Informatia Pentru Securitatea Nationala

2.1. Informația – delimitări conceptuale

Există diferite opinii care privesc definițiile date informației. De exemplu Carl von Clausewitz definește informațiile din punct de vedere militar ca „…totalitatea cunoștințelor pe care le avem despre inamic și țara lui, adică baza tuturor propriilor noastre idei și acțiuni”. Se poate afirma că, în acest domeniu, informația reprezintă acel element de noutate ce apare în raport cu datele, veștile, cunoștințele, lămuririle și comunicările anterioare, ca rezultat al cercetării informative aflată în legătură directă cu riscurile și amenințările interne și internaționale, prezente sau viitoare, la adresa siguranței și protecției forțelor armate (la pace) și acțiunilor militare și trupelor (la război).

Este necesară o delimitare clară între dată, știre și informație, deoarece nu în puține cazuri (chiar în dicționarele explicative ale limbii române) nu există o delimitare strictă între sensurile acestor cuvinte, fiind, de regulă, exprimate toate prin cuvântul informație. Acest fapt poate genera confuzii. În limba engleză sunt două cuvinte ce fac diferențierea între ele: „information” și „intelligence”. În această idee, se poate afirma că data poate consta dintr-un fapt sau o serie, sau grupuri de fapte, evenimente sau întâmplări. Ea reprezintă descrierea unei stări care există, sau a existat, într-un anumit moment, în timp și spațiu. Are o natură neechivocă și poate fi legată de evenimente din trecut ori prezent, fiind istorică sau curentă.

Data este definită, în Glosarul de termeni și definiții NATO, ca „elemente neprocesate din fiecare descriere care pot fi folosite în producerea de informații”. În Allied Joint Intelligence, Counter Intelligence and Security Doctrine (Doctrina aliată, întrunită, de informații, contra – informații și securitate), se stipulează că „ o dată, un eveniment sau un fapt izolat este doar o dată. Dar când este legată de alte date deja cunoscute, și este interpretată prin prisma experienței acumulate, va da naștere unui nou set de date numite informație. Această informație diferă de date prin faptul că, fiind rezultatul unui proces de judecată obiectiv, nu este precisă și este deschisă întrebărilor. Legarea unui set de date de altul, sau judecarea acestuia având ca fundament o bază de date ce conțin cunoștințe deja acumulate, reprezintă procesul de analiză ce se constituie în rădăcina procesului de transformare a datelor în informații”. Informația este definită în același AAP – 6, ca fiind „produsul rezultat din procesarea datelor referitoare la națiuni străine, forțe sau elemente ostile, sau arii de operațiuni actuale sau potențiale”.

Data, știrea, pe care o putem numi și informație primară este, de fapt, un material brut, neprelucrat și neevaluat, provenind din orice fel de surse, din care rezultă, în final, informații ca produs. Puține date sau informații primare sunt semnificative prin ele însele. Ele urmează să fie combinate, comparate cu alte date sau informații, analizate, evaluate, și, în final, se obține produsul inteligibil care poate fi exploatat în scop operativ. Ca atare, informațiile reprezintă produsul prelucrării, interpretării, analizei și sintezei în procesul cunoașterii. Rezultatul final nu este mai multă informație, ci mai multă cunoaștere, în baza căreia se pot face estimări și avertizări semnificative, în cunoștință de cauză asupra situației date.

Concluzionând, se poate afirma că, din punct de vedere al conținutului intrinsec, informația reprezintă o veste, o știre, o lămurire, un element nou care se referă la anumite fapte, fenomene, unele evenimente și acțiuni întâmplătoare sau provocate anume, și chiar creații spirituale, elemente și tendințe până în momentul în care un anumit subiect o recepționează. Din această perspectivă, este unanim acceptat că ea constituie o materie primă a acțiunii umane, ca orice altă resursă.

O explicație clară este dată de Russell Ackoff potrivit căruia, „conținutul minții umane include: date, informații, cunoștiințe, înțelegere și înțelepciune.

Datele sunt simboluri. Ele reprezintă material primar, există pur și simplu și n-au nici o semnificație dincolo de această existență. Pot exista în orice formă, utilizbilă sau nu și nu au un înțeles prin ele însele.

Informațiile sunt date procesate în scopul utilizării și răspund la întrebările „cine”, „ce”, „unde” și „când”. Acestea au înțeles prin conexiunile relaționale. Înțelesul poate fi, însă, folositor sau nu.

Cunoștiințele răspund la întrebarea „cum” și reprezintă o aplicare a datelor și informațiilor.

Înțelegerea este procesul prin care cunoștiințele anterioare sunt sintetizate și transformate în cunoștiințe noi. Diferența dintre cunoaștere și înțelegere este diferența dintre învățare și memorizare. Indivizii care înțeleg pot întreprinde acțiuni folositoare deoarece ei pot sintetiza noi cunoștiințe sau informații din ceea ce cunosc deja. înțelegerea presupune aprecierea lui "de ce".

Pasul final înseamnă trecerea de la cunoaștere la înțelepciune, aceasta din urmă reprezentând o înțelegere superioară, cu o puternică latură aplicativă.

