datorii pe termen lung).

Această analiză ar pune în evidență măsura în care echilibrul financiar se asigură prin capitaluri proprii, respectiv gradul de autonomie al întreprinderii. Indicatorul care relevă gradul de autonomie, de libertate în luarea unor decizii de investiții privind dezvoltarea întreprinderii, este fondul de rulment propriu, adică excendentul de capitaluri proprii față de imobilizările nete, excendentul determinat după repartiția profitului, rezultat la închiderea exercițiului financiar. El se determină după relația:

FRP = CPR – IMO

Se înțelege că rezultatul acestei relații de calcul poate lua și valori negative si în acest caz se evidențiază măsura îndatorării pe termen lung, pentru nevoi de finanțare pe termen scurt, gradul de dependență a activității de exploatare față de piața de capitaluri. De aceea numim rezultatul negativ de mai sus fond de rulment împrumutat. Fondul de rulment împrumutat reprezintă diferența dintre fondul de rulment și fondul de rulment propriu. El este egal cu datoriile pe termen lung.

FRÎ = FR – FRP

Nu întotdeauna existența unui fond de rulment pozitiv reprezintă un echilibru financiar, în condiții de autonomie financiară. În fapt, fondul de rulment s-ar putea să fie fond de rulment împrumutat, iar marja de siguranță pe care acest fond o asigură pentru finanțarea activității de exploatare, pune la adăpost întreprinderea numai în privința scadenței acestei datorii (care este mai îndepărtată) dar nu o acoperă, în perspectivă, de riscul de insolvabilitate.

3.3. Necesarul de fond de rulment

Necesarul de fond de rulment net evidențiază nevoia de finanțare generată de ciclul de exploatare. Necesarul (nevoia) de fond de rulment (NFR) este dat de diferența dintre necesitățile de finanțare ale ciclului de exploatare și datoriile ciclului de exploatare.

NFR = AC (fără disponibil) – DEX

Dacă această diferență este pozitivă, atunci ea semnifică un surplus de nevoi temporare (ciclice) în raport cu sursele temporare posibile de mobilizat. O atare situație poate fi judecată ca fiind normală dacă este rezultatul unei politici de investire privind creșterea nevoii de finanțare a ciclului de exploatare. Astfel, nevoia de fond de rulment poate evidenția un decalaj nefavorabil între lichiditatea stocurilor și exigibilitatea datoriilor de exploatare (s-au încetinit încasările și s-au urgentat plățile).

Dacă NFR este negativă, atunci ea semnifică un surplus de resurse temporare (ciclice) în raport cu nevoile corespunzătoare de capitaluri circulante. Ea poate fi apreciată pozitiv dacă este rezultatul accelerării rotației activelor circulante și a angajării de datorii cu scadențe mai relaxante. În caz contrar, aceasta poate fi consecința unor întreruperi temporare în aprovizionarea și reînnoirea stocurilor. În general, întreprinderile trebuie să facă față unei nevoi de fond de rulment net. Numai în anumite circumstanțe excepționale ele se pot găsi în situația unui excedent net de resurse financiare. Această situație se poate întâlni îndeosebi în marile magazine de vânzare cu amănuntul, care încasează marfa pe loc (nu au creanțe), în schimb plătesc furnizorii după un anumit termen de plată. Prin compararea nevoii de fond de rulment cu fondul de rulment degajat în partea de sus a bilanțului, se poate aprecia echilibrul financiar în partea de jos a bilanțului.

dacă FR < NFR dezechilibru pe termen scurt

dacă FR > NFR echilibru pe termen scurt

3.4. Trezoreria netă

Dacă fondul de rulment, la un moment dat, de obicei (al încheierii exercițiului financiar),este superior nevoii de fond de rulment, atunci excendentul de finanțare se regăsește sub forma unei trezorerii nete, concretizată în disponibilități bănești, în conturi bancare și în casă. Deci, putem spune că trezoreria netă (TN) reprezintă diferența dintre fondul de rulment și nevoia de fond de rulment. 

TN = FR – NFR

Trezoreria netă este expresia cea mai concludentă a desfășurării unei activități eficiente. Înregistrarea unei trezorerii nete pozitive în cadrul mai multor exerciții succesive, demonstrează succesul întreprinderii în viața economică și posibilitatea plasării rentabile a disponibilităților bănești pentru întărirea poziției ei pe piață. Trezoreria netă pozitivă este rezultatul întregului echilibru financiar al întreprinderii. Exercițiul financiar s-a încheiat cu un surplus monetar, expresie concretă a profitului net din pasivul bilanțului. Acest excendent de trezorerie urmează să fie plasat eficient și în deplină siguranță pe piața financiară. Plasamentul financiar sau monetar urmărește trei obiective:

lichiditatea valorilor mobiliare de plasament cumpărate;

rentabilitatea;

securitatea lor.

Obiectivul gestiunii financiare nu trebuie să fie asigurarea unei trezorerii nete cât mai mari, aceasta demonstrând incapacitatea managerilor de a identifica soluții viabile de valorificare a capitalurilor disponibile. De aceea, se recomandă cumpărarea unor valori mobiliare de plasament ușor negociabile și cu o bună reputație pe piața de capital.

Trezoreria netă negativă evidențiază un dezechilibru financiar la încheierea exercițiului. Deficitul monetar, astfel constatat, a fost acoperit prin angajarea de noi credite de trezorerie. În această situație se urmărește obținerea celui mai mic cost al noilor credite, prin negocierea mai multor surse de astfel de capital.

Creșterea trezoreriei nete, pe perioada exercițiului financiar, reprezintă „cash-flow-ul perioadei”, respectiv fluxul monetar net al exercițiului:

CF = TN1 – TN0

În condițiile constantei nevoii de fond de rulment, cash-flow-ul ar fi egal cu profiturile nete și amortizările acumulate și ar exprima disponibilitatea monetară efectivă pentru dezvoltarea și prosperitatea întreprinderii. Un cash-flow pozitiv se interpretează ca o creștere a capacității reale de finanțare a investițiilor. Aceasta reprezintă o îmbogățire a activului real, o confirmare a majorării averii proprietarilor. Un cash-flow negativ sugerează o diminuare a capacității reale de finanțare a investițiilor. În consecință, aceasta semnifică o sărăcire a activului net real, o reducere a valorii proprietății. În acest moment al analizei financiare, se poate concluziona că trezoreria netă este determinată de rentabilitatea economică.

Totodată, se remarcă dependența trezoreriei și față de variația nevoii de fond de rulment, respectiv a decalajelor între încasările creanțelor și plățile datoriilor scadente. În aceste condiții, o întreprindere rentabilă, care încheie exercițiul cu profit, nu are, în mod automat, și o trezorerie netă pozitivă (disponibilități în bancă și în casă). Aceasta se datorează, în primul rând, decalajului dintre înregistrarea în contabilitate a veniturilor și cheltuielilor și încasarea sau plata lor efectivă, decalaj ce poate fi hotărâtor pentru soarta financiară a întreprinderii. Statistic, s-a dovedit că majoritatea întreprinderilor intră în starea de faliment datorită slăbiciunilor în gestiunea financiară a firmei. Trezoreria netă corespunde confruntării dintre utilizări și resurse legate de operațiunile financiare pe termen scurt.

Dacă trezoreria netă este pozitivă, NFR este în întregime finanțată din capitaluri permanente (pe baza fondului de rulment). Această situație este un indiciu al unei bune solidități financiare, în afara cazului când ea rezultă dintr-un exces de capitaluri permanente. Aceasta este situația când, de exemplu, contrapartea trezoreriei nete pozitive este reprezentată de disponibilitățile inutilizate sau plasamente a căror rentabilitate este inferioară aceleia oferite de activitatea întreprinderii.

