Influențele Religiei Ortodoxe ȋn Cultura Politică Rusă [604072]

UNIVERSITATEA BABEȘ -BOLYAI CLUJ -NAPOCA
FACULTATEA DE STUDII EUROPENE
RELAȚII INTERNAȚIONALE ȘI STUDII EUROPENE

Influențele Religiei Ortodoxe ȋn Cultura Politică Rusă

Coordonator științific: Absolvent: [anonimizat]. Univ. Dr. Vlad Mureșan Mocernac Alexandru -Gheorghe

Cluj Napoca
Anul 201 8

Declarație

Prin prezenta declar că Lucrarea de licență cu titlul ,,Influențele Religiei Ortodoxe ȋn
cultura politică rusă ” este scrisă de mine și nu a mai fost prezentată niciodată la o altă facultate sau
instituție de învățământ superior din țară sau străinătate. De asemenea, declar că toate sursele
utilizate, inclusive cele de pe Internet, sunt indi cate în lucrare, cu respectarea regulilor de evitare a
plagiatului:
 toate fragmentele de text reproduse exact, chiar și în traducere proprie din altă limbă, sunt
scrise între ghilimele și dețin referința precisă a sursei;
 reformularea în cuvinte proprii a textelor scrise de către alți autori deține referința precisă;
 rezumarea ideilor altor autori deține referința precisă la textul original.

Cluj-Napoca,data

Absolvent: [anonimizat]
_______________________
(semnătură olograf)

Cuprins

Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………….. 5
1. Repere istorice ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 9
1.1. Definirea conceptelor ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………………. 9
1.2. Sfȃnta Rusie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 10
1.3. Rusia ca a Treia Romă ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………… 15
1.4. Rusia comunistă ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 21
2. Curente ideologice ȋn cultura rusă. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 26
2.1. Petru cel Mare ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 26
2.2 Occidentalism ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… 36
2.2.1. Piotr Iakovlevici Ceaadaev ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 38
2.3. Slavofilism ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 42
2.3.1. Aleksei Stepanovici Homiakov ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 44
2.4. Sinteze ideologice ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 47
2.4.1. Nikolai Alexandrovici Berdiaev ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 47
3. Studiu de caz: Putin și problema Ortodoxiei ………………………….. ………………………….. ………………………. 51
3.1. Statutul Bisericii Ortodoxe Ruse dup ă căderea regimului comunist. ………………………….. ……………….. 51
3.2. Putin și ortodoxia. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 54
Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………….. 64
Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………….. 69

5
Introducere

Abordarea temelor cu privire la istoria contemporană și a mediului internațional sunt tot mai
frecvente ȋn societatea actuală, specialiștii acestui domeniu realizȃnd lucrări din ce ȋn ce mai variate
cu privire la aceste teme și venind cu noi teorii și moduri de cercetare ȋn ȋncercarea de a explica
evoluția relațiilor internaționale, apariția diverșilor actori care acționează pe scena internațională și
modul ȋn care ace știa influențează sau nu deciziile și comportamentul statelor. Studiul evoluției
Federației Ruse, de la imperiu țarist, la imperiu sovietic iar mai apoi la un stat democrat, face
subiectul multor analize ale experților ȋn acest domeniu. Faptul că Federația Rusă a devenit un actor
global considerat de unii problematic sau care poate să perturbe starea de acalmie a sistemului de
relații internaționale, a dus ȋn ultimele decenii la majorarea numărului de studii realizate pe această
țară. Într -o perioadă ȋn car e Rusia ȋși reia tendințele imperialiste, cȃnd societatea occidentală
exacerbează fiecare acțiune făcută de politicienii ruși, consider că este importantă abordarea acestui
subiect.
Destrămarea Uniunii Sovietice a rămas ȋn amintirea colectivă un fenomen de mare amploare
și importanță, fenomen care a marcat ȋntr -o mare măsură sistemul relațiilor internaționale. Pentru
unii prăbușirea Uniunii Sovietice a ȋnsemnat sfȃrsitul Războiului Rece și o trecere de la un sistem
internațional bipolar la un sist em internațional unipolar, ȋnsă, pentru alții a ȋnsemnat o adevărată
catastrofă. Căderea regimului comunist atȃt ȋn Rusia cȃt și ȋn țările Europei de Est, a ȋnsemnat
ȋnceputul unor colaborări interstatale care au fost benefice atȃt pentru state cȃt și pent ru populația
acestora. În acele momente de criză politică, Federația Rusă a ales calea Occidentului, dezvoltȃnd
mai multe parteneriate atȃt cu Statele Unite ale Americii cȃt și cu Comunitatea Europeană, urmȃnd
drumul anevoios dar atȃt de necesar al democra ției. Comunitatea Europeană și -a exprimat sprijinul
față de Federația Rusă pentru a o ajuta să treacă cu brio prin perioada de tranziție ȋn care se afla.
Odată cu venirea la putere a lui Vladimir Putin ȋn anul 2000, economia Federației Ruse s -a redresat
datorită exporturilor masive de petrol și gaze naturale ȋn țările din Europa. Noua doctrină instaurată
de Putin și convingerile sale că poate să readucă Rusia la nivel de actor global puternic și influent,
axȃndu -se mai mult pe lupta geoeconomică decȃt pe ce a militară, au refăcut imaginea acestei țări
imense atȃt din punct de vedere al teritoriului deținut cȃt și din punct de vedere al resurselor naturale
și au readus -o la statutul de actor global important.

6
Odată cu creșterea și stabilitatea economic ă s-a reaprins flacăra imperialistă ȋn mentalitatea
colectivă de la Kremlin. Astfel ȋn anul 2014, Federația Rusă a anexat Peninsula Crimeea, la acel
timp, parte a Ucrainei, fiind integrată ca doi subiecți federali și anume Republica Crimeea și orașul
feder al Sevastopol. Această anexare a avut loc ca urmare a intervenției trupelor militare ruse ȋn
cadrul Peninsulei Crimeea și după ce autoritățile locale nerecunoscute de guvernul de la Kiev și -au
declarat independența față de Ucraina și au organizat un refere ndum (sub ocupație militară rusă).
Acest referendum nu este recunoscut de statul Ucrainean și nici de comunitatea internațională.
Procesul de anexare a stȃrnit multe controverse, fiind considerat de către unele organizații
internaționale precum Uniunea Eur opeană, Grupul G7, NATO sau ONU drept ilegal. În acest
context atȃt presa internațională cȃt și comunitățile de experți ȋn relațiile internațională și -au
ȋndreptat privirile către Federația Rusă. În toată această ȋncleștare la nivel politic, Biserica Ortod oxă
Rusă a sprijinit statul rus, oferindu -i legitimitate și susținere, bazȃndu -și argumentele pe
considerente istorice ce țin de naționalismul rus.
Prezenta lucrare tratează dezbaterile active din rȃndul societății ruse și din afara acesteia cu
privi re la rolul jucat de Biserica Ortodoxă Rusă ca entitate de sine stătătoare de la formarea statului
rus pȃnă ȋn prezent și dacă aceasta a influențat sau nu politicile duse de liderii ruși atȃt ȋn plan intern
cȃt și ȋn plan extern. Scopul acestei lucrări ști ințifice este acela de a analiza conexiunile pe care
liderii ruși le -au avut de -a lungul timpului cu Biserica Ortodoxă Rusă dar mai ales conexiunile pe
care le are ȋn ultimul deceniu președintele Federației Ruse, Vladimir Putin și de a scoate ȋn evidență
rolul jucat de această instituție religioasă ȋn construcția identității poporului rus și ȋn deciziile
politice ale conducătorilor. Consider că tema lucrării mele de cercetare, are o importanță majoră ȋn
zilele noastre, deoarece aceasta reprezintă subiectul multor studii atȃt ȋn cadrul comunității
academice, cȃt și ȋn rȃndul jurnaliștilor, ȋnsă mai mult, reprezintă un subiect important și pentru
cetățenii de rȃnd, pentru o mai bună ȋnțelegere a relației stat -biserică ȋn Federația Rusă.
Motivele subiective care au stat la baza alegerii temei au constat ȋn interesul propriu pentru
țările din Europa de Est, ȋn special pasiunea pentru culura, istoria și politica Federației Ruse, precum
și dorința de cercetare a aspectelor politice, culturale și sociologice, dob ȃndită pe parcursul anilor de
studiu. În ceea ce privește motivele obiective de alegere a temei, acestea sunt prezentate de
importanța și actualitatea dezbaterilor cu privire la rolul Bisericii Ortodoxe Ruse ȋn cadrul politicilor
și a direcției pe care Rus ia o urmează ȋn prezent.
Cadrul teoretic al acestei lucrări științifice constă ȋn cercetarea din punct de vedere istoric a
formării statului rus, a Bisericii Ortodoxe Ruse și a relației dintre cele două entități de -a lungul

7
secolelor. Acest cadru ne permite să tragem anumite concluzii asupra modului ȋn care vor evolua
relațiile Rusiei cu celelalte state ȋn continuare. Întrebările de la care pornește cercetarea și la care
lucrarea de față ȋși propune să răspundă sunt următoarele: ,,Ce se ȋntȃmpla dacă liderii politici ruși,
de-a lungul secolelor nu ar fi acordat o asemenea importanță ortodoxiei? Atunci aceasta ar fi fost sau
nu un element edificator și unificator ȋn conturarea culturii politice ruse?”, ,,Biserica Ortodoxă Rusă
a avut un rol ȋn dezvoltar ea statului?”, ,,Biserica Ortodoxă Rusă a avut și/sau are ȋn continuare o
influență asupra deciziilor liderilor politici?”, ,,Biserica Ortodoxă Rusă este o instituție independentă
sau este controlată la nivel politic?”.
În ceea ce privește metodo logia cercetării științifice, ȋn cadrul prezentei lucrări, au fost
respectate normele metodologice, bazate pe metode de analiză calitativă. În vederea atinger ii
scopului și a obiectivelor enunțate mai sus, ȋn procesul elaborării acestei lucrări am selectat ,
consultat și studiat materiale de specialitate atȃt naționale cȃt și internaționale din domenii precum
istoria, sociologia sau politica. Instrumente de cercetare precum analiza datelor istorice, analiza de
text, analiza culturală și analiza discursivă, s e vor regăsi pe parcursul lucrării, acestea sunt realizate
cu ajutorul literaturii de specialitate, ȋnsă mai putem vorbi și de analiza secundară, care constă ȋn
interpretarea proprie a informațiilor găsite ȋn domeniile cercetate.
Conținutul lucrării ȋș i propune un studiu aprofundat, structurat pe trei capitole cu
subcapitolele aferente. În primele două capitole sunt definite conceptele esențiale și este prezentat
cadrul teoretic necesar pentru ȋnțelegerea celui de -al treilea capitol, partea aplicată și anume studiul
de caz. Lucrarea este precedată de o introducere ȋn care este prezentată problematica abordată și
motivele care au dus la alegerea acestei teme de cercetare. Studiul se ȋncheie cu concluziile rezultate
ȋn urma cercetării efectuate și cu bibli ografia aferentă lucrării.
Primul capitol, intitulat Repere istorice, vizează contextul istoric ȋn care s -a format și a
evoluat statul rus și Biserica Ortodoxă Rusă. Tot ȋn acest prim capitol sunt analizate conflictele din
interiorul Rusiei, invazia m ongolă, modul ȋn care a acționat Biserica Ortodoxă ȋn timpuri nefaste
pentru poporul rus și colaborarea dintre cele două entități, politică și spirituală, ȋn depășirea
obstacolelor care au stat ȋn calea evoluției societății ruse.
În cel de -al doilea capitol, numit Curente ideologice ȋn cultura rusă , este analizată
dezbaterea aprinsă ȋntre cele două curente ideologice marcante ȋn societatea rusă și anume
Occidentalismul și Slavofilismul cu reprezentanții de vază ai acestora. Acest capitol ne oferă cadr ul
necesar unei mai bune ȋnțelegeri a deciziilor liderilor aflați la putere dar și a societății ruse. Punctul
culminant al dezbaterilor celor două curente ideologice l -a constituit secolul al XIX -lea ȋnsă acestea

8
continuă și ȋn prezent ȋnsă nu la aceași in tensitate.
Ultimul capitol, după cum ne sugerează și titlul său Putin și problema ortodoxiei , tratează
relația dintre președintele rus Vladimir Putin și Biserica Ortodoxă Rusă, modul ȋn care colaborează,
se susțin sau se influențează reciproc. Pentru o ȋnțelegere comprehensivă am ales să analizăm două
discursuri, primul aparținȃnd lui Vladimir Putin iar cel de -al doilea Patriarhului Kiril. În cadrul
acestui capitol mai este analizată și ascensiunea Bisericii Ortodoxe Ruse după căderea regimului
comuni st.
Cercetarea noastră s -a realizat prin utilizarea unei vaste bibliografii, bazată pe surse primare
care vin ȋn sprijinul analizei de discurs, surse precum documente oficiale ale Administrației
Prezidențiale Ruse sau ale Bisericii Ortodoxe Ruse . În ceea ce privește sursele secundare, am utilizat
studii de specialitate, lucrări științifice, la care s -au adăugat și resurse mass -media.

9
1. Repere istorice

1.1. Definirea conceptelor

Conceptul de cultură politică este unul dintre cele mai populare și ȋn același timp
controversate concepte din științele politice. Cultura politică este folosită ca un concept care acoperă
totalitatea percepțiilor, valorilor si părerilor cu privire la tot ce este legat de politic.1 Acest concept
se ref eră ȋn același timp la două domenii diferite și poate fi abordat ,,atȃt ca sferă specializată a
culturii, cȃt și ca o componentă a sistemului politic”.2
Din punct de vedere etimologic, termenul de cultură provine din latinescul ,,colere ”, fiind
legat de a gricultură, de cultivarea pamȃ ntului. De -a lungul timpului, mai mulți gȃ nditori l -au folosit
cu sensul de cultivare a spiritului. Pe de altă parte ȋ n științ ele politice, noțiunea de ,,cultură politică”
a fost utilizată pentru prima dată ȋn cadrul școl ii po litice nord -americane, ȋnsă o teorie a cu lturii
politice a fost introdusă abia ȋn a doua jumă tate a secolului al XX -lea ȋn lucrarea ,,Cultura civică:
Atitudini politice și democrație în cinci națiuni” (The Civic Culture. Political Attitudes
and Democracy i n Five Nations), scrisă de Gabriel Almond și Sidney Verba . Cei doi autori au
efectuat o cercetare ȋn 5 țări (SUA, Marea Britanie, Mexic, Italia și Germania) pe baza căreia au
elaborat atȃt mecanismul conceptual al teoriei culturii politice cȃt și metodele de cercetare ale
acesteia.
Studiul culturii politice conduce inevitabil la studiul socializării politice, la procesele prin
care cultura politica este transmisă din generație ȋn generație și la situațiile ȋn care aceasta se
schimbă atunci cȃnd este influe nțată de diverși factori. Studierea culturii politice poate, de
asemenea, să conducă la o nouă perspectivă asupra istoriei politice a unei națiuni, o perspectivă prin
care se pune accentul pe modul ȋn care convingerile politice sunt afectate de evenimentel e politice
anterioare.3
Politologul britanic Archie Brown a elaborat una dintre cele mai citate definiții ale culturii
politice, ,,cultura politică este ȋnțeleasă ca percepția subiectivă a istoriei și politicii, credințele și
valorile fundamentale, cunoșt ințele politice și așteptările unui popor, ca produs al unei perioade

1 Ruth Lane, ,,Political Culture: Residual Category or General Theory ”, ȋn Comparative Political Studies , vol. 25, nr. 3,
1992, p. 362.
2 Gheorghe Fuga, Schimbare socială și cultură politică , București: Editura Economica, 2000 , p. 138.
3 Lucian W. Pye, Sidney Verba, Political Culture and Political Development , New Jersey: Princeton University Press,
1965, p. 515.

10
specifice ale istoriei unei națiuni sau a unui grup .” Această definiție relevă faptul că acest concept se
referă ȋn primul rȃnd la ideile politice ale unui grup, idei bazate pe experienț e politice anterioare.4
Cultura politică ȋn Rusia, căci aceasta face obiectul studiului nostru, este una ȋntr -o continuă
schimbare. Istoria ne arată că transformarea culturală este un proces care necesită timp, din această
cauză, ȋn Rusia, acest proces ȋn ceput după căderea regimului comunist continuă și ȋn zilele noastre.
Stephen K. Wegren ȋn cartea sa Reforma rurală și cultura politică ȋn Rusia, sugerează că adesea,
politicile sunt adoptate pentru a ameliora discrepanțele majore ȋntre cultură și instituți i și chiar dacă
cultura, ȋn cazul nostru cea politică , nu poate fi schimbată ȋntr -o perioadă scurtă de timp, se poate
schimba comportamentul, dacă sunt adoptate politici care să stimuleze comportamentul
corespunzător .5
Cultura politică și instituțiile rep rezentative ȋn Uniunea Sovietică au fost o asociere de valori
și trăsături leniniste, staliniste și post -staliniste. Fiecare lider comunist venit la putere a ȋncercat să
ȋși pună amprenta asupra culturii și a instituțiilor fapt ce a dus la o ineficiență și incoerență a
acestora. Pentru a -și spori eficiența și pentru a supraviețui ca stat ȋn contextul global de după
destrămarea Uniunii Sovietice, Rusia a fost nevoită să adopte măsuri pentru a schimba cultura
politică promovată de regimul comunist. Primii lid eri ai Federației Ruse au ȋncercat s ă se dezică de
valorile promovat e de predecesorii lor, venind cu reforme care aveau scopul de a transforma Rusia,
ȋnsă de multe ori aceste reforme au fost sortite eșecului. Procesul de schimbare a culturii politice s -a
concretizat odată cu venirea la putere a lui Vladimir Putin. Acesta și -a impus propriile idei despre
direcția sp re care trebuie să se ȋndre pte Rusia și modul prin care aceasta reușește să redevină o
putere regională și chiar globală, schimbȃnd astfel practi cile politice de pȃnă atunci și aducȃnd un
suflu nou ȋn cadrul instituțiilor și a culturii politice ruse.

1.2. Sfȃnta Rusie

Prezenta analiză tratează influențele pe care Biserica Ortodoxă Rusă le -a avut, sau le are ȋ n
continuare ȋn cultura politică din Rusia. Însă pentru a ȋnțelege mai bine acțiunile Bisericii Ortodoxe
Ruse trebuie sa avem ȋn vedere contribuția adusă de aceasta de -a lungul istoriei. Astfel vom ȋncepe
cu prima perioadă de referință pentru ortodoxia rusă, și anume Rusia Kieveană .

4 Katja Richters, The Post -Soviet Russian Ort hodox Church: politics, culture and greater Russia , New York: Routledge,
2013, p. 4.
5 Stephen K. Wegren, ,,Rural reform and political culture in Russia”, ȋn Europe -Asia Studies, vol. 46, nr. 2, 1994, pp.
215-241, https://doi.org/10.1080/09668139408412159 , accesat la data de 22.04.2018.

11
Formar ea primelor formațiuni statale ruse, s-a făcut sub conducerea lui Rurik (Hrorek ), ȋn
secolul al IX -lea care, după cum ne spune ,, Cronica vremurilor trecute ”, era un vareg (viking ,
scandinav ) care a fost chemat de triburile slavilor răsăriteni pentru a -i organiza. Samuel H. Cross ȋn
lucrarea sa ,, The Russian Primary Chronicle ” notează faptul că unele triburi ale slavilor răsăriteni au
trimis soli i către varegi i ruși ȋn care menționează că pămȃntul lor este mare și bogat, dar nu exista
ordine ȋn el, chemȃndu -i să stăpȃnească acel ținut și ȋn același timp să ȋi organizez e. Invitația a fost
acceptată, astfel Rurik, ȋmpreună cu frații săi (Sineus și Truvor) au ajuns pe teritoriul triburilor
slavilor răsăriteni, unde fi ecare dintre ei au pus stăpȃnire pe cȃte un t eritoriu , Rurik s -a așezat ȋn
Novgorod, Sineus ȋn Beloozero (azi Belozersk ) iar Truvor ȋn Izborsk, astfel instaurȃnd dinastia
Rurik, prima dinastie rusă . Această acțiune poartă numele de ,,Chemarea Prinților” ȋn istoria Rusiei,
fiind un subiect controversa t și dezbătut de către istoricii ruși. 6 În urma organizării impuse de acești
războinici, Rusia se naște deja ca un stat militar.
Treptat acești războinici varegi pun stăpȃnire pe teritoriile din ȋmprejurimi. Succesorul lui
Rurik, Oleg a pus stapȃnire pe Kiev și a dezvoltat acest oraș iar ȋn scurt timp a mutat capitala de la
Novgorod unde a fost inițial situată, ȋn orașul nou cucerit, Kiev, astfel acesta din urmă devine un
centru important al Dinastiei Rurik. În urma expansiunii continue a urmașilor lui R urik avem doua
orașe principale, și anume Novgorod, un oraș de tip liber, hanseatic și Kiev despre care putem spune
că se aseamănă mai mult cu așezările europene din acea perioadă. Dimensiunea culturală și politică
a Kievului s -a mărit, acaparȃnd ȋncetul c u ȋncetul mai multe triburi de sla vi. Astfel Rusia Kieveană
devine un pol al puterii ȋn teritoriul aflat ȋntre Munții Ural, Munții Carpați, Marea Neagră și Marea
Baltică.
Perioada de maximă ȋnflorire a Rusiei Kievene ȋncepe ȋn jurul anului 980, odată cu venirea la
putere a cneazului Vladimir, cel mai tȃnăr fiu nelegitim al cneazului Sviatoslav I, din Dinastia
Ruricidă (de origine scandinavă). Vladimir a crescut ȋntr -o familie păgȃnă, care, la fel ca majoritatea
slavilor acelei perioade ȋl venerau pe zeul Perun. După mo artea tatălui său, Sviatoslav I (972) ,
Vladimir fuge ȋn Scandinavia deoarece este amenințat de fratele să u mai mare, I aropolk (Jaropolk) ,
care stăpȃnea acum Kievul. În timpul acestui exod, Vladimir adună trupe iar ȋn anul 980 se ȋntoarce
ȋn Rusia unde reușește să ȋl ȋnvingă pe fratele său, Yaropolk și să preia puterea, proclamȃndu -se
cneaz al Rusiei Kievene. Începutul domniei lui Vladimir s -a caracterizat ȋn special prin oprimarea
crestinilor, practică preluată de la tatăl său. Însă această pr actică a ȋncetat odată ce Vladimir a intrat

6 Samuel H. Cross și Olgerd P. Sherbowitz, ,The Russian Primary Chronicle , Cambridge : The Medieval Academy of
America, 1953, pp. 38 -39.

12
ȋn contact cu Imperiul Bizantin. 7 În anul 987, ȋn contextul rebeliuni produse de către generalul
Bardas Phokas ȋn Imperiul Bizantin, Împăratul Vasile al II -lea a trimis o solie cneazului Vladimir
prin care ȋi ce rea ajutorul pentru a -i ȋnfrȃnge pe rebeli. Vladimir a acceptat această porpunere,
aducȃnd o contribuție semnificativă ȋn ȋnfrȃngerea rebelilor. Ca semn de recunoaștere pentru
ajutorul acordat Imperiului Bizantin, Vladimir a primit mȃna Prințesei Ana, sora Împăratului Vasile
al II-lea, ȋnsă pentru a ȋnfăptui această uniune, lui Vladimir i s -a pus condiția ca atȃt el, cȃt și
poporul său să fie creștinați. Astfel, Vladimir a ȋmbrățișat religia creștină ȋn jurul anului 988, iar mai
apoi a chemat preoți din Con stantinopol pentru a creștina poporul rus. În curȃnd majoritatea
populației Rusiei K ievene a fost profund creștinată. 8 Acest proces de trecere de la o religie păgȃnă
la cea creștină s -a petrecut destul de repede ȋn rȃndul populației ruse, care ȋn decurs d e cȃțiva ani a
ȋnceput să se identifice cu religia creștină. Un lucru care a ajutat la scurtarea perioadei de tranziție
ȋntre păgȃnism și creștinism a fost propriul lor trecut păgȃn, care conținea multe caracteristici
asemănătoare cu cele creștine , ȋnsă ca re nu era foarte bine organizat. S pre exemplu , ȋn trecutul lor
păgȃn, rușii nu aveau temple ȋnchinate zeilor, nu aveau ritualuri bine stabilite, ȋnsă la fel ca și
creștinismul credeau ȋn existența spiritelor bune, care ajută oamenii și a spiritelor rele, c are aduc
lucruri rele asupra populației . Rusia a adoptat la ȋnceput o poziție de centru ȋntre bisericile creștine
din est și cele din vest , preluȃnd elemente din ambele părți, ȋnsă mai apoi a ȋnceput să se apropie de
ȋnvățăturile Bisericii Ortodoxe d in Est deoarece Prințul Vladimir considera că aceasta este mai
aproape de temperametul poporului său.9
Rusia a adoptat religia creștină cu mult după celelalte state din Europa, ȋnsă a u adoptat -o
ȋntr-un mod sincer și mult mai profund decȃt alte popoare. Odată c reștinată, Rusia și -a schimbat și
doctrina după care a fost guvernată vreme de secole la rȃnd. Astfel dintr -un popor păgȃn cu obiceiuri
brutale, rușii au devenit un popor pătimaș, profund, alăturȃndu -se acum unei lumi cu o cultură
antică vastă. La fel ca și poporul pe care ȋl conducea, cne azul Vladimir, odată creștinat a lăsat ȋn
urmă valorile după care s -a ghidat pȃnă ȋn acel moment și a trecut la noi principii, creștine. Acesta
nu a aplicat noua doctrină adoptată doar ȋn viața personală, ci a ȋncercat să aplice morala creștin ă ȋn
toate problemele statului. Alexander Soloviev ne relatează ȋn cartea sa Sfȃnta Rusie , un episod ȋn
care episcopii ruși ȋl ȋntrebau pe Vladimir de ce a ȋncetat a mai aplica pedeapsa cu moartea, acesta

7 Jukka Korpela, Prince, Sai nt and Apostle: Prince Vladimir Svjatoslavic of Kiev, his Posthumous Life, and the Religious
Legitimization of the Russian Great Power , Wiesbaden: Harrassowitz Verlag, 2001, p. 11
8 Idem .
9 Nicolas Zernov, The Russian and their Church , New York: St. Vladim ir’s Seminary Press, 1994, p. 5.