Se pot astfel deduce că în ordine ierarhică vor fi datele, urmate de informații și de cunoștințe. Se poate observa că principala regulă de realizare a acestei clasificări este determinată strict de raportul invers proporțional dintre cantitatea și calitatea informației în cadrul procesului de prelucrarea a acesteia. Cantitatea de informații descrește odată cu creșterea calității lor, conducând astfel către conturarea unui model piramidal conform figurii 2.1.

Figura 2.1 – Modelul ierarhiei informațiilor

2.2. Informația în procesul comunicării

Privită în sens larg, noțiunea de informație poate fi considerată ca ceea ce se comunică, deci este indisolubil legată de comunicare.

Informația este de fapt „o comunicare, veste, știre care pune pe cineva la curent cu o situație. Lămurire asupra unei persoane sau asupra unui lucru; Fiecare dintre elementele noii, în raport cu cunoștințele prealabile, cuprinse în semnificația unui simbol sau a unui grup de simboluri” , așa cum este definită de Dicționarul explicativ al limbii române.

Comunicarea, după Claude Elwood Shannon, constă în acțiunea de „ «a reproduce într-un punct dat, în mod exact sau aproximativ, un mesaj selecționat într-un alt punct». În această schemă lineară, comunicarea se bazează pe următorii constituenți: sursa (de informație) care produce un mesaj (informație), emițătorul sau encoder-ul, care transformă mesajul în semnale, cu scopul de a-l face transmisibil, canalul, care este mijlocul utilizat pentru transportarea semnalelor, și destinația, care este persoana sau lucrul căruia i se transmite mesajul.”

Succesul actului de comunicare, în sens restrâns, implică, într-o măsură oarecare, izomorfismul dintre emițător și receptor, care presupune acordarea aceleiași semnificații mesajului de către ambii. Totodată, erorile de codare sau decodare, zgomotul de fond sau alți factori perturbatori, pot fi impedimente în realizarea izomorfismului (figura nr. 2.2).

Figura 2.2. Modelul fundamental al comunicării

În această schemă, comunicarea se bazează pe următoarele elemente:

sursa (de informație) – care produce un mesaj (informație);

emițătorul sau encoder-ul, care transformă mesajul în semnale, cu scopul de a-l face transmisibil;

canalul, care este mijlocul prin care sunt „transportate” semnalele;

destinatarul, care este persoana sau lucrul căruia i se transmite mesajul.”

Codarea, decodarea și zgomotul de fond sunt alte elemente fundamentale ale comunicării.

Prin urmare, modelul fundamental al comunicării cuprinde următorul flux: dacă emițătorul dorește să transmită o informație unui receptor, aceasta trebuie să fie inteligibilă. Pentru a se face înțeles, el trebuie să codeze mesajul.

Odată codat, mesajul este transpus în semnale care pot străbate canalul spre receptor. Receptorul trebuie să decodeze mesajul și să-l interpreteze. Însă comunicarea poate fi îngreunată de un surplus irelevant de informații sau de zgomotul de fond. Totodată, erorile care se pot produce pe timpul codării sau decodării, zgomotul de fond sau alți factori perturbatori, pot fi impedimente în perceperea corectă a mesajului.

În știința comunicării, informația reprezintă „ceea ce se comunică într-unul sau altul din limbajele disponibile”. Cu alte cuvinte, informația trebuie considerată ca o combinație de semnale și simboluri. Semnele pot fi undele sonore emise în actul vorbirii, undele radio sau cele de televiziune etc.

„Prin caracterul său, o informație în mare măsură reprezintă o compilare”. Prin urmare, într-o informație se adună o multitudine de fapte care interesează pe cineva anume, puse într-o anumită ordine din punct de vedere logic.

Informația poate fi înțeleasă și ca un „ansamblu de date reprezentând fapte brute (structurate ca raspunsuri la un anumit set de întrebari: Ce? Cine? Unde? Când? Cât ? etc.), date care au fost organizate astfel încât ansamblul lor sa aiba o valoare adăugată superioară valorii intrinseci a faptelor.

Iată, așadar, că nu orice știre reprezintă o informație, ci numai aceea care înlătură o stare de incertitudine, de necunoaștere, o nedeterminare. Prin urmare, constituie informații numai acele comunicări, știri (mesaje scrise sau verbale), imagini plastice etc. care aduc ceva nou, care înlătură necunoașterea.

Este cunoscut faptul că, nu întotdeauna, rezultatele producerii unor evenimente pot fi exprimate cu siguranță. De aceea există exprimări de genul: probabil; mai puțin probabil; foarte probabil. Dacă maniera de producere a unui eveniment nu este întâmplătoare, ci absolut certă, știrea respectivă nu aduce nimic nou, și ca atare nu constituie informație.

Conceptul de informație include mai multe aspecte:

aspectul sintactic;

se referă unitatea structurală a simbolul (sunetul, semnul, imaginea etc.) și clarifică succesiunea impusă semnelor grafice, auditive sau electrice pe care le impune emițătorul.

