Informatie Vs. Divertisment In Jurnalele DE Stiri ALE Televiziunilor Romanesti

INFORMAȚIE VS. DIVERTISMENT ÎN JURNALELE DE ȘTIRI ALE TELEVIZIUNILOR ROMÂNEȘTI.

Cuprins

Cuprins

Argument

Capitolul I: Televiziunea din România

1.1. Apariția televiziunii din România

1.2. Evoluția televiziunii din România

1.3. Funcțiile televiziunii din România

Capitolul II : Parcursul informației : de la sursă în jurnalul televizat

2.1. Sursele informației

2.1.1.Agențiile de presă și imagini folosite în ilustrația

informației televizate

2.2. Etapele selecției informației

2.3. Știrea de televiziune

2.3.1. Redactarea știrii de televiziune

Capitolul III :Televiziunea și teoria divertismentului în

jurnalele de știri

3.1. Teoria divertismentului în jurnalele de știri

3.2. Tabloidizarea televiziunii

3.3. Știrea în lupta cu divertismentul

Capitolul IV :Paleoteleviziunea vs. Neoteleviziunea

4.1. Paleoteviziunea

4.2. Neoteleviziunea – supremația

Capitolul V : Studiu de caz : Jurnalul de știri de la ora 17:00 – Pro TV

5.1. Pro Tv – divertismentul –

rețeta succesului în audiovizual

5.2. Pro Tv -între audienta si consum

5.3. Fiabilitatea surselor și verificarea lor

5.4. Cine selectează informațiile jurnalului televizat

5.5. Drama sau divertisment ?

Concluzii

Bibliografie

Argument

Trăim într-un secol în care informația înseamnă putere. Acest lucru nu înseamnă, însă, că informația este stocată undeva, la îndemâna puternicilor zilei. Nu, aceasta este, astăzi, mai generalizată ca oricând. Individul contemporan este realmente bombardat din toate părțile cu mesaje : mass-media, grupul de aparteneță, grupul de referință, chiar și strada, toate au acest rol. Dintre acestea se detașează ca importanță mass-media, al cărei volum de cunoștințe revărsat zilnic în lume depășește orice închipuire. Iar dintre toate canalele de comunicare, televiziunea, cu o ofertă din ce în ce mai mare de posturi care emit 24 de ore pe zi, indică cel mai bine starea de fapt.

Televiziunea este văzută de unii ca o fereastră deschisă spre lume, iar de alții ca o oglindă reflectându-ne în propria realitate. În ambele cazuri, apare ca o transparență înșelătoare, pentru că produce o realitate. Această realitate televizată este, de fapt, ceea ce știm noi despre lume. Reprezentările sociale pe care le avem sunt mediate, sunt deja filtrate printr-un alt ochi: al camerei de luat vederi, al cameramanului, al monteur-ului, al celui care a conceput știrea de televiziune.

Lucrarea „ Informație vs. divertisment în jurnalele de știri ale televiziunilor românești” își propune să aducă în discuție raportul dintre valoarea informațională a jurnalelor de știri și cantitatea de divertisment inserată, implicit terenul pe care îl pierde primul dintre cele două concepte. Asistăm, în acest moment, la o spectacularizare a formatelor tv, ineditul și emoționalul fiind prezente atât în jurnalele de știri, cât și în emisiunile, așa-zise, de divertisment.

Subiectul mai sus menționat s-a dovedit a fi unul mediatizat, care trezește spiritul moralizator, de o mai mare sau mai mică intensitate, a fiecăruia dintre noi. De aici și până la responsabilizare și luare de măsuri este un drum lung, însă lucrarea a fost gândită a fi un semnal asupra a ceea ce numim componentă a celei de-a patra puteri în stat, media.

Primul capitol al lucrării „Televiziunea din România” își propune, într-o primă fază, să prezinte o istorie a televiziunii, detaliată și în același timp bine structurată pentru o cât mai bună înțelegere a fenomenului de televiziune. A doua parte a capitolului I pleacă de la considerații teoretice, care vizează funcțiile și deficiențele canalului audiovizual.

Al doilea capitol al prezentei lucrării „Parcursul informației : de la sursă, în jurnalul televizat” sintetizează realizarea unei știri de televiziune din fazele incipiente. În aceste condiții, am crezut de cuviință tratarea, în extenso, a grupajului informativ, care, în definitiv, este emblema unei stații tv. În „Tirania actualității”, carte ce-i aparține Alinei Bârgăoanu , este explicat conceptul de știre, explicație de la care am purces în realizarea celui de-al doilea capitol al proiectului de licență. Trecând prin toate etapele de realizare a unui jurnal de știri, am încercat să relev tendința tele-jurnaliștilor, de a se baza pe emoțional și inedit, în realizarea unei știri și omiterea, intenționată, a informațiilor, uneori, cruciale pentru telespectatori.

„Televiziunea și teoria divertismentului în jurnalele de știri”, capitolul al treilea al lucrării, scoate în evidență tabloidizarea televiziunii și ridiculizarea acesteia. În lupta dintre informație și divertisment în jurnalele de știri românești se pare că la ora actuală, divertismentul caștigă teren.

Capitolul al patrulea „Paleoteleviziunea vs. neoteleviziunea” își propune să facă o paralelă între paleo și neoteleviziune, realizând o trecere în revistă a genurilor care au marcat aceste perioade.

Capitolul al cincilea reprezintă aplicația, în întregime, a cunoștințelor teoretice cuprinse în capitolele precedente. Importanța temei este dată de faptul că noutatea cu care a venit PRO TV, adică stilul comercial, orientat spre alte valori mediatizate decât cele cu care eram obișnuiți, s-a grefat pe mentalități mai degrabă comuniste, cu toate încercările noastre de a le depăși. Iar abordarea specifică, extensivă, a făcut și mai evidentă discrepanța dintre PRO TV și restul ofertei mass-media, la nivelul calității informării și al cantității. Am considerat că, într-adevăr, jurnalul de știri de la ora 17:00, care este prezentat pe postul Pro Tv de către Monica Dascălu este un exemplu elocvent pentru noul concept de jurnal informativ. Ora de știri violente este în topul audiențelor zilnic, de unde tragem o concluzie finală că individul trăiește pentru a urmări „știrile Pro TV”, pentru a se bucura că nu este personaj în acest film al groazei. Un calup de 20 de știri foarte bine structurate de către echipa redacțională, și nu cumva ca una dintre știri să fie mai veselă să strice scenariul violurilor, jafurilor și al crimelor. Nu calitatea, promptitudinea și obiectivitatea informației contează, ci modul de transmitere al ei, cât mai inedit și mai convingător, pentru ca individul să stea o oră in fața televizorului nemișcat, să se mire și să se sperie de dezastrele de la nivel național.

Consider că fiecare persoană se poate deprinde cu anumite informații din prezenta lucrare și poate învăța să fie mai darnic cu timpul său liber și în alegerea unui program de televiziune spre a fi vizionat, care să nu conțină doar vulgaritate și violență.

CAPITOLUL I

TELEVIZIUNEA DIN ROMÂNIA

Apariția televiziunii din România

Televiziunea, îmbinând transmiterea imaginii și a sunetului, este cel mai important canal mass – media. Receptarea acestui tip de mesaj implică două simțuri – văzul și auzul. Ochiul uman, deprins să parcurgă mesajul scris pentru căutarea informației sau a divertismentului, se află pus în situația, de la apariția cinematografului și a televiziunii, de a se „concentra” pasiv.

Apariția televiziunii trebuie privită ca fiind dovada de necontestat a evoluției societății, procesul tehnologic, dorința și nevoia de cunoaștere împletindu-se organic în construirea a ceea ce, astăzi, numim componentă a celei de-a patra puteri în stat. Parcusul pe care l-a avut televiziunea este lesne de observat și înțeles, în contextul schimbărilor sociale, politice, culturale și tehnologice, din momentele cheie ale instituțiilor media, din audio-vizual.

Televiziunea și-a făcut simțită prezența în peisajul românesc concomitent cu începuturile sale pe plan mondial. Aceasta reușește să se impună și să ia amploare în fața altor medii de informare, cum ar fi presa scrisă sau radioul, în timpul celor două războaie mondiale, o perioadă nu tocmai favorabilă pentru dezvoltări științifice, atât pentru spațiul românesc, dar și pentru cel european. În România, televiziunea s-a făcut remarcată încă din perioada în care aceasta era într-o formă incipientă și experimentală.

Istoria televiziunii a început în jurul anilor 1920, când o serie de descoperiri din domeniul electricității, fotografiei, cinematografiei, radiofoniei, au coincis cu împământenirea ideii că sistemul de percepție uman are o trăsătură specifică numită persistența imaginii, adică ochiul continuă să vadă o imagine, pentru încă o fracțiune de secundă, după ce aceasta a dispărut din vedere.

În România, testele pentru transmisia la distanță a imaginilor apar în 1928, an în care fizicianul George Cristescu face publică prima lucrare stiințifică din România despre televiziune, care în cele din urmă propune un sistem de explorare a imaginii tv.

În cadrul unor demonstrații publice la Facultatea de Științe din București în anul 1937, este creată prima emisiune de televiziune care se apropie de conceptul actual al înțelesului de program tv.

Primul emițător alb-negru, realizat de profesorul Alexandru Spătaru, apare în anul 1953, la doi ani distanță, pe 21 august 1955, când în București este pornită difuzarea regulată a emisiunilor. Nicolae Stanciu, specialist în domeniul televiziunii ajută la lansarea Televiziunii din România și coordonează tehnic organul media, contribuțiile sale vizând calitatea imaginii de televiziune.

Rapiditatea cu care a evoluat televiziunea a fost uluitoare, ținând cont de necesitățile din aceea perioadă, iar dorința și pasiunea telespectatorilor de a-și satisface nevoia de informare a propulsat puterea mass media pe rang de putere în stat. Schimbările politice și sociale au făcut ca cerințele publicului să fie din ce în ce mai mari, ceea ce a condus la dezvoltarea în masă a fenomenului numit televiziune.

1.2. Evoluția televiziunii românești

Începând cu anul 1953, fenomenul televiziune a exercitat o mare influență asupra publicului. Primul emițător de televiziune românesc a fost construit pe baza cercetărilor sovietice, într-un laborator de telecomunicații al Ministerului Poștelor și Telecomunicațiilor, cu un colectiv de specialiștii fiind condus de către profesorul Alexandru Spătaru, fiind format din inginerii Grigore Antonescu, Octav Gheorghiu, Adrian Gheron, Nicolae Luncescu, Gheorghe Răducanu și tehnicienii Traian Anghel, Simion Grigorescu și Ștefan Stanef.

Doi ani mai târziu, în 1955, a fost obținută prima imagine inteligibilă, iar în vara aceluiași an stația de transmisie a fost pregătită pentru evoluție. Stația a fost concepută să transmită exclusiv imagini filmate în prealabil pe peliculă și să acopere Bucureștiul și împrejurimile.

Prima emisiune a stației experimentale din București s-a difuzat pe 21 august 1955, între orele 20:00 și 22:00. Cu un sfert de oră înaintea începerii emisiunilor, a început să fie difuzată imaginea de identificare a stației, având pe fundal melodia „București, București, peste vreme să trăiești, mai voinic mai frumos…”. La ora 20.00 pe ecranul „cutiuței cu minuni” a apărut crainica Cleo Steiber, care a spus: „Bună seara, dragi spectatori. Aici stația experimentală de televiziune București. Începem primul nostru program…”. Stația experimentală dispunea de un singur videoproiector și pe durata schimbării filmelor existau pauze, în care se difuzau filme și muzică.

Emisiunea putea fi recepționată pe puținele televizioare rusești „Leningrad”, „Rubin” și „Temp”, în acea perioadă fiind considerat un lux să urmărești programele de la televizor, drept pentru care oamenii se îndreptau în număr mare către sălile de vizionare special amenajate.

În 1956, emisiunile experimentale au constat în continuare din filme artistice și documentare, jurnale de actualități și desene animate. Stația experimentală de televiziune și-a încetat emisia când s-a înființat postul public.

Pe data de 14 decembrie 1956, pe turnul Casei Presei Libere a fost montată o antenă de 12 metri, cu o putere de 15kw, acoperind o rază de peste 60 km. Postul public de televiziune a fost inaugurat pe 31 decembrie 1956, spectrul frecvențelor fiind limitate și realizându-se un program național standardizat. Prin acest demers instituțrut crainica Cleo Steiber, care a spus: „Bună seara, dragi spectatori. Aici stația experimentală de televiziune București. Începem primul nostru program…”. Stația experimentală dispunea de un singur videoproiector și pe durata schimbării filmelor existau pauze, în care se difuzau filme și muzică.

Emisiunea putea fi recepționată pe puținele televizioare rusești „Leningrad”, „Rubin” și „Temp”, în acea perioadă fiind considerat un lux să urmărești programele de la televizor, drept pentru care oamenii se îndreptau în număr mare către sălile de vizionare special amenajate.

În 1956, emisiunile experimentale au constat în continuare din filme artistice și documentare, jurnale de actualități și desene animate. Stația experimentală de televiziune și-a încetat emisia când s-a înființat postul public.

Pe data de 14 decembrie 1956, pe turnul Casei Presei Libere a fost montată o antenă de 12 metri, cu o putere de 15kw, acoperind o rază de peste 60 km. Postul public de televiziune a fost inaugurat pe 31 decembrie 1956, spectrul frecvențelor fiind limitate și realizându-se un program național standardizat. Prin acest demers instituția televiziunii prima un rol deosebit de important de a fi în serviciul public și de a avea obligații în ceea ce privește educația și informarea cetățenilor.

Anul 1957 aduce pentru televiziunea din România premiere naționale cum ar fi primul car de reportaj, care intră în dotarea TVR, se înființează o stație pentru recepția emisiunilor din exteriorul României, sunt efectuate două transmisii în direct a unor evenimente, primul muzical, iar al doilea sportiv.

În anul 1968 este inaugurat un nou sediu pentru televiziunea română constituit din 3 studiouri de producție, 1 studio de știri, 1 studio pentru înregistrări muzicale și alte incinte cu facilități pentru producție și montaj. Interesul publicului pentru această formă de comunicare a fost deosebit în România, cifrele confirmând cererea crescută de televiziune, dar și existența unui număr din ce în ce mai mare de consumatori. Astfel că în 1965 numărul abonaților la serviciul public de televiziune ajunge la cifra de 500.000, iar în anul 1970 la 1,5 milioane.