13
raspunzȃndu -le: ,,M ă tem de p ăcate” . Aici vedem pentru prima dată modul ȋn care noua identitate
adoptată de Rusia, influențează deciziile , firești pȃnă atunci, ale conducătorului statului . 10
Scopul princip al al rușilor, odată cu creștinizarea , a fost acela de a ȋmpămȃnteni acest nou
mod de viață, prin crearea pe tot teritoriul Rusiei Kievene, lăcașuri de cult și totodată acela de a
ȋmpărtăși cu populațiile vecine idealurile creștine. Odat ă cu ȋnrădăcinarea valorilor cre știne ȋn
mentalitatea rușilor a apărut ideea de Sfȃnta Rusie, țară aleasă de Dumnezeu pentru a propovădui
doctrina creștină ȋn rȃndul altor populații c are se ghidau după alte valori, păgȃne. În afară de Țara
Sfȃntă (Ierusalim) nicio altă țar ă nu și -a asumat epitetul de ,,S fȃntă” cu excepția Rusiei . Aici,
termenul de Sfȃnta Rusie este unul mai larg. D acă ȋn cazul Ierusalimului vorbim de locuri sfinte, de
teritor iul propriu -zis ca fiin d sfȃnt, ȋn cazul Rusiei ȋnsuși rea de ,,Sfȃntă” nu se leagă doar de
teritoriu, ci și de oameni și de Statul Rus. Această diferență se datorea ză faptului că poporul rus,
care a fost creștinat cu mult după alte popoare, a adoptat ȋntr -un mod radical toate ȋnvățăturile
creștine. Pȃnă și faptul că a fost creștinat mai tȃrziu , pentru ruși a avut o semnificație importantă,
aceștia considerȃnd ca au fost aleși, ȋn detrimentul altor popoare, să reprezinte cu stoicism religia
creștină.
După moartea Prințului Vladimir (1015), urmașii acestuia au dus și mai depart e noul obiectiv
al statului Rus și anume acela de a răspȃndi religia ortodoxă ȋn rȃndul alto r popoare, uneori pe cale
pașnică prin transmiterea ȋnvățăturilor creștine, alteori prin lupte crȃncene, ȋn special cu po pulațiile
nomade, păgȃn e care jefuiau satele d e pe teritoriul Rusiei Kievene. A lupta ȋn numele creștinismului,
ȋmpotriva păgȃnilor, a proteja țăranii și teritoriul statului a devenit un obicei practicat de majoritatea
conducătorilor ruși din următoarele secole. 11 Astfel putem spune că Rusia Kieveană a devenit dintr –
un stat păgȃn, ȋn care scopul principal a fost păstrarea puterii ȋn mȃna conducătorului și apărarea
teritoriului, un stat ȋn care religia s -a contopit cu puterea politică, aceasta din urmă avȃnd rolul de a
ajuta la ȋndeplinirea obiective lor primei .
În a doua jumătate a secolului al XIII -lea invazia mongolă ȋn Rusia, pune capă t planurilor
mărețe ale conducătorilor ruși, acela de a crea un stat ortodox puternic. Treptat, mongolii au cucerit
Moscova și Kolomna , urmȃ nd mai apoi să cucerească Kievul și regiunile adiacente. Experiența trăită
de ruși sub conducerea Imperiului Mongol este diferită de cea trăită de perși sau chinezi. Pentru
chinezi venirea unei noi dinasti i, cu toate că aceasta este din afara țării, reprezintă un ,,Mandat al
Cerului” astfel noua dinastie trebuie respectată; ȋn Persia, teoria ciclică a ȋmpăraților, ȋi as igura pe

10 Alexander V. Soloviev, Holy Russia: The history of a religious -social idea , Haga: Mouton&Co, 1959, pp. 7 -8.

11 Ibidem , pp. 9 -10.

14
musulmani că domnia ția mongolă se va termina. În schimb, ȋn Rusia, scriitorii acelei vremi, nu știau
cum să explice o cucerire, fiind obișnuiți să scrie doar despre victoriile sau ȋnfrȃngerile suferite la
vremea aceea ȋn luptele cu popoarele nomad e din jurul Rusiei Kievene, justificȃndu -le ca ajutor sau
pedeapsă venită din partea divinității. 12 Acestă invazie neașteptată ȋn rȃndul populației ruse, s -a
tradus ca o pedeapsă dată de Dumnezeu pentru păcatele poporului. Rusia nu a meritat măreața
misiun e de a răspȃndi doctrina creștină, iar din această cauză a fost pedepsită. Aceasta era explicația
pe care și -o ofereau oamenii de rȃnd din Rusia dar și clerul bisericesc, Episcopul Serapion (1274 )
afirmă ȋntr-una din scrierile sale că ,,păcatele oamenilor au depășit măsura mȃniei lui Dumnezeu […]
am devenit un dispreț pentru cei care sunt ȋn jurul nostru”.
În tot acest timp ȋn care mongolii au pus stăpȃn ire pe teritoriile Rusiei și au instaurat propriul
regim de conducere, populația rusă s -a apropiat și mai tare d e divinitate , și-a ȋntărit credința, a
aprofundat -o. O mare parte a populației s -a refugiat ȋn păduri, unde s -au format numeroase mănăstiri
ȋnchinate lui Dumnezeu, aceștia crezȃnd că apropierea de ȋnvățăturile creștine este singura soluție
prin care pot scăpa de hoardele mongole. În aceeaș i perioadă au apărut primii martiri ruși, precum
Prințul Alexander Nevski sau Prințul Mikhail Vsevolodovich . Aceștia și -au dat viața pentru a apăra
interesele ortodoxiei și ale poporului rus. Prin urmare ȋn toat ă această perioadă conștința poporului
rus s -a ȋntărit, ȋnsă numai ȋn ceea ce privește evolutia spirituala legata de Sfȃ nta Rusie , nu și cea
politică. 13
Treptat, statul Rus a ȋnceput să revină la vechile obiceiuri și anume acelea de a lupta
ȋmpotriva păgȃ nilor. Uniți de credința ortodoxă și de suferințele cauzate de Imperiul Mongol, rușii
au ȋnceput prin diverse mijloace să se răzvrătească ȋmpotriva cuceritorilor busurmani. Un punct de
cotitură ȋl reprezintă Batălia de la Kuikovo (1380), purtată ȋntre ruși condu și de cneazul Moscovei,
Dimitri Donskoi și hoardele mongole, batalie cȃștigată de ruși. Un lucru important de observat legat
de această bătălie este Cronica Zadonshchinal , lucrare scrisă ȋn a doua jumătate a secolului al XIV –
lea, ȋn care este descris ă bătălia de la Kuikovo. În cadrul acestei lucrări este menționat faptul că rușii
au purtat această luptă ,,ȋn numele Rusiei și al credinței creștine” . Aici vedem ȋncă odată modul ȋn
care poporul rus s -a identificat cu religia creștină care a devenit ȋn de curs de patru secole, parte
integrată a spiritului rus.14

12 Charles J. Halperin, Russia and the Golden Horde: The Mongol Impact on Medieval Russian Hi story, Bloomington:
Indiana University Press, 1987, p. 8.
13 Soloviev, op. cit. , pp. 11 -12.
14 Ibidem , p. 14.

15
Pe baza celor relatate mai sus, putem observa cum doctrina creștină, care nu este altceva
decȃt rezultatul gȃndirii creștine despre tainel e credinței, transformă statul r us aducȃndu -l de la un
model primitiv (stat militar) la un stat mai apropiat de occidentul vremi i. Fundamentele
creștinismului descoperite de ruși ȋn special ȋn timpu l ocupației mongole au ajutat Rusia să -și
dobȃndească o nouă identitate și să se răzvrătească ȋmpotriva cuceritorilor, ȋn primul rȃnd ȋn numele
Rusiei iar mai apoi ȋn numele credinței. Această nouă identitate formată din spiritul național și din
religia creștin -ortodoxă capătă noi forme pe parcursul istoriei, iar acest lucru ȋl vom analiza ȋn cele
ce urmează.

1.3. Rusia ca a Treia Romă

Procesul de convertire a rușilor la creș tinism, materializat de marele C neaz Vladimir, a stat
la baza dezvoltării relațiilor bizantino -slave din secolul al X -lea. Aceste relații au adus beneficii
ambelor părți, pe de o parte Rusiei Kiev ene căreia i s -a deschis o nouă piață de desfacere pentru
comerțul cu blănuri, sclavi și ceară și care a căpătat un aliat puternic iar de cealaltă parte Imperiul
Bizantin, care și -a extins sfera de influență către nord -estul continentului , influență reflec tată ȋn
liturghia bizantină și ȋn modul de viață și de organizare monahală specifică creștinismului răsăritean ,
propovăduind astfel religia creștină.
Stările contradictorii specifice sufletului rus, au reflectat atitutinea pe care poporul rus a
avut-o de-a lungul istoriei, oscilȃnd după cum vom vedea pe parcursul studiului, ȋntre Hristos și
Anticrist , ȋntre călugărul rus și ofițerul bolșevic sau ȋntre b iserică și c onducător. Cu toate aceste stări
contradictorii, poporul rus, la fel ca majoritatea popoarel or, a avut o misiune pe care ținea să o
ȋndeplinească, un ideal național. După creștinare, idealul național al rușilor a fost acela de a
propovădui religia creștină ȋn rȃndul altor popoare, mai apoi, după invazia mongolă idealul național
a fost acela de a păstra vie credința ortodoxă ȋn sufletul populației și de a scăpa de sub jugul mongol,
ȋnsă cel mai puternic ideal național al rușilor, acela care le ȋnglobează pe cele precedente, este
exprimat de susținerea idealului ca Rusia să devină a T reia Romă pentr u ȋntregul creștinism.15
Pentru o lungă perioadă de timp, form ula ,,a T reia Romă” (ȋn slavonă Tretii Rim ) a explicat
cele mai ȋntunecate și temute lucruri petrecute ȋn politica internă și externă a statului rus: anarhie și
tiranie, religie și putere, unive rsalism și escatologie. Acest concept ȋl putem lega din punct de vedere

15 Adrian Ignat, Cele trei Rome: Evoluția istorico -politică și cultural -bisericească a unui concept , București: Editura
Universitară, 2012, pp. 86 -87.

16
istoric, de perioada de transformare a marelui cnezat al Moscovei ȋn imperiu rus , mai exact, de
domniile lui Ivan al III -lea, Vasile al III -lea și Ivan al IV -lea (cel Groaznic ).16 Pentr u a ȋnțelege mai
bine sursa acestui concept cu care rușii și -au legitimat acțiunile vreme de cȃteva secole, trebuie să ne
ȋntoarcem la con textul istoric al secolelor XIV, XV și XV I.
Schimbarea centrului de putere de la Kiev la Moscova ȋn anul 1326 a ȋnsem nat un ,,nou
ȋnceput” pentru ruși. Kievul și -a pierdut din renume odată ce a fost cucerit de către mongoli, astfel
Moscova devine noua speranță a rușilor. Spre sfȃrșitul sec olului al XIV -lea, ȋn mănăstiri se formulau
idei care susțineau că Moscova și condu cătorii acesteia au fost aleși de către Dumnezeu pentru a
propovădui și pentru a apăra religia ortodoxă. Acestă convingere a rușilor se ȋntărește odată ce state
creștine din apropierea Rusiei cad ȋn mȃna Imperiului Otoman ȋn timp ce conducătorii ruși cȃșt igă
lupte ȋmpotriva mongolilor. Înfrȃngerea suferită de Imperiul Bizantin (1453) ȋn fața turcilor
musulmani a fost interpretată de către ruși ca fiind o pedeapsă din partea divinității pentru păcatele
comise de Imperiu l Bizantin atunci cȃnd a fost de acord cu reunificarea Bisericii Răsăritene cu cea
catolică, ȋn cadrul Conciliului Ecumenic de la Florența (1439) și totodată ca o legitimare din partea
divinității, pentru suverani i ruși care rezistă ȋn luptele cu păgȃnii .17 Căderea Constantinopolului a
produs o undă de șoc ȋn rȃndul populațiilor care aveau contact cu Imperiul Bizantin și a fost privit ă
ca un episod apocaliptic: Bizanțul care era protectorul ortodoxiei acum este distrus și ocupat de
Imperiul Otoman, stat militar purtător al ideilor musulmane. În a cest context, Rusia rămȃne singurul
stat care nu este condus de o putere musulmană și astfel este ultimul apărător al Bisericii Ortodoxe
ȋn fața expansiunii islamului. Această idee , după cum vom vedea ȋn cele ce urmează, se regăsește ȋn
modelul de conducer e al suverani lor ruși ȋn următoarele secole.
În jurul anului 1450 este mențion at ȋn cronicile rusești marele c neaz al Moscovei , Ivan al
III-lea. Acesta ȋncepe o luptă de reȋntregire a teritoriilor Rusiei, teritorii stăpȃnite o lungă perioadă
de timp de c ătre mongoli sau de alte popoare din vecinătate. Ivan cel Mare reușește să formeze un
nucleu teritor ial al statului Rus. U na dintre cele mai mari reușite din timpul domniei sale fiind
ocuparea Hanatului K hazan(1460 -1480), care acum devine un protectorat ru sesc și care reprezenta
un punct strategic pentru invadatorii mongoli. Cneazul Ivan reușește să stabilească relații
diplomatice cu Papa de la Roma, care ȋntr -o ȋncercare de a uni biserica ortodoxă cu cea catolică a
aranjat căsătoria c neazului cu Sof ia Pale olog, nepoata ultimului ȋ mpărat bizantin Constantin al XI –

16 Petre Guran, ,,A treia Romă: un mit medieval și extensiile lui contemporane”, ȋn Revista 22 , 06.08.2013, nr.3,
https://www.revista22.ro/a -treia-roma -un-mit-medieval -si-extensiile -lui-contemporane -29680.html, accesat la data de
02.04.2018
17 Peter J. S. Duncan, Russian Messianism: Third Rome, Revolution, Communism and after , Londra: Editura Routledge,
2000, pp. 11 -12.

17
lea Paleologul. Această uniu ne ȋntre Sofia Paleolog și c neazul Ivan, a oferit o oarecare legitimitate
Rusiei ȋn a se proc lama urmașa Imperiului Bizantin. În acest context, cneazul Moscovei , adoptă
titlul de Țar (cuvȃnt provenit cel mai probabil din latinescul Caesar ) iar mai apoi, adoptă ca
emblemă vulturul bicefal (simbol al Imperiului Bizantin) ȋnsușindu -și titlul de urmaș al Imperiului
Bizantin . Aceste acțiuni ale conducătorului rus, nu au făcut a ltceva decȃt să alimenteze ȋn rȃndul
populației ideea că Rusia a preluat ,,misiunea sfȃntă” de la Imperiul Bizantin și anume aceea de a
apăra Biserica Ortodoxă.
Urmașul cneazului Ivan al III -lea, c neazul Vasile al III -lea și -a ȋnceput domnia ȋn anul 1505
și a continuat politica tatălui său prin consolidarea teritoriilor aflate sub dominația Moscovei și chiar
extinderea autorității către alte provincii autonome din apropiere. Din timpul domniei lui Vasile al
III-lea, avem datată prima scrisoare ȋn care est e formulată ideea deja prezentă ȋn sufletul rus ,
conform căreia Rusia este ,, cea de -a Treia Romă” . Mai exact , ȋn anul 1511, călugărul rus Fi loftei
(Philotheus ), starețul mănăstirii Eleazarov din P skov redactează o scrisoare pe care o trimite
cneazului Vasi le al III -lea, ȋn care ȋi relatează sursa puterii statului pe care ȋl conducea. Călugărul
ȋncepe prin a aminti de ,,vechea Romă” și de motivul pentru care aceasta a căzut, continuă cu
destinul ,,celei de -a doua Rome ”, Constantinopol, ca mai apoi să aducă ȋn disc uție ,,cea de -a treia
Romă ”, Rusia . 18 ,,Sfȃnta Biserică Apostolic ă a celei de -a Treia Rome și a Î mpărăției Tale,
strălucește ȋn ȋnaltul ceru lui mai puternic decȃt soarele”, a vem aici Rusia care prin faptul că este
purtătoarea singurei ,,drepte credi nțe” devine imaginea Soarelui. Călugărul Filoftei ȋi amintește
țarului despre misiunea de a salva umanitatea (,,Toate țările creștine se află cuprinse ȋn singura
Împărăția Ta”) , de faptul că este sing urul apărător al crești nismului și că a devenit ,,singur ul Țar
creștin de sub Împărăția cerurilor”. Finalul scrisorii vine cu un ton categoric, profetic al călugărului
ȋn care regăsim particularitatea doctrinei mesianice a rușilor și anume faptul că ,,deja două Rome s –
au surpat și că există o a Treia, ȋnsă o a Patra nu va mai fi. Împărăția creștină n -are sa fie a
altcuiva.” .19
În planul politicilor de stat , doctrina ,,Moscova, a Treia Romă” s -a accentuat ȋn special pe
parcursul secolului al XVI -lea cȃnd conducătorii de la acea vreme au ȋnceput să conștientizeze și să
ȋși ȋnsușească menirea profetică a statului pe care ȋl conduceau. În acest sens au fost ȋntreprinse
acțiuni precum introducerea de reforme sociale pentru ajutorarea cetățenilor, apărarea creștinilor ȋn
fața ,,infidelilor” sau extinderea noului Imperi u Creștin. Țarul nu răspundea ȋn fața oamenilor ci doar

18 Ibidem
19 Ioana Elena Secu, Stalin și tentația Imperialismului, București: Editura Humanitas, 2014, pp. 7 -9.

18
ȋn fața lui Dumnezeu pentru acțiunile sale, iar oamenii nu aveau dreptul de a -i pune sub semnul
ȋntrebării deciziile care aveau acum un caracter sacru, mesianic.20
În timpul domniei lui Ivan al IV -lea (Ivan cel Groaznic) rușii au cunoscut o perioadă ȋn care
ideile mesianice au fost puse ȋn practică de noul Țar, Rusia devenind un apărător al creștinilor și al
valorilor creștine , ȋnsă ȋn același timp au trecut și prin cea mai dramatică perioadă din isto ria
medievală a Rusiei. Ivan cel Groaznic a fost pentru ruși călău și salvator, ȋnger și demon. Acesta
avea numai 3 ani cȃnd a devenit Cneaz al Moscovei, ȋn 1533, c a succesor al tatălui său Vasile al III –
lea. În primii ani după moartea lui Vasile al III -lea, Cnezatul Moscovei a fost condus la ȋnceput de
mama l ui Ivan iar mai apoi de către boieri , deoarece Ivan era mult prea mic pentru a conduce . În tot
acest timp, micul cneaz a fost instruit ȋn arta guvernării și a fost martorul unor torturi comandate de
boierii aflați la putere. T oate aceste lucruri ȋi vor marca personalitatea lui Ivan , transformȃndu -l ȋntr –
unul din cei mai cruzi și temuți conducători ai Rusiei. În anul 1547, la vȃrsta de 16 ani, Ivan s -a
ȋncoronat Țar (Caesar ) al ȋntregii Rusii, iar mai a poi s -a căsătorit cu Anastasia Romanov. Începutul
domniei s -a caracterizat pr in adoptarea unor reforme atȃt ȋn sfera religioasă , ȋndrumat de
Mitropolitul Macarie al Moscovei , cȃt și ȋn cea politică unde printre altele a adoptat un nou cod
juridic, a ȋmbună tățit serviciul militar și a oferit autorit ăților locale mai multă putere. 21
În timpul Cneazului Ivan al III -lea, bunicul lui Ivan cel Groaznic, Hanatul Khazanului,
controlat de mongoli, a fost cucerit de către ruși care și -au impus prop riul han, controlȃ nd astfel
teritoriu l. Însă ȋn timpul domniei lui Vasile al III -lea, controlul rușilor asupra Khazanului s -a
diminuat, mongolii reușind să provoace o revoltă ȋn urma căreia a fost răsturnat hanul rus și a fost
instaurat un nou han care răspundea ȋn fața mon golilor și era ȋmpotriva rușilor. După instaurarea la
putere a Țarului Ivan al IV -lea principalul obiectiv pe plan extern a fost recucerirea Hanatului
Khazan . Motivația care l -a făcut pe Ivan să faca din cucerirea Khazanului obiectivul principal al
primilo r săi ani de domnie, este complexă și poate fi explicată prin ideea de răzbunare pentru anii ȋn
care rușii au fost stăpȃniți de către mongoli , se mai poate explica prin sentimentul de apărător al
creștinismului, rol pe care Rusia și l -a asumat, astfel bătă lia cu mongolii poate fi văzută sub forma
unei cruciade ȋmpotriva islamului sau poate fi explicată sub forma de cȃștiguri teritoriale. În anul
1547 Ivan a condus personal campania de cucerire a Khazanului, ȋnsă artileria sa nu a reușit să
spargă zidurile c etății, iar după zile ȋntregi de asediu a fost nevoit să se retragă. După o altă ȋncercar e
nereușită efectuată ȋn anul 15 50, Ivan a decis construirea unei baze militare pe cursul fluviului

20 Soloviev, op. cit. , p. 20.
21 David R. Stone, A Military History of Russia, Londra: Greenwood Publishing Group, 2006, pp. 11 -12.

19
Volga, ȋn apropierea Hanatului Khazan, iar ȋn 15 52 a ȋnceput o a tr eia campanie ȋmpotriva
Khazanului, terminată de această dată cu succes. Pentru această campanie, Ivan a mo bilizat pe lȃngă
armată, un numă r impresionant de ingineri care au venit cu diverse trucuri pentru a asigura succesul
asediului. După două luni de ase diu, z idurile cetății au cedat iar armata Țarului a cucerit orașul ,
omorȃnd majoritatea populației . În tot acest timp, Țar ul Ivan s -a retras la o mănăstire pentru a se
ruga pentru victoria solda ților lui. După cucerirea cel mai important hanat mongol, Hana tului
Khazanului, a urmat cucerirea regiunii Astrahanului, Rusia cȃștigȃnd deschidere la Marea Caspică și
control deplin asupra fluviului Volga. Aceste cuceriri au avut un impact puternic asupra Rusiei.
Hanatul Khazanului a fost primul hanat cucerit de căt re armata rusă, care pȃnă acum a ieșit
victorioasă din bătăliile ȋmpotriva mongolilor dar niciodată nu a cucerit un hanat al acestora , acest
lucru a făcut ca populația să prindă o mai mare ȋncredere ȋn trupele militare ale Țarului. Tot ȋn acest
context, Rusia și -a extins teritoriile și și -a mărit semnificativ populația devenind un stat multietnic.
Un numar mare de triburi din Siberia s -au alipit Rusiei, care s -a văzut nevoită să facă față și unui val
de turci musulmani care căutau refugiu ȋn urma războiului dintre ruși și mongoli. Toți acești straini
au fost acceptați ȋn noul imperiu atȃta timp cȃt se converteau la ortodoxism. Chiar și nobilii mongoli
care s -au convertit la creștinism au fost acceptați ȋn societatea rusă, ba chiar unora li s -au oferit
titlur i nobiliare și funcții ȋn organismele locale de conducere.22
Odată cu cucerirea Khazan ului și Astrahanului , Rusia ajunge să controleze Volga și Uralii,
puncte strategice care delimitau societatea sedentară de tip europe an de cea nomadă de tip asiatic,
deve nind un Imperiu Eurasiatic , care prin coroana bizantină moștenește Europa iar prin coroana
hanatelor mongole cucerite, moștenește A sia. Expansiunea noului Imperiu impune concentrarea
treptată a puterii centrale. Țarul Ivan este conștient că nu poate stăpȃn i un imperiu de asemenea
dimensiuni fără o conducere de tip asiatic , iar pentru ca Rusia să reușească să ȋși ȋndeplinească ideea
mesianică, era vital ca ea să aibă o conducere stabilă . În aceste condiții, treptat , puterea este
centralizată, deciziile sunt luate de Țar și de consilierii apropiați ai acestuia, după modelul despotic
de tip asiatic. 23 Ivan ȋncepe să ȋși elimine opoziția și oponenții, la ȋnceput la o scală redusă , ȋnsă cu
timpul, ajunge la lichidări ȋn masă, precum masacrul din Novgorod , unde su b pretextul unei scrisori
ȋn care se regăsea dorința locuitorilor acestui ora ș de a se supune Poloniei, Ivan le cere luptătorilor
săi să lichideze toată populația orașului. Acest eveniment a durat cinci săptămȃni , timp ȋn care
locuitorii au fost duși ȋn fa ța Țarului și a fiului său, unde au fost torturați apoi omorȃți. După acest

22 Ibidem , pp. 12 -13.
23 Vlad Mureșan, Curs ,,Occidentul -Orient:Rusia”, regăsit ȋn suportul de curs Sociologia Relațiilor Internaționale,
Cluj-Napoca, Univ ersitatea Babeș Bolyai, 2017, pp. 75 -76.

20
masacru Novgorodul nu și -a revenit la măreția de altădată. În ur ma acestui eveniment lui Ivan i s -a
dus renumele de cel groaznic sau cel temut. Atrocitățile comise ȋmpotriva boieri lor sau a populației
de rȃnd au continuat, fapt ce a dus la convingerea populației că țarul suferă de probleme psihice,
acesta peferȃnd să asiste la episoadele de tortură și deseori chiar el era cel care tortura și care inventa
noi metode de tortură . 24
Odată cu schimbarea formei de conducere sunt eliminate puterile nobiliare intermediare, iar
pentru un mai bun control al populației, Țarul Ivan, subordonează sacrul; cu alte cuvinte transformă
Biserica Ortodoxă Rusă ȋntr -o instituție controlată de stat. Cu toate acestea, Ivan este foarte apropiat
de Biserică, paradoxal, după fiecare execuție efectuată, Țarul se retrăgea pentru a se ruga. Această
apropiere de divinitate i -a fost insuflată de Mitropolitul Macarie, sfătuitorul său ȋncă din copilărie .
Ivan devine ȋncă din momentul ȋncoronării ca țar, echivalentul regelui David, iar poporul rus devine
automat ,,poporul ales de Dumnezeu”. Dacă David a fost ȋncoronat ca rege ȋn urma voinței lui
Dumnezeu prin intermediul Profetul ui Samuel, la fel și ȋn cazul nostru, I van a fost ȋncoronat ca țar ȋn
urma voinței lui Dumnezeu , de către Mitropolitul Macarie. În acest mod, Ivan devine un David al
secolului al XVI -lea, un rege care a primit misiunea de a -și apăra poporul și credința. Prin această
legătură strȃnsă cu divini tatea, Țarul nostru ȋși legitimează acțiunile ca fiind voința divinității astfel,
lui Ivan i se părea normal ca Biserica să fie controlată de stat , din moment ce chiar el , trimisul
divinității, reprezenta statul. 25 În urma acestei subordonări a sacrului ȋn f ața profanului Ivan are
putere depli nă ȋn statul pe care ȋl conduce , dacă pȃnă acum deciziile ȋn ceea ce privește B iserica erau
luate de către prelații ruși, acum deciziile le ia numai Țarul, delegatul divinității. În unele părți ale
Asiei și Africii acest lucru era practicat ȋncă din Antichitate, ȋnsă ȋn noul Imperiu Rus, sacralizarea
ȋn totalitate a puterii s -a produs abia ȋn timpul domniei lui Ivan cel Groaznic, acesta a adoptat
teocrația orientală, deoarece doar acest tip de conducere ȋi asigura control ul populației și al
frontierelor.
Doctrina ,,Moscova cea de -a Treia Romă” nu se rezumă strict la capitala statului rus, ci la
ȋntreg teritoriul Rusiei, după cum ne spune și Vladimir Val’denberg , modul ȋn care numele acestei
doctrine s -a format se poate e xplica prin stilul de scriere al vremii, avem izvoare istorice ȋn care
Imperiul Roman și cel Bizantin sunt menționate făcȃndu -se referire doar la capitalele acestora, astfel

24 Robert Payne și Nihita Romanoff, Ivan the Terrible, New York: Cooper Square Press, 1975, pp. 100 -284.
25 Daniel B. Rowland, ,,Moscow – The Third Rome or The New Israel?”, ȋn The Russian Review , vol. 55, nr. 4, 1996, p.
597, http://www.jstor.org/stable/131866, accesat la data de 02.04.2018.

21
era un lucru obișnuit ca Rusia să fie amintită menționȃndu -se numele capitalei sal e. 26 Credința ȋn
divinitate, dorința de a se elibera de sub jugul invadatorilor și ideile mesianice au transformat Rusia
dintr -un stat descentralizat, stăpȃnit de mongoli, ȋntr-un Imperiu Eurasiatic, care devine un centru
atȃt religios cȃt și polit ic ȋn re giune. În timpul dominației mongole doctrina creștină a fost asumată
ȋn totalitate de ruși. Căderea Imperiului Bizantin a fost momentul ȋn care rușii și -au concretizat
ideile mesi anice prezente ȋn sufletul lor și au acționat ca atare pentru ȋnfăptuirea nou lui ideal
național.

