.informatia Si Importanta Ei In Structurile Militare

CUPRINS

INTRODUCERE

Problematica supusă atenției în această lucrare, intitulată „Informația și importanța ei în managementul organizației militare”, este deosebit de vastă și face posibilă o cercetare aprofundată și continuă, fiind influențată permanent de evoluție. Ritmul rapid de dezvoltare cunoscut de toate domeniile de acțiune a omului în ultimele decenii face ca informația să fie permanent necesară și nicio dată suficientă. Totuși, am încercat prin această lucrare o interpretare cât mai complexă a conceptului de informație și sistem informațional, a relației informație – decizie, precum și tendința acestora în viitor raportate la organizația militară și necesitățile acesteia.

Motivația alegerii acestei teme este reprezentată de dorința personală de a arăta importanța informației în actuala dimensiune informațională a câmpului de luptă, în care acțiunile militare trebuie să se declanșeze prin surprindere și să se desfășoare continuu, manevrier și sincronizat, cu lovirea simultană a tuturor elementelor de dispozitiv ale inamicului, evitând, pe cât posibil, loviturile frontale, angajarea de durată și în condiții dezavantajoase cu grupări de forțe puternice ale acestuia, cu folosirea la maximum a avantajelor oferite de mediu, a loviturilor aviației, artileriei și rachetelor, a acțiunilor de luptă electronică, informațională și psihologică, cu măsuri multiple de asigurare a acțiunilor, protecție a forțelor și de sprijin logistic, cu toate că angajarea forței armate este acceptată ca ultimă soluție în rezolvarea unei situații de criză de către societatea modernă.

Situația politico-militară internațională actuală, caracterizată printr-un amplu proces de realizare și extindere a unor structuri de securitate, marchează trecerea la o nouă fază în evoluția raporturilor dintre state sau grupuri de state, proces ce se manifestă și prin renașterea sentimentelor naționaliste, a disputelor etnice sau teritoriale care au dus la reizbucnirea unor conflicte sau acțiuni, la menținerea unor stări de insecuritate în diferite regiuni de pe glob.

Pentru gestionarea eficientă a acestor stări, fiecare stat, deci implicit și factorul de putere al acestuia armata, are nevoie de informații clare, exacte și oportune despre derularea evenimentelor din centrul acestor focare de insecuritate pentru a-și putea lua măsurile necesare, impuse de situație urmărind protecția individuală ca entitate națională și colectivă ca membru a unor coaliții internaționale.

Am dorit să arăt că procesul de obținere și transformare a datei în informație și gestionarea acesteia în cazul conflictului armat trebuie să se desfășoare în mod planificat, fără sincope, continuu și la momentul oportun, pentru a facilita elaborarea oportună și precisă a deciziilor care să ducă în final la câștigarea inițiativei și a luptei.

Lucrarea de față se axează pe câteva idei principale care capătă fiecare dintre ele contur în capitolele prezentate.

Astfel în primul capitol, denumit „Informația și sistemul informațional ” am structurat și restrâns concepte referitoare la informația și sistemul informațional, am prezentat, în esență, abordarea informației prin trei teorii pe care le-am apreciat de importanță pentru organizația militară, deoarece permit selectarea informației utile necesară procesului decizional în timpul cel mai scurt, am evidențiat tipuri și clasificări ale informației precum și producerea transformarea și costul acesteia.

În capitolul al doilea, denumit „Rolul informației în structurile militare”, am evidențiat aspecte privind managementul informației în acțiunile militare dezvoltându-le pe cele legate de utilitatea și influența informației asupra deciziei militare, am prezentat aspecte ale revoluției informaționale și ale războiului informațional care tinde să devină o formă principală de acțiune în cazuri de conflict, precum și relația organizație militară – informație în viitor influențată de noile tehnologii informaționale și de comunicație, care prin viteza, timpul scurt și volumul de informații transmise, sprijină dezvoltarea și cunoașterea absolută.

Sfera de cuprindere și de influență a informației în cadrul managementului organizației militare crește odată cu utilizarea ei în timp prin asimilarea de noi metode și procedee de cuprindere a ei în proces, cât și prin descoperirea unor noi laturi ale informației utile procesului de management.

În cel de-al treilea capitol, denumit „I.P.B. – Proces de pregătire informativă a câmpului de luptă”, am adus informația în centrul atenției prin rolul pe care îl are pe timpul pregătirii acțiunilor militare, precum și măsura în care ea îl interesează pe managerul organizației militare, care se folosește de ea în procesul decizional, pentru a descrie căile și mijloacele prin care se poate atinge un obiectiv, rezultat în urma consumului informațiilor militare în activitatea de dirijare a sistemului militar.

Mediul informațional face posibilă ducerea acțiunilor militare în forme noi, iar efectele obținute pot căpăta aspecte diferite, de la influențare până la distrugere.

În al patrulea capitol denumit „Metodologia planificării, organizării și desfășurării pregătirii informative a câmpului de luptă”, am prezentat modul de desfășurare și rezultatele obținute în urma acestuia în acord cu standardele și procedurile folosite în cadrul țărilor membre N.A.T.O.

Sumara referire asupra conceptului de informație din această lucrare dorește să arate importanța dar mai ales valoarea pe care o poate avea ea dacă se primește la locul și timpul oportun.

CAPITOLUL I

INFORMAȚIA ȘI SISTEMUL INFORMAȚIONAL

1.1. Abordări ale conceptului de informație

Din timpuri imemoriale, omul a simțit nevoia firească de a se informa, pentru a ști ce se întâmplă în lumea înconjurătoare și a acționa în consecință, îndeosebi pentru a se feri de primejdii. Nevoia de informație este cu atât mai mare cu cât ele trebuie să suplinească inferioritatea și slăbiciunile de alt ordin

Informația de la abordarea ei de către R. A. Fischer, în anul 1934, care a încercat să stabilească criterii matematice pentru evaluarea observațiilor statistice, a cunoscut o dezvoltare fără precedent tocmai datorită necesității sale. Exercitarea funcției de organizare a managementului de nivel superior se materializează nu numai în organizarea structurală ci și în cea informațională.

Organizația este condusă prin informații, căci dincolo de mesajele pe care le vehiculează, informația înseamnă timp, efort intelectual și bani, câștigați sau pierduți.

În organizație, și nu numai, puterea înseamnă din ce în ce mai multă cunoaștere, iar aceasta presupune informații: din ce în ce mai multe, mai diverse, în timp mai scurt.

Conceptul integrator al organizării informaționale îl reprezintă sistemul informațional definit ca ansamblul datelor, informațiilor, circuitelor și fluxurilor informaționale, procedurilor și mijloacelor de tratare a informațiilor menite să contribuie la fundamentarea, stabilirea și realizarea sistemului de obiective al organizației.

Principalele componente ale sistemului informațional sunt:

data – definită drept descrierea cifrică sau letrică a unor acțiuni, fapte, procese, fenomene care privesc mediul intern sau extern al organizației;

informația – reprezintă acele date care aduc beneficiarului un spor de cunoaștere privind organizația și mediul ei și care îi oferă elemente de noutate necesare îndeplinirii obiectivelor;

circuitul informațional – definit ca traiectul parcurs de date, informații, decizii de la emițător la destinatar;

fluxul informațional – alcătuit din ansamblul datelor, informațiilor, deciziilor, referitoare la una sau mai multe activități specifice, vehiculate pe trasee prestabilite cu o anumită viteză, frecvență, pe anumiți suporți informaționali;

procedura informațională – reprezintă ansamblul elementelor prin care se stabilesc și se utilizează modalități de culegere, înregistrare, prelucrare și transmitere a informațiilor cuprinse în anumite circuite și fluxuri informaționale;

mijloace de tratare a informațiilor – reprezintă suportul tehnic al sistemului informațional.

„Informația este o noțiune care exprimă ceea ce se schimbă cu lumea exterioară pe măsură ce ne adaptăm la aceasta din urmă și prin comunicare facem această lume în același timp să simtă că ne-am adaptat”.

În știința comunicării, informația este ceea ce se comunică într-unul sau altul din limbajele disponibile. Trebuie să considerăm informația ca o combinație de semnale și simboluri.

Informația este vitală omului și vieții sociale, cunoașterea ca procesare de informații, determinând genetic și funcțional viața socială și presupune a afla lucruri noi despre un anumit proces, obiect, fenomen etc.

Activitatea umană, în general, și cu atât mai mult cea de conducere, nu poate fi concepută fără un schimb continuu de informații. Acest schimb de informații sau legături informaționale asigură o funcționare normală a întregului organism prin reglarea stărilor și prin menținerea stabilității față de influențele și perturbațiile venite din afară. Cunoașterea factorilor care asigură aceste legături funcționale și reglează activitatea în concordanță cu programul stabilit este legată de înțelegerea noțiunii de informație.

Informația este definită ca un element de noutate în raport cu cunoștințele prealabile, cuprinse în semnificația unui simbol sau a unor grupe de simboluri sau ca o limitare condiționată de realizarea unui eveniment aleatoriu într-un câmp de evenimente în diversitatea virtual existentă înainte de această realizare.

Informația reprezintă aspectul cel mai comunicativ al realității, care este absolut necesară atât pentru organizarea substanței și energiei în sistemele complexe ordonate în spațiu și timp; ea putând fi transferată cu ușurință de pe un suport pe altul, ceea ce face posibilă nu numai transmiterea ei printr-un sistem de comunicații, ci și codificarea și decodificarea ei; cât și pentru funcționarea adecvată a acestor sisteme în medii extrem de variate.

Informațiile se caracterizează prin următoarele trăsături:

– provin din prelucrarea datelor cu operații simple (calcule, trieri, stocări) sau complexe, folosind modele și algoritmi matematici;

– dobândesc un conținut semnificativ pentru cel care le prelucrează și le receptează mesajul;

– după recepționarea mesajului, informațiile – nemaiprezentând elementul de noutate – se transformă în date care sunt stocate în vederea unor prelucrări ulterioare.

Astfel, considerăm că, noțiunea de informație are două înțelesuri:

– primul este că informația este privită ca idee, concept, relație, lucru, ca o comunicare care poartă în sine urma unui fapt, eveniment sau proces oarecare;

– cel de-al doilea este că informația este privită ca un șir de caractere ale unui alfabet dat și care se poate prelucra prin procedee formale automatizate.

Dacă privim informația din punct de vedere al conținutului ei, aceasta reprezintă o noutate, o știre sau o comunicare asupra unor fapte, întâmplări, evenimente, experiențe, idei și opinii ce urmează a fi transmise, înțelese sau acceptate în vederea unui anumit scop.

După aspectul numeric, informația este frecvența semnalelor unei surse puse sub observație, prin semnal înțelegându-se orice fenomen fizic utilizat în scopul unei comunicări. De regulă ea se referă la anumite stări sau condiții care reflectă un fragment din desfășurarea unui proces sau a unor întâmplări din trecut, prezent sau viitor.

Ca mijloace de semnalizare sunt cunoscute din vechime: focul, fumul, clopotele, farurile, sirenele etc., iar ca sisteme de semnalizare: limbajele și codurile elaborate pentru anumite scopuri speciale ca: alfabetul morse, alfabetul muților și codurile cifrate ca, de exemplu, "codul binar"(format din două cifre: 0 și 1 ce se combină) utilizat în tehnica electronică de calcul, deoarece existența numai a două semne corespunde celor două stări stabile ale unor circuite de comutație.

Deși informația este imaterială, ea are patruformația este imaterială, ea are patru proprietăți fizice esențiale:

informația este apriori inepuizabilă;

informația este copiabilă;

informația este indivizibilă;

informația este cumulativă.

În prezent există câteva definiții ale informației:

a) – comunicare, veste, știre care pune pe cineva la curent cu o situație;

b) – lămurire asupra unei persoane sau asupra unui lucru; totalitatea materialului de informare și de documentare, izvoare, surse;

c) – fiecare dintre elementele noi în raport cu cunoștințele prealabile cuprinse în semnificația unui simbol sau a unui grup de simboluri;

d) – reflectarea în conștiința oamenilor, a legăturilor obiective cauză-efect din lumea reală înconjurătoare și constă în știri, înștiințări, mesaje privind starea sau condițiile unor procese și fenomene ce constituie noutate și prezintă interes în sensul că sporește gradul de cunoaștere a proceselor și fenomenelor respective;

e) – un element de noutate în raport cu cunoștințele prealabile.

Privită din punct de vedere al conținutului ei, informația este o noutate, o știre sau o comunicare asupra unor fapte, întâmplări, evenimente, experiențe, idei și opinii ce urmează a fi transmise, înțelese sau acceptate în vederea unui anumit scop.

Informațiile furnizează pe de-o parte, date asupra unor probleme sau asupra performanțelor, iar pe de altă parte, indicații despre poziția adoptată de manageri în legătură cu problemele respective pe care trebuie să le soluționeze.

O viziune totalizatoare ne permite reliefarea unor criterii posibile pentru caracterizarea conceptului de informație:

– criteriul redundanței – definit ca fiind surplusul de informație transmis față de strictul necesar și care asigură exactitatea transmiterii informației în telecomunicații – care ar justifica dihotomia: informație condensată-informație rarefiată;

– criteriul participării la actul social de creație care particularizează informația productivă în sine ce îi conferă o consistență “sui generis”, derivată din transmiterea ei genetică prin actul novator.

În numeroase cazuri, informația are aspect cantitativ. O astfel de informație cantitativă reprezintă o mărime obținută prin măsurare sau numărare. Stările fenomenului determinate prin informație sunt, de data aceasta, valori exprimate prin numere.

Reprezentând mărimi, informația cantitativă aproape capătă caracteristicile acestora. Ne referim, în special, la etapa prelucrării informației. În acest sens, se poate vorbi de comparații sau operații matematice efectuate cu informațiile aplicate la intrarea în dispozitivul de prelucrare.

De o mare importanță pentru înțelegerea noțiunii de informație este și aspectul său calitativ. Aici stările pe care le reprezintă informația nu mai sunt mărimi. Există o varietate de necuprins a semnificațiilor pe care le pot reprezenta aceste informații nenumerice: operațiile din cadrul unui proces de producție, tabelele bibliografice, locuri la avioane sau hoteluri în vederea rezervării, texte destinate traducerii, simptome etc.

Înainte de a fi transmise organelor de conducere, informațiile sunt sintetizate și concentrate. Rolul sintetizării și al concentrării informațiilor este de a le face corespunzătoare nevoilor fiecărui nivel de conducere.

Informația curată, adaptată, interpretată, selectată și transformată devine cunoștință, iar cunoștințele reprezintă unul dintre cele mai importante produse ale muncii omenești. Dacă în etapele dezvoltării agricole și industriale avuția unei națiuni a depins mai ales de pământ, muncă, capital, în viitor această avuție va depinde tot mai mult de informație, cunoștințe și inteligență. Aceasta nu înseamnă că formele tradiționale de avuție nu vor mai fi importante. Dar controlul asupra proceselor sociale și de muncă va constitui adevărata putere, concretizată în fapte, dibăcie, experiență codificată, o gamă largă de informații obținute ușor și accesibile oricui.

Putem concluziona că toate aceste abordări pot fi considerate contribuții la crearea și dezvoltarea teoriei informației, teorie care stă la baza conceptului de societate informațională ce se impune din ce în ce mai mult în lumea contemporană.

1.1.1. Considerații cu privire la teoria matematică a informației

O contribuție hotărâtoare pentru evoluția conceptului de informație a avut-o matematicianul Cl. Shannon, care considera informația drept transmitere de semne. Cu ajutorul instrumentelor matematicii, Cl. Shannon își propune să îmbunătățească conceptul de informație, pornind de la posibilitatea măsurării informației relative la apariția unui eveniment.

Cl. Shannon folosește probabilitățile asociate cu realizarea variantelor posibile (outcomes) ale acestora. Observatorul utilizează informațiile pentru a-și completa cunoștințe incomplete, deci pentru a aboli nesiguranța. Conținutul informațional al unei știri este cu atât mai mare, cu cât ne așteptăm mai puțin la realizarea acelui eveniment.

Dezvoltarea în continuare a unei măsuri corespunzătoare a fost mai mult "o problemă de tehnică de calcul". În teoria sa, Shannon pornește de la un model cognitiv, antropomorfic, în care există incertitudine asupra viitorului. Când se produce evenimentul cert (p=1), acest fapt nu aduce nici o informație, după cum nici o informație nu este legată de constatarea neproducerii evenimentului imposibil (p=0). Unii autori au confundat informația incompletă din acest model, asociată cu o expectație ipotetică (precizată prin probabilități), cu o nedeterminare obiectivă. În realitate, situația seamănă, mai curând, cu un lanț Markov, fiecare dintre eventualități fiind marcată de o probabilitate pi ce poate fi verificată (și evaluată) statistic; incertitudinea privește ocurența sa într-o experiență particulară.

Pentru a transmite o informație avem, deci, nevoie de un alfabet cu cel puțin două litere (de exemplu un semn și o pauză, 1 sau 0 ): m 2 (indeterminarea informației). Dacă evenimentul se poate realiza în feluri diferite, se pune problema determinării cantității de informație care ne-o dă, în medie, o literă din alfabetul respectiv. Cu creșterea lui N crește și indeterminarea modului în care se rezolvă experimentul, deci informația obținută la producerea evenimentului este mai bogată.

Dacă mesajul e format din z litere, se pot forma (teoretic) maximum: N = ms astfel de mesaje. Admitem că pentru două mesaje de lungimi z1 și z2 se scrie:

N = N1 + N2 = ms1 + ms2 unde, s – mesajul cuprins într-o informație.

Reunirea celor două mesaje dă un mesaj de lungime z1+z2 la care N = ms1 + s2 .

Dacă cerem ca: Is1+s2 = Is1 + Is2 este evident că Is = ClogN = SC'logN.

Informația medie pe literă este deci: I = Is /s = s/s clogN = ClogN.

Un experiment cu k rezultate echiprobabile are, pentru fiecare rezultat în parte, probabilitatea 1/K. Putem admite că fiecare rezultat în parte introduce o nedeterminare egală cu a 1/k parte din nedeterminarea totală a experimentului (egală cu logk): 1/k logk = -1/k log1/k;

Este natural ca prin generalizare să obținem pentru un experiment cu probabilitățile pi de rezultate posibile, o măsură a nedeterminării, care este "entropia informațională".

H(x) = pilogpi ;

Cl. Shannon definește entropia informațională ca fiind o măsură pentru nesiguranța medie a unei știri. Când una dintre probabilitățile pi este egală cu unitatea, toate celelalte sunt nule; atunci logaritmul acestei probabilități este nul, iar entropia este nulă.

Ponderea lui logpi (entropia) ne permite să reprezentăm grafic cantitățile de informație prin ariile unor dreptunghiuri. Prototipul este asociat cu o alegere 50:50 (experiența cu aruncarea banului). Unitatea nesiguranței (bit) trebuie să fie atunci nesiguranța asociată cu această situație:

p1 = p2 = 0,50 =1/2.

Atunci: H(x) = -1/2log21/2 + 1/2log21/2 = 1.

Un bit este deci o unitate tehnică de cantitate de informație și nu o bucată mică de informație: o singură știre poate conține mulți biți sau o fracțiune de bit.

Unitatea de informație este un bit (binary digit) atunci când lucrăm cu logaritmi în baza 2, un dit când lucrăm în baza e.

Funcția F(p) = -plog2p are însușiri remarcabile. Ea este convexă cu un maximum (F=0,53) pentru p=0,37. Pentru p=0 sau p=1 (imposibilitate sau certitudine), F(p) =0 căci cazul imposibil nu contribuie la mărirea nesiguranței, iar cazul cert suprimă nesiguranța.

Fie x o clasificare cu categoriile i și probabilitățile asociate p(i) ; atunci H(x) este conținutul informațional al aceste clasificări. Când toate cele r categorii dintr-o clasificare sunt considerate ca echiprobabile, p(i) = 1/r și obținem:

max. lui H(x) = -1/rlog2 1/r = -r.1/rlog21/r=-log21/r.

În limbile concrete, mesajele (textele) conțin litere diferite cu frecvențe diferite n1, n2, …,nk. Dacă lungimea textului este n (n1 + n2 + … +nk =n), atunci numărul de texte posibile de lungime n este dat de formula combinatorică N = n/n1n2..,mk.nk.

Prin aproximare (folosind așa numita formulă a lui Stirling în forma ei "slabă"):

log(n!) nlogn;

Fie fi=ni/n frecvențele relative. Pentru valori mari ale lui ni obținem: 1 = log N – nfilogfi; Cantitatea de informație transmisă "cu ajutorul " unei litere a textului este în medie egală cu H = – filogfi.

În cazul egalității frecvențelor:

f1= f2= f3= … = fk= 1/k obținem din nou H = logK , în timp ce, pentru orice alte frecvențe fi, avem H < logK unde:

H (sau cantitatea de informație) exprimată în biți, este deci și numărul mediu de simboluri binare necesare pentru a aboli nesiguranța asociată cu o situație dată.

"Informația este ceva care poate fi măsurat și care poate fi codificat și transformat, dar care poate fi conservat prin toate rearanjamentele ordonate…". Însușirea de conservare a informației este aspectul care dă acestei cantități abstracte calitatea de substanțialitate și de concretență. Nu e nevoie ca materia să însoțească transferul de energie sau de informație, nici informația nu este neapărat o însușire de material. Este preferabil să admitem că această conservare este potențială, să nu identificăm informația cu o cantitate, ci să spunem – pur și simplu – că este (în unele condiții sau pentru unele modele) măsurabilă după criterii deja stabilite.

Funcția H ia valoare maximă atunci când simbolurile apar egal de frecvent (când probabilitățile sunt echiprobabilități). Orice abatere de la această repartiție uniformă a probabilității scade densitatea informațională. Aceasta înseamnă că, în asemenea cazuri, sursa mesajului nu folosește pe deplin posibilitățile sistemului de simboluri.

Se numește redundanță suplimentul (valoarea de completare până la 1) entropiei informaționale relative H/Hmax:

r=1-H/Hmax (aici Hmax apare la echiprobabilitate, deci la p(x) constant).

Redundanța poate fi lămurită și astfel: ea este contribuția adusă de sursă pentru ca un simbol emis efectiv să depășească valoarea informațională medie a simbolurilor sursei. Cu alte cuvinte, nu orice element al secvenței de simboluri are aceeași valoare informațională. Există și alte feluri în care poate fi interpretată redundanța. De exemplu, dacă cantitatea de informație care revine pentru un element al mesajului este mai mică decât aceea dintr-o transmisie cu maximum de economie de semnale (simboluri), mesajul este "alungit" față de cazul ideal: recte redundant.