– aspectul semantic ;

este dat de semnificația care le este acordată semnalelor pe baza convențiilor sociale. Ca o informație să fie comunicată de la un subiect la altul, printr-un anumit limbaj, există o condiție indispensabilă, aceea ca el să aibă un înțeles univoc. Semnificația nu are cum să fie absolut identică pentru toți cei ce participă la actul comunicativ de aceea, este important să facem distincție între informația semantică intenționată (informația pe care emițătorul vrea să o transmită) și informația semantică realizată (acea informație pe care receptorul o desprinde din mesajul receptat). Latura semantică cuprinde, în cele din urmă, transmiterea unui orizont de cunoaștere, un mesaj despre existență.

– aspectul pragmatic;

reprezintă ceea ce se întâmplă cu informația primită sau efectul acesteia asupra receptorului. Comunicarea începe de la emițătorul care intenționează să transmită informația și care, pentru a-și atinge scopul, folosește coduri. Actul comunicării se încheie cu implicațiile pragmatice pentru receptor, etapa finală a transferului de informație.

– aspectul de cuantificare;

se poate vorbi de o cantitate de informații și de un volum de date (adică numărul purtătorilor elementari de informații, în ordinea – litere, semne, imagini, cuvinte, documente etc.).

Ele sunt într-un anumit raport de dependență, în sensul că un volum mai mare de date poate să conțină o cantitate mică de informații pentru subiectul destinatar, precum este posibil ca un volum redus de date să conțină o mare cantitate de informații.

2.1.1. Cerințe pentru o informație utilă

Informația nu poate fi concepută decât comunicată sau comunicabilă, o informație neformulată ori neformulabilă constituie un nonsens. Faptul că informația este indispensabilă acțiunii umane, nu o absolvă de anumite cerințe pe care trebuie să le îndeplinească, cerințe ce evidențiază aspectul că, celui ce vine în contact cu ea nu îi este indiferent cum, când și în ce formă o recepționează. Prin urmare, pentru a fi utilă, informația trebuie să îndeplinească următoarele cerințe:

– să fie necesară;

în sensul de a nu fi inutilă celui ce îi este adresată, atât în momentul contactului cu ea, cât și în perspectivă;

-să fie autentică;

adică să prezinte fenomene, stări și tendințe care să determine manifestarea unei anumite atitudini în cunoștință de cauză;

– să fie exactă;

lipsită de ambiguități, fapt ce elimină anumite neînțelegeri și oscilații. Deoarece informațiile nu pot fi precise până la ultimul element al său, decidentul trebuie să poată aprecia valabilitatea lor;

– să fie completă;

dar, totodată, concentrată și relevantă, pentru a nu determina alte căutări de informații;

– să fie oportună;

în sensul de a ajunge la beneficiar în timp util, altfel ceea ce urmează a se întreprinde ar fi tardiv. Referitor la această cerință, se evidențiază procesul de îmbătrânire a informației datorat netrimiterii sau trimiterii cu întârziere a acesteia.

– să parvină celor ce îi este adresată cu o frecvență suficientă;

să genereze atitudini și acțiuni în cunoștință de cauză. Frecvența în sensul vitezei de circulație a informației care este în relație cu timpul de obținere a acesteia și nu cu cel de reacție.

– să aibă fiabilitatea corespunzătoare;

fapt ce evită alterarea ei în cursul culegerii, transmiterii și prelucrării succesive;

să aibă un dublu caracter: obiectiv, subiectiv

obiectiv, exprimat prin conținutul intrinsec al mesajelor informaționale;

subiectiv, determinat de valoarea ei pentru cel ce o receptează.

Practica demonstrează că toate aceste cerințe nu se realizează permanent și cumulativ, determinând chiar apariția informației incomplete, confuze și adeseori contradictorii.

Desigur este necesar ca indiferent de organizația unde ne desfășurăm activitatea să urmărim ca informația comunicată să răspundă tuturor cerințelor enunțate mai sus. Incompatibilitatea cu una din aceste cerințe îngreunează procesul decizional, mai mult, poate conduce la o atitudine și/sau acțiune eronată cu consecințe imprevizibile.

2.2.2.Comunicarea (forme, nivele, tipuri)

Comunicarea este un proces de transmitere a informatiilor între indivizi sau grupuri sociale. Scopul fundamental al comunicării umane, chiar dacă nu este întotdeauna conștientizat în acest sens, este influențarea atitudinii și comportamentului celor cu care comunicăm.

Prin comunicare urmărim realizarea urmatoarelor obiective principale:

– să fim receptați;

– să fim înțeleși;

– să fim acceptați;

– să determinăm o reacție sau un răspuns.

Forme ale comunicării

Comunicarea directă presupune prezența a doi sau mai mulți indivizi, în același spațiu fizic, indivizi care interactioneaza influențându-se reciproc.

Partenerii de comunicare se află față în față, mesajul este transmis folosindu-se exclusiv mijloace primare- cuvânt, gest, mimică.