1.4. Rusia comunistă

De la creștinarea rușilor (988) de către Cneazul Vladimir, poporul rus, care a acceptat iar mai
apoi s -a identifi cat cu religia creștin -ortodoxă a fost martorul unor perioade de prosperitate dar și d e
agonie prin care a trecut Biserica Ortodoxă Rusă . De la statutul privilegiat pe care ȋl aveau ȋnalții
prelați ai bisericii ȋn secolele XI -XII, la prigonirea bisericii ȋn timpul invaziei mongole (sec. al XIII –
lea), de la statutul de sfetnici sau sfătuitor i pe care ȋl dețineau mitropoliții sau călugării ȋn timpul
domniei lui Ivan al III -lea (1462 -1505) și Vasile al III -lea (1505 -1533), la statutul de subordonați ai
lui Ivan cel Groaznic, biserica rusă și clerul bisericesc au fost nevoiți ȋntotdeauna să se a dapteze
regimului impus de suveranii Rusiei, pentru a -și păstra integritatea și pentru a fi aproape de popor. O
altă perioadă de prigonire a Bisericii Ortodoxe Ruse și inevitabil a celor care se identifică cu religi a
ortodox ă ȋn Rusia , a fost perioada comunistă.
La ȋncepu tul anului 1917, Rusia țaristă dădea semnalele unei eventuale prăbușiri. Țarul
Nicolae al II -lea conducea o țară grav afectată de Primul Război Mondial, iar moralul populației era
la pămȃnt ȋn urma bătăliilor pierdute de armata rusă. În rȃndul poporului ru s au ȋnceput primele
semne de revoltă. Intrarea Rusiei ȋn război a fost inopinantă, armata nu era pregătită, iar pierderile
suferite au ȋnsămȃnțat ȋn sufletul oamenilor o ură ȋmpotriva țarului. În acest context Vladimir Ilici
Lenin, un exilat rus cu o doct rină marxistă, ȋntors acasă ȋn 1917 a provocat Revoluția Bolșevică .
Profitȃnd de starea de deznădejde și sărăcie ȋn care trăia populația țării, Lenin l -a ȋnlăturat de la
putere pe Țarul Nicolae și pe susținătorii acestuia, instaurȃnd un guvern provizoriu și trans formȃnd
Rusia Țaristă ȋntr -un stat sovietic. Plecȃnd de la ideile lui Karl Marx, Lenin a impus o doctrină
comunistă, reinterpretată ȋn propriul mod, avȃnd ca manifest cartea scrisă de acesta ,,Imperialismul,

26 Dimitri Strémooukhoff , ,,Moscow the Third Rome: Sources of the Doctrine", Speculum , vol 28, nr.1 1953, pp. 99 -101,
doi: https://doi.org/10.2307/2847182, accesat la data de 02.04. 2018.

22
cel mai ȋnalt stadiu al capitalismului . Această nouă doctrină era la origini, ȋmpotriva orcărei f orme
de manifestare religioasă. Karl Marx, fondatorul acestei ideologi numea religia ,,opiaceea
popoarelor”. Deși majoritatea grupărilor care au adoptat această ideologie nu au privit religia ca
fiind un potențial pericol, gruparea bolșevică, condusă de Lenin p rivea cu suspiciune instituția
Bisericii, considerȃnd ca aceasta este un furnizor de valori spirituale, iar acest lucru trebuie să
ȋnceteze. Ateismul a devenit o condiție pentru persoanele care v oiau să facă parte din Partidul
Comunist ȋn Rusia.27
Revoluția din octombrie 1917 a adus ȋn Rusia pe lȃngă noul guvern bo lșevic și o serie de noi
reforme precum naționalizarea băncilor, a industriei, controlul muncitoresc asupra producției sau
epurarea si ndicatelor și transformarea lor ȋntr -un mecanism de control al statului. În mod ironic,
guvernul p rovizoriu instaurat ȋn Rusia, imediat după răsturnarea regimului țarist, i -a permis bisericii
să se autoguverneze și să reinstaureze patriarhatul, ȋnsă toate aceste lucruri s -au schimbat după
alegerile din decembrie 1917, cȃnd guvernul p rovizoriu a fost schimbat iar bolșevicii au preluat
definitiv puterea , dorind eliminarea oricărei forme de control a bisericii asupra populației. Odată cu
anul 1918 ȋncepe o per ioadă nefastă pentru Biserica Ortodoxă Rusă și pentru populația creștină a
Rusiei. Toate proprietățile deținute de biserică, inclusiv clădirile acesteia au fost naționalizate ca
urmare a reformelor implementate de Partidul Comunist. În anii ce urmează Patr iarhul Bisericii
Ortodoxe Ruse a fost folosit de către comuniști drept agent de propagandă, acesta era lăsat să se
ȋntȃlnească cu reprezentanți ai ortodoxiei din afara Rusiei pentru a crea impresia une i libertăți
religioase ȋn Rusia, devenită ȋn anul 1922 Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste. Începȃnd cu
venirea la putere a lui Iosif Vissarionovici Stalin, ȋn anul 1922, cultele religioase au fost scoase ȋn
afara legii, iar ȋn campaniile anti -religioase desfășurate pe tot teritoriul Uniunii Sovietice au fost
distruse lăcașuri de cult ale tuturor cultelor religioase. Între anii 1922 și 1926, 28 de episcopi
ortodocși și peste 1200 de preoți au fost executați iar mulți alții au fost persecutați sau torturați ȋn
ȋnchisori, la comanda regimului aflat la puter e. În anul 1925, Partidul Comunist a ȋnființat Liga
Ateilor Militanți, care avea ca scop efectuarea unor campanii prin care să elimine pe cȃt posibil
religia ortodoxă dar și celelalte culte religioase din societatea rusă. Atrocitățile comise de această
ligă și violența campaniilor realizate de aceasta au făcut ca guverul sovietic să se dezmintă de ea. Ca
urmare a opresiunilor efectuate de regimul comunist, ȋn anul 1940 au mai rămas ȋn jur de 500 de

27 Glan E. Curtis, Russia a country Study, lucrare prezentată la Library of Congress ,,Federal Research Division”, nr.4,
Federația Rusă, 1998, p. 206.

23
parohii ortodoxe pe teritoriul Uniunii Sovietice, față de 5 4.000 cȃt se estima că existau ȋnainte de
Primul Război Mondial. 28
Odată cu izbuc nirea celui de -al Doilea Război Mondial (1939) atitudinea liderului Uniunii
Sovietice de la acea vreme, Iosif Stalin se schimbă, acesta dȃndu -și seama că Biserica Ortodoxă
Rusă ȋl poate ajuta prin adoptarea unei poziți prin care să susțină statul rus și acțiunile sale. Astfel
ȋncepȃnd cu anul 1939, Biserica Ortodoxă ȋși recapătă parțial statutul deținut ȋn timpul guvernului
interimar (1917), iar atacurile violente la adresa clerul ui bisericesc ȋncetează, campaniile de
stigmatizare a religiei ortodoxe sunt oprite șȋ biserica rusă primește unele derogări, spre exemplu ȋi
este permis să efectueze slujbe de Paște sau de sărbătorile mai importante ale ortodoxismului. În
1941, cȃnd Rusi a a fost invadată de Germania nazistă, regimul comunist aflat la putere a apelat la
Biserica Ortodoxă Rusă pentru a răspȃndi valori patriote, naționaliste ȋn rȃndul populației, astfel tot
ȋn același an, Mitropolitul Serghie (locțiitor al Patriarhului) a em is o gramată prin care ȋi
binecuvȃnta pe toți cetățenii Uniunii Sovietice care ȋși apără prin orice mijloc patria. Aici putem
vedea o primă colaborare ȋntre biserică și stat ȋn timpul comunismului. Această colaborare a
Mitropolitului Serghie a fost condamn ată de mulți prelați ruși care se opuneau cu ȋnverșunare
regimului care a subjugat ani la rȃndul creștinismul. Un alt semn al ȋncetării conflictului ȋntre statul
sovietic și biserică apare ȋn anul 1943 cȃnd Mitropolitul Serghie este primit ȋn audiență la S talin,
cerȃndu -i acestuia să permită Bisericii Ortodoxe Ruse să -și aleagă un nou Patriarh, cerință cu care
Stalin s -a conformat, permițȃnd clerului rus să -și aleagă un nou conducător al bisericii. Această
perioadă de liniște i -a oferit posibilitatea biseri cii ruse de a se reface măcar parțial și de a le fi
aproape oamenilor care acum, mai mult ca niciodată, aveau nevoie de ea.29
Venirea la putere a lui Nikita Se rgheevici Hrușciov ȋn anul 1953 a readus ȋn prim plan
ȋncercările comuniștilor de a subjuga culte le religioase. Astfel Hrușciov a comandat diverse
campanii la fel de violente ca cele ale lui Stalin sau Lenin , cu scopul de a scoate religia din sfera
societății ruse. Aceste campanii au fost continuate de succesorul lui Hrușciov, Leonid Ilici Brejnev,
venit la putere ȋn anul 1964, ȋnsă ȋn cazul acestui lider comunist, lupta ȋmpotriva Bisericii Ortodoxe
Ruse și a celorlalte culte religioase, nu a fost la fel de violentă ca cea a predecesorilor săi. În urma
acestor campanii desfășurate de Hrușciov și Brejne v, unii dintre cei mai mari ierarhi ai Bisericii
Ortodoxe Ruse și susținători ai religiei ortodoxe au fost arestați sau forțați se dezică de această
credință. Această perioadă s -a caracterizat și prin numărul mare de martiri care s -au jertfit ȋn numele

28 Ibidem , pp. 206 -207.
29 Ibidem , p. 207.

24
credinței și care s -au opus regimului opresiv, pe tot teritoriul Uniunii Sovietice. Înalții ierarhi au fost
ȋnlocuiți cu un cler obedient regimului, ȋn rȃndul căruia au fost infiltrați agenți ai KGB ( Comitetul
Securității Statului ). În aceste condiții biseric a a fost folosită ca un aparat de propagare a politicii
externe ale statului sovietic și a ajutat la rusificarea Bisericii Ortodoxe din Ucraina și Belarus.30
După moartea lui Brejnev ȋn anul 1982, noua conducere a Uniunii Sovietice ȋncepe un proces de
aprop iere de cetățeni, un comunism moderat. Venirea lui Mihail Sergheevici Gorbaciov ca Secretar
General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, ȋn anul 1985, a adus un suflu nou ȋn conducerea
țării. Reformele impuse de Gorbaciov precum perestroika (recons trucție), glasnost (transparență)
sau uskorenie (,,accelerarea” dezvoltării economice) aveau menirea de a reforma Partidul Comunist
și de a produce creștere economică, ȋnsă aceste reforme nu au făcut altceva decȃt să pună capăt
Uniunii Republicilor Sovieti ce Socialiste care la 21 decembrie 1991 s -a destrămat oficial.
Reformele lui Gorbaciov nu au ocolit nici religia. Deși la ȋnceputul carierei sale ca Secretar
General al Partidului Comunist, Gorbaciov a continuat politica dusă de predecesorii săi și anume
aceea de a ȋncerca excluderea ȋn totalitate a religiei din viața socială a populației Uniunii Sovietice,
cerȃnd ateismului să găsească noi moduri, mai eficiente, de a combate religia . În jurul anului 1988 a
ȋnceput să ȋnțeleagă că biserica poate fi un ins trument important care să -i asigure succesul
reformelor impuse, ȋn special al perestroicăi, care avansa ȋntr -un ritm lent. Gorbaciov s -a ȋntȃlnit ȋn
1988 cu liderii Bisericii Ortodoxe Ruse la Kremlin, unde li s -a adresat printr -un discurs care a șocat
ȋntreaga lume, niciodată un lider comunist nu mai vorbise despre religia ortodoxă și despre credința
poporului rus așa cum o făcuse Gorbaciov. După această ȋntȃlnire Bisericii Ortodoxe, care ȋn acel an
urma să sărbătorească un mileniu de la creștinarea Cneazul ui Vladimir (acum Sfȃntul Vladimir), i s –
a permis desfășurarea de manifestații cu caracter religios pentru această ocazie, pe lȃnga aceasta,
bisericii i s -a permis accesul la mass -media și la saloanele Kremlinului și ale Teatrului Balșoi (locuri
din care a u fost elimitate orice fel de manifestare religioasă). Acțiunile lui Gorbaciov au instaurat o
perioadă de interacțiune ȋntre Biserică și stat, perioadă ȋn care Biserica a cȃștigat diverse drepturi,
dar și reformele impuse de Gorbaciov au prins contur. În cadrul ȋntȃlnirii din 1988 dintre Gorbaciov
și ȋnalții prelați ai Bisericii Ortodoxe Ruse, Gorbaciov a propus ȋn schimbul sprijinirii de către
Biserică a noilor sale reforme, crearea unei noi legi privind libertatea religioasă , lege prin care
cetățenii vor putea avea aceleași drepturi ca ȋnainte de reformele lui Lenin din 1918. Promisiunile lui
Gorbaciov au fost puse ȋ n practică ȋncepȃnd cu anul 1989 , odată cu promulgarea noi legi, cȃnd a fost
permisă chiar și reintroducerea religiei ȋn școli. În realitate, restricțiile religioase au fost excluse din

30 Ibidem

25
societate ȋncă din 1988, odată cu manifestațiile religioase care celebrau un mileniu de la creștinarea
Cneazului Vladimir, iar ȋn următorii ani au fost eliberați toți deținuții politici ȋnchiși din cosiderente
religioase. Mai mult, noua lege a proprietății din anul 1990 acorda comunităților religioase dreptul
de a poseda clădiri și terenuri, lucru de care au fost private ȋn anul 1918, prin legile date de Lenin. În
scurt timp pe tot teritoriul Federației Ruse, au a părut noi biserici, moschei sau sinagogi.31
După redobȃndirea statutului de odinioară, Biserica Ortodoxă Rusă a ȋnceput un proces de
refacere. Conform Patriarhului de la acea vreme, Alexei al II -lea al Moscovei, după libertățile
acordate Bisericii ȋn anul 1990, au fost deschise peste 8.000 de parohii pe tot teritoriul Federației
Ruse. De asemenea, Biserica a dorit să se implice mai mult ȋn reconstrucția vieții sociale a rușilor,
ȋnființȃnd mai multe departamente de caritate și diverse servicii sociale. Printr-un parteneriat ȋntre
Biserică și Ministerul Apărării, Biserica s -a angajat să ofere consiliere spirituală personalului militar
al armatei ruse. În continuare conducerea politică a urmărit ȋn mod regulat aprobarea bisericii ca
autoritate morală pentru a proape toate politicile guvernamentale implementate ȋn anii ce au urmat. 32
Observăm astfel construirea unei relații de ajutor reciproc ȋntre Biserica Ortodoxă și statul rus. Spre
deose bire de perioada comunistă unde Biserica a fost forțată de liderii vremi i să ȋntreprindă diverse
acțiuni ȋn interesul regimului comunist , după cădere a comunismului, acțiunile desfășurate de aceasta
au fost din proprie inițiativă și ȋndreptate către populația Federației Ruse.
.

31 Michael Bourdeaux , ,,Glasnost and the Gospel: Th e emergence of Religious Pluralism ”, ȋn Michael Bourdeaux (ed)
The politics of Religion in Russia and the New States of Eurasia , New York: M.E. Sharpe, 1995, pp. 113 -115.
32 Curtis, op. cit ., pp. 209 -210.

26
2. Curente i deologice ȋn cultura rusă.

2.1. Petru cel Mare

Rusia primei jumătăți a anilor 1600 a fost catalogată drept ȋnapoiată de către standardele
Europei de Vest. Cu toate că era ț ara cu cel mai ȋntins teritoriu nu deținea puncte comerciale ȋn
porturile majore și suferea de un climat aspr u care ȋngreuna dezvoltarea agriculturii. Doar patru
procente din populația Rusiei, estimată la 10 milioane de locuitori, era ȋnreg istrată ca locuind ȋntr -un
oraș iar peste 90% erau țărani dintre care mai bine de jumătate erau iobagi care lucrau pe pămȃntu l
unui stăpȃn feudal. Boierii, sftătuitorii țarului, comandau armata și uneori luau deciziile ȋn locul
țarului care prefera să se ocupe de lucrurile personale, ȋnsă aceștia erau de obicei foarte puțin
educați. Biserica Ortodoxă, ȋn frunte cu patriarhul ace steia, conduceau viața de zi cu zi a oamenilor,
dominȃnd tot ceea ce ȋnsemna elită și cultură ȋn Rusia la acea vreme. 33 Toate aceste lucruri aveau să
se schimbe odată cu venirea la putere a lui Petru cel Mare .
Figura lui Petru cel Mare, catalogat de unii drept cel mai mare reformator al Rusiei sau ca
cel care a ȋnceput procesul de destabilizare a valorilor ruse, a jucat un rol central ȋn evoluția politică
și culturală a Rusiei, ȋn special prin operele istorice care datează din vremea acestuia și a procesu lui
de conștientizare a rolului pe care Rusia ȋl are ȋn regiune și chiar ȋn lume. Documentele datate din
vremea lui Petru cel Mare oferă o viziune detaliată a realităților societății ruse a secolelor XVII și
XVIII, totodată acestea crează cadrul necesar pe ntru explicarea viitoarelor evenimente petrecute atȃt
ȋn Rusia cȃt și ȋn afara ei. Pentru o mai bună ȋnțelegere a rolului pe care acest personaj controversat
ȋn rȃndul societății ruse l -a avut, este necesar să urmărim perioada ȋn care s -a aflat la conducer ea
Rusiei, la acțiunile pe care acesta le -a ȋntreprins și la modul ȋn care a condus țara și a făcut -o
cunoscută ȋn rȃndul societăților vestice.
Venirea la putere a lui Petru, fiul Țarului Aleksei (1645 -1676) și a Nataliei Na rȋșkina, cea
de-a doua soție a țarului, se face ȋntr -un moment ȋn care Rusia era ȋnapoiată, slăbită și izolată.
Occidentul nu știa multe lucruri despre Rusia, ȋnsă nici nu voia să o facă. La rȃndul lor, rușii nu
voiau să audă de Occident. Strainii veniți ȋn Rusia aveau un ,,statut spec ial”, fiind obligați să
locuiască ȋn suburbiile orașelor, mai exact ȋn nemețkaia sloboda (suburbia germană), neavȃnd
dreptul de a se căsători cu populația autohtonă, fiind privați de nobilime sau prost plătiți , cu alte

33 Abbott Gleason, A companion to Russian History , Chichester: Wiley -Blackwell, 2009, p. 116.

27
cuvinte li se transmitea faptul că nu sunt bine primiți ȋn Rusia. Această perioadă de izolare s -a
resimțit și ȋn palierul politic. Rusia era cu mult ȋn urma Occidentului ȋn multe privințe. Monarhia
absolutistă nu era u n concept străin pentru Europa O ccidentală a secolului al XVII -lea, ȋnsă ni meni
nu exercitase puterea arbitrară, despotică a țarilor. Rusia ȋnsăși era privită ca proprietatea personală a
țarului. Cu toate că existau organisme reprezentative precum duma nobilimii și adunarea
pămȃntului, aveau mai mult rol consultativ pentru țar ca re le convoca foarte rar și doar ȋn situații
critice, acestea neavȃnd mecanisme prin care să limiteze puterea autocratică a țarului. Singurul
organism care avea capacitatea de a limita putera țarilor era Biserica. Ritualurile și practicile
elaborate de Bis erică le acaparau viața. Patriarhii Bisericii Ortodoxe Ruse aveau o influență destul
de mare ȋn deciziile luate de țari, aceștia din urmă lăsȃ ndu-se deseori influențați de Patriarhi, care
uneori aveau un statut aproape egal cu al lor. Înapoierea politică e ra ȋnsoțită și de ȋnapoiere
economică, la care se adăuga și o ȋnapoiere tehnologică. La fel ca ȋn Japonia secolului al XVII -lea,
Rusia izola tă de restul lumii, cu ma joritatea populației analfabetă nu era ȋn stare să dezvolte
tehnologii capabile să moderniz eze diferite sectoare ale economiei. Agricultura, principala sursă de
venit a țăranilor, era unul dintre cele mai slab dezvoltate sectoare ale economiei ruse. Tehnicile
agricole au rămas primitive, modul de cultivare a pămȃntului era unul ineficient , astfe l agricultorii
se aflau la limita subzistenței. Comerțul și activit ățile manufacturiere exercitau u n interes
considerabil, ȋnsă puțini se puteau ȋmbogăți de pe urma comerțului , iar cei care reușeau să dezvolte
un comerț care să le aducă profit, erau declar ați supuși ai coroanei și nevoiți să continue comerțul ȋn
numele țarului. 34
Petru a primit de mic o educație neobișnuită, spre deosebire de frații săi care au avut o
educație bazată pe ȋnvățăturile Bibliei, lui Petru i -a fost permis de către fratele său F iodor al III -lea
(țarul Rusiei la acea vreme) să ȋși urmeze propriile ȋnclinații și să studieze materiile care ȋl interesau.
După moartea subită a lui Fiodor ȋn anul 1682, Patriarhul Ioachim a convocat sobor -ul bisericesc și a
impu s alegerea lui Petru drep t țar, ȋnsă Sofia, sora vitregă a lui Petru, nu a fost de acord cu această
acțiune. Astfel, ȋntr-o ȋncercare de a -l detrona pe Petru, a reușit să -i convingă pe streliții (corpul de
protecție a țarului) că Ivan (cel de -al doilea fiu al țarului Aleksei) este urmașul de drept la tron și să -i
răzvrătească ȋmpotriva lui Petru. În luna mai a anului 1682, streliții s -au revoltat, invadȃnd
Kremlinul pentru a -i anihila pe Narȋșkini , familia naturală a lui Petru. Natalia , regentă la acea vreme,
a reușit să ajungă la un compromis cu streliții propunȃnd ca Rusia să aibă doi conducători, Petru și
fratele său Ivan (protejatul Sofiei). Însă ambii țari erau prea tineri pentru a conduce, așadar sora

34 John Swift, Petru cel Mare, București: Editura BIC ALL, 2003, pp. 19 -21.

28
acestora, Sofia, a devenit regentă, cei doi frați deținȃnd o funcție mai mul t onorifică ȋn stat. Lupta
pentru putere și evenimentele petrecute ȋn anul 1682, l -au făcut pe Petru să deteste Kremlinul și să
se ȋndepărteze de tradiție, fapt ce i -a influențat domnia după cum vom observa pe parcursul
studiului. Contextul politic al Rusi ei l-a făcut pe micul țar să se retragă alături de mama lui la
conac ul de vȃnătoare al familiei, la Preobrajenskoe . Aici Petru s -a ocupat ȋn continuare de educația
sa, ȋnsă acum axȃndu -se și mai mult pe domeniile care ȋi trezeau interesul . Acesta era atras de
materii practice, ȋncercȃnd să -și dezv olte diferite aptitudini , ȋn acest timp a deprins cunoștințe ȋn
aritmetică și geometrie dar și ȋn tȃmplărie sau zidărie, domenii neobișnuite pentru un viitor țar . Setea
de cunoaștere a țarului Petru era tot mai mar e. Acesta intra ȋn contact cu străinii veniți ȋn Rusia
cerȃndu -le să-l introducă ȋn diferite domenii, să -i povestească despre ce se ȋntȃmplă ȋn afara Rusiei.
Tot ȋn această perioadă țarul și -a dezvoltat o fascinație total neobișnuită pentru un rus, chiar ș i de
rangul lui, și anume pasiunea pentru corăbii, mai exact pentru navigație și construcția de corăbii.
Toate aceste lucruri erau privite cu ochi răi de către Natalia Narȋșkina, mama lui Petru, deoarece
aceasta , la fel ca și ceilalți ruși, ȋi considera pe străini ca fiind eretici și că scopul lor este doar acela
de a promova valori eretice ȋn rȃndul populației ruse. Asociind corăbiile cu străinii, mama țarului le
considera ȋngrozitoare și credea că nu aduc nimic bun petru societatea rusă și pentru Petru ȋn
special.35
În anul 1689, Petru, a pus capăt regenței, trimițȃnd -o pe Sofia la mănăstirea Donskoi,
mănăstire cu un regim asemănător cu ȋnchisorile. Cu toate că Sofia nu mai controla aparatul de stat
rus, Petru nu s -a interesat deloc să conducă, lăsȃndu -i pe fratele său, țarul Ivan și pe mama sa să
conducă. Acesta și -a continuat vechile obiceiuri, ȋn special pasiunea pentru corăbii, chiar și după
moartea mamei lui, eveniment care nu l -a oprit ci chiar i -a dat mai multă libertate tȃnărului țar care
acum dețin ea o flotă de corăbii. Starea dezolantă ȋn care se afla Rusia dar și războiul neȋncheiat dus
ȋmpotriva tătarilor din Crimeea, l -au făcut pe țar să -și ia ȋn serios atribuțiile și să se ȋntoarcă la
ȋndatorirea de a guverna. Împreună cu fratele său, iau deciz ia de a mobiliza trupele armate ruse
ȋmpotriva tătarilor, cu scopul de a cucerii porturile de la Marea Azov. Campania ȋncepe ȋn anul
1695, fiind condusă de ȋnsuși țarul Petru. Această campanie a ȋnsemnat mult pentru Petru, care,
văzȃndu -se nevoit să renunț e la distracțiile sale, decide să pună capăt raidurilor tătare. Acesta este un
prilej pentru a -și pune ȋn practică strategiile de război pe care le avea ȋn minte și pentru a cuceri un
nou port ȋn care să acosteze corăbiile sale. Însă prima campanie a eșuat din cauza lipsei de
organizare a armatei ruse. Cea de -a doua campanie mult mai costisitoare decȃt prima, ȋnsă mai bine

35 Ibidem , pp. 23 -26.

29
organizată a reușit să ȋnvingă trupele tătare și să cucereasca portul Azov. Aceasta este prima victorie
a Rusiei de la sfȃrșitul domniei lui Aleksei, tatăl lui Petru. Pentru ruși această victorie a ȋnsemnat o
fărȃmă de speranță, iar pentru Petru, o legitimare a puterii sale. 36
În anul 1696, ȋn timp ce se afla ȋn campania de asediere a Azovului, află că fratele său Ivan,
a murit. Acesta es te un punct de cotitură ȋn viața lui Petru, deoarece era foarte apropiat de fratele
său, iar acum era conștient că toată responsabilitatea va cădea pe umerii săi. După terminarea
ceremoniilor funerare ale țarului Ivan și după celebrarea victoriei de la Azo v ȋn fața tătarilor, Petru
ȋși continuă visul de a transforma Rusia ȋntr -o țară care să domine mările și oceanele. Astfel ȋncepe
primul val de emancipare a l Rusiei. În noiembrie 1696 sunt trimiși 50 de tineri din familii nobile, ȋn
Europa Occidentală pentr u a ȋnvăța să navigheze și să construiască corăbii. După ei au mai plecat
ȋncă mulți alții. Acestora li se interzisese să se ȋntoarcă ȋn Rusia pȃnă nu ȋnvățau tot ce era de
trebuință pentru a construi corăbii. În anul următor Petru face ceva ce niciun cond ucător al Rusiei nu
a mai făcut, și anume pleacă ȋntr -o călătorie ȋn Europa, ȋmpreună cu ambasadorii săi. Lucrul care i -a
șocat pe nobilii ruși dar și pe liderii Occidentali a fost faptul că Petru dorea să călătorească și
incognito. Acest lucru ȋi oferea o cazia de a -și păstra intimitatea și libertatea de a -și urmării propriile
interese, fără să ia ȋn considerare problemele legate de protocol. Această expediție a durat 18 luni,
timp ȋn care Petru a călătorit sub numele de Petru Mihailov , nefiind ȋnregistrat ca țar. Marea
Ambasadă, cum a fost denumită expediția lui Petru a călătorit prin Riga, Prusia, prin Germania spre
Olanda iar mai apoi spre Anglia. În călătoria sa, Petru a efectuat vizite oficiale conducătorilor
regiunilor prin care a trecut, dar și vizite neoficiale ȋn porturi ȋn principal dar și ȋn diferite ateliere de
unde a cules informații cu scopul de a le pune ȋn practică ȋn Rusia. Șocul avut de monarhii europeni
atunci cȃnd Petru lucra cot la cot cu ceilalți muncitori pe șantierele navale din Anglia și Olanda, i -a
nedumerit și mai mult. Aceștia nu ȋnțelegeau cum de un monarh este interesat de astfel de lucruri.
Motivele acestei călătorii au fost intens dezbătute ȋn perioada lui Petru dar și după acesta. Lunga
perioadă de izolare a Rusiei, au făcut -o nesemnificativă pentru restul lumii. Tocmai călătoria lui
Petru ȋn Occident se presupune că a avut ca scop promovarea intereselor Rusiei și obținerea de
ajutor occidental ȋmpotriva turcilor. Din acest punct de vedere, Marea Ambasadă a fost un eșec,
deoarec e Petru nu a obținut sprijin pentru războiul său cu turcii ȋnsă rușii au reușit să angajeze mai
mult de 800 de specialiști, majoritatea ofițeri navali, constructori și ingineri. Pe lȃngă asta Petru a
achiziționat și tehnologie din O ccident, sau a cumpărat schițe pentru a putea tehnologiza diverse