La începutul anilor ’80 au putut fi urmărite primele televiziuni specializate. Creeate în funcție de profilul publicului țintă, televiziunile de nișă au luat în considerare câteva aspecte determinate legate de vârstă, sex, religie, nivel de pregătire, venituri, etc. Exacerbarea concurenței a generat efectuare de studii socio-psihologice care au arătat șansa de reușită a anumitor formate tv: muzicale, sportive, economice.

Anul 1989 este un an extrem de important în istoria televiziunii din România. În luna decembrie a aceluiași an se transmitea în direct unul din evenimentele majore ale istoriei: Revoluția română, în care a fost un actor activ în aceste evenimente.

În anul 1994, prin legea 41 din 17 iunie 1994 este înființată Societatea Română de Televiziune, un serviciu public autonom de interes național, independent, prin reorganizarea Radioteleviziunii Române. Prin legea mai sus menționată sunt preluate bunurile și personalul moștenite de la Televiziunea România și se ia măsura despărțirii celor două instituții separate până în acel moment: radioul și televiziunea.

Schimbarea sistemului economico-politic din 1989 transformă domeniul audiovizual românesc. Terenul neexploatat, audiovizualul trece printr-o serie de schimbări majore și evidente după evenimentele din 1989. Din anul 1992, anul apariției Legii audiovizualului și până în anul 2000, Consiliul Național al Audiovizualului a acordat 235 de licențe tv pentru emisie terestră, 2535 licențe pentru transmiterea programelor prin cablu și 18 licențe pentru emisia prin satelit.

După apariția televiziunilor comerciale, audiovizualul a intrat într-un proces de diversificare și specializare. Cele mai relevante nișe în televiziunea românească sunt canalele de știri. Acestea au înregistrat și cea mai mare dezvoltare, deși au apărut abia după anul 2000. Realitatea Tv, Antena 3, N24 au revoluționat funcția de informare a canalului audiovizual, chiar dacă păstrează din tendința ultimelor decenii, de inserare a divertismentului în știri. Un mare impact asupra publicului l-au avut și posturile de muzică : MTV, U, Favorit Tv și, chiar, Taraf Tv. Nu lipsesc nici cele dedicate sportului: Telesport, Tv Sport, GSP Tv, filmului : PROcinema, AXN, HBO, copiilor: Minimax, FoxKids, iar lista se poate desfășura mai departe. În grupul posturile de specialitate, Acasă Tv conduce detașat, prezentând timp de 18 ore, pe zi, telenovele sud-americane, urmărite cu sufletul la gură de casnicile românce.

Posturile axate pe parte de știri ar putea intra într-un impas din cauza lipsei de evenimente; norocul, însă, le surâde, actorii scenei politice, persoanele mondene, hazardele naturale, generând fluxul continuu al știrilor. Astfel se reușește câștigarea unei mari părți a consumatorilor de programe ale televiziunilor generaliste, care au tot mai puține șanse de a-i recupera.

Posturile de nișă acaparează, din ce în ce mai mult, piața, construind o nouă viziune a propagării informației, dar să nu uităm că, și în presă, ca și în modă, există tendințe, care sunt îmbrățișate, fără rațiune sau rezerve, de toți indivizii. Audiovizualul se pare că nu dă înapoi, ci se avântă cu forțe noi și inovație. Imaginea promițătoare pe care o afișează, în prezent, ne dă de gândit în privința longevității televiziunii, dând-o învingătoare în bătălia cu internetul și ale mijloace de informare în masă.

1.3. Funcțiile televiziunii

Mijloacele de comunicare în masă au o uriașă forță de influențare a consumatorului de informație, a publicului. Acest lucru este valabil atât în domeniul comercial, când și în cel al vieții publice și politice.

Mijloacele de comunicare sunt după natură agenți ai socializării. Rolul și însemnătatea mijloacelor de comunicare de masă în procesul de socializare a cetățeanului și de educare este considerabil. Astfel în societatea contemporană, mass-media capăta o importanță deosebită, stabilită de fluctuațiile specifice perioadei, când informarea corectă, rapidă, în condițiile libertății presei, devinea o necesitate obiectivă, dar când, în același timp, este posibilă folosirea lor în scopuri propagandistice, pentru a servi anumite interese ideologice, religioase, personale sau politice.

Mijloacele de comunicare de masă au un rol foarte important în dezvoltarea intelectuală a individului, în schimbarea gândirii sale, în crearea unei concepții despre lume, și a unei atitudini pozitive în organizarea vieții sale sociale, în modelarea sa umană.Funcția unui element al realității sociale reprezintă în primul rând finalitatea acestui element, motivul său, ceea ce îi certifică existența și misiunea sa.

O clasificare didactică a funcțiilor mass – mediei propusă de Mihai Coman:

funcția de informare;

funcția de interpretare;

funcția de legătură;

funcția de culturalizare;

funcția de divertisment.

1. Funcția de informare

Rațiunea supremă a apariției presei a fost aceea de a înregistra, de a comunica, de a informa publicul, de a face schimb de informații cu ce se întâmplă în lume la nivel mondial, pentru un sistem democratic, informarea exactă și rapidă este definitorie.

Marele sociolog francez, Georges Friedmann considera și susținea că mijloacele de comunicare de masă sunt capabile să asigure difuzarea informațiilor, să stârnească curiozități, noi interese, să mărească instruirea, să lărgească orizontul, să-l integreze pe individ în regiunea sa, în țara sa, în planeta sa, să-i dezvolte gustul, cultura sa intelectuală, artistică, să-l facă într-o sută de feluri posibile, mai prezent la eveniment, la artă , la gândire.

Jean Fourastie considera că ideea de informare poate fi un remediu al instabilității. Sentimentul instabilității vine într-adevăr din lipsa de informare. Sociologul francez și-a exprimat convingerea într-o posibilă schimbare a modalității de gândire, a mentalității în strânsă legătură cu evoluția lumii: pentru a-i ajuta pe oameni să participe la viața socială, există o serie de atu-uri care nu existau acum cincisprezece ani: științe sociale care s-au născut în ultimii cincisprezece ani, pe care aproape nimeni nu le-a învățat în școală, dar care totuși există și care sunt utile și solide. Sunt științele comportării umane, știința relațiilor umane.

Funcția de informare răspunde într-un fel sau altul nevoii indivizilor de a supraveghea lumea înconjurătoare, informația neavând o utilitate imediată. Mesajele presei nu prezintă numai ce s-a întâmplat, ci și ceea ce s-ar putea întâmpla.Societatea viitorul va fi, în sensul cel mai democratic, o societate a informației sau nu va fi deloc.

2. Funcția de interpretare

A doua funcție fundamentală a mass-mediei este cea modelatoare, de interpretare, formativă, de ridicare la nivelul general de cunoaștere și de educație a populației în domeniile esențiale ale culturii și civilizației.

Modul în care sunt selectate și comentate știrile depinde de diverse criterii, obiective sau subiective, de diverse interese, personale sau de grup, de etica lor profesională, de gradul general de cultură al ziariștilor, și nu în ultimul rând de receptorii știrilor.

Impactul mass-media asupra opiniei publice este imens și se impune o analiză atentă a raportului și a consecințelor sale asupra întregii omeniri. „Din ce în ce mai multă lume este intens marcată de programele de radio și televiziune la care are acces și apare normal să discutăm despre puterea mediilor în societățile contemponare”

Mihai Coman susține, în lucrarea sa, că funcția de interpretare se referă la sintetizarea informațiilor apărute într-o știre și a semnificațiilor atribuite lor. „Oamenii simt nevoia ca lumea ce îi înconjoară să fie prezentată în chip ordonat și coerent, încărcată cu un anume sens și ordonată după o anume ierarhie, astfel încât, pornind de la aceste clasificări și intepretări, să poată lua mai ușor deciziile inerente existenței de zi cu zi.”

3. Funcția de legătură

Funcția de legătură, susține că prin consumarea produselor mass – media, milioane de oameni se regăsesc legați prin nenumărate fire nevăzute. Datorită mass-mediei, oamenii descoperă că împărtășesc aceleași valori, că se pot mobiliza pentru aceleași scopuri și că fac parte dintr-o comunitate umană de dimensiuni infinit mai complexe decât acelea ale comunității în care își trăiesc viața de zi cu zi.

Funcția de legătură este teoretizată, în cel mai complex mod, de Jacques Durant, în „Les formes de la comunication”. Durant susține că aceasta are o semnificație aparte între celelalte funcții, în sensul că se raportează la aproape toate categoriile, pe porțiuni, având drept scop urmărirea modului în care presa satisface așteptările publicului.

Dacă presa de tip informativ mobilizează majoritatea parte a receptorilor, mai ales prin televiziune, funcția de legătură se face remarcată în reluările acelorași evenimente, în cadru mai larg, analitic, fie în presa scrisă, în comentarii sau în editoriale.

Prin preponderența părții informative, cu deosebire în audio-vizual, mass-media leagă prin fire nevăzute milioane de oameni care consumă în general aceleași produse culturale, fără posibilitatea și capacitatea de a le descifra întotdeauna, consecințele în jurul problemelor majore ale umanității și simbolurile.

4. Funcția de culturalizare

A patra funcție spune că o dată cu apariția și creșterea ponderii mass-media, o mare parte a activităților de transmitere a valorilor și modelelor culturale, de formare a activităților de transmitere a valorilor și modelelor culturale, de formare a gândirii și a comportamentului au fost preluate de mesajele presei.

Mihai Coman declara că mass-media se află într-o poziție bivalentă deoarece pe de o parte numeroasele modele de comportament pe care le oferă sunt solicitate să exercite o acțiune educativă neutră, iar pe de cealaltă parte, ele sunt preferate pentru resursele lor persuasive, pentru puterea lor de a influența comportamentul indivizilor din grupuri cu diferite interese.

Funcția culturalizatoare este o funcție de socializare, pe direcția abordării modelelor culturale. Acestea sunt preluare de receptorii care dețin o anumită pregătire cultural – intelectuală, obținută în cadrul formativ al instituțiilor. Mass-media, prin funcția culturalizatoare exercită o acțiune educativă neutră, formând indivizi informați, culturalizați. Modul de comportament și cunoaștere culturalizatoare impun ca funcția culturalizatoare să fie însoțită de un vocabular operator și simbolic.

După cum se știe, știrile sunt acelea care vând. Deschidem aparatul de radio sau televizorul ca să aflăm știri, noutăți, să știm ce se petrece în lume. Într-o societate democratică, accesul liber la informație, informația exactă, obiectivă și rapidă, schimbul liber de informații sunt necesare ca aerul pentru organism, sunt vitale pentru opinia publică, pentru formarea unor atitudini, orientări, comportamente. Informațiile sunt rezultatul unui filtru: al opțiunii gazetarului, dar și al grupului acționar, căruia el îi aparține, al redacției sau patronului care-l plătește. Sociologul francez Alfred Sauvy considera că propaganda este un mijloc de manipulare a maselor, de informare tendențioasă, care, în ultimă instanță servește unui scop comercial.

Între emițători și receptori de informații poate exista o identitate de interese și valori și atunci funcția are un rol benefic, ea contribuie la educarea populației într-un sens major, la modelarea lor social – politică și culturală, creându-se o reală posibilitate de comunicare între diferite categorii de receptori, prin puterea de persuasiune și de credibilitate. Când nu există identitate, funcția formativă a presei se transformă în funcția de manipualre, care are drept scop denaturarea adevărului.

5. Funcția de divertisment

A cincea funție a televiziunii și, poate, cea mai îndrăgită de public traduce produsele cu care mass-media răspunde nevoii oamenilor de relaxare, de odihnă, de evadare din grijile cotidiene. Datorită creșterii rolului publicității, presa a devenit instituția care vinde divertismentul la costurile cele mai reduse, în raport cu cinematograful, teatrul, turismul, arta sau oricare alte mijloace de relaxare și divertisment.

Divertismentul ocupă o treime din toate mesajele mass-media, acesta nu se circumscrie doar unor mesaje ale râsului în sine, ale petrecerii timpului liber în mod întâmplător, ci unor cerințe exprese ale comunicării mass-media ambiante psiho – afective și compensatoare ale stresului cotidian.

Funcția de divertisment se concretizează în emisiuni satirico – umoristice, show-uri de divertisment și alte tipuri de mesaje, având ca scop ieșirea individului din activități liniștite și rutiniere.

Petre Pânzaru, consideră că „mass – media victimizează populația într-un mod foarte curios: aflați în postura de cititori, ascultători, privitori, membrilor publicului li se librează un flux continuu de informații (pseudo-informații, mal – informații, semi – informații într-un amestec și ritm năucitor) nu în funcție de centrele de interes vitale, reale, presante, ci în funcție de interesele dirijate ale marilor agenții de presă naționale și internaționale, ale redacțiilor, aflate toate într-un serviciu comandat”.

În ultimă instanță divertismentul nu mai e un simplu divertisment, el reprezintă tot o formă mascată a unei atitudini, a unei opțiuni.

Analistul american Alvin Toffler, a subliniat rolul imens al televiziunii și puterea ei extraordinară de influențare, care se datorează caracterului de spectacol, cu acțiune și personaje principale, dar care adesea zugrăvește o imagine falsă a realității.

Din acest motiv, Alvin Toffler, consideră că distracția nu mai este simplă. Toate acestea sunt profund legate de ideea că televiziunea este o „piață de imagerie în extindere. Această piață clocotitoare nu face numai să crească, ci se și restructurează simultan. Înseși categoriile ei se reformează. De bine, de rău, vechile linii de demarcație dintre show business și politică, dintre muncă și timp liber, dintre știri și distracție, se sfărâmă cu toatele, și suntem expuși unui uragan de imagini caleidoscopice, aderesa fragmentate”

CAPITOLUL II

PARCURSUL INFORMAȚIEI : DE LA SURSĂ ÎN JURNALUL TELEVIZAT

2.1. Sursele informației

Conform definiției din dicționar, știrea nu este evenimentul cu valoare de știre în sine, ci mai curând raportul sau relatarea evenimentului. Discursul se transformă într-o poveste cu înțeles, așa cum vorbirea se compune din elemente ale limbajului. Ca și vorbirea, stirile sunt construite din cuvinte, dar nu numai. Deci avem nevoie de un concept mai larg decât limbajul, care să trimită la sensuri, pentru a înțelege din ce material sunt „fabricate” știrile.”