Dacă trezoreria netă este negativă, vor trebui căutate modalități de finanțare a trezoreriei, știind că ea corespunde fracțiunii din NFR neacoperită de capitalurile permanente. Utilizarea creditelor pentru operațiuni de producție este un mijloc bun de finanțare a NFR. Cu privire la creditele de trezorerie, utilizarea lor conjuncturală este motivată pentru a face față unei creșteri temporare a NFR. Altfel, recursul la aceste credite în mod permanent poate fi considerat un factor de fragilitate.

Majoritatea întreprinderilor prezintă situații de trezorerie negativă, aceasta însă nu pune în pericol solvabilitatea întreprinderii dacă aceasta poate justifica reînnoirea împrumuturilor bancare. Adevărata problemă se pune în termenii dependenței față de bănci, care furnizează marea parte a resurselor trezoreriei.

3.5. Analiza indicatorilor echilibrului financiar

În principiu ca regulă generală a echilibrului financiar al întreprinderii, o parte din capitalurile permanente este destinată acoperirii nevoilor ciclice temporare, reînnoibile permanent în cazul ciclurilor de exploatare succesive ale întreprinderii.Așa cum am mai amintit înainte, stocurile și creanțele, care se reconstituie permanent, pot fi considerate nevoi stabile (permanent ca și activele fixe) și care, prin urmare, necesită surse stabile de finanțare. Această regulă specifică de finanțare a activelor circulante este realizată prin existența fondului de rulment, parte din capitalurile permanente degajate din partea de sus a bilanțului, pentru a acoperii nevoi de finanțare de jos a bilanțului. Această poziție strategică a fondului de rulment, de a face legătura între partea de sus și partea de jos a bilanțului, îi conferă o valoare informativă deosebită, conducând la aprecierea, aproape unanimă a analiștilor financiari, că fondul de rulment reprezintă cel mai important indicator al echilibrului financiar al întreprinderii. În cele din urmă el este rezultatul arbitrajului între finanțarea pe termen lung și finanțarea pe termen scurt.

Sunt analiști financiari care apreciză că, dimpotrivă, nevoia de fond de rulment este indicatorul cel mai relevant al echilibrului financiar, întrucât evidențiază acele nevoi temporare reînnoibile permanent în cazul ciclurilor de exploatare succesive ale întreprinderii. Aceste nevoi au rămas neacoperite din surse temporare și reînnoibile în cadrul acelorași cicluri de exploatare. Această apreciere pornește de la analiza calitativă a ciclului de exploatare, privind capacitatea acestuia de a-și echilibra nevoile ciclice din surse ciclice de capital. Partea rămasă neacoperită financiar trebuie să fie egală sau superioară fondului de rulment, astfel calitatea necorespunzătoare actvității de exploatare conduce la un dezechilibru financiar care va afecta exercițiile financiare viitoare sau care pune în pericol integritatea capitalurilor proprii.

Desigur, dacă vorbim despre importanța indicatorilor financiari nu trebuie să omitem trezoreria netă, care este elementul esențial și totodată principala restricție a gestiunii financiare. În ea se concretizează rezultatele modului de realizare a activității și de respectare a cerințelor echilibrului financiar. Teoretic, trezoreria este definită ca fiind surplusul de surse de finanțare ce se degajă din întreaga activitate economică, respectiv diferența dintre fondul de rulment și nevoia de fond de rulment, ce stă la baza teoriei echilibrului financiar al întreprinderii.

În starea de echilibru financiar fondul de rulment ar trebui să fie egal cu nevoia de fond de rulment și să degaje o trezorerie netă pozitivă, respectiv să echilibreze partea de jos a bilanțului:

FR = (AC – DPB) – ( DEX – CRT)

AC = active circulante;

DPB = disponibil;

DEX = datoriile ciclului de exploatare;

CRT = credite de trezorerie

Din relația de mai sus rezultă prin comutativitate, că fondul de rulment este egal cu nevoia de fond de rulment plus trezoreria netă, oricare ar fi situația acesteia (pozitivă sau negativă):

FR = (AC – DEX) + (DPB – CRT)

Din ultima relație se desprinde ideea că principala componentă a echilibrului financiar este nevoia de fond de rulment, indicator a cărui mărime este dependentă în mod direct proporțional, de cifra de afaceri și poate fi previzionată în funcție de politica viitoare a conducerii întreprinderii privind vânzările. Dacă nu intervin modificări importante în partea de sus a bilanțului, această corespondență a nevoii de fond de rulment cu cifra de afaceri are o anumită stabilitate, ceea ce permite o bună previziune a echilibrului financiar al întreprinderii.

3.6. Fondul de rulment minim necesar

Fondul de rulment poate varia foarte mult de la o perioadă la alta în cadrul aceleași întreprinderi. Astfel se pot întâlni următoarele cazuri:

în perioade de expansiune ale întreprinderii, valoarea activelor stabile crește. Dacă nu crește în aceiași măsură și capitalul permanent, se va observa o scădere a fondului de rulment;

o dezvoltare echilibrată a întreprinderii va determina un fond de rulment relativ stabil;

dacă nu au loc investiții importante și nici operațiuni financiare pe termen lung, putem asista la o creștere progresivă a fondului de rulment, ca urmare a acumulărilor de profituri nete nerepartizate și a scăderii valorii nete a imobilizărilor pe baza amortizării.

În cazul creșterii progresive a fondului de rulment, dacă nevoia de fond de rulment nu înregistrează aceeași evoluție progresivă, putem asista la o creștere, de asemenea, progresivă a trezoreriei nete care, în lipsa unui plasament rentabil, se pot regăsi sub forma unor disponibilități leneșe (trândave). Deși este o situație de echilibru financiar, cu suficientă marjă de siguranță față de riscurile activității economice, totuși fondul de rulment excedentar are un cost de oportunitate ridicat, respectiv o diferență semnificativă între rentabilitatea activității economice a întreprinderii și rentabilitatea plasării, pe termen scurt, a trezoreriei nete pozitive. Această situație este rezultatul unei politici generale de prudență și de întărire a autonomiei.

Dimpotrivă, în cazul unei politici ofensive de creștere a capacităților de producție sau de diversificare a activității, prin cumpărarea de participații la alte societăți, capitalurile permanente, absorbite în aceste active fizice sau financiare, degajă un fond de rulment inferior nevoii de fond de rulment. Acoperirea deficitului de fond de rulment necesită apelarea la credite pe termen scurt, al căror cost este ridicat atât în ceea ce privește rata mai ridicată a dobânzii cât și exegibilitatea ridicată a acestora. Aceste credite pun în permanență problema renegocierii condițiilor de creditare. O asemenea situație de deficit a fondului de rulment apare și în cazul unor activități economice cu rentabilitate insuficientă, pentru acoperirea costurilor capitalurilor proprii (dividendele) și ale celor împrumutate (dobânzi, comisioane).

În general este recomandată acea politică de echilibru care să mențină fondul de rulment la nivelul mediei fluctuațiilor nevoii de fond de rulment, aceasta fiind mărimea minim necesară a fondului de rulment. Fondul de rulment optimal este cel care menține echilibrul financiar al întreprinderii la cel mai scăzut post al procurării capitalurilor. Această ultimă politică de echilibru, între fondul de rulment și nevoia de fond de rulment, este și cea care asigură cel mai bine realizarea obiectivelor financiare de rentabilitate și lichiditate: diminuarea disponibilităților „leneșe” va determina creșterea rentabilității, iar reducerea solicitării la credite pe termen scurt va determina creșterea capacității de plată, respectiv creșterea autonomiei financiare a întreprinderii.