Comunicare indirectă- când partenerii folosesc pentru a comunica alte mijloace de transmitere a mesajului (imagine, sunet, text), mediată, mijlocită

– imprimată (presă, carte, afiș, pliant)

– înregistrată (film, disc, bandă, DVD, CD-ROM, caseta video)

– prin fir (telefon, telegraf, cablu, fibră, fax, internet, e-mail)

– prin unde (t.v., radio, telemobil, multimedia)

Nivele ale comunicării

Comunicare intrapersonală- sau comunicarea cu sinele;

realizată de individ în forul sau interior;

Comunicarea interpersonală sau comunicare de grup;

realizată între indivizi în cadrul grupului sau organizației; în aceasta categorie intră și comunicarea în organizație;

Comunicarea de masă;

comunicarea realizată pentru publicul larg,

Tipuri de comunicare

Din punct de vedere al codului utilizat, distingem comunicarea verbală, comunicarea nonverbală și comunicarea paraverbală.

Comunicarea verbală (cu ajutorul cuvintelor)

se bazează pe sintagme clare precum „bună ziua”„să trăiți", „am înțeles", etc.

-Orală: Vorbirea (lentă: 200 silabe/minut, normală: 350 silabe/minut și rapidă: 500 silabe/minut)

Dialogul -Monologul

-Scrisă: Scrisul Cititul

Comunicarea nonverbală (cu ajutorul limbajului corpului, al spațiului, al timpului, al lucrurilor) incumbă poziția corpului, salutul, dar și alte ritualuri specifice.

Elementele comunicării nonverbale sunt de natură kinetică (mișcările), proxemică (poziții, situări, distanțe), cronemică (succesiunea de tăceri semnificative), oculistică (limbajul privirii, al ochilor și sprâncenelor), generale (posturi/poziții ale trupului, inclusiv ale membrelor).

Comunicarea paraverbală se referă la informație codificată și transmisă prin elemente prozodice și vocale aferente cuvântului și vorbirii, generând semnificații comunicative distincte, (ex: caracteristicile vocii – comunicarea datelor primare cu privire la locutori: bărbat femeie, timid hotărât, etc.,; particularitățile de pronunție – oferă date despre mediul de proveniență: urban rural, zona geografică, etc; intensitatea rostirii, ritmul și debitul vorbirii, intonația, pauza, etc. Comunicarea paraverbală apare concomitent cu comunicarea verbală, însă conținutul lor poate fi analizat separat (ex: un „da” spus sub formă de „nu”).

Tăcerea, deasemenea, are valoare comunicațională în cadrul comunicării paraverbale (exista tăceri-nedumeriri, tăceri – vinovății, tăceri – proteste, tăceri – aprobări, tăceri – laborioase, tăceri – provocatoare, tăceri – indiferente, tăceri – obositoare, tăceri stimulative, tăceri condamnări, tăceri – zgomotoase, tăceri exprimate atât de copii cât și de adulți).

Zonele de comunicare

Zona intima (0-46cm.)

Comunicarea în interiorul acestei zone se realizează doar cu persoanele apropiate din punct de vedere afectiv: parteneri de viața, copii, parinți, bunici. Orice încercare de patrundere în aceasta zona a altora poate fi socotita o amenințare, o tentativă de violare a intimității / proprietății personale;

Zona personală (46-122 cm.)

Este zona în care se comunică cu prietenii apropiați, rude, colegii– persoanele care fac parte din cercul de relații al individului;

Zona sociala (122-360 cm.)

Este zona în care comunicam cu toți cei care nu fac parte din anturajul imediat: parteneri de afaceri, cunoștințe, colegi etc.

Zona publica (peste 3,6 m.)

Este zona de comunicare al celor ce se adreseaza unei audiențe de pe o poziție dominantă: profesori, judecatori, politicienii care țin discursuri etc.;

Tipuri de ascultare

Ascultarea pasivă

presupune doar receptarea mesajului transmis de catre emitațăor, fără a transmite acestuia niciun fel de feed-back.

Confirmarea

adică faptul că mesajul a fost receptaț și nu neaparat referitor la acordul / dezacordul cu cele transmise de comunicator. Confirmarea se poate face prin gesturi (gesturi ale capului, afirmative sau negative), contactul din privire, sau unele confirmari verbale simple. Comunicatorul poate fi încurajat de aceste confirmari în continuarea discursului sau.

Ascultarea activă

este forma de ascultare în care receptorul participă activ la procesul de comunicare prin adresarea de întrebari, formularea unor observații, aprecieri etc.

Bariere în fața comunicarii

În comunicare pot intervene anumite ,,bariere“ determinate de:

erori de percepție adică atribuirea unui înțeles greșit mesajelor recepționate. Exista cinci tipuri de erori de perceție majore:

Steoretipia reprezintă o deformare a percepției realizată prin generalizarea anumitor trăsături pe baza apartenenței la un anumit grup. Steoretipia este caracteristică unei gândiri șablonarde, care refuză analizarea obiectivă a fiecarui individ în parte.

Efectul halo reprezintă o eroare de percepție asemanatoare stereotipiei și presupune atribuirea unei game întregi de atribute unei persoane plecând de la un singur atribut real.

Percepția selectivă sau percepție tendențioasă apare atunci când sunt luate în considerare doar aspecte care sunt în acord cu o credință anterioară și când se resping aspectele ce sunt în contradicție cu respectiva credință.