Putem crede că, de vreme ce știrile au ca subiect societatea, urmărindu-le vom afla mai multe despre societate. Dar despre ce ne vorbesc de fapt știrile? De unde provin ele? Deși se presupune că știrea se referă la lucruri noi și neașteptate, este destul de ușor să-i schițăm preocupările principale. Ele se grupează în jurul și în cadrul a șase subiecte majore:

Politica – guvernul, parlamentul, strategiile, personalitățile și disputele care stabilesc contextul luării de decizii;

Economia – companiile și lumea financiară, cifrele și diagrame de comerț, șomaj, salarii, inflație și prețuri;

Relații internaționale – de obicei relațiile dintre guverne și mai ales între cei implicați într-o problemă comună;

Știrile autohtone – adică știrile „hard” și știrile „soft”. Cele „hard” sunt caracterizate de violență iar cele „soft” includ umorul și interesul uman;

Știrile ocazionale – relatări despre dezastre, celebrități și familii regale;

Știrile sport – cu accent pe sporturile masculine, profesionale inclusiv clasamentele de ligă.

Chiar și așa, știrile nu acoperă arii vaste ale vieții sociale. Există un dezechilibru copleșitor în favoarea vieții „publice”, în opoziție cu cea „privată”, și în favoarea bărbaților față de femei. Se afirmă prea puține despre viața oamenilor obișnuiți – și multe despre deciziile politice, economice, care, odată, luate îi afectează în mod direct pe indivizii de rând iar declarațiile aparțin exclusiv personalităților reprezentative.

Știrile nu sosesc de la sine la ziare, la radio sau în televiziune. Ele trebuie captate și canalizate spre secțiile redacțiilor. În general, sursele știrilor de presă sunt de două feluri:

ale redacției ( corespondenți, colaboratori)

exterioare ( agențiile naționale și particulare de presă)

Știrea ia naștere la confluența a trei elemente semnificative :

– un eveniment – care implică un anumit tip de acțiune;

– o informație, în care se descrie sau se relatează despre această acțiune în termeni inteligibili;

– un public căruia îi sunt adresate știrile prin intermediul mijloacelor de comunicare.

Informația este preluată în general din viața socială, politică , economică sau pur și simplu din viața de zi cu zi.

2.1.1. Agențiile de presă și imagini folosite în ilustrarea informației televizate

Pentru a compensa lipsa corespondenților, posturile de televiziune recurg la serviciile agențiilor de presă. Agențiile de presă au birouri la nivel mondiale, care la rândul lor colectează informații de pe teren. Agențiile se vor strădui să ofere informații actuale și neutre, ținând cont de diversitatea clienților cărora li se adresează. Aceștia din urmă vor putea astfel să-și dezvolte propriile lor comentarii. De altfel, aceste agenții sunt interconectate și se alimentează reciproc. În consecință, ele raportează adeseori aceleași evenimente. Prin felul de prezentare al faptelor pot face dovada originalității lor.

În concluzie, putem spune că deși din punct de vedere cantitativ observăm o abundență, oferta de informații propusă de mass media este totuși restrânsă, ceea ce antrenează după sine o tendință de uniformizare și de standardizare a informației oferită publicului.

În afara agențiilor de presă care furnizează declarații și uneori imagini, posturile de televiziune sunt abonate și la agențiile de imagine, care ajută într-o oarecare măsură jurnaliștii care fac apel la mijloacele de mai sus.

2.2. Etapetele selecției informației

Mizând pe cartea eficienței și a rentabilității, sistemul de producere a informației, asemenea unui proces industrial, tinde să-și raționalizeze metodele curente de reperare, selectare și tratare a infinitei și fluctuantei materii prime evenimențiale. Reperare nu doar în sensul unei așteptări a informației distribuite sau anunțate, care nu constituie decât o parte a realității sociale, ci și rod al investigației, curiozității active a ziaristului. Selecție nu doar prin prisma calităților intrinsece ale evenimentelor, ci și ținând cont de scopurile, resursele și structura de organizare ale întreprinderilor de presă. Tratarea și prezentarea materiei prime nu sunt decât o prelungire a selecției inițiale.

„A culege informația înseamnă fie a o primi, fie a o căuta. Ușile sunt deschise ziariștilor când sursele au mesaje de transmis. Accesul devine mai complicat în momentul în care ziaristul încearcă o investigație.”

În traseul său, de la teren până la jurnalul televizat, informația este selecționată, în mai multe reprize. În primul rând, faptul că agențiile de presă și media nu dispun de corespondenți în lumea întreagă constituie o selecție în sine. În al doilea rând, atunci când informația este recoltată de pe teren, jurnaliștii de la agenții de presă sau mijloace media care asistă la evenimente trebuie să se decidă asupra aspectului pe care îl vor aborda, asupra persoanelor pe care le vor intervieva, deoarece un eveniment trebuie relatat în cel mai mic amănunt. Se operează deci o selecție, astfel încât unele informații să fie lăsate de o parte.În al treilea rând, atunci când informația este tratată și transmisă la diferite surse, felul în care agențiile au abordat informația pe care au colectat-o jurnaliștii, constituie o altă selecție.

Grila de lectură pe care ziariștii o aplică realității are în compunere caracteristicile care definesc o știre „bună”; actualitatea evenimentului sau a mesajului sursei, impactul sau consecințele evaluate în funcție de numărul actorilor implicați în eveniment sau personalitatea, celebritatea lor, starea de conflict, proximitatea spațială, elementele de interes uman. Aceste caracteristici sunt cele care determină ca doar anumite evenimente și mesaje să fie reținute ca materiale pentru construirea știrilor.

Criteriile de selecție intrinseci evocate se regăsesc sintetizate în formulările evenimentului care se remarcă și temele majore de informare. Ziariștii aleg evenimentele care se remarcă prin originalitate și, de cele mai multe ori, printr-o formă specifică de originalitate: caracterul senzațional, spectaculos. Explodarea emoționalității publicului constituie un imperativ al logicii comerciale care domină pe piața produselor mass-media. În viziunea mijloacelor de informare de masă, anumite surse, de obicei cele care țin de sfera puterii sau de lumea star-urilor, nu au cum să nu producă evenimente remarcabile; prin urmare, mesajele lor devin a priori remarcabile și nu pot fi ignorate de sistemul mediatic.

Temele majore fac parte din meniul tuturor suporturilor de informare. Acestea sunt subiectele legate de viața politică, fenomenele sociale și economice, problemele de sănătate și educație, faptul divers cu tot ce înseamnă cotidianul colectiv și perturbarea sa. Mass – media privilegiază astfel mesajele care se referă la interesele și preocupările categoriilor de public vizate.

Operația de selectare, are după cum am mai spus, și o componentă care ține de cadrul organizațional, sau de funcționarea întreprinderilor de presă. Acest aspect consacră criteriile costurilor de exploatare a mesajelor ce urmează a fi selectate sau de acoperire a evenimentelor, precum și costurile de comunicare ale acestora, care au în vedere funcționarea cât mai rentabilă a suporturilor de informare.

„Un alt criteriu de funcționare care intervine în selecția mesajelor este relația dintre întreprinderile de presă și sursele lor. Este vorba despre sursele instituționale, care au puterea să determine impunerea sau, dimpotrivă, reținerea unei informații. Când mijloacele de informare sunt în situație de dependență față de acestea, nu mai funcționează nici un alt criteriu de selecție. Singura lor libertate de mișcare constă, în acest caz, în modul de tratare și de punere în formă a respectivei informații.”

Raționalizarea procesului de selecție a evenimentelor și a mesajelor urmărește creșterea productivității sistemului mediatic, dar și reducerea subiectivității. Inconvenientul apare în comportamentul mimetic al mijloacelor de informare, care duce la uniformizarea informației generale.

Știrea de televiziune

Majoritatea analiștilor care s-au aplecat asupra știrilor – fie că favorizează un model informațional sau unul cultural, fie că au o perspectivă critică sau elogioasă asupra presei, par să cadă de acord asupra unei trăsături, asupra unui rol esențial al acestora: știrile conferă caracter public evenimentelor, sunt o formă – nesistematică, accesibilă, poate superficială – de cunoaștere publică.

Știrea este genul ziaristic fundamental, fără de care comunicarea de masă, presa îndeosebi, își pierde rațiunea de a fi. Fără a intra aici într-un discurs teoretic despre funcțiile presei, să amintim, totuși , că principalele rosturi ale acesteia sunt informarea privind actualitate și comentarea acesteia.

“Noi informăm, comentariul îl faceți dumneavoastră!” – este sloganul folosit de multe instituții de presă. Un slogan care ar susține contrariul : “Noi comentăm, informația v-o procurați singuri!” este de neconceput. Numai că și prima variantă trebuie citită cu mari rezerve, întrucât dacă știrea ca atare este un demers pur informativ, promovarea știrii poartă un apăsat comentariu. “Spune-mi ce știri promovezi, ca să-și spun ce politică editorială faci!”

În primă instanță, știrea este punerea în formă, prelucrarea și structurarea datelor unui eveniment real într-un discurs purtător de sens și materializarea acestui discurs pe un suport media. Cu alte cuvinte, știrea este documentul obținut în urma trecerii unui eveniment real într-un eveniment mediatic.

În profida aparențelor, trecerea în discuție este departe de a fi una pur mecanică și perfect inocentă, nu trebuie ignorat faptul că, pornind obligatoriu de la fapte, se pot construi discursuri total divergente și chiar contradictorii. Mai întâi, prin alegerea evenimentelor reale care sunt trecute în evenimente mediatice, mai apoi, prin ierarhizarea acestora din urmă.

Culegerea și redactarea știrilor reprezintă piața de încercare în formarea ziariștilor, reporterilor, garanția supremă a reușitei într-o profesie care are ca prim scop informarea. Printre multe alte calități, ziaristul sau reporterul trebuie să fie dotat cu ceea ce profesioniștii breslei numesc simțul știrii, fără de care dorința de a profesa ziaristică este serios handicapată.Ceea ce nu înseamnă că, pentru a funcționa eficient, simțul știrii nu trebuie dublat de o temeinică pregătire profesională. Dimpotrivă !

Știrea de televiziune este singura știre care beneficiază de serviciul a trei componente principale : imaginea, cuvântul și sunetul, de unde și impactul său foarte puternic asupra publicului. Întrucât preocupările noastre teoretice vizează, scrisul ca act de comunicare, ne vom apleca doar asupra textului știrii de televiziune, lăsând în seama celor care se ocupă de specificul de canal al comunicării de masă, imaginea și sunetul.

Funcțiile știrii :

Generalizarea – care constă în depășirea imagini spre afirmații de ordin general, care pot explica istoria, cauzele sau consecințele evenimentelor;

Concretizarea – prin care se atribuie date de identificare, nume și adresă, unor imagini prin sine însele anonime;

Interpretarea dirijată – însemnând că imaginile, de regulă polisemanitice, pot fi interpretate, cu ajutorul textului, în sensul dorit de emițător. Aici se găsește granița, dintre persuasiunea legitimă și manipularea oneroasă a publicului;

Suplimentarea știrii cu informații care nu se găsesc în imagine, dar sunt indispensabile înțelegerii evenimentului.

O știre bună trebuie să întocmească numeroase calități: claritate, concizie și acuratețe. Ele trebuie să fie, de asemenea complete. La aceste însușiri se adaugă, sub presiunea unei concurențe tot mai acerbe între media, rapiditatea. Ea este vitală pentru posturile de radio, posturile de radio sau de televiziune. Toate aceste calități se subsumează celei legate de obiectivitate și verosimilitate.

Redactarea știrii de televiziune

Din punct de vedere tehnic, orice știre de presă este menită să răspundă la întrebările pe care cititorul și le pune în legătură cu un eveniment: Cine este autorul faptei? Ce s-a întâmplat? Unde s-a petrecut întâmplarea? Când a avut loc? De ce s-a putut întâmpla? Cum s-a desfășurat? Fără răspunsurile la aceste întrebări, sau măcar la primele patru, nu există știrea de televiziune. Dacă răspunsurile la ultimele două întrebări pot fi amânate pentru o nouă ediție a știrii, ele solicitând, de regulă, un timp de documentare mai îndelungat decât cel permis de urgența informării, răspunsul la primele patru întrebări sunt absolut obligatorii.

Ceea ce nu înseamnă că în practica la zi a presei, nu circulă știri frustrate de cel puțin unul dintre răspunsurile obligatorii. Deși s-ar părea la nivelul bunul simț, că o propoziție nu poate fi concepută fără subiect și predicat, în presa noastră și a lumii mai găsim și texte care anunță că s-a întâmplat ceva, fără a numi și subiectul reponsabil de întâmplarea cu pricina.

Oricât ar fi de interesantă o știre în sine, ea poate fi „omorâtă” de inabilitatea redactorului, reporterului de a grada elementele de interes, astfel încât receptorul să urmărească cursul știrii cu o curiozitate crescândă.

Din această perspectivă, practica presei a impus, pentru știre, o structură în trei trepte:

introducerea sau lead-ul știrii

corpul știrii

încheierea știrii

Introducerea știrii sau lead-ul este nucleul informativ esențial, care sintetizează principalele informații. . Lead-ul trebuie să concentreze informația esențială a știrii, dar nu trebuie să o epuizeze. Mulți jurnaliști sunt tentați să scrie introduceri bine aduse din condei, fără semnificație pentru ceea ce urmează în corpul știrii. Acesta este un semn al unei prejudecăți destul de răspândite însă, nu fără o anume justificare. Aceasta îndeplinește funcțiile de:

a surprinde esența faptului de viață, conținând răspunsurile la întrebările cine, ce, unde și când;

de a acrosa receptorul.

Prima funcție presupune inventivitatea și inteligența. Cea de-a doua se bazează pe arta sau măiestria reporterului. Ierarhia răspunsurilor la întrebările enunțate deja ține de valoarea, de semnificație, de importanța datelor. Există și cazuri în care publicul este interesat, în primul rând, de cine a făcut ceva,după cum există și cazuri în care interesul prioritar este axat pe răspunsul la întrebarea ce, sau când, sau unde.