Capitolul 4. Analiza rezultatelor întreprinderii

4.1. Contul de rezultate al întreprinderii

Fiecare întreprindere are obligația să întocmească situații financiare anuale, din care face parte și contul de profit și pierdere, care trebuie să ofere o imagine fidelă a poziției financiare și a performanței întreprinderii pentru respectivul exercițiu financiar. Dacă bilanțul exprimă starea patrimonială la care s-a ajuns la închiderea exercițiului, atunci contul de rezultate exprimă cum s-a ajuns la respectiva stare patrimonială finală, care au fost fluxurile de venituri și cheltuieli care au marcat traiectoria evoluției întreprinderii de la începutul până la sfârșitul exercițiului. Contul de rezultate simbolizează fluxurile economice, respectiv cheltuielile și veniturile perioadei de gestiune, rezultate din activitatea de exploatare, financiară și extraordinară.

Cheltuielile reprezintă ansamblul elementelor de costuri suportate de întreprindere în cursul exercițiului: consumuri de materii prime (cumpărări plus stoc inițial minus stoc final), cheltuieli de personal, amortizări și provizioane calculate în cursul exercițiului, servicii executate de terți, valoarea contabilă a elementelor de activ cedate, distruse sau lipsă de inventar.

Veniturile cuprind valoarea tuturor actelor de îmbogățire (legală)

a întreprinderii legate sau nu de activitatea sa normală sau curentă. Partea preponderentă a veniturilor o reprezintă cifra de afaceri realizată de întreprindere cu terții, în cursul exercițiului activității sale normale și curente. La venituri se cuprind vânzările, creșterea stocurilor de producție neterminată și a stocurilor de produse finite, reluări asupra provizioanelor, dobânzi, subvenții repartizate.

Rezultatul exercițiului reprezintă diferența dintre veniturile și cheltuielile aferente unui exercițiu financiar. Acest rezultat poate fi profit sau pierdere. Dacă veniturile sunt mai mari decât cheltuielile, rezultatul va reprezenta profit, iar dacă cheltuielile sunt mai mari decât veniturile, firma va înregistra pierdere.

Având libertatea de a desfășura orice activitate economică legală care să conducă la o rentabilitate scontată, întreprinderea concentrează o complexitate de acțiuni economice și financiare. Drept urmare, veniturile și cheltuielile sunt generate în principal de trei domenii de activitate:

de exploatare – activitatea de bază, privind sectoarele: industrial, investițional, comercial;

financiar – privind participațiile la capitalurile altor societăți și alte acțiuni de plasament. Ambele formează activitatea curentă a întreprinderii;

extraordinar – privind calamitățile și alte evenimente de aceeași natură.

Contul de profit și pierdere adoptat de reforma din țara noastră împarte toate cheltuielile și veniturile întreprinderii pe aceste trei domenii de activitate. Astfel, din categoria cheltuielilor vom avea cheltuieli de exploatare, cheltuieli financiare și cheltuieli extraordinare, iar veniturile, la rândul lor, sunt grupate în venituri de exploatare, venituri financiare și venituri extraordinare. Contul de profit și pierdere, așa cum este el reglementat de OMF 1752/2005, se prezintă în următoarea formă:

1.Cifra de afaceri netă

2.Variația stocurilor de produse finite și a producției în curs de execuție

3.Producția realizată de entitate pentru scopurile sale proprii și capitalizată

4.Alte venituri de exploatare

5.a).Cheltuieli cu materile prime și materialele consumabile;

b).Alte cheltuieli externe.

6.Cheltuieli cu personalul:

a).Salarii și indemnizații;

b).Cheltuieli cu asigurările sociale, cu indicarea distinctă a celor referitoare la pensii.

7.a).Ajustări la valoare privind imobilizările corporale și imobilizările necorporale;

b).Ajustări de valoare privind activele circulante, în cazul în care acestea depășesc suma ajustărilor de valoare care sunt normale în entitatea în cauză.

8 Alte cheltuieli de exploatare

9.Venituri din interese de participare, cu indicarea distinctă a celor obținute de la entitățile afiliate

10.Venituri din alte investiții și împrumuturi care fac parte din activele imobilizate, cu indicarea distinctă a celor obținute de la entitățile afiliate

11.Alte dobânzi de încasat și venituri similare, cu indicarea distinctă a celor obținute de la entitățile afiliate

12.Ajustări de valoare privind imobilizările financiare și investițiile deținute ca active circulante

13.Dobânzi de plătit și cheltuieli similare, cu indicarea distinctă a celor privind entitățile afiliate

14.Profitul sau pierderea din activitatea curentă

15.Venituri extraordinare

16.Cheltuieli extraordinare

17.Profitul sau pierderea din activitatea extraordinară

18.Impozitul pe profit

19.Alte impozite neprezentate la elementele de mai sus

20.Profitul sau pierderea exercițiului financiar

Veniturile și cheltuielile de exploatare

Veniturile din vânzarea mărfurilor sunt întâlnite la întreprinderile comerciale, dar și la întreprinderile cu activitate de producție care dispun de magazine proprii de desfacere. Ele constituie, pentru întreprinderile comerciale, principala sursă de venituri. Vânzările de mărfuri sunt evaluate la preț de vânzare, exclusiv taxa pe valoarea adăugată.

Veniturile din producția vândută includ veniturile din vânzarea de produse finite, semifabricate, produse reziduale, executarea de lucrări, prestările de servicii, venituri din studii și cercetări, venituri din redevențe, locații de gestiune și chirii, venituri din activități. Vânzările de mărfuri și producția vândută, evaluate la preț de vânzare, exclusiv reducerile de preț acordate clienților direct pe factură și TVA, duce la obținerea indicatorului cifra de afaceri, utilizat în caracterizarea mărimii întreprinderii și în analiza situației economico-financiare a acesteia.

Variația stocurilor (veniturile din producția stocată) reprezintă variația în plus (cazul stocajului, când stocul final > stocul inițial) sau în minus (cazul destocajului, când stocul final < stocul inițial), între valoarea la cost de producție a stocurilor de produse și producție în curs de fabricație, de la finele perioadei și valoarea inițială a acestor stocuri, fără a lua în considerare provizioanele constituite pentru depreciere. Variațiile de producție stocată se determină pentru fiecare formă de produse stocate (produse finite, semifabricate, produse reziduale), cât și pentru producția în curs de execuție.

Producția realizată de entitate reprezintă costul lucrărilor și cheltuielilor efectuate de unitatea patrimonială, pentru ea însăși, și înregistrate ca active imobilizate corporale și necorporale. Producția stocată și producția imobilizată sunt venituri care nu generează încasări monetare într-o perioadă imediat următoare. Deoarece ele reprezintă surse de îmbogățire virtuală pentru întreprindere, ele sunt evaluate, din rațiuni de prudență, la nivelul costurilor de producție.

Alte venituri din exploatare se referă la veniturile din creanțe reactivate și alte venituri din exploatare, altele decât cele prezentate anterior (cuprind și veniturile care, în vechiul plan de conturi, erau cuprinse ca venituri excepționale, cu excepția veniturilor din subvenții pentru evenimente extraordinare care sunt trecute separat).

După descrierea veniturilor din exploatare, în contul de rezultate sunt prezentate cheltuielile de exploatare.

Cheltuielile cu materiile prime și materialele consumabile se referă la consumurile din aceste materiale. Ele se pot determina și pornind de la mărimea aprovizionărilor realizate de întreprindere în decursul exercițiului financiar și variația stocurilor.

Aprovizionarea reprezintă totalitatea bunurilor pe care întreprinderea le cumpără în cursul exercițiului: materii prime, furnituri consumabile (combustibil, produse de întreținere, furnituri de atelier, accesorii de birou), ambalaje, materiale și furnituri nestocabile (materiale de întreținere, furnituri administrative), înscrise la valoarea lor netă (valoarea rămasă după deducerea remizelor și reducerilor obținute de la furnizori). Aceste „reduceri” se justifică prin importanța comenzii, prin calitatea neadecvată a produselor sau prin întârzierea plății.

