Influentele Organizatiilor Teroriste Asupra Lumii

ȘCOALA NAȚIONALĂ DE STUDII POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE

FACULTATEA DE COMUNICARE ȘI RELAȚII PUBLICE

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator științific:

ABSOLVENT:

Adrian Karol Vlădica

2016

ȘCOALA NAȚIONALĂ DE STUDII POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE

FACULTATEA DE COMUNICARE ȘI RELAȚII PUBLICE

STATUL ISLAMIC

STUDIU DE CAZ:

Influențele organizațiilor teroriste asupra lumii

Cordonator științific:

ABSOLVENT:

Adrian Karol Vlădica

2016

CUPRINS

INTRODUCERE 5

1. Considerații teoretice privind actorii statali din spațiul islamic . 6

1.1. Islamul și noile concepte 6

1.2 Valorile culturale islamice 7

1.3 Contextul socio-economic islamic 9

1.4 Crizele etnico-religioase și efectele lor 12

1.5 Perioada arabă 14

2 MARILE PUTERI ISLAMICE 15

2.1 Regatul Iordaniei 15

2.2 Republica Islamică Iran 17

2.3 Turkmenistanul 21

2.4 Arabia Saudită 22

2.5 Pakistan 24

2.6 Republica Arabă Egipt 24

2.7 Siria 26

3. ORIGINILE TERORISMULUI – VULNERABILITĂȚ ȘI ORGANIZAȚII TERORISTE. 28

3.2 Organizațiile teroriste – vulnerabilități 30

3.3 Evoluția fenomenului – terorismul sinucigaș 31

3.4 Motivații care definesc atentatele teroriste 32

3.5 Identificarea portretului teroristului sinucigaș 35

3.6 Principalele caracteristici ale teroristului sinucigaș 35

3.7 Influența terorismului asupra României 38

4. CONCLUZII ȘI PROPUNERI 42

Bibliografie 44

INTRODUCERE

Lucrarea de față își propune să abordeze una din cele mai importante și de interes tematici care au stat la baza dezvoltării multor state, în ultima perioadă de timp. Mai precis, prezintă analizarea și de asemenea depistarea problemelor sociale în cadrul țărilor musulmane, și influența organizațiilor teroriste asupra țărilor dezvoltate, implicit asupra României.

Din punct de vedere teoretic, toate informațiile despre statul islamic, prezintă influența directă pe care acestea o au asupra dezvoltării statelor din Orientul Mijlociu și modul în care sunt privite acestea de țările occidentale și de Marile Puteri.

Conținutul lucrării, prezintă influențele grupărilor teroriste asupra Marilor Puteri, și modul în care acestea pot fi combătute și mai ales, descoperite la timp, pentru a nu produce catastrofe internaționale. Astfel, este necesară o analiză atentă asupra grupărilor teroriste, pentru a se preciza, concret și concis, care sunt principalele cauze care au condus la destabilizarea societății, și mai ales efectele acestora asupra dezvoltării. În urma acestei analize, se vor trage anumite concluzii și se vor face anumite recomandări, pentru ca societatea musulmană să poată să reintre pe un trend ascendent, un trend necesar progresului.

În realizarea acestei lucrări, s-au folosit teze de referință, ce aparțin persoanelor cu un grad ridicat de specializare în domeniul geopolitic, care au oferit o altă perspectivă necesară înțelegerii părții teoretice și a parții practice, cea care implicit conduce la impunerea recomandărilor și soluțiilor de bază.

Lucrarea este împărțită pe patru capitole. Acestea sunt dezvoltate sistematic, având o structură logică, astfel încât rezultatele obținute să fie directe, ațintite asupra identificării amenițărilor teroriste și stoparea grupărilor teroriste. Fiecare capitol are rol de a informa și de a prezenta metodele și tehnicile aferente unei reproiectări eficiente.

Considerații teoretice privind actorii statali din spațiul islamic .

Islamul și noile concepte

Cuvântul ” Islam” provine din a patra formă a verbului de rădăcină slm:aslama = a se supune, care are înțelesul de ansamblu, supunerea față de Alah. De-alungul timpului, lumea musulmană a suferit numeroase schimbări și au apărut diverse manifestări, cele mai importante fiind: impactul de civilizație, odată cu trecerea societății arabe la o societate dezvoltată cosmopolită, impactul turco-mongol și nu în ultimul rând, cel mai important impact este acela al modernității occidentale.