Odată formulat paragraful introductiv, reporterul își dezvoltă știrea, având grijă să păstreze caracterul unitar al textului, coerența lui logică și să acopere cu informații toate centrele de interes public legate de faptul relatat.

Corpul știrii conține date care explică și aprofundează introducerea, explicații care ajută la situarea evenimentului în context, detalii secundare care întregesc imaginea faptului relatat. În funcție de actualitatea faptului relatat, de cantitatea de informații certe cu privire la el, precum și de caracterul său inedit sau așteptat, practica scrisului de presă a cristalizat trei tehnici fundamentale de redactare a știrii de presă :

piramida răsturnată

piramida normală

tehnica mixtă

Și nu în ultimul rând încheierea știrii conține date mai puțin semnificative , date care au fost menționate în corpul știrii.

Televiziunea nu înseamnă doar un ansamblu de tehnici de transmitere sau un proces de receptare, ci poate fi analizată sub mai multe aspecte: al terminalului, al rețelei și al centrului de producție a emisiunilor.

CAPITOLUL III

TELEVIZIUNEA ȘI TEORIA DIVERTISMENTULUI ÎN JURNALELE DE ȘTIRI

3.1. Teoria divertismentului în jurnalele de știri românești

Constatarea că știrile se apropie din ce în ce mai mult de divertisment a devenit comună și în discursul celor care analizează mass media contemporană, mai ales televiziunea.„Dacă nu are simțul umorului, înseamnă că nu e știre” cam aceasta este definiția secolului XXI. Efectele speciale, specularitatea, totul în televiziune poate face obiectul acestor „ingrediente” ale erei post-moderne. Inclusiv informația.

Stimulată de marketing, televiziunea ia în calcul așteptările telespectatorilor în materie de spectacol. Finalitatea de captare, miză a luptei comerciale dintre posturi, angajează hipertrofierea principiului plăcerii, care guvernează logica seducției. Cu cât trebuie atrase audiențe mai mari, cu atât mai puține mijloacele de a le atrage țin de o atitudine raționalizantă.

Informația trebuie să poate fi „consumată” mai bine (ritm, suspans), nu să plictisească. Numai că, tratat în logica spectacolului și al divertismentului, evenimentul se ancorează în construcții simbolice ale scenarizărilor factualului. Procedeele narațiunii, construirea discursului, alegerea imaginilor și a fondului sonor participă la punerea în scenă. Scenarizări polițiste cu suspans, drame sentimentale, reconstituiri cu actori, efecte cinematografice – știrea este transformată într-un element de spectacol ce trebuie să atragă și să șocheze.

Aliniate la imperativele comerciale, televiziunile își dau toată silința să mențină telespectatorul pe o culme a exercitării spectatoriale, pe care oscilează între dramă și joc. Cu evoluțiile tehnice, urgența informației a fost împinsă spre o nouă frontieră, cea a mediatizării evenimentului în direct în derularea lui fizică, în timp și spațiu.

În logica spectacolului în direct , telespectatorului i se propune de cele mai multe ori să fie părtaș la vibrația emoțională pe care evenimentul prezentat o provoacă. Nu mai este un lucru neobișnuit ca jurnalele televizate să arate în direct gestul unor disperați care încearcă să-și pună capăt zilelor, care-și dau foc pentru diverse revendicări. Televiziunea spectacolului contribuie la o percepție emoțională a realității sociale. Efectele cinematografice de slow motion , ambianța, fondul muzical care susține tensiunea dramatică abolesc distanța raționalului în imersiunea în senzorial și în trăirea emoțională.

Constatarea faptului că știrile se apropie din ce în ce mai mult de divertisment, că reprezintă o formă specifică a comunicării de masă, un aliaj cu totul particular de informație și de divertisment – infodivertisment – atrage atenția asupra unor aspecte esențiale legate de știri și contribuie la articularea unei perspective mai puțin idealiste asupra acestora, le plasează într-un registru mai puțin pretențios, cu siguranță mai realist. Întrebarea , care , nu poate scăpa atenției, este cine mai informează, în condițiile date, și cine își asumă responsabilitatea pentru activitatea de informare – așa cum este ea, împletită cu divertismentul.

Presă fără informație egal democrație fără cetățeni ? Este posibil ca știrile – în mod structural – să se asocieze cu divertismentul? Dar la fel de adevărat este și faptul că informația este esențială pentru un minimum de democrație – pentru orice procedură de decizie rațională, în general – , iar calitatea dezbaterii publice depinde, în mod necesar, de informația disponibilă.

3.2. Tabloidizarea televiziunii

European Journal of Communication consideră tabloidizarea un nou termen, frecvent folosit în mod egal pe termen angajat de către jurnaliști, critici mass-media și cadre universitare pentru a caracteriza o tendință recentă, dubioasă în mass-media.

Brian Mcnar descrie fenomenul tabloidizării dumbing down , printr-un termen peiorativ care se referă la simplificarea unui subiect de știri și de la televiziune. Cei mai mulți specialiști au ajuns să creadă că publicul , audiența – fie că este vorba despre televiziune sau de ascultare – are o durată de o atenție limitată, care devine din ce în ce mai scurtă. În scopul de a atrage și capta atenția acestuia, procesul dumbing down este considerat esențial.

Esser susține că tabloidizarea poate fi înțeleasă atât la un nivel micro cât și la un nivel macro. Pe un nivel micro, tabloidizarea poate fi văzută ca un fenomen media care implică modificarea formată de mass media din cauză de cerințele comerciale și de preferințele cititorilor. Pe un nivel macro, tabloidizarea este văzută ca un fenomen social de instigare și simbolizând schimbări majore în societate.

Principalele programe de știri ale canalelor comerciale au puțină relevanță și consistență. Informația este împachetată astfel încât să șocheze și să smulgă lacrimi, orice întâmplare obișnuită devine știre, iar camera ascunsă este utilizată în mod exagerat doar pentru a face programul mai atractiv. Programele de știri ale televiziunii publice conțin exemple mai bune de relatare și documentare, urmârind îndeaproape cele mai relevante chestiuni ale zilei, dar sunt prezentate mai puțin atractiv.

Televiziunea tabloidizată este locul unde se discută problemele personale și de familie, se rezolvă controversele juridice și se stabilesc canoanele frumuseții feminime și masculine. Tot la televiziune tabloidizată, oamenii se îndrăgostesc, se căsătoresc și divorțează; se reîntâlnesc și se împacă. Televiziunea este în același timp noua agoră a politicii. De fapt, se poate spune chiar că televiziunea e noua religie a timpurilor noastre și că în Olimpul ei se află noii zei. În situațiile normale, românii preferă informația – spectacol. Acesta este un lucru știut și constituie cel mai probabil și motivul pentru care informația se spectacularizează, tinde să împrumute caracteristicile divertismentului. Iar dacă, pentru a subjuga publicul, informația nu mai are nici o altă opțiune decât aceea de a deveni spectacol, trebuie spus că jurnalele de știri ale televiziunilor românești au devenit și ele de acum un fel de filme cu happy-end, pline de can-can-uri și de curiozități ridicate la rang de știri. Ce-i drept, viteza cu care circulă informațiile în prezent produce foarte adesea mesaje imposibil de interpretat. De aceea ce complică ulterior lucrurile este un factor mult mai subversive: supremația imaginii.

Imaginea, menită a furniza susținere pentru un anumit mesaj sau conținut, s-a transformat în obiectul principal al comunicării, a devenit ea însăși mesaj, în vreme ce conținutul explicativ și-a redus practice consistența, devenind un detaliu nesemnificativ. O particularitate ar putea fi și faptul că imaginile se atrag unele pe altele într-un cerc vicios: televiziunea furnizează informații presei scrise, iar presa scrisă (tabloidele) livrează, la rându-i, imagini de scandal televiziunii. Dincolo de modul tabloidizării, de care este puțin probabil că sistemul imunitar al audiovizualului autohton să se poată apăra, în ultimă instanță asistăm la un fenomen definit de specialiști drept globarizare a imaginii. Imaginea este totul și pretutindeni.

În goana după cât mai multe puncte de rating, cei trei S fac legea la televiziunile din România. Sex, scandal, șoc. La finalul emisiunii, însă, după ce audiența a fost adunată, cei mai mulți prezentatori se dezic de mondenități, ca de o boală rușinoasă. Pornită de la OTV înspre televiziunile de nișă, tabloidizarea televiziunilor se extinde acum înspre posturile generaliste, lăsând din ce în ce mai mult spațiu necontaminat. Prezentatorii aleg să cheme în emisiuni star-urile care “s-au născut peste noapte”, dispuse la orice tip de intimități cu publicul. Unii dintre ei își asumă postura, alții se apără sau spun că o regretă .

Tabloidizarea excesivă face imposibilă o creștere calitativă. Telespectatorii primesc numai divertisment. Chestiunile serioase sunt tratate ca și cum ar fi divertisment. Jurnalismul de investigație este aproape absent de pe ecranele televizoarelor, cu puține excepții, legate de chestiunile sociale. După cum am observat, despre tabloid și, implicit, tabloidizare, indiferent că ne referim la mărime, conținut sau limbă nu putem obține o definiție strictă. Ceea ce este comun definițiilor tabloidului, implicit a tabloidizării, rămâne specificul țării și depinde de factorii culturali și economici a pieței media.

3.3. Știrea în luptă cu divertismentul

Efecte speciale, spectacularitate: totul în televiziune poate face obiectul acestor “ingrediente minune” ale erei post-moderne, inclusive informația “Principiul eficienței în televiziune este, evident, spectacolul. Televiziunea este, mai întâi, universul spectatorului…”

Stimulată de marketing, televiziunea ia în calcul așteptările telespectatorilor în materie de spectacol. Captarea audienței, miză a luptei comerciale dintre posturi, angajează mărimea artificială a principiului plăcerii, care guvernează politica editorială a unui post. Cu cât se dorește atragerea unei audiențe mai mari, cu atât mai puțin mijloacele de a le atrage țin de o atitudine morală, de principii, de deontologie.

Șocul emoțional produs de știrile negative, mai ales de cele care transmit supărare, suferință, moarte, are un efect manipulator prin faptul că arată ceva grav, care s-a întâmplat undeva, într-un univers îndepărtat universului individual. După o asemenea experiență, telespectatorul este fericit pentru că situația lui nu este atât de gravă și nu este nevoit să reflecteze la cauzele reale ale catastrofelor respective. Astfel, televiziunea prin intermediul jurnalelor de știri, reconstruiește realitatea pentru privitori, care poate diferi substanțial față de ce se întâmplă în teren.

În fascinația sa pentru spectacolul evenimentului, jurnalul televizat a deconceptualizat informația, și, încetul cu încetul, a aruncat-o în mlaștina pateticului. A stabilit, în mod insidios, un fel de ecuație informațională nouă, care ar putea fi formulată astfel: dacă emoția pe care o trăiești, când privești jurnalul televizat, este autentică, informația este adevărată.

Numai că, tratat în logica spectacolului, evenimentul se ancorează în construcții simbolice ale scenarizării. Procedeele narațiunii, construirea discursului, alegerea imaginilor și a fondului sonor participă adesea la această punere în scenă. Scenarizări polițiste cu suspans, drame sentimentale, reconstituiri cu actori, efecte cinematografice – știrea este tranformată într-un element de spectacol ce trebuie să atragă, să șocheze.

În logica spectacolului în direct, telespectatorului i se propune, de cele mai multe ori, să fie părtaș la vibrația emoțională, pe care evenimentul prezentat o provoacă. Nu mai este un lucru neobișnuit ca jurnalele televizate să arate, în direct, gestul disperat al unor indivizi, care încearcă să se sinucidă. Este o formă de adevăr televizat , în care viața nu constituie decât materie primă pentru satisfacerea nevoilor de divertisment a privitorilor.

Preocupați de a vedea “cum sunt știrile”, cum arată un eveniment care are mare șanse de a fi relatat, divertismentul câștigă teren în fața stirii. Interesul pentru entități dincolo de capacitățile individuale de cuprindere și de înțelegere nu e o nebunie “individuală”, a subiectului modern. Blamarea publicului pentru gustul facil, pentru prostul-gust, pentru nivelul scăzut al informării, al participării și implicării este abordarea cea mai la îndemână. Problemele principale legate de mass media, legate de efectele știrilor, în cazul nostru – derivă din trăsăturile intrinseci ale perioadei moderne, din faptul că entități abstracte, cu care omul obișnuit nu mai poate avea contact direct, îi influențează de la distanță, dar în mod direct, viața.

Ideea cu privire la exercitarea influențelor notabile ale mass media nu mai este de nimeni contestată. Există dezbateri cu privire la magnitudinea influenței, raza de acțiune a puterii media, dar nu se mai pune problema dacă această putere este reală, chiar dacă ea se află în competiție cu alte forțe din societate. “Realitatea” influenței este, după unii comentatori, irelevantă, importanța percepută a mass media reprezintă un efect în sine, chiar dacă ne putem imagine situația în care cineva ar lua o poziție extremă și ar considera că mass media are un efect neglijabil, faptul că în întreaga lume oamenii percep media drept importantă, credibilă, influentă, puternică și acționează în consecință.

Televiziunea a devenit centrul de comandă al unei noi sensibilități, modelând, în mod esențial, mediul simbolic, în care trăim, iar perspectivele care o promovează asupra realității sunt percepute drept normale, de la sine înțelese.

CAPITOLUL IV

PALEO VS. NEOTELEVIZIUNE

4.1. Paleoteleviziunea

În istoria televiziunii pot fi observate două vârste, două etape de dezvoltare. Primul model – paleoteleviziunea – își definea programele în funcție de trei finalități comunicative :

– a distra;

– a informa;

– a educa.

Grila de programe urma cu rigiditate aceste trei finalități, spectacolul era destinat divertismentului, momentul informativ furniza știrile din lumea întreagă, iar cel educativ ne îmbogățea cultura generală.

Cu timpul, dezvoltarea televiziunii a dus la o creștere semnificativă a posturilor și grilelor, a ofertei televizuale transformând ceea ce până acum nu demult era o sărbătoare într-un fapt cotidian.