Variația stocurilor: dintre bunurile cumpărate, unele vor fi stocate înainte de a fi utilizate (materii prime) sau înainte de a fi vândute(mărfurile). Contul de rezultate respectă principiul independenței exercițiului potrivit căruia nu va înregistra decât cheltuieli care sunt efectiv consumate sau executate în cursul anului.

Cheltuielile cu energia și apa reprezintă costul de achiziție al energiei și apei consumate. Cheltuielile privind mărfurile (sau costul mărfurilor vândute) sunt constituite din prețul de cumpărare, taxele nerecuperabile, cheltuielile de transport-aprovizionare și alte cheltuieli accesorii legate de achiziția mărfurilor.

Alte cheltuieli materiale: includ costul de achiziție al obiectelor de inventar, consumate sau uzura acestora, cheltuieli privind baracamentelor și amenajările provizorii, costul de achiziție al materialelor nestocate, trecute direct asupra cheltuielilor, și costul de achiziție al animalelor și păsărilor.

Cheltuielile privind prestațiile externe reprezintă cheltuielile cu serviciile prestate de către terți, cum ar fi: întreținerea și reparațiile, redevențe, chirii, locații de gestiune, studii și cercetări, cheltuieli cu primele de asigurare, cu colaboratorii, comisioane plătite, cheltuieli de protocol, reclamă, publicitate, transportul de bunuri și personal, deplasări, detașări, cheltuieli poștale și taxe de telecomunicații, servicii bancare, etc.

Cheltuieli cu impozite, taxe și vărsăminte asimilate: toate impozitele și taxele înregistrate în anul curent și care nu depind de rezultatul exercițiului, cu excepția taxei pe valoarea adăugată, care nu constituie o „greutate” pentru întreprindere. Datorită faptului că întreprinderea joacă rolul de intermediar, taxa pe valoarea adăugată nu o afectează, deci nu poate fi înregistrată ca fiind o cheltuială. Dintre acestea amintim impozitul pe clădiri, taxa asupra mijloacelor de transport, taxa de firmă, etc.

Cheltuieli cu personalul: toate salariile anuale brute pe care le plătește întreprinderea, la care se adaugă cheltuielile privind asigurările și protecția socială legate de personal. Salariile brute cuprind salariile nete (ceea ce obține salariatul) și cheltuielile sociale. Acestea reprezintă reținerile sociale prelevate din salariile brute care asigură salariatului ajutor în condițiile de șomaj, boală, pensie, etc. Deoarece cheltuielile sociale salariale nu sunt suficiente pentru a acoperi asigurările sociale ale salariaților în ansamblu, firmele sunt obligate să verse la bugetul asigurărilor sociale sume calculate pe baza salariului brut, denumite cheltuieli privind asigurările și protecția socială (cheltuieli sociale achitate de patronat). Cheltuielile de personal reprezintă ansamblul tuturor cheltuielilor anuale în ceea ce privește salariile, fie că sunt plătite sau nu.

Compararea veniturilor din exploatare cu cheltuielile de exploatare permite obținerea rezultatului din exploatare care poate fi profit sau pierdere.

Venituri și cheltuieli financiare

Operațiunile financiare desfășurate de o unitate patrimonială generează venituri și cheltuieli financiare, structurate în contul de rezultate. În primul rând sunt descrise veniturile financiare.

Venituri din interese de participare: dividendele pe care întreprinderea le primește de la societățile în cadrul cărora deține participații la capitalul social.

Venituri din alte investiții financiare și creanțe care fac parte din activele imobilizate, reprezintă veniturile nete rezultate din vânzarea titlurilor de plasament atunci când prețul de vânzare al acestor titluri este superior valorii lor de achiziție.

Veniturile din dobânzi includ dobânzile primite pentru disponibilitățile din conturile bancare și pentru împrumuturile acordate.

În categoria alte venituri financiare se cuprind veniturile din:

diferențele de curs valutar rezultate în urma lichidării împrumuturilor și datoriilor în valută ale unității sau aferente disponibilităților în devize existente în casierie, precum și existentului în conturile de acreditare în devize;

sconturi obținute de la furnizori în cazul achitării datoriilor la scadență sau înainte de termenul prevăzut, sau în cazul cumpărării unor cantități mai mari;

venituri din provizioane financiare care reprezintă veniturile din reluarea provizioanelor constituite în legătură cu activitatea financiară a întreprinderii, cum sunt provizioanele pentru deprecierea imobilizărilor financiare și pentru deprecierea titlurilor de plasament;

veniturile nete din cedarea valorilor mobiliare de plasament: ele corespund plusvalorilor realizate prin cedarea valorilor mobiliare de plasament (curs de vânzare superior cursului de cumpărare).

Cheltuielile financiare sunt formate din:

Dobânzi și cheltuieli asimilate: reprezintă dobânzile plătite băncilor formate din: dobânzile aferente împrumuturilor, dobânzile operațiunilor de refinanțare (sconturile) și dobânzile aferente creditelor bancare. Scontul reprezintă o reducere financiară pe care întreprinderea o acordă unui client în schimbul plății imediate sau anticipate.

Pierderile de curs de schimb valutar: atunci când o întreprindere lucrează cu străinătatea, în cazul unei evoluții dramatice a cursului de schimb valutar, întreprinderea poate înregistra pierderi de schimb valutar care sunt diferențele de schimb valutar negative între data contractului și data regularizării (pierdere reală). În schimb, diferențele de conversie reprezintă diferențele de schimb între data din contract și data întocmirii bilanțului, fiind riscuri de variație a cursului de schimb valutar.

Cheltuielile nete din cedarea valorilor mobiliare de plasament: sunt atunci când cursul acțiunilor cedate este inferior cursului de cumpărare, întreprinderea înregistrează o plusvaloare de cedare contabilizată la cheltuieli.

Diferența dintre veniturile și cheltuielile financiare o reprezintă rezultatul financiar (profit sau pierdere). Rezultatul din exploatare împreună cu rezultatul financiar alcătuiesc rezultatul curent al exercițiului.

Venituri și cheltuieli extraordinare

Cheltuielile extraordinare sunt formate din cheltuieli privind calamitățile naturale și alte evenimente extraordinare.

Veniturile extraordinare sunt formate din venituri din subvenții pentru evenimente extraordinare și altele similare. Diferența dintre veniturile și cheltuielile extraordinare o reprezintă rezultatul extraordinar. Prin adunarea la rezultatul curent a rezultatului extraordinar se obține rezultatul brut din care scăzând impozitul pe profit (venit) se obține în continuare rezultatul net al exercițiului. Datele prezentate de contul de profit și pierdere trebuie să fie:

relevante pentru nevoile utilizatorilor în vederea luării deciziilor;

credibile, în sensul că: reprezintă fidel rezultatele și poziția financiară a întreprinderii, reflectă substanța economică a evenimentelor și tranzacțiilor și nu doar forma juridică;

sunt neutre, adică nepărtinitoare, sunt prudente și sunt complete sub toate aspectele semnificative.