36 Ibidem , pp. 35 -37.

30
sectoare economice ȋn Rusia.37 Interesele diplomatice ale lui Petru ȋn timpul expediției sale ȋn
Occident au eșuat datorită viziunii occidentale asupra Rusiei. Atȃt pentru monarhii din Vest cȃt și
pentru pop ulația d e rȃnd, care se definea u ȋn opoziție cu Orientul ,,barbar” , rușii păreau mai
apropiați de turcii musulmani și ,,barbari”, decȃt de europenii ,,civilizați”. Cu toate că rușii erau
foarte determinați să ȋnfrȃngă Imperiul Otoman iar liderii ortodocși au căutat de-a lungul vremii să
pună capăt supremației Imperiului Otoman și să păstreze distanța față de fundamentele religioase
islamice, toate aceste lucruri nu erau suficient cunoscute de un Occident care nu dădea importanță
Rusiei .38 În lunile care au urmat după ȋntoarcerea lui Petru din expediția ȋn Occident, au ȋnceput
primele reforme, prin care țarul dorea modernizarea sau occidentalizarea Rusiei. Una dintre primele
schimbări importante a fost reforma calendarului. Încă din cele mai vechi timpuri, rușii calcul au anii
din momentul ȋn care credeau ei că a fost făcută lumea, astfel ȋntoarcerea lui Petru acasă s -a
petrecut, după calendarul de atunci, ȋn anul 7206, nu ȋn 1689. Tot ȋn acest mod, rușii ȋncepeau noul
an la 1 septembrie, nu la 1 ianuarie. În consecință, ȋn anul 1699, țarul a dat un decret prin care noul
an va ȋncepe la 1 ianuarie și va fi considerat anu l700, nu anul 7217. Petru a dat dispoziții pentru a fi
organizate slujbe speciale de Anul Nou la 1 ianuarie, ba mai mult, oamenii trebuiau să ȋși arate
bucuria, iar casele acestora să fie luminate și pregătite de petreceri timp de șapte zile. Țarul a
schimbat și banii rusești, rușinat fiind de discrepanțele majore ȋntre monedele din țările pe care le -a
vizitat și Rusia, acesta a ordonat producerea unor mar i cantități de monede din cupru , atent create,
pentru copeicile (monedele) existente, ba chiar a ordonat crearea unor monede din aur sau arginit cu
valori de pȃnă la o rublă. În trei ani au fost emise și puse ȋn circulație sume impresionante care
ajungeau pȃnă la 9 milionae de ruble.39
În anul 1699 Petru a hotărȃt să ȋnceapă unul dintre cele mai costisitoare războaie de pȃnă
atunci ȋn Rusia, războiul cu Suedia. Aceasta este una dintre cele mai importante decizii ale domniei
sale, ȋnsă și una dintre cele mai riscante, ȋnsă Rusia avea nevoie de o nouă politică externă, atȃt
pentru a -și atinge obiectivele teritoriale cȃt și pentru a se face cunoscută ȋn Occident. Astfel Petru se
alipește alianței antisuedeze ȋmpreună cu August (elector de Saxonia) și cu Frederi k al IV -lea al
Danemarcei. La 6 august 1700 Petru declară război Suediei . Făcȃnd acest lucru pășea pe o cale care
avea să ȋl ducă la o ȋnfrȃngere zdrobitoare la Narva. Cu o armată slab pregătită ȋmpotriva unui
inamic puternic, Petru a ales prost momentul i ntrării ȋn ceea ce avea să se numească Marele Război
Nordic. Exact ȋn ziua intrării Rusiei ȋn război, Danemarca a capitulat, iar Petru și aliații săi ȋși

37 Ibidem , pp. 39 -41.
38 Simon Dixon, The Modernisation of Russia 1676 -1825 , Cambridge: Cambridg e University Press, 1999, p. 27.
39 Robert K. Massie, Peter the Great: His life and World , București: Editura ALL, 2015, pp. 240 -260.

31
reaminteau de ce Suedia era considerată o mare putere. Carol al XII -lea al Suediei, și -a condus
armata ȋn luptă, obținȃnd o victorie neașteptată, cu o armată de 10.000 de suedezi au reușit să
ȋnvingă cei 40.000 ruși, majoritatea capitulȃnd și să captureze ȋntrega artilerie rusească și mii de
prizonieri. Petru conștientizȃnd eșecul usturător a ȋnceput refac erea arm atei ruse. Costurile erau
enorme pentru o populație rusă slăbită și in refacere. John Swift ne relatează ȋn cartea sa Petru cel
Mare că instruirea a 20.000 de trupe ruse, cu muniții și resurse costa ȋn jur de 100.000 de ruble pe
an. Printre măsuril e luate de țar ȋn acea perioadă s -au numărat topirea clopotelor bisericilor pentru a
fi transformate ȋn muniție, dublarea producției de tunuri sau introducerea recrutării sistematice, ȋn
care se impunea un serviciu militar de 25 de ani. Se consideră că oda tă cu această reconstrucție a
armatei, Petru, a ȋnceput să creeze o armată rusă modernă, după standardele occidentale. Odată cu
refacerea armatei, Petru a ȋnceput să cȃștige bătălii ȋmpotriva suedezilor, cucerind diverse teritorii
din zona baltică. Bătălia de la Poltava (28 iunie 1709) a fost decisivă ȋn Marele Război Nord ic,.
Armata lui Carol, slăbită de condițiile vitrege de pe teritoriul Ucrainei de azi, a fost ȋnfrȃntă de
armata rusă superioară numeric și bine antrenată. În cȃteva ore, armata Suediei er a complet distrusă
și odată cu ea era distrus și statutul Suediei de mare put ere. În urma acestei victorii, Senatul rus i -a
propus țarului Petru să accepte titlul de ,,părinte al patriei, Petru cel Mare, ȋmpărat al ȋntregii
Rusii”. În tot acest timp Rusiei i s-a dus renumele ȋn Occident. Din acel moment comunitatea
vestică privea Rusia cu alți ochi. Au ȋnceput căsătorii ȋntre nobili ruși și occidentali, chiar fiul
țarulu i, Aleksei s -a căsătorit cu Charlotte, fiica ducelui de Wolfenbuttel . Putem observa o primă
ȋncercare a Occidentului de a atrage Rusia, noua putere regională, ȋn mrejele lui. 40 Cu toate că
armata suedeză a fost ȋnfrȃntă războiul a continuat, Rusia obținȃnd mai multe victorii, ȋnsă
obiectivul principal al țarului Petru a fost deja atins și anu me acela de a face Rusia cunoscută ȋn
restul lumii.
Mȃnat de succesul din luptele cu Suedia și cu o Europă care era cu ochii pe el și ȋi urmarea
toate deciziile , Petru s -a angajat ȋntr -un război cu Imperiul Otoman, ȋnsă acesta a fost ȋnfrȃnt la
Bătălia d e la Stănilești (9 iulie 1711) și obligat să renunțe la fortărețele Azov și Taganrog. După
ȋntoarcerea acasă, lumea credea că acesta este sfȃrșitul campaniilor militare ale lui Petru, campanii
plătite crunt de poporul rus: mai mult de 300.000 de oamenii au fost recrutați iar taxele se ridicaseră
de la 1.5 milioane de ruble ȋn 1680 la 8.7 milioane de ruble ȋn 1724, aproape totul se cheltuia pentru
război. Însă setea de putere și expansiune a lui Petru era de nestăvilit. Astfel acest a pornește o
campanie ȋn P ersia, cucerind patru provincii persane de pe coasta Mării Caspice. Campania din

40 Swift, op cit . , pp. 60 -64.

32
Persia a fost ultima ȋn care a luptat Petru, el s -a ȋntors acasă, oferin Rusiei primul an de pace de la
preluarea puterii.41
Domnia lui Petru cel Mare a fost măcinată de războ aiele pe care acesta le -a dus. Însă, aceste
războaie, pe lȃngă faptul că au făcut cunoscută Rusia pe plan extern, au influențat și politicile
interne ale statului Rus. Țarul a descoperit că sistemul administrației de stat rusești este ineficient și
nu răsp unde cerințelor sale, astfel s -a angajat ȋntr -o misiune de a eficientiza administrația. Una
dintre cele mai majore măsuri luate de Petru ȋn ceea ce privește administrația publică era să ofere
națiunii o nouă capitală. Ajungȃnd la malurile rȃului Neva, ȋn 1 703, el a hotărȃt construcția unui nou
port la Marea Baltică. Locul nu era unul propice pentru construirea unei așezări, era o zonă
mlăștinoasă, netedă și pustie, ȋnsă Petru a ales cu toate acestea să ȋși ȋntemeieze noul oraș ȋn acel loc.
El a acordat aces tui oraș atenția și resursele pe care numai campaniile lui militare le mai primiseră.
Această hotărȃre nu era privită cu ochi buni de ruși, ȋn special de țăranii aduși să lucreze la noua
așezare a lui Petru, deoarece condițiile de muncă erau ȋngrozitoare i ar proviziille insuficiente. La 16
mai 1703 s -au pus bazele noului oraș iar ȋn luna noiembrie a aceluiaș i an au acostat primele nave ȋn
port. Însă țarul voia mai mult decȃt un port. Acesta voia un oraș care să concureze cu cele văzute ȋn
Occident ȋn timpul expediției sale. Astfel l -a angajat pe arhitectul Domenico Trezzini, care i -a creat
orașului un stil baroc, nordic și plin de ornament. Pentru a definitiva orașul, Petru a luat măsuri
drastice pentru restul populației, acesta a interzis orice alte clădiri de piatră ȋn tot restul Rusiei. De
asemenea a populat cu forța noul oraș, nobililor, negustorilor și meșteșugarilor li s -a ordonat să se
mute aici și să -și construiască cȃte o casă pe propria cheltuială. Supranumit Babilonul Zăpezilor sau
Veneția Nordului , noul oraș intitulat Sankt Petersburg, după numele Sfȃntului Apostop Petru, era o
localitate rece și umedă unde iarna nu era u decȃt trei -patru ore de lumină după cum ne relatează
călătorii vremii. Cu toate acestea ȋn 1712 Sankt Petersburg devine noua capi tală a Rusiei. Nu exista
niciun decret ȋn acest sens, dar toată administrația a fost nevoită să se mute treptat acolo. 42 Mutarea
centrului administrativ la Sankt Petersburg poate fi privită ȋn același timp ca un capriciu al țarului,
sătul de viața bazată pe ritualuri ortodoxe, corupția și jocurile de putere din Moscova, ȋnsă și ca o
primă reformă a aparatului de stat.
Una dintre cele mai mari reforme aduse de Petru cel Mare ȋn Rusia, este transformarea
sistemului administrației centrale. Acesta a ȋnființa t noi instituții , după standardele vremii, care s -au
dovedit nu doar mai eficiente dar care reprezentau și o serioasă centralizare a administrației rusești.

41 Ibidem , pp. 65 -70.
42 Ibidem , pp. 80 -84.

33
Rusia ȋndreptȃndu -se către un stat mai degrabă absolutist. Sistemul administrativ moștenit de Petru ,
era unul medieval, dezorganizat, ineficient, spre deosebire de sistemele administrative occidentale.
Acesta se baza pe departamente administrative sau cancelarii ( prikazȋ) . Aceste departamente aveau
diferite funcții, unele se ocupau de probleme imediate, după care erau desființate, altele aveau un
domeniu clar de activitate, ȋnsă se suprapuneau adeseori. Problema principală pentru Petru era aceea
că activitatea de colectare a fondurilor se făcea prin intermediul mai multor departamente iar țarul
nu-și put ea da seama cȃți bani primea statul ȋn comparație cu cȃți ar trebui să primească s au cum
aceștia erau cheltuiți. I ntrar ea Rusiei ȋn războiul cu Suedia a fost momentul ȋn care țarul a decis că
este nevoie de o schimbare ȋn sistemul administrației centrale. Petru a ȋnființat ȋn acel moment
Camera Reprezentanților aleși ai meșteșugarilor și negustorilor ( Ratușa sau Burmistrskaia palata).
Acesta era un organism care controla fondurile colectate de burmisters (orășeni), fiind ales de către
negustorii mai bogați care răspundeau de colectarea taxelor de la producătorii și negustorii ruși.
Această reformă s -a dovedit a fi eficientă, Ratușa colectȃnd mai multe fonduri pentru campaniile lui
Petru decȃt o făcuseră prikazȋ , ȋnsă acest lucru nu a ȋnsemnat o ruptură comp letă de trecut. Petru a
ȋnființat noi prikazȋ , cu noi funcții administrative referitoare la armată. Cu toate că acest nou sistem
administrativ dădea semne de o mai bună eficiență față de cel vechi, taxele colectate nu acopereau ȋn
totalitate cheltuielile d e război ale lui Petru. Pentru acest lucru, țarul nostru s -a bazat pe pribȋlșciki
(cei care obțineau profit), funcționari care aveau menirea de a inventa noi taxe. Astfel au fost impuse
taxe pe bărbi și mustăți (acest lucru avea scopul atȃt de a ridica niv elul de taxe ȋnsă a fost și o
ȋncercare de a moderniza societatea și de a o ad uce la standardele occidentale) , pălării și cizme,
nașteri și ȋnmormȃntări, lemn de foc sau apă de băut. De asemenea au fost introduse monopoluri de
stat pe alcool, cretă, piese de șah sau sicrie. Cu toate că aceste taxe, uneori abuzive, aduceau mai
mulți bani statului, ȋn anul 1708, ȋn contextul invaziei suedeze, guvernul rus s -a văzut ȋn incapa citate
de a o feri cantitatea de bani de care avea nevoie Petru. Astfel, țarul a mers ș i mai departe cu reforma
sistemului administrativ, ȋmpărțind Rusia ȋn opt gubernii (regiuni), fiecare avȃnd propria ei
administrație și propriul guvernator. Prin acest lucru, Petru credea că se vor strȃnge mai multe taxe
și aceste regiuni vor fi guvernate mult mai bine. Însă s -a ȋnșelat, guvenatorii acestor opt regiuni
ȋndeplineau mult prea multe funcții ȋn stat sau ȋn armata țarului, ca să se mai ocupe și de acele
regiuni ȋn care s -a instaurat o autoguvernare haotică. În februarie 1711, Petru s -a gȃndit să ȋnființeze
un organism asemănător celor din occident, care să -l ȋnlocuiască ȋn timpul ȋn care el era plecat ȋn
campaniile sale. Astfel a luat naștere Senatul, inițial ca o soluție temporară, acesta urma să devină un
organism deplin și permanent, alcătuit din 9 membrii care ȋn absența lui Petru aveau autoritate

34
deplină pentru a acționa ȋn numele acestuia. Odată cu trecerea timpului, Senatul, a ȋnceput să dețină
diverse funcții nu doar cele de locțiitor al țarului. Spre exemplu, era responsabil cu traducerea
instrucțiunilor grăbite ale lui Petru referitoare la legislație. Senatul, a devenit și curtea supremă de
justiție a Rusiei, un organ vital care a lipsit ȋn Rusia pȃnă atunci. Începȃnd cu anul 1715, Petru a
devenit din ce ȋn ce mai interesat de aparatul ce ntral al statului, dorind și mai mult o schimbare a
acestuia. Petru s -a orientat ȋnspre sistemul administrativ suedez, un sistem bine definit care avea
sprijinul populației și care era bazat pe un sistem de colegii sau ministere, acestea aflȃndu -se sub
controlul unui consiliu condus de un președinte. Țarul Rusiei considera că acest nou sistem
ȋmprumutat de la suedezi va reduce drastic corupția și nepotismul Astfel ȋn 1718 cele 35 de prikazȋ
au fost ȋnlocuite cu nouă colegii fiecare ocupȃndu -se de către un d omeniu de importanță majoră ȋn
Rusia. În mai 1719, guberniile au fost ȋnlocuite de 50 de provincii, de mărime redusă, fiecare avȃnd
un consilier ales pentru a -i ajuta pe guvernatori. Însă corupția, nepotismul și incompetența
rămăseseră la fel de puternice. 43 Acest șir de reforme ale administrației au reușit să modifice și să
eficientizeze organizarea medievală, pȃnă atunci, din Rusia, ȋnsă nu și -au ȋndeplinit ȋn totalitate
scopul pentru care țarul Petru le -a adoptat, și anume acela de a suplimenta fonduril e armatelor sale.
Fiecare organism nou creat la nivelul administrației centrale, datorită lipsei de personal, angaja
persoane din vechile instituții, astfel tot acei oameni ajungeau să colecteze taxe sau să guverneze,
ȋnsă de această dată ȋntr -o nouă insti tuție. Schimările s -au făcut doar la nivel formal, constitutiv, dar
ȋn interiorul noilor organisme lucrurile se desfășurau ȋn același mod, nimic nu se schimbase.
În lungul șir de reforme ale administrației centrale, unele reușite altele mai puțin reușite ,
Petru cel Mare și -a pus amprenta și asupra Bisericii Ortodoxe Ruse. Țarul Petru trata Biserica mai
mult ca pe un departament al administrației de stat decȃt ca pe o instituție de sine stătătoare. Cu
toate că afinitatea lui spre ritualurile religioase l ipsea, fapt ce ȋngrijora populația țării, pentru care un
țar trebuia să fie pios, modest și să respecte cu sfințenie religia ortodoxă, Petru a rămas un creștin
ortodox ȋn sinea sa, chiar dacă tolera și alte secte, el considera, după cum ne relatează John S wift ȋn
cartea sa Petru cel Mare , că ,, mai importantă este credința decȃt forma serviciului religios ”. Țarul
nu era de acord cu numărul mare de preoți ignoranți care nu ȋși făceau datoria ȋn a salva sufletele
credincioșilor, astfel acesta a ȋncercat să dim inueze numărul calugărilor și călugărițelor, care emit
superstiții și le perpetuează ȋn rȃndul populației. În această privință Petru a dat un decret conform
căruia niciun bărbat sub 50 de ani nu putea deveni călugăr . De asemenea bogățiile mănăstirilor au
fost trecute sub propritatea statului. Principalul lucru care ȋl nemulțumea pe Petru era autoritatea

43 Ibidem , pp. 85 -93.

35
excesivă pe care o exercita această instituție conservatoare ȋn rȃndul populației. Patriarhii ruși au
avut un statut special, uneori erau tratați ca egali ai țarilor anteriori. Inclusiv ȋn timpul domni ei lui
Petru, Patriarhul Adrian intervenise ȋn viața privată a țarului, criticȃndu -i ȋnfățișarea, prietenii și
uneori chiar și acțiunile și deciziile acestuia. După moartea Patriarhului Adrian , prelatul Feofan
Prokopovici, un susținător al țarului a fost cel care a primit funcția de exarh (conducător temporar al
Bisericii Ortodoxe Ruse). Acesta a ȋntreprins măsurile necesare subordonării Bisericii statului,
oferind justificări pentru fiecare acțiune a lui Petru. Părintele Feofan a fost principalul reformator al
reglementărilor ecleziastice din 1721, prin care supersiția și ignoranța clerului religios a fost atacată
și ȋndreptată. Tot ȋn cadrul acestor reforme, funcția de patriarh a fost abolită, fiind ȋnlocuită d e Prea
Sfȃntul Sinod Atotconducător, un organism de tip colegial, aflat sub supravegherea unui procurator
laic, ȋn cele mai multe cazuri un ofițer al armatei. Astfel independența Bisericii a fost diminuată
considerabil, aceasta fiind redusă la statutul de departament de stat. Această acțiune este privită de
unii istorici ca fiind ȋnceputul istoriei moderne a Bisericii ȋn Rusia. În fața acestor reforme
bisericești nu a existat nicio rezistență, ȋnalții prelați au fost convinși individual de necesitatea
acest or reforme, iar populația era indiferentă. Pe termen lung, reformele bisericești ale lui Petru, au
dus la unele ȋmbunătățiri și la o mai bună funcționare a aparatului bisericesc, ȋnsă odată cu
independența , Biserica și -a pierdut și dinamismul. Scutirile de taxe ale preoților și ȋncercarea de
transformare a acestora ȋn reprezentanți ai statului au creat o distanțare a Bisericii și a preoților
inclusiv, de poporul pe care ȋl păstoreau și o identificare a clerului cu statul. 44
Petru cel Mare a fost un conducă tor atipic al Rusiei. Pȃnă la venirea lui pe tron, niciun alt
lider rus nu s -a preocupat de imaginea Rusiei și de modul ȋn care aceasta este privită de restul lumii.
Preocupările lui din primii ani de domnie dar și reformele impuse de acesta după expediția ȋn
Occident i -au făcut pe unii țărani să creadă că Petru fusese răpit și ȋnlocuit cu un străin al cărui scop
era să -i ruineze pe ruși și să le distrugă sufletele, trimițȃndu -le ȋn iad. 45 Încercările de modernizare a
Rusiei s -au lovit de o societate ȋnapoi ată, cu idei preconcepute, needucată, care neavȃnd de unde să
știe modul de viață din Occident era șceptică la ideile țarului.
Petru poate fi definit ca un monarh absolut, avȃnd ȋn vedere faptul că nu accepta niciun fel
de control din partea unei instituț ii. Noile organisme ȋnființate ȋn cadrul reformelor țarului, se
supuneau voinței sale. Desigur, ideea de autocrație exista ȋn Rusia cu mult ȋnainte de Petru, fiind
necesară pentru a conduce un stat de asemenea dimensiuni. Au existat, totuși, schimbări majo re

44 Ibidem , pp. 94 -96.
45 Ibidem , p. 124.

36
instituite de Petru. Acesta a creat un sistem administrativ mult mai eficient ȋn comparație cu haosul
vechilor instituții. Cu toate că nu a reușit să elimine total corupția, nepotismul și suprapunerea unor
organisme ale aparatului administrativ, măcar p uteau fi aflate responsabilitățile precise ale fiecărora.
Subordonarea Bisericii față de stat a fost un pas spre monarhia absolută, ȋnsă Petru ataca doar
administrația bisericească și clerul acesteia, nu fundamentele și practicile creștin -ortodoxe, acesta
fiind și unul din factorii care au dus la succesul acestei reforme, rără represalii din partea poporului
care se identifica cu această religie. Spre deosebire de Ivan cel Groaznic, care a redus pentru prima
dată discrepanțele dintre sacru și profan și care s-a autointitulat conducătorul Bisericii și delegatul
divinității căzȃnd ȋn dizgrație ȋn ochii poporului, Petru cel Mare a instaurat un mecanism de control
al aparatului administrativ al Bisericii, nu a pus stăpȃnire pe ceea ce pentru popor dar și pentru el era
sacru, profanȃndu -l, ci doar și -a impus propriile convingeri ȋn ceea ce privește instituția Bisericii
Ortodoxe Ruse. Trebuie să avem ȋn vedere și faptul că unele practici definitivate de Petru, au fost
ȋncepute de predecesorii săi, ȋnsă nu ȋi putem lua meritele de emancipare a societății ruse. Petru cel
Mare a dat startul unui proces de modernizare și transformare a Rusiei dintr -un stat inexistent ȋn
ochii Occidentului, ȋntr -o putere regională și mai apoi globală (secolul al XX -lea). Toate aceste
lucruri au dat naștere unor dezbateri aprinse ȋntre două curente ideologice , puternic ȋnrădăcinate ȋn
intelectualitatea rusă, și anume occidentaliștii și slavofilii. În continuarea studiului vom analiza cele
două curente ideologice și reprezentanții de vază a i acestora.

2.2 Occidentalism

Termenul de occidentalism este folosit pentru a releva admirația sau ȋnsușirea de către un
individ sau de către un grup a valorilor Occidentului (a țărilor dezvoltate din Vest) . Cuvȃntului i s -a
dat ȋnsă și o altă semnific ație, uneori exact inversă, și anume aceea de fundamentare a războiului
ȋmpotriva Occidentului și a valorilor sale. După cum afirmă și criticul literar Edward Said, ȋn
lucrarea sa Orientalism , Orientul a ajutat la definirea Europei, a ceea ce ȋnseamă Occid ent și
occidentalism , ca imagine contrastantă, mai exact, cultura europeană și -a dezvoltat propria identitate
prin poziția adoptată ȋmpotriva Orientului. Orientul este depravat, irațional și ,,diferit”, pe cȃnd
Europa este rațională, matură, dezvoltată și ,,normală”. Ian Buruma și Avishai Margalit au descris
termenul de Occidentalism ca fiind percepția culturilor non -Occidentale despre acesta .46

46 Kevin Moss, ,,Russian Occidentalism:Gayropa and Russia’s Traditional Values”, lucrare prezentată ȋn cadrul
conferinței European Conference on Politics and Gender , 11-13 iunie 2015, University of Uppsala.