Există specialiști care vorbesc despre o perioadă a paleoteleviziunii, încadrată în timp în anii 1950 – 1960. Această perioadă, dincolo de mijloacele tehnice puțin evaluate, caracteristice vremii și, evident, de viteza destul de redusă cu care se transmiteau știrile sau de subiectele care interesau opinia publică, poate fi caracterizată și prin tipul de raportare a omului la televiziune. În acea perioadă de început, “publicul vizat de paleoteleviziune corespundea atitudinii de vizitator la muzeu. Era o atitudine de non-participare, de spaimă, de a considera că lumea de dincolo de ecran este o altă lume, care nu aparține nimănui și cu care nu ai cum să interacționezi. Televiziunea era mai mult o mașinărie de transmitere a știrilor, nu cu mult diferită, în acei ani, de presa scrisă care cultiva aceeași distanță între ziar și cititor.

Ceea ce a schimbat cu totul această situație a fost apariția emisiunilor de dezbatere, iar mai tarziu a talk-show-urilor. Fenomenul s-a petrecut în anii 1960 și a făcut ca televiziunea să schimbe cu totul înțelesul democrației moderne.

La mijlocul anilor ’70, televiziunea devine comercială tinzând să micșoreze distanța dintre publicul receptor și instanța televizuală. Raportul dintre emitent și destinatar este bidirecțional, implică destinatarul în producerea mesajului, recuperează interacțiunea cu telespectatorul avid de autenticitate. Realitatea reflectată prin intermediul ecranului impune necesitatea unui animator, moderator capabil să susțină tensiunea discursului televizual.

Paleoteleviziunea, zonă a monopolului televiziunilor publice, a consacrat supremația modelelor pure, ce nu permiteau amestecul genurilor. În deontologia profesioniștilor se discuta despre obiectivitate, echidistanță, și drastică punere sub control a subiectivității celui care relatează într-o știre, într-un reportaj sau într-un documentar de televiziune.

Tacticile de programare aveau, de asemenea, o rigoare farmaceutică, până la începutul anilor ’80, în profida publicității, care invada interstițiile dintre formate. Paleoteleviziunea oferea, cu generiozitate, publicului telespectator tronsoane tematice desfășurate în grila de programe în stagii lungi, pe care televiziunea anilor 2000, de exemplu, le vede ca fiind de neconceput.

În registrul genurilor, reportajul era, de departe, campionul absolut al paleteleviziunii, pentru că valorifica, la extreme, calitatea de mesager neutru a celui prezent la locul evenimentului. Jurnalistul își revendica o identitate de martor, trecând astfel sub anonimat instanța de enunțare filmică. Astfel, reportajului i se pretindea să prezinte informația în așa fel încât participanții la evenimentul respectiv să fie gata să declare că aceasta nu a fost denaturată, în timp ce de la documentar se aștepta să fie o felie de viață nonficțională, un simplu proces al înregistrării vieții cu un aparat de filmat.

Voga anilor ’60, dezbaterile, convingătoare și strălucitoare pentru public, a adus un nou tipar de tele-jurnalism. Intenția de a instaura, la televiziune, acest gen a fost însoțită de impunerea unei rigori a temei, de o problematică de discutat, de recursul la statistici și la actualitate.

Dezbaterea, stricto – senso, este un schimb de cuvinte în fața unui public, într-un spațiu public în care acesta este absent. Transmiterea acestui gen de emisiune prin intermediul unui canal audiovizual o transformă într-un schimb de cuvinte, în fața unui public, ce are caracteristica de a fi prezent – absent. Specialiștii disting patru mari perioade în evoluția acestui format, evoluție nelineară sau perfect progresivă: – 1960 – 1981 – apariția genului, 1968 – 1974 – perioada marilor controverse, esențialmente politice, 1974 – 1981 – perioada abordării subiectelor culturale sau sociale și perioada spectatorului, plasată între anii 1981 – 1986.

Inițial, noul gen de emisiune de televiziune s-a numit dezbatere televizată sau, dacă ne raportăm la spațiul francez, masă rotundă. Indiferent de terminologie, producțiile acelor ani, care intrau în categoria dezbaterilor, erau comandate de rigorile imperative ale unui subiect de actualitate, care trebuia prezentat, sau elucidat, în aspectele sale controversate, pentru publicul telespectator.

O perioadă îndelungată, prin dezbateri televizate s-au înțeles în special confruntările electorale dintre candidații politici, îndeosebi cei pentru președinție. Un loc important acestei persepective îl acordă autorul francez Patrick Lecomte, care pleacă de la influența poltică foarte mare pe care mass-media a căpătat-o în ultimele decenii și de la faptul că „dezbaterea electorală dintre doi lideri naționali, aflați în competiție pentru putere la cel mai înalt nivel, este un spectacol emblematic al politicii mediatizate.” Autorul prezintă emisiunea dezbatere ca pe o confruntare de idei și de proiecte la vârf, care este reglată și arbitrată de mediatori profesioniști. Duelul retoric se reduce și este perceput ca o luptă de la om la om, învingătorul fiind stabilit „prin judecata lui Dumnezeu”. Lecomte consideră că „armele, regulile și rezultatul duelului sunt, deci, mai dependente de jocul de interacțiune conflictuală dintre două personalități în situație, decât de opțiunile tematice și strategiile de argumentare și de atac sugerate de specialiștii în comunicare.

4.2. Neoteleviziunea

Noua televiziune se situează în proximitatea spațială și temporală a telespectatorului. Postul este aproape de dumneavoastră. Sensul strategiei de marketing apare clar: ne identificăm mai bine cu oamenii apropiați de noi – printr-o relație comunicativă personalizată, parteneriatul verbal cu telespectatorul, într-un registru al familiarității, dar și printr-o tematică a cotidianului , ușor de recunoscut și de înțeles, cu evenimente trăite în direct, care dau iluzia participării în chiar instantaneitatea desfășurării lor.

Dincolo de modelul relațional, pe care comunicarea neotelevizuală l-a propus consumatorilor, s-a operat și o schimbare la nivelul modului de organizare a discursului televizual, respectiv al practicii de programe, după principiul continuității lineare, a fluxului. Efectul de flux continuu era dat de inserarea programelor ale căror frontiere tindeau să se estompeze, într-un amestec ale genurilor. Programele televizate începeau să semene cu întâlnirile cotidiene, mai simple și mai amicale, care puteau să producă zi de zi și să fie asimilate cu interacțiuni ritualizate, nelegate de ceremonialul rigid, tipic pentru evenimentul festiv.

Adaptată la așteptările presupuse ale publicului și la disponibilitățile acestuia, noua televiziune propunea un pact de comunicare multiplu cu telespectatorul: de informare, de divertisment, de ospitalitate și unul comericial – promoțional. Toate aceste modele comunicaționale, interacționale se combinau, în diverse grade de dominanță – subordonarea, articulând ritualitatea cotidiană: timpul macrosocial asociat timpului liber, celui al vieții private, al relației și al interacțiunii sociale. Aceste strategii vizau încurajarea contactului telespectatorului cu fluxul.

Conform noii abordări a practicilor tele – jurnalistice, neoteleviziunea promova emisiunile de vorbe, conversațiile agreabile, aducând canalul audiovizual mai aproape de telespectator. Sensul strategiei de marketing era clar : identificarea cu indivizii, printr-o relație personalizată, prin parteneriatul verbal cu telespectatorul, într-un registru familiar, dar și printr-o tematică a cotidianului, ușor de recunoscut și de înțeles, cu evenimente trăite în direct, ce dădeau iluzia participării.

Proximizarea, în noua televiziune, se realiza și prin interpelarea telespectatorilor, chemați să se pronunțe asupra evenimentelor sau problemelor prezentate. Indivizii deveneau, astfel, din persoane private anonime, personaje legitimizate de a se integra în spațiul public mediatic. Vedetizarea devenea omniprezentă, însoțind afirmarea individualismului, cu publicitizarea intimității, exacerbarea individualismului, a dorinței de notorietate a unor oameni obișnuiți adâncind efectul de tele – realitate.

Prin noile concepte de narativitate, expresivitate, personaj, figurant, scenariu sau reconstituire, neoteleviziunea performează prin audiențe record ale unor constructe hibride: talk-show-ul, formatul care a dat startul noii televiziuni, psiho-show-ul, docudrama, panel-show-ul, travel and living și reality-show-ul, care a devenit, în ultimul deceniu, un fenomen.

CAPITOLUL V

STUDIU DE CAZ

JURNALUL DE ȘTIRI DE LA ORA – PRO TV

5.1. Pro Tv – divertismentul – rețeta succesului în audiovizual

Pro TV este o televiziune privată, comercială din România, înființată în 1995 și care face parte din compania Media PRO. Începând cu 3 septembrie 1999, compania a emis de asemenea un semnal propriu pentru Republica Moldova, sub marca Pro TV Chișinău, care difuzează pe lângă programele ProTV București ( după o grilă proprie, diferită de cea românească) o serie de jurnale și emisiuni locale și propriile calupuri publicitare pe toată durata zilei.

Începând cu anul 1996, Pro TV este unul din principalele televiziuni generaliste din România.

Monica Dascălu vine în fiecare zi, de luni pâna vineri, începând cu ora 17:00, la pupitrul știrilor Pro Tv pentru a coordona un tur de forță prin toate colțurile României, de oriunde apar fulgerător cele mai spectaculoase și incitante informații. Realitatea în toate formele ei curge pe frecvența Pro Tv, reportajele explozive și mărturiile unor oameni prinși în mijlocul evenimentelor se revarsă la știri. Destine intersectate abrupt de situații limită nasc povești dure, dar incitante și obiectiv împachetate, care îsi găsesc povestitorul la știrile de la ora 17:00. Prezentatoarea știrilor de la ora 17:00 intră în legatură cu stațiile locale pentru a lua pulsul tuturor regiunilor, pentru a surprinde povești reale cu farmec local, dar cu o istorie și personaje incredibile.

Pentru cea mai mare parte a românilor, știrile de televiziune rămân sursa de informații cea mai penetrantă și cea mai de încredere. Acestor știri li se acordă o mai mare credibilitate decât celor din ziare sau de la radio, probabil pentru că ele sunt percepute ca fiind mai puțin părtinitoare decât cele din presa și datorită faptului că oferă dovezi în imagini, fapt inaccesibil radioului. Emisiunile de știri constituie totodată una dintre cele mai populare surse de programe ale televiziunii: programele de după amiaza si de seară de știri de la Pro Tv se află cu regularitate pe primele locuri ale aprecierilor. Postul Pro Tv reprezintă astăzi una dintre cele mai importante surse de informație disponibile în societatea noastră. La orele propuse pentru jurnalul de știri, un flux continuu de vorbe și imagini pătrunde pe ecranele televizoarelor în majoritatea caselor oamenilor în fiecare zi.

Pro Tv ne oferă zilnic știri din diferite domenii, un cumul de informații considerate esențiale de jurnaliști, selectate conform unor criterii determinate și difuzate în formatul consacrat al unui gen publicistic.

La știrile de la orele 17:00, Monica Dascălu rostește textul de prezentare sau lead-ul urmărind:

să trezească atenția telespectatorului pentru subiectul ce urmează;

arată despre ce e vorba și indică perspectiva din care va fi tratat subiectul;

sugerează tonul știrii: grav, dramatic, ironic etc;

descrie contextul evenimentului;

aduce date noi, apărute după finalizarea materialului.

Pro Tv recurge la stand-up ori ce câte ori este posibil deoarece consideră că dacă telespectatorii văd reporterul aflat la locul evenimentului, relatarea sa câstigă credibilitate, dar nu întotdeauna deoarece uneori apar probleme de percepție din partea spectatorului pentru că:

Reporterul nu și-a pus în valoare o expresivitate corporală, firească și naturală; pare mai degrabă plictisit;

Nu privește fix în obiectivul camerei, neputând stabili o legătură cu telespectatorul;

Nu transpare dorința de a comunica și nu accentuează cuvintele cheie;

Nu încearcă să-și reprime orice gesturi.

În primul rând, aceste cazuri se întâmpla foarte rar la Pro Tv, deoarece reporterii postului mizează pe profesionalism, cu mici excepții. În fiecare studio există un anumit circuit al materialelor și al informațiilor bazat pe reguli proprii, asa cum are și Pro Tv.

Ceea ce vreau sa scot în evidență, în urma relatării analizei știrilor de la Pro Tv este faptul că, deși acesta este postul de televiziune cu cele mai de încredere știri, cu o audiență mare din rândul publicului, cu o apreciere deosebită pentru calitatea știrilor difuzate, câteodată acest post se confruntă cu probleme de percepție și de limbaj, din cauza faptului că distanța dintre cei ce comunică și cei care receptează este prin natura ei un obstacol în calea realizărilor legăturilor de solidaritate socială, iar atunci când ea este dependentă și de calitatea canalului prin care se încearcă o asemenea apropiere, situația se complică sensibil.

Mesajele difuzate de mass-media nu sunt niciodată neutre, ele exprimă întotdeauna un punct de vedere particular asupra subiectului prezentat.

În consecință, jurnalistul trebuie să își adapteze stilul și organizarea informației în conformitate cu particularitățile concrete ale canalului de comunicare ales, pentru a evita apariția unor probleme de percepție și de limbaj din partea telespectatorului.

Un studiu recent realizat de Consiliul Național al Audiovizualului arată că jurnalul de știri de la ora din cadrul postului de televiziune Pro Tv prezintă cele mai violente știri.

Ținând cont de informațiile macabre pe care le prezintă, media de raiting este foarte ridicată, și încă o dată este demonstrat faptul că românul este atras de violență în general. Influența știrilor și a informațiilor negative în general se dezvoltă pe zi ce trece și atacă în mod constant omeniria. Una dintre cele mai importante consecințe ale structurii narative a știrilor este faptul că prezintă numeroase puncte comune cu structura unor anumite tipuri de ficțiune televizată, în special cu serialele polițiște.

“Distribuția personajelor cu valoare de știre diferă de la o zi la alta, în timp ce dimpotrivă, prezentatorii instituționali sunt întotdeauna acolo, dispuși oricând să ne deslușească demersurile misterioase. Știrile deci, ca instituție socială, sunt personificate, umanizate”

Orice comunicare fie ea directă sau indirectă este o încercare de a influența. Comunicarea urmărește într-adevăr să transmită un sens, ceea ce nu se poate realiza fără influențare. Influențarea este consubstanțială comunicării. A comunica și influența formează una și aceeași acțiune.