Proiecția reprezintă atribuirea propriilor caracteristici, trăsături sau sentimente către terțe persoane.

Apararea perceptuală reprezintă refuzul de a acepta informații amenințătoare sau distorsionarea / ignorarea / minimalizarea acestor informații.

lipsa de cunoaștere a subiectului ce face obiectul procesului de comunicare;

lipsa de interes al partenerului de comunicare față de obiectul discuției,;

dificultățile de exprimare, care pot fi generate de sărăcia vocabularului, lipsa abilităților și antrenamentului în comunicare, lipsa unui vocabular tehnic specific anumitor domenii, folosirea unui limbaj stereotip, de lemn, a ticurilor verbale, expresiilor de argou, onomatopeelor;

emoțiile care, în anumite situații pot compromite toatal procesul de comunicare.

2.2. 3. Particularității ale comunicarii în organizațiile din domeniul securității naționale

Comunicarea în activitatea de informații

Comunicarea este fundamentală în activitatea personalui de informații, întrucât o bună comunicare reprezintă o modalitate de a obține cât mai multă informații. Personalul din domeniul informații /intelligence trebuie să țină cont în comunicare de anumite aspect precum:

– un limbaj caracterizat printr-un înalt grad de diversitate lexicală, chiar dacă indică confort și competență, poate indica și o anumită înclinație de a epata, de a domina prin limbaj, atunci când comunicare se realizează cu indivizi sau categorii profesionale cu un grad mai scăzut de instruire. Când, dimpotrivă, ne adresam unui auditoriu educat, care face parte din elita unui anumit organism, folosirea unui limbaj sărac și comun sau, și mai grav, folosirea inadecvată a unor termeni pot să decredibilizeze comunicatorul;

– trebuie gasită o soluție de echilibru între caracterul formalizat și politicos impus de norme și un stil mai relaxat, care pot facilita apropierea și comunicarea cu potențialii furnizori de informații;

– elementele de limbaj al trupului care pot constitui atuuri în procesul de comunicare sunt reprezentate de gesturi simple, precum strângerea de mâna, zâmbetul (dar nu un zâmbet fals, forțat), privirea în ochi a interlocutorului (fara a intimida printr-o privire prea lungăa, de peste 10 secunde), o poziție dreapta a trupului;

– în ceea ce prive_te prezența personală, este indispensabilă pentru un comunicator o igiena corporală impecabilă, în special a igienii mâinilor și a feței;

îmbrăcămintea trebuie să fie decentă și adaptată evenimetelor și grupurilor în mijlocul în care se desfașoara activitatea. Un costum scump și prea elegant, purtat în cadrul unui grup cu venituri modeste, poate crea o barieră în procesul de comunicare. În schimb, un costum decent, sobru ar trebui purtat în activități oficiale, de reprezentare sau festive, fiind o formă de respect față de activități și publicul participant la asemenea momente.

accesoriile care țin de cultura organizaționala (ace de cravata, insigne ale structurii de informații) ar trebui purtate, de asemenea, mai mult în situații oficiale sau de reprezentare. Purtarea curentă a acestor însemne ar putea fi receptată și ca un mesaj de forțăăa, prin care se vrea sa se scoata în evidențăa apartenența la o anumita structură.

folosirea corectă a zonelor de comunicare (o distanță prea mare diluează comunicarea, dar și ca violarea spațiului intim poate fi considerată o agresiune. Este benefică o comunicare în interiorul dimensiunii zonei personale, și aducerea treptată în această zonă, fară a forța, a celor cu care înainte se comunică în limitele zonei sociale;

în discuțiile care au loc la o masă se preferă ca dispunerea partenerilor sa nu fie în opoziție directa, ci mai degrabă unul lânga altul, într-un unghi de 90 de grade;

respectarea unor reguli referitoare la limbajul timpului: punctualitate; nu se va refuză niciodata o propunere de întâlnire / discuție; pe cât posibil, nu se va grabi sfârșitul întâlnirii; inițiativa încetarii discuției va fi lasată interlocutorului.

Ascultarea în activitatea personalului de informații

Ascultarea partenerului reprezintă un „atu” al personalui de informații. Desigur trebuie ținut cont că prin folosirea excesivă a ascultării active (cu adresarea de întrebari) există posibilitatea ca cel ce comuniă să se simtă anchetat, agresat. Într-o ascultare este necear să fie respectate unele regulile precum:

fii întotdeauna atent;

trimite un mesaj din care vorbitorul să înțeleagă ca îl asculți;

pune întrebări într-o manieră neamenințătoare;

nu întrerupe;

fii răbdator;

fii simpatic;

îÎntreabă pentru clarificari dacă există ceva ce nu înțelegi;

Modalități de depășire a barierelor în fața comunicarii

-folosirea umorului, destinderea atmosferei;

-schimbarea subiectului sau deplasarea accentului asupra altor subiecte;

– evitarea detaliilor tehnice care nu pot fi în_elese de interlocutori;

– reformularea aspectelor confuze sau greu de înțeles.