Conceptul de modernitate occidentală se definește ca fiind un proces foarte vast, care se manifestă începând cu secolele XVII – XVIII. Acest concept implică un proces complex de industrializare, un trend ascendent al alfabetizării, o bogăție și o mobilizare socială ridicată, precum și structuri ocupaționale complexe.

Modernitatea occidentală are un impact extrem de puternic asupra islamului, fiind un concep aflat în expansiune, odată cu începerea declinului din secolul al XVII-lea. Această structură bine definită este privită ca soluția ideală, prin intermediul căreia, Islamul să redevină ”veacul de aur” al modernității.

Intrând pe filiera occidentală, această idee de modernitate a pătruns în lumea islamică, venind cu următoarele caracteristici, ce au fost acceptate cu greu de teoreticienii lumii islamice: promovarea individualismului și pluralismului social și politic, separarea autorităților temporare și spirituale.

Separarea temporalului de spiritual este subiectul principal de discuție și în lumea musulmană de astăzi. Funcția de calif inițial nu avea nimic sacru, dar cu timpul s-a reușit sacralizarea acesteia, datorită savanților în teologie ( Ulema ). În primul rând, aceștia constituie aparatul cel mai influent al puterii religioase, care sprijină nemijlocit temporalul și care are o influență directă și substituibilă în alte ideologii. Idealul islmic este promovat și susținut de Mohamed în perioada medineză, acesta având o influență directă asupra funcțiilor religioase, politice și militare. De asemenea, conceptul de individualism promovat în noua eră islamică, se opune valorilor sociale, care atacă indirect idea de comunitate. Ulma poate fi direct afectată și de pluralismul politic, care subliniază și dorește trecerea într- un plan secundar a relațiilor politice, ce ar putea avea un efect direct asupra diversității opiniilor. ( P. Brusanowski, Religie și stat în Islam, 2009 )

De-alungul timpului s-au manifestat trei mari atitudini față de modernitate:

respingerea modernității,

valorile tradiționale și modernitatea

modernitatea și occidentalizarea.

Respingerea modernității a apărut ca urmare a unui prim grup de teoreticieni, care au fost împotriva ideilor promovate de modernitate, asociindu-le cu teama de pierdere a identității și cu occidentalizarea. Teama împărtățită de musulmani provine din opoziția absolută dintre concepțiile fundamentale ale celor două lumi. În cadrul lumii orientale, individul este dedicat vieții familiale, într-un sens mai larg de comunitate. În lumea occidentală, occidentul nu dorește să vadă decât individul în sine, prin esența sa. Pentru majoritatea musulmaniilor, sfera insitituțiilor private se supune regulilor societății de clan, statul de credincios impunând apartenența la o anumită comunitate. De asemenea, musulmanii se consideră, din toate punctele de vedere, superiori occidentalilor. Problema a apărut în momentul în care, Islamul s-a lovit de superioritatea militară a Apusului. Din punctul lor de vedere, numai Satan putea face să câștige Occidentul, materialist și fără credință religioasă.

Un alt grup reușește să combine ideologiile modernității cu valorile tradiționale, având ca propunere directă o reconciliere a islamului cu modernitatea și știința. Cei mai importanți inițiatori ai acestui curent sunt: Muhammad Abdouh, Rashid Rida, Fadil ben Ashur și Jamal al-Din al-Afghani. Din perspectiva acestora, statul islamic este foarte tolerant și rațional. De asemenea nu este un spațiu ostil și este deschis inovațiilor tehnice ale Occidentului.