Fenomenele de influențare sunt deci consubstanțiale comunicării. Studiile despre influențare, persuasiune, propagandă, manipulare sunt unul și același lucru, izvorând toate din studiile despre comunicare. În raport cu studiine despre comunicare nu există o specificitate a domeniilor destinate publicității, propagandei sau vânzărilor.

“Știrile nu înfățișează evenimentul în conformitate cu derularea sa în realitate, ci oferă o fotografie degenerată. Când redau știrile realitatea? Atunci când această realitate este reductibilă la date statistice măsurabile: scorul unui meci, ratele de schimb valutar, rezultatele alegerilor, diversele tranzacții economice etc.”

Știrile sunt ceea ce percepe reporterul grăbit dintr-o realitate, reflectarea palidă, deformată, recompusă în funcție de datele și structura stereotipurilor noastre culturale, a ceea ce cultura și educația au construit în mintea noastră. În ultimă instanță, știrile nu fac decât să disemineze în diferite feluri stereotipurile existente în noi. Ele nu reflectă o realitate, nu pot reflecta o realitate, ci reproduc un sistem de valori existent.

Știrile Pro Tv-ului de la ora nu mai fac parte de ceva vreme din categoria divertismului, și nici un jurnal de știri bogat în informație nu se poate numi. Prezentarea violenței în exces a condus la marginalizarea și etichetarea într-un fel sau altul a postului de televiziune. Oamenii vorbesc, se sfătuiesc, stau la bârfă într-un cuvânt, și subiectul principal în cele mai dese cazuri, informațiile dezbătute sunt chiar cele distribuite de Pro Tv, de altfel aceste sunt violente, cu o medie foarte mare în topul statisticilor realizate de-a lungul anilor, din zece știri prezentate, șapte știri sunt cu informații despre crime, jafuri și bătăi.

Este adevărat că astăzi suntem din ce în ce mai capabili să satisfacem foamea de știri; prin urmare, știm mult mai multe și mai repede despre ce se întâmplă în lume decât strămoșii noștri, care au trăit cu mii de ani în urmă.

Relațiile dintre individ și mass media pot fi puternice sau slabe, conflictuale sau de cooperare, dar, indiferent de astfel de caracteristici, relația este de dependență și ea se stabilește fie cu sistemul mass media ca întreg, fie cu unul dintre elementele sale, fie cu un anumit produs al mass media.

Relația de dependență nu are sens unic, este vorba și de modul în care sistemul mass media depinde de resursele controlate de alții. Vârstinii sunt dependenți de sistemul mass media mai degrabă pentru a-și asigura o compensație la existența lor preponderant solitară, pe când tinerii, dimpotrivă, văd media ca pe un mijloc de informare și de integrare socială.

Individul își poate construi propriul sistem mass media, dar libertatea de alegere nu este foarte mare. Din ce în ce mai mult, televiziunea este implicată în toate tipurile de dependență. Libertatea de alegere este limitată de următoarele constrângeri:

diferențe tehnologice și organizaționale;

tendința media în a se specializa în ceea ce privește conținutul;

Relațiile de dependență devin mai intense atunci când mediul este ambiguu, amenințător, sau se schimbă rapid. În cazul postului de televiziune Pro Tv, aceste cazuri pot fi considerate o problemă de informație și atunci mass media devine sistemul esențial de informare, aflându-se în posesia resurselor necesare pentru construirea semnificațiilor.

Televiziunea Pro Tv a fost și în 2010 lider de audiență în România, atât pe segmentul de știri, filme, sport sau emisiuni de divertisment.

5.2.Pro Tv între audienta si consum

Receptarea mesajelor mass-media a fost studiată de-a lungul anilor prin mai multe metode. Metodele cantitative de cercetare au căutat să evalueze audiențele în cifre, să stabilească tipologii de comportamente și profiluri ale publicului în funcție de canale, să exprime în cifre satisfacția față de anumite mesaje. Metodele calitative au pus accentul pe opiniile despre mesaje, pe motivațiile receptării și pe efectele consumului de produse mediatice în plan comportamental, pe consecințele acestora.

Aceste studii sunt realizate cu scopuri diferite. Primele, cu finalitate comercială, ajută la funcționarea sistemului consumatorist în care trăim, și, câteodată, sunt folosite ca materiale auxiliare pentru studiile calitative – care au la bază motivații științifice, de înțelegere a sistemului social.

Evoluția măsurării audienței a urmărit, de-a lungul timpului, două obiective:

creșterea acurateței informației și îmbunătățirea tehnologiei de colectare a acestora

creșterea vitezei de colectare a informației

Dacă intr-o fază incipientă pentru măsrurarea audienței era nevoie de două săptămâni pentru colectarea și prelucrarea informațiilor în jurnale, acum aceleași informații sunt disponibile peste noapte, datorită sistemelor electronice de măsurare de ultimă generație.

Audiența reprezintă produsul unei activități imediate, spontane, masive și pasive. Ea are o structură socio-demografică apropiată de cea a societății în ansamblu: femei, bărbați, vârstinici și tineri. Oricum privită în profunzime structura audienței diferă puțin de cea a populației. În concluzie ceea ce place la televiziune trebuie să placă și unul public al cărui centru de gravitate este mai bătrân, mai feminin, mai puțin educat și, mai ales, mult mai numeros decât pentru orice alt mijloc de comunicare.

Prin urmare, studierea și interesul programatorilor pentru audiență reprezintă un criteriu decisiv în selectarea informației televizate. Pentru că “a arunca la întâmplare, în eter, mesaje cu speranța că vor fi receptate, deși există zeci de oferte alternative, a emite în orb, fără să știi câți oameni te urmăresc și ce indice de satisfacție înregistrează mesajul tău pe toate tronsoanele ofertei, reprezintă un comportament aberant”

Studierea și cercetarea audienței nu reprezintă doar un reper pentru selectarea informației televizate ci și un element fundamental privind resursele financiare ale postului de televiziune. Managementul în televiziune nu este posibil fără studierea audienței. Analiza permanentă și detaliată a acesteia este solicitată în permanență de clienții de publicitate pentru măsurarea impactului comercial pe care îl produc, precum și de societățile de televiziune pentru măsurarea popularității programelor.

De exemplu, pentru canalul Pro Tv, lider de piață de câțiva ani încoace, main target-ul este tânărul cu vârsta între 18 – 49 ani, masculine, cu studii medii, ce provine din mediul urban. Acest canal se axează pe programme gen: filme, seriale, știri subiective și spectaculoase, fotbal european și emisiuni de sport.

Postul Pro Tv a fost lider de audiență atât la nivelul întregii zile, cât și pe toate segmentele orare, inclusiv în prime – time, intervalul înregistrat 17:00 – 23:00. Astfel, la nivelul întregii zile, Pro Tv s-a clasat la nivelul publicului comerciale – publicul urban cu vârste cuprinse între 18 – 49 de ani – pe primul lor, cu 2,9 puncte de rating și 18,1 % cotă de piață, în timp ce Antena 1 înregistra doar 1,8 puncte de rating și 11,3% cotă de piață. Și pe publicul din mediul urban audiența medie înregistrată la nivelul unei zile aduce supremația pentru Pro Tv, care înregistrează 3 puncte de rating și 15,3% cotă de piață, iar Antena 1, doar 2 puncte de rating și 10,5 cotă de piață.

Statistică rating jurnal de știri – Pro TV vs. Antena 1 – 2010

Clasamentul rămâne neschimbat și în ceea ce privește prime-time-ul, când Pro Tv obține, la nivelul publicului comercial, 6,8 puncte de rating și 21,3% cotă de piață, aproape dublu față de Antena 1, care înregistrează doar 3,7 puncte de rating și 11,5% cotă de piață. Același clasament rămâne valabil și în cazul publicului din mediul urban, unde Pro Tv se află pe locul întâi cu 6,9 puncte de rating și 17,5% cotă de piață, iar Antena 1, pe locul al doilea, cu 4,3 puncte de rating și 10,8 cotă de piață.

Statistică prime-time Pro Tv vs. Antena 1 – 2010

5.3.Fiabilitatea surselor și verificarea lor

Jurnaliștii, reporterii primesc foarte multe informații din surse extreme de variate. În aceste condiții ei trebuie să-și demonstreze vigilența și să asigure corectitudinea datelor ce vor fi difuzate. Astfel credibilitatea postului va fi asigurată. În acest scop, ei trebuie , în primul rând să verifice fiabilitatea sursei furnizoare și în al doilea rand calitatea și conținutul informațiilor primate. Tratarea lor în doză mai mare de către sursele complementare necesită după sine o verificare atentă.

Se întâmplă uneori, din diverse motive, ca jurnaliștii să considere informațiile pe care le primesc sigure și să le utilizeze cum le parvin. Aceste derive apar din diferite cauze. Jurnaliștii sunt de multe ori manipulați pe teren de cei care au de apărat o imagine sau un interes anume.

Un al doilea motiv din cauza căruia asistăm la derive mediatice ar fi ambiția agențiilor și posturilor de televiziune de a fi primii care difuzează o informație importantă. Acest aspect îi oferă supremație și promptitudine unui post de televiziune, respectiv Pro Tv-ului. Pe de altă parte, această tendință îi presează pe jurnaliști să lucreze cât mai repede și în consecință să limiteze etapele de verificare și reverificare a informațiilor făcând apel la diversele surse disponibile.

Un caz bizar a avut loc în trustul Pro Tv, când un angajat al televiziunii, Adrian Cristea, a făcut o greșeală de proporții, care ar fi putut să îl coste job-ul. Cunoscut pentru faptul că îi place să agite apele, acesta a postat pe blogul său personal, fără a se informa în prealabil, știrea că niciunul dintre concurenții de la ultimul sezon al emisiunii “Dansez pentru tine” nu a fost recompensat material.

Adrian Cristea a susținut că premiile aferente participării la concurs nu au fost primite și nici nu o sa fie oferite atât de ușor și că trebuie îndeplinite condiții.

Informația furnizată de Cristea nu era tocmai corectă, întrucât reprezentanții Pro Tv au precizat că premiile au început să fie acordate. Revolta lui personală a fost lipsită astfel de temei, iar când și-a dat seama de greșeală a șters postul cu pricina de pe blogul personal.

În concluzie, problemele personale nu pot fi redate publicului. Din lipsă de respect, probabil, Cristea a aruncat cu noroi în organizatorii concursului, aducându-le grave prejudicii.

Un alt caz de o știre falsă din cadrul Jurnalului de știri de pe data de 15.02.2011, de la 17:00, a iscat un adevărat scandal. Ministerul Agriculturii și diverse personaje au adus grave acuzații la adresa medicilor veterinari privați care conform informațiilor difuzate de Pro Tv cer 7 euro pentru parafarea cărnii de miel, implicit fiecărui miel în parte, aducând prejudicii financiare dar și de imagine membrilor Patronatului Medicilor Veterinari Privați din România.. Ca urmare PMVPR a trimis un drept la replică Redacției Pro Tv și o plângere către Consiliul Național al Audiovizualului prin care se subliniază grava dezinformare și știrea tendențioasă pe care Pro Tv a lansat-o pe piața media.

Președintele PMVPR, dr. Bogdan Novenschi, a declarat în februarie că: “Nu putem accepta astfel de afirmații mai ales când este știut de către toți cei implicați în identificarea animalelor, că diverse persoane cu interese obscure, traficanți de animale și mai ales traficanți de oi, persoane bine interesate financiar din Ministerul Agriculturii doresc și fac presiuni că identificarea să fie suportată de către bugetul de stat și să fie realizată de către ei, eventual medicul veterinar să nu aibă nici o contribuție în acest sistem. Ceea ce nu vor să știe aceste persoane este că Uniunea Europeană și legislația europeană este strictă în acest domeniu fapt care va duce, inevitabil, la bocarea comerțului cu animale și produse provenind de la acestea.”

În cele ce urmează am redat scrisoarea care a fost trimisă de către președintele Patronatului Medicilor Veterninari Privați din România redacției știri din cadrul Pro Tv.

"Către Redacția Știri din cadrul PRO TV

Drept la replică,

Vă facem cunoscut că în emisiunea de știri difuzată în data de 15.02.2011 la ora 17.00 s-au vehiculat informații false și tendențioase care aduc grave prejudicii financiare și de imagine medicilor veterinari privați din România în materialul "Războiul dintre ciobani și veterinari duce la scumpirea cărnii de miel", material realizat de Ioana Santa și Iulia Garbacea.

ANSVSA nu reprezintă interesele medicilor veterinari de liberă practică, privați din România, singura instituție fiind Patronatul Medicilor Veterinari Privați din România. Nu am primit așadar nici o solicitare din partea postului dumneavoastră de televiziune sau a redacției de știri prin care să fim întrebați despre poziția oficială a PMVPR și a medicilor veterinari privați. De altfel, informațiile prezentate atât de redactorii dumneavoastră cât și de cei intervievați sunt în contradicție cu legile existente în aplicare în România în privința identificării animalelor și care nu pot avea nici o influență asupra prețului cărnii de miel.

Pentru aceasta solicităm deptul la replică difuzat și prezentat în aceleași condiții tehnice și la aceași oră prin care să corectați informațiile prezentate astfel:

În baza Ordonanței 23/2010, identificarea ovinelor și caprinelor care se sacrifică pe teritoriul României se poate realiza cu o crotalie simplă care poate fi achiziționată la un preț mediu de 0,085 euro de către fermieri sau asociațiile de producători care pot efectua operațiunea de crotaliere cu sau fără contract cu un medic veterinar.

În cazul în care producătorii individuali doresc să identifice oi și capre în vederea sacrificării, aceștia pot achiziționa crotaliile individual sau prin intermediul medicului veterinar la același pret, doar că manopera este asigurată de către stat la un preț negociat de 2,9 lei tarif maximal. În aceste condiții nici un medic veterinar de pe teritoriul României nu poate avea vreun alt preț în afară de tarifele și condițiile stabilite prin lege, iar cazurile izolate sunt considerate infracțiuni și pot fi tratate ca atare. PMVPR nu vede cum aceste prețuri pot să declanșeze un scandal între veterinari și crescătorii de oi și nici nu vedem cum aceste costuri stabilite prin lege pot influența costul cărnii de miel de Paște sau cum un veterinar poate influența aceste costuri. Ca atare, considerăm că persoane cu interese obscure în traficul cu animale sau dornice să modifice cadrul legal existent doar pentru a găsi o sursă de venituri în bugetul statului își aruncă vina pe veterinarii privați din România.