Cercetările lui Cl. Shannon s-au axat pe soarta unui mesaj în canalul de transmisie. El este codificat (codat)la emisie, și este decodificat (decodat) la recepție. Se numește cod funcția :A0'->A', care permite trecerea (ca printr-un dicționar) de la un element al unui "alfabet" finit la elementul corespunzător al altui "alfabet" finit. La trecerea prin canal mesajul suferă perturbații. Din punct de vedere formal putem considera fiecare cod ca un canal fără perturbații cu alfabetul de intrare A0 și alfabetul de ieșire A.

Problema transmisiei este abordată probabilist. Schema lui Cl. Shannon a transmiterii comunicațiilor este:

X -> Y -> Y'-> X'

codificare decodificare

unde dispozitivul de transmisie Y -> Y' este caracterizat de o repartiție condițională a "semnalului de ieșire" Y'. "Semnalul de intrare" Y este dat și prin anumite restricții asupra repartiției Py a semnalului de intrare pe V . Codificarea și decodificarea sunt caracterizate și ele prin repartiții condiționate.

Problema centrală este legată de cerințele în ce privește precizia transmisiei. Este oare posibil – și dacă este așa, în ce mod – să se dea o regulă de codificare și de decodificare, astfel ca transmisia să se facă cu precizia cerută?

Punând accentul pe studiul transmisiei "informației" în canale cu perturbații, teoria lui Cl. Shannon apare multor autori ca o teorie statistică a transmisiei semnalelor. Într-adevăr, pentru problemele ce apar în acest domeniu, sensul, semnificația sau adevărul mesajului sunt indiferente. S-a spus, de aceea, că matematica nu poate dezvălui esența tuturor aspectelor informației.

1.1.2. Abordări ale teoriei statistice a informației

Dezvoltarea în ultimii douăzeci de ani a teoriei informației se datorează, aproape exclusiv, probabiliștilor. Ei au considerat că e foarte natural ca, plecând de la noțiunea fundamentală de probabilitate (concept primar) să se obțină, pe baza ei, noțiunea, de asemenea fundamentală – de informație. Totuși, este posibil ca să se determine și probabilitatea pe baza informației. Pentru cei care iau noțiunea de informație în concepția ei clasică (în accepția Cl. Shannon) este evident că noțiunea de informație este o noțiune de mai mare generalitate decât noțiunea de probabilitate, astfel încât conceptul de informație este primar față de conceptul de probabilitate.

Prima încercare de axiomatizare a teoriei informației, astfel încât probabilitatea să fie dedusă, iar conexiunea între concepte să fie dată de către formula entropiei lui Shannon, a fost făcută de fizicianul R. Ingarden și matematicianul K. Urbanik în 1962.

Informația este definită ca o funcție reală, regulată H, având cinci proprietăți distincte și care demonstrează că la o informație corespunde o anumită probabilitate.

În anul 1967, Kampe de Feriet și B.Forte au propus o cale considerabil mai simplă. Ei au luat ca noțiune primară informația pe care o conține un singur eveniment (pe care o furnizează realizarea unui singur eveniment). Această teorie locală a informației și probabilității este verificabilă din punct de vedere intuitiv; patru axiome sunt suficiente pentru a construi teoria. În afară de axiomele de monotonie, de reuniune și de continuitate, autorii propun o axiomă a valorilor extreme: evenimentul sigur nu conține nici o informație, iar evenimentul imposibil conține o informație infinită. Informația este funcție convexă căreia i se opune restricția axiomei reuniunii; o astfel de funcție este f(x):logx.

O concluzie importantă a demersului „de la informație spre probabilitate” o constituie posibilitatea construirii probabilității cu ajutorul teoriei "independente" a informației (adică cu ajutorul teoriei pentru care informația e un concept primar), acolo unde nu dispunem de un material de masă pentru evaluarea probabilităților care intervin într-o anumită problemă. Folosim principiul informației maxime: construim adică acea repartiție aleatoare care face maximă nedeterminarea, rămânând compatibilă cu datele de care dispunem.

Expresia fundamentală a teoriei informației – entropia abstractă – a fost denumită prin analogie cu expresia omonimă (entropia concretă) din termodinamica statistică (N. Wiener, Cl. Shannon). Considerațiile privind transmisia mesajelor prin canale cu zgomot (Cl. Shannon) au întărit ideea că analogia are o bază profundă, ontologică. Au apărut opiniile după care teoria informației nu este decât un capitol al termodinamicii. Asemenea opinii pornesc de la unele confuzii și au generat altele. De fapt există o legătură între "universul" energetic și cel informațional. Astăzi, problemele esențiale ale acestei legături sunt privite ca probleme particulare referitoare la sistemele dinamice cu condiții inițiale aleatoare și "tocmai la acest punct teoria informației a permis să se obțină rezultate generale, simple și calculabile”.

Ne referim în primul rând la lucrările lui E.T.Jaynes (1957), pornind de la principiul informației maxime pe care l-a formulat ca o extensie a principiului "rațiunii insuficiente" a lui Laplace. După principiul lui Laplace, mai multe evenimente sunt considerate echiprobabile, dacă nu există nici un fel de date, de probe sau motive care să ne permită a le considera altfel. După principiul informației maxime (sau al nedeterminării maxime), se consideră drept repartiție aleatoare a punctului reprezentativ al unui sistem dinamic (în spațiul corespunzător al fazelor) acea repartiție aleatoare care face maximă informația, sau nedeterminarea, dar este compatibilă cu datele pe care le avem asupra sistemului dinamic respectiv.

Cu ajutorul acestui principiu, E. T. Jaynes a obținut "rapid și elegant" repartițiile aleatoare de bază care intervin în mecanica statistică cuantică și fundamentarea termodinamicii stărilor de echilibru.

Calitatea de informație o dobândește substanța sau energia în funcție de apariția unui dispozitiv funcțional construit în mod adecvat. Iată de ce noțiunea de informație este o noțiune relativă. Dar în anumite condiții, orice particularitate structurală, (sau de altă natură), poate deveni sursă de informație, poate constitui o sursă de semnale pentru un dispozitiv cibernetic corespunzător.

"A măsura informația" conținută într-un obiect, într-o configurație implică și alegerea calității de specificare a criteriului. Prin creșterea puterii de rezoluție a dispozitivului receptor, a puterii de discriminare, tot mai multă informație se vădește a fi conținută într-o sursă. Ordinea, organizarea, structura pot fi evaluate în unități de informație. Numai că, inepuizabilitatea materiei înseamnă conținut nelimitat de informație latentă (potențială, virtuală). De aceea, în general nu vom evalua cantitatea de informație printr-o egalitate, adică printr-o cifră, ci printr-o inegalitate, adică printr-o limită inferioară. Din punctul de vedere al reflectării brute, fidele, orice detaliu al unui obiect este semnificativ. Evaluarea precisă impune, oricum, o restricție semantică, definirea a ceea ce luăm în considerare ca fiind detaliu semnificativ.

1.1.3. Abordări ale teoriei economice a informației

Informația – element fundamental al activității umane, alături de energie și materiile prime – nu numai că joacă un rol esențial în producția fizică de bunuri materiale, dar ea constituie de fapt esența și suportul tuturor activităților intelectuale ale omului, de la conducere, educație, artă sau viață colectivă și individuală, la întreținerea și extinderea patrimoniului de cunoștințe ale umanității. Privită din acest punct de vedere, informația prezintă caracteristici similare celor pe care le au bunurile materiale: se produce, se stochează și se prelucrează, este perisabilă în timp, se distribuie și are un preț de cost – exprimat prin cheltuielile ocazionate de obținerea, prelucrarea, memorarea sau difuzarea ei. Informația economică reflectă relațiile și procesele economice ale producției sociale și se deosebește de noțiunile de date sau cunoștințe economice. Datele obținute în cadrul activităților productive, de conducere, de cercetare, educaționale, artistice etc. constituie un material informațional brut care poate fi evaluat, ordonat și prelucrat, având în vedere diferite obiective. În urma acestui proces de transformare a datelor se obțin informații. Prelucrarea datelor urmărește evaluarea, selectarea și ordonarea lor, cu perspectiva obținerii unor informații care să reducă incertitudinea și să conducă la o mai bună înțelegere a anumitor situații sau fenomene. Informațiile, la rândul lor, constituie baza raționamentelor, experimentărilor imaginate de mintea umană, în scopul obținerii de noi cunoștințe. Deci informația reprezintă fundamentul cunoașterii fără de care aceasta din urmă nu ar putea fi dobândită. Acest proces, care începe cu achiziționarea datelor și care se încheie cu înregistrarea de cunoștințe noi în patrimoniul cunoașterii universale, capătă, în condițiile creșterii volumului și gradului de complexitate ale informațiilor și cunoștințelor, caracterul unei revoluții tot mai larg recunoscute.

Omul, prin esența sa, este o ființă informațională distinctă. Acest fapt se relevă cu pregnanță în procesul producției, care presupune predestinarea unui scop, formularea căilor de atingere a acestuia, comunicarea reciprocă și coordonarea acțiunilor participanților la proces, evaluarea și ajustarea rezultatelor obținute. Lipsit de aportul de informație necesară și suficientă desfășurării sale normale, procesul de producție ar înregistra dereglări, ar scădea drastic nivelul eficienței și performanțelor competitive, s-ar mări gradul de dezorganizare până la atingerea stării de blocaj.

J. Platt, în 1959, enumeră informația printre nevoile fundamentale ale omului alături de aer, apă, hrană și adăpost.

Iosif Constantin Drăgan consideră că esența informației este schimbarea care produce o noutate, un principiu existent în natură în care totul se schimbă, afară de schimbarea însăși care este în permanență imuabilă. Acest principiu este valabil și la domeniul economic, unde în orice întreprindere are loc o continuă schimbare de la o stare la alta.

O variantă recentă a economiei politice liberale neoclasice inițiată de economiștii nord americani R. Lucas, Th. Sargent, W. Walace și R. Barro o reprezintă teoria așteptărilor sau anticipațiilor raționale (“ratex” sau “rem” rational expectations macroeconomics) bazată pe ideea că indivizii cunosc și folosesc toate informațiile și teoriile economice pe care se întemeiază măsurile de politică economică astfel încât ei pot să ia decizii economice eficiente, fiind pe deplin informați și capabili să cântărească în mod corect consecințele măsurilor luate.

În concepția economiștilor contemporani se impune din ce în mai mult ideea că, alături de cei trei factori de producție tradiționali (pământ, capital, muncă) capitalul informațional capătă progresiv rolul de neofactor de producție, imprimând tendința de globalizare a societății informaționale.

Clasificarea informației

Conceptul de informație este utilizat în diverse domenii. Această diversificare nuanțează sensurile acestui concept și ne oferă prilejul să distingem numeroase tipuri de informații.

Totuși, nu putem surprinde profunzimea noțiunii de informație fără să ne referim la câteva tipuri de clasificări existente în spațiul teoretic informațional. Astfel Jiri Zeman enumeră, alături de informația cibernetică și noncibernetică, informația utilă și nonutilă, tehnică, semantică, actuală, potențială, de structură și de semnal. Alături de acestea, același autor evidențiază informația ca: actuală, genetică, documentară, ideală, tehnico-științifică, potențială, pragmatică, liberă, semantică, sintactică, socială, subiectivă, fizică, empirică, de adâncime, de performanță, materializată, statistică.

Referindu-se la aceeași temă L. Conffignal amintește de informații echivalente, distincte, univoce, vecine, persistente și temporare.

Clasificarea informațiilor se poate face după mai multe criterii după cum urmează:

a) după elementele sistemului de conducere informațiile pot fi:

– informații de conducere (decizionale), în cadrul cărora intră deciziile, indicațiile, recomandările etc. emise de subsistemul conducător;

– informații de raportare (de stare), furnizate de subsistemul condus în legătură cu starea acestuia;

b) după gradul de prelucrare în procesele informaționale se disting:

– informații primare, obținute prin observare și înregistrare directă, nemijlocită a proceselor și fenomenelor;

– informații derivate, care rezultă din prelucrarea informațiilor primare;

c) după sursă, informațiile se împart în:

– informații externe, provenite din medii situate în afara sistemului și care constau în indicații cu caracter de directivă, sarcini, informații științifice, tehnice etc.;

– informații interne, care se referă la desfășurarea activității sistemului, la procesele care au loc în interiorul acestuia;

d) după sens și direcție informațiile pot fi:

– informații vertical – descendente, prin care conducerea își exercită funcțiile;

– informații vertical – ascendente, care se emit de către verigile structurale inferioare în scopul informării verigilor situate pe niveluri ierarhice superioare ale conducerii privind modul cum au fost executate deciziile, instrucțiunile etc.;

– informații orizontale (colaterale), care se vehiculează între funcții sau compartimente aflate pe același nivel ierarhic și servesc unei mai bune organizări și desfășurări a activității verigilor structurale respective și rezolvării unor probleme comune mai multor compartimente;

e) după modul de exprimare se deosebesc:

– informații orale, folosite în consfătuiri, ședințe de lucru, convorbiri telefonice etc.;

– informații scrise, care sunt cuprinse în documente de natură diferită;

– informații audio – vizuale, materializate în filme, scheme, grafice ș.a.;

f) după situarea în timp față de procesul pe care îl reprezintă informațiile se împart în:

– informații active (dinamice), care se culeg în timpul desfășurării fenomenelor și se folosesc pentru influențarea evoluției în curs și ulterioare a acestora;

– informații previzionale, care se referă la procese, fenomene a căror desfășurare nu a fost declanșată încă;

– informații pasive (istorice), care reflectă fenomene, procese încheiate dar care pot fi utilizate în modelele previzionale;

g) după variabilitate, se întâlnesc:

– informații convențional – constante, în categoria cărora intră normele, normativele, diferiți indicatori ș.a.;

– informații convențional – variabile, care reflectă caracterul dinamic al proceselor;

h) după domeniul din care provin sau căruia îi sunt adresate, deosebim:

– informații economice, provenite din domeniul economic;

– informații tehnice, specifice domeniului tehnic;

– informații culturale, care descriu procese, activități din domeniul cultural;

– informații tactic – operative, utilizate în domeniul militar etc.;

i) după modul de definire, se disting:

– informații formale, a căror sursă, periodicitate, destinație și mod de valorificare sunt stabilite prin reglementări și instrucțiuni;

– informații neformale, adică spontane, nereglementate.

j) după modul de procurare, informațiile sunt:

– umane (HUMINT);

– imagistice (IMINT);

– radio-electronice (ELINT);

– amprenta electronică (SIGINT);

– din spectrul comunicatiilor (COMINT).

– acustice (ACINT)

k) după gradul de autenticitate, informațiile pot fi:

– sigure;

– probabile;

– îndoielnice;

– false.

Informația semantică, definită ca fiind plusul de cunoștințe rezultat din interpretarea corectă a conținutului semnificativ al informației, este examinată de J. Hintikka prin două categorii: informație de adâncime și informație de suprafață.

O altă particularizare a tipurilor de informație se referă la domeniul mass-media. Având ca factor determinant criteriul influențării publicului prin intensitatea și profunzimea textului prezentat, Ovidiu Butoi realizează o clasificare “sui-generis” a tipurilor de informație. Astfel informațiile se clasifică după influența directă sau indirectă, imediată sau târzie, generală sau specifică, durabilă sau trecătoare, profundă sau fugitivă, complexă sau insolită, originală sau mijlocitoare, plină de inițiativă sau neglijabilă.

Alături de tipuri de informații specialiștii au pus în evidență și existența unor grade de informație, care ne confirmă aprecierea cu privire la complexitatea noțiunii aflată în studiu.

Din punct de vedere al densității informaționale putem distinge informația condensată și cea rarefiată. De aceea un articol științific se va deosebi în mod esențial de un articol de publicitate. Factorul care întemeiază această deosebire este redundanța, propusă drept un criteriu al clasificărilor informației. Ea participă la modificările sensibile ale informației din sfera condensată în cea rarefiată.

Din punct de vedere al originii informației deosebim informație originală și reprodusă. Informația originală este caracterizată prin unicitate, prin raportare univocă la o sursă care, prin transfer, devine informație reprodusă. Se consideră a fi o informație originală manuscrisul original, informația din creierul profesorului. Deși unică, informația originală poate, în anumite situații să fie succesiv divizată, multiplicată, ducând la o situație de identitate aparentă caracteristică, de exemplu, pentru situația manuscrisului care își pierde în acest mod statutul de obiect de muzeu sau de colecție particulară.

Din punct de vedere al calității informației distingem informația nouă și veche. Prin analogie cu organismul uman, se poate susține că informația îmbătrânește la fel ca acesta. Interesantă este cantitatea de informații utilă, care se degradează în informație îmbătrânită (informație inutilă). Ca fenomen statistic, informația îmbătrânită de lungă durată este capabilă de o arie mai mare de participare la comunicare și la acțiunea umană.

1.3. Calitatea informației

Aprecierea calității informațiilor se poate face în funcție de precizie, operativitate, frecvența de difuzare etc.

Precizia informației se referă la fidelitatea cu care este reflectată activitatea desfășurată în mari unități și este determinată de ansamblul de caracteristici folosite pentru reprezentarea proceselor și fenomenelor. Pentru asigurarea unei precizii corespunzătoare a informațiilor, în cadrul sistemului informațional se apelează la structura informației în așa fel încât fiecare proces și fenomen să fie reprezentat printr-un grup bine definit de informații. În acest context, documentele elaborate pe baza unei analize complexe a cerințelor de informare la care trebuie să răspundă, să fie în strânsă corelație cu sistemul de indicatori utilizați pentru conducerea, urmărirea și controlul tuturor activităților din marile unități.

Operativitatea informațiilor se referă la executarea proceselor de culegere, transmitere, stocare, prelucrare și difuzare a informațiilor privitoare la procesele și fenomenele din marile unități. Operativitatea informațiilor poate fi evaluată pe baza timpului de răspuns al sistemului informațional(fig. 1), care reprezintă intervalul mediu de timp între producerea unui fenomen, inclusiv difuzarea rezultatelor informaționale care decurg din aceasta.

Fig. 1 Structura timpului de răspuns

Structura timpului de răspuns al sistemului informațional evidențiază faptul că, direcțiile principale de acțiune pentru reducerea acestui timp constau în dezvoltarea și perfecționarea mijloacelor folosite pentru culegerea, transmiterea, stocarea și prelucrarea datelor, timp de transmitere a rezultatelor prelucrării datelor, timp de reacție asistat de calculator.

Frecvența de difuzare a informațiilor precizează ritmul de transmitere a documentelor purtătoare de informații către utilizatorii lor într-un interval de timp unitar (zilnic, săptămânal, lunar, trimestrial etc.). În evaluarea frecvenței de difuzare trebuie avută în vedere corelația cu timpul de reacție al utilizatorilor, astfel încât informațiile să nu apară la intervale de timp mai mici decât cele necesare interpretării, analizării și utilizării lor, deoarece acestea pot deveni excedentare. De asemenea, dacă acestea sunt transmise la frecvențe mari, atunci informațiile devin insuficiente sau perimate. Abaterile de la frecvența corespunzătoare de difuzare a informațiilor pot fi cauzate fie de insuficiența mijloacelor de prelucrare folosite, fie de deficiențele în organizare a proceselor informaționale.

Evaluarea completă a sistemului informațional al unei mari unități, sub aspectul operativității și al frecvenței de difuzare a informațiilor, se poate face în raport de durata medie a timpului de răspuns și a celui de reacție care definesc structura ciclului de informare.

În anumite situații, cum ar fi activitățile de conducere, operativitatea constituie o caracteristică de dorit a acțiunilor întreprinse. Cum acestea trebuie să fie în primul rând corecte, este obligatoriu ca ele să fie fundamentate pe informații precise, complete și actuale. În plus, pentru a crește operativitatea acțiunilor, informația trebuie să fie concisă. Concizia se dobândește în cursul prelucrării datelor prin filtrare și condensare. Procesul de filtrare valuează datele în funcție de semnificația lor în raport cu scopul urmărit. Procesul de condensare elimină redundanțele informaționale, păstrându-se esența conținutului datelor analizate. Aceste operații, vizând obținerea de informații concise, trebuie aplicate cu mare precauție, întrucât filtrarea fără discernământ sau cu un grad prea mare de subiectivitate, precum și concentrarea excesivă pot duce la rezultate negative.

1.4. Producerea, transformarea și costul informației

Informația, ca rezultat al procesului de transformare a datelor, are caracteristici asemănătoare cu cele ale produselor finite (bunuri materiale) obținute într-un proces de fabricație bazat pe materii prime: se produce, se stochează, se distribuie, este perisabilă în timp, are un cost.

Producerea informației se bazează pe date (material informațional brut) de proveniență și de natură foarte diverse, ceea ce conduce la creșterea complexității tehnologiei informaționale puse în joc. Această tehnologie – ansamblu de metode, proceduri și mijloace de transformare a informației – este puternic influențată de caracterul eterogen al mijloacelor pe care le utilizează, dar și de dinamismul cerințelor de informații și de modul de organizare a acestor cerințe.

Tehnologia informației, privită prin prisma acestor caracteristici specifice informațiilor, se constituie din cicluri autogeneratoare. Producerea informațiilor susține anumite activități umane cu o finalitate practică, creându-se totodată un fond informațional utilizabil pentru generarea de noi informații și cunoștințe, reiterându-se astfel un nou ciclu.

Costul informației este materializat prin cheltuielile efectuate în procesul de obținere, pentru memorarea și difuzarea informațiilor. În activitățile omului, care presupun existența unui fond de informații pentru a se atinge finalitatea urmărită, se poate vorbi și despre un cost invizibil al informației, datorat lipsei de informații, dar care este dificil de calculat întrucât el se face simțit la nivelul consecințelor, deciziilor sau acțiunilor întreprinse într-un context informațional incomplet sau care prezintă grade de incertitudine.

Comparația dintre informații și bunurile fizice pune în evidență însă și deosebiri, care conferă tehnologiei informației o specificitate în raport cu tehnologiile din producția bunurilor materiale. Aceste deosebiri se referă la valoare, la aprovizionare, la consum și la creșterea volumului informațiilor.