37
Istoricul Larry Wolff, ȋn lucrarea Inventing Eastern Europe, susține faptul că Europa de Vest
a fost cea care a ,, inventat” Europa de Est ca fiind complementară acesteia, ȋn a doua jumătate a
secolului al XVIII -lea. Tot ȋn această perioadă, ȋn centrele culturale ale Europei de Vest s -a definit
noțiunea de ,,civilizație”, iar pentru ca ace st concept să fie plauzibil er a nevoie de un exemplu care
să releve exact opusul civilizației. Acest exemplu a fost găsit ȋn Europa de Est, care la fel ca și
Orientul, era diferită față de ceea ce considerau cei din Vest normal, putem spune că era barbară
pentru aceștia.47
Rusia secolu lui al XIX -lea este o țară a discrepanțelor majore ȋntre aristocrație și restul
populației, ȋn care educația occidentală introdusă ȋn Rusia prin mijloace m ai mult sau mai puțin
eficiente și izolarea maselor ȋntr -o tradiție cvasifeudală au accentuat diverse răzvrătiri ale populației
precum mișcarea raskolnicilor. În timp elitele ruse se ramifică, nemulțumite de realitatea propriei lor
condiții, ȋși făuresc o personalitate fictivă care să corespundă aspirațiilor lor. Astfel apar două
curente, unul slavofil, c onservator, tradiționalist, iar celălalt occidentalist, progresist, care aspiră spre
idealurile Occidentului. Constantina Raveca Buleu, ȋn cartea sa Voința de putere sub semnul ideii
europene ajunge la concluzia că aceste două curente au luat naștere dator ită sentimentului de
culpabilitate apărut ȋn urma procesului de deculturație și a ȋnstrăinării de valorile autohtone
provocate de occidentalizarea inițiată de Petru cel Mare.48
În cele ce urmează, ne vom concentra pe curentul ideologic care poartă denumire a de
Occidentalism, apărut ȋn Rusia secolului al XIX -lea. Acest termen a fost și este intens dezbătut de
către elitele Rusiei și ȋl putem descrie ca fiind aspirația unor intelectuali ruși la valorile
Occidentului. Totodată occidentaliștii ruși (susținători i curentului occidentalist din Rusia) aduc o
critică constructivă spun ei, la adresa statului care nu adoptă măsurile necesare pentru a alinia Rusia
la standardele Occidentului. Ca punct de referință ȋn istoria Rusiei, pentru occidentaliști, ȋl constituie
domnia lui Petru cel Mare (1682 -1725), perioadă ȋn care Rusia s -a făcut cunoscut ă ȋn rȃndul
celorlalte țări și ȋ n care s -a ȋnceput un proces de modernizare ȋn toate palierele societății ruse. Acest
proces a fost continuat mai mult sau mai puțin de către su ccesorii lui Petru cel Mare, pȃnă ȋn secolul
al XIX -lea, cȃnd țarul Alexandru I al Rusiei, venit la putere ȋn 1801, a redus eforturile de
modernizare ba chiar a ȋnceput un proces de revenire la tradițiile și valorile autentice ale societății
Ruse, excluzȃn d orice fel de influențe venite din exterior. Pentru occidentaliști, acest proces inițiat

47 Larry Wolff, Inventing Eastern Europe , Stanford: Stanford University Press, 1994, p. 4.
48 Constantina Raveca Buleu, Voința de putere sub semnul ideii europene , București: Editura Contemporanul, 2013, p.
111.

38
de țarul Alexandru I nu a făcut altceva decȃt să distrugă orice șansă a Rusiei de a se alinia Vestului,
aducȃnd societatea rusă la stadiul de societate medievală.
Un rol vital ȋn dezvoltarea occidentalismului ca și curent teoretic ȋn Rusia l -au avut
dezbaterile intense ȋntre susținătorii acestuia și slavofilii, care respingeau orice ȋncercare de aliniere
a Rusiei la valorile Occidentului. Aceste dezbateri contin uă chiar și astăzi aducȃnd argumente
pertinente de ambele părți ale baricadei. În cele ce urmează vom analiza modul ȋn care un
reprezentant emblematic al occidentalismului, Piotr Ceaadaev, privește societatea rusă și care sunt
,,vinovații” din punctul acestuia de vedere, pentru ,,ȋnapoierea” societății ruse.

2.2.1. Piotr Iakovlevici Ceaadaev

Piotr Iakovlevici Ceaadaev (1794 -1856) este unul dintre ȋntemeietorii gȃndirii filozofice
moderne din Rusia. Acesta este inclus ȋn categoria occidentaliștilor datorit ă stilului său de scriere
prin care critică virulent traseul societății ruse. Ceaadaev se naște la Moscova, ȋntr -o familie
nobiliară, fapt ce i -a oferit accesul la o educație mult mai bună decȃt majoritatea tinerilor ruși din
acea perioadă. Frecventează cu rsurile Universității din Moscova ȋnsă nu termină facultatea deoarece
se ȋnr olează ȋn armată și participă la campaniile desfășurate ȋmpotriva lui Napoleon de către țarul
Alexandru I. Reȋntors ȋn țară după lunga campanie ȋmpotriva lui Napoleon, Ceaadaev est e dezamăgit
ȋn legătură cu destinele țării sale . Astfel ȋn 1823 pleacă ȋn Occident, unde călătorește ȋn mai multe
țări, luȃnd legătura cu diverși autori și filozofi ai vremii precum Schelling sau La Mennais. După
reȋntoarcerea ȋn Rusia elaborează cele opt Scrisori filozofice. Apariți a primei scrisori ȋn Revista
Telescop declanșează un scandal imens, autorul fiind ȋnvinuit de antipatriotism și declarat nebun,
ținut cu domiciliu forțat și pază permanentă. Manuscrisele acestor scrisori aveau să vadă lumina
tiparului ȋn originalul francez abia ȋn 1966 și 1970.49
Piotr Ceaadaev a fost unul dintre cei mai virulenți critici ai regimului aflat la putere ȋn Rusia,
ȋn același timp amendȃnd fundamentele gȃndirii slavofile prin relevarea faptului că Rusia nu
aparține, s piritual vorbind, nici de Orient, nici de Occident, aceasta aflȃnduse izolată ȋntr -un vid ȋn
care spiritualitatea poporului rus nu a mai evoluat ci a rămas ȋncă ȋnfiptă ȋn convingerile bizantine,
adică ȋntr -un stadiu premodern. În scrisorile sale filozofic e, Ceaadaev afirmă că ȋntreaga cultură rusă
este bazată pe imitație. Evoluția puterii politice nu a fost ȋnsoțită și de o evoluție spirituală și
culturală și chiar dacă a fost aceasta din urmă nu a ținut pasul primei. În cadrul lucrării menționate

49 Ion Ianoși, ,,Prezentare” ȋn Piotr Ceaadaev, Scrisori filozofice , București: Editura Humanitas, 1993, pp. 6 -18.

39
mai sus, filozoful nostru se dezice de or ice atitudine naționalistă, fiind de părere că trebuie adoptat
imediat sistemul Occidental pentru buna funcționar e a statului. Acesta merge atȃt de departe ȋncȃt
propune subordonarea Ru siei față de autoritatea papală, fiind ferm convins că doar convertirea
Rusiei la catolicism o mai poate aduce ȋn rȃndul popoarelor ,,civilizate”.50
,,Faptul că sȋntem de -abia pe punctul de a descoperi adevăruri dintre cele mai banale ȋn alte
părți de lume și chiar, ȋn anumite privințe, l a popoare mai puțin ȋnaintate decȋt noi constituie una
dintre cele mai deplorabile particularități ale bizarei noastre civilizații .”51 De aici ne putem da seama
de starea de disperare a filozofului care, conștientizȃnd ȋnapo ierea de care dă dovadă Rusia, o
denumește bizară. Rușinat fiind de această stare latentă, Ceaadaev continuă să scoată la iveală
discrepanțele dintre Rusia și Occident și să -i atace pe cei care se fac vinovați, din punctul acestuia
de vedere, de această in capacitate a spiritului rus de a evolua. Călătoriile lui ȋn Occident, timpul
petrecut acolo și ȋntȃlnirile acestuia cu filozofii și scriitorii vremii ȋl fac să se simtă străin chiar ȋn
locul ȋn care a copilărit, nu mai simte că Moscova este casa lui, ( ,,ȋn propriile noastre case avem
aerul că ne aflăm ȋntr -o tabără […] ȋn propriile noastre orașe avem aerul unor nomazi, mai nomazi
decȋt cei care -și pasc turmele prin stepe ”.52) ȋnsă ȋncearcă din răsputeri să mobilizeze societatea
pentru a -și depăși condiția .
Pentru ȋnapo ierea intelectuală și culturală Ceaadaev dă vina pe clasa politică, care nu a făcut
nimic pentru a ușura traiul societății. O societate care se luptă pentru a supraviețui și căreia ,, nu i s -a
reglementat viața ”, o societate ȋn care viața po pulației nu are preț ȋn ochii țarului, nu poate aspira
spre cultură și evoluție culturală. Însă nu doar țarul este vinovat pentru ȋnapoierea de care suferă
Rusia. Filozoful nostru ajunge la concluzia că toate popoarele cunosc o perioadă de frămȃntări
viole nte, de ,, neliniști pasionate ”, această perioadă este denumită de către Ceaadaev ,, adolescența
popoarelor ”, o perioadă ȋn care pasiunile ies la iveală, curiozitățile, setea de cunoaștere prind contur
și ȋncep să schimbe societatea. În această perioadă popo arele se pun cu ,, impetuozitate ȋn mișcare” .
O astfel de epocă oferă popo arelor amintirile cele mai vii, ideile cele mai viguroase și ajută la
dezvoltarea unei societăți pe toate planurile. Rusia a fost lipsită de o asemenea perioadă. Din pu nctul
acestuia de vedere, Rusia s -a aflat la ȋnceput ȋntr -un ,,stadiu de barbarie sălbatică, apoi o superstiție
grosolană iar mai departe, o stăpȃnire străină” referindu -se la stadiul de triburi barbare,
neorganizate, din secolele al VII -lea și al IX -lea, mai apoi ȋn tr-o perioadă de ȋndoctrinare, de
tatonare și cunoștere a religiei ortodoxe (secolele X -XIII), credință care a venit cu numeroase

50 Buleu, op. cit . , p. 112.
51 Piotr Ceaadaev, Scrisori filozofice , București: Editura Humanitas, 1993, p. 25.
52 Ibidem , p. 26.

40
superstiții și obiceiuri care pentru Ceaadaev nu au făcut altceva decȃt să țină societatea pe loc, iar ȋn
final invazia mongolă di n secolul al XIII -lea care a ruinat orice speranță de redresare a societății.
Astfel Rusia a trecut peste perioada de ,, adolescență ” fără progrese considerabile, autentice, care să
clădească bazele unei evoluții vii toare. Autorul acestor scrisori consideră ca nu mai există nicio
legătură ȋntre triburile fondatoare ale Rusiei din secolele VIII -IX și Rusia secolului al XIX -lea.
Acesta spune că societatea rusă nu a moștenit nimic din trecutul său, spre deosebire de alte popoare
care au o cultură bazată pe fund amente istorice, care s -a dezvoltat treptat pe parcursul secolelor. Din
această cauză, rușii nu și -au format instinctele și mecanismele necesare pentru a supraviețui și
evolua . Cultura rusă provine ȋn ȋntregime din imitație și import, astfel mentalitatea r usă nu are
capacitatea de a crea singură idei, de a revoluționa diferite domenii, ci așteaptă totul de -a gata. ,, Noi
creștem, dar nu ne maturizăm .” este concluzia tragică la care ajunge filozoful, care continuă prin a
afirma că poporul rus se numără printre acele națiuni care par să nu facă parte integrantă din specia
umană și care există doar pentru a da lumii o mare lecție de așa nu.53
Spiritul occidentalist se reflectă și mai puternic pe parcurs ce filosoful se adȃncește ȋn
subiectul dezbătut. Acesta cons ideră că planul divin i -a ocolit pe ruși, care deși sunt situați ȋntre cele
două mari diviziuni ale lumii, Orientul și Occidentul, sprijinindu -se cu ,, un cot pe C hina și cu
celălalt pe Germania ”, nu au ȋmprumutat nimic din principiile naturii spirituale și din rațiunea
acestora. Providența i -a lăsat singuri pe ruși. Aceștia nu au dăruit lumii nimic ȋnsă nici nu au preluat
nimic de la lume. Cu toate că unii conducători, aici făcȃnd referire la Petru cel Mare și la Ecaterina
I, au ȋncercat inițierea procesulu i de civilizare și pentru a le stȃrni gustul modernismului ei le -au
,,aruncat o haină a civilizației ”, ȋnsă rușii au preluat doar haina iar de civilizație nu s -au atins.
Ceaadaev mai face referire și la țarul Alexandru I, care i -a mȃnat victorioși pe ruși de la un capăt la
altul al Europei, ȋnsă reveniți acasă, nu au adus cu ei decȃt idei dăunătoare acest lucru consideră
filozoful nostru a dat ȋnapoi Rusia cu jumătate de secol.54
Pe parcursul lucrării sale, Ceaadaev atinge și problema religiei, un subiect foarte sensibil ȋn
societatea rusă. Acesta consideră că ȋn timp ce doctrina religioasă cr ea societăți și ajuta la evoluția
acestora ȋn Occident, Rusia se ȋndrepta către ,, mizerabilul Bizanț ”, iar după căderea acestuia cultura
rusă nu a reușit să ȋși revin ă, ,,culegȃnd doar roadele ideii desfigurate astfel de patima omenească ”.
Religia a ajutat Occidentul să se dezvolte, să ajun gă la stadiul ȋn care este acum a ȋnzestrat popoarele
moderne cu remarcabile calități , spune Ceaadaev, aceasta a ȋmbogățit intelige nța umană prin

53 Ibidem , pp.26 -29.
54 Ibidem , p. 33.

41
supunera ȋn fața unei autorități care nu folosea forța pentru a -și impune ideile și convingerile. În
schimb ȋn Rusia nu s -a petrecut nimic din ceea ce s -a ȋntȃmplat ȋn Occident. În timp ce creștinismul
evolua trăgȃnd cu sine generații ȋntreg i, rușii nu se urneau din loc, ȋn ciuda numelui de creșt in pe
care ȋl purtau cu mȃndrie . Ceaadaev atacă ȋn repetate rȃnduri desfășurarea Bisericii Ortodoxe Ruse
sau biserica pravoslavnică cum o numește el, deoarece aceasta nu a făcut nimic pentru a ajuta
societatea rusă să evolueze, cu toate că i -a fost călăuză spirituală, nu a reușit să evolueze și odată cu
ea să tragă și poporul rus. Aceasta a stat și a privit cum a avut loc desăvȃrșirea iobăgiei ȋn Rusia
(secolul al XVI -lea), ȋn aceeași perioadă ȋn care biserica pravoslavnică era ȋntr -un moment de
maximă ȋnflorire și cȃnd avea puterea necesară de a se opune legării țăranului de glie. Filozoful este
de părere că unitatea creștină a fost unul din factorii care au ajutat popoarele din vestul Europei să se
dezvolte. Acestea ,, s-au ținut ȋntre ele de mȃnă ” avȃnd aceleași convingeri din punct de vedere
religios. Popoarele europene n -au folosit decȃt un singur idiom pentru a -i vorbi lui Dumnezeu, o
singură autoritate morală (aici făcȃnd referire la Biserica Catol ică), acest lucru le -a asigurat succesul
evoluției. Iar din moment ce pentru aceste popoare, faptul că aveau aceeași credință și exista o
comuniune din punct de vedere religios, a funcționat, era clar pentru Ceaadaev că Rusia greșește
undeva. Religia ortod oxă, prezenta slăbiciuni, aceasta i -a ținut ȋn afara mișcării universale ȋn care s -a
dezvoltat ideea socială creștină. Astfel acesta ajunge la concluzia că Rusia trebuie să ȋși regȃndească
nevoile și să ȋși reȋnsuflețească credința, dȃndu -i un imbold ,, cu adevărat creștin ” ȋnsă pentru a face
acest lucru trebuie luată de la ȋnceput ,, educarea genului uman ” ȋn Rusia.55
Aceste scrisori filozofice ale lui Piotr Ceaadaev au atras numeroși simpatizanți ai curentului
Occidentalist. Problemele identificate de filoz of au fost prezente ȋn mințile multora dintre elitele
Rusiei secolului al XIX -lea ȋnsă datorită regimului aflat la putere, exista teama de a da glas acestor
opinii. Ceaadaev identifică problemele principale cu care se confruntă și cu care s -a confruntat Ru sia
de-a lungul secolelor, aducȃnd critici constructive și uneori modalități de rezolvare a anumitor
probleme. Arestul la domiciliu impus de țar pentru filozoful nostru nu a făcut altceva decȃt să -l
motiveze să scrie ȋn continuare și să scoată la iveală și mai multe probleme la nivelul societății ruse.
Dacă la ȋnceput blama strict instituția Bisericii Ortodoxe Ruse, pe parcursul studiului său, a ajuns la
concluzia că inclusiv ramura creștinismului adoptată de ruși a fost una greșită, o alegere care i -a
ținut pe loc secole la rȃnd . Această operă nu este un semn de anti -patriotism ci dimpotrivă, din
dragoste pentru locurile natale, pentru poporul rus și pentru Rusia ca stat, Ceaadaev ȋncearcă să
accentueze necesitățile Rusiei, cu speranța ca un lider să l e ȋndeplinească. Ideile acestuia au stȃrnit

55 Ibidem , pp. 33 -39.

42
valuri de nemulțumiri ȋn rȃndul societății ruse și nenumărate dezbateri ȋntre sus ținătorii ideilor
occidentaliste și slavofilii despre care vom vorbi ȋn continuarea studiului.

2.3. Slavofilism

Rusia secolulu i al XIX -lea a fost dominată de confruntările de idei dintre cele două mișcări
intelectuale: occidentaliștii și slavofilii. După cum am văzut pe parcursul studiului, aceste dezbateri
au făcut ambele părți să evolueze, să descopere noi arii de interes ale f iecărei doctrine și să vină cu
idei și argumente care au fost de mare folos ȋn dezvoltarea societății ruse. Slavofilismul ca și
mișcare intelectuală apare la ȋnceputul secolului al XIX -lea fiind principala mișcare conservatoare a
acelei perioade . Ideile pr incipale, punctele forte cȃt și slăbiciunile acestui curent, au fost teoretizate
de către Aleksei Homiakov, Ivan Kireevsky și Konstantin Aksakov. Aceștia au pus bazele
slavofilismului, elaborȃnd doctrina după care se va ghida această mișcare intelectuală ș i care
urmărea ȋn principal relațiile Rusiei cu Vestul, istoria Rusiei, procesul cunoașterii și natura societății
și culturii ruse. La fel ca și occidentaliștii, slavofilii nu scapă din vedere spiritualitatea poporului rus,
ȋnsă pentru aceștia din urmă spi ritualitatea are la bază fundamentele religiei ortodoxe ȋnsușite și
ȋnrădăcinate ȋn conștiința rusă .56
Biserica Ortodoxă Rusă a fost călăuza și refugiul rușilor de -a lungul istoriei, aceasta a ajutat
poporul rus să treacă peste toate obstacolele de ordin i ntern și extern. Pentru slavofili ortodoxia este
cea care a dat principalele valori poporului rus, cultura și principiile după care se ghidează acesta.
Rușii s -au identificat cu ortodoxia iar mai apoi a u evoluat ȋmpreună cu ea pȃnă la forma actuală.
Astfel o trecere la catolicism precum dorea Ceaadaev nu ar face altceva decȃt să distrugă libertatea,
unitatea iar mai apoi statul rus ȋn toată complexitatea lui. Relația slavofililor cu Biserica Rusă este
una foarte strȃnsă, aceștia au combătut orice ȋncercare de denigrare a Bisericii iar Biserica, la rȃndul
ei le -a susținut ideile, ȋndrumȃnd poporul rus să -i sprijine și să ia exemplul acestora. Temele
abordate de slavofili sunt ȋn general legate de religia rușilor. Aceștia atribuie toate meritele pentru
evoluți a Rusiei de la stadiul de triburi primitive pȃnă la Imperiu, religiei ortodoxe și Bisericii
Ortodoxe Ruse. Doar prin ortodoxie, poporul rus s -a unit, a răzbit ȋmpotriva cotropitorilor și s -a
extins.

56 William Leatherbarrow și Derek Offord, A History of Russia n Thought , New York: Cambridge University Press,
2010, pp. 108 -109.

43
Slavofilii abordează și palierul politic ȋn Rusia , insis tȃnd asupra faptului că aspirația
poporului la puterea politică poate duce la falimentul unei națiuni. Aceștia dau exemplul mișcării
decembriștilor din Rusia și ȋncercarea acestora de a prelua puterea țarului Nicolae I ȋn anul 1825,
spunȃnd că o astfel de mișcare are la bază origini occidentale, fiind inspirată din statele vestice.
Elitele care au condus această mișcare au fost ,,infectate” de principiile occidentale și au ȋncercat să
distrugă spiritul național al Rusiei. Slavofilismul susține că monarhia e ste singura formă de
conducere care poate asigura stabilitatea Rusiei și libertatea populației. Doar ȋntr -un stat ȋn care
poporul nu se amestecă ȋn treburile țarului, iar țarul nu conduce ȋntr -un mod despotic, ci gȃndindu -se
la binele populației, doar acol o unde relația dintre conducător și popor se bazează pe principiul non –
intervenției ȋn lucrurile care țin de fiecare, numai ȋntr -un asemenea stat, populației ȋi pot fi garantate
toate drepturile de care are nevoie. Însă, conform slavofililor, toate aceste lucruri s -au pierdut odată
cu reformele de occidentalizare ale lui Petru cel Mare. Aceste reforme au adus concepte noi ȋn
societatea rusă, iar populația preluȃndu -le a ȋnceput să treacă peste acel principiu al non -intervenției,
astfel este o chestiune de t imp pȃnă cȃnd poporul ȋși va cere drepturi politice și va ȋncepe să se
amestece ȋn politică. Singura cale prin care susținătorii acestor idei conservatoare, cred că implicarea
maselor ȋn politică poate fi evitată este revenirea la vechile principii ale Ru siei, revenirea la
principiile dinainte de Petru cel Mare, perioadă ȋn care populația nu se implica ȋn politicile țarului și
nici nu dorea acest lucru. 57 Spre sfȃrșitul secolului al XIX -lea mai mulți istorici și filozofi ruși din
rȃndul slavofililor, precu m Vladimir Soloviov sau V. Kliuchevskii au analizat domnia lui Petru cel
Mare, ȋncercȃnd să scoată la iveală greșelile făcute de acesta și părțile negative ale reformelor
implementate de el, ȋnsă nu i -au negat niciodată meritul de a transforma Rusia dintr -un stat
nesemnificativ pentru restul țărilor, ȋntr -unul cunoscut ȋn ȋntreaga lume.
Acest curent ideologic, conservator și tradiționalist vine ca o reacție la tendințele de
occidentalism ale vremii. Putem spune că este o reacție obișnuită și ȋn același tim p necesară.
Apariția slavofilismului a ȋntărit ideile occidentaliste, iar dezbaterile dintre cele două curente nu au
făcut altceva decȃt să amplifice evoluția acestora . Ca punct de plecare pentru slavofili ȋl constituie
domnia lui Petru cel Mare. Însă spre deosebire de occidentaliști pentru care domnia lui Petru I a fost
benefică, pentru slavofili, a ceasta a fost dăunătoare iar societatea rusă trebuie să ȋncerce prin orice
mijloace o revenire la valorile pre -Petrine. Slavofilismul vine să contrazică fundame ntele
occidentalismului, luȃnd punct cu punct toate argumentele acestora, slavofilii vin cu idei și contra –
argumente care se opun ȋn totalitate deschiderii către Vest. Cu toate că aceștia resping orice

57 Ibidem , pp. 111 -112.

44
influență occidentală, unii ideologi contemporani susț in că ȋnsăși ideea de curent apărut ca reacție
ȋmpotriva unui alt curent este o idee inspirată din O ccident. Religia ortodoxă și Biserica Ortodoxă
Rusă joacă un rol cheie ȋn doctrina slavofililor, aceasta a ajutat atȃt la dezvoltarea spiritului rus cȃt și
la dezvoltarea statului. Argumentele aduse de slavofili nu exclud neapărat dezvoltarea și
emanciparea societății ruse ci exclud ȋn totalitate ideea de imitare a modelului Occidental. Aceștia
consideră că orice lucru adus din Occident nu face altceva decȃt să distrugă spiritualitatea rusă atȃt
de importantă ȋn menținerea stabilității statale. Deci urmăresc o politică de ȋnchidere a Rusiei față de
restul lumii , păstrarea tradițiilor, valorilor și principiilor societății ruse autentice, evoluția fiind
privită ȋn sensul de aprofundare a acestor valori. Pentru o mai bună ȋnțelegere a doctrinei slavofile,
ȋn continuarea studiului vom analiza ideile unui reprezentant de seamă a slavofilismului și anume
Alek sei S. Homiakov.

2.3.1. Aleksei Stepanovici Homiakov

Aleksei S. Homiakov (1804 -1860) a pus bazele mișcării slavofile ȋn Rusia, devenin d unul
dintre cei mai mari teoreticieni ruși. Acesta și -a dăruit ȋntreaga viață acestui curent, ȋncercȃnd să
demonstreze faptul că Rusia nu are nevoie să imite Occidentul, ace asta ȋși poate crea singură un
destin glorios. Homiakov se naște ȋntr -o familie de nobili ruși, fiind crescut de mic cu valorile și
ritualurile creștin -ortodoxe. Acest lucru ȋi va influența cariera și ȋl va apropia pe filozoful nostru de
Biserică. Studiile universitare le efectuează la Universitatea din Moscova, unde devine licențiat ȋn
matematică, ȋnsă pe lȃngă aceasta, Homiakov studiază pictura și limbile engleză și franceză. În anul
1828 se ȋnrolează ȋn armată, luptȃnd ȋn războiul ȋmpotriva turcilor ȋn B ulgaria. După ȋntoarcerea din
război se retrage la țară pentru a avea grijă de domeniile familiei ȋnsă iernile și le petrece ȋn
Moscova, unde frecventa diverse cercuri intelectuale. Scrierile lui Homiakov nu au putut vedea
lumina tiparului ȋn Rusia din cau za cenzurii țariste, pentru aceasta el a condamnat vehement acest
regim, chemȃndu -și compatrioții la pocăință.58
Pentru Homiakov, principalul ideolog al curentului slavofil, diferențele dintre Rusia și
Occident se bazează pe repercursiunile sciziunii istorice care a afectat evoluția lumii. În lucrările
sale ajunge la concluzia că libertatea și necesitatea constituie principiile ascunse ȋn jurul cărora se
ȋnvȃrte ȋntr -un fel sau altul, toată gȃndirea omenirii. Istoria religiilor ne ilustrează opoziția a cestor

58 Robert Bird, ,,Introducere generală”, ȋn Aleksei Homiakov și Ivan Kireevsky , On Spiritual Unity: a slavophile reader ,
Hudson: Lindisfarne Books, 19 98, pp. 12 -13.