4.2. Soldurile intermediare de gestiune

Pe baza contului de rezultate se pot determina o serie de indicatori valorici privind volumul și rentabilitatea activității întreprinderii. Se impun câteva precizări între interpretarea contabilă și cea financiară a veniturilor și cheltuielilor:

o vânzare de produs finit reprezintă, din punct de vedere al contabilității, un venit, chiar dacă această creanță va fi încasată mai târziu sau în exercițiul următor. În schimb, încasarea unei creanțe, constituită în exercițiul anterior nu va crea un nou venit (contabil): se va înregistra încasarea și se va stinge creanța;

un consum de energie este o cheltuială pentru întreprindere, chiar dacă furnizorul nu va fi plătit până la sfârșitul exercițiului. Plata furnizorului, în exercițiul următor, nu va genera o nouă cheltuială (contabilă) pentru acest exercițiu, ci va reprezenta doar stingerea unei datorii;

amortizarea anuală a imobilizărilor se înregistrează la cheltuieli de exploatare, dar nu are nici o incidență asupra trezoreriei, decât dacă într-o zi se impune, de exemplu, înlocuirea unei mașini complet amortizată, iar pentru aceasta se va efectua o plată;

ajustările de valoare (provizioanele) realizate pentru acoperirea în viitor a deprecierii unor active sau pentru acoperirea unor riscuri, se vor contabiliza la cheltuieli și vor diminua rezultatele exercițiului, fără consecințe asupra trezoreriei. Dacă în viitor riscurile au devenit efective, atunci va avea loc o plată. Dacă însă riscul este total acoperit, provizionul rămâne fără obiect și atunci el se va înregistra într-un cont de venituri. El va majora rezultatul exercițiului, dar nu va influența trezoreria (decât sub incidența unor aspecte fiscale).

Din cele precizate mai sus, se poate observa că veniturile și cheltuielile ce apar în contul de rezultate al unei întreprinderi pot fi împărțite în:

venituri și cheltuieli financiare (încasabile, respectiv plătibile) – adică acele venituri și cheltuieli care au determinat, sau vor determina, un flux financiar de încasări sau plăți);

venituri și cheltuieli calculate (acele venituri sau cheltuieli calculate prin tehnici contabile, care nu au determinat și nici nu vor determina fluxuri financiare).

Construcția în trepte a indicatorilor, pornind de la cel mai cuprinzător și încheind cu cel mai sintetic, a sugerat denumirea seriei lor de cascadă a soldurilor intermediare de gestiune. Fiecare sold intermediar reflectă rezultatul gestiunii financiare, la treapta respectivă de acumulare, și se calculează ca diferență între două valori. Prin scăderi succesive se obțin indicatori de caracterizare a rentabilității și gestiunii firmei (unii se regăsesc ca atare în contul de profit și pierdere, iar alții se determină în situația soldurilor intermediare de gestiune – SIG).

Soldurile intermediare de gestiune au ca obiectiv să explice formarea rezultatului întreprinderii în scopul aprofundării analizei evoluției gestiunii sale. Soldurile intermediare de gestiune constituie o prezentare economică a contului de rezultate. De fapt, aceste solduri sunt indicatori denumiți și marje de acumulare, care pun în evidență etapele formării rezultatului exercițiului.

Utilizarea soldurilor intermediare de gestiune este, în practica contabilă europeană, impusă de două cerințe majore: analiza economico-financiară a întreprinderii și funcționarea contabilității naționale. Din perspectiva contabilității naționale, aceste solduri sunt considerate un instrument esențial al uniformizării conținutului informației la nivel microcontabil și puntea de legătură între acest nivel și conturile naționale.

Principalele solduri intermediare de gestiune utilizate în analiza financiară sunt: marja comercială, producția exercițiului, valoarea adăugată, excendentul brut de exploatare, rezultatul exploatării, rezultatul curent, rezultatul extraordinar, rezultatul net.

Marja comercială (MC)

Acest sold nu există decât în întreprinderile comerciale sau la întreprinderile producătoare și se referă la partea de activitate pur comercială efectuată de acestea. Ea exprimă rezultatul operațiunilor de vânzare/cumpărare de mărfuri și se poate determina ca diferență între vânzările de mărfuri și costul mărfurilor vândute.

În determinarea acestui sold de gestiune remarcăm următoarele aspecte: există posibilitatea ca o parte din cheltuielile accesorii generate de achiziția stocurilor de mărfuri să nu fie înregistrate ca o componentă a costului de achiziție. Este cazul cheltuielilor interne cu transportul, cheltuielilor de personal, etc, aferente achizițiilor de mărfuri, dar contabilizate drept cheltuieli după natura lor. De asemenea, marja comercială nu include subvențiile de exploatare, iar aceste subvenții constituie, în anumite cazuri, un adevărat complement al prețului de vânzare a mărfurilor (este cazul subvențiilor acordate de stat pentru unele produse de strictă necesitate, în vederea menținerii unor prețuri).

Marja comercială raportată la veniturile din vânzarea mărfurilor reprezintă, practic, adaosul practicat de firmă și ea trebuie apreciată în funcție de tipul rețelei de distribuție ales de întreprindere. Astfel, marja comercială ridicată corespunde întreprinderilor specializate în comerțul produselor de lux sau în cel tradițional care asigură un „service” după vânzare, iar cea mai puțin ridicată se întâlnește de exemplu în întreprinderile care au metode de distribuție bazate pe mari suprafețe și autoservire din partea clienților. Ea permite, de asemenea, să se identifice politica practicată de firmă: – prețuri mari – rulaj mic; – prețuri mici – rulaj mare.

Este evident faptul că marja comercială trebuie să fie pozitivă pentru a exprima faptul că din operațiunile de vânzare/cumpărare de mărfuri se obține un rezultat favorabil pentru societate.

Pentru o societate este important nu doar ca marja comercială să fie pozitivă, ci și ca evoluția ei în timp să fie favorabilă. De aceea este bine să se calculeze marja comercială pe mai mulți ani. Ea este cu atât mai semnificativă ca informație cu cât este determinată mai detaliat, pe produse sau grupe de produse. Este interesant, de asemenea, să comparăm marja comercială a societății cu media marjelor comerciale ale întreprinderilor din același sector de activitate pentru a verifica ce poziție deține întreprinderea în raport cu concurența.

Producția exercițiului (PE)

Acest sold se referă strict la întreprinderile industriale și caracterizează activitatea globală a acestora. Calculată anual, permite o comparație pe o perioadă lungă sau o comparație cu alte întreprinderi. Ea reflectă ansamblul bunurilor pe care le-a realizat întreprinderea, și anume: produse finite vândute, produse finite aflate în depozitele întreprinderii, produse în curs de realizare și produse finite „conservate” pentru activitatea proprie a întreprinderii. Ea se calculează adunând producția vândută cu variația stocurilor și cu veniturile din producția de imobilizări.

Valoarea adăugată (VA)

Valoarea adăugată este un sold de gestiune introdus în practica contabilității de întreprindere ca urmare a „presiunii” contabilității naționale. Ea se calculează adunând la marja comercială producția exercițiului și scăzând alte cheltuieli externe.

Într-o primă abordare, valoarea adăugată exprimă valoarea creată de întreprindere. Termenul „creată (adăugată)” permite răspunsul la întrebarea „Prin ce aduce întreprinderea un plus la ceea ce ea deja a investit?”. Termenul de „bogăție (valoare)” reprezintă o bogăție adusă în interiorul întreprinderii prin fabricarea produselor finite, vânzarea mărfurilor sau prestarea serviciilor. Această bogăție este produsă de:

salariați (factorul muncă),

mașini și utilaje (factorul capital),

statul (guvernul este cel care asigură toată infrastructura),

băncile (care permit expansiunea economică a întreprinderii prin împrumuturi),

asociații sau acționarii (care sunt la originea creerii întreprinderii),

întreprinderea însăși.

Toți acești factori contribuie la adăugarea de valoare și, prin intermediul valorii adăugate, se permite (sau cel puțin ar trebui să se permită) remunerarea lor. Deci, într-o a doua abordare (modelul destinației), valoarea adăugată reprezintă acea sumă din care vor fi remunerați cei care au concurat la realizarea ei:

personalul și organismele de asigurări și protecție socială, sub forma cheltuielilor de personal (salarii și contribuții patronale la asigurările sociale și fondul de șomaj);

aportorii de capitaluri, sub forma cheltuielilor financiare (pentru capitalurile împrumutate) și dividendelor (pentru capitalurile proprii);

statul, sub forma impozitelor, taxelor și vărsămintelor asimilate, legate de producție, importuri și impozitul de profit;

întreprinderea, sub forma autofinanțării (provizioane și profituri capitalizate);

capitalul fix prin amortizări.