Scopul transformării este de a evalua și de a pune ordine în date, informații și cunoștințe pentru a reduce incertitudinea din activitățile umane, pe de o parte, iar pe de altă parte, pentru ca ele să contribuie la o mai bună înțelegere a fenomenelor în general. Fazele transformării sunt următoarele:

– culegere-înregistrare – achiziționarea datelor sub formă de documente scrise de mână, tipărite, convertibile într-un format utilizabil de o mașină sau preluate direct din sursa de date, de către mijlocul de prelucrare sau de memorare;

– clasificare-codificare – identificarea și aranjarea articolelor de date pe grupe determinate de anumite caracteristici în raport cu un scop specific;

– sortare-ordinare – (reordonare a datelor clasificate, într-o secvență predeterminată pentru a facilita prelucrarea;

– prelucrare – manipulări aritmetice sau logice urmărind obținerea informațiilor inteligibile și relevante în raport cu diferite situații, astfel încât să conducă la acțiuni adecvate sau să aducă un surplus de cunoaștere;

– condensare – eliminarea elementelor repetitive și constituirea de rapoarte sintetice și concise;

– memorare – stocarea datelor și informațiilor pentru a putea fi reutilizate ulterior, pe perioade diferite, în funcție de interes, folosindu-se diverse medii de memorare (hârtie, suporți magnetici etc.);

– regăsire – căutarea datelor și informațiilor memorate pentru a fi consultate și/sau actualizate direct sau indirect, în funcție de suportul de stocare și de mijloace folosite;

– reproducere – copierea sau multiplicarea datelor sau informațiilor, cu mijloace manuale sau automate, pe suporți direct sau indirect accesibili omului;

– comunicare – transferul datelor sau informațiilor între faze pentru a fi utilizate sau pentru a fi supuse unor noi transformări; comunicarea directă sau indirectă, eventual între mai multe mijloace de prelucrare, până când informația ajunge, într-o formă utilizabilă, la beneficiarul final.

Faptul că informația constituie materia primă a conducerii, fiind deci indispensabilă acestui proces, nu o absolvă de la anumite cerințe pe care trebuie să le îndeplinească, cerințe ce evidențiază aspectul că decidentului nu îi este indiferent cum, când și în ce formă vine în contact cu informațiile necesare. Prin urmare, pentru a fi utilă în conducere, informația trebuie să îndeplinească următoarele cerințe:

– să fie necesară, în sensul de a nu fi inutilă celui ce conduce, atât în momentul contactului cu ea cât și în perspectivă;

– să fie autentică, adică să prezinte fenomene, stări și tendințe reale care să determine luarea unor decizii în cunoștință de cauză;

– să fie exactă, lipsită de ambiguități, fapt ce elimină anumite neînțelegeri și oscilații în adoptarea deciziilor și măsurilor corective;

– să fie completă, dar totodată concentrată și relevantă, pentru a nu determina alte căutări de informații sau pentru a nu sustrage pe decident da la problemele esențiale;

– să fie oportună, în sensul de a ajunge la decident în timpul util, altfel, măsurile care eventual se cer a fi întreprinse sunt tardive;

– să aibă o vârstă cât mai mică, în sensul de a reduce cât mai mult posibil durata timpului scurs de la producerea unui fenomen ce solicită intervenția conducătorului, până în momentul când acesta vine în contact cu informația respectivă;

– să parvină organului de conducere cu o frecvență rațională, care să genereze organizarea corespunzătoare a activităților din toate compartimentele conduse;

– să aibă fiabilitatea corespunzătoare, fapt ce evită alterarea lor în cursul culegerii, transmiterii și prelucrărilor succesive;

– să aibă un dublu caracter: obiectiv, exprimat prin conținutul intrinsec al mesajelor informaționale; subiectiv, determinat de valoarea lor pentru decident.

Sumara referire la posibile forme de informație – incompletă, desigur – sugerează ideea unor dificultăți reale în tratarea conceptului de informație, dificultăți generate de profunzimea domeniului cercetat. Orice demers teoretic va trebui să ia în considerare raportarea volumului extraordinar al informației la posibilitatea reală a descifrării, la capacitatea de citire a informației de către receptorul social.

CAPITOLUL II

ROLUL INFORMAȚIEI ÎN STRUCTURILE MILITARE

2.1. Managementul informației în conducerea acțiunilor militare

În societatea informațională în care trăim, volumul și ritmul de apariție și vehiculare a informațiilor cresc în mod constant, iar valoarea unor informații depinde într-o măsură deosebită de modul în care este utilizată și de rapiditatea cu care este pusă la dispoziția celor care au nevoie de ea.

Informațiile exploatate și dirijate corespunzător, pot contribui decisiv la prevenirea apariției unei crize sau la câștigarea unui război. Acest potențial este însă foarte fragil, existând posibilitatea modificării radicale a raportului de forțe pe câmpul de luptă în funcție de modul de prelucrare și utilizare a informațiilor aflate la dispoziție: o informație adecvată, dobândită și folosită eficient poate aduce victoria; aceeași informație, interpretată greșit sau blocată la un moment dat, din diferite motive, obiective sau subiective, poate provoca un eșec.

Managementul informațiilor în conducerea acțiunilor militare, reprezintă „un ansamblu complex de activități desfășurate în scopul asigurării informațiilor și elementelor de analiză, evaluare și prognoză privind dinamica evoluției mediului militar, necesar factorilor de decizie a diverselor structuri militare, pentru luarea hotărârilor în domeniul realizării măsurilor de asigurare strategică la pace, gestionării crizelor și pentru conducerea acțiunilor militare în situații de criză și război”.

Pentru a realiza o caracterizare cât mai pertinentă a managementului informațiilor trebuie să prezentăm mediile informaționale care au un impact important asupra fenomenului militar.

Mediile informaționale care au un impact deosebit de important asupra organizației militare sunt:

mediul informațional global care cuprinde personalitățile, organizațiile, sistemele etc., multe dintre ele aflate în afara controlului militar sau al autorităților naționale de comandă, care colectează, prelucrează și distribuie informațiile la nivel național și internațional;

infrastructura informațională națională care cuprinde rețelele de telecomunicații publice și private, tehnologiile de satelit, terestre și radio ce deservesc persoanele fizice și juridice, informațiile și conținutul acestora, bazele de date, terminalele hardware și produsele software pentru accesul la informații, personalul care colectează, prelucrează, stochează și generează noi informații etc.;

infrastructura informațională a apărării care cuprinde resursele necesare pentru transferul, prelucrarea, stocarea și afișarea informațiilor, mijloacele tehnice pentru comandă și control, cercetare și alte categorii de mijloace pentru transmiterea vocii, a imaginilor fixe și în mișcare, servicii multimedia deosebit de utile sistemului național de apărare;

mediul informațional militar care constă din sistemele informaționale și structurile proprii și ale adversarului, militare și de alte categorii, care sprijină sau influențează în mod semnificativ operațiile militare;

sistemele informaționale (C4I2) care constau din infrastructura, structurile, personalul și componentele care colectează, stochează, transmit, afișează, distribuie și acționează în conformitate cu informațiile obținute.

Corelația dintre aceste medii este prezentată în figura următoare:

În principiu managementul informațiilor în conducerea acțiunilor militare se constituie într-un proces de cunoaștere, direcționare și comandă, influență și acțiune, capabil să stabilească direcțiile de efort și să planifice activitățile în domeniile:

informare;

comandă;

acțiuni în câmpul de luptă și în cel al comunicațiilor;

acțiuni în mediul psihologic;

activități de informare și relații publice.

Dintre aceste domenii, primele două presupun:

culegerea, prelucrarea și verificarea informațiilor;

adoptarea unor strategii de influențare;

asigurarea cu elemente de anticipare, simulare și prognoză.

Acțiunile forțelor și mijloacelor din câmpul de luptă și din cel al comunicațiilor constau în misiunile desfășurate în cele trei medii de luptă tradiționale – terestru, aerian și naval – ,dar și în cel cosmic, prin modalități specifice cercetării, războiului electronic și mijloacelor de lovire de înaltă precizie, urmărindu-se fie neutralizarea, fie distrugerea rețelelor de comunicații, a centrelor de comandă și a capacității de informare a adversarului, cât și asigurarea și menținerea integrității fizice și funcționale a sistemelor echivalente proprii.

Ca parte a managementului informației, activitatea de informare și relații publice urmărește cu prioritate ca publicul să beneficieze de informații despre activitățile și acțiunile desfășurate de trupele proprii, în scopul combaterii zvonurilor, dezinformării sau manipulării prin mass-media.

Managementul informației în conducerea acțiunilor militare presupune parcurgerea următoarelor etape:

culegerea, centralizarea, filtrarea și analiza primară a materialelor și sortarea acestora pe domenii de interes;

analiza conținutului informativ, verificarea gradului de veridicitate și evaluarea valorii informaționale a acestora;

stabilirea succesiunii logice a informațiilor referitoare la fiecare situație monitorizată;

evaluarea evoluției evenimentelor și/sau situațiilor;

elaborarea de prognoze privind evoluția acestor evenimente / situații;

elaborarea de documente informative periodice și punerea acestora, în timp util, la dispoziția factorilor militari de decizie pentru a fi utilizate în procesul pregătirii și conducerii acțiunilor militare.

Prin parcurgerea acestor etape se urmărește o cât mai bună gestionare a situațiilor și/sau evenimentelor sesizate, care sunt în plină desfășurare sau urmează a se declanșa dacă nu vor fi luate măsurile necesare stopării acestora.

Pentru o cât mai bună gestionare a unei situații de criză sau conflict este necesar, în primul rând, ca procesul de analiză și sinteză a informațiilor și evaluare a evenimentelor să răspundă la probleme referitoare la:

stabilirea legăturilor logice între informațiile preluate de către surse diferite din medii diferite;

descrierea evenimentelor și evoluția acestora;

identificarea factorilor relevanți care au generat apariția tensiunilor și a instabilităților;

identificarea obiectivelor și intereselor diferitelor părți implicate;

identificarea implicațiilor și posibilele riscuri la adresa securității trupelor proprii.

concluziile acestui proces de analiză și evaluare, combinate cu alte date și informații despre părțile implicate în evenimente, cuprinse în baza de date internă, vor fi întrebuințate în elaborarea de prognoze pe termen scurt și mediu privind tendințele de evoluție a evenimentelor.

Prognozele pe termen scurt trebuie să dea răspuns la probleme precum:

acțiuni probabile ale părților implicate în criză sau conflict și tendințele de evoluție imediată a evenimentelor;

reacții militare și/sau nonmilitare posibile;

modalități de prevenire a extinderii stărilor de criză sau conflict;

apariția unor riscuri imediate la adresa securității trupelor proprii.

Prognozele pe termen mediu conțin probleme referitoare la:

condițiile în care stările de tensiune pot degenera în situații de criză și ulterior în conflicte deschise;

tendințe de extindere a zonelor de criză;

caracterul, desfășurarea și urmările conflictului;

caracteristicile viitoarelor acțiuni de luptă ale forțelor armate implicate în conflict.

Rezultatul final al activității de management al informațiilor îl reprezintă elaborarea documentelor informative periodice. Principalele tipuri de documente în funcție de conținutul și periodicitatea acestora sunt:

informări operative – date și informații cu grad mare de urgență, care se transmit cu prioritate, în timpul cel mai scurt;

informări curente – informații, concluzii și evaluări referitoare la situații operative concrete, pe o perioadă scurtă, de regulă o zi;

rapoarte și sinteze operative – documente cu informații, concluzii, date de evaluare și prognoze relative la situații operative concrete, pentru perioade variabile în funcție de solicitările factorilor de decizie.

Documentele elaborate trebuie să fie redactate într-un format clar și precis și distribuite în timp util factorilor decidenți ai diferitelor structuri militare, pentru a permite acestora adoptarea unor decizii bazate pe cunoașterea exactă a situațiilor operative.

Eficiența managementului informației în conducerea acțiunilor militare este asigurată de ciclul informațional, un model conceptual privind modul de conducere a activităților și acțiunilor de informații, prin care datele sunt transformate în informații și sunt puse la dispoziția factorilor de decizie și a beneficiarilor.

Ciclul informațional presupune executarea, într-o succesiune logică, a următoarelor faze:

planificarea și direcționarea – constă în stabilirea legăturilor între toate structurile de informații, identificarea nevoilor de informații, stabilirea priorităților și a direcțiilor de acțiune, precizarea misiunilor de cercetare pentru acțiunile militare în curs de desfășurare și pentru cele viitoare;

culegerea datelor și a informațiilor – presupune o concepție unitară în implicarea tuturor surselor de informații ce acționează în spațiul terestru, aerian și naval în scopul satisfacerii nevoilor de informații stabilite;

prelucrarea datelor și informațiilor – vizează procesarea și direcționarea, analiza și sinteza informațiilor; reprezintă procesul mental, colectiv și imparțial ce stabilește semnificația datelor și informațiilor și se finalizează printr-un produs de informații (prezentări orale, documente scrise sau în format electronic, hărți sau scheme);

difuzarea informațiilor – informațiile sunt transmise beneficiarilor pe verticală (ascendentă – de regulă, informații finite către factori de decizie, descendentă – către structurile de execuție) sau pe orizontală (între compartimente de la același nivel), folosindu-se informarea, rapoarte informative sau alte proceduri de stat-major (hărți, casete video, filme sau imagini digitale);

valorificarea informațiilor – are loc pe timpul fundamentării deciziei, planificării și conducerii acțiunilor militare de către comandanți, în cadrul comandamentului și, în special, în structurile de informații / cercetare pentru planificarea și conducerea acțiunilor de cercetare;

evaluarea și feedback-ul – se stabilește eficiența ciclului informațional, pe faze și în întregul său conținut, pentru găsirea unor soluții față de nevoile de informații stabilite inițial sau actualizate în raport cu desfășurarea acțiunilor militare.

Prin conținutul lor, fazele ciclului informațional au un rol bine determinat în managementul informației pe timpul planificării și conducerii acțiunilor militare, impunând o actualizare permanentă, o disciplină și un model eficient de gestionare a datelor și informațiilor.

Managementul informației în conducerea acțiunilor militare se constituie într-un proces continuu actualizat și direcționat permanent, pentru satisfacerea nevoilor de informații necesare comandantului. Aceasta, va necesita, cu siguranță o nouă abordare, cu alte cuvinte, concluziv, dar nu dogmatic, managementul informației reprezintă elementul cel mai important al procesului de luare a deciziei.

Cadrul politico-militar internațional actual impune desfășurarea unor vaste activități de procurare, analiză, sinteză, evaluare și transmitere a informațiilor factorilor decidenți a diverselor structuri militare, cu preponderență din timp de pace, pentru a putea preveni apariția unei crize sau gestiona pe cele existente, dar și în timp de conflict, pentru a putea obține succesul în luptă.

2.1.1. Considerații cu privire la decizia militară

Ca noțiune fundamentală în știința conducerii, managementul nu-și poate îndeplini funcțiile fără informație, întrucât aceasta realizează o comunicare între sistemul de conducere și cel de execuție, legând și condiționând diferitele faze ale procesului managerial. Informațiile se transpun în acțiune prin decizii, și așa cum afirma P. Drucker, singurul instrument avut la dispoziție de către manager este cuvântul, scrisul, limbajul cifrelor. Informațiile oferă managerului posibilitatea să constate dacă există corelația necesară între surse și sarcini, dacă deciziile au fost realiste, conducând la utilizarea optimă a resurselor. În felul acesta a devenit clar de ce informația și decizia – două pârghii de conducere – nu se pot separa una de alta.

Decizia se caracterizează prin renunțarea la toate acțiunile în afară de una, cea aleasă. În principiu decizia apare atunci când există, cel puțin în aparență, pe planul judecății umane, mai multe căi adecvate de a rezolva o problemă și urmează să ne oprim numai la una din ele. Dacă toate soluțiile adecvate ar duce la același rezultat, alegerea uneia dintre ele ar fi indiferentă. În realitate există însă deosebiri între ele, în funcție de perspectiva din care sunt analizate. Dintr-un punct de vedere este de preferat soluția A, din alt punct de vedere soluția B etc.

Desigur că, în activitatea complexă a managerului organizației există multiple posibilități de eroare, iar decizia, prin esența sa, are menirea să le înlăture.

Mai este de remarcat că, aria acestei alegeri poate varia între doi poli și anume: a) absența opțiunii, situația în care decizia nu există, și alegerea arbitrară în care nu s-a respectat norma de drept ce reglementează acțiunea managerială, fiind vorba de o decizie nelegală, lipsită de validitate;

b) alegerea trebuie să fie conștientă, precedată de o deliberare. Un gest instinctiv sau un impuls nereflectat nu constituie o decizie;

c) alegerea urmează a fi orientată spre unul sau mai multe scopuri. Această cerință rezultă din condițiile precedente, și cu ajutorul ei se distinge decizia de celelalte activități umane, care cuprind scopul în ele însele (emoția estetică) și de comportamentele ce reprezintă simpla exteriorizare a impulsurilor lăuntrice.

d) alegerea trebuie să ducă la acțiune. Decizia este actul de voință, care urmează după deliberare și prepară, declanșează și călăuzește acțiunea. Această acțiune asigură o anumită realizare, deci o anumită realitate. Teoria deciziei face parte integrantă din teoria acțiunii. Dacă decizia nu duce la acțiune, ea rămâne o simplă declarație de intenție. Eficiența deciziei se verifică prin rezultatele obținute în urma aplicării sale.

Din analiza deciziei se ajunge la concluzia, că ea rezultă din raportul care se stabilește între înțelegere și voință.

Dintre trăsăturile caracteristice ale deciziei organizației menționăm succint colegialitatea, coerența, autoritatea, formele și influența factorilor decisivi.

Informația interesează managerul în măsura în care ea servește drept punct de sprijin în procesul de decizie.

Informațiile decizionale sunt selectate în funcție de valoarea lor. Valoarea unei informații depinde de :

– capacitatea sa de a contribui la reducerea incertitudinii în viitor;

– capacitatea sa de a influența decizia și consecințele ei.

Cuplul informație – decizie cere formularea unei strategii. Strategia instituției este antrenată, ca și civilizația noastră, de creșterea exponențială a producerii de informații. Contrar regulilor care în cursul ultimului secol au organizat căutarea de informații, datorită rarității sale, regulile care prevalează astăzi se bazează pe supraabundența informației.

Astfel, nu se pune problema achiziționării unui produs absent de pe piață – deși aceasta este chiar cazul pentru anumite tipuri de informație – ci de identificarea produsului bun – adică informația corectă și utilă pe o piață caracterizată prin prezența informațiilor de orice natură; dezvoltarea rețelelor informatice permite accesul la multe bănci de date.

Raritatea informație – decizie este de acum înainte legată nu de lipsa ei fizică, ci de greutatea identificării ei. Căutătorii de informații nu mai sunt azi doar în căutarea unui produs brut. Ei trebuie să fie cercetători „inteligenți” susceptibili de a tria, ierarhiza și confrunta informații liber accesibile pentru a elabora informația – decizie. Decizia se ia adesea pe baza unei informații marginale: aceea pe care concurentul nu o are.

O altă dimensiune esențială a informației – decizie este luarea în seamă a factorului timp și, în particular, a părții temporale pe care s-a convertit să se acționeze. În funcție de acest factor se va organiza culegerea de informații corecte și utile, precum și decizia strategică. Strategia și execuția deciziei se bazează pe viitor și nu pe prezent.

Trecutul și prezentul nu se iau în calculele decizionale. Termenele realizării oricărei decizii tactice sau strategice cer timp și pregătesc viitorul.

Decizia militară poate fi privită ca o informație care descrie căile și mijloacele prin care se poate atinge un obiectiv cu caracter imperativ, rezultată în urma consumului informațiilor militare în activitatea de dirijare a sistemului militar. Privită astfel, decizia militară, odată produsă poate fi tratată ca o informație în sensul circulației pe fluxurile informaționale descendente sau orizontale, al cuprinderii în mesaje și al perceperii la locurile de declanșare a acțiunilor prevăzute, cât și, în unele cazuri, al prelucrării prin procese de dezagregare sau chiar desintetizare. Tratarea deciziei drept informație crează posibilitatea participării sistemului informațional la activitatea de formare a acesteia în sensul formării obiectivelor și alternativelor corespunzătoare, sistemului de conducere revenindu-i sarcina actului decizional de sancționare a uneia dintre alternative sau a unei combinații a acestora cu obiectivul corespunzător privit drept consecință. Având în vedere complexitatea relațiilor de dependență și interdependență dintre fenomenele și procesele militare, o decizie poate apărea în postura de informație de fundamentare a altei sau a altor decizii.

Deciziile militare privite numai din punctul de vedere al impactului informații-decizii pot fi clasificate după mai multe criterii:

1. În raport cu gradul de participare a omului în postura de decident:

a) Decizii automate, luate de către anumite mijloace de muncă după un program înainte stabilit de către om prin consumarea de impulsuri recepționate de la surse și transmise pe canale prestabilite. Aceste decizii nu consumă informații definite în sens restrâns, ci impulsuri, iar decizia circulă în general tot ca impuls și chiar acțiunile prevăzute sunt declanșate automat în cadrul altor mijloace de muncă cu care se află în legătură prin canale de comunicații de natură tehnică.

b) Decizii cu decident factorul uman, utilizând informații definite în sens restrâns, consumatorul acestora fiind direct sau indirect omul în postura de conducător. Aceste decizii sunt tratate în lucrare și, în cele ce urmează vor fi separate în clase după diferite criterii.

2. În raport cu scopul urmărit:

a) Decizii declanșatoare de procese la care obiectivul îl reprezintă rezultatul economic al funcționării procesului și fenomenului militar ce urmează a fi declanșat, iar informațiile de fundamentare sunt cele care se referă la condițiile acestui proces privite ca resurse, mod de organizare și funcționare. Ele au în general caracter particular, fiind proprii proceselor militare respective;

b) Decizii corectorii de comportament, având ca scop readucerea la comportamentul normal a fenomenelor și proceselor militare care au anumite grade de libertate și în virtutea cărora înregistrează variații în timp. Obiectivul acestora îl reprezintă corectarea abaterii înregistrate iar informațiile de fundamentare descriu modul de intervenție asupra fenomenelor sau proceselor prin intermediul cărora poate fi înlăturată abaterea.

3. După modul de formare a deciziei:

a) Decizii formalizate, pentru care obiectivul și/sau alternativele se formează după anumite modele (economice, matematice, cibernetice) decidentul efectuând actul decizional cu sau fără modele de alegere. Din punct de vedere informațional ele prezintă marele avantaj al certitudinii cerinței de informații, în raport de stabilitatea în timp a modelelor aplicate, iar din punct de vedere decizional, al diminuării subiectivismului factorului uman în postura de conducător;

b) Decizii intuitive, formate printr-un proces de selectare, luare în considerare și fixare a importanței informațiilor proprii fiecărui decident în raport cu volumul și structura tezaurului de cunoștințe pe care îl posedă. Cerința de informații și gradul de subiectivism în formarea și luarea deciziei depinde de decident. Decidentul factor uman are un anume tezaur de cunoștințe al cărui volum și structură îi creează o anumită posibilitate de recepție, respectiv reflectare a informațiilor. De asemenea tot în raport cu structura tezaurului de cunoștințe va acorda o importanță mai mare sau mai mică informațiilor puse la baza formării deciziei, având înclinația de a consuma cu precădere și cu intensitate mai mare informațiile care sunt de natura celor care dețin ponderea majoră în tezaur.