2.3. Informația în domeniul securității naționale

Înțelegerea sintagmei informația pentru securitatea națională presupune:

cunoașterea termenului de securitatea națională

Securitatea națională – Starea națiunii, a comunităților sociale, a cetățenilor și a statului, fundamentată pe prosperitate economică, legalitate, echilibru și stabilitate sociopolitică, exprimată prin ordinea de drept și asigurată prin acțiuni de natură economică, politică, socială, juridică, militară, informațională și de altă natură, în scopul exercitării neîngrădite a drepturilor și libertăților cetățenești, manifestarea deplină a libertății de decizie și de acțiune a statului, a atributelor sale fundamentale și a calității de subiect de drept internațional

Definirea termenului informația pentru securitatea națională

Informația pentru securitate națională este ,,produsul analitic rezultat din procesarea datelor referitoare la factorii de risc și vulnerabilitățile, care indică posibilitatea materializării unei amenințări la adresa securității naționale”.

înțelegerea rolului (ce constituie) informațiile pentru securitate:

suportul viabil al cunoașterii nevoilor de siguranță ale cetățeanului, societății, națiunii și statului, precum și al fundamentării politicilor și strategiilor naționale de securitate;

resursă de putere națională în evoluția mediului internațional de securitate, pe care se fundamentează toate acțiunile privind apărarea și promovarea intereselor de securitate ale statului;

factor de avertizare oportună, exactă, corectă și echidistantă politic asupra posibilelor situații critice și suport al deciziilor necesare prevenirii, contracarării sau înlăturării pericolelor la adresa securității naționale.

Ce constituie informații pentru securitatea națională?

În sens larg prin informații se înțelege ,,orice documente, date, obiecte sau activități, indiferent de suport, formă, mod de exprimare sau de punere în circulație”;

În activitatea informații pentru securitatea națională se utilizează informații clasificate adică acele informații care ,,datorită nivelurilor de importanță și consecințelor care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminarii neautorizate, trebuie să fie protejate”.

Aceste informații clasificate au anumite clase de secretizare și anume: secrete de stat și secrete de serviciu;

informații secrete de stat -informațiile care privesc securitatea națională, prin a căror divulgare se pot prejudicia siguranța națională și apărarea țării;

Acestei clase de secretizare i se atribuie nivelurile de secretizare:

-strict secret de importanță deosebită -informațiile a căror divulgare neautorizată este de natură să producă daune de o gravitate excepțională securității naționale;

-strict secrete -informațiile a căror divulgare neautorizată este de natură sa producă daune grave securității naționale;

-secrete -informațiile a căror divulgare neautorizată este de natură sa producă daune securității naționale

informații secrete de serviciu -informațiile a căror divulgare este de natură să determine prejudicii unei persoane juridice de drept public sau privat

Specificul informației de securitate națională în raport cu alte produse de cunoaștere este dat de următoarele caracteristici:

– relevanța în planul securității naționale;

(se referă la un risc sau o amenințare la adresa securității naționale ori la oportunități de promovare și valorificare a unor interese de securitate);

– aportul de noutate față de datele preexistente referitoare la fapte, fenomene,

evenimente care reprezintă ori pot deveni amenințări ori surse de risc pentru securitatea națională – sau la inițiatorii/purtătorii acestora.

– este un produs obținut prin mijloace speciale

instrumente secrete de investigare și modalități proprii de prelucrare a datelor.

– oportunitate și celeritate în raport cu evoluțiile complexe și dinamice din mediul de securitate;

Informația de securitate națională are întotdeauna un scop bine determinat,

– capacitatea de a identifica determinările cauzale profunde ale apariției și evoluției unor situații problematice pentru securitatea națională, precum și conexiunile „subterane” cu cele mai diverse medii/grupuri de interese care contribuie, influențează ori favorizează evoluții de risc.

Din punct de vedere structural, informațiile de securitate națională cuprind, urnele determinări de ordin calitativ prezentate în figura 2.3.

Figura 2.3. Informația de securitate națională- determinări de ordin calitativ

2.3.1. Clasificări ale informațiilor în activitătea de informații pentru securitate națională

Informațiile pentru securitate sunt:

de necesitate națională

– care se referă la apărarea valorilor și realizarea obiectivelor naționale fundamentale, precum și la protejarea funcțiilor națiunii, ca unitate în diversitate și a resurselor informaționale, energetice și umane;

de interes național

– care privesc căile de realizare, susținere și promovare a intereselor naționale fundamentale.

A.informațiile descriptive- prezintă condițiile existente și pe cele anterioare se clasifică în:

Informații curente este alcătuită din date și elemente de cunoaștere ce se schimbă ușor;

– informațiile curente descriu situații care se modifică, precum cele ce descriu: mișcările și tipurile de activități.informațiile curente, eșaloanele de luptă și dispozitivele de luptă ale inamicului sau statutul relațiilor cu alte națiuni aflate în conflict.

Informații de bază, este alcătuită din date și elemente care descriu situația existentă;

– se pot referi la tipuri diverse de informații, (la geografie, cultură, economie, la instituțiile guvernamentale ale unei națiuni sau regiuni cu un înalt grad de risc).