Utilizarea VA ca instrument de gestiune trebuie să se realizeze cu o anumită precauție deoarece: o creștere a ei nu demonstrează un progres în gestiune decât dacă structura întreprinderii rămâne neschimbată și o creștere a ei nu trebuie să fie însoțită de o scădere a rentabilității.

Excendetul brut de exploatare (EBE)

Se calculează adunând la valoarea adăugată subvențiile de exploatare și scăzând cheltuielile cu impozitele, taxele și vărsămintele asimilate (fără impozitul pe profit) și cheltuielile cu personalul.

Acest indicator măsoară eficacitatea capitalului economic (reprezintă VA de capital economic). Acest indicator nu este influențat de politica prudențială a firmei (amortizări și provizioane) și de politica financiară (venituri și cheltuieli financiare).

EBE este ceea ce rămâne întreprinderii pentru a-și asigura finanțarea investițiilor (cheltuieli cu amortismentele), finanțarea activităților sale (cheltuieli financiare) și, dacă rămân bani, remunerarea întreprinderii, acționarii și asociații. Acest sold reprezintă un excelent indicator de rentabilitate economică pentru că el nu include politicile de finanțare și de investiții și permite să se vadă dacă activitatea proprie a întreprinderii este sau nu rentabilă.

Rentabilitatea economică a întreprinderilor constituie un criteriu semnificativ de comparație între întreprinderi. Acest sold reprezintă finanțarea generată de exploatare deoarece toate veniturile și cheltuielile de exploatare în amonte de acest sold sunt încasabile sau plătibile, pe când amortizările și provizioanele precum și reluările asupra provizioanelor, în aval, nu vor fi plătibile sau încasabile (sunt numai calculate).

Atunci când EBE este negativ, vorbim de insuficiență brută de exploatare (IBE), caz în care o astfel de întreprindere se găsește într-o situație oarecum delicată deoarece trebuie să facă față unor cheltuieli deloc neglijabile, generate de investiții și de finanțarea aceste cheltuieli se fac în derimentul rentabilității și al trezoreriei. IBE provine din:

pierderi din vânzări: încasările nu permit acoperirea cheltuielilor fixe, iar aceste pierderi sunt datorate unei proaste politici comerciale, unui produs în faza de declin față de un alt produs înlocuitor sau unei insuficiențe de calitate a produsului vândut.

cheltuieli mari cu personalu: caz în care trebuie comparată situația întreprinderii cu cea a sectorului, iar ca soluții de ameliorare a situației avem: concedierea, substituirea capitalului cu factorul de muncă, diminuarea sau creșterea salariilor (pentru mărirea randamentului) și reorganizarea muncii.

valoarea adăugată mică presupune: consumurile terților prost gestionate, prețuri de vânzare inadecvate și proasta strategie comercială.

Rezultatul exploatării (RE)

Rezultatul exploatării reprezintă diferența dintre totalul veniturilor din exploatare (încasabile sau calculate) și cheltuielilor din exploatare (plătibile sau calculate). El se poate calcula pornind de la excedentul brut de exploatare la care se adaugă veniturile calculate din activitatea de exploatare și din alte venituri din exploatare, și se scad cheltuielile calculate din exploatare și alte cheltuieli din exploatare.

Rezultatul exploatării este calculat și raportat de către întreprindere în cadrul situațiilor sale financiare și reprezintă diferența existentă între veniturile și cheltuielile totale implicate de activitatea de exploatare a firmei. Rezultatul exploatării este un excedent criteriu de comparație între întreprinderi deoarece el măsoară performanțele întreprinderilor privind activitatea lor proprie (fără a lua în calcul operațiile financiare și extraordinare).

Celelalte solduri intermediare de gestiune, rezultatul curent, rezultatul extraordinar, rezultatul brut și rezultatul net, sunt calculate și în cadrul contului de rezultate al întreprinderii, nefiind indicatori specifici gestiunii financiare.

4.3. Capacitatea de autofinanțare a întreprinderii

Pornind de la informațiile oferite de contul de rezultate se poate determina, capacitatea de autofinanțare (CAF). Aceasta reflectă potențialul financiar de creștere economică a întreprinderii, respectiv sursa financiară, generată de activitatea industrială și comercială a firmei, după scăderea tuturor cheltuielilor plătibile la o anumită scadență.

Capacitatea de autofinanțare exprimă practic diferența între veniturile încasabile ale întreprinderii și cheltuielile plătibile ale acesteia. Ea nu poate evidenția situația încasărilor și plăților efective cu aceeași claritate ca și o situație a trezoreriei, dar, în absența altor surse de informare se poate constitui ca o posibilă aproximare a situației acestora. Având în vedere faptul că acest indicator măsoară numerarul potențial creat de întreprindere prin intermediul activității sale, în determinarea sa nu se iau în calcul elementele de venituri și cheltuieli care nu presupun intrări sau ieșiri de numerar din trezoreria firmei. În această categorie intră toate veniturile și cheltuielile calculate de întreprindere ca amortizarea și provizioanele pentru evidențierea uzurii sau a deprecierii valorii activelor din proprietatea sa.

Capacitatea de autofinanțare se poate determina prin metoda directă scăzând din veniturile încasabile din conturile de rezultate suma cheltuielilor plătibile sau prin cele două metode indirecte (adițională și deducativă).

Ținând cont de faptul că rezultatul net al exercițiului se calculează ca diferență între toate veniturile și toate cheltuielile întreprinderii (atât cele încasabile/plătibile, cât și cele calculate de contabilitate), înseamnă că diferența dintre acesta și capacitatea de autofinanțare o reprezintă veniturile și cheltuielile calculate. Astfel se poate calcula capacitatea de autofinanțare pornind de la rezultatul net. Aceasta este o metodă indirectă de calcul care poartă numele de metoda sau procedeul adițional. În procedeul adițional se pornește de la rezultatul net al exercițiului la care se adună (înapoi) și cheltuielile calculate (amortizări, provizioane, etc), neplătibile la o anumită scadență (care au fost inițial scăzute atunci când s-a calculat rezultatul net), după ce s-au scăzut din acestea veniturile calculate (reluări asupra provizioanelor).

Pornind de la faptul că în capacitatea de autofinanțare sunt cuprinse și veniturile de încasat (care nu au fost încă încasate) și cheltuielile de plătit (care nu au fost încă plătite), ea exprimă un surplus financiar degajat de activitatea rentabilă a întreprinderii, care nu are decât un caracter potențial dacă nu este sisținut de mijloace financiare efective.

CAF permite: finanțarea unor nevoi ale gestiunii curente, creșterea fondului de rulment, finanțarea totală sau parțială a noilor investiții, rambursarea împrumuturilor și remunerarea capitalurilor investite.

Deoarece CAF nu reprezintă decât o autofinanțare potențială, nu se poate pune semnul „=” între CAF și autofinanțare deoarece autofinanțarea nu reprezintă decât o parte din CAF:

Autofinanțare = CAF – Dividende

4.4. Analiza pragului de rentabilitate

Calculul rezultatului net și a capacității de autofinanțare nu este singura modalitate de analiză a rezultatelor întreprinderii. Astfel, mai pot fi întâlnite:

analiza funcțională a contului de rezultate;

analiza prin cheltuieli directe pe produs;

analiza prin cheltuieli variabile în raport cu cifra de afaceri (analiza pragului de rentabilitate).