4. După natura decidentului:

a) Decizii individuale la formarea cărora participă un singur individ în postura de conducător. Decizia poate fi luată de un singur individ numai dacă acesta are un tezaur de cunoștințe care prin volum și structură să poată recepționa și consuma întreaga mulțime a informațiilor participante la formarea deciziei în condițiile unui grad minim de subiectivism. Decizia individuală are avantajul precizării perfecte a răspunderii față de consecințele actului decizional. Din punct de vedere informațional sunt avantajoase deoarece mesajele informaționale sunt concepute în raport strict cu volumul și structura unui singur decident care se află într-o anumită verigă a sistemului de conducere, urmând deci să fie transmise pe fluxuri informaționale spre un singur receptor. Acest tip de decizii este specific organizației militare.

b) Decizii de grup colective, care se impun atunci când gradul de complexitate semantică al informațiilor participante la fundamentarea unei decizii depășește posibilitatea de recepție și utilizare a unui decident în raport cu volumul și structura tezaurului de cunoștințe.

Organizarea organului colectiv trebuie să aibă în vedere strict cuprinderea integrală a domeniilor mulțimii informațiilor utilizate, iar fiecare membru trebuie să i se fixeze mulțimea informațiilor de fundamentare pe care le poate percepe și consuma în procesul decizional.

5. După gradul de certitudine a realizării obiectivului:

a) Decizii certe, când probabilitatea de realizare a obiectivului este egală cu unu;

b) Decizii incerte, care la rândul lor se împart în două grupe:

– decizii în condiții de risc, când atingerea obiectivului nu este certă, dar probabilitatea de realizare este cunoscută prin procese speciale de cunoaștere aplicate. Motivarea luării unor astfel de decizii este imposibilitatea luării deciziei în condiții de certitudine, cât și așa numita primă de risc care compensează în medie eventualele pierderi datorate nerealizării obiectivului;

– decizii în condiții de totală incertitudine sau așa numitele decizii împotriva naturii, când informațiile de fundamentare sunt total incerte. Datorită marilor progrese înregistrate în activitatea de obținere a informațiilor astfel de decizii apar foarte rar, iar pentru luarea lor există modele care permit realizarea obiectivului în condiții cât mai avantajoase fiecărui caz particular.

Incertitudinea deciziei se măsoară prin probabilitatea de nerealizare a obiectivului atunci când au fost create toate condițiile prevăzute. Ea depinde de mai mulți factori, care, la rândul lor, pot fi grupați în raport cu sistemele de care depind în două clase:

A. Factori care depind de sistemul de management:

neluarea în considerare a tuturor informațiilor de fundamentare a deciziei datorită limitelor de cuprindere a modelelor utilizate sau imposibilitatea utilizării lor în deciziile intuitive. Faptul conduce la înregistrarea incertitudinii prin lipsă de informații care, în cazul modificării unor factori neluați în considerare, pot provoca nerealizarea obiectivului;

subiectivismul în consumul informațiilor pus la baza fundamentării deciziilor intuitive sau al acordării unei importanțe anormale unor informații în modele de decizie. Importanța informațiilor în raport cu o decizie se poate măsura cantitativ prin coeficienții de participare a informațiilor la fundamentarea deciziei. Consumul sub această limită al informațiilor, deci incomplet, imprimarea unei importanțe mai mici în formarea deciziei conduce la subestimarea aportului fenomenului sau procesului reprezentat prin informație și la creșterea inutilă a cheltuielilor efectuate pentru atingerea obiectivului prin provocarea de modificări mai mari pe unitatea de modificare în obiectivul deciziei. În cazul imprimării unei importanțe mai mari prin realizarea condiției la nivelul prevăzut în decizie nu se va realiza decât o parte din obiectiv deoarece relația informație de fundamentare – obiectiv al deciziei este particulară și cu o intensitate dată de gradul de dependență dintre cele două fenomene sau procese. Rezultă necesitatea determinării coeficienților de participare a informațiilor la fundamentarea deciziilor și luării lor în considerare la construcția modelelor de decizie sau la formarea deciziilor intuitive.

B. Factori care depind de sistemul informațional:

organizarea și funcționarea sistemului informațional. În această grupă se includ factori de natura nerespectării condițiilor de compatibilitate dintre informații și decizii în formarea laturii semantice, erori în proiectarea fluxurilor informaționale pentru conducere, neconcordanța între termenul de obținere a informației finale cu momentul luării deciziilor. Ei pot fi eliminați prin aplicarea de metode științifice de analiză proiectare și organizare a proceselor informaționale;

incertitudinea informațiilor utilizate la formarea deciziilor. Incertitudinea unei informații este definită prin necorespondența care există la un moment dat între fenomenul sau procesul militar reprezentat prin informație și cel existent în realitatea obiectivă.

Incertitudinea informațiilor apare atât datorită limitelor procesului de obținere a informațiilor cât și modului de organizare și funcționare a sistemului informațional. Există fenomene și procese militare care nu pot fi reprezentate fidel prin procesele de cunoaștere de care dispunem. De exemplu, acțiunile de luptă în câmpul tactic ale trupelor proprii, acțiunile inamicului, evoluția situație tactice pe câmpul de luptă etc. Pentru diminuarea incertitudinii lor, se fac eforturi corespunzătoare raportate la efectul creșterii certitudinii informațiilor obținute.

Din punctul de vedere al sistemului informațional, incertitudinea informațiilor este determinată de lanțurile calitative conferite, privitoare la exactitate și autenticitate.

Exactitatea informației se referă la gradul de corespondență dintre mărimea cantitativă a fenomenului sau procesului militar reprezentată în informație și cea existentă în sistemul real militar.

Exactitatea poate fi estimată printr-un coeficient de forma:

|x – xo|

Ke = 1 –

xo

în care:

x – reprezintă dimensiunea reprezentată prin informație;

xo – dimensiunea existentă în sistemul real militar la momentul culegerii informației;

|x – xo| = Dx – mărimea abaterii dimensiunii reprezentată în informație față de cea reală;

|x – xo|/xo – coeficientul de inexactitate, deci proporția erorii în raport cu dimensiunea reală.

Exactitatea informației influențează cantitatea de informații produsă prin aplicarea unui proces de cunoaștere deoarece numai o parte corespunzătoare coeficientului de exactitate poate fi utilizată.

Inexactitatea informației are deci influență asupra gradului de certitudine a deciziei, fiind de natura incertitudinii. Nu orice grad de inexactitate se consideră incertitudine efectivă, deoarece între exactitatea informației și exactitatea cu care este dimensionat obiectivul deciziei trebuie să existe o relație de compatibilitate. Gradul de exactitate trebuie dimensionat strict în raport cu această relație deoarece astfel se creează situația de exactitate excesivă sau de incertitudine. Exactitatea excesivă conduce la obținerea informației cu cheltuieli mai mari decât cele necesare, influențând costul procesului decizional, iar exactitatea scăzută este de natura incertitudinii informaționale cu efectele negative enunțate. Deci nu vom obține informații "cât mai exacte" cum ne îndeamnă în general literatura de specialitate, ci cu un grad de exactitate compatibil cu decizia la formarea căreia participă.

Autenticitatea informației are în vedere corespondența între natura fenomenului sau procesului militar reprezentat prin informație și a celui real. Ea se manifestă static, când comparația se face la momentul culegerii informației și dinamic, când informația reprezintă fenomenul real la momentul culegerii informației, iar fenomenul real are natura proprie momentului comparației.

Privită static autenticitatea este influențată de posibilitatea de percepere dar și de modul de organizare a procesului de cunoaștere aplicat. Procesul de cunoaștere poate fi organizat după metoda totală când toate elementele sistemului sunt supuse observării, sau prin metoda parțială (selectivă) când se supun observării numai o parte din elemente. În cazul cercetării totale informațiile sunt autentice atât la nivelul întregului sistem cât și la nivelul fiecărui element component, putând fi utilizate la formarea deciziilor pentru dirijarea la ambele niveluri. Metoda selectivă furnizează informații autentice (cu o anume probabilitate de garantare a ei, cunoscută) numai la nivelul întregului sistem și a elementelor incluse în eșantion. Ea este deci folosită când sistemul este supus dirijării sau când informațiile despre acesta sunt utilizate la fundamentarea altor decizii.

Privită din punct de vedere dinamic, autenticitatea se modifică la fenomenele și procesele variabile în timp. Același fenomen se întâmplă și cu exactitate la acest tip de fenomene. Acest fapt are influență directă asupra certitudinii informațiilor în momentul consumului ceea ce conduce la ideea diminuării perioadei necesare obținerii informațiilor în forma finală.

6. În raport cu timpul la care se referă:

a) Decizii operative care se referă la momente sau perioade foarte scurte de timp. Ele sunt proprii ținerii sub control sau declanșării unor procese de durată scurtă în activitatea curentă de dirijare a organismului militar și componentelor sale.

b) Decizii pe termen scurt, care se referă la momente îndepărtate în timp dar care vizează activitatea curentă fără modificări esențiale;

c) Decizii pe termen lung sau previzionale, referindu-se la formularea unor obiective care se vor realiza în condițiile proprii unui moment îndepărtat care se presupune că va exista. Pentru fixarea obiectivului acestor decizii se utilizează informații obținute prin procedee speciale bazate, în principal, pe așa numitele date istorice sau serii de date cronologice din terminologia statisticii social-economice.

Certitudinea acestor decizii depinde de certitudinea informațiilor finale obținute și de modelele de decizie aplicate. Având în vedere caracterul conservator al macrosistemelor militare aceste decizii se iau în general numai la acest nivel unde variațiile bruște sunt atenuate de caracterul foarte complex al legăturilor de dependență dintre elementele componente care creează starea de inerție a sistemului.

2.1.2. Utilitatea informației militare

În procesul consumului informația militară își manifestă și utilitatea în raport cu managementul unei unități militare. În analiza utilității informației militare vom utiliza următoarele concepte:

– utilitatea parțială pe un proces de decizie este dată de aportul informației respective la fundamentarea unei decizii;

– utilitatea globală se obține prin însumarea utilităților parțiale manifestate la nivelul fiecărei decizii la fundamentarea căreia participă;

– utilitatea marginală reprezintă utilitatea ultimei unități de cantitate de informație adăugată în procesul producției sau consumată.

Modul de formare și manifestare a utilității diferă în raport cu tipul de formare și consum al informației militare.

În cazul informațiilor produse o singură dată în vederea utilizării lor la mai multe procese de management, plasate diferențiat în timp, utilitatea globală apare în același timp și se obține prin însumarea utilităților parțiale.

Pentru informațiile produse o singură dată în vederea utilizării lor în același timp (aceeași perioadă sau moment) la unul sau mai multe procese de decizie diferite, utilitatea marginală determinată pe unitatea de cantitate de informații este constantă și se confundă, în acest caz, cu utilitatea globală datorită inexistenței variației în timp.

În al treilea caz avem în vedere informațiile ce se reînnoiesc periodic prin același procedeu și participă în general la același tip de procese de management.

În cadrul primelor procese de management la care participă informația are utilitatea globală dată de posibilitatea utilizării ei la procesul respectiv, adică de mărimea sferei de cuprindere a informației, cât și de importanța informației relative la factorul uman ce participă la acest proces. Sfera de cuprindere și de influență a informației în cadrul managementului organizației militare crește odată cu utilizarea ei în timp prin asimilarea de noi metode și procedee de cuprindere a ei în proces, cât și prin descoperirea unor noi laturi ale informației utile procesului de management.

Această creștere a utilității globale se reflectă în mai buna stăpânire a procesului dirijat și are loc până când nu mai apar noi metode sau laturi ale informației datorită limitelor procesului cunoașterii, moment în care metodele și procesele vechi trec în rutină. Mărimea utilității se stabilizează la acest nivel și rămâne aproximativ constantă pe perioada cât acumularea socială de cunoștințe în domeniul respectiv rămâne neschimbată. Importanța informației utilizată la primele procese de management este foarte mare, relativ la factorul uman participant în procese, deoarece are caracter de noutate ca mod de obținere și luare în considerare, ca mod de structurare și prezentare a ei.

De asemenea, importanța este foarte mare și față de procesul de management respectiv, de ea depinzând însăși apariția și existența deciziei sau a unei laturi a ei. Rezultă deci că orice unitate de informație are o utilitate foarte mare la începutul folosirii. Comandantul care primește o informație valoroasă pe câmpul de luptă(despre teren, inamic etc.) poate să o folosească în favoarea lui, asigurându-și un avantaj față de inamic sau chiar succesul în lupta decisivă. Utilitatea marginală scade pe măsura folosirii informației în timp prin faptul că repetarea utilizării face ca acest procedeu de obținere și luare în considerare să fie cunoscut până chiar la trecerea ei în rutină. De asemenea, o parte din informație își pierde caracterul de noutate datorită apariției la nivel invariabil în diferite momente și reținerea acesteia de către decident. Dacă comandantul de subunitate nu se folosește de informația primită, așteptând ajutoare etc. riscă să piardă inițiativa, și odată cu ea și lupta, dacă inamicul reușește să își ia măsuri de siguranță. Cu o mai bună organizare a managementului această informație devine redundantă, putându-se face apel la ea din tezaurul de cunoștințe. În acest caz se pare că evoluția descrescândă a utilității marginale ar înregistra anumite puncte de revenire sau praguri de trecere în rutină. Totuși tendința generală rămâne aceeași, spre o anumită limită inferioară, înregistrată la momentul utilizării tuturor posibilităților date de nivelul acumulărilor sociale de cunoștințe.

Acest fapt este reprezentativ în figura 2.1 unde pe abscisă a fost reprezentată scala timpului, pe ordonată scala fizică a utilității, iar simbolurile au semnificația:

U Um

Uc

Up

o x t

Fig.2.1 – Evoluția raportului dintre utilitatea marginală și utilitatea parțială

* – Up = reprezintă utilitatea parțială înregistrată pe fiecare proces de decizie;

* – Um = utilitatea marginală;

* – Uc = utilitatea constantă formată la momentul x, de asimilare completă a informației în consum;

* – O = momentul apariției pentru prima dată a informației.

Din figura 3.2.1 se observă că utilitatea marginală este determinată direct de gradul de asimilare în consum estimat prin mărimea utilității parțiale. Dacă considerăm această determinare ca fiind de forma :

Um=KUp, în care:

– k=Um/Up, evoluția lui K este redată în figura 2.2:

K

O

x T

Fig. 2.2 – Evoluția raportului dintre Um și Up.

Se observă că acesta are tendința permanentă de scădere până la momentul x, când se înregistrează mărimea Uc constantă. Dacă acest mod de evoluție a utilității marginale și a celei parțiale îl considerăm asemănător la mai multe procese informaționale, evoluția raporturilor K poate fi considerată identică, estimată prin aceeași funcție K[Um(Ai)U(Ai) a cărei limită inferioară tinde către 1 când T tinde către momentul x de asimilare în consum.

Pe baza celor arătate putem considera că raportul între ritmul de creștere al utilității și ritmul scăderii utilității marginale în raport cu repetabilitatea consumului este aproximativ egală cu 1. Se poate afirma că mărimea constantă a utilității Uc se află situată undeva la mijloc între utilitatea parțială și cea marginală. Deci: Uc = Um+Up/2

relație care ne conduce la următoarea expresie: Um = 2.Uck/1+k

și respectiv: Uc = Um(1+k)/2.k.

Utilitatea acestor relații este evidentă dacă avem în vedere evoluția identică a raportului K la mai multe procese informaționale. Astfel cunoscând mărimea limită a utilității prin investigații asupra acesteia putem estima evoluția utilității marginale în procesul asimilării în consum a informației respective.

Cunoscând utilitatea marginală într-un anumit moment al asimilării, putem stabili mărimea finală a utilității. Mărimea utilității parțiale este lesne de obținut apoi în ambele situații.

În cazul când cunoaștem sau vrem să cunoaștem utilitatea parțială ne putem folosi de următoarele relații:

Uc = Up (1+k)/2 și, respectiv:

Up = 2Uc/(1+k).

Importanța deosebită în organizarea unui sistem de informare prezintă analiza gradului de detaliere în cercetarea unui fenomen sau proces militar utilizat la fundamentarea unei decizii. Se știe că o decizie dirijează cu atât mai bine un fenomen cu cât la bază sa stă o cantitate mai mare de informații, deci cu cât a fost mai bine fundamentată. Orice acțiune care nu deține informații e sortită eșecului. O cunoaștere mai aprofundată constă în studiul repartiției elementelor ce caracterizează fenomenul-cauză pe dimensiuni de diferențiere tot mai mici până la cunoașterea deplină a fiecărui element în parte. Această detaliere cere eforturi materiale din ce în ce mai mari, iar luarea în considerare a unei astfel de repartiții la fundamentarea deciziei este foarte anevoioasă și greu adaptabilă la unele modele științifice. Din acest motiv gradul de detaliere în studiu trebuie determinat.

Odată cu creșterea cantității de informații deținute despre un fenomen, utilitatea sa globală crește. Această creștere este semnificativă până la un anumit moment (V), după care orice detaliere, respectiv orice cantitate suplimentară de informații am obține despre aceasta nu adaugă utilității o mărime semnificativă, deci practic cercetarea mai aprofundată este inutilă.

Importanța detalierii cunoașterii este scoasă mai bine în evidență de evoluția utilității marginale. Se observă că odată cu creșterea cantității de informații, adică a gradului de detaliere a cunoașterii, utilitatea unei unități suplimentare de informații scade până la punctul V de formare a utilității constante. Se poate arăta că factorul determinant în acest caz îl reprezintă regresia utilității marginale, care adaugă utilității globale pentru o unitate de informații obținută în plus un spor mai mic, și acesta scade odată cu creșterea gradului de aprofundare a cunoașterii.

Având în vedere aceste considerente, putem prezenta utilitatea marginală ca o rație regresivă care determină mărimea utilității globale în funcție de mărimea cantității de informații, relație care poate fi prezentată astfel:

U(x)=U[H(x0)]+ x >x0Um[H(X)]d[H(x)] , în care:

– U(x) – reprezintă mărimea utilității globale:

– U[H(x0)] – utilitatea globală a cantității de informații obținută despre fenomen la prima acțiune de investigare întreprinsă;

– x>x0Um[H(x)] – utilitatea cantității suplimentare de informații obținută despre un fenomen prin detalierea cunoașterii față de X0.

Mărimea utilității constante poate fi reprezentată cu următoarea relație:

Uc(x) = U[H(x0)] + H(x0) H (xv)Um[H(x)]d[H(x)];

în care V indică punctul în care scăderea utilității marginale devine nesemnificativă.

Până în prezent nu s-a ajuns la o metodă unică și bine fundamentată de cuantificare a utilității, existând o serie de metode care încearcă s-o estimeze cât mai corect, metode care pot fi utilizate cu succes în funcție de cazurile concrete la care se referă.

2.1.3. Influența informației asupra elaborării deciziei militare

În organizația militară, conducătorii și cadrele cu sarcini de decizie lucrează sub presiunea înmulțirii progresive a numărului de elemente aflate în joc, care prezintă o accentuată dezvoltare a caracteristicilor de eterogenitate, interacțiune și imprevizibilitate. Complexitatea crescândă și dinamismul mediului în care trăim au drept consecință certă sporirea bagajului informativ-cognitiv necesar în arta dificilă a luării deciziei. Această situație e prezentă în oricare domeniu al activității umane: politic, economic, social, militar. Un răspuns coerent din partea nivelurilor decizionale la această veritabilă provocare are nevoie de informație. A devenit un truism faptul că informația este materia primă pentru toate formele de acțiune și că ea înseamnă putere: nici un nivel de decizie nu-și poate îndeplini funcțiile fără a fi irigat de o multitudine de informații cât mai variate cu putință.

Luarea deciziei în domeniul militar presupune o informare oportună, exactă și de maximă rigurozitate, predicția având un rol foarte important în contextul situațiilor ipotetice cu care ne putem confrunta. Că numai informarea, ea singură, nu este suficientă pentru a asigura succesul unei decizii, aceasta este o altă problemă. Faptul că un conducător militar este bine informat nu duce automat la adoptarea celei mai bune decizii sau a celui mai bun mod de a acționa.

Eficiența conducerii depinde în mod esențial de plenitudinea și precizia analizei, de corectitudinea sintezei datelor, acestea oferind baza pentru pregătirea hotărârii. Importanța actului decizional este pusă în relief de caracterul decisiv al activităților care au loc într-o lume a ritmurilor înalte, a amploarei operațiilor și a unor interdependențe între diferitele domenii, tot mai greu de descifrat și diferențiat.

Un element important al unei decizii, care determină conținutul, realismul și eficiența sa, îl constituie fundamentarea ei științifică. Procesul decizional trebuie să excludă hazardul; decizia trebuie să se caracterizeze prin rigurozitate științifică și obiectivitate. Caracterul științific al hotărârii este asigurat și condiționat de respectarea cu strictețe a normelor juridice și regulamentare, de înțelegerea precisă a concepției eșalonului superior, de însușirea corectă a misiunii și de analiza multilaterală a interdependenței tuturor factorilor situaționali.

De asemenea, deținerea informațiilor fiabile, precise și actuale permit fundamentarea unor decizii și acțiuni cu mari șanse de câștig deoarece, de cele mai multe ori, succesul este al aceluia care dispune la momentul decisiv de cea mai bună cunoaștere a situației și a intențiilor adversarului său.

În zilele noastre problema nu constă în existența informațiilor sau accesul la ele, ci, mai ales, în dificultatea de le selecta pe cele fiabile din mijlocul unei enorme mase de documentație.

Asigurarea informațiilor, pe baza cărora se iau decizii la nivel militar, se realizează printr-o muncă sistematică de dimensiuni practic necuantificabile cantitativ, iar pentru ca informația destinată decidenților să fie utilă, ea trebuie să fie clară, precisă și oportună.

Decidenții sunt cei care scrutează, ascultă, interpretează, analizează și fac din procesul elaborării deciziei o mare artă, dar fără informații precise, oportune și suficiente acesta nu ar avea succesul scontat.

2.2. Războiul informațional

Războiul post-modern, un mare consumator de resurse informaționale, se va purta în toate mediile unde informația reprezintă un factor vital în ecuația conflictului armat. Aceasta va fi culeasă, analizată, interpretată și exploatată la toate nivelurile acțiunii militare, într-un sistem bine pus la punct și foarte eficace.