45
principii, unele națiuni sau religii au fost fondate pe principiul necesității iar altele pe principiul
libertății. Homiakov denumește principiul necesității ,, Kushite ” (făcȃnd referire la Kush, denumirea
biblică a Etiopiei de astăzi), ȋn timp ce pr incipiul libertății a fost denumit principiul ,, Iranian ”.
Diferențele dintre aceste două principii constituie bazele criticii slavofililor la adresa Occidentului.
În viziunea lui Homiakov principiul Kushite, se caracterizează prin bună organizare, rațional ism,
materialism etc. , ȋn schimb, principiul Iranian al libertății se manifestă ȋn civilizațiile care au prețuit
asociațiile libere, spiritualitatea, creativitatea și libertatea de exprimare a sinelui prin muzică sau
poezie. În analiza lui Homiakov, princ ipiul Kushite, originar din Africa, Babilon și părți ale Asiei, a
fost transferat ȋn Europa de Vest prin intermediul Imperiului Roman și al Bisericii Imperiale, care se
bazau pe raționalitate ȋn detrimentul spiritualității. De cealaltă parte, națiunile sla ve, fiind
reprezentate de Rusia și susținute de Biserica Ortodoxă reprezintă continuarea principiului Iranian,
ȋn care spiritualitatea dăinuie peste rațiune. Această dihotomie dintre principiul Kushite și cel
Iranian constituie baza discrepanțelor dintre I luminismul European și Romantismul naționalist din
Rusia. Pentru Homiakov, societățile occidentale nu sunt altceva decȃt construcții artificiale care se
bazează pe principiul necesității și care pun ȋn balanță libertatea indivizilor cu necesitatea unei
armoni sociale. În schimb Rusia, este construită după cu totul alte principii, bazȃndu -se pe mai mult
pe legile morale decȃt pe supunerea ȋn fața unor factori externi sau a unui contract.59
În Occident, teoria socială a fost dominată de conceptul autonomiei individuale, cu drepturile
și libertățile acesteia, care trebuia u să fie ȋn perfectă concordanță cu alte autonomii individuale și
ȋncorporate ȋntr -o construcție artificială denumită societate. Pentru Homiakov, teoria socială se baza
pe conceptul denumit sobornost . Acest concept este dificil de tradus, ȋnsă el reprezintă comunitatea
sau comuniunea spirituală a oamenilor care trăiesc de comun acord ȋmpreună, care se ghidează după
aceleași principii și care aspiră către aceleași idealuri. Homiakov insistă că acest termen reprezintă
de fapt adevăratul sens al cuvȃntului ,,catolic”. Termenul sobor provenit din limba rusă, ȋn traducere
liberă ȋnseamnă ,,adunare” și ,,catedrală”, acest termen reprezintă cel mai bine esența bisericii ruse,
care nu este formată doar dintr -o multitudine de indivizi, ci reprezintă o comuniune de indivizi, uniți
de spiritul creștin și care aspiră către harul lui Dumnezeu.60 Acest concept are scopul de a scoate ȋn
evidență unul dintre principiile esențiale după care se ghidează sau ar tre bui să se ghideze societatea
rusă, și anume acela de unitate. Termenul sobornost era adresat ȋn primul rȃnd comunităților rurale
din Rusia, așa numitele obshchina, societăți unite de principiile creștin ortodoxe. Filozoful nostru

59 Leatherbarrow și Offord, op. cit., pp 109 -110.
60 Ibidem .

46
consideră că restul societ ății ruse ar trebui să ia exemplu de la aceste comunități, pentru că doar
unite pot face față cultului individualismului care ia amploare ȋn Occident.
Subiectul principal al operelor lui Homiakov este religia. Acesta ȋncearcă să demonstreze
cursivitatea pe care religia creștin ortodoxă a avut -o și faptul că aceasta a fost constantă și
ȋntotdeauna aproape de poporul rus. Acest lucru vine ȋn contradicție cu ideile lui Ceaadaev, care
considera că Biserica deține partea ei de vină pentru ȋnapoierea ȋn care s e află societatea rusă. Pentru
Homiakov, Biserica Ortodoxă nu a fost schimbată niciodată, nici nu se putea ȋntȃmpla un asemenea
lucru, deoarece atunci automat și -ar fi pierdut spiritul adevărului. Filozoful neagă ideea conform
căreia de -a lungul istoriei, biserica să fi comis erori, chiar și neȋnsemnate, sau că episcopii și -au
urmărit propriile interese și nu cele natural venite din ȋnvățăturile creștine și ȋndreptate către popor .
Biserica Ortodoxă Rusă, pentru slavofili este cea care a dus la unitatea popo rului. În ortodoxie,
individul rus se descoperă pe sine, ȋnsă nu ȋn singurătate spirituală ci ȋn comuniune cu aproapele său.
Homiakov consideră că ȋn Rusia nu au existat diferențe ȋntre interesele Bisericii Ortodoxe și cele
ale societății ruse. Ambele au fost unite ȋntr -un singur organism ȋnsuflețit de aspirația către
divinitate. O asemenea armonie era imposibilă ȋn societățile artificial construite din Vest, unde,
catolicismul a pus interesele Papei pe primul loc, deasupra libertății individuale a cetățen ilor, astfel
s-a creat o societate unită ȋnsă care nu era liberă să aleagă ceea ce vrea.61 În cadrul scrierilor sale, nu
duce o luptă cu societățile occidentale, din contră, acesta le admiră cultura și gradul de dezvoltare la
care au ajuns, ȋnsă este de păr ere că fiind concentrate pe dezvoltare materială au uitat de partea
spirituală. Această parte, conform autorului nostru, este cea mai importantă pentru existența și
ȋnflorirea unui popor. Rusia are spiritualitatea necesară pentru a evolua, ȋnsă Homiakov nu este de
acord ca aceasta să ȋmprumute traseul evoluativ al Vestului, ci trebuie să ȋși facă propriul traseu pe
care să -l urmeze. Dacă Rusia va prelua modelul Occidental ȋși va pierde din latura spirituală iar
astfel tot efortul pe care rușii ȋl vor duce s pre dezvoltarea societății va fi ȋn van. Occidentul are
nevoie de Rusia pentru a nu avea soarta Imperiului Roman. Rusia poate oferi ȋndrumare spirituală
pentru Vest, ȋl poate călăuzi ȋnspre revenirea la sinele pierdut ȋ n goana după lucruri materiale și
efemere.62
Aleksei S. Homiakov deține un rol principal ȋn dezvoltarea curentului slavofil ȋn Rusia. Prin
lucrările acestuia, slavofilii, au ȋnceput să combată doctrina occidentalistă care era ȋntr -o continuă
expansiune și care ȋși atrăgea tot mai mu lți adepți. Acesta vine cu noi idei, conservat oare, care

61 Ibidem , p. 111.
62 Bird, op. cit., pp. 12 -15.

47
cheamă la revenirea la valorile inițiale, autohtone ale poporului rus. Este important de reținut faptul
că Homiakov nu disprețuiește Occidentul ci din contră, ȋi admiră evoluția și stadiul la care a ajuns,
ȋnsă consideră că Vestul a plătit un preț mult prea mare pentru a ajunge ȋn acest stadiu și anume și -a
pierdut spiritualitatea. Astfel, filozoful nostru, considedră că Rusia nu are nevoie să imite procesul
de dezvoltare urmat de Occident deoarece și -ar pierde spiritualitatea de care are foarte mare nevoie
pentru a -și ȋndeplini destinul măreț, despre care se vorbea ȋncă de la formarea statului rus. Deci
Rusia trebuie să se desprindă de tentativele de occidentalizare și să -și creeze propriul traseu pen tru a
se dezvolta. Secolele ȋn care Rusia s -a izolat de restul lumii, au format iar mai apoi au aprofundat
valorile după care rușii se ghidează ȋn prezent. Aceste valori sunt suficiente pentru evoluția propriu –
zisă la care aspiră Rusia, tot ceea ce lipseșt e este conjunctura favorabilă pentru ȋnceperea procesului
propriu de dezvoltare.

2.4. Sinteze ideologice

După perioada de teoretizare a celor două curente principale din Rusia, occidentalismul și
slavofilismul, au urmat intense dezbateri , iar fundamentele teoretice pe care se bazează acestea au
devenit cunoscute ȋn ȋntreaga Rusie. Majoritatea intelectualilor secolului al XIX -lea s-au situat de o
parte sau de alta a baricadei, susținȃnd curentul teoretic de care se simțeau mai apropiați. A existat și
o afiliere condiționată de funcția deținută, astfel cei care lucrau ȋn slujba țarului sau care aveau
legături cu Biserica Ortodoxă Rusă erau mai predispuși să devină susținătorii slavofilismului decȃt
cei care lucrau pe cont propriu. Odată cu dezvoltarea elitei rusești au existat și intelectuali care s -au
regăsit ȋn ambele curente ideologice. Aceștia au preferat să nu se afilieze niciunei mișcări, să rămȃnă
neutrii ȋnsă să ȋși exprime ideile pe care l e aveau despre ambele curente. Unul dintre cei mai
cunoscuți filozofi ruși care nu a făcut parte nici din occidentalism și nici din slavofilism este Nikolai
Alexandrovici Berdiaev, iar ȋn continuarea studiului ȋi vom analiza ideile pe care acesta le -a avut
despre cele două mișcări ideologice.

2.4.1. Nikolai Alexandrovici Berdiaev

Nikolai A. Berdiaev (1874 -1948) a fost unul dintre cei mai cunoscuți filozofi ruși ai
secolului al XX -lea. Acesta s -a născut la Kiev, ȋntr -o familie care făcea parte din aristocrația

48
militară, ȋnsă care era ȋn ton cu im itațiile venite din Vest. Acesta a crescut după principii
Occidentale, a ȋnvățat limba franceză de mic și a ȋnceput să -i citească pe Kant, Hegel, Dostoevski
sau Tolstoi. Preocupările intelectuale timpurii, l -au făcut pe Berdiaev să privească altfel lumea din
jurul său, a devenit din ce ȋn ce mai izolat, preferȃnd solitudinea ȋn defavoarea familiei. Urmează
școala de cadeți din Kiev iar mai apoi cursurile Universității din Kiev. Aici se vede pus ȋn mijlocul
unei vieți sociale, politice și filozofice. În 189 7 devine membru al Uniunii pentru eliberarea clasei
muncitoare, iar mai apoi se apropie de marxism, lucrȃnd ȋn deaproape cu conducerea acestui curent
ideologic din Rusia. Un an mai tȃrziu este arestat pentru curajul său de a protesta ȋmpotriva
conducerii. După doi ani petrecuți ȋn ȋnchisoare este eliberat dar exilat ȋn Regiunea Vologda, aici, la
ȋnceput ȋși ȋntărește crezurile marxiste, mai apoi trece ȋnspre un misticism de neȋnțeles ca ȋn final să
se scufunde ȋn tainele religiei creștin -ortodoxe. După term inarea perioadei de exil, proaspăt inițiat ȋn
tainele ortodoxiei, ajunge la Moscova unde ȋnființează o ,,Societate filozofico -religioasă” și devine
profesor al Universității din Moscova, ȋn anul 1916. După scurt timp este arestat ȋmpreună cu alțin
intelect uali ruși, de către regimul bolșevic venit la putere și este exilat din Rusia. Majoritatea
operelor sale filozofice au fost scrise ȋn exil, unde ideile și talentul său au fost apreciate ȋn adevărata
lor valoare .63
Berdiaev a fost fără ȋndoială unul dintre cei mai profunzi și originali gȃnditori ai Rusiei,
scrierile sale conțin inuiții pe care abia vremurile de acum sau cele din viitor le vor putea confirma.
Ideea centrală a gȃndirii sale de după perioada exilului, perioadă ȋn care s -a apropiat de filozofia
creștină este aceea că ,, omul fără Dumnezeu, ȋncetează a mai fi om ”. De aici ne putem da seama cȃt
de tare l -a marcat pe filozoful nostru doctrina creștină și ȋnvățăturile acesteia. Cu toate că prin
apropierea de ortodoxie și prin faptul că operele sale au un puternic caracter religios, ar putea fi
ȋncadrat ȋn curentul slavofilist, acesta nu face altceva decȃt să prezinte ȋntr -un mod obiectiv statul
rus, societatea rusă și drumul pe care aceasta l -a urmat și pe care trebuie să ȋl urmeze pe viitor. În
cadrul operei sale, Ideea Rusă, Berdiaev ne spune că la origini, poporul rus este un popor oriental,
partea creștină a Orientului, ȋnsă este totodată un Orient care a fost supus secole la rȃnd unui proces
de occidentalizare. Acest proces a fost asimilat numai de clasele cultivate, de itelighenția rusă.
Țăranii sau clasa muncitoare nu au participat la acest proces de occidentalizare, astfel s -a produs,
sau s -a adȃncit sciziunea societății ruse. Rusia a cunoscut o succesiune de tipuri de civilizație din
cele mai ne prielnice, filozoful consideră că orice urmă de unitate organică ȋn cadrul societății ruse,

63 Christopher Bamford, ,,Introducere”, ȋn Nikolai Berdiaev The Russian Idea , Hudson: Lindisfarne Press, 1992.

49
este complet absentă. 64Această negare a unității organice a societății ruse, vine să zguduie din
temelii unul dintre principiile de bază ale slavofilismului, care e ra de părere că societatea rusă
trăiește ȋntr -o comuniune, principiul sobornost al lui Homiakov nu mai are relevanță ȋn acest caz.
Filozoful Berdiaev vine să contrazică și argumente ale occidentaliștilor. Acesta scoate ȋn
evidență faptul că de -a lungul s ecolelor s -au succedat cel puțin cinci Rusii, toate diferite: Rusia
Kieveană, Rusia sub ocupația mongolă, Rusia Moscovită și Rusia Imperială sub domnia lui Petru cel
Mare. Astfel, filozoful nostru consideră că nu se poate vorbi despre o lipsă de cultură ȋn societatea
rusă, sau despre o ,,cultură tȃnără”, ȋntr -o țară atȃt de ,,veche”. Acesta merge mai departe
contrazicȃnd argumentele occidentaliste conform cărora Rusia, pȃnă la venirea lui Petru cel Mare la
putere, se afla ȋntr -un stadiu de barbarism, o soci etate cu mult ȋnapoiată de restul lumii. Drept
exemplu este dat Kievul, care cunoscuse de -a lungul vremii o cultură mult mai avansată decȃt cea a
Occidentului din acea perioadă, acesta se putea mȃndri cu o școală clasică de pictori de icoane ȋncă
din secol ul al XIV -lea, pe lȃngă asta, adăpostea o arhitectură a clădirilor remarcabilă. Rusia
Moscovită a continuat această tradiție, ducȃnd -o la rang de perfecțiune ȋn privința stilului. Acestea
nu se asemănau cu cele din Occident, nu exista un raport de imitare a Vestului, fiind vorba de arta
unui regat mongol, creștinat. Civilizația moscovită a luat naștere chiar din procesul de respingere a
Occidentul ui latin, consideră Berdiaev, acesta mai adaugă faptul că lipsa gȃnditorilor ruși din acea
perioadă se datorează condițiilor vitrege prin care trebuiau să treacă elitele vremii, ȋnsă poporul rus
și-a exprimat civilizația și ideile printr -un stil plastic greu de reprodus sau de ȋntrecut chiar și ȋn
perioada lui Petru cel Mare.65
În ceea ce privește religia poporului rus, Berdiaev consideră că rușii nu se vor putea lepăda
de credința acestora niciodată. Modul ȋn care s -a format poporul rus este strȃns legat de religia
creștin -ortodoxă, aceasta l -a ȋnzestrat cu trăsături aparte precum, dogmatismul sau ascentismul.
Spiri tualitatea sufletului rus, cuprinde o aspirație către unele țeluri care nu au nimic religios ȋn ele și
care sunt mai mult obiective sociale decȃt religioase. Acest mod de a ȋmplini obiective sociale
pornind de la idealuri religioase, a făcut ca vreme de se cole la rȃnd Biserica Ortodoxă Rusă să fie
protejată de fiecare regim aflat la putere. Chiar și conducătorii care nu erau de acord cu normele
doctrinei creștine, au ȋnțeles că aceasta joacă un rol important ȋn sufletul rușilor, iar pentru a -și duce
la capă t interesele au ȋncercat o apropiere de Biserică. Datorită modului de formare dogmatico –
religios, rușii nu vor ȋnceta niciodată să fie ortodocși (eretici , nihiliști sau apocaliptici). Drept

64 Nikolai Berdiaev, Origi nile și sensul comunismului rus , Cluj -Napoica: Editura Dacia, 1994, pp. 25 -26.
65 Ibidem .

50
argument, filozoful aduce ȋn discuție, secolul al XVII -lea, peri oadă ȋn care s -a produs Marea
Schismă ȋn Rusia, afirmȃnd că tot ortodocși au fost și au rămas și acei schismatici de rit vechi, cu
toate că s -au revoltat ȋmpotriva unor decizii ale conducerii, structura lor sufletească nu s -a
schimbat.66
Domnia lui Petru c el Mare, subiect central al dezbaterilor dintre slavofili și occidentaliști,
este abordat și de Berdiaev ȋn cartea sa Originile și sensul comunismului rus. Aici, este scos ȋn
evidență faptul că slavofilii greșesc atunci cȃnd neagă beneficiile aduse de ref ormele lui Petru cel
Mare și faptul că acestea ar fi fost inevitabile. Rusia nu avea cum să rămȃnă o țară ȋnchisă, privată
de tehnicile moderne și de contactele cu alte țări. Într -o astfel de stare rușii nu și -ar mai fi putut
ȋndeplini destinul măreț, chia r din contră , și-ar fi pus ȋn pericol existența ca stat. În ceea ce -i privește
pe occidentaliști, aceștia au greșit pentru că nu au conștientizat originalitatea poporului rus și a
istoriei sale. Reformele lui Petru cel Mare, atȃt de bine văzute ȋn rȃndul o ccidentaliștilor, au ȋnrobit
ȋn unele momente poporul rus. Acestea au fost duse la ȋndeplinire cu prețul unor constrȃngeri majore
impuse sufletului rus și a credinței acestuia. Personalitatea lui Petru cel Mare este condamnată dur
de către Berdiaev. Lipsa de pietate a conducătorului, nerespectarea ritualurilor ortodoxe,
nonconformismul, momentele ȋn care ȋși bătea joc de Biserică, organizȃnd o caricatură de conciliu,
prezidat de un patriarh aducȃnd a bufon, toate acestea au rămas vii ȋn sufletul rus, astfe l de către
unii este considerat ,,salvatorul Rusiei” iar de către alții, ,,Antihristul”.67
Nikolai Berdiaev se numără printre puținii intelectuali ruși care s -au aflat ȋn afara celor două
curente ideologice principale ale Rusiei (occidentalism și slavofili sm). Tinerețea petrecută sub
influențele occidentaliste ale familiei, iar mai apoi perioada de maturitate ȋn care s -a apropiat și s -a
regăsit ȋn filozofia ortodoxă, i -au oferit lui Berdiaev șansa de a ȋnțelege mult mai bine ambele
curente. Astfel acesta a fost in măsura de a le analiza atȃt punctele forte cȃt și erorile celor două,
venind cu argumente istorice plauzibile care să -i susțină ideile. Un asemenea puct de vedere venit
din exterior a ajutat pe alocuri atȃt slavofilismul cȃt și occidentalismul, ȋns ă cel mai important, a
oferit societății ruse șansa de a ȋnțelege ȋntr -un mod mai concis fundamentele ideologice pe care se
bazau cele două. Simțul critic, capacitatea analitică și influențele existențialismului, au făcut din
Berdiaev unul dintre cei mai m ari filozofi ai Rusiei și un gȃnditor apreciat la nivel mondial.

66 Ibidem , pp. 30 -31.
67 Ibidem , pp. 34 -36.

51
3. Studiu de caz: Putin și problema Ortodoxiei

3.1. Statutul Bisericii Ortodoxe Ruse după căderea regimului comunist.

Începȃnd cu anii 1990, odată cu căderea regimului comunist ȋn Rusia , Biserica Ortodoxă
Rusă a ȋnceput s ă ȋși facă simțită prezența pe s cena politică. Atȃt Patriarhul cȃt și ȋnalți prelați ai
Bisericii Ortodoxe Ruse au ȋnceput să fie prezenți la diferite evenimente oficiale organizate de statul
rus, iar diverși politicieni au ȋnceput să ajute Biserica cu donații. Putem spune că a ȋnceput o
perioadă de refacere a Bisericii Ortodoxe Ruse care, ani de -a rȃndul a fost scoasă ȋn afara legii,
prigonită sau folosită drept instrument politic. Această revenire ȋn spațiul public rep rezintă un cȃștig
imens pentru Biserică și pentru populația rusă care ȋși dorea cu ardoare independența Bisericii față
de stat. Principala ȋntrebare care dăinuie atȃt ȋn societatea rusă cȃt și ȋn afara ei, după această
revenire a Bisericii Ortodoxe Ruse ȋn spațiul public este legată de independența Bisericii, a
Patriarhu lui rus și a ȋnalților prelați.68 Capul Bisericii Răsăritene ȋși exprimă propriile idei și
concepte ȋn rȃndul societății ruse? Presupunȃnd că răspunsul la această ȋntrebare este unul afirmati v,
atunci aceste idei influențează ȋntr -o anumită masură deciziile politice luate la nivel ȋnalt ȋn Rusia?
Pe parcursul studiului nostru vom ȋncerca să răspunem la această ȋntrebare . Însă pentru a face acest
lucru, ne axăm mai ȋntȃi pe o scurtă trecere ȋn revistă a revenirii in spațiul public a Bisericii
Ortodoxe Ruse după căderea regimului comunist.
Una dintre cele mai dezbătute reveniri de după căderea regimului comunist, le -a avut
Biserica Rusă, paradoxal, aceasta a trecut foarte repede de la un organi sm controlat ȋn permanență, a
cărui drepturi erau restrȃnse de către un regim declarat ateu, la o instituție cu libertăți considerabile,
privilegiată de multe ori, ȋnsă care ȋși ȋndrepta considerabil eforturile ȋnspre suprimarea celorlalte
religii ȋn Rusia . Biserica a devenit principalul luptător ȋmpotriva pluralismului religios, ȋncercȃnd ori
de cȃte ori avea ocazia, să -și atragă de partea sa liderii decidenți ȋn această privință. Odată cu
căderea comunismului, conducătorii Bisericii Ortodoxe Ruse au reuși t să readucă religia ortodoxă ȋn
mijlocul vieții religioase. Aspirȃnd la faima de dinainte de venirea regimului comunist, Biserica a

68 Richters, op. cit . p. 1.

52
ieșit ȋn evidență, iar ȋn vremurile de incertitudine de la ȋnceputul anilor 1990, rușii căutau răspunsuri
pentru ȋntrebăril e lor și totodată ȋndrumare ȋn sȃnul Bisericii Ortodoxe. 69
După prăbușirea comunismului, liderii Federației Ruse au dus o politică de apropiere de
Biserica Ortodoxă Rusă, conștientizȃnd faptul că aceasta exercită o influență remarcabilă asupra
populației. Preambulul primei Constituții a Federației Ruse, din anul 1993, relevă dreptul fiecărei
persoane la libertatea de conșt iință și libertatea religioasă. În continuare, Articolul 14 al Constituției,
susținute faptul că Rusia este un stat secular, ȋnsă est e scoasă ȋn evidență contribuția vitală a religiei
creștin -ortodoxe și a Bisericii Ortodoxe Ruse, ȋn dezvoltarea spirituală și culturală a statului. Chiar
și recunoașterea confesiunilor religioase ,,Creștinism, Islamism, Budism, Iudaism și alte religii” ,
constituie o ierarhizare a ,,impo rtanței” acestora pentru ruși, C reștinismul fiind trecut primul este
privit drept principala confesiune religioasă, urmată de Islamism, Budism și Iudaism, celelalte culte
fiind puse pe o treaptă inferioară. Această liberaliz are religioasă a Rusiei a produs ȋngrijorări ȋn
sȃnul Bisericii Ortodoxe Ruse, care considera că odată cu aceasta vor apărea mai multe secte
religioase. Mai mult, ȋnalții prelați considerau că Rusia nu este pregătită pentru o ,,piață”
nereglementată a reli giei și că rușii pot ajunge să ȋmbrățișeze unele secte imorale, dubioase. În
consecință, Biserica a pornit o campanie prin care ȋși propunea reglementarea liberalizării religioase,
prin crearea unei noi legi, mult mai restrictive, care să acorde un statut special confesiunilor
religioase ,,tradiționale”, descurajȃnd apariția noilor confesiuni. Astfel, la presiunile Bisericii și a
unor grupuri politice, ȋ n 1997, apare Legea privind libertatea conștiinț ei și a asociațiilor religioase.
Aceasta creează o distin cție ȋntre grupurile religioase și organizațiile religioase. Conform Articolului
7.3., d repturile grupurilor religioase sunt restrȃnse la stadiul ȋn care pot presta servicii de informare a
adepților acestoria și desfășura ceremonii religioase , ȋn schimb, o rganizațiile religioase a u dreptul de
a deține clădiri (Art. 16.1.), de a -și desfășura ceremoniile religioase ȋn spații publice sau private
(Art. 16.2.,16.3.), de a produce și disemina literatură religioasă (Art. 17.1.) sau de a creea organizații
caritabil e sau culural -educaționale (Art. 18). Se observă clar o diferențiere ȋn ceea ce privește
drepturile pe care le pot exercita grupurile religioase și organizațiile religioase, cele din urmă avȃnd
mai multe ben eficii de pe urma acestei legi.70 Mai mult, pentru a privilegia Biserica Ortodoxă Rusă,
ȋn Articolul 9 al aceleiași legi este stipulat faptul că nicio organizație religioasă nu poate funcționa și
nu ȋși poate exercita drepturile oferite de această lege, dacă nu a fost ȋnregistrată la Guvern de cel
puțin 1 5 ani, timp ȋn care să ȋși fi desfășurat activitatea pe teritoriul Rusiei. Această prevedere ȋși are

69 Zoe Knox, Russian Society and the Orthodox Church: Religion in Russia after Communism , Abingdon:
RoutlegeCurzon, 2005, pp. 1 -3.
70 Ibidem.

53
rădăcinile ȋncă din perioada comunistă, mai exact din 1982, cȃnd toate cultele religioase au fost
obligate să se ȋnscrie ȋntr -un registru de stat. Guvernul sovietic permițȃnd cultelor religioase ȋnscrise
ȋn acel registru să -și desfășioare activitatea, ȋnsă sub tutela cenzurii. După căderea comunismului,
aceste culte religioase și -au menținut statutul de ,,grup religios” (gruppa ). Astfel ȋndeplineau durata
de 15 ani necesară unui grup religios pentru a deveni organizație. Cultele mici, datorită conjuncturii
nefavorabile, nu depășeau această perioadă, deci nu puteau trece la stadiul de organizație religioasă.
În acest mod a fost redusă apariția multor culte rel igioase ȋn Rusia.71 Această lege ȋi asigură religiei
ortodoxe statutul de principal cult religios ȋn Rus ia, ȋn timp ce Bisericii Ortodoxe Ruse ȋi lărgește
sfera de influență și ȋi atestă totodată implicarea ȋn politicile statului, dat fiind faptul că aceast a a pus
presiuni pe oficialii ruși pentru adoptarea ei.
Odată cu procesul de reafirmare a Bisericii Ortodoxe Ruse ȋn plan politic și social, numărul
populației care se identifica cu ortodoxia a crescut considerabil, dacă ȋn jurul anilor 1980 -1985
Biseric a Ortodoxă Rusă număra aproximativ 50 -60 milioane de adepți, ȋn ciuda regimului care
condamna drastic cultul religiei, odată cu prăbușirea regimului comunist numărul celor care se
identificau cu ortodoxismul a crescut semnificativ la 70 milioane, aproape j umătate din populaț ia
Rusiei era creștin -ortodoxă. Acest lucru a ȋntărit și legitimat instituția Bisericii, aducȃndu -i și mai
multă influență ȋn plan politic. Concomitent cu numărul de adepți, a crescut și numărul de parohii și
mănăstiri. Conform Patriarhu lui Bisericii Ortodoxe Ruse, ȋn anul 2003, pe teritoriul Rusiei erau
19.000 parohii, spre deosebire de anul 1988 cȃnd existau 6.893, tot ȋn același an erau atestate 480 de
mănăstiri, o creștere semnificativă față de anul 1980 cȃnd figurau doar 18 mănăstiri pe teritoriul
Rusiei. Un studiu sociologic realizat ȋn anul 1999 relevă faptul că 49% din rușii chestionați au cea
mai mare ȋncredere ȋn Biserica Ortodoxă Rusă, plasȃnd -o pe primul loc ȋn ceea ce privește
ȋncrederea rușilor ȋn instituții. Acest rol import ant pe care ȋl joacă Biserica atȃt ȋn plan politic cȃt și
ȋn cel social după căderea regimului comunist, nu este un fenomen excepțional. Religia s -a aflat ȋn
mijlocul mai multor mișcări de emancipare ȋn mai multe regiuni ale lumii, drept exemplu avem
Sindi catul Independent Autocefal ,,Solidaritatea” din Polonia sau Liberation Theology ȋn America
Latină.72 Această influență majoră deținută de religiile domi nante ȋn diferite țări a dus la o apropiere
a liderilor politici de acestea. Prin această afiliere din p unct de vedere religios oamenii politici pot
cȃștiga un nou electorat. Acesta este și cazul lui Vladimir Putin, om politic rus pe care ȋl vom
analiza ȋn cele ce urmează.