Analiza funcțională evidențiază rezultatele pe funcțiuni ale întreprinderii: de producție, comercială, cercetare-dezvoltare, de trezorerie, etc. O funcțiune reunește un ansamblu de acțiuni care conduc spre același scop, dar care se intercorelează cu celelalte funcțiuni, pentru realizarea obiectivului general al întreprinderii.

Analiza prin cheltuielile directe, pornește de la identificarea cheltuielilor legate direct de fabricarea unui produs și a celor indirecte, comune mai multor produse, care sunt repartizate fiecărui obiect al calculației proporțional cu cheltuielile directe.

Analiza pragului de rentabilitate pornește de la separarea cheltuielilor în variabile în raport cu cifra de afaceri și fixe, independente de cifra de afaceri.

Pragul de rentabilitate reprezintă cantitatea de produse ce trebuie realizată de întreprindere astfel încât încasările obținute din vânzarea lor să acopere cheltuielile variabile și fixe, iar profitul să fie nul. Cu cât cheltuielile fixe ale întreprinderii sunt mai mari, cu atât nivelul pragului de rentabilitate este mai ridicat, ceea ce implică pentru firma respectivă majorarea volumului de produse sau mărfuri ce trebuie vândute pentru ca aceasta să devină profitabilă. Pragul de rentabilitate se calculează pe baza următoarei formule:

CApr = cifra de afaceri corespunzătoare pragului de rentabilitate;

CF = cheltuieli fixe;

CV = cheltuieli variabile;

CA = cifra de afaceri.

Analiza pragului de rentabilitate poate fi completată cu studiul variabilității nivelului profitului întreprinderii determinat de evoluția producției sau cifrei de afaceri realizate. Această analiză poartă denumirea de analiza efectului de levier al exploatării. Această analiză determină levierul operațional și levierul financiar.

Levierul operațional măsoară variabilitatea rezultatului de exploatare în raport cu cifra de afaceri. El are următoarea formulă de calcul:

CA0 = cifra de afaceri inițială;

RE0 = rezultatul din exploatare corespunzător nivelului inițial al CA;

∆CA = variația cifrei de afaceri;

∆RE = variația rezultatului din exploatare ca urmare a modificării cifrei de afaceri;

CApr = cifra de afaceri pentru care rezultatul din exploatare este nul.

Mărimea levierului operațional este dată de nivelul costurilor fixe. Dacă costurile fixe reprezintă un procent ridicat în totalul costurilor întreprinderii, spunem că întreprinderea are un grad ridicat al levierului operațional. Cu alte cuvinte, și o scădere mică a cifrei de afaceri poate determina o scădere considerabilă a rezultatului din exploatare. De fapt, în general, riscul unei afaceri depinde într-o măsură considerabilă de mărimea costurilor fixe ale întreprinderii.

Levierul financiar măsoară variabilitatea rezultatului curent al exercițiului în raport cu cifra de afaceri. În rezultatul curent este inclus și rezultatul financiar, deci levierul financiar va fi influențat de politica de finanțare a firmei. Levierul financiar se calculează pe baza următoarei formule:

CA0 = cifra de afaceri inițială;

RC0 = rezultatul din exploatare corespunzător cifrei de afaceri inițiale;

∆CA = variația absolută a mărimii cifrei de afaceri;

∆RC = variația absolută a rezultatului curent ca efect al modificării cifrei de afaceri;

CA’pr = cifra de afaceri pentru care rezultatul curent este nul.

Analiza pragului de rentabilitate permite obținerea unor informații de gestiune utile pentru previziunea bugetului întreprinderii, referitoare la:

cifra de afaceri, pentru care rezultatul întreprinderii este nul (vânzările sunt egale cu cheltuielile variabile și fixe);

cifra de afaceri pentru a obține un beneficiu dorit;

beneficiul previzional la o variație dată a cifrei de afaceri;

mărimea necesară a cifrei de afaceri pentru a menține un beneficiu dorit, în condițiile în care cresc cheltuielile fixe.

Analiza pe baza pragului de rentabilitate, oferă posibilitatea determinării unor informații de gestiune interesante din punct de vedere al calcului economic, dar mai puțin pertinente din punct de vedere al realității economice. Separația în cheltuieli variabile și cheltuieli fixe, nu rămâne constantă în timp și nici pentru variații mai mari ale cifrei de afaceri. De aceea metoda dă bune rezultate numai la întreprinderile de mărime mică, la nivel de atelier și la întreprinderile comerciale la care această separație nu suportă modificări sensibile. De asemenea este folosită la întocmirea unui plan de afaceri.

Capitolul 5. Prezentarea

S.C. Compania de Transport Public S.A. Arad

5.1. Scurt istoric al S.C. CTP S.A. Arad

Denumirea societății este S.C. Compania de Transport Public S.A. Arad, înființată la data de 20 iulie 1908, cu sediul social în localitatea Arad, România, cu sediul actual în str.Calea Victoriei, nr.35B – 37, societate fiind înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Arad sub numărul de J02/680/1995 cu C.U.I. 1708600, având o perioadă de funcționare nelimitată.

S.C. Compania de Transport Public S.A. Arad are ca acționar principal Consiliul Local Municipal Arad și Consiliul Județean Arad, având ca activitate principală transportul public de persoane cu tramvaie și autobuze în aria județului și municipiului Arad, iar ca activitate secundară inspecții tehnice periodice.

Capitalul social al companiei este de 752.807,50 RON:

-Consiliul Local Municipal Arad are o pondere de 70%;

-Consiliul Județean Arad are o pondere de 30%.

Compania este condusă de un administrator (manager) care are responsabilitățile stabilite prin Actul Constitutiv și de Lege nr.31/1990 republicată.

Adunările Generale Ordinare se întrunesc cel puțin o dată pe an, având obligația de a analiza și aproba bilanțul contabil și contul de profit și pierdere.

S.C. Compania de Transport Public S.A. Arad a realizat în cursul anului 2006 o cifră de afaceri în valoare de 230.000.000 RON care provin din vânzarea de bilete și efectuarea de inspecții tehnice.

Județul _________________________|_0|_2| Forma de proprietate_______________|_3|_4|

Entitate ___________S.C. CTP S.A. ______ Activitatea preponderantă

Adresa: localitatea __________Arad_______, (denumire clasă CAEN)_________________

sectorul__-_, str.Calea Victoriei_, nr. 35B-37,

bl. ___-__, sc. _ -_ _, ap. ____-________ Cod clasă CAEN_____________|_6|_0|_2|_2|

Telefon_________ ____, fax ______________ Cod unic de înregistrare

Număr din registrul comerțului J02/680/1996 ____________|__|__|__|__|__|__|__|__|__|__|

5.2. BILANȚ

la data de 31 decembrie 2006

– RON –

*) Conturi de repartizat după natura elementelor respective.

**) Solduri debitoare ale conturilor respective.

***) Solduri creditoare ale conturilor respective.

ADMINISTRATOR, ÎNTOCMIT,

Numele și prenumele ING. RADU TORSIN Numele și prenumele EC.ANGELA BORTOI

Semnătura __________________________ Calitatea _________________________

Semnătura _______________________

Ștampila unității Nr. de înreg. în organismul profesional

5.3. CONTUL DE PROFIT ȘI PIERDERE

la data de 31 decembrie 2006

– RON –

*) Conturi de repartizat după natura elementelor respective.