Specialiștii militari care au studiat războiul contemporan afirmă, cu îndreptățit temei, că acesta s-a extins enorm, luând forme care altădată nu-i erau specifice, și se desfășoară continuu, manifestându-se ca un război permanent, prin confruntări în diferite domenii (politic, economic, informațional), prin crize și conflicte militare. În cadrul acestuia, războiul informațional ocupă un loc din ce în ce mai important, fiind deopotrivă un război fizic, care urmărește întârzierea utilizării de către adversar a mijloacelor de culegere, transmitere, prelucrare și diseminare a informațiilor prin dezorganizarea rețelelor informaționale, și un război virtual, prin care să se realizeze supremația sau cel puțin superioritatea informațională, pentru că “cine stăpânește informația, domină totul”, aceasta devenind, astfel, și o principală armă de luptă.

Competiția pentru obținerea informațiilor este la fel de veche ca și conflictul, fiind o caracteristică definitorie a umanității. Națiunile, grupurile de oameni și fiecare individ în parte caută să-și mărească și să-și protejeze propriile acumulări de informații încercând, în același timp, să le limiteze și să le penetreze pe cele ale adversarului. În ultimele trei decenii, omenirea a făcut progrese serioase în tehnica de obținere, strângere, stocare, analiză și transmitere a informației.

Războiul informațional este reprezentat de acțiunile violente și nonviolente, ofensive și defensive întreprinse de forțele civil-militare proprii împotriva întregului spațiu și sistem informațional al adversarului, în scopul asigurării avantajului informațional, concomitent cu situarea acestuia într-o poziție de inferioritate, dezavantajoasă, care să-i afecteze ori să-i interzică riposta specifică. Acest tip de război este de regulă nonviolent și cunoaște mai multe forme de manifestare specifice:

acțiunile psihologice – ce utilizează informația pentru a afecta judecata, rațiunea inamicului;

inducerea în eroare – ce înșeală inamicul asupra posibilităților și intențiilor noastre;

războiul radio-electronic – care interzice obținerea de informații corecte de către inamic;

siguranța informațională – ce urmărește să interzică inamicului obținerea de informații despre posibilitățile și intențiile noastre;

distrugerea fizică – ce vizează elementele sistemului informațional, atacul fizic executându-se cu toate categoriile de armament;

atacul informațional – ce reprezintă coruperea directă mergând de la alterarea subtilă până la distrugerea informațiilor, fără modificarea vizibilă a suporților de păstrare.

Caracteristicile războiului informațional pot fi asemănătoare cu cele ale războiului de guerilă:

mijloace puține în faza inițială;

costuri incomparabil reduse față de cele ale războiului modern;

obiective punctuale, foarte precise;

efecte maxime.

El reprezintă de asemenea, atât atuurile unei arme de convingere și de constrângere, cât și ale uneia de șantaj, deopotrivă pentru cel slab și pentru cel puternic.

2.2.1. Revoluția informațională și războiul informațional

Ampla dezvoltare a structurilor și volumelor de informații și posibilitățile aproape nelimitate de transmitere, memorare, afișare și distribuire, în timp aproape real, a acestora, datorită marilor posibilități asigurate de tehnologia informației bazată pe digitizarea aproape integrală a informațiilor, a determinat ca specialiștii occidentali (și nu numai) să aprecieze că avem de-a face cu o adevărată revoluție informațională. Aceasta are implicații deosebite în toate domeniile de activitate: economic, politic, social, militar etc., perfecționând și schimbând radical conținutul, funcțiile și modul de desfășurare a proceselor informaționale și decizionale aferente.

Principial, revoluția informațională a evoluat în trei faze, astfel: în perioada 1837 și 1963, aceasta s-a caracterizat prin dezvoltarea telegrafiei, radioului și comunicațiilor cu fir, care au permis un important control asupra surselor de informații. Treptat, în cadrul acestei etape, s-a manifestat tendința de centralizare a sistemelor informaționale. Cea de-a doua fază a început în anul 1964 prin construirea familiei de calculatoare IBM-360 și s-a încheiat în anul 1990, pe parcursul acesteia realizându-se dezvoltarea unor sisteme performante de comunicații și informatice, destinate, în principal, marilor utilizatori de informații (organe ale administrației de stat, cooperații economice, apărare și securitate națională). A treia fază a început în anul 1991 și poate fi definită ca era informației distribuite a calculatoarelor și a Internetului, bazată pe utilizarea unor mijloace tehnice de calcul și de comunicații constituite în rețele performante de amploare. Noile realizări științifice, miniaturizarea echipamentelor și prețul redus al acestora au determinat ca societatea, în general, să devină preponderent informațională, iar puterea de calcul să se dubleze la fiecare 18 luni. Accesul la Internet este acum disponibil atât pentru instituții, cât și pentru persoane fizice, devenind un instrument principal de proliferare a cunoștințelor, de informare și comunicare.

Era calculatoarelor a creat capabilități pentru obținerea, evaluarea, utilizarea, transmiterea și schimbul, cu mare viteză, al unor volume mari de informații adresate simultan mai multor utilizatori.

Informațiile au devenit principala resursă strategică a fiecărei națiuni. Acest lucru a fost evidențiat încă din anul 1981 de către președintele SUA, Ronald Reagan, care, în strategia sa de securitate națională, menționa că “informația constituie a patra dimensiune a puterii naționale”.

Desigur, în aceste condiții, nu puteau să nu apară și posibilitățile de exploatare rău intenționată a vulnerabilităților sistemelor informaționale, cu precădere a rețelelor de comunicații și calculatoare ale acestora, afectând atât structura lor tehnică, dar, mai ales, pe cea informațională, prin atacarea surselor de informații, bazelor de date, canalelor de transport al datelor, punctelor de prelucrare și diseminare, sistemelor de operare și gestiune și a altor produse software realizate de firme specializate sau de către utilizatori.

Trecerea de la acțiuni distructive izolate și de mică amploare la acțiuni de masă de ciberterorism și de atac asupra informațiilor a determinat amplificarea preocupărilor statelor și structurilor lor militare pentru fundamentarea războiului informațional, stabilirea principiilor și a modului de desfășurare a acestuia în situații de pace, criză și la război.

Unele metode și tehnici specifice războiului informațional nu reprezintă o noutate, întrucât acțiunile de dezinformare a adversarului prin furnizarea de informații false, interceptarea și analiza comunicărilor acestuia, penetrarea sistemelor de securitate a informațiilor, mai ales criptografice, și sustragerea de documente, fiind utilizate și în războaiele trecute.

Atât în trecut, cât, mai ales, în prezent, fiecare parte beligerantă va încerca să dea un anumit curs acțiunilor adversarului prin manipularea convenabilă a fluxurilor de date și informații, maximizarea elementelor de surpriză și asumarea vulnerabilităților.

2.2.2. Conținutul și caracteristicile războiului informațional

Războiul informațional constituie o operație de luptă în mediul înalt tehnologizat.

El este o componentă a războiului, în general, fiind un produs al erei informaționale definit prin utilizarea pe scară largă a unor mijloace tehnice specifice sau nontehnice pentru afectarea informațiilor și a infrastructurii informaționale a statului și/sau a câmpului de luptă cibernetizat, structurat pe rețele. Urmărește distrugerea capabilităților de comandă și control ale inamicului, în principal a celor bazate pe utilizarea tehnologiei informației, pe baza exploatării vulnerabilităților adversarului în procesele informaționale și de luare a deciziilor.

Multe țări consideră atacul împotriva infrastructurii informaționale echivalent cu o lovitură strategică. Fazele proceselor de comandă și control pe timpul cărora se pot desfășura acțiuni de război informațional sunt menționate în figura 1.

Se apreciază că războiul informațional, ca prototip al viitoarelor conflicte între state și armatele acestora, va fi un alt fel de război, bazat pe informație și tehnologia informației, deosebit radical de cele anterioare. Acesta necesită mijloace și procedee de acțiune neutilizate în trecut, bazate pe principii și măsuri de atac specifice erei informaționale, având comunicațiile și rețelele de calculatoare ca domenii principale de acțiune. Utilizarea informației ca armă îi conferă acesteia rolul primordial în luarea deciziilor și asigurarea succesului, determinând, totodată, schimbări esențiale în desfășurarea acțiunilor militare și nonmilitare pe timp de pace, criză și război. Experiența dobândită a dovedit că, în toate situațiile conflictuale, informația constituie un factor critic.

În condițiile actuale, gândirea despre războiul informațional este influențată de ampla dezvoltare a teoriei informației, informaticii și ciberneticii, precum și a bazelor științifice a sistemelor și rețelelor, cu principiile lor de interconectivitate. În ansamblu, acestea au impact fundamental asupra organizării statale și militare, precum și asupra proceselor decizionale pentru comandă și control, manifestându-se cu multă putere și influențând însăși dinamica fenomenului de globalizare.

Războiul informațional este legat de ampla dezvoltare a structurilor de informații și a tehnologiei de care dispun acestea, precum și de volumul imens al informațiilor, datelor și cunoștințelor științifice utilizate pentru realizarea dominației informaționale asupra adversarului în întregul spațiu de interes și în toate (sau, cel puțin, în principalele) domenii de activitate.

În viziunea specialiștilor militari americani, domeniile războiului informațional și spectrul acestuia sunt cele prezentate în figura 2.

Se poate afirma că războiul informațional constituie o formă invizibilă, dar continuă de acțiune asupra statelor, organizațiilor economico-sociale și structurilor militare, fără frontiere geografice, spațiale, politice etc. și avertizare prealabilă. El cuprinde o succesiune de operații informaționale ce utilizează atât mijloace active, cât și pasive pentru obținerea informațiilor despre adversar (potențial adversar), precum și pentru atacul, mai ales electronic, asupra sistemelor informaționale ale acestuia, în vederea distrugerii lor și mai puțin pentru nimicirea oamenilor. Din acest punct de vedere, războiul informațional ar putea fi considerat o “acțiune curată”, cu grad de letalitate scăzut sau chiar inexistent, dar care poate fi un mare pericol chiar și pentru existența statului.

Se poate concluziona că abordarea conceptului de război informațional cuprinde partea de cunoștințe științifice specifice (informații, date, analize, metode, suport cibernetic), iar cel de operații informaționale se va referi la partea de știință aplicată, adică modul de organizare, planificare și executare a unei acțiuni specifice, în funcție de obiectivul de îndeplinit.

Amenințarea războiului informațional este omniprezentă și semnificativă atât pe timp de pace, cât și la criză și în situații de război, constituind un pericol permanent, care trebuie identificat și prevenit oportun. Scopul acestuia constă în asigurarea avantajului economic, politic, diplomatic sau militar și în separarea conducerii superioare (centrale) de instituțiile subordonate și de mase.

Cea mai importantă caracteristică a viitorului război informațional constă în asigurarea dobândirii, prin toate mijloacele, a avantajului informațional ierarhizat pe trei niveluri: superioritate informațională, dominație informațională și supremație informațională. Prin modul de desfășurare și conținutul său, războiul informațional poate fi inclus în categoria acțiunilor asimetrice, el încorporând și elemente de terorism informațional, manifestat în diferite forme, care au scopul să contribuie la înfrângerea unui adversar superior.

În general, războiul informațional cuprinde ansamblul acțiunilor ofensive și de apărare întreprinse pentru dobândirea superiorității informaționale, prin afectarea informațiilor adversarului, a proceselor (decizionale) bazate pe informații, a sistemelor informaționale și rețelelor de calculatoare, concomitent cu protecția (apărarea) informațiilor proprii, a sistemelor bazate pe informații, a sistemelor informaționale și a rețelelor de calculatoare aferente.

Războiul informațional ofensiv constă în atacul direct al sistemelor informaționale ale inamicului și include distrugerea fizică sau suprimarea operațiilor sale informaționale prin bruiaj și executarea de acțiuni pentru slăbirea sau întreruperea proceselor de comandă și control ale acestuia.

Apărarea constă în asigurarea creșterii rezistenței echipamentelor de calcul și de comunicații proprii la interferențe, sporirea posibilităților de apărare împotriva atacurilor fizice ale inamicului. Se apreciază că apărarea platformelor ce utilizează tehnologia informației și asigurarea funcționării normale a echipamentelor pentru comandă și control are aceeași importanță ca și acțiunile ofensive ale războiului informațional.

Războiul informațional ocupă un loc din ce în ce mai important, fiind, deopotrivă, un război fizic, care urmărește interzicerea utilizării, de către adversar, a mijloacelor proprii de culegere, transmitere, prelucrare și diseminare a informațiilor prin reorganizarea rețelelor informaționale, și un război virtual, prin care se realizează supremația informațională.

Câmpul de desfășurare a războiului informațional este constituit din infrastructura informațională sau infosfera, cu identificarea implicațiilor rezultate din atacul informațional (activ sau pasiv) al elementelor sale asupra ciclului de comandă și control al adversarului.

Se va avea în vedere că, cu cât un sistem informațional este mai complex, cu atât cuprinde mai multe informații și trebuie să dispună de o redundanță mai mare pentru asigurarea fiabilității.

Principalele amenințări determinate de acțiunile de război informațional ale adversarului au în vedere infrastructura informațională de stat, economică, politică, a serviciilor de informații și de opinie publică, precum și a apărării, serviciilor medicale și de urgență etc., toate acestea constituind, în esență, infrastructura informațională a securității naționale, prezentată în figura 3.

Infrastructura informațională include mai mult decât facilitățile fizice utilizate pentru transmiterea, memorarea, prelucrarea și redarea vocii, datelor și imaginilor, precum și pentru lucrul în rețelele de calculatoare și accesul la Internet. Ea se bazează pe o colecție largă de echipamente informaționale, anume: calculatoare, comutatoare, suporți de date și video, camere video, scannere, claviaturi, telefoane, faxuri, benzi video și audio, cabluri, fibre optice, stații radio și radioreleu, sateliți etc.

Informația însăși poate cuprinde și aplicații software pentru prelucrarea datelor și video, baze de date științifice, economice, politico-sociale și de apărare, imagini și înregistrări sonore, biblioteci și tehnici de păstrare și vehiculare a acesteia.

Arhitectura informațională a securității naționale trebuie să fie pregătită pentru a suporta și preveni implicațiile războiului informațional, pentru că este vulnerabilă, deoarece numai principalele sisteme informaționale ale acesteia care vehiculează informații clasificate sunt protejate adecvat.

Telecomunicațiile constituie un sector foarte important al infrastructurii, care se află în prima linie a atacului informațional al adversarului. De aceea, trebuie adoptate măsuri pentru asigurarea legăturii în situații de criză sau război prin mijloace cu probabilitate redusă de interceptare (sateliți, fibre optice, linii radioreleu pe microunde, comunicații pe frecvențe greu de bruiat și care nu produc interferențe).

Principalele trăsături ale războiului informațional ar putea fi următoarele:

• multitudinea de ținte informaționale și arme inteligente;

• dificultatea identificării adversarului;

• absența frontierelor geografice, spațiale, politice etc.;

• efecte nonletale;

• utilizarea de tehnologii moderne îndreptate împotriva caracterului cibernetic al acțiunilor militare (software reprezintă arma de bază în desfășurarea atacului informațional);

• realizarea operațiilor informaționale cu costuri scăzute în raport cu alte forme de luptă;

• dificultatea stabilirii precise a responsabilităților pentru protecția informațiilor și a sistemelor informaționale.

După unii autori, războiul informațional poate fi împărțit în trei clase, definite astfel:

– războiul asupra populației (persoanelor), care are în vedere mai ales infrastructura informațională utilizată de aceasta (rețele de comunicații, rețele de calculatoare, baze de date pe calculatorul propriu etc.); viața personală a fiecărui membru al societății ce utilizează informatica și tehnica de calcul ar putea fi perturbată semnificativ, chiar aruncată în haos electronic doar printr-un atac informațional al altei persoane, în general necunoscută;

– războiul asupra intereselor economice, financiare și operaționale (management) ale unor corporații, departamente guvernamentale, agenții, servicii publice, organizații civice, universități etc., incluzând și acțiunile de spionaj economic; în această clasă de acțiuni informaționale pot fi implicate și sisteme electronice pe care organizațiile atacate își bazează activitatea lor zilnică;

– războiul pentru destabilizarea unora sau mai multor economii sau societăți, dus împotriva industriei și sferelor economice, a domeniilor de influență politică, a forțelor globale ale unei țări (coaliții de țări) sau economiei globale. Folosește ca armă de bază terorismul cibernetic.

2.2.3. Componentele războiului informațional

Literatura de specialitate definește suficient de clar componentele războiului informațional, ca formă principală de manifestare a revoluției informaționale în domeniul militar, existând și unele particularități în abordarea acestora.

Vom prezenta aceste componente așa cum le-a definit unul dintre teoreticieniirăzboiului informațional:

– războiul pentru comandă și control Command and Control Warfare-C2W;

– războiul bazat pe informații – Intelligence Based Warfare – IBW;

– războiul electronic – Electronic Warfare – EW;

– războiul psihologic – Psychological Warfare -PSYWAR;

– războiul hackerilor – Hacker Warfare – HW;

– războiul informațiilor economice – Information Economic Warfare – IEW;

– războiul împotriva infrastructurii informaționale globale Cyber Warfare – CW.

Războiul pentru comandă și control este destinat decapitării structurii de comandă, anihilării comandamentelor și neutralizării sau distrugerii sistemelor decizionale ale adversarului concomitent cu protecția celor proprii. Desfășurat ca o apărare efectivă împotriva războiului informațional, acesta poate fi considerat analog contramăsurilor pentru asigurarea comenzii, controlului și comunicațiilor în acțiunile militare. Are în vedere concepția filozofică potrivit căreia “cea mai bună apărare este atacul”. Conținutul războiului pentru comandăși control și suportul informațional al acestuia sunt prezentate în figura 4.

Este evident faptul că războiul pentru comandă și control se desfășoară în toate acțiunile militare, indiferent de nivelul conflictului, și are două componente: ofensivă și defensivă:

– atacul împotriva comenzii și controlului adversarului constă în acțiunea efectivă asupra forțelor acestuia pentru neutralizarea, distrugerea sau influențarea sistemelor de comandă și control;

– protecția sistemelor de comandă și control proprii asigură funcționarea neîntreruptă a sistemelor C2 și a comunicațiilor în condițiile atacului informațional al adversarului executat cu mijloace fizice sau radioelectronice.

Războiul bazat pe informații este utilizat împotriva intrării în timp real a informațiilor în sistemele de comandă și control ale adversarului, inclusiv în cele ale armelor. Acesta constituie o acțiune îndreptată asupra managementului și utilizării informațiilor în toate formele și la toate nivelurile unui conflict, pentru obținerea de avantaje militare decisive, în special în mediul integrat, concomitent cu adoptarea de măsuri pentru asigurarea integrității, disponibilității și interoperabilității informaționale a forțelor proprii și aliate. Războiul bazat pe informații este aplicat și în domeniile politic, economic și social pentru asigurarea informațiilor pentru securitate națională pe timp de pace, criză sau război. De asemenea, el este îndreptat și asupra centrelor de comandă care folosesc tehnologia informației pentru dominarea spațiului de luptă. Este caracterizat prin două forme de luptă: una ofensivă, îndreptată asupra mijloacelor tehnice de culegere a informațiilor de către adversar și cealaltă – de apărare, destinată să prezerve invizibilitatea acestei componente a războiului informațional dus de către forțele proprii.

Războiul electronic cuprinde ansamblul mijloacelor pentru cercetarea și atacul echipamentelor electronice ale adversarului (radare, comunicații, radionavigație etc.), a căror funcționare se bazează pe propagarea undelor electromagnetice și acustice, precum și pe utilizarea mijloacelor automate de criptare a informațiilor, concomitent cu asigurarea protecției acestora la forțele proprii și aliate. El constituie o acțiune militară care utilizează energia electromagnetică și pe cea directă pentru controlul spectrului electromagnetic și atacul inamicului. Are trei componente principale:

– atacul electronic reprezintă forma ofensivă de luptă care utilizează energia electromagnetică și directă sau a armelor antiradiație pentru atacul personalului, facilităților și echipamentelor în vederea neutralizării sau distrugerii capabilităților de luptă ale adversarului. Include acțiuni pentru prevenirea sau reducerea utilizării efective de către inamic a spectrului electromagnetic prin bruiaj și dezinformare și utilizarea de arme (laser, cu frecvență radio, cu particule) pentru distrugerea tehnicii acestuia.

– sprijinul electronic are în vedere acțiunile de cercetare, identificare și localizare a surselor de radiație electromagnetică în vederea neutralizării lor.

– protecția electronică urmărește asigurarea apărării personalului, facilităților și echipamentelor proprii împotriva acțiunilor inamicului în spectrul electromagnetic.

Războiul psihologic asigură utilizarea informațiilor împotriva minții oamenilor prin acțiuni de informare, dezinformare, manipulare, propagandă și tehnici de influențare subliminală, în scopul modificării concepției, atitudinilor, opțiunilor și comportamentului forțelor adversarului sau neutrilor. El se desfășoară sub forma unor operațiuni care vizează: voința națională, conducerea de stat, structurile politice, comandanții și trupa adversarului, moștenirea culturală etc.

Acțiunile psihologice sunt un subiect dificil de studiat, întrucât acestea se pot identifica cu greutate din cauza naturii lor clandestine. Ele nu produc distrugeri materiale, sunt omniprezente pe timp de pace, criză și, mai ales, la război, au o rază de acțiune mare și pot produce efecte deosebite.

Războiul psihologic se poate duce atât prin mijloace de informare specializată, cât și prin utilizarea unora folosite temporar în acest scop.

Războiul hackerilor constă în acțiunea persoanelor neautorizate (hackeri) asupra echipamentelor sistemelor informaționale și a rețelelor de calculatoare ale acestora pentru modificarea conținutului informației inițiale, distrugerea informațiilor și a sistemelor informatice, folosirea datelor în folosul adversarului și efectuarea pirateriei software. Hackerii exploatează imperfecțiunile sistemelor de securitate a rețelelor de calculatoare pentru penetrarea acestora și atacul componentelor software și chiar hardware, în vederea realizării neutralizării sau funcționării lor eronate la nivel fizic, sintactic sau semantic, urmărind producerea haosului în infrastructura informațională atacată.

Războiul informațiilor economice constituie un rezultat al integrării războiului informațional și a celui economic, ceea ce permite utilizarea blocării informaționale cu același efect ca și blocarea economică efectuată asupra unor națiuni țintă, în scopul obținerii supremației economice. Acțiunile desfășurate au drept scop blocarea sau canalizarea convenabilă a informațiilor economice, care să determine neacordarea de facilități sau împrumuturi, invadarea pieței adversarului cu mărfuri în scopul falimentării economiei naționale, devalorizarea monedei naționale și producerea de masă monetară fără acoperire, afectarea operațiilor comerciale și bancare etc.

Războiul împotriva infrastructurii globale, denumit și lupta în spațiul virtual (Libicky – 1995) sau în ciberspațiu (ansamblu integrat de sisteme și rețele de calculatoare și comunicații) constituie cea mai complexă formă de manifestare a războiului informațional.