Cea de-a treia abordare, ultima susținută de statul islamic, acceptă în totalitate modernizarea cu occidentalizarea, promovând respingerea factorului divin din viața politică. Primul demers a avut loc în Turcia și a fost promovat de către teoreticianul Kemal Ataturk. Se mai pot da ca exemple și următoarele: Iranul- în timpul șahului, Tunisia pe timpul conducerii lui Habib sau reginurile din Irak și Siria, bazate pe o puternică ideologie naționalistă, lipsită de religie.( V. Simileanu, Crizele și conflictele spațiului islamic, 2009 )

Valorile culturale islamice

Atunci când în Occident se amintește despre islam, se ține prea puțin cont de particularitățiile de natură istorică, geografică, potilică sau culturală ale acestuia. Adesea, chiar aceste concepte implicate se confundă între ele. Un exemplu concret este reprezentat de anumite prejudecăți ce figurează în Occidentul nemărginit care consideră că toți musulmanii sunt arabi și ca toți arabii sunt musulmani, ceea ce este fals, deoarece există arabi creștini, iar lumea musulmană nu este alcătuită majoritar din arabi, aceștia reprezentând doar o cincime din numărul total al musulmanilor.

Succesul islamului arab se bazează îndeosebi pe priceperea conducătorilor de a guverna pe baza unui sistem potilic, legislativ și fiscal inteligent, inspirat în mare măsură de cea mai importantă carte a musulmanilor și anume Coranul. Islamul funcționează ca un ansamblu, fiind concomitent , religie, organizare politică, socială și culturală, civilizație și mod de viață.

Din punct de vedere religios, cele mai importante izvoare islamice sunt în număr de patru și sunt împărțite astfel există două izvoare religioase ( Coranul și Sunna Profetului ) și două izvoare de origine profană ( Ijmâ și Qiyâs ).

Coranul este cartea sfântă a musulmanilor, devenind testament pentru totți credincioșii, după moartea lui Mahomed, reprezentând cuvântul lui Allah, transformat într-o carte. Musulmanii consideră Coranul ca fiind etern, doar literele fiind create pentru a permite transmiterea și înțelegerea acestuia. Coranul este sacru, din acest motiv un musulman evită să îl înmâneze unui occidental, să vândă Cartea Sfântă și, de asemenea, este nevoie de o maximă puritate din partea cititorului pentru a atinge textul.

Qiyâs a permis folosirea raționamentului logic drept sursă de drept, chiar dacă acest izvor a introdus elemente de raționalitate profană, contrară spiritului legii islamice. Drept urmare, pentru musulmani, rațiunea trebuie să aibă anumite limite, trebuie să fie controlată cu rigoare, uneori chiar fiind nevoie să fie împiedicată de către înțelepți.

Mesajele islamului sunnt reprezentate de anumite dogne și de legea islamică. Dogmele sunt puncte fundamentele ale credinței, ce îi spun musulmanului în ceea ce trebuie să creadă, iar legea islamică îl îndrumă pe acesta către o mai bună înțelegere a conceptului de bun musulman. Dogmele sunt puține, musulmanul fiind obligat să creadă în diferite profeții, în unicitatea lui Allah, precum și în Judecata De Apoi.

Legea islamică este calea de urmat și cuprinde o serie de porunci, recomandări, interdicții și avertismente, necesare fiecărui musulman. Ca urmare a importanței Coranului și a Sunnei, activitățile umane sunt repartizate în cinci seturi: ceea ce este permis, ceea ce este recomandat, ceea ce este demn de disprețuit, ceea ce este obligatoriu și ceea ce este interzis.Legea islamică face disticția între obligațiile de cult și cele privind relațiile în societate.

Obligațiile de cult sunt considerate un fundamnet al religiei musulmane și sunt în număr de cinci: mărturisirea credinței, mai precis formula de convertire la islam; sprijinul acordat celorlalți, ce reprezintă un impozit obligatoriu; postul în luna Ramadan, fiind cea mai cunoscută obligație de cult; pelerinajul la Mecca , cel puțin o dată în viață și rugăciunea, cea mai importantă dintre toate, realizată de cinci ori pe zi.

Obligațiile privind relațiile în societate sunt exemplificate de recomandările juridice ale dreptului privat, de obligații de nivel juridic și de diverse interdicții. Recomandările juridice sunt adesea văzute ca prescripții ale dreptului privat și se referă la căsătorie, considerată ca o datorie la zestre, care este adusă de bărbat, la divorț considerat ca cel mai negru fapt, la dreptul la moștenire al femeilor. Obligațiile juridice se referă la sancțiuni legale, stabilite în Cartea Sfântă, Coranul, pentru diverse fapte, precum adulterul și hoția.