71 Ibidem .
72 Ibidem , pp. 5 -7.

54
3.2. Putin și ortodoxia .

Crescut ȋn Uniunea Sovietică, Vladimi Vladimirovici Putin , a fost martorul unei relații
tumultoase ȋntre palierul politic și cel religi os, relație care s -a schimbat de mai multe ori ȋn timpul
vieții sale. Anii copilăriei și i -a petrecut sub influențele campaniei impuse de Nikita Hrușciov
ȋmpotriva cultelor reli gioase și a religiei ȋn general. Înaintȃnd ȋn vȃrstă a trecut prin perioada lui
Leonid Brejnev , care la rȃndul său a continuat campaniile lui Hrușciov, ȋnsă la o mai mică
intensitate, permițȃnd existența cȃtorva culte religioase ȋnsă strict sub controlul s tatului. Spre
sfȃrșitul mandatului lui Gorbaciov, statul a renunțat la opresiunile asupra religiilor, pentru ca ȋn
octombrie 1990 să adopte noua lege privind libertatea de conștiință, eliberȃnd astfel cultele
religioase de orice cenzură și control din part ea statului.73 Astfel putem observa trei etape ale relației
stat-religie, prin care actualul președinte al Federației Ruse a trecut. Acestea l -au influențat ȋn mod
pregnant, deoarece activȃnd ȋn slujba statului din 1976, ca agent al KGB ( Comitetul securităț ii
statului ), a fost nevoit să respecte și să urmeze politicile impuse de liderii vremii. Mergȃnd și mai
departe, putem spune că toate aceste etape prin care a trecut, l -au făcut pe Vladimir Putin să adopte
o politică apropiată ȋn special de religia domina ntă ȋn Rusia. Crescut după valorile creștine
ȋmpărtășite de mama acestuia ȋntr -o perioadă ȋn care religiile erau ȋn afara legii, iar mai apoi
funcționȃnd ȋn slujba statului atunci cȃnd oprimarea cultelor religioase a fost redusă ȋnsă ȋn schimb a
fost impus ă o puternică cenzură asupra acestora, a putut observa nemulțumirea oamenilor ȋn această
privință și modurile prin care societatea continua să ȋși urmeze convingerile religioase pe ascuns.
Odată cu libertatea religioasă redată de guvernarea lui Gorbaciov, creșterea numărului de adepți ai
religiei ortodoxe și ȋncrederea pe care Biserica Ortodoxă o deținea din partea populației, l -au făcut
pe actualul lider rus să conștientizeze importanța religiei ȋn viața oamenilor și faptul că sprijinul și
susținerea atȃt a Bisericii Ortodoxe Ruse, cȃt și al celorlalte confesiuni religioase din Rusia, este
foarte important ă ȋn ascensiune a politică și menținerea la putere.
Ajuns la putere, Putin poate fi considerat diferit de predecesorii săi, ȋn ceea ce privește relația
cu Biserica Ortodoxă Rusă. Acesta pare să aibă un soi de viziune personală, teologică și totodată un
,,angajament” pentru ortodoxie. La rȃndul lor, ȋnalții prelați, surprinși fiind de atitudinea noului
lider, l -au catalogat drept un ,, președinte credincios ”, arătȃndu -și ori de cȃte ori aveau ocazia,
susținerea față de noul președinte. În primii ani de conducere a țării, Putin a dezvoltat o relație

73 John Anderson, ,,Putin and the Russian Orthodox Church: asymmetric symphonia?”, ȋn Journal of International
Affairs , vol. 61, nr. 1, 2017, pp. 186 -187, https://www.jstor.org/stable/2 4358086, accesat la data de 01.06.2018.

55
specială cu Arhimandritul Tihon, arhimandrit al Mănăstirii Stretenie și persoană influentă ȋn rȃndul
Bisericii Ort odoxe Ruse. Arhimandritul Tihon, ȋmpreună cu apropiații acestuia formează nucleul dur
al laturii naționaliste conservatoare a ortodoxiei ȋn Rusia.74 Această apropiere de latura
conservatoare a Bisericii ruse, denotă ȋntr -o oarecare măsură poziția ideologică a liderului rus.
Conservator, ȋndreptat spre păstrarea valorilor societății ruse, Vladimir Putin poate fi ȋncadrat ȋn
categoria slavofililor moderați. Acesta nu respinge ȋn totalitate valorile Occidentului, nu impune un
regim drastic de ȋnchidere față de Vest, ȋn schimb ȋncurajează prin discursurile și politicile sale
dezvoltarea unui traseu propriu de evolu ție, un traseu aparte, fără imitarea procesului occidental.
Inclusiv conceptelor politice preluate din Occident li s -a dat o nouă ȋnfățisare, un stil p ropriu, rusesc
despre care unii politologi europeni consideră că favorizează liderul aflat la putere.
Dacă Iosif Stalin, liderul URSS, poate fi comparat cu țarul Ivan al IV -lea ( Ivan cel
Groaznic ), datorită regimului dur impus pe teritoriul Rusiei și vic timelor cauzate de politicile
acestuia, Vladimir Putin, putem spune că se aseamănă cu țarul Nicolae I al Rusiei (1825 -1855). La
fel ca Putin, Nicolae I, a fost un conservator ȋn măsura ȋn care prețuia vechile valori ale Rusiei,
ducȃnd o politică de păstrar e a acestora și fiind ȋmpotriva influențelor Vestului. Accentul pus pe
naționalismul rusesc și pe locul Rusiei ȋn lume ȋl ȋncadrează pe țar ȋn categoria slavofililor. În același
timp, țarul Nicolae I a făcut față cu brio unor crize politice și religioase m ajore, impunȃndu -și cu
succes ideile și reușind să facă din Rusia un protector al domniilor de drept ȋn regiune. O asemănare
majoră ȋntre cei doi lideri (țarul Nicolae și Vladimir Putin) este aceea că amȃndoi au susținut rolul
important pe care Biserica Or todoxă Rusă l -a avut de -a lungul istoriei și ideea conform căreia
poporul trebui e să fie loial conducătorului, Bisericii Ortodoxe și națiunii ruse. Odată cu venirea la
putere ȋn anul 2000, Vladimir Putin a fost nevoit să facă față crizei ȋn care se afla Fe derația Rusă
după căderea regimului comunist. O revenire la regimul autoritar și lipsa oricărei fărȃme de
democrație pe teritoriul Rusiei ar fi fost foarte costisitoare și dificil de realizat. La fel ca
naționalismul secolului al XIX -lea, normele democrati ce nu puteau fi pur și simplu omise sau
ignorate. În discursul din decembrie 1999, denumit ,,Rusia la ȋnceputul mileniului” , Putin declară că
,,valorile democratice, trebuie bine prețuite ȋn Rusia”. Însă, ȋn același timp se axează pe trei
concepte principa le și anume putere, patriotism și stabilitate. Această cale pe care președintele rus a
ales-o, și anume aceea de a consolida democrația pe teritoriul rus, i -a oferit o legitimare atȃt pe plan
intern cȃt și pe plan extern. Vladimir Putin, mai mult ca Boris Elțȋn sau Mihail Gorbaciov a făcut
apel la naționalismul rus. Cu toate că pe alocuri acest naționalism a implicat elemente xenofobe sau

74 Ibidem , p. 188.

56
anti-occidentale, societatea rusă l -a primit ȋncrezătoare iar comunitatea internațională a trecut cu
vederea peste acele elemente nefavorabile, ȋn vederea instaurării democrației ȋn Rusia. Conceptul de
patriotism pe care Putin ȋl utilizează deseori, se bazează pe considerente istorice. Trecutul joacă un
rol important ȋn proiectul actualului lider de reconstrucție a Rusiei, iar instaurarea democrației
trebuia fundamentată pe argumente istorice. La fel ca țarul Nicolae I, care a invocat considerente
istorice atunci cȃnd a susținut că rușii nu se pot conduce singuri, ci au nevoie de un țar autoritar, care
apare drept salvatorul poporului, noțiunea de patriotism al lui Vladimir Putin se concentrează pe
noțiunea de stat și pe existența autorității politice, fiind de părere că rușii nu se pot auto -guverna
pentru a crește bunăstarea generală, avȃnd nevoie de stimulente din partea st atului.75 Astfel
orientarea spre dezvoltare și totodată patriotismul evocat de actualul președinte ȋntăresc convingerile
naționaliste ale acestuia. Putin și -a dezvoltat propriul mod de conducere, o democrație proprie, prin
care ȋși impune propriile idei și ȋși exercită autoritatea uneori ȋntr -un mod autoritar . Politica
accentuată ȋnspre bunăstarea rușilor și ȋnspre Federația Rusă ca actor global l-au făcut pe liderul rus
să fie blamat ȋn unele cazuri de societatea internațională și acuzat pentru unele acțiu ni ȋntreprinse,
ȋnsă pentru societatea rusă este clar că toate acțiunile exercitate de acesta sunt ȋn favoarea rușilor, a
statului și au scopul de a reface măreția Rusiei.
Regimul lui Putin a oferit un rol important Bisericii Ortodoxe Rus e, chiar mai mult , i-a redat
legitimitatea pierdută ȋn perioada comunistă. Relația dintre stat și biserică putem spune că a devenit
una reciproc avantajoasă. Biserica sprijină ȋnalții demnitari ai statului rus și le oferă la rȃndul ei
legitimitate ȋn ochii unui popor care se auto -identifică cu religia ortodoxă. În primele două mandate,
Vladimir Putin, a reușit să ȋși atragă de partea sa ȋnalții prelați ai bisericii ruse. Drept dovadă ȋn
februarie 2012, cȃnd Putin se afla ȋn poziția de prim -ministru și totodată era implicat ȋn campania
electorală pentru președenția Federației Ruse, Patriarhul Kirill, ȋn cadrul unei ȋntalniri la Mănăstirea
Danilov, ȋntȃlnire la care au participat liderii cultelor religioase din Rusia, l -a numit pe Vladimir
Putin drept ,,un miracol al divinităț ii”, făcȃnd referire la abilitățile cu care acesta a reușit să scoată
Rusia din criza anilor 90’ , și recunoscȃndu -i ,,rolul masiv” ȋn ,,corectarea direcției spre care se
ȋndrepta Rusia” ȋn acele vremuri de cumpănă. Mai mult , Patriarhul Kiril l -a asigurat p e Putin că
opoziția nu reprezintă decȃt un număr mic din populația Rusiei, iar majoritatea ,,sunt de acord cu
ceea ce spun eu”, adică majoritatea rușilor ȋl sus țin ȋn cursa pentru președinți e. Acest discurs al
Patriarhului Kiril vine și ca un ȋndemn pentru ca rușii, care conform acestuia ar trebui să ȋl voteze pe

75 Sean Cannady și Paul Kubicek, ,,Nationalism and legitimation for authoritarianism: A comparition of Nicholas I and
Vladimir Putin” ȋn Journal of Eurasian Studies , vol. 5, nr. 1, 2014, pp. 1 -9, ht tps://doi.org/10.1016/j.euras.2013.11.001,
accesat la data de 01.06.2018 .

57
Vladimir Putin. Tot ȋn cadrul aceleiași ȋntȃlniri, Marele Mufti, liderul musulmanilor de pe teritoriul
Rusiei, i -a oferit candidatului ȋn cursa pentru alegerile prezidențiale susținerea sa, afirmȃn d că
,,musulmanii au ȋncredere ȋn tine și ȋți urează succes”. La rȃndul său, Ismail Berdiyev, liderul
musulmanilor din Caucazul de Nord, i -a recunoscut meritele lui Putin, afirmȃnd că acesta este
singura persoană care ,,le -a arătat Statelor Unite, care est e locul lor” (la nivel global).76 Din cele
relatate mai sus putem vedea poziția clară a liderilor religioși ȋn ceea ce privește preferințele lor
politice. Aceștia sunt pentru o Rusie conservatoare, pe alocuri naționalistă, care ȋși păstrează și
respectă val orile sociale, religioase și istorice. Tot din această ȋntȃlnire a lui Putin cu liderii religioși
putem observa influența pe care o au aceștia ȋn rȃndul societății, mai ales Patriarhul Kirill care ȋl
asigură pe candidatul la alegerile prezidențiale de susț inerea adepților ortodocși de pe teritoriul
Rusiei dar și din afară. După cum am afirmat și mai sus, relația dintre stat și biserică a devenit u na
benefică pentru ambele părți. A ceastă ȋmbunătățire constantă a relației stat -religie a ȋnceput odată cu
insta urarea lui Putin la Kremlin, astfel era de așteptat ca liderii religioși să ȋl susțină ȋn continuare.
Niciun alt lider rus nu a avut o astfel de susținere reală din partea cultelor religioase
majoritare din Rusia. Acest lucru ȋl face pe Vladimir Putin un om politic complex, care știe să ȋși
urmărească propriile interese și care este dispus să facă tot ceea ce este nevoie pentru menținerea la
putere. Legătura lui Putin cu ortodoxia și cu Biserica Ortodoxă Rusă pare una mai specială față de
celelalte culte religioase. Putem spune că ortodoxia ȋi influențează ȋntr -o oarecare măsură viața
personală a liderului rus. Ortodox declarat, Vladimir Putin nu ratează nicio ocazie de a -și manifesta
latura spirituală. Acesta este prezent la slujbele oficiate de Patriarh, cu ocazia sărbătorilor majore ale
ortodoxiei, oficiază călătorii la diverse mănăstiri atȃt pe teritoriul Rusiei, cȃt și ȋn afară și scoate ȋn
evidență meritele ortodoxiei și a Bisericii Ortodoxe ori de cȃte ori are ocazia. Întrebarea care crează
dezbateri atȃt ȋn Rusia cȃt și ȋn Occident este dacă Biserica Ortodoxă Rusă influențează pe lȃngă
viața personală a liderului rus și viața , deciziile și comportamentul său politic? După cum știm,
Vladimir Putin se reunește periodic cu liderii religioși ai Rusiei, ȋn special cu cei ortodocși iar
deseori apare ȋmpreună cu Patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse la televiziunea de stat a Rusiei. Aceste
ȋntȃlniri regulate ȋntre președinte, apropiații acestuia și reprezentanții Bisericii Ortodoxe Ruse
denotă din star t un punct de vedere comun, interese comune ȋn anumite probleme și un sprijin
reciproc necondiționat, dat fiind faptul că celelalte culte religioase de pe teritoriul Rusiei nu se
bucură de un astfel de tratament și nu au ȋntȃietate la ȋntȃlnirile cu ȋnalți i demnitari ai statului rus.

76 Gleb Bryanski, ,,Russian patriarch calls Putin era miracle of God”, Reuters , 08 februarie 2012,
https://uk.reuters.com/article/uk -russia -putin -religion/russian -patriarch -calls-putin -era-miracle -of-god-
idUKTRE81722Y20120208 , accesat la data de 30.05.2018

58
Cultele religioase precum Islamul, Budismul sau Iudaismul comunică ȋn principal cu Biserica
Ortodoxă Rusă, care a devenit un liant ȋntre aceste confesiuni religioase și stat.
Sprijinul reciproc prezent ȋntre liderul rus Vladim ir Putin și Biserica Ortodoxă este
recunoscut de ambele părți. În cele ce urmează vom observa pe parcursul analizei discursurilor atȃt a
lui Vladimir Putin cȃt și a Patriarhului Kiril, anumite direcții a colaborării dintre cele două entități ai
căror repre zentanți sunt, vom urmări dacă interesele lor sunt sau nu influențate de factori externi sau
dacă acestea se influențează reciproc. Vom analiza discursuri ce aparțin liderului rus Vladimir Putin
și Patriarhuui Kiril, discurs uri rostite ȋn cadrul ȋntȃlniril or Consiliului de Episcopi ai Bisericii
Ortodoxe Ruse . Efectele acestor discursuri, reiterează convingerile naționale cu privire la
colaborarea celor două entități, reflectă pozițiile celor doi lideri ale acestora și implicațiile lor ȋn
Rusia.
Actualul președinte, Vladimir Putin, ȋn cadrul ȋntȃlnirii Consiliului de Episcopi ai Bisericii
Ortodoxe Ruse din data de 1 Februarie 2013, prezidat de Patriarhul Kirill, a ținut un discurs ȋn care
și-a exprimat dorința de a continua parteneriatul stat -biserică prezent ȋn Rusia ȋncă de la primele
mandate ale sale ca președinte.77 Discursul ȋncepe prin felicitarea Patriarhului Kirill la ȋmplinirea a
patru ani de la investirea sa ȋn funcție, după moartea predecesorului acestui a Alexei al II -lea al
Moscovei, Vladimir Putin mulțumindu -i Patriarhului atȃt ȋn numele său, cȃt și ȋn numele ,,ȋntregii
Rusii”. Liderul rus, recunoaște că ,,patriotismul, credința și puterea spiritului” redată de Biserica
Ortodoxă cetățenilor ruși, i -a ajutat pe aceștia să treacă de cele mai ,,ȋntunecate” timpuri ale Rusiei.
Acest apel la patriotismul dăruit de biserică cetățenilor vine să ȋntărească și convingerile lui Putin,
doctrina sa bazȃndu -se pe acest patriotism bine definit. Trecerea ȋn revistă a s ecolului al XX -lea,
secol ȋn care s -a produs ,,eroziunea fundațiilor spirituale și naționale ale Rusiei” și ,,persecuția reală
a Bisericii Ortodoxe Rusie și a altor credințe tradiționale” acestea ȋmpreună ducȃnd țara ȋnspre ,,un
drum de distrugere și războ i”, vine să contrasteze poziția precară ȋn care se afla ortodoxia ȋn timpul
regimului comunist și poziția privilegiată pe care o deține de la ȋnceputul anilor 2000, odată cu
primul mandat de președinte al lui Putin. În continuarea discursului, liderul rus, ȋși exprimă dorința
de a continua parteneriatul creat ȋntre stat și biserică, un parteneriat ,,multilateral și pozitiv” și dă
asigurări ȋnalților prelați că ,,noi” (statul rus) ,,vom face tot ce putem pentru a ajuta Biserica ȋn timp
ce aceasta se reface”. Din această promisiune făcută ȋnalților prelați, putem spune că celelalte culte
religioase sunt defavorizate deoarece ele nu beneficiază de astfel de privilegii. Bisericii Ortodoxe

77 Meeting with delegates to the Bishops ’ Council , Events, Moscova: Administrația Prezidențială Rusă, 2013,
http://en.kremlin.ru/events/president/news/17409 , 08.06.2011.

59
Ruse i s -a asigurat cadrul necesar pentru ,,refacere” dar mai degrabă aces teia i s -a oferit un cadru
pentru dezvoltare și lărgire a sferei de influența cȃt și o susținere politică. ,,Valorile tradiționale,
convingerile religioase, drepturile, libertățile și demnitatea cetățenilor, trebuie să fie protejate atȃt de
puterea opiniei publice cȃt și de puterea legilor”, această afirmație ȋntărește credințele liderului rus,
le identifică și le ȋntrepătrunde pe acestea cu cele ale Bisericii Ortodoxe. Atȃt p rotejarea valorilor
tradiționale de influențele occidentale cȃt și drepturile și l ibertățile cetățenești sunt printre
principalele convingeri ale lui Putin, astfel acesta introduce pe lȃngă convingerile sale, fundamentele
Bisericii ortodoxe și anume protejarea convingerilor religioase și demnitatea cetățenilor pentru o
mai bună asimilar e și identificare a doctrinei sale cu doctrina ortodoxă. Pentru bunul mers al
societății ruse Putin face apel și la cooperarea și crearea de parteneriate atȃt ȋntre cultele religioase
,,tradiționale” de pe teritoriul Rusiei, cȃt și ȋntre acestea și autorit ățile de stat, fiind de părere că
această cooperare ,,este importantă acum mai mult decȃt oricȃnd”. Toate aceste apeluri la cooperare
și la lucruri ȋnfăptuite ,,ȋmpreună” ȋntre stat și Biserică, pot lăsa impresia că cele două entități s -au
contopit, sau că Biserica este ȋn subordonarea statului, la fel ca ȋn timpurile lui Ivan cel Groaznic sau
a predecesorilor săi. Tocmai pentru a spulbera această confuzie, liderul de la Kremlin, subliniază că
Rusia este ,,un stat laic” și că nu poate permite ,,contopirea p oliticului cu viața bisericească”, ȋnsă, ȋn
continuare subliniază că statul rus trebuie să evite ,,o interpretare vulgară și primitivă a ceea ce
ȋnseamnă stat laic”. Această completare vine să elimine orice ȋncercare a unor oponenți ai Bisericii
Ortodoxe R use de a exacerba sensul expresiei ,,stat laic” și de a prezenta argumente ȋmpotriva
colaborării stat -biserică. În cadrul discursului său, Vladimir Putin pune pe primul loc ortodoxia și
Biserica Ortodoxă ȋn fața celorlalte culte religioase. Atunci cȃnd fac e referire la misiunea pe care o
au cultele religioase ȋn Rusia acesta folosește formula de ,,Biserica Ortodoxă Rusă și alte confesiuni
tradiționale…”. Acest lucru scoate ȋn evidență rolul major pe care ortodoxia ȋl joacă ȋn Rusia și
putem spune că mai r elevă și subiectivitatea președintelui rus. Mai mult, Putin mulțu mește Bisericii
Ortodoxe pentru ,,eforturile depuse ȋn continuarea dialogului” din cadrul Consiliului
Interconfesional al Rusiei. Astfel putem spune că Biserica a fost ȋnsărcinată cu misiunea de a
concilia relațiile dintre cultele religioase de pe teritoriul Federației Ruse. În ȋncheierea discursului,
sunt amintite și eforturile făcute de Biserică ȋn afara granițelor țării, eforturi care ajută la ,,păstrarea
legăturilor” făcute cu secole ȋn u rmă. Tot ȋn același cadru, sunt făcute referiri și la meritele Bisericii
Ortodoxe din afara Rusiei, despre care este menționat faptul că unește comunitățile de ruși din
străinătate și ȋntărește legăturile acestora cu ,,Țara Mamă”, lucrȃnd ȋmpreună pentru , ,renașterea,

60
dezvoltarea și creșterea acesteia” . Prin aceste declarații Putin ȋncearcă să cȃștige capital politic și din
rȃndul cetățenilor ruși plecați ȋn afara țării.
Prin invitația acordată lui Putin, de a participa la ȋntrunirea Consiliului de Episco pi ai
Bisericii Ortodoxe Ruse, i s -a recertificat susținerea pe care Biserica Rusă i -o acordă constant ȋncă
de la primele mandate de președinte. La rȃndul său, președintele rus a asigurat Biserica de
continuarea parteneriatului , și-a ȋntrepătruns fundament ele doctrinare cu cele ale ortodoxiei, a făcut
clar distincția ȋntre stat și biserică și ce presupune un stat laic, iar totodată și -a ȋntărit susținerea ȋn
rȃndul electoratului.
Accentul ȋn ca drul acestui discurs este pus pe rolul primordial al Bisericii Ortodoxe Ruse ȋn
procesul de unificare a poporului rus de -a lungul istoriei. Biserica este prezentată drept călăuza
poporului rus ȋn vremuri tulburi. Biserica Ortodoxă a mai jucat un rol esențial ȋn crearea unui cadru
armonios și ȋn care cetățenii care ap arțin diferitelor confesiuni religioase să conviețuiască ȋn pace.
Astfel se crează o imagine pozitivă a Bisericii Ortodoxe Ruse care apără și promovează valorile
tradiționale și patriotismul rus ȋn fața primejdiilor . Această imagine pozitivă este menită să reducă
valurile de nemulțumiri venite din partea unor grupuri care condamnă relația stat -biserică. Este
interesant de remarcat faptul că ȋn cadrul discursului său, Putin folosește pronumele personal ,,noi”
de cele mai multe ori, rezultând de aici un discu rs cu o puternică tendință de solidarizare cu
destinatarul atunci când face referire la pozițiile pe care le va adopta sau care trebuie adoptate pentru
bunăstarea societății. Putin susține că rușii au o legătură spirituală foarte strȃnsă, legătură formată cu
ajutorul Bisericii, aceștia sunt uniți tot datorită acestei instituții seculare, iar pentru rezolvarea
problemelor care apar ȋn sȃnul societății ruse, președintele rus, consideră că este nevoie de
colaborarea cu Biserica. Ideea de solidaritate, de parte neriat, de ,,noi” este noțiunea centrală a
abordării liderului de la Kremlin. Apelul la comunicare și bună relaționare ȋntre cultele religioase,
care din punctul de vedere al liderului rus este ,,important acum mai mult decȃt oricȃnd”, face aluzie
la faptu l că Rusia este amenințată de forțe care încearcă să dezbine încrederea, omogienitatea,
respectul și coeziunea între proprii cetățeni, influențele nefaste ale Vestului care apar tot mai mult ȋn
cadrul societății ruse trebuie identificate, analizate și dacă este cazul, combătute, ȋnsă acest lucru nu
poate fi făcut doar la nivel politic, ci numai cu ajutorul confesiunilor religioase care pot influența
masele de oameni.
Dacă ȋn prima parte a acestui sub -capitol am analizat discursul președintelui rus Vladimi r
Putin, observȃnd intențile, convingerile și părerea acestuia ȋn legătură cu Biserica Ortodoxă Rusă, ȋn

61
continuare vom analiza discursul Patriarhului Kirill78, conducătorul Bisericii Ortodoxe Ruse,
apropiat al lui Putin și persoană influentă ȋn rȃndul soci etății ruse. Acest discurs a fost efectuat ȋn
cadrul reuniunii Consiliului de Episcopi ai Bisericii Ortodoxe Ruse, din data de 1 decembrie 2017,
eveniment la care a participat și liderul rus Vladimir Putin.
Patriarhul Kiril ȋși ȋncepe discursul prin a mu lțumi liderului de la Kremlin pentru participarea
la acest Consiliu de Episcopi ai Bisericii Ortodoxe Ruse. Această ȋntȃlnire a Consiliului are și o
semnificație importantă, și anume sărbătorirea a 100 de ani de la restaurarea Patriarhiei ruse.
Patriarhul enunță tema discursului ,,dezvoltarea complicată a relațiilor dintre biserică și statul Rus”.
Din start ne putem da seama că acesta va fi un discurs cu tentă istorică, ideologică dar și un discurs
menit să scoată ȋn evidență rolul major jucat de Vladimir P utin din anul 2000 ȋn ȋmbunătățirea
acestor relații. În continuarea discursului Patriarhul condamnă regimul țarist pentru minimalizarea
rolului Bisericii Ortodoxe Ruse ȋn rȃndul populație, principalul vinovat fiind sistemul birocratic care
controla Biseric a și care ȋi limita rolul ȋn societate. Este amintit și regimul comunist care,
Patriarhului Kiril, a folosit Biserica pentru a -și ,,urmări anumite obiective specifice”. Această trecere
ȋn revistă a perioadelor istorice care au avut urmări mai puțin benefic e pentru ortodoxie și pentru
celelalte culte religioase, vine să ȋntărească ideea că odată cu prăbușirea regimului comunist,
perioada de tranziție către un regim democrat și venirea la putere a lui Vladimir Putin, a schimbat
total rolul Bisericii ȋn societ ate. Îi sunt aduse mulțumiri președintelui Vladimir Putin pentru
eforturile sale ȋncepute odată cu primul mandat ȋn ȋnlăturarea ,,straturilor birocratice” și ȋn
,,facilitarea dialogului direct ȋntre Patriarh și Președinte”. Acest dialog atȃt ȋntre funcții cȃt și ȋntre
departamente ale Bisericii și departamente ale statului rus, oferă posibilitatea Bisericii să ȋnțeleagă
mai bine problemele apărute ȋn sȃnul societății pentru a le combate ȋntr -un mod mult mai eficient.
Cȃnd vine vorba de aceste probleme apăru te ȋn societatea rusă, Patriarhul Kiril se referă la
,,moralitate publică, viața socială, probleme de mediu și dimensiunile morale ale problemelor de
politică internă și externă”. Putem observa aici o depășire a atribuțiilor unei instituții religioase, dac ă
Biserica tradițională se preocupă cu partea spirituală a societății, servește drept călăuză spirituală la
nevoile poporului, aici vedem că liderul Bisericii Ruse, pune ȋn discuție probleme de mediu dar și
probleme legate de politica internă și externă. I nfluența căpătată de -a lungul anilor și extinderea
constantă atȃt ȋn interiorul Rusiei dar și ȋn afara ei, fac din Biserica Ortodoxă Rusă o instituție care
este ȋn măsură să se ocupe și de interesele statului, nu doar ale cetățenilor. Pentru a nu crea disc uții

78 Meeting of Russian Orthodox Church Bishops’ Council , Events, Moscova: Administrația Prezidențială Rusă, 2017,
http://en.krem lin.ru/events/president/news/56255, 08.06.2011 .