El cuprinde acțiunile îndreptate asupra tehnologiei informației, rețelelor de calculatoare și de comunicații, precum și asupra altor ținte critice ale infrastructurii informaționale pentru neutralizarea sau distrugerea acestora prin terorism informațional, atac semantic, operații de simulare și alte acțiuni asupra structurii informaționale sau hardware.

Se are în vedere faptul că societatea și economia postindustriale sunt dependente strict de informațiile în rețelele de calculatoare sau vehiculate prin sistemele de comunicații, acestea manifestând multe vulnerabilități ce pot fi exploatate de războiul informațional.

Pe timp de pace, atacul cibernetic asupra adversarului urmărește și scăderea însemnată a nivelului de trai și degradarea economiei și a vieții sociale.

Revoluția informațională, cu componenta sa principală privind adoptarea structurilor electronice digitizate, a adus mari avantaje societății umane, determinând apariția și dezvoltarea epocii informaționale, care a produs schimbări importante în toate domeniile de activitate.

Informatica, sistemele informaționale și rețelele lor de comunicații și calculatoare, integrate în conceptul de tehnologia informației, au dobândit un rol primordial în dezvoltarea societății umane, influențând și transformând corespunzător și domeniul militar, mai ales în ceea ce privește mijloacele pentru comandă și control, dar și sistemele de arme bazate pe informatică și cibernetică.

Desigur, noul impact al științei și tehnologiei a determinat și apariția a numeroase vulnerabilități care pot fi exploatate de adversar în situații de pace, criză sau conflict militar prin acțiuni de război informațional. Studiul temeinic al acestuia și adoptarea măsurilor ofensive și de apărare specifice constituie o obligație pentru toate domeniile care sunt implicate în asigurarea bunei funcționări a infrastructurii informaționale a țării și nu numai a celor care privesc apărarea națională.

2.3. Relația organizație militară – informație în viitor

Organizația contemporană este permanent bombardată cu informații din toate direcțiile mediului său. Gestionarea acestora se face cu mari dificultăți și costuri considerabile.

De la intenția afirmată de a se informa și până la utilizarea pertinentă a informației se pun numeroase probleme, uneori greu de rezolvat, dar cărora trebuie să li se acorde cea mai mare atenție.

Informația nu este gratuită și nu este nici măcar ieftină; prețul care trebuie plătit direct pentru a obține o informație variază între limite foarte largi. Este o mare diferență între costul abonamentului la o revistă și acela al unui studiu comandat unui birou specializat.

Pentru o organizație militară, stabilirea unui buget consolidat pentru informații poate să aducă surprize mari. Teoretic se poate merge până la punctul în care costul informației este egal cu câștigul obținut prin respectiva informație. Un asemenea calcul este, adeseori, imposibil de realizat atât la nivelul câștigurilor, cât și acela al costurilor, chiar dacă acest studiu încearcă să ofere niște jaloane cu privire la cantitatea de informații care se transferă în decizie și, deci, să realizeze calculul valorii informației utile. Problema este cu atât mai dificilă cu cât în sistemul militar, beneficiile obținute privind utilizarea informației sunt și mai greu de comensurat.

Sunt numeroase situațiile când o informație obținută aproape gratuit se poate dovedi de cea mai mare utilitate, după cum și inversul este posibil. În plus, nu este suficient să se ia în calcul doar costul direct al informației, deoarece și eforturile făcute pentru rezultate mai puțin fructuoase și tratarea informațiilor pot fi la fel de importante.

Informația este abundentă dar rară. Orice încercare de a căuta informații prezintă acest dublu aspect. Abundența de informații este determinată de multitudinea lor și a suporturilor acestora. Mulți comandanți afirmă că nu duc lipsă de informații, ci că se îneacă în ele. Totuși, acestea sunt doar informații care ajung la organizațiile militare: buletine și reviste de specialitate, contracte cu diverși furnizori de hrană, îmbrăcăminte etc., care se adaugă volumului de informații interne de toate felurile. Și aici trebuie făcută selecția cu grija constantă de a nu lăsa să se piardă esențialul.

După ce un manager și-a selectat informațiile necesare, în funcție de varietatea și întinderea informațiilor disponibile, acestea pot să producă surprize, deoarece selectarea informațiilor prin diferite surse și mijloace (rețele informatice de tipul internet) oferă posibilități nebănuite.

Acele informații care apar cu adevărat izolate și greu de crezut trebuie întotdeauna puse sub îndoială, deoarece ele pot fi dintre cele mai diverse.

Informația nu este utilizabilă ca atare. Plecând de la unele informații izolate care au fost obținute, o muncă susținută trebuie efectuată la nivelul organizației militare pentru a fi organizate și agregate astfel încât să poată fi evaluate diferitele ipoteze posibile de implantare. Informația trebuie deci construită, folosind modelele previzionale, tehnici, scenarii pentru a conduce la un corp coerent de ipoteze. O luptă aprigă trebuie desfășurată cu informațiile redundante ce pot să apară în procesul decizional. Acestea sporesc cheltuielile fără să contribuie la calitatea deciziei.

Nu este sigur că informația concretă disponibilă va fi utilizată efectiv de manager. Construirea unui sistem informațional care să conducă la un tablou extern de variabile alertând asupra modificărilor previzibile, importante și atrăgând atenția asupra “semnalelor slabe” ale mediului, nu sunt suficiente. Important este ca aceste informații să fie utilizate, să se transfere într-o decizie, ceea ce reprezintă singura lor finalitate.

Ținând seama că sunt disponibile toate informațiile care ar fi necesare, multe decizii sunt luate în absența acestora. Este un lux pe care un manager dintr-o unitate militară modernă nu și-l poate permite. Chiar dacă, per general, unele costuri cu informația ar putea să crească, acest cost este mult mai mic față de costul generat de o decizie greșită.

Organizația viitorului nu poate fi concepută fără un sistem informatic modern, care să permită navigarea în oceanul de informații și alegerea acelui curs ce poate oferi maximum de satisfacție membrilor săi. Acest sistem informatic trebuie să se bazeze pe noile tehnologii informatice ce-și afirmă oportunitățile într-un teritoriu tot mai vast, pe un capital uman instruit și capabil să-și adapteze trebuințele cerințelor tot mai presante impuse de aceste tehnologii, pe guvernanții care să adopte deciziile în folosul societății și să aibă la ordinea zilei – binele omului.

Informația și tehnologiile aferente par să genereze o nouă eră în dezvoltarea omenirii, caracterizată prin globalizare, în care distanțele în spațiu și timp se atenuează și chiar dispar.

Viitorul organizației va fi caracterizat de existența generalizată a informațiilor pertinente la locul și momentul cerut în care tehnologiile informaționale vor juca un rol important.

Noile tehnologii informaționale și de comunicație se dezvoltă cu atât mai mult cu cât permit creșteri de productivitate importante. De aceea locul cetățeanului în acest univers cibernetic pare să fie uitat.

Societatea informațională nu se poate limita la obiectivul orb al competitivității. Pentru că acest tip de societate presupune și se însoțește de schimbări socio-economice inevitabile într-o lume globalizată. Astfel ea trebuie să reprezinte un alt model de dezvoltare, bazat pe respectul omului, a înclinațiilor și cerințelor acestuia în corelație cu prezervarea mediului înconjurător. De aici necesitatea conștientizării asupra mizelor și schimbării cadrului de referință atât din partea societății civice cât și din partea oamenilor politici și a autorităților în general.

CAPITOLUL 3

IPB – PREGATIREA INFORMATIVA A CÂMPULUI DE LUPTA

3.1. Delimitări conceptuale

Privită sub aspectul evoluției și a sferei de cuprindere, teoria artei militare reprezintă astăzi un ansamblu de cunoștințe vaste și profunde despre lupta armată, acumulate în decursul unei perioade istorice îndelungate. Încă din cele mai vechi timpuri, alegerea locului de desfășurare a unei bătălii a constituit un factor cheie în desfășurarea acesteia. Armate puternice ca efective și tehnică au pierdut bătălii datorită alegerii greșite a mediului în care și-au desfășurat acțiunile – mediu impropriu desfășurării forței de luptă a acestora.

Așa cum este definit IPB este un “proces sistematic și continuu de analiză a amenințării și a mediului înconjurător într-o zonă geografică specifică.” și are drept scop de a prezenta informații și sfaturi grafice pentru a fi folosite pe timpul procesului de evaluare.

IPB reprezintă un element cheie în desfășurarea operațiilor prin care se determină caracteristicile mediului înconjurător, limitele zonei de responsabilitate ale spațiului de luptă precum și cele ale zonei de interes informativ ale comandantului. Este un proces continuu deoarece în spațiul de luptă întotdeauna ne vom confrunta cu o situație fluidă, cu un număr nelimitat de variabile. Astfel, în timp ce amenințarea adversarului este cheia IPB, înțelegerea mediului câmpului de luptă în care acționăm trebuie să fie cheia succesului în luptă. Înțelegerea mediului într-o regiune geografică și a impactului acestuia asupra operațiilor forțelor proprii, este de o importanță egală cu cunoașterea și înțelegerea inamicului.

Fiecare pas a procesului de analiză informativă a câmpului de luptă conține câteva decizii de judecată principale și de evaluare care formează împreună forma de bază a „cum să formezi” un proces . Acestea sunt prezentate in forma :

Identificarea caracteristicilor semnificative ale mediului;

Identificarea limitelor de comandă a zonei de operațiune și a spațiului de luptă;

Stabilirea limitelor zonei de interes;

Identificarea tuturor detaliilor cerute și a posibilităților în timpul disponibil analizei informative a câmpului de luptă;

Evaluarea bazei de date existente și identificarea omisiunilor informației;

Colectarea materialelor și a informației cerute pentru conducerea analizei informative a câmpului de luptă;

Avantaje acestuia constau în faptul că sunt o metodă de prezentare rapidă și ușoară, ușor de alternat între crochiuri, de actualizat și îmbunătățit, putând fi folosit computerul pentru prezentarea graficelor.

Există o ierarhie sugestivă a termenilor care asigură contextul în care trebuie înțeles IPB, în mod deosebit superioritatea și dominația în domeniul informațional. Această ierarhie cuprinde mai multe trepte: inferioritate; paritate; superioritate; supremație; dominație.

Superioritatea informațională înseamnă un avantaj de 51 la 49 pe o scală metrică arbitrară. Acesta nu este un avantaj suficient să ne ofere libertatea de acțiune cerută pentru realizarea „dominației în întregul spectru” al acțiunilor militare. Asigurarea prelucrării calitative și oportune a datelor și nevoilor informaționale pentru operațiile întrunite solicită mai mult decât un avantaj relativ asupra unui adversar. Ne gândim la dominație în termenii „de a avea calea ușoară” – „a fi superiori” în toate domeniile operaționale. Acest înțeles derivativ este de natură calitativă și nu cantitativă. Când există dominație, avem suficiente cunoștințe pentru a stopa orice nu dorim să se întâmple sau să facem orice dorim noi. Dominația implică o cunoaștere completă a situației, superioritatea este numai o limită. Dominația reprezintă control orientat, pe când superioritatea este un nivel orientat. Dominația este dinamică, iar superioritatea este statică. Dominația este proactivă, iar superioritatea este pasivă. Dominația este completă, iar superioritatea este limitată. Dominația este decisivă, iar superioritatea reprezintă un avantaj. Dominația reprezintă o descriere calitativă a unui început de avantaj în cunoaștere în orice domeniu ales, suficient să asigure libertatea de acțiune. Dominația este o descriere calitativă și nu reprezintă subiectul pentru o evaluare metrică cantitativă.

Pentru a determina în timp util care forță a câștigat dominația informațională trebuie analizați aproape simultan câțiva factori: eficiența / eficacitatea operațiilor informaționale (dezvoltarea/actualizarea informațiilor relevante și cerințelor de cercetare; colectarea și prelucrarea informațiilor cercetării; prezentarea informațiilor oportune, precise, critice și suficient de complete comandantului; diseminarea informațiilor și ordinelor critice; exercitarea comenzii și controlului forțelor); analiza/compararea efectelor relative ale operațiilor informaționale (rezultatele operațiilor informaționale ofensive și defensive); analiza capacității noastre de a influența percepțiile; analiza asimetriei informaționale.

Cuvântul „superioritate” este nepotrivit: superioritatea se bazează pe măsurători cantitative, ca de exemplu raportul pierderilor. De exemplu, putem spune că raportul pierderilor 55 la 45 reprezintă superioritate și 95 la 5 supremație. Datorită efectelor/influențelor individuale și sinergice ale operațiilor informaționale care nu pot fi măsurate cantitativ, trebuie să utilizăm termenul de „dominație informațională” care poate fi descrisă într-un mod calitativ. O altă limitare a superiorității informaționale este aceea că prin definiție se referă numai la factorii „colectare, prelucrare și diseminare” și nu și la alți factori critici în determinarea avantajului cunoașterii.

Superioritatea informațională este fundamentală pentru transformarea forțelor armate care asigură un puternic avantaj competitiv în întregul spectru electronic în spațiul de luptă. Acest avantaj competitiv este îndeplinit prin utilizarea sistemelor C4ISR (Comandă, Control, Comunicații, Calculatoare, Informații, Supraveghere și Recunoaștere) pentru transformarea informațiilor neprelucrate în cunoștințe superioare și implementarea deciziilor superioare mult mai rapid decât inamicul. Schimbările calitative din mediul informațional extind elementele conceptuale ale superiorității informaționale dincolo de acumulările a mai multor și chiar mai bune informații. Cuvântul „superioritate” implică o stare sau condiție de dezechilibru în favoarea unuia. Superioritatea informațională asigură forței întrunite un avantaj competitiv numai când este transformată în superioritate a cunoștințelor și deciziilor. Forța întrunită trebuie să fie aptă să folosească avantajul superiorității informaționale convertită în superioritatea cunoașterii pentru a obține „superioritatea deciziei” – decizii mai bune, realizate și implementate mai rapid decât poate reacționa un adversar sau în situații necombatante într-un ritm care permite forței să controleze situația sau să reacționeze la schimbări și să îndeplinească misiunea.

Superioritatea informațională reprezintă „capacitatea de a colecta, prelucra și disemina un flux neîntrerupt de informații concomitent cu exploatarea sau perturbarea capacității inamicului de a realiza aceleași activități”. Pentru a ne asigura că forțele proprii pot obține, verifica, proteja și asimila informațiile necesare pentru a neutraliza eficient și a domina forțele adversarului, superioritatea informațională trebuie să combine capabilitățile sistemelor C4, cercetarea, supravegherea și recunoașterea și operațiile informaționale. Superioritatea informațională este esențială pentru obținerea în practică a tuturor capabilităților de luptă întrunită în spațiul de luptă al secolului XXI. Războiul bazat pe rețea este definit ca o superioritate informațională potențată de o concepție a operațiilor care generează o putere de luptă crescută prin conectarea în rețea a senzorilor, factorilor de decizie și sistemelor de armament pentru a realiza o cunoaștere a situației partajată, o viteză de comandă crescută, un înalt ritm al operațiilor, letalitate crescută, viabilitate ridicată și un anumit grad de autosincronizare. În esență, războiul bazat pe rețea transformă superioritatea informațională în putere de luptă prin conectarea eficientă a entităților cu un grad de cunoaștere ridicat din spațiul de luptă. Deplasându-se spre o arhitectură deschisă, războiul bazat pe rețea se concentrează pe permisiunea luptătorului întrunit de a dobândi o mai mare mobilitate în răspunsul la schimbarea amenințării și exploatarea continuă a dezvoltărilor tehnologice. Scopul superiorității informaționale este de a permite dezvoltarea unei noi concepții a operațiilor care va asigura dominarea operațională a spațiului de luptă. Aceasta se realizează prin trei provocări la adresa superiorității informaționale: prelucrarea și transportul informațiilor; cunoașterea spațiului de luptă și operațiile informaționale, bazate pe o infrastructură informațională dezvoltată.

În urma unor experimente s-au evidențiat unii factori cantitativi care caracterizează realizarea obiectivelor superiorității informaționale: reducerea timpului pentru dezvoltarea planului de acțiune la nivelul diviziei de la 72 ore la 12 ore; micșorarea timpului pentru solicitarea sprijinului de foc de la 3 minute la 30 secunde; micșorarea timpului cerut pentru un atac deliberat executat cu compania de la 40 minute la 20 minute. Alte avantaje care se obțin se referă la reducerea semnificativă a timpului mediu pentru un ciclu decizional; reducerea substanțială a numărului de mijloace de atac necesare a fi combinate; îmbunătățirea raportului pierderilor în resurse umane, reducerea pierderilor forțelor proprii și ale aliaților. Aceste trei elemente sunt îmbunătățiri în studiul sistemelor informaționale ale spațiului de luptă care definesc trei elemente ale capabilității operaționale: cunoașterea spațiului de luptă global; întrebuințarea eficientă a forțelor; rețeaua informațională globală (sisteme C4ISR interconectate).

Cunoașterea spațiului de luptă cuprinde capabilitatea operațională de a obține și asimila informații despre poziția și deplasarea forțelor proprii, ale adversarului și forțelor neutre, precum și despre situația geospațială, cuprinzând toate mediile (submarin, de suprafață, aerian și spațial) în care acestea se află și acționează. Capabilitățile operaționale necesare pentru realizarea cunoașterii spațiului de luptă sunt următoarele: achiziția informațiilor; supervizarea informațiilor precise; înțelegerea coerentă a spațiului de luptă.

Întrebuințarea eficientă a forțelor vizează planificarea predictivă și anticipativă, managementul eficient al forței integrate, executarea misiunilor în timp critic.

Rețeaua informațională trebuie să asigure o conectivitate flexibilă și rapidă pentru a permite accesul facil la date și produse informative printr-o rețea unică și sigură care asigură superioritatea informațională pentru toate nivelurile operaționale și comunitatea de informații; capabilități C4ISR flexibile punct la punct și comutate; sprijin nemijlocit pentru structurile de comandă și sprijin suplimentar pentru misiunile de scurtă durată și timp critic, ca de exemplu integrarea și sprijinul ciclului „senzor – factor de decizie – trăgător”.

Dominația informațională reprezintă diferența dintre informația totală la dispoziția fiecăruia dintre cei doi comandanți ai forțelor militare opuse în vizualizarea spațiului de luptă. Comandantul al cărui nivel de vizualizare a spațiului de luptă este mai mare deține dominația informațională. La fel ca putere aeriană, un comandant terestru se poate bucura de niveluri de dominație informațională de la supremația informațională la paritate (egalitate) informațională. Dominația informațională se poate schimba în timp, spațiu și în funcție de eșalon. Dominația informațională reprezintă astfel nivelul de superioritate informațională care permite posesorului să utilizeze capabilitățile și sistemele informaționale pentru a obține un avantaj operațional într-un conflict sau să controleze situația în operațiile necesare în război, concomitent cu negarea acelorași capabilități ale adversarului. Cu tehnologii moderne (GPS, sisteme C4ISR, Internet tactic) comandantul modern poate obține cunoștințe în timp real despre dispunerea și capabilitățile forței sale și ale inamicului. Tehnologia informației și comunicațiilor nu vor asigura vizibilitate absolută a spațiului de luptă, dar va fi posibil să stabilească dominația prin concentrarea resurselor la momentul și în locul ales. Dominația informațională este obținută printr-o gamă largă de activități care pot fi grupate sub rubrica operațiilor informaționale. La nivelul strategic și operativ, obiectivul îl reprezintă mediul informațional global, dar la nivel tactic (divizie, brigadă) acesta se concentrează pe patru activități principale: realizarea spațiului informațional; protejarea informațiilor proprii din sistemele de comandă și control; colectarea și realizarea produselor informative; atacarea sistemului de comandă și control al inamicului.

Alți autori definesc dominația informațională ca superioritate în generarea, manipularea și utilizarea unor informații suficiente care permit posesorilor să realizeze dominația militară. În acest scop, sunt luate în considerare trei surse: comanda și controlul care permit fiecăruia să știe unde se află în spațiul de luptă și le permite să execute operațiile când și cât de repede este necesar; cercetarea care se întinde de la a cunoaște dispunerea inamicului și a mijloacelor acestuia în timp real cu suficientă precizie pentru o lovitură nimicitoare; războiul informațional care distruge sistemele informaționale ale inamicului în diferite puncte (senzori, comunicații, prelucrare și comandă), în timp ce le protejează pe cele proprii.

Atributele dominației informaționale sunt următoarele: utilizarea operațiilor informaționale ofensive și defensive pentru a realiza un avantaj substanțial în cunoștințe la timpul, locul și în deciziile critice pentru îndeplinirea rapidă și hotărâtoare a misiunii; se aplică din timp de pace până la război, incluzând și actori nestatali printre competitorii importanți de la toate eșaloanele; este afectată de amenințările asimetrice și cerințele informaționale asimetrice; este o condiție tranzitorie cu frecvente schimbări în timp, spațiu și la nivelul eșaloanelor; solicită o diferență semnificativă între ceea ce cunoaștem noi despre spațiul de luptă și ceea ce cunoaște inamicul despre spațiul său de luptă; asigură o oportunitate temporară care provine dintr-un avantaj al cunoașterii; implică două componente (realizarea și protecția informațiilor proprii; degradarea informațiilor recepționate de către adversar).

Domeniul în care dominația informațională este căutată poate fi descris pe deplin prin caracterizarea a trei aspecte importante: caracterul sau calitatea interacțiunilor; spațiul interacțiunii; tipul entităților (actorilor) care interacționează. Dominația informațională în acest context implică atât un set de interacțiuni conflictuale (războiul informațional cu un adversar) și un set de interacțiuni cooperative (planificare în coaliție și partajarea informațiilor). Obținerea dominației în spațiul de luptă se realizează prin corelarea a trei niveluri : obținerea, diseminarea și integrarea informațiilor; prelucrarea, afișarea și înțelegerea informațiilor; determinarea modului în care să acționăm conform informațiilor.

Succesul în spațiul de luptă viitor va depinde mai mult decât oricând de dominația informațională. Pentru a obține dominația, comandanții trebuie să direcționeze achiziția informațiilor pentru a satisface necesitățile de cercetare și apoi să aplice puterea combativă cu înțelepciune și precizie. De asemenea, aceștia trebuie să direcționeze colectarea și filtrarea informațiilor prin utilizarea cerințelor de informații critice ale comandantului. Acestea din urmă au trei componente: cerințe de cercetare prioritare; cerințe informaționale despre forțele proprii; elementele esențiale ale informațiilor proprii.