Contextul socio-economic islamic

Ca fenomen politic, social și cultural, islamul este bazat pe patru piloni: unitatea, adică solidaritatea cu ceilalți, dreptatea, concordața legii cu natura și conviețuirea alături de ceilalți musulmani. Însă și Islamul recunoaște că în fruntea comunității se află un calif, pentru a impune respectarea legilor islamice și pentru diverse probleme de nivel administrativ. Probarea cu martori presupune existența a patru persoane care să prezinte aceiași speță.

În principiu, Islamul este o religie de tip egalitar, fără caste. Legea islamică, în ansamblu, are în vedere trei mari inegalități care conduc viața socială și politică: inegalitatea dintre stăpân și sclav, dintre bărbat și femeie și dintre musulman și nemusulman.Uneori, în unele iterații, se amintește și de o a patra inegalitate, ceea dintre elită și populația de rând. Aceasta înseamnă că numai un bărbat liber și musulman poate exercita autoritatea și puterea din punct de vedere religios și administrativ.

Relația dintre cei care conduc și cei care sunt conduși se menține și se creează datorită îndatoririlor și obligațiilor reciproce. Conducătorul, cel ce a fost numit de către supuși, trebuie să dețină anumite calități, iar aceștia din urmă îi datorează liderului ascultare și respect. În esență, rațiunea existenței statului justifică autoritatea conducătorului și ascultarea celorlalți, care este cerută de chiar necesitatea respectării legii islamice.

Epoca de aur a civilizației islamice este considerată ca fiind rezultatul unei vocații universaliste a Islamului și au un caracter aparte, fiind caracterizate prin umanismului secolelor VII-XII. Splendoarea Islamului se datorează vieții urbane și cosmopolitane a orașelor. Mecenatul califilor, guvernatorilor, explică într-o mare măsură tot ceea ce înseamnă civilizație islamică. În lumea musulmană erau anumite legi stricte respectate de toți cetățenii, precum curățarea străzilor cu regularite și controlul sanitar al alimentelor. Exuberanța intelectualilor musulmani a condus la dezvoltarea științelor exacte și a celor naturale, iar ca urmare a contactelor cu îndepărtata civilizație chineză, aceștia foloseau pentru scris hârtia.

Ca religie, Islamul s-a dovedit fiind superioară, cu un accentuat rol misionar și cuceritor. Acest spirit științific și educativ a condus la apariția în întreaga lume islamică a moscheelor, dar mai ales a moscheelor școală, care aveau ca scop utilizarea ca spital pentru comunitate , azil pentru cei fără adapost și cei bătrâni și școală pentru copii.

Ca mod de viață, Islamul este o rezultantă a principiilor de natură religioasă, a particularitățiilor de natură politică, culturală și socială, dar și a specificului civilizației musulmane. Modul de viață al islamiștilor se referă la puritatea corporală, la conduita și rolul femeii musulmane în societate, la viața cotidiană și la problema căsătoriei. În ansamblu, societatea musulmană este o comunitate ce valorifică integral grupul. Fiecare musulman în aprte este direct răspunzător pentru întreaga comunitate, drept urmare, în cadrul unei medine, musulmanii se vor supraveghea reciproc tot timpul. Aceștia sunt extrem de solidar unii față de ceilalți și suspicioși față de cei străini.

Termenul de muncă este văzut ca o truda zilnică și nu există în vocabularul limbii arabe. Atuurile islamului sunt diferite, mai precis: demografia , banii și entuziasmul tinerilor, energia , spațiul. Căsătoria este cosiderată o datorie în societatea musulmană, o principală grijă a părinților, care încearcă să evite să aibă copii celibatari. Perechea umană devine idealul existenței în religia islamistă. Singur, ca persoană autonomă, omul este cosiderat de musulmani o ființă mutilată și nepuntincioasă.

Din punct de vedere educațional, lumea musulmană este foarte conservatoare, musulmanul fiind supus unui cod aproape de neînțeles de occidentali. De exemplu, în viața de zi cu zi, oferirea de daruri este excesivă, dar îți oferă o reputație de generozitate.