De asemenea prețurile prezentate în știrea ProTV sunt stabilite arbitrar de către persoane care doresc să facă speculații cu carnea de miel.

În final, subliniem încă o dată că știrea este în totală contradicție cu realitatea, prețurile practicate de medicii veterinari din România sunt stabilite prin lege și nu pot influența în nici un fel prețul cărnii de miel de Paște.

Acest drept la replică este făcut în baza prevederilor legale stabilite prin Legea Audiovizualului, cu referire la art 41 LG Nr. 504 din 11 iulie 2002.

Cu deosebită considerație,

Președinte PMVPR

dr. Bogdan Novenschi"

Informațiile false sunt știri inventate pur și simplu, greu și de depistat și de demonstrat, de regulă trecerea timpului fiind cea care demonstrază că informația este falsă. Ele pot fi inventate în totalitate sau parțial, scrise sau vizuale. În ceea ce privește știrea, tehnica este ușor de pus în practică, deși riscantă: se compune o știre completă ca și cum ar fi reală, ea neputându-se verifica decât foarte greu. În cazul în care informațiile sunt verificate de altcineva, discreditarea celui ce a publicat-o este inerentă, se demonstrează clar intenția de minți.

Falsa informație parțială este practica cea mai întâlnită în presa televizată atunci când vine vorba despre intenția de manipulare. Ea constă în a falsifica prin orice mijloace, (omisiunea, scoaterea în evidență a unor părți în defavoarea altora) doar o parte din informația reală.

Prin exemplele date, se demonstrează încă o dată că televiziunea nu are cunoștință absolută de toate problemele națiunii. Buna cooperare și disciplină între televiziuni ar putea duce la redresarea manipulării și, nu în ultimul rând, la corectitudinea informațiilor prezentate în jurnalele de știri.

5.4. Cine selectează informațiile jurnalului televizat?

În cursul ședinței de sumar, jurnaliștii, cei reponsabili de departamente (extern, politic economic, social, cultural, sport), redactorul șef – responsabil cu produsul finit, editorul jurnalului și prezentatorii propun subiecte care le-au reținut atenția și care pot să se transforme în subiecte de interes public. Redacorul șef împreună cu editorul jurnalului sunt cei care decid în final asupra informațiilor ce vor intra în componența jurnalelor din ziua respectivă. Din acel moment, redactorul șef decide soarta jurnalului. În general, are loc o discuție editorială comuni, în cadrul căreia se decide dacă o știre trebuie dezvoltată sau nu, dacă este cazul realizării unui jurnal tematic sau dacă se realizează calup de știri.

Subiectele sunt împărțite jurnaliștilor și repartizate pe ediții sau ore de interes. Jurnaliștii desemnați cu dezvoltarea subiectelor sunt liberi să folosească informații și imagini cu ajutorul cărora să își redacteze știrea.

Principalul criteriu de selecție rămâne interesul public. Se pleacă de la principiul că unele informații sunt de interes public, iar altele nu, și că trebuie reținute toate cele care pot să ajute la formarea opiniei publice dar și la educarea acesteia.

Un alt criteriu este proximitatea geografică sau afectivă. Acest criteriu face ca anumite să aibă impotanță mai mare și altele nu în funcție de publicul căreia i se adresează. De altfel, ProTV difuzează jurnalele cu caracter general, care se adresează unui public larg. Fiind o televiziune specializată pe informare ea trebuie să fie capabilă în permanență de a stârni interesul telespectatorilor. Într-un jurnal este nevoie de cor, echilibru între lucrurile serioase, tehnice și distractive. Pentru aceasta este nevoie de puțină emoție, credibilitate și rigoare, pe scurt este nevoie de știri bine dozate și incisive.

Pro Tv se străduiește să prezinte societatea în care trăim. Pe de altă parte, Pro Tv trebuie să aibă deschidere către nou și să țină cont și de ceea ce se întâmplă în lume.

În cadrul redacției nu există cenzură impusă: se poate vorbi despre aproape orice, dar într-un anume fel, care să nu oripileze telespectatorul sau să îl șocheze. Aici nu este vorba despre autocenzură, fiecare jurnalist este liber să scrie dar în limita bunului simț, ceea ce implică și o anumită doză de subiectivism sau autocenzură.

Există uneori presiuni directe sau indirecte, asta este o chestiune cu care se confruntă toată media, dar în general puterea politică nu dictează procesul editorial. Jurnaliștii estimează că rolul lor este de a rezista presiunilor de orice fel și de a nu accepta intervențiile puterii politice.

Revenind la autocenzură aceasta există uneori atunci când jurnaliștii estimează că un anumit subiect este de natură intimă, privată și nu privește interesul public, sau atunci când imaginile sunt violente și riscă să șocheze sau să afecteze psihicul unei anumite categorii de telespectatori.

Redacția Pro TV încearcă să facă diferența între ceea ce este lobbying și eveniment adevărat. Acest lucru implică capacitatea de discernământ a fiecărui angajat și înțelegerea diferenței dintre comunicare și informare.

Rezistența emoțională a publicului este una relativ limitată și asta datorită a tot felul de constrângeri. Nimeni nu are disponibilitatea de a-și petrece toată ziua în fața televizorului pentru a afla ceea ce se întâmplă pe plan local sau în lume, în consecință, informațiile pentru a afla ceea ce se întâmplă pe plan local sau în lume, în consecință, informațiile propuse intră într-un cadru jurnalistic destul de restrâns.

Deși anumite criterii (proximitatea, interes public, preocupări privind viața politică, economică, sportivă sau culturală, compoziții de ansamblu, echilibru care trebuie respectat) evocate de jurnaliști, aceasta aparte aduce și alte criterii care intervin în selecția informației din cadrul postului ProTV.

În urma celor scrise, desprindem concluzia că selecția efectuată în jurnalul televizat nu depinde doar de factori individuali sau de reguli jurnalistice ci și de factori proprii televiziunii respective ( factori interni) și a contextului în care se află ( factori externi).

Factori interni

Redacția unui post cu caracter general, de serviciu public, trebuie să țină cont de anumite constrângeri.

În primul rând prin statutul ei de televiziune cu arie de acoperire națională și internațională, Pro TV are misiuni specifice. În această ordine de idei, redacția trebuie să trateze toate subiectele care ar putea ajuta publicul să-și formeze o opinie. Ea trebuie de asemenea să se supună unor constrângeri de minutaj care trebuie respectat, de exemplu, trebuie să ofere spațiu echitabil pentru luarea cuvântului fiecărui partid politic.

În plus, redacția este tributară mijloacelor financiare ale postului. Această constrângere bugetară acționează mai ales prin limitarea posibilității de a avea jurnaliști corespondenți peste tot în lume, și implicit a tratării evenimentelor.

De altfel, Pro TV este limitată și de constrângeri temporale. Una din principalele caracteristici ale canalului Pro TV este aceea de a relata informația conformându-se la limitările de timp impuse și ținând cont de capacitatea publicului de a absorbi informațiile relatate. Așa se explică tendința de a relata informații scurte și concise, uneori chiar schematic, fără să dezvolte toate mizele care ar putea să decurgă de aici.

Și nu în ultimul rând, redacția trebuie să urmeze un model editorial, care orietează deciziile care s-au luat.

Factori externi

Pro Tv este ancorat în realitatea politică, economică și socială care îi influențează într-o mai mică sau mai mare măsură alegerile. Ea face parte dintr-un sistem, și pentru a putea supraviețui în acest sistem ea trebuie să se adapteze și să răspundă exigențelor acestuia.

În unele cazuri, televiziunea trebuie să facă față diferitelor presiuni ale mediilor politice sau economice, cărora încearcă să le reziste.

În ceea ce privește informația internațională, Pro Tv face față concurenței altor posturi cu care nu îi este dificil să rivalizeze. Aceasta încearcă să se demarcheze oferind o perspectivă originală asupra evenimentelor.

În același timp, ea trebuie să se străduiască să satisfacă exigențele publicului, adaptându-se la capacitatea de consum a informației și la sfera sa de interes, pentru a-l păstra și a-l fideliza.

Redacția Pro Tv, este tributară sursele de informații externe care furnizează o parte din informațiile difuzate. Pro TV încearcă să-și păstreze autonomia, dar la fel ca toate celelalte posturi de televiziune, și el se supune tendinței de globalizare a informației cu efectele de lanț și uniformizare.

În final, constatăm că procesul de selecție a informației în cadrul redacției ține și de factori umani (jurnaliști, echipe radacționale), organizaționale (post, instituție mediatică ) sau de medii (surse de informații, public, context public, social economic și cultural). Este dificil să cântărim importanța fiecăruia din acești factori , deoarece ei sunt interdependenți.

Putem astfel să prezentăm un rezumat al factorilor care influențează procesul de selecție în patru puncte:

Selecția informației depinde de jurnaliști. Într-adevăr, ea rezultă din discuțiile și schimburile care au loc între aceștia, gusturile, interesul sau experiența fiecăruia contribuind la influențarea deciziilor luate. Alegerea informației este deci consensuală. Totuși, datorită poziției ierarhice, unii jurnaliști au puterea de a influența deciziile.

Selecția depinde de criterii proprii genului. Pro TV combină cuvântul cu imaginea. Astfel se transmite o actualitate concisă, și, în consecință, nu se pot relata întotdeauna toate detaliile care țin de știre.

Selecția depinde de criterii proprii postului. Schema editorială, obligațiile impuse de statutul de televiziune comercială, de limitele bugetare sau de minutaj, organigrama proprie a postului, sunt toate, constrângeri care influențează alegerile operate de reactori.

Selecția depinde de factori de influență externi. Posturile de televiziune fac parte dintr-un sistem și cu toate că ele revendică o anumită autonomie în cadrul acestui sistem, libertatea lor de mișcare are o limită.

În această ordine de idei, știrile depind de sursele de informații pe care le furnizează textele și imaginile și care delimitează universul informativ. Ele trebuie să mai țină cont și de posturile concurente și de tendințele pe care aceste le impun. De altfel, trebuie să facă față și diferitelor grupuri de interes – politice, economice sau altele – care își propun să le influențeze alegerile. În final, ele trebuie să respecte cerințele publicului și să încerce să corespundă pe cât se poate așteptărilor și intereselor acestuia.

5.5. Dramă sau divertisment ?

Conceptul știrilor Pro Tv se bazează pe info-tainment. În traducere liberă, informație cât mai multă, prezentată cât mai spectaculos. Producătorii pornesc de la ideea că „viața în sine este un spectacol” și că însăși România este un spectacol, în care niciun eveniment nu trebuie pierdut. Știrile Pro Tv încearcă să arate telespectatorilor ce se întâmpla important în România și în lume. Miza programului este de a surprinde cât mai bine așa-numitul „spectacol al vieții”, ambalat cât mai atractiv.

Drama prezentată de Monica Dascălu, de luni până vineri de la ora 17:00, pe postul Pro Tv a făcut ca totul să fie o parte din viața noastră. Fiecare român a urmărit măcar o dată sau dacă nu de mai multe ori, știrile de la Pro Tv.

Telespectatorii nu trebuie să fie profesioniști ca să înțeleagă știrile Pro Tv, deoarece acestea sunt prezentate într-un limbaj familiar, lipsit de ambiguități, simplu, clar, concis, proaspăt, pentru ca în final cel care va urmări jurnalul de știri să înțeleagă și să perceapă evenimentul respectiv. Jurnalele de știri difuzate de Pro Tv îi prezintă telespectatorului simultan cu oferta informativă, o funcție de agendă în peisajul diversificat și evenimentele de actualitate din România din ziua respectivă fie ele de divertisment sau violente.

Un exemplu de știre macabră din palmaresul televiziunii Pro TV :

„Și-a ținut mama moartă în casă trei ani pentru 1500 de lei pe lună! Incredibilul caz s-a petrecut la Cluj, într-un imobil din cel mai mare cartier al orașului. Culmea este că vecinii intraseră la idei din cauza mirosului și făcuseră mai multe sesizări la primărie, dar nu s-a luat nicio măsură.

Adevărul a ieșit la iveală abia acum, când fiul, cuprins de remușcări, s-a dus la poliție și a povestit totul. Criminaliștii au găsit cadavrul mumificat al femeii pe patul pe care zăcuse ani de zile înainte să moară.

Bărbatul a explicat că este invalid și are o pensie de doar 310 lei pe lună și nu îsi putea permite să piardă pensia de 1500 de lei pe care o încasa în numele mamei.

Vecinii spun că femeia de 83 de ani, oarbă și bolnavă de Alzheimer, nu ieșea de ani de zile din casă, așa că nu au bănuit nimic. Fiul, care locuia în blocul de vizavi, apărea în fiecare lună înainte de ziua de pensie.

Oamenii au fost alertați însă de mirosul tot mai greu care venea din apartament. Intrase la idei până și poștașul. Cadavrul a fost dus la Institutul Medico-Legal, pentru a se stabili cauza morții. Fiul este acum audiat de polițiști, iar soția lui refuză să dea explicații.”

Știre cu un caracter șocant, imagini de la fața locului, interviuri luate vecinilor care nu pot să conceapă ce a fost în capul băiatului. Reporterul aflat la fața locului prezintă situația și aduce date apărute după finalizarea materialului.

Știrea de mai sus prezentată a fost doar una dintre nenumăratele cazuri morbide care se petrec în România, postul de televiziune Pro Tv le prezintă în stilul caracteristic, pentru ca telespectatorul să nu simtă forța de influență care se exercită asupra lui.

Mesajele difuzate de Pro TV nu sunt niciodată neutre, ele sunt o lecție de viață, exprimă întotdeauna un punct de vedere particular asupra subiectului prezentat. Diversitatea publicului constituie o barieră în calea comunicării eficiente ce poate fi trecută dacă jurnalistul elaborează textul într-un limbaj accesibil, inteligibil si precis, oferind fiecărui receptor în parte elementele pentru decodarea corectă a mesajului.