62
privind apartenența acestei instituții religioase la vreun anumit grup politic, Patriarhul Kiril,
continuă afirmȃnd că parteneriatul dintre Biserică și stat conturează ȋn ochii populației ,,poziția
independentă pe care o ocupă Biserica”. Mai mult aces ta conchide că poziția adoptată de această
instituție religioasă ,,se bazează pe aceleași principii pe care se bazează și legile actuale”. Vedem
aici o identificare a principiilor Bisericii Ortodoxe cu cele ale statului rus, această identificare crează
cadrul necesar colaborării ȋntre cele două instituții. Patriarhul continuă spunȃnd că aceste principii
pe care sunt bazate atȃt Biserica cȃt și legile statului, ,,au rădăcini profunde ȋn tradiția religioasă și
morală” a Rusiei, iar acum, pentru prima dată ȋn istorie, aceste principii nu sunt puse la ȋndoială de
liderul aflat al putere. În ȋncheierea discursului său, Patriarhul Kiril, ȋi glorifică reușita lui Putin,
urȃndu -i succes ȋn ,,misiunea nobilă pe care Dumnezeu i -a ȋncredințat -o prin voia poporului”.
Observăm aici o sacralizare a puterii, politica dusă de Putin devine ,,misiune nobilă” primită de la
divinitate. Președintele devine trimisul lui Dumnezeu pentru a salva Rusia. Astfel de practici putem
observa și ȋn cadrul regimurilor despotice de tip asiat ic, unde Împăratul este descendentul divinității
iar misiunea lui este o misiune sfȃntă, primită de divinitate. Președintele Putin devine un intercesor
(mediator) al acestei puteri vitale. Astfel puterea președintelui nu este legitimată doar de populația
rusă și de Biserica Ortodoxă ci aceasta vine chiar de la divinitate. Concluzionȃnd, liderul Bisericii
Ortodoxe Ruse afirmă că ,,voința liberă a poporului este combinată cu Providența divină” . Prin acest
lucru putem spune că planul divin, ȋntr -o societate cr eștină este reflectat prin voința societății. În
cazul nostru, finalitatea planului divin este misiunea lui Putin, iar mijlocul prin care Putin ȋși poate
ȋndeplini misiunea este poporul rus.
Prin acest discurs, ȋn mod intenționat sau nu , Patriarhul Kiril i-a cȃștigat capital politic lui
Vladimir Putin. Identificȃndu -l pe acesta drept finalitatea planului divin, i s-a garantat susținerea
ȋntregii comunități creștin -ortodoxe atȃt de pe teritoriul Rusiei cȃt și din afară. Patriarhul, prin
procesul de colabora re cu statul rus, ȋși atribuie o poziție de factor al schimbării, care va realiza o
reconstrucție identitară ȋn baza preferinței naționale, preferință care coincide cu principiile liderului
de la Kremlin.
În discursul rostit ȋn cadrul Catedralei ,,Hristos Mȃntuitorul” din Moscova, Patriarhul Kiril a
folosit mesaje de mobilizare, mesaje menite să convingă oamenii politici ruși că doar prin
colaborarea cu Biserica Ortodoxă Rusă, pot fi rezolvate problemele pregnante din societatea rusă.
Patriarhul Kirill ȋi mulțumește lui Vladimir Putin de mai multe ori ȋn cadrul acestui discurs pentru
dialogul dintre stat și biserică, la nivel de conducere și departamente, dorind să evidențieze
schimbarea produsă ȋn relația stat -biserică de la venirea lui Putin la putere. A ceste mulțumiri sunt

63
plasate strategic, la ȋnceputul discursului, imediat după trecerea ȋn revistă a subjugării bisericii pe
parcursul istor iei și la sfȃrșitul discursului și sunt menite să creeze un contrast ȋntre regimul
comunist și țarist și regimul dem ocratic instaurat de Putin.
În cele două discursuri prezentate mai sus putem observa că atȃt președintele rus Vladimir
Putin cȃt și liderul Bisericii Ortodoxe Ruse, Patriarhul Kiril, crează cadrul continuării cooperări ȋntre
stat și Biserică. Putem trage concluzia că cele două entități se sprijină reciproc și vor continua
această colaborare deoarece prin argumentele aduse de lideri celor două ne putem da seama că este o
colaborare benefică pentru societatea rusă. În cazul lui Vladimir Putin, simpla sa pre zență ȋn cadrul
ȋntȃlnirii Consiliului de Episcopi al Bisericii Ortodoxe Ruse, este un act de legitimare și
recunoaștere ca religie dominantă ȋn Rusia, deoarece acesta nu participă la ȋntrunirile ale altor culte
religioase. Mai mult, meritele recunoscute a le Bisericii Ortodoxe evidențiază rolul esențial al
acesteia ȋn societatea rusă dar și ȋn afacerile interne sau externe ale statului rus. La rȃndul său,
Patriarhul Kiril pe lȃngă sprijinul necondiționat pe care ȋl oferă lui Putin, prin atragerea capitalulu i
politic, ȋl legitimează ȋn numele ortodoxiei, chiar mai mult ȋl ridică la rangul de luptător al luminii .

64
Concluzii

Prezenta lucrare și -a propus să ȋmbine atȃt elemente teoretice generale ȋn legătură cu
formarea și evoluția statulu i rus și a Bisericii Ortodoxe Ruse, cȃt și elemente concrete care se
bazează pe cele două discursuri analizate. Trebuie scos ȋn evidență faptul că Federația Rusă este
pentru marea majoritate o amenințare, una din afecțiunile globale, care amenință atȃt sta tele Uniunii
Europene cȃt și pe cele din afara acesteia. Însă, pentru alții, reprezintă o manifestare la infuențele
Occidentului, o ȋncercare de prezervare a valorilor tradiționale, o atitudine, o misiune uneori ȋn
numele divinității de care poporul rus es te foarte legată. La fel ca orice alt fenomen complex, am
constatat că Federația Rusă, Biserica Ortodoxă Rusă și relațiile dintre aceste două entități nu pot fi
ușor de explicat, chiar mai mult, acestea au devenit un fenomen dificil de anticipat.
Cu ajuto rul literaturii de specialitate, am putut observa că sfera culturii politice acoperă
totalitatea percepțiilor, valorilor si părerilor cu privire la tot ce este legat de politic79. În Rusia,
cultura politică este una ȋntr -un proces de continuă schimbare, pro ces ȋnceput odată cu destrămarea
Uniunii Sovietice. Transformarea culturii politice necesită timp, din acestă cauză putem spune că ȋn
Federația Rusă acest proces ȋnca nu este ȋncheiat. Fiecare lider venit la putere a ȋncercat să ȋși
impună o cultură politi că proprie, importurile aduse acestui concept l -au făcut aproape imposibil de
ȋnțeles. Odată cu venirea lui Vladimir Putin la putere, s -a reușit stabilizarea procesului de formare a
culturii politice, noul președinte dȃndu -i un sens nou care a fost păstrat de-a lungul mandatelor sale
succesive.
Demersul nostru analitic a urmărit evoluția statului rus, de la formarea acestuia trecȃnd prin
mai multe etape considerate de noi esențiale pentru ȋntărirea caracterului național și ajungȃnd ȋn
zilele noa stre cȃnd ochii comunității internaționale sunt ȋndreptați deseori spre această țară, ȋnsă
ponderea cea mai ȋnsemnată ȋn cadrul studiului nostru s -a concentrat pe relațiile dintre conducerea
statului rus și Biserica Ortodoxă Rusă.
Astfel, am tratat tema unificării statului rus și stabilirea acestuia pe teritoriul Ucrainei de azi,
mai exact ȋn zona Kievului și a Novgorodului. Identificȃnd influențe scandinave ȋncă de la formarea
Rusiei Kievene, varegul Rurik formează un stat militar rus, după structura sta telor vikinge ale
secolului al IX -lea. Observăm că treptat, dezvoltarea statului rus, a adus cu sine și extinderea
acestuia. Venirea la putere a cneazului Vladimir, descendent al dinastiei Ruricide, ȋn jurul anului

79 Lane, op. cit. , p. 362.

65
980, reprezintă ȋnceputul etapei de maxim ă ȋnflorire a Rusiei Kievene. Sub domnia acestui cneaz, au
fost mărite teritoriile deținute de rușii răsăriteni și s -au intensificat relațiile cu Imperiul Bizantin.
Apropierea cneazului Vladimir de Imperiul Bizantin a facilitat transformarea Rusiei Kievene prin
adoptarea religiei creștin -ortodoxă ȋn anul 988. Procesul de creștinare a populației a fost unul impus
de conducere astfel perioada de tranziție a fost una foarte scurtă. Am mai descoperit că ȋncă de la
primele contacte pe care poporul rus le -a avut cu religia creștin -ortodoxă, aceasta din urmă și -a
impus doctrina și fundamentele ȋn defavoarea valorilor pe care societatea rusă le -a avut pȃnă atunci.
Astfel observăm cum doctrina creștină, pentru prima dată interferează cu treburile conducătorului
rus d e la acea vreme și anume cneazul Vladimir, deoarece odată cu adoptarea acestei religii,
conducerea strictă și militarizată a Rusiei Kievene s -a domolit. Putem spune că ortodoxismul a
ȋnceput procesul de modernizare a statului rus, aducȃndu -l de la un model primitiv, la un stat care
evolua spre modelul celor din Occident.
Învățăturile creștine s -au ȋnrădăcinat ȋn sufletul rus, au prins contur și au schimbat modul de
gȃndire al rușilor. Perioada petrecută sub dominație mongolă a accelerat procesul de aprofu ndare a
religiei ortodoxe de către ruși. Această identificare cu ortodoxia, a dus la o nouă doctrină de stat,
docrtină adoptată de către majoritatea liderilor ruși din secolele al XIV -lea, al XV -lea și al XVI -lea
și anume ,,Rusia ca a Treia Romă”. Ieșirea de sub dominația mongolă și căderea Imperiului Bizantin
i-au făcut pe ruși să se auto -proclame ,,ultimii apărători ai creștinătății”. Urmările acestei doctrine au
dus la elaborarea de politici pentru ajutorarea populației creștine de pe teritoriul Rusiei ș i la
ȋnceputul procesului de extindere a noului Imperiu Creștin. Astfel ideile mesianice au transformat
Rusia dintr -un stat descentralizat aflat sub dominație mongolă, ȋntr -un Imperiu Eurasiatic care
devine un centru religios și politic important ȋn regiun e. Impactul puternic pe care l -a avut religia
ortodoxă asupra rușilor și modul ȋn care aceasta s -a aprofundat și ȋnrădăcinat ȋn sufletul rus ȋncă din
timpul Rusiei Kievene și mai apoi ȋn timpul dominației mongole, i -a făcut pe ruși mai puternici și le –
a dat un țel pentru care să lupte. Misiunea de ultim apărător al creștinismului, primită de ruși odată
cu cucerirea Constantinopolului de către Imperiul Otoman, a reprezentat noul ideal național, un ideal
măreț care trebuia ȋndeplinit. Acest nou obiectiv al ru șilor a venit ȋn momentul oportun, poporul nu
putea susține o asemenea idee dacă nu ar fi aprofundat și dacă nu s -ar fi identificat cu doctrina
creștină ȋn timpul dominației mongole. Astfel ȋncepȃnd cu Ivan al III -lea care a pornit această
misiune sacră pr in reȋntregirea teritorială și eliberarea de sub jugul mongol, continuȃnd cu Vasile al
III-lea care a dus mai departe munca tatălui său prin apărarea creștinilor și lupte ȋmpotriva păgȃnilor
și culminȃnd cu Ivan al IV -lea care a definitivat Imperiul Rus și l-a scos de sub dominația mongolă,

66
toți au fost motivați să creeze o Rusie capabilă să ȋși apere teritoriul, oamenii și religia creștin –
ortodoxă. Nu putem spune că doar aceste considerente religioase i -au făcut pe domnitorii menționați
mai sus să ȋntrepri ndă aceste acțiuni, ȋnsă la fiecare dintre aceștia putem observa ȋn diferite
momente, acțiuni care au la bază fundamente religioase.
Tot ȋn cadrul primului capitol a fost abordată și poziția ortodoxiei ȋn timpul regimului
comunist. Un regim care s -a autod efinit ca fiind ȋmpotriva oricărei forme de manifestare religioasă
și care respingea orice fel de implicare a Bisericii ȋn societate. Perioada comunistă a fost cea mai
nefastă atȃt pentru poporul rus, cȃt și pentru Biserica Ortodoxă Rusă. Spre deosebire de regimul
impus de Ivan cel Groaznic, cȃnd Biserica a fost pentru prima dată subordonată statului, dar totuși
creștinii au avut libertate de exprimare și suveranul recunoștea apartenența Imperiului Rus la
ortodoxie, regimul comunist a scos ȋn afara legii re ligia, pornind ȋntr -o ȋncercare de a extermina
ideile religioase de orice fel din sȃnul societății. Însă credința ortodoxă, la fel ca ȋn timpul ocupației
mongole, a dăinuit ȋn rȃndul marii majorități a societății civile, ba chiar aceasta s -a aprofundat, fi ind
singurul refugiu ȋn vreme de restriște
Dacă ȋn primul capitol am cercetat istoria Federației Ruse și influențele atȃt externe cȃt și
interne care au dus la evoluția acestui stat și la consolidarea relațiilor Bisericii Ortodoxe Ruse cu
poporul și cu st atul, ȋn cel de -al doilea capitol, ne -am focalizat atenția asupra particularităților
dezbaterilor aprinse dintre cele două ideologii marcante ȋn Rusia și anume Occidentalismul și
Slavofilismul. Astfel am ajuns la concluzia că cele două doctrine marcante au ajutat la dezvoltarea
culturală a Rusiei, dar ȋn același timp au creat un clivaj ȋn cadrul elitelor ruse. O parte a elitelor au
susținut cu ardoare nevoia de deschidere către Occident, ȋn schimb o bună majoritate a elitelor au
susținut păstrarea valorilor tradiționale ruse și evitarea influențelor occidentale. În prezent, prin
politicile duse de Vladimir Putin, putem spune că slavofilismul a devenit doctrina predominantă ȋn
Rusia contemporană. Slavofilismul este considerat un element de identitate naționa lă, bucurȃndu -se
atȃt de susținerea majoritară a populației a cărei orientare politică a fost una predominant
conservatoare, dat fiind faptul că și principiile pe care se baza Biserica Ortodoxă Rusă erau
ȋndreptate ȋn aceeași direcție, aceasta din urmă fii nd privită drept mistagog al comuniunii dintre om
și divinitate. Occidentalismul deși nu s -a bucurat de aceeași popularitate ca oponenții lor, a
consolidat drumul Rusiei de la un Imperiu Țarist la o democrație bazată pe separarea puterilor ȋn
stat, aducȃnd totodată și elemente din Vest, benefice dezvoltării societății.
Această dezvoltare a societății despre care am vorbit ȋn cele de mai sus, devine măsurabilă
ȋncepȃnd cu primul mandat al lui Vladimir Putin. Prim mandat venit ȋn timpul unei perioade de criz ă

67
ȋn care se afla Federația Rusă, după căderea blocului sovietic, Putin venind cu reformele necesare
reafirmării Rusiei pe scena internațională. Putem spune că la ȋnceputul carierei prezidențiale, ȋn
strategia acestuia se puteau identifica elemente clare a parținȃnd doctrinei occidentaliste ȋnsă pe
parcurs, după revenirea din declinul social și economic al Rusiei, a ȋnceput tranziția ȋnspre
slavofilism. Slavofilismul lui Putin se caracterizează prin respingerea influențelor Vestului,
reȋnvierea sentimentului imperialist, protejarea valorilor tradiționale și favorizarea Bisericii
Ortodoxe Ruse ȋn detrimentul altor confesiuni religioase. Comunitatea internațională cataloghează
această revizuire a politicilor lui Putin, ca o amenințare la adresa suveranității st atelor din regiune.
După prăbușirea blocului comunist, Biserica Ortodoxă a intrat ȋntr -un amplu proces de
reconstrucție, bucurȃndu -se atȃt de susținerea societății cȃt și de cea a liderilor aflati la putere. Prin
Constituția Rusă din 1993, s -a statuat ref ormarea Bisericii Ortodoxe Ruse și noul rol al acesteia ȋn
cadrul societății și statului rus, fiind ridicată la statutul de element fondator al identității naționale
ruse. Asumȃndu -și acest nou statut și scoțȃndu -și ȋn evidență principiile conservatoare, a ceastă
instituție ȋncepe să intervină și pe plan politic făcȃnd presiuni ȋnspre scoaterea ȋn afara legii a
ȋnvățăturilor ,,neortodoxe” venite din Occident. Prin acest aspect am identificat un posibil răspun la
ȋntrebările ,, Biserica Ortodoxă Rusă a avut și /sau are ȋn continuare o influență asupra deciziilor
liderilor politici ?”, ,, Biserica Ortodoxă Rusă este o instituție independentă sau este controlată la
nivel politic? ”. Însă, aceste influențe ale Bisericii ȋn deciziile luate de liderii ruși au ȋncetat od ată cu
venirea la putere a lui Vladimir Putin, moment ȋn care observăm trecerea de la o atitudine decisivă,
impunătoare a ȋnalților prelați la una colaborativă. Această teorie este susținută de analiza celor două
discursuri ale lui Vladimir Putin și a Patr iarhului Kiril, unde observăm sprijinul reciproc pe care cele
două entități și -l acordă, sprijin materializat prin susținerea, recunoașterea meritelor și mulțumirile
aduse reciproc. Dacă ȋn primul discurs, Vladimir Putin ȋși identifica fundamentele doctrin are cu cele
ale ortodoxiei, ȋn discursul Patriarhului Kiril, acesta identifică fundamentele ortodoxe cu cele ale
statului rus. Observăm o ȋncercare de auto -identificare din partea celor doi lideri, ambii ȋncercȃnd să
creeze cadrul necesar pentru colaborare a dintre stat și Biserică. Însă putem conchide că dorința
Bisericii de a se afilia statului rus este mult mai mare, datorită oportunităților pe care le poate aduce
ȋntărirea acestei colaborări. Discursul transmis de Vladimir Putin conține elemente pozitive , care
motivează și reiterează nevoia de unitate și de continuare a colaborării statului ȋn primul rȃnd cu
Biserica Ortodoxă Rusă, iar mai apoi cu celelalte culte religioase, acest lucru poate fi explicat ca
fiind planul de acțiune a lui Putin, de a mențin e de partea lui o mare pondere din electorat, deoarece
cooperarea stat -biserică poate fi privită ca venind ȋn completarea capitalului politic atȃt de necesar ȋn

68
contextul ȋn care amenințările externe devin tot mai prezente ȋn ascensiunea Federației Ruse. C ele
două discursuri vin ca o ȋntărire a legitimității acțiunilor liderului de la Kremlin, care ar putea fi puse
sub semnul ȋntrebării de către cetățenii ruși datorită criticilor venite din plan internațional, ȋn acest
context ele devenind nule dat fiin d faptul ca Patriarhul Kiril portretizează deciziile, practicile și
politicile adoptate de Putin ca făcȃnd parte din ,,planul divinității” și identificȃndu -l pe liderul rus ca
fiind ,,trimis al lui Dumnezeu”.
Prin urmare, putem trage următoarea co ncluzie și anume că Biserica Ortodoxă nu
influențează deciziile lui Vladimir Putin, ci mai degrabă prin prisma cooperării stat -biserică,
președintele rus trasează liniile directoare pe care Biserica le urmează, folosind această relație ca un
mecanism prin care ȋși garantează susținerea publică ȋn ceea ce privește ac țiunile din trecut și
atingerea viitoarelor obiective.

69
Bibliografie

Cărți și articole științifice :
1. Anderson, John, ,,Putin and the Russian Orthodox Church: asymmetric symphonia?”, ȋn
Journal of International Affairs , vol. 61, nr. 1, 2017, pp. 186 -187,
https://www.jstor.org/stable/24358086, accesat la data de 01.06.2018.
2. Bamford, Christopher, ,,Introducere”, ȋn Berdiaev, Nikolai The Russian Idea , Hudson:
Lindisfarne Press, 1992.
3. Berdiaev, Nikolai, Originile și sensul comunismului rus , Cluj -Napoica: Editura Dacia, 1994.
4. Bird, Robert, ,,Introducere generală”, ȋn Homiakov, Aleksei și Kireevsky, Ivan , On Spiritual
Unity: a slavophile reader , Hudson: Lindisfarne Books, 1998.
5. Bourdeaux, Michael , ,,Glasnost and the Gospel: The emergence of Religious Pluralism”, ȋn
Bourdeaux, Michael (ed) The politics of Religion in Russia and the New States of Eurasia ,
New York: M.E. Sharpe, 1995.
6. Buleu, Constantina, Voința de putere sub semnul ideii europene , București: Editura
Contemporanul, 2013.
7. Cannady, Sean și Kubicek, Paul, ,,Nationalism and legitimation for authoritarianism: A
comparition of Nicholas I and Vladimir Putin” ȋn Journal of Eurasian Studies , vol. 5, nr. 1,
2014, pp. 1 -9, https://doi.org/10.101 6/j.euras.2013.11.001 , accesat la data de 01.06.2018.
8. Ceaadaev, Piotr, Scrisori filozofice , București: Editura Humanitas, 1993.
9. Cross, Samuel și Sherbowitz, Olgerd, The Russian Primary Chronicle, Cambridge, The
Medieval Academy of America, 1953.
10. Curtis, Gl an, Russia a country Study, lucrare prezentată la Library of Congress ,,Federal
Research Division”, nr.4, Federația Rusă, 1998.
11. Dixon, Simon, The Modernisation of Russia 1676 -1825 , Cambridge: Cambridge University
Press, 1999.
12. Duncan, Peter, Russian Messian ism: Third Rome, Revolution, Communism and after ,
Londra: Editura Routledge, 2000.
13. Fuga, Gheorghe, Schimbare socială și cultură politică, București: Editura Economica, 2000.
14. Gleason, Abbott, A companion to Russian History , Chichester: Wiley -Blackwell, 2009 .

70
15. Guran, Petre, ,,A treia Romă: un mit medieval și extensiile lui contemporane”, ȋn Revista 22 ,
06.08.2013, nr.3, https://www.revista22.ro/a -treia-roma -un-mit-medieval -si-extensiile -lui-
contemporane -29680.html .
16. Halperin, Charles, Russia and the Golden Hor de: The Mongol Impact on Medieval Russian
History, Bloomington: Indiana University Press, 1987.
17. Ianoși, Ion, ,,Prezentare” ȋn Ceaadaev, Piotr, Scrisori filozofice , București: Editura
Humanitas, 1993.
18. Ignat, Adrian, Cele trei Rome: Evoluția istorico -politic ă și cultural -bisericească a unui
concept , București: Editura Universitară, 2012.
19. Knox, Zoe, Russian Society and the Orthodox Church: Religion in Russia after Communism ,
Abingdon: RoutlegeCurzon, 2005.
20. Korpela, Jukka, Prince, Saint and Apostle: Prince Vlad imir Svjatoslavic of Kiev, his
Posthumous Life, and the Religious Legitimization of the Russian Great Power , Wiesbaden:
Harrassowitz Verlag, 2001.
21. Lane, Ruth, ,,Political Culture: Residual Category or General Theory”, ȋn Comparative
Political Studies , vol. 25, nr. 3, 1992.
22. Leatherbarrow, William și Offord, Derek, A History of Russian Thought , New York:
Cambridge University Press, 2010.
23. Massie, Robert, Peter the Great: His life and World , București: Editura ALL, 2015.
24. Moss, Kevin, ,,Russian Occidentalism:Gay ropa and Russia’s Traditional Values”, lucrare
prezentată ȋn cadrul conferinței European Conference on Politics and Gender , 11-13 iunie
2015, University of Uppsala.
25. Payne, Robert și Romanoff , Nihita, Ivan the Terrible, New York: Cooper Square Press,
1975.
26. Pye, Lucian și Verba, Sidney, , Political Culture and Political Development , New Jersey,
Princeton University Press, 1965.
27. Richters, Katja, The Post -Soviet Russian Orthodox Church: politics, culture and greater
Russia , New York, Routledge, 2013.
28. Rowland, Daniel, ,,Moscow – The Third Rome or The New Israel?”, ȋn The Russian Review ,
vol. 55, nr. 4, 1996, p. 597, http://www.jstor.org/stable/131866.
29. Secu, Ioana, Stalin și tentația Imperialismului, București: Editura Humanitas, 2014.

71
30. Soloviev, Alexander, Holy Ru ssia: The history of a religious -social idea , Haga:
Mouton&Co, 1959.
31. Stone, David, A Military History of Russia, Londra: Greenwood Publishing Group, 2006.
32. Strémooukhoff, Dimitri , ,,Moscow the Third Rome: Sources of the Doctrine", Speculum , vol
28, nr.1 195 3, pp. 99 -101, doi: https://doi.org/10.2307/2847182 .
33. Swift, John, Petru cel Mare, București: Editura BIC ALL, 2003.
34. Vlad Mureșan, Curs ,,Occidentul -Orient:Rusia”, regăsit ȋn suportul de curs Sociologia
Relațiilor Internaționale, Cluj-Napoca, Universitatea Babeș Bolyai, 2017.
35. Wegren, Stephen, ,,Rural reform and political culture in Russia”, ȋn Europe -Asia Studies,
vol. 46, nr. 2, 1994, pp. 215 -241, doi: https://doi.org/10.1080/09668139408412159 .
36. Wolff, Larry, Inventing Eastern Europe, Stanford: Stanford Un iversity Press, 1994.
37. Zernov, Nicolas, The Russian and their Church , New York: St. Vladimir’s Seminary Press,
1994.

Surse Online:
1. Bryanski, Gleb, ,,Russian patriarch calls Putin era miracle of God”, Reuters , 08 februarie
2012, https://uk.reuters.com/article/uk -russia -putin -religion/russian -patriarch -calls-putin -era-
miracle -of-god-idUKTRE81722Y20120208 , accesat la da ta de 30.05.2018
2. Meeting of Russian Orthodox Church Bishops’ Council , Events, Moscova: Administrația
Prezidențială Rusă, 2017, http://en.kremlin.ru/events/president/news/56255 , 08.06.2011
3. Meeting with delegates to the Bishops’ Council , Events, Moscova: Adm inistrația
Prezidențială Rusă, 2013, http://en.kremlin.ru/events/president/news/17409 , 08.06.2011 .