ADMINISTRATOR, ÎNTOCMIT,

Numele și prenumele ING. RADU TORSIN Numele și prenumele EC. ANGELA BORTOI

Semnătura __________________________ Calitatea __________________________

Semnătura ________________________

Ștampila unității Nr. de înreg. în organismul profesional

5.4. Calculul indicatorilor echilibrului financiar

deteminați pe baza datelor din bilanț

5.4.1. Fondul de rulment

FR = Capitaluri permanente – Active imobilizate nete

(Capital permanent = Capitaluri proprii + Datorii pe termen lung)

Capital permanent 2005 = 5.211.436,9 + 6.554.964,2 = 11.766.401,1

FR 2005 = 11.766.401,1 – 12.814.360,9 = – 1.047.959,8

Capital permanent 2006 = 4.922.109,3 + 6.564.424,2 = 11.486.533,5

FR 2006 = 11.486.533,5 – 13.150.349,6 = – 1.663.816,1

Atât în anul 2005, cât și în anul 2006 există un dezechilibru financiar pe termen lung (adică fondul de rulment este negativ), caz în care lichiditățile potențiale nu acoperă exigibilitățile potențiale fiind previzibile în ceea ce privește realizarea echilibrului financiar.

Fondul de rulment poate fi analizat și prin prisma structurii capitalului permanent, această analiză evidențiind, în mod direct, autonomia independenței financiare a întreprinderii, putându-se deduce dacă echilibrul financiar este asigurat pe baza surselor proprii sau pe baza surselor împrumutate; astfel există două elemente componente ale fondului de rulment:

-fond de rulment propriu;

-fond de rulment împrumutat.

5.4.1.1. Fondul de rulment propriu

FRP = Capitaluri proprii – Imobilizări nete

FRP 2005 = 5.211.436,9 – 12.814.360,9 = – 7.602.924

FRP 2006 = 4.922.109,3 – 13.150.349,6 = – 8.228.240,3

5.4.1.2. Fondul de rulment împrumutat

FRÎ = Fond de rulment – Fond de rulment propriu

FRÎ 2005 = – 1.047.959,8 – (- 7.602.924) = – 1.047.959,8 + 7.602.924 = – 6.554.964,2

FRÎ 2006 = – 1.663.816,1 – (- 8.228.240,3) = – 1.663.816,1 + 8.228.240,3 = – 6.564.424,2

5.4.2. Necesarul de fond de rulment

NFR = Active circulante (fără disponibil) – Datoriile ciclului de exploatare

Active circulante (fără disponibil) = Stocuri + Creanțe

Datoriile ciclului de exploatare = Datorii pe termen scurt

Active circulante (fără disponibil) 2005 = 973.201,6 + 1.578.136,3 = 2.551.337,9

NFR 2005 = 2.551.337,9 – 3.857.657,1 = – 1.306.319,2

Active circulante (fără disponibil) 2006 = 1.208.313,8 + 1.347.041,3 = 2.555.355,1

NFR 2006 = 2.555.355,1 – 4.258.949,4 = – 1.703.594,3

Atât în anul 2005, cât și în anul 2006, rezultatele sunt negative ceea ce semnifică un surplus de resurse temporare în raport cu nevoile corespunzătoare de capitaluri circulante.

5.4.3. Trezoreria netă

TN = Fond de rulment – Necesar de fond de rulment

TN 2005 = – 1.047.959,8 – (- 1.306.319,2) = – 1.047.959,8 + 1.306.319,2 = 258.359,4

TN 2006 = – 1.663.816,1 – (- 1.703.594,3) = – 1.663.816,1 + 1.703.594,3 = 39.778,2

În perioada analizată trezoreria netă este pozitivă, ceea ce demonstrează succesul întreprinderii în viața economică și posibilitatea plasării rentabile a disponibilităților bănești pentru întărirea poziției ei pe piață.

Creșterea trezoreriei nete, pe perioada exercițiului financiar, reprezintă “cash-flow-ul perioadei “, respectiv fluxul monetar net al exercițiului:

CF = Trezoreria netă2006 – Trezoreria netă2005

CF = 39.778,2 – 258.359,4 = – 218.581,2

Deoarece cash-flow-ul este negativ, se poate sugera o diminuare a capacității reale de finanțare a investițiilor. În consecință, aceasta semnifică o sărăcire a activului net real, o reducere a valorii proprietății. În acest moment al analizei financiare, se poate concluziona că trezoreria netă este determinată de rentabilitatea economică.

Capitolul 6. Concluzii și propuneri

Funcția financiară a întreprinderii a făcut în mod semnificativ apel la tehnica contabilă.

Contabilitatea furnizează informații necesare cunoașterii situației financiare a întreprinderii, atât din punct de vedere al echilibrului financiar cât și a rentabilității.

Contabilitatea, ca activitate specializată în măsurarea, evaluarea, cunoașterea, gestiunea și controlul activelor, datoriilor și capitalurilor proprii, precum și a rezultatelor obținute din activitatea persoanelor juridice și fizice, trebuie să asigure înregistrarea cronologică și sistematică, prelucrarea, publicarea și păstrarea fluxurilor de trezorerie, atât pentru cerințele interne ale acestora, cât și în relațiile cu investitorii prezenți și potențiali, creditorii financiari și comerciali, clienți, instituțiile publice și alți utilizatori. Deci, contabilitatea poate fi definită ca fiind memoria scrisă a agenților economici.

Documentele de sinteză contabilă și îndeosebi bilanțul sunt cel mai adesea utilizate de gestiunea financiară. Este necesară înțelegerea prealabilă a informațiilor furnizate de către contabilitate pentru a le putea utiliza și interpreta.

Bilanțul contabil nu permite să se efectueze direct un diagnostic financiar, va trebui să fie adoptat exigențelor analizei fnanciare, prin regruparea posturilor, reclasificarea și corectarea anumitor conturi.

Adecvarea datelor contabile, pentru nevoile de analiză financiară conduc la următoarea configurație a bilanțului financiar:

– partea de sus – pentru reflectarea echilibrului financiar pe termen lung, cu imobilizări în activ, cărora le corespund capitalurile permanente de pasiv;

– parte de jos – pentru surprinderea echilibrului financiar pe termen scurt, cu active circulante și disponibilități bănești în activ, în corespondență cu datorii de exploatare și credite de trezorerie în pasiv.

Astfel grupate, posturile din bilanț pun în evidență două reguli principale ale finanțării:

– nevoile permanente de alocare a fondurilor bănești, se vor acoperi din capitaluri permanente, îndeosebi din capitaluri proprii;

– nevoile ciclice se vor acoperi din surse ciclice (temporare).

Dacă bilanțul exprimă starea patrimonială la care s-a ajuns la încheierea exercițiului, atunci contul de profit și pierdere exprimă, în parte, cum s-a ajuns la respectiva stare patrimonială finală, care au fost fluxurile de venituri și cheltuieli care au marcat traiectoria evoluției întreprinderii de la începutul și până la sfârșitul exercițiului.

Contul de profit și pierdere simbolizează fluxurile economice, respectiv cheltuielile și veniturile perioadei de gestiune, rezultate din activitatea de exploatare, financiară și extraordinară.

Utilizând informația din situațiile financiare, utilizatorii caută în mod obișnuit să aprecieze rentabilitatea întreprinderii, ceea ce presupune măsurarea bogăției la un moment dat și îmbogățirea ei pe parcursul perioadei.

Schimbările care au loc în economia românească impun unele reconsiderări teoretice și practice în comportamentul agenților economici.

Gestiunea financiară oferă tehnicile și metodele de acțiune financiară pentru căutarea surselor de capital și alocarea eficientă în scopul realizării obiectivului major al întreprinderii, respectiv creșterea valorii acesteia, a patrimoniului net al acționarilor. Demersurile întreprinse pentru atingerea obiectivului fundamental de maximizare a valorii întreprinderii, pun în evidență și implicațiile majore care definesc rolul gestiunii financiare de a asigura calitatea și nivelul performanțelor pe termen lung, de a menține solvabilitatea și de a stăpâni riscurile cu care se confruntă întreprinderea.