Totodată, e un lucru știut că receptarea mesajului audiovizual este prin excelență instabilă, selectivă și subiectivă, fapt care determină o structurare distinctă și precisă a informației ce urmează sa devină știre de televiziune.

Și ne întoarcem la titlul subcapitolul „Dramă sau divertisment” ? Răspunsul la întrebare este foarte simplu, cu siguranță este dramă umanizată, este mușamalizată în cel mai original mod pentru ca telespectatorul să nu fie afectat în mod direct și în prealabil îl învață să-și ia măsuri de protecție în eventualitatea unei probleme asemănătoare.

Din punctul meu de vedere, știrile violente pregătesc pe orice telespectator pentru o eventuală problemă, ele sunt un fel de avertisment pentru protecția umană, pentru ceea ce ar putea să se întâmple dacă nu știm să ne drămuim viața și să o conducem spre drumul corect.

Toate informațiile difuzate de Pro Tv fac parte din viața noastră, a tuturor și în ciuda știrilor cu caracter violent lumea și întreaga noastră experiență sunt codificate potrivit unor structuri mentale, culturale, personale.

Când încercăm să descriem realitatea, nu facem decât să prezentăm lucrurile potrivit codurilor noastre morale, oferind astfel versiuni distorsionate ale realităților la care ne referim. Mediul în care trăim este mult prea extins și foarte greu de asamblat, de articulat și cuprins într-o viziune unitară. Fiecare vede atât cât poate să înțeleagă și cuprinde. Răspunsul omului la realitate, evenimente, este o reacție care exprimă mai curând o reprezentare subiectivă, personalizată.

CONCLUZII

Televiziunea este, fără îndoială, una dintre cele mai importante invenții ale acestui secol, nu atât prin complexitatea sa tehnică, cât, mai ales, prin schimbările pe care le-a provocat în mentalitățile oamenilor și prin controlul indirect pe care l-a exercitat asupra evoluției societății.

Canalul audiovizual este, însă, departe de a fi inofensiv, căci nu reprezintă doar un simplu mijloc de obținere a informațiilor și a divertismentului, ci și un formator de opinie și un impunător de valori culturale și sociale, care de multe ori se îndepărtează de la un cod moral, universal acceptat. În acest context, televiziunile, fie ele publice, fie comerciale, ar trebui să dea dovadă de responsabilitate și rațiune, în realizarea programelor tv.

Emblematic, pentru un post de televiziune, jurnalul de știri, la origine, aducea la cunoștință publicului subiecte de actualitate ale zilei, subiecte cu implicații puternice în viața individului. În prezent, pasiunea pentru zugrăvirea realității, în culori neutre, și investigarea aspectelor nevralgice ale societății au fost înlocuite de isteria ineditului și a spectacolului, care scad valoarea informațională și obiectivitatea știrilor.

Captarea audienței, a interesului public, miza luptei comerciale dintre posturi, angajează mărirea artificială a principiului plăcerii, care devine regula după care se ghidează tele-jurnaliștii. Cu cât se dorește atragerea unei audiențe mai mari, cu atât mai puțin mijloacele de a le atrage țin de o atitudine morală, de principii, de deontologie.

Oamenii de televiziune, cu rol decizional, adaptează, astfel, conținutul editorial al știrilor la dorințele telespectatorilor, care se implică, mai degrabă, emoțional, decât intelectual, în receptarea mesajelor mediatice și care sunt preocupați de satisfacerea nevoilor de divertisment și nu de informație. Acest aspect este ușor de explicat, nevoia de deconectare de la condițiile traiului zilnic primând în fața cultivării sau emancipării. Numai că, tratat în logica spectacolului, evenimentul, știrea se ancorează în construcții simbolice ale scenarizării. Procedeele narațiunii, construirea discursului, alegerea imaginilor și a fondului sonor participă la această punere în scenă. Scenariile polițiste cu suspans, dramele sentimentale, reconstituiri cu actori, efecte cinematografice – știrea este transformată într-un element de spectacol ce trebuie să atragă și să șocheze în același timp.

Un subiect, care este bun pe fond, dar foarte plictisitor și pe care nimeni nu-l privește, este un subiect ratat. Forma primează asupra fondului, iar jurnalul informativ devine un spectacol al enunțării verbale și vizuale, al modului de a spune și de a arăta.

Televiziunea a adaptat, de-a lungul timpului, conținutul jurnalelor de știri la cerințele și la profilul telespectatorului – țintă. Mai ales într-o țară cu un nivel de trai scăzut, individul nu este foarte receptiv la știrile culturale sau științifice, astfel, canalul audiovizual a apelat, pentru adaptarea și păstrarea interesului telespectatorului, la știrile de divertisment.

Problema apare atunci când divertismentul este prost înțeles, când este asociat cu incultura, vulgaritatea și violența. Dar, din păcate, acestea sunt preferințele stăpânului telecomenzii, iar tele-jurnaliștii se conformează.

Suntem martorii vedetizării forțate a unor personaje obscure: dame de companie, transsexuali, huligani, homosexuali și cântăreți de muzică țigănească. Atât pentru televiziuni, cât și pentru public, aceștia sunt mai valoroși decât academicienii laureați la diferite concursuri și decât olimpicii internaționali.

Suntem asaltați, zilnic, de știri, care promovează insistent și sistematic figuri a căror faimă se datorează, exclusiv, mediatizării intense. Spălatul rufelor în văzul a mii de oameni este un obicei atât de frecvent, încât nici nu mai produce surprize. În aceste cazuri, s-ar putea crede că publicul care gustă astfel de știri nu poate fi decât redus semnificativ. Realitatea, însă, este cu totul alta, iar sondajele de opinie și audiența ridicată a posturilor ce difuzează astfel de formate stau mărturie în acest sens.

Cine e de vină? Televiziunea, mass – media , în general, care impun, din lipsă de profesionalism sau din comoditate, produse de proastă calitate, iar atunci publicul consumă ceea ce i se oferă? Sau publicul care se arată atras de aceste formule facile de expresie? Avem de a face cu tabloidizarea presei? Sau a publicului?

Există, însă, un lanț al cauzalității între ceea ce i s-a dat telespectatorului să consume, până acum, și ce dorește acesta să vadă, în acest moment. Dacă, astăzi, există o categorie de public, care gustă divertismentul de un asemenea nivel, se datorează și televiziunilor care, timp îndelungat, au stricat bunul gust al privitorului, l-au pervetit și l-au obișnuit cu producții mediocre.

Răspunsul pare să se învârtă într-un cerc vicios. Publicul răspunde pozitiv la acest tip de formate, care înregistrează audiențe mari. Pentru o televiziune, audiența nu înseamnă, neapărat, faimă, cât, mai ales, tarife amețitoare pentru publicitate. Și dintr-o logică economică, toate posturile comerciale, a căror rațiune este obținerea de profit, vor produce și vor difuza același tip de știri, fie ele informative sau de divertisment, utilizând formatele, considerate, de succes.

Ar trebui, totuși, să conștientizăm că a difuza programe, care se adresează numai instinctelor umane, este degradant și jignitor pentru receptor și că pasivitatea din cei 21 de ani de democratizare a informației, demonstrată de privitori, trebuie să înceteze.

Bibliografie

Bibliografie generală:

Bertrand, Claude-Jean, O introducere în presa scrisă și vorbită, Ed. Polirom, , 1999.

Cayrol, Roland, Media și democrația, Ed. Polirom, , 2004.

Coman, Mihai, Introducere în sistemul mass-media, ediția a II-a revăzută și adăugită, volumul II, Ed. Polirom, Iași, 2004.

Melvin de Fleur, Sandra Ball-Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, Ed. Polirom, , 1999.

Dobrescu, Paul, Bârgăoanu, Alina, Corbu, Nicoleta, Istoria comunicării, Ed. Comunicare.ro, București, 2007.

Dahlgren, Peter, , Colin, Jurnalismul și cultura populară, Ed. Polirom, , 2004.

Flichy, Patrice, O istorie a comunicării moderne, , Ed. Polirom, 1999.

Giddens, Anthony, Sociologie, Ed. All, București, 2000.

Jeanneney, Jean–Noel, O istorie a mijloacelor de comunicare, , Ed. Institutul European, 1997

Ramonet, Ignacio, Tirania comunicării, Ed. Doina, București, 2000

Severin, Werner J., Tankard James W. Jr., Perspective asupra teoriilor comunicării de masă, Ed. Polirom, , 2004.

Bibliografie specială:

Aristarco, Guido, Utopia cinematografică, Ed. Meridiane, București, 1992

Bălășescu, Mădălina, Manual de producție de televiziune, Ed. Polirom, , 2003.

Bucheru, Ion, Fenomenul televiziune, Ed. Fundației România de Mâine, București, 1999.

Cathala, Henri Pierre, Epoca dezinformării, Ed. Militară, București, 1991

Comșa, Mircea, Despre consum și practica timpului liber, Ed. Nemira, București, 1999.

Crișan, Corina, Danciu, Lucian, Manipularea opiniei publice prin televiziune, Ed. , , 2000.

Charaudeau, Patrick, Ghiglione, Rodolphe, Talk-show-ul. Despre libertatea cuvântului ca mit., Ed. Polirom, , 2005.

Gruian, Alexandru, Morogan, Lucian, Reporterul de televiziune-ghid practic, Ed. Global Media Image, București, 1999

Hartley, John, Discursul știrilor, Ed. Polirom, , 1999.

Lacomte, Patrick, Comunicare, televiziune, democratie, Ed. Tritonic, București, 2004

Lazăr, Mirela, Noua televiziune și jurnalismul de spectacol, Ed. Polirom, , 2008.

Open Society Institute, Televiziunea în Europa: reglementări, politici și independență, Budapesta, 2005.

Stavre, Ion, Reconstrucția societății românești prin audiovizual, Ed. Nemira, București, 2004.

Zeca-Buzura, Daniela, Totul la vedere. Televiziunea după Big Brother, Ed. Polirom, , 2007.

Zettl Herbert, Ghid de producție tv, Ed. Polirom, , 1997.

Internet:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Știre

.http://www.scribd.com/doc/2517278/Televiziunea

http://translate.google.ro/translate?hl=ro&langpair=en%7Cro&u=http://revistaseletronicas.pucrs.br/ojs/index.php/civitas/article/view/5568/4026 http://www.scritube.com/sociologie/psihologie/comunicare/Functiile-massmedia-in-societa19422516.php

http://www.pmvpr.ro/opinii/90-stirile-pro-tv-dezinformeaza-populatia

http://www.9am.ro.

www.insomar.ro.

http://news.softpedia.com.

http://www.romanialibera.ro.

http://www.sfin.ro.

http://stiri.kappa.ro.

http://www.tvmania.ro.

http://www.webdex.ro.

http://www.ziare.com.

Bibliografie

Bibliografie generală:

Bertrand, Claude-Jean, O introducere în presa scrisă și vorbită, Ed. Polirom, , 1999.

Cayrol, Roland, Media și democrația, Ed. Polirom, , 2004.

Coman, Mihai, Introducere în sistemul mass-media, ediția a II-a revăzută și adăugită, volumul II, Ed. Polirom, Iași, 2004.

Melvin de Fleur, Sandra Ball-Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, Ed. Polirom, , 1999.

Dobrescu, Paul, Bârgăoanu, Alina, Corbu, Nicoleta, Istoria comunicării, Ed. Comunicare.ro, București, 2007.

Dahlgren, Peter, , Colin, Jurnalismul și cultura populară, Ed. Polirom, , 2004.

Flichy, Patrice, O istorie a comunicării moderne, , Ed. Polirom, 1999.

Giddens, Anthony, Sociologie, Ed. All, București, 2000.

Jeanneney, Jean–Noel, O istorie a mijloacelor de comunicare, , Ed. Institutul European, 1997

Ramonet, Ignacio, Tirania comunicării, Ed. Doina, București, 2000

Severin, Werner J., Tankard James W. Jr., Perspective asupra teoriilor comunicării de masă, Ed. Polirom, , 2004.

Bibliografie specială:

Aristarco, Guido, Utopia cinematografică, Ed. Meridiane, București, 1992

Bălășescu, Mădălina, Manual de producție de televiziune, Ed. Polirom, , 2003.

Bucheru, Ion, Fenomenul televiziune, Ed. Fundației România de Mâine, București, 1999.

Cathala, Henri Pierre, Epoca dezinformării, Ed. Militară, București, 1991

Comșa, Mircea, Despre consum și practica timpului liber, Ed. Nemira, București, 1999.

Crișan, Corina, Danciu, Lucian, Manipularea opiniei publice prin televiziune, Ed. , , 2000.

Charaudeau, Patrick, Ghiglione, Rodolphe, Talk-show-ul. Despre libertatea cuvântului ca mit., Ed. Polirom, , 2005.

Gruian, Alexandru, Morogan, Lucian, Reporterul de televiziune-ghid practic, Ed. Global Media Image, București, 1999

Hartley, John, Discursul știrilor, Ed. Polirom, , 1999.

Lacomte, Patrick, Comunicare, televiziune, democratie, Ed. Tritonic, București, 2004

Lazăr, Mirela, Noua televiziune și jurnalismul de spectacol, Ed. Polirom, , 2008.

Open Society Institute, Televiziunea în Europa: reglementări, politici și independență, Budapesta, 2005.

Stavre, Ion, Reconstrucția societății românești prin audiovizual, Ed. Nemira, București, 2004.

Zeca-Buzura, Daniela, Totul la vedere. Televiziunea după Big Brother, Ed. Polirom, , 2007.

Zettl Herbert, Ghid de producție tv, Ed. Polirom, , 1997.

Internet:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Știre

.http://www.scribd.com/doc/2517278/Televiziunea

http://translate.google.ro/translate?hl=ro&langpair=en%7Cro&u=http://revistaseletronicas.pucrs.br/ojs/index.php/civitas/article/view/5568/4026 http://www.scritube.com/sociologie/psihologie/comunicare/Functiile-massmedia-in-societa19422516.php

http://www.pmvpr.ro/opinii/90-stirile-pro-tv-dezinformeaza-populatia

http://www.9am.ro.

www.insomar.ro.

http://news.softpedia.com.

http://www.romanialibera.ro.

http://www.sfin.ro.

http://stiri.kappa.ro.

http://www.tvmania.ro.

http://www.webdex.ro.

http://www.ziare.com.