– prezintă doctrina și organizarea de principiu a forțelor inamicului, descriu economia și forma de guvernare ale unei țări,

Tipuri de informațiide bază

Informațiile politice

– includ acele informații legate atât de politica externă națională, cât și de cea internă. Evident, politica externă a unei națiuni atrage după sine impactul ei cu alte state, în ce raport se află cu acestea pe plan intern, dacă aceste state sunt neutre, sunt incluse în anumite alianțe sau blocuri militare, sunt ostile altor state etc. Informațiile politice conturează fizionomia mediului de securitate național și internațional.

Informațiile din domeniul militars

– sunt legate de mărimea, capacitatea și gradul de operativitate al forțelor militare, de tăria și gradul de tehnicitate al armatelor, de dispunerea acestor forțe, de negocierea și supravegherea acordurilor militare etc.

– pot fi strategice, folosite pentru formularea planurilor militare la nivel de politică națională și internațională,

– tactice, necesare decidenților operațional în fundamentarea deciziilor pe câmpul de luptă.

Informațiile din domeniul tehnico-științific

-se referă la dezvoltarea tehnică din sectoarele civil sau militar ale unui stat, la capacitatea economiei acestuia de a înzestra armata, la posibilitatea de a asimila tehnologii sau cuceriri tehnice apărute în anumite sectoare vitale ale cercetării, la strategia de dezvoltare a armamentelor, la folosirea tehnicii de calcul etc.

Informațiile din domeniul socialului

– se referă la relațiile de grup din cadrul unei națiuni, la modul în care aceste relații influențează politica internă și externă a statului, la problemele legate de existența naționalităților

Informațiile din domeniul economicului

se referă la capacitatea de import-export a unui stat, la programele lui de dezvoltare economică, la piață, prețuri, producție, consum, politică fiscală și monetară etc, deci la puterea sa economică.

Informațiile din domeniul mediului înconjurător

B. informațiile estimative

– încearcă să anticipeze posibilități și probabilități;

– vizează evoluția unor fapte potențiale;

– evaluează trecutul, așa cum este conturat de informațiile de bază, dar și prezentul, așa cum este înfățișat de informațiile curente și încearcă să contureze un viitor posibil sau previzibil;

-Prin ele se determină când, unde, cum sau faptul că un inamic sau inamic potențial va ataca.

În domeniul securității naționale a României există noțiuni specifice precum:

Date personale

– referitoare la persoane fizice și juridice, române și străine, identificate sau identificabile, direct sau indirect, prin cod numeric personal sau alt număr de identificare ori prin semnalmente fizice, psihice, economice, culturale, sociale sau alte aspecte specifice – care prezintă interes pentru activitatea organismelor speciale, în măsura în care au legătură cu evenimente, fapte sau stări de fapt ce se constituie în amenințări la adresa securității și siguranței naționale;

Date speciale

– cuprind orice indiciu despre persoane fizice referitor la originea rasială, apartenența la un stat sau națiune, naționalitate ori etnie, la opiniile sale politice sau la apartenența sa la organizații politice ori sindicale, la convingerile sale religioase ori filozofice, precum și cu privire la starea sănătății și alte asemenea aspecte care se rețin și se procesează numai dacă constituie elemente de caracterizare relevante pentru securitatea națională;

Informația brută / de bază sau inițială

– cuprinde fapte singulare sau serii ori grupuri de fapte și reprezintă descrierea stării de fapt în care acestea există sau au existat într-un anumit loc și la un anumit moment; ele au o natură neechivocă și pot fi legate de evenimente trecute sau prezente, actuale sau istorice; informațiile brute (raw intelligence) sunt date neprelucrate de orice fel, care pot fi utilizate în producerea de informații prelucrate;

Informația prelucrată (intelligence)

– este produsul analitic rezultat din procesarea datelor (informațiilor brute); termenul se aplică și pentru activitatea ce generează informații prelucrate și ca titlu generic pentru cele care finalizează procese ce conduc la realizarea acestora;

Informații de cooperare (colint)

– informații obținute de către serviciile de informații și structurile departamentale, în raport de competențe, în baza unor programe sau planuri de măsuri comune și utilizate, în funcție de obiective, motivații și așteptări, de către toți participanții la căutarea și obținerea acestora;

2.3.2. Caracteristicile informațiilor în activitătea de informații pentru securitate națională

A. Atributele informației:

Atribute conferite de producătorul de informație

– claritatea;

se realizează la nivelul producătorului de informații prin folosirea elementelor de cod potrivite și a relațiilor, care le pun în valoare sensul și semnificația, în modul cel mai potrivit, astfel încât forma materială să nu deformeze fondul, ci să-l organizeze și să-l expliciteze într-un mesaj verbal sau scris;

– completitudinea;

este realizată de către producător prin elementele de cunoaștere pe care le conține și care permit o descriere cât mai completă a procesului, evenimentului, precum și a contextului acestora;

– conformitatea;

indică autenticitatea informației, adică certitudinea că informația corespunde unei realități verificabile;

– credibilitatea;

este exprimată de elementele de cunoaștere menite să asigure conturarea unei imagini fidele asupra unui proces, eveniment sau situație, respectiv concordanță dintre conținutul informației și starea de fapt la care se referă;

– concludența;

exprimă proprietatea informației de a fi convingătoare, prin argumentele pe care le furnizează producătorul și prin concluziile pe care le trage consumatorul/utilizatorul privind utilitatea informației.