Dominația informațională reprezintă un factor potențator pentru toate celelalte elemente ale dominației complete a spațiului de luptă. Comandanții militari, în mod regulat, se confruntă cu misiunea de a trimite trupele într-un mediu al pericolului unde riscurile sunt ridicate, presiunea este intensă și timpul de elaborare a deciziilor este scurt.

Superioritatea decizională este obținută atunci când datele pot fi transformate în informații potrivite pentru elaborarea deciziilor și când pot fi livrate persoanelor interesate la momentul potrivit, fără crearea supraîncărcării informaționale. Acest lucru se va realiza prin înțelegerea percepției umane și atingerea celor mai mari capacități de bandă de frecvență pentru transportul informațiilor în volum complet și timp real. Reprezentarea vizuală a datelor, care evidențiază diferențele între tipuri, culori și dimensiuni, afișate în timp real, transformând datele în informații critice utile prin: afișarea grupurilor colaborative (un display de dimensiuni mari cu rezoluția apropiată de acuitatea vizuală umană cu afișări standard, tridimensionale, stereo și / sau holografice); sistem computațional de grafică și stocare [care poate înmagazina GB (imagine, video, video de înaltă definiție, hărți, simboluri și text), partajarea memoriei în paralel cu prelucrarea și afișarea grafică de calitate disponibilă oriunde]; instrumente de fuziune media (pozițiile forțelor proprii pot fi reprezentate pe teren 3D (tridimensional), datele privind cercetarea semnalelor pot fi fuzionate în imagini pentru a arăta corelația cu transmiterea din lumea reală, imaginile din avioanele fără pilot pot fi diferite vizual de relieful terenului); instrumente pentru introducerea, prelucrarea și arhivarea datelor (o varietate de date de la sistemele operaționale – senzorii de informații, radare, linii de date, imagini și fotografii aeriene, sisteme informatice geografice, rețele locale și extinse de calculatoare); colaborarea locală și la distanță (videoconferință, table de scris virtuale, camere de chat, rețele locale video); baza de date geospațiale (date 2D și 3D care descriu aspectul, conținutul și configurația terenului și obiectele din zona de interes).

Superioritatea decizională reprezintă procesul de elaborare a deciziilor mai bun și mai rapid decât al unui adversar: solicită noi modalități de gândire referitoare la achiziția, integrarea, utilizarea și partajarea informațiilor; necesită noi idei pentru dezvoltarea arhitecturilor sistemelor C4 și mijloacelor ISR care asigură informații despre adversar. O forță întrunită superioară decizional trebuie să întrebuințeze procesele de elaborare a deciziilor astfel încât să permită comandantului să atace în timp util și să lovească în timp critic. Elaborarea dinamică a deciziei aduce împreună structurile organizatorice, procesele de planificare, sistemele tehnice și autoritățile corespunzătoare care sprijină decizia cu un înalt nivel de cunoaștere. Asemenea decizii cer capabilități de comandă și control conectate în rețea și o imagine operațională comună a spațiului de luptă. Superioritatea informațională și dominația decizională reprezintă inima noii gândiri militari despre conducerea în războiul modern. Conceptele războiului bazat pe rețea sau capabilitățile rețelei au ca obiectiv principal creșterea capacității militare prin exploatarea cât mai completă a informațiilor în întregul spațiu de luptă. Așa cum au dovedit recentele evenimente mondiale, coalițiile multinaționale joacă un rol din ce în ce mai important în operațiile militare. O cerință majoră o reprezintă necesitatea integrării și interoperabilității sistemelor eterogene distribuite și lucrul cu volume mari de date și la viteze de transmitere ridicate. Rețelele trebuie să fie robuste, flexibile, fiabile, sigure, să prelucreze și transmită informațiile și datele în timp aproape real, în diferite formate și cu mare precizie. În asemenea operații se vorbește tot mai mult de „sisteme de sisteme”.Procesul de elaborare a deciziei este superior dacă obiectivele sunt îndeplinite în limitele de timp menționate în cursul de acțiune. În acest sens pot fi luate în considerare relațiile dintre atributele și proprietățile unui proces rapid de comandă și control. Profesioniștii militari predau un model întrebuințat în mod uzual în elaborarea deciziei (ciclul observare – orientare – decizie – acțiune). De aceea, trei condiții trebuie îndeplinite pentru a avea superioritate decizională: accesibilitatea imaginilor pentru comandant; precizia imaginilor; oportunitatea imaginilor care este critică pentru începerea procesului de elaborare a deciziei.

Dacă dorim să obținem superioritatea decizională în viitor, trebuie să analizăm atent comanda și controlul. Aceasta presupune integrarea rețelelor, sistemelor de comunicații și informatice, aplicațiilor prin care se obțin informațiile și le transformă în cunoștințe necesare pentru a acționa înaintea inamicului. Superioritatea decizională este un avantaj competitiv în domeniul cognitiv. Acesta descrie capabilitatea unei structuri luptătoare de a elabora decizii mai bine documentate și mai rapid decât un adversar. Micșorarea duratei ciclului decizional, în decursul timpului, este relevată de datele din tabelul din tabelul următor:

Documentul „The Military Challenge” evidențiază că viitoarele operații ale NATO vor fi expediționare, multidimensionale și bazate pe efecte. Provocarea pentru NATO este aceea de a reacționa la amenințări într-o lume instabilă cu forțe asimetrice. Pentru a răspunde acestui mediu, un obiectiv esențial al transformării NATO este obținerea superiorității decizionale, starea în care comandanții pot obține înțelegerea situației, evalua opțiunile și iniția execuția mult mai rapid și eficient. Două obiective largi derivă din obiectivul transformării: superioritatea informațională și capabilitățile NATO bazate pe rețea (NNEC), ale căror contribuții combinate trebuie să îmbunătățească capabilitățile de elaborare a deciziilor și sprijinul unei game largi privind capabilitățile viitoare interconectate bazate pe exploatarea eficientă a informațiilor. Capabilitățile NATO bazate pe rețea urmăresc să asigure un mediu unde sursele de informații, factorii de decizie și sistemele operaționale (de execuție) sunt integrate într-o „rețea de rețele” care poate asigura date și informații din orice loc, în formatul dorit de utilizator și fără constrângeri de timp relevante.

Dominația în plan decizional se bazează pe conceptele operaționale moderne, în special pe cele referitoare la operațiile bazate pe efecte și la operații decisive rapide. Conceptul dominației în plan decizional afirmă că o strategie care exploatează la maxim posibilitățile oferite de spațiu, timp și cunoaștere este de neprețuit datorită faptului că permite celor care elaborează decizii să-și atingă scopurile politice, utilizând mijloacele militare într-o concepție unitară, metodic și eficient, cu costuri minime și riscuri scăzute. Conform acestui concept, forțele proprii trebuie să îl pună pe adversar în imposibilitatea de a elabora decizii, fără a-i lăsa nici o opțiune de utilizare în mod eficient a forțelor, nu doar distrugându-i mijloacele la dispoziție pentru luptă, ci dominându-i procesul de elaborare a deciziei. Se pune accentul pe capacități și nu pe platforme/sisteme de armament. Nu se referă doar la interzicerea selectării de către adversar a uneia din variantele de acțiune la îndemână, prin distrugerea sau provocarea de pierderi, ci mai degrabă la o strategie de modelare a comportamentului și determinarea acestuia de a selecta o variantă de acțiune din cadrul celor stabilite de către forțele proprii, renunțând la alte opțiuni. Conceptul dominației în plan decizional emite postulatul că atunci când adversarul este incapabil să lupte eficient, din cauza lipsei de variante viabile, va înceta să se opună forțelor proprii, poate chiar înainte de producerea de pierderi importante.

Dominația în plan decizional este o strategie de utilizare a forței militare împreună cu alte instrumente ale puterii. Această strategie ia în considerare toată gama de opțiuni care stau la dispoziția adversarului și planifică măsuri de eliminare, atât prin intermediul forței militare, cât și prin intermediul altor mijloace, a acelor opțiuni care sunt considerate ca afectând forțele proprii. Conducerea politică a statului poate trece la utilizarea unor instrumente de putere din domeniul economic, financiar, politic, diplomatic și informațional, în mod coordonat, împreună cu o forță militară constituită în mod special pentru nevoile operației, pentru a obține efectele dorite.

3.2. Structura IPB

Analiza informativă a câmpului de luptă este necesară pentru descoperirea capabilităților și punctelor vulnerabile ale inamicului, pentru a prevedea cursurile de acțiune ale acestuia, fiind necesară în planificarea luptei pentru sincronizarea sistemelor de operare pe câmpul de luptă. IPB este condus de ofițerul cu informațiile din cadrul statului major, respectiv șef S2.

Toți comandanții și membrii statului major trebuie să înțeleagă și să aplice IPB pe timpul procesului militar de luare a deciziei. Obiectivul IPB este acela de a-l ajuta pe comandant și statul major în a stabili cele mai bune planuri posibile în timpul avut la dispoziție.

La elaborarea IPB participă întreg personalul, rol de conducător având compartimentul (ofițerul) de informații ,toți ofițerii de stat major pregătesc rapoarte IPB detaliate, croite pe zone funcționale. În concluzie toți membrii grupului de comandă și stat major trebuie să înțeleagă și să aplice IPB pe timpul procesului militar de luare a deciziei, rol important avândul geniștii care sunt experții terenului (aceștia folosesc echipa de topografi de la de nivel divizie sau mai mare)

Acest proces nu se finalizează prin decizia comandantului, ci continuă, fără opriri sau sincope, pentru actualizarea permanentă a produselor IPB-ului, precum și pentru dirijarea elementelor de "Intelligence" în timpul derulării acțiunii, în folosul misiunilor curente și pentru pregătirea misiunilor viitoare.

Deci, ca o precizare de rigoare, procesul de pregătire a câmpului de luptă începe prin satisfacerea nevoilor de planificare dar, se desfășoară încă din timpul ducerii luptei anterioare și se continuă pe parcursul întregii acțiuni.

Rolul acestui proces este de a facilita înțelegerea câmpului de luptă, a dezvălui capacitățile și punctele vulnerabile ale inamicului dar și de a prevede cursul acțiunii inamicului (nu doar al inamicului!). De asemenea are un rol deosebit de important în organizarea luptei și sincronizarea sistemele de operare.

Etapele pregătirii informative a câmpului de luptă sunt următoarele (fig.3.1):

definirea câmpului de luptă;

descrierea efectelor câmpului de luptă asupra trupelor;

evaluarea amenințărilor;

determinarea cursurilor de acțiune probabile ale inamicului (COA-T).

Fig. 3.1

CAPITOLUL 4

METODOLOGIA PLANIFICĂRII, ORGANIZĂRII ȘI DESFĂȘURĂRII PREGĂTIRII INFORMATIVE A CÂMPULUI DE LUPTĂ

Superioritatea față de adversar poate fi asigurată atâta timp cât cele patru elemente spațiu, timp, resurse și informația își aduc contribuția la câștigarea luptei. Odată ce una din aceste elemente lipsește sau nu i se acordă o atenție suficientă poate contribui semnificativ la pierderea bătăliei.

4.1. Definirea câmpului de luptă

Scopul acestei etape este identificarea, pentru o analiză succesivă, a caracteristicilor specifice mediului înconjurător și ale activităților desfășurate în câmpul de luptă, care pot influența cursurile de acțiune precum și decizia comandantului.

Activitățile desfășurate în această treaptă sunt următoarele :

identificarea caracteristicilor specifice mediului înconjurător;

identificarea limitelor zonei de responsabilitate și ale spațiului de luptă;

definirea limitelor zonei de interes;

stabilirea nivelului de detaliu (pe baza timpului disponibil);

evaluarea datelor informative disponibile;

culegerea nevoilor informative și materialelor necesare,

Identificarea caracteristicilor mediului înconjurător.

În această fază se identifică, în termeni generali, informațiile cu privire la acele caracteristici ale mediului înconjurător care au efecte asupra trupelor, precum și cele aflate în relație cu misiunea încredințată. Acest lucru ajută la stabilirea limitelor zonei de interes informativ.

Aceste caracteristici, de regulă, însumează informații despre:

– geografia și condițiile meteo;

– populația (grupe etnice și religioase, aspectele sociale și culturale, vârstă, etc.);

– factorii politici și economici;

– infrastructura (telecomunicații, transporturi, etc.);

– forțele inamice și cele para-militare, precum și capacitatea lor, în termeni generali;

– restricțiile legale (acorduri internaționale, tratate, etc.) și reguli de angajament.

La marile unități tactice, nivelul de detaliu scade și unele elemente nu sunt luate în considerare, dar, totul depinde de timpul avut la dispoziție și de organele de cercetare subordonate sau date în sprijin.

Identificarea limitelor zonei de responsabilitate și spațiul de luptă.

De regulă, la nivel tactic limitele zonei de responsabilitate sunt impuse prin ordinul de operații trimis de eșalonul superior. Gradul de analiză în această zonă este mai mare decât în cea de interes.

Limitele spațiului de luptă sunt determinate pe baza capacităților unităților de a acționa pe obiective, precum și de capacitatea lor de a domina și depăși, fizic, amenințările. De regulă, spațiul de luptă include toată zona de responsabilitate sau, uneori, chiar mai mult.

Stabilirea limitelor zonei de interes informativ .

Zona de interes este aria geografică în care, comandantul și statul major, au nevoie de a cunoaște datele informative care influențează sau permit executarea planificării și ducerii operațiilor cu succes. Zona de interes, de regulă, este mai mare decât aria de operație și spațiul de luptă. Limitele sale trebuie să cuprindă toate acele caracteristici ale câmpului de luptă care poate influența cursurile de acțiune și deciziile comandantului. Aceste limite se bazează pe capacitatea inamicului de a proiecta propria putere de luptă și de a muta forțele în zona de responsabilitate. În stabilirea acestor limite trebuie să fie considerate și acele caracteristice sau activități care pot influența misiunile viitoare încredințate, sau identificate în cursul analizei misiuni.

De regulă, zona de interes este împărțită în diferite componente, terestră, aeriană, politică, navală, etc. Un element care influențează, în mod determinat, definirea zonei de interes este timpul. Factorul timp se referă atât la mobilitatea inamicului cât și timpul necesar pentru îndeplinirea misiunii proprii.

Stabilirea nivelului de detaliu pe baza timpului disponibil.

Timpul în executarea IPB-ului ar putea să nu fie suficient pentru dezvoltarea tuturor treptelor în amănunțime. Deci, activitatea de analiză trebuie să fie focalizată asupra părților IPB-ului mai importante în economia planificării și ducerii acțiunii. În această fază S2 hotărăște, după consultările comandantului și ai altor șefi de compartimente, zonele geografice ale câmpului de luptă, precum și forțele inamice (sau contrapuse) care trebuie să fie analizate mai în amănunt.

Evaluarea datelor informative disponibile.

De obicei, comandantul, Statul Major, și compartimentul S2 nu au la dispoziția toate informațiile necesare pentru evaluarea, în mod complet, a câmpului de luptă. În această fază sunt identificate nevoile de informații inițiale ale comandantului și intenția sa și sunt stabilite prioritățile. Este posibil să fie identificate unele cerințe care nu pot fi satisfăcute în timpul disponibil, în consecință trebuie să fie formulate unele ipoteze coerente.

Culegerea nevoilor informative și materialelor necesare.

Compartimentul S2 începe desfășurarea procesului informativ pentru inițierea activităților de culegere a informațiilor de pe câmpul de luptă, în folosul rezolvării problemelor referitoare la cerințele informative. Toate datele primite actualizează produsele IPB-ului.

S2 revede modelele doctrinare (deja pregătite) la primirea misiunii și analizează informațiile de la eșalonul superior în timp ce comandantul organizează analiza misiunii. S2 folosește graficele operației, analiza terenului și a vremii, modelele doctrinare și activitățile curente desfășurate de inamic pentru a oferi statului major o evaluare a situației.

Comandantul completează cu analiza misiunii și stabilește prioritățile de cercetare pentru S2. Prioritățile cercetării includ informații și elemente necesare comandantului pentru a-și confirma estimările. S2 folosește prioritățile de cercetare ale comandantului, împreună cu situația informațiilor de la eșalonul superior pentru a concentra efortul planului de colectare a informațiilor. Acest plan se bazează pe elementele de cercetare proprii și pe alte potențiale surse de informații ale batalionului, ceilalți ofițeri de stat major vor folosi cadrul informațiilor pentru a-și elabora estimările și recomandările în cadrul cursului acțiunii. Dacă prioritățile de informații ale comandantului nu sunt stabilite de acesta, statul major și S2 pot stabili aceste elemente și le vor prezenta spre aprobare comandantului.

S2 va folosi modelul situației pentru a identifica zonele de interes după care va crea un model al evenimentelor. El va dezvolta acest model prin verificarea cursurilor probabile de acțiune într-un joc de război rapid pentru a afla punctul de începere al activităților inamicului. În funcție de situație, ajutorul S3 îl poate ajuta pe S2 în dezvoltarea modelului evenimentelor.

S2 de asemenea poate concepe o matrice a cercetării siguranței odată ce a identificat zonele de interes. Această matrice este o unealtă bună pentru a se asigura acoperirea tuturor zonelor de interes și sincronizarea planului de colectare a informațiilor.

Comandantul și S3 vor verifica manevra în cadrul cursului acțiunii propriu prin confruntarea în cadrul jocurilor de război cu cursul acțiunii inamicului reieșit din analiza executării de S2. Această analiză este cea care va duce la identificarea cursului de acțiune optim bazat pe acțiunile probabile ale inamicului.

4.2. Descrierea efectelor câmpului de luptă

În această etapă a IPB-ului se determină în ce mod câmpul de luptă influențează, atât forțele inamice cât și cele proprii în executarea acțiunii militare. Treptele acestei etape sunt următoarele:

– analiza câmpului de luptă;

– descrierea efectelor câmpului de luptă asupra capacităților și cursurilor de acțiune ale forțelor proprii și inamice.

4.2.1. Analiza câmpului de luptă

În această treaptă a etape IPB-ului sunt procurate și exploatate informațiile pentru:

analiza terenului;

b) analiza condițiilor meteo;

analiza altor elemente.

a) analiza terenului – aceasta activitate însumează informații pentru:

– analiza aspectelor militare ale terenului

– evaluarea efectelor terenului asupra operațiilor militare

Analiza aspectelor militare ale terenului constă în examinarea mai multor elemente de interes militar:

câmpurile de observare și de tragere

Această analiză permite a se identifica zonele de angajare potențiale, pozițiile favorabile pentru apărare și pentru amplasarea anumitor echipamente și sisteme specifice, zonele unde manevra de forțe este mai vulnerabilă, etc.

Produs final: foaie de calc, celit sau o hartă specifică, unde sunt indicate zonele de observare și de tragere și care sunt limitele.

ascunderea și acoperirea.

Această analiză ajută în identificarea terenului favorabil pentru apărător, culoarelor de apropriere, raioanelor de concentrare, de regrupare, etc. precum și zonele de dispersare.

Produs final: foaie de calc sau o hartă specifică, unde sunt arătate zonele care oferă posibilitățile optime de ascundere și de acoperire.

3. obstacole

În această fază trebuie să fie analizate toate informațiile referitoare la acele elemente, naturale sau artificiale, care au influență asupra manevrelor (zone urbane, lacuri, râuri, câmpuri minate, pante, păduri, tranșee, etc.). Elementele care constituie obstacole pentru manevra aeriană sunt toate acele elemente care împiedică zborul razant sau obligă aeronavele în folosirea unor manevre de zbor deosebite, de exemplu, copaci cu înălțimi mari (mai mult de 25 metri), turnuri, clădiri, pante mari, munți, elemente care limitează vizibilitatea, etc.

Evaluarea acestor obstacole permite identificarea culoarelor de mobilitate care ulterior, permite identificarea terenului potrivit pentru apărare, precum și a căilor tactice sau culoarelor de apropriere. Evaluarea obstacolelor se compune din:

identificarea obstacolelor în culoarele de apropriere;

determinarea efectelor fiecărui obstacol asupra mobilității forțelor;

producerea unui analize integrate a tuturor obstacolelor.

Dacă nu este posibil să se realizeze o hartă specifică prin cartografia digitalizată, compartimentul S2 pregătește un calc care integrează toate obstacole evaluate (dacă are timp și resurse la dispoziție). Factorii care trebuie să fie analizați sunt:

vegetația;

cursurile de apă sau apele stătătoare din aria studiată;

configurația geologică (de exemplu, natura suprafeței);

configurația reliefului (de exemplu, înclinarea pantelor);

obstacole naturale și artificiale;

elementele sistemului de transport (poduri, caracteristicile străzilor, etc.);

efectele condițiilor meteo.

Produs final: foaie de calc cu obstacolele combinate (anexa nr. 1), care integrează, într-un unic produs, toate considerațiile făcute asupra efectelor mediului ambiant asupra mobilității.

În acest calc zonele terenului sunt clasificate prin trei valori standard, pe baza efectelor lor asupra mobilității și sunt definite în modul următor:

NERESTRICȚIONAT – teren fără restricții pentru mobilitate, ceea ce permite manevra forțelor și mijloacelor fără limitări importante fiind prezentă o rețea de comunicații bine dezvoltată. Terenul este, de obicei, șes cu pante reduse.

RESTRICȚIONAT – în această categorie intră terenul care prezintă unele obstacole pentru mișcarea forțelor din cauza pantelor moderate sau mai abrupte, obstacolelor mai frecvente (copaci, clădiri și stânci) care obligă la schimbări de direcție sau de formație. Aceste zone sunt desemnate prin linii diagonale.

PUTERNIC RESTRICȚIONAT – în această categorie intră terenul care limitează sau chiar interzice manevrele formațiilor de luptă dacă nu sunt făcute eforturi pentru a ameliora mobilitatea. Pentru unitățile mecanizate, terenul PUTERNIC RESTRICȚIONAT, este cel caracterizat de pante abrupte, obstacole consistente (naturale sau artificiale) și cu o densitate mare, străzi înguste sau absente. Aceste zone sunt desemnate prin linii diagonale încrucișate.

La materializarea acestor restricții se va ține cont organizarea și dotarea unităților folosite în operație.

– PUNCTELE CHEIE – prin acest termen se înțelege o localitate sau o zonă a cărei controla asigură un avantaj deosebit. De regulă, zonele denumite „PUNCTE CHEIE” sunt alese ca obiective sau poziții defensive. Determinarea acestui element se execută împreună cu studiul celorlalte elemente cuprinse în analiza caracteristicilor militare ale terenului. Terenul cheie este o zonă decisivă în îndeplinirea misiunii.

Produs final: calcul ( harta) terenului cheie, care constă în indicarea acestor zone prin un cerc având în interior litera K sau, de asemenea, se pot folosi diferite culori pentru sublinierea acestor elemente.

4. Căile tactice sau culoarele de apropriere prin cale tactică sau culoarele de apropriere se înțelege o cale terestră sau aeriană a unei forțe în atac, o anumită entitate, care permite și dirijează aproprierea de un obiectiv sau de un teren cheie. Acest element are o importanță deosebită pentru că toate liniile de acțiune sunt legate de capacitățile oferite de teren pentru manevră. Această manevră este permisă numai dacă sunt prezente căi tactice corespunzătoare. În apărare, individualizarea acestor căi tactice permite a-se trasa cursurile de acțiune probabile ale inamicului. Pentru identificarea căilor tactice trebuie să fie folosite rezultatele evaluării obstacolelor printr-un algoritm care se compune din următoarele trepte:

– identificarea culoarelor de mobilitate – prin culoare de mobilitate se înțelege o zonă unde forțele sunt canalizate din cauza conformației terenului. Pentru identificarea culoarelor de mobilitate trebuie să se folosească calcul obstacolelor combinate. Pentru identificarea acestora, compartimentul S2 trebuie să aibă la dispoziție informații despre:

– datele organizatorice ale forțelor inamice;

– elementele doctrinare ale forțelor inamice.

Culoarele de mobilitate cele mai bune sunt cele care exploatează zonele NERESTRICȚIOPNATE. Culoarele de mobilitate sunt și în funcție de tipul și mobilitatea forțelor evaluate. Culoarele de mobilitate trebuie să fie identificate până la două niveluri ierarhice inferioare (nivel companie), dar sunt situații în care trebuie să fie identificate până la niveluri și mai mici, cu precădere în zone montane;

Produs final: foaia de calc care indică aceste elemente prin semne simple și ușor de recunoscut. În anexa 2 este arătat un exemplu.

– ierarhizarea culoarelor de mobilitate – presupune individualizarea acestora după capacitate;

– regruparea culoarelor de mobilitate în căi tactice – presupune regruparea culoarele de mobilitate. O cale tactică trebuie să asigure disponibilități de spațiu pentru dispersarea forțelor precum și facilități de manevră. De regulă, se identifică căi tactice pentru primul eșalon inferior. Căile tactice sunt indicate prin săgeți care includ toate culoarele de mobilitate.

Produs final: foaia de calc care indică aceste elemente. În anexa nr. 3 este arătat un exemplu.

Aceeași activitate se desfășoară pentru axele/direcțiile de atac aerian .

Produs final: foaia de calc care indică aceste elemente. În anexa nr. 4 este arătat un exemplu.

– evaluarea căilor tactice presupune utilizarea informațiilor pentru a determina acele căi tactice care sprijină cel mai bine capacitatea de manevră a forțelor. Această evaluare folosește în principal informații referitoare la:

– capacitatea de acces spre punctele tari și căile tactice alăturate;

– facilitatea de mișcare și gradul de canalizare;

– posibilitatea de ascundere și de acoperire,

– posibilitatea de sprijin logistic;

– accesul direct la obiectiv.

Produs final: rezultatele evaluării culoarelor de mobilitate și a căilor de mobilitate sunt, de obicei, indicate pe foaia de calc a obstacolelor combinate.

– definirea priorităților căilor tactice presupune folosirea informațiilor pentru a se putea evalua capacitățile căilor tactice în sprijinul manevrei.

b) analiza condițiilor meteorologice – pentru o analiză a condițiilor meteorologice se folosesc informațiile din buletinul meteo transmis la fiecare 2 ore de serviciul meteorologic al aviației, cu o prognoză de la 9 până la 18 ore. Analiza terenului și analiza condițiilor meteorologice sunt inseparabile. Serviciul meteorologic poate furniza și hărți asupra climei specifice zonei de interes deja pregătite. Analiza condițiilor meteo se desfășoară prin:

1. analiza aspectelor militare ale vremii;

2. evaluarea efectelor vremii asupra operațiilor militare.

1.Analiza aspectelor militare a vremii.

Informațiile de interes militar ale condițiilor climatice sunt:

vizibilitatea: o vizibilitate redusă favorizează operațiile ofensive și îngreunează pe cele de apărare. Când ne referim la vizibilitatea trebuie să ne gândim și la posibilitatea de întrebuințare a mijloacelor de vedere pe timp de noapte așa cum sunt aparatele cu amplificatoare de lumină și cele cu infraroșii (imagine termică). Un factor de mare importanță pentru evaluarea vizibilității este perioada de lumină disponibilă. Elementele de bază sunt următoarele:

– începutul apusului nautic;

– zorile;

– apusul;

– sfârșitul apusului nautic;

– răsăritul lunii;

– apusul lunii.

vântul: influențează sub multe aspecte operațiile, în folosirea mijloacelor de fumizare, a armamentelor chimice și radiologice, a elicopterelor, a forțelor parașutate, etc. Vântul trebuie să fie analizat la diferite altitudini pentru că vânturile de la suprafața terenului îngreunează folosirea forțelor aeromobile și a elicopterelor iar vânturile de la altitudine măresc vizibil consumul de carburanți.

precipitațiile: Ploaia are efect asupra mobilității,, distanței de vizibilitate și în întrebuințarea sistemelor opto-electronice. Zăpada, în cantități mari influențează sistemele de comunicație, efectele anumitor categorii de muniții precum și operațiile aeriene, aeropurtate și aeromobile

norii: influențează operațiile terestre limitând lumina și încălzirea obiectivelor. Norii denși degradează posibilitatea de folosire a multor sisteme de achiziție a obiectivelor, a unor radare, a proiectilelor cu ghidaj în IR și în întrebuințarea forțelor aeropurtate și aeromobile.

temperatura și umiditatea: temperaturile și gradele de umiditate extreme reduc sensibil capacitatea de luptă a personalului, precum și caracteristicile echipamentelor și sistemelor termice de achiziție a obiectivelor.

2.Evaluarea efectelor condițiilor meteorologice asupra operațiilor militare.

Condițiile atmosferice au, asupra operațiilor militare efecte atât directe cât și indirecte.

Exemple de efecte directe sunt:

inversiunea termică care influențează efectele atacurilor chimice;

condițiile de vizibilitate redusă locală, din cauza ceții, pot avea o influență mare în hotărârea modului de folosire a unei zone de angajare;

căldura și aerul uscat pot face ca un izvor să devină un „punct tare”.

Rezultatele analizei terenului trebuie să fie modificate periodic pe baza informațiilor privind schimbarea condițiilor atmosferice.

c) Analiza altor elemente – presupune exploatarea informațiilor cu privire la:

– infrastructurile logistice: modalitatea de exploatare a terenului, izvoarele de apă, sistemele de transport și de păstrare a carburanților, sistemul de comunicație, resursele naturale, industria și tehnologia, structurile chimice și nucleare;

– situația demografică: condițiile de viață, diferențele culturale, religia, educația, etc.;

– economia;

– politica locală și regională.

Descrierea efectelor asupra forțelor

Această evaluare trebuie să fie executată pe baza efectelor terenului asupra cursurilor de acțiune generale ale forțelor inamice și proprii.

Elementele care trebuie să fie luate în considerare în legătură cu aceste cursuri sunt următoarele:

zonele de angajare și locurile optime pentru ambuscade, folosind rezultatele evaluării acoperirilor și ascunderilor;

pozițiile ideale pentru apărare, identificând poziții favorabile pentru ascundere și pentru acoperire precum și pentru dispunerea câmpurilor de observare și de tragere eficiente. Aceste poziții pot fi folosite ca potențiale poziții de apărare sau pentru oprirea unei contraatac;

obiectivele imediate sau intermediare și care, de obicei, corespund cu zonele denumite anterior terenuri-cheie.

Dacă timpul permite sau situația o cere, se pot identifica și următoarele elemente:

raioanele de așteptare, de concentrare, etc.;

posturile de observare;

pozițiile de tragere;

pozițiile pentru sistemele de apărare antiaeriană;

pozițiile pentru sistemele de supraveghere și de descoperire a obiectivelor;

punctele de alimentare cu carburanți);

zonele de aterizare;

zonele de parașutare;

căile de infiltrare;

unități înaintate.

De regulă, terenul nu ușurează numai un fel de operație pe toată suprafața sa. Pe baza repartiției și naturii zonelor de angajare, pozițiilor de apărare, etc., trebuie să determine care anume sunt zonele câmpului de luptă care ușurează operațiile ofensive sau de apărare.

Produs final: de regulă, produsul final constă într-o foaie de calc denumită „calcul obstacolelor combinate modificat” (anexa nr. 5) Această foaie de calc se realizează folosindu-se "calcul obstacolelor combinate" plus următoarele date:

mobilitatea în afara comunicațiilor;

căile tactice și culoarele de mobilitate;

sisteme de obstacole împotriva mobilități;

terenul optim pentru apărare:

zone de angajament:

punctele tari.

Evaluarea amenințărilor

Întocmirea „modelelor de amenințare” presupune folosirea informațiilor care descriu modul cum forțele inamice își conduc, de regulă, acțiunile militare, în condiții ideale, pe baza regulamentelor sale în vigoare și a condițiilor de înzestrare. Aceste modele trebuie să fie pregătite înainte de a începe misiunea și trebuie să fie actualizate periodic în cursul acțiunii. Modelele se compun din trei părți:

a) schemele doctrinare;

b) descrierea tacticilor și a opțiunilor preferate ale inamicului;

c) identificarea obiectivelor de mare valoare .

Schemele doctrinare.

Schemele doctrinare arătă modalitățile de lucru ale inamicului în situații fără condiționări și cvasi-ideale; de exemplu: tipurile de dispozitiv folosite, tipurile de manevre, formațiunile folosite, etc.. Toate aceste scheme sunt desemnate ierarhic pe baza analizei informațiilor disponibile, precum și a evaluării făcute asupra operațiilor desfășurate anterior de către inamic. Trebuie să fie determinat modul în care inamicul se organizează (dispozitivul și distanțele reciproce), cum își întrebuințează unitățile sale și elementele componente ale funcțiunilor de luptă, cum gestionează factorul "timp", cum exploatează terenul, cum stabilește obiectivele și adâncimea lor, etc. Atenția trebuie să fie focalizată asupra elementelor principale și asupra obiectivelor de mare valoare sigure. Aceste schițe, de regulă, sunt realizate pe calc și pot analiza unitatea inamică în întregul său sau pot descrie numai o singură funcțiune de luptă. Un exemplu de schemă doctrinară este arătat în schița următoare:

Descrierea tacticilor și a opțiunilor preferate de inamic.

Modelul de amenințare include și o descriere a tacticilor și a opțiunilor preferate de inamic. Se realizează o listă cu toate alternativele posibile în desfășurarea unei anumite operații. Deci, sunt produse scheme complete cu o descriere sintetică, astfel încât calcul devine o „poză” a operației descrise. Această descriere se focalizează asupra fazelor tipice ale operațiilor și ale diferitelor funcțiuni de luptă. Descrierea detaliată a lor ușurează identificarea obiectivelor de mare valoare. Ca și pentru schițele modelelor de amenințare și aceste descrieri sunt realizate pe baza cunoașterii doctrinei inamicului precum și a analizei acțiunilor trecute sau precedente. Se subliniază că trebuie să fie descrise atât opțiunile posibile în caz de succes al acțiunii, cât și în caz de faliment al acesteia.

Identificarea obiectivelor de mare valoare .

Prin obiectiv de mare valoare se înțelege acele elemente de care comandantul inamic are nevoie pentru îndeplinirea misiunii sale. Aceste elemente sunt arătate pe calc (schemă), printr-o evaluare a informațiilor disponibile, a schemelor doctrinare, precum și a descrierilor tactice și a opțiunilor. De regulă, obiectivele de mare valoare sunt elementele ale funcțiunilor de luptă legate de sprijinul manevrei. Aceste obiective de mare valoare sunt dezvoltate pe o listă inițială, definită pe baza derulării probabile a operației și care descrie modul cum inamicul poate folosi elementele fiecărei funcțiuni de luptă. Din aceste trebuie să fie individualizate și subliniate cele care sunt considerate fundamentale/critice pentru executarea operației și trebuie realizată o evaluare a modului în care inamicul poate reacționa dacă le-ar pierde pe acestea. După identificarea obiectivelor de mare valoare, acestea trebuie să fie listate pe baza valorilor relative în cadrul operației și adăugate la modelele de amenințări. În cursul identificării obiectivelor, acestea sunt regrupate în una dintre cele 13 categorii folosite pentru dezvoltarea listei obiectivelor, care sunt:

comanda, controlul și comunicațiile (C3): care cuprinde obiectivele în legătură cu punctele de comandă și punctele de control al traficului.

sprijinul de foc: care cuprinde elemente ale sistemelor de achiziție a obiectivelor, ale controlului de foc, ale sistemelor de armament terestre și aeriene, ale munițiilor specifice, etc.

manevra: cuprinde unitățile de la diferite eșaloane aflate în diferite situații tactice: coloane de marș, avangărzi, raioane de așteptare, raioane de concentrare, etc.

apărarea antiaeriană: cuprinde sistemele de apărare antiaeriană, pozițiile radarelor, punctele de comandă, etc.

geniul: care cuprinde podurile, punctele de trecere, vadurile, etc.

apărarea N.B.C.: cuprinde pozițiile sistemelor de armă cu posibilități de a întrebuința acest fel de muniții precum și elementele de sprijin.

elementele de mare precizie: printre care radarele de supraveghere a câmpului de luptă, senzorii tereștri și aerieni, patrule de cercetare, etc.

elementele de război electronic: printre care stațiile de cercetare radio electronică, stațiile de bruiaj, etc.

depozitele și mijloacele de carburanți-lubrifianți: unitățile de transport, punctele de distribuire, etc.

depozitele de muniții și punctele de distribuire a acestora.

unitățile logistice de mentenanță și de reparație: printre care vehiculele de recuperare, punctele de adunare a tehnicii de luptă deteriorate, etc.

sistemele de transport de suprafață și pe căile aeriene;

liniile de comunicații: printre care străzi, puncte critice, noduri feroviare, etc.

De obicei, acțiunile militare nu se desfășoară în condiții ideale, deci modelele de amenințări produse anterior trebuie să fie modificate pe baza situației curente, folosind datele disponibile despre situație.

Exemple de capacități despre care trebuie să existe obligatoriu informații sunt:

folosirea armelor de distrugere în masă;

folosirea sprijinului aerian;

activitatea de cercetare;

războiul electronic;

folosirea trupelor de geniu;

operațiile de asalt aerian, aeropurtat sau amfibiu;

operațiile de-a lungul apelor interioare (râuri, lacuri, etc.);

operațiile psihologice;

operațiile de inducere în eroare.

Toate sursele informative trebuie să fie folosite pentru identificarea acestor capacități ale forțelor inamice, precum și pentru individualizarea punctelor tari și a vulnerabilităților. În toate aceste activități de evaluare elementul timp ocupă un loc de mare importanță în economia operațiilor.

4.4. Definirea cursului acțiunii inamicului

Pentru identificarea întregii game trebuie procurate și exploatate informațiile despre cursurile acțiunii inamicului astfel:

cele pe care doctrina inamicului o consideră drept corespunzătoare și convenabilă în situația reală analizată;

cele care pot influența, în mod semnificativ, misiunea încredințată, chiar dacă doctrina inamicului nu le consideră pe deplin fiabile;

cele care cuprind activități și măsuri folosite recent în acțiuni.

Folosind lista capacităților inamicului și evaluarea amenințărilor, realizată în etapa a treia a IPB-ului, S2 elimină toate acele cursuri pe care inamicul nu le poate executa și alege modelele de amenințare ce pot îndeplini obiectivele probabile ale inamicului.

Pentru o evaluare corect trebuie să existe informații despre :

intențiile inamicului;

obiectivele probabile;

efectele câmpului de luptă asupra operațiilor și cursurile de acțiune generale;

vulnerabilitățile inamicului, deficitul de personal și de echipament;

dispozitivul actual;

eforturile principale și secundare;

eforturile inamicului pentru inducerea în eroare sau pentru realizarea surprizei;

Plecând de la o schemă a cursului acțiunii generală (anexa 6) se trece la o schemă a cursului acțiunii specifică și mai amănunțită.

În dezvoltarea cursurilor de acțiune S2 trebuie să ia în considerare și forțele inamice disponibile la nivelul eșalonului superior (gruparea de forțe de nivel operativ) și trebuie să lucreze până la două eșaloane mai jos, adică la nivel batalioane și companii.

Fiecare curs de acțiune al inamicului este dezvoltat prin 3 elemente:

o schemă de situație;

o descriere a cursului de acțiune;

o listă a obiectivelor de mare valoare.

Fiecare curs de acțiune probabil al inamicului trebuie să satisfacă următoarele criterii:

aptitudine: să aibă capacitatea de a atinge obiectivele probabile;fiabilitate: prin analizarea timpului, spațiului și a resurselor necesare pentru executarea cursului de acțiune;

acceptabilitate: evaluarea gradului de risc care poate fi acceptat de inamic pentru adoptarea unui anumit curs de acțiune (dar este un factor foarte subiectiv);

unicitate: fiecare curs de acțiune trebuie să difere de la unul la altul în mod semnificativ, iar dacă nu poate fi considerat ca un curs de acțiune independent se analizează numai variantele unui curs.

Factorii care caracterizează un curs de acțiune sunt:

– efectele asupra misiunii trupelor proprii;

– întrebuințarea rezervelor sau a forțelor din eșalonul doi;

– dispozitivul de luptă;

– schema manevrei;

– compunerea forțelor;

– concordanța cu doctrina.

Toate cursurile, care rezultă reprezintă întregul spectru de alegeri pentru identificarea cursului probabil a acțiunii inamicului. Fiecare curs trebuie să fie evaluat pentru atribuirea priorității pe baza probabilităților determinate pentru folosirea lor. La această activitate sunt urmărite următoarele:

– evaluarea fiecărui curs pentru individualizarea punctelor tari și a punctelor slabe, a centrului de greutate și a punctelor decisive;

– evaluarea concordanței fiecărui curs cu criteriile de aptitudine, fiabilitate, etc.;

– evaluarea modului în care fiecare curs exploatează avantajele oferite de câmpul de luptă;

– compararea cursurilor între ele;

De regulă, o forță alege cursul de acțiune care asigură îndeplinirea misiunii cu un risc minim, dar, trebuie să fie luate în seamă și acțiunile executate prin surprindere, precum și pentru inducerea în eroare iar, în acest sens, operațiile executate de curând trebuie să fie subliniate și utilizate pentru atribuirea priorităților. Această listă a priorităților trebuie să fie actualizată fără încetare.

CONCLUZII

Organizația militară, la fel ca orice organizare socială, pentru a-și eficientiza procesul gestionării acțiunilor are nevoie în primul rând de informații: oportune, clare și precise.

În mod evident tehnologia erei informaționale și ideile managementului modern exercită o mare influență asupra armatelor în ceea ce privește organizarea, dotarea, instruirea, lupta și operația, protecția și modul în care participă la rezolvarea conflictelor.

În condițiile necesității executării unui control permanent al spațiului multidimensional – terestru, aerian, naval și cosmic – și a-l obiectivelor dispuse în cadrul acesteia, informația militară a devenit un factor de putere.

Supremația informațională nu poate fi cuantificată, ea poate fi doar constatată în urma confruntării deciziilor. În acest sens se poate afirma că nu cantitatea de informații va decide rezultatul final, ci calitatea acesteia și capacitatea comandantului de a utiliza eficient într-un interval de timp mai mic decât necesar adversarului pentru derularea aceluiași proces.

Importanța informației este data de calitatea deciziei. Decizia este cea care pune în mișcare forța pentru îndeplinirea scopului, ea putând fi caracterizată de un grad de risc ridicat sau de unul minim în ceea ce privește succesul sau costurile operației.

Decizia comandantului, bazată pe exploatarea informațiilor oferite de sistemele informaționale poate să fie extrem de eficientă în cazul existenței unei diversități a surselor informatice și a complexității tehnice care să reducă posibilitatea de transfer eronat a datelor și informațiilor precum și transmiterea rapidă a acestora.

Intensitatea, diversitatea și complexitatea informațiilor care se prelucrează în mediul informațional militar presupune utilizarea unor sisteme și produse informatice protejate împotriva accesului neautorizat. Prin care se realizează selecția informațiilor pe categorii și nivele specializate.

Privită sub aspectul evoluției și a sferei de cuprindere, teoria artei militare se reprezintă astăzi ca un ansamblu de cunoștințe vaste și profunde despre lupta armată, care s-a format in decursul unei perioade istorice îndelungate.

Războiul modern capătă treptat o altă dimensiune. Mai mult decât atât, însăși denumirea de război a acțiunii militare agresive și violente cuprinde un mult mai larg spectru al acțiunii umane. Amploarea, complexitatea și dinamismul acțiunilor militare, cât și spațiile în care acesta este purtat au condus la creșterea considerabilă a necesarului de informații și totodată la o reducere majoră a timpului la dispoziție pentru culegerea, prelucrarea și diseminarea acestora.

Sfera ducerii luptei moderne conține o multitudine de procedee pentru obținerea victoriei asupra adversarului în orice formă de luptă. Aceasta este mult mai complexă și se bazează pe nimicirea sau neutralizarea în timp scurt a puterii de lupta a adversarului.

Înțelegerea mediului intr-o regiune geografică și a impactului acesteia asupra operațiilor trupelor proprii dar și ale inamicului, este de o importanță egală cu cunoașterea și înțelegerea inamicului.

Deosebit de important pentru obținerea succesului pe câmpul de luptă este dominarea informativă a acestuia. Întreg sistemul de informații va lucra pentru determinarea posibilităților, obiectivelor și conceptelor operaționale ale adversarului. Atât S2 -ul, cât și structurile subordonate lui, își vor disloca toate capacitățile de colectare și analiză, operând pentru realizarea minim a superiorității informative, realizarea cu succes a inducerii în eroare a adversarului în scopul realizării surprinderii și pentru asigurarea securității operațiilor.

Dominația informativă a câmpului de lupta oferă comenzii grupării de forțe posibilitatea de a fi flexibilă în decizie și conducere, prin oferta de opțiuni operaționale pe care i le pune la dispoziție S-2.

BIBLIOGRAFIE

Anexa nr. 1

OBSTACOLE COMBINATE

Anexa nr. 2

SCHEMA CULOARELOR DE MOBILITATE

Anexa nr. 3

CĂILE TACTICE SAU CULOARELE DE APROPRIERE

Anexa nr. 4

AXELE/DIRECȚIILE DE ATAC ALE AVIOANELOR

Anexa nr. 5

CALCUL MODIFICAT ALE OBSTACOLELOR COMBINATE

Anexa nr. 6

SCHEMA GENERALĂ A UNUI CURS DE ACȚIUNE