Atribute conferite de consumatorul de informație

– accesibilitatea;

este consecința clarității, întrucât însușirea de ,,a fi accesibil" conferă consumatorului/utilizatorului capacitatea de a accede la sensul și semnificația mesajului, sub aspect structural, semantic și pragmatic;

– verosimilitatea;

decurge din percepția conform căreia informația are aparență de realitate („a părea"), deci, pare adevărată (consumatorul/utilizatorul se înscrie în sfera „posibilului');

– veridicitatea;

este rezultat al continuării procesării, prin care consumatorul/utilizatorul ajunge la concluzia că procesul (eveniment, fenomen, acțiune, faptă) la care se referă informația se poate produce, se poate întâmpla, poate fi adevărat în acest caz, informația este apreciată ca veridică (consumatorul/uitilizatorul se înscrie în sfera „probabilului");

– autenticitatea;

exprimă capacitatea consumatorului/utilizatorului de a evalua conformitatea informației prin continuarea procesării; el ajunge la concluzia că informația este precisă, demnă de încredere, că exprimă o realitate neîndoielnică, iar decizia determinată are la bază o informație autentică, adevărată (consumatorul/utlizatorul se situează în sfera „certitudinii”);

– consistența;

derivă din aprecierea consumatorului/utilizatorului conform căreia informația este utilizabilă ca atare, că nu lasă nicio întrebare majoră fără răspuns și chiar mai mult, că poate oferi o confirmare și o nuanțare pentru alte informații.

În cursul procesării informației primite, consumatorul îi conferă atributele absolut necesare definirii mesajului ca informație: relevanța, pertinența și oportunitatea.

– relevanța;

derivă din coordonata pragmatică a informației și exprimă tendința ei accentuată de a fi utilă ori de a tinde să fie utilă într-un domeniu și scoate în evidență utilitatea informației; ea apare ca o proprietate condițională a informației de a se profila ca utilă, exprimând trecerea ei din stadiul de tendință în cel de evidență; relevanța răspunde nevoii (strategiei) de selectare a informațiilor, întrucât în momentul în care acestea au intrat în stadiul de evidență, devin pertinente;

– pertinența;

exprimă, astfel, relevanța delimitată cantitativ și calitativ, calificată și aplicată, prin care informația satisface cerințele obiective de informare ale unui consumator într-o problemă bine definită și în raport cu un scop precis;

– oportunitatea;

exprimă coordonata intențional-temporală a informației, care relevă utilitatea și disponibilitatea acesteia la momentul și în locul potrivit. Acest atribut conferă consumatorului șansa de a se situa pe nivelul optim sau chiar maxim al adoptării unei decizii, care să-l conducă la atingerea unui scop.

B. Coordonatele informației – coordonata cantitativă (metrică) și coordonatele calitative (structurală, semantică și pragmatică), care se manifestă pe dimensiunea timp din procesul de comunicare.

Cantitatea;

poate fi calculată (măsurată) prin raportul noutate/confirmare la nivelul receptorului. Din această perspectivă, informația este compusă din ,.noutate" și ,,confirmare", raportul optim fiind: 1/3 noutate (elemente de cunoaștere noi) și 2/3 confirmare (cunoștințe prealabile). Valoarea informației nu este dată de noutate (care în definiția lingvistică este trăsătura pertinentă), ci de măsura în care conținutul ei corespunde unei așteptări și unui scop, la baza cărora se află o necesitate sau un interes. Pentru a trece în calitate, cantitatea de noutate trebuie să se direcționeze pe sensul utilității (nou + util).

Cantitatea de informație poate fi comensurată și se relevă în funcție de formele noutății, precum disonanță, abatere (ecart), surpriză, ruptură, diferență. Toate formele de noutate, precum și conceptele supraordonate (incertitudine, nedeterminare, neașteptat), utilizate în calculul cantității de informație, includ semnificații negative.

Calitatea informației;

exprimă sinteza laturilor și însușirilor esențiale ale obiectelor, fenomenelor și proceselor, iar schimbarea calității produce transformarea radicală a obiectului.

Calitatea se bazează pe cantitate, nu poate exista fără ea, iar reciproca este perfect valabilă: nu există "noutate" iară. nici un fel de calitate.

Sintetic, formula calității informației este:

Sub aspectul calității, informația se înscrie pe trei coordonate:

structurală, din care rezultă semnificația;

aceasta conferă informației două proprietăți majore:

– coeziune, respectiv proprietatea elementelor constitutive ale informației de a se menține unite, datorită conexiunilor care s-au realizat cognitiv la nivelul producătorului (procesul de exploatare informațională, codare, transmitere), cât și al consumatorului (în receptare, decodare și procesare);

– coerență – legătură strânsă și logică între părțile sau elementele constitutive ale informației.

semantică, din care rezultă relevanța;

aceasta este dată de dimensiunea semantică, calitatea de formulare și valoarea semantică;

pragmatică, din care rezultă utilitatea exprimată concret în procesul decizional.