Din punct de vedere social, problemele sunt exemplificate în termeni extremi: victorii sau înfrângeri persoanele, bine sau rău, musulman sau nemusulman, prieten sau dușman, toate aceste probleme au un caracter personal, neexistând obiectivitate, anumite dificultăți nu sunt analizate în mod rațional și impersonal, ci pasional și interiorizat, iar orice atac este perceput ca o atingere a orgoliului și personalității.În esență musulmanul este o ființă socială, mereu expusă privirii interlocutorului. În Islam, fiecare musulman este obligat să se ocupe de aproapele său, pentru a-l influența să facă binele și pentru a-l împiedica să facă răul.Pentru musulman, statul de credincios obligă apartenența la o anumită comunitate. În Islam, omul , prin natura lui, trebuie înțeles doar în sensul revelației coranice.

În ceea ce privește occidentalii, aceștia nu vor găsi de lucru într-o țară musulmană, nu pot desfășura o activitate economică, nu pot semna un contract comercial, fără garanția morală și cauțiunea materială a unui cetățean al țării respective, care va fi de asemenea remunerat procentual, vis-a-vis de importanța acțiunii pentru care garantează și cauționează.

Solidaritatea se manifestă și între țările musulmane, prin intermediul unor fonduri mutuale, precum : Banca Islamică de Dezvoltare, Fondul Saudit de Dezvoltare, Fondul Abu Dhabi. Islamul susține că munca este la fel de importantă ca și religia , drept urmare valorile obținute prin muncă sunt acceptate, cu condiția să nu ie risipite în cheltuieli inutile și se obligă să se întreprindă acte de caritate.

Băncile islamice funcționează pe baza acestor principii și restricții. Fondurile instituțiilor sunt obținute prin trei modalități importante: fonduri proprii, depozite și rezultatul a ceea ce se numește zakat, mai precis impozitul pe capitalul administrat de bănci, după reguli stricte a căror respectare este certificată de un consiliu religios. Depozitele clienților la vedere nu beneficiază de nicio dobândă , dar oferă prilejul obținerii unor prime, drept urmare clienții sunt plătiți proporțional cu profitul băncilor. ( A. Istocescu, Management comparat, 2013)

Crizele etnico-religioase și efectele lor

Cele mai importante conflicte ale mileniului doi au avut ca efect escaladarea crizelor naționale și internaționale și accentuarea discrepanțelor entice și religioase musulmane. În această mare categorie au fost incluse conflictele din Irak, Cecenia, Serbia și Kashmir.Ca atare, părțile aflate în conflict sunt reprezentate de actori situați la granița dintre lumea musulmană și alte culturi și civilizații occidentale. La acestea se adaugă o percepție destul de confuză și negativă în legătură cu acest teritoriu: există o lume neadaptabilă, cu un atașament puternic al evaluărilor tradiționale, ușor deschisă unor dezvoltări contemporane, traversată de o multitudine de orientări fundamentale, de mișcări teroriste , ce contestă valorile occidentale. Percepția aceasta a avut la bază necunoașterea acestui spațiu și a unor deformări ale realității specifice. Acest teritoriu vast și unic include 46 de state și mai bine de o cincime din populația globului.

În esență, civilizația islamică a fost, este și va fi o civilizație de rang inferior, implicit ” rangul doi ”. În concepția unor analiști celebrii, acestă civilizație s-a născut din contopirea marilor civilizații antice care au fost înaintea ei.

Campaniile militare ce au avut loc în diferitele perioade de dezvoltare ale civilizației musulmane au avut ca efect apariția unor minorități entice și religioase, unele cu o putere ce au reușit să supraviețuiască până în present, iar unele au fost asimilate ușor, ușor în timp.Aceste colonii creștine au avut o influență pozitivă asupra societății umane din actualul spațiu Islamic, iar separarea bisericii creștine a ușurat procesul de asigurare a manifestărilor religioase și culturale ale acestei populații.

Ostilitatea politică față de ocupantul occidental condusă de Cruciade a condus la pătrunderea și extinderea culturii arabe și religiei islamice. Un intelectual francez a analizat schimbările mentale apărute în rândul populațiilor creștine din Egipt și Siria pe timpul expansiunii arabo-islamice. În acea perioadă se dorea, mai mult ca oricând, stăpân să fie arabul , decât grecul.

Expansiunea arabă s-a manifestat mai ales în perioada 623-620, pe timpul califatelor, având în vedere regresul unor civlizații și ostilitățiile politice din Orientul Apropiat și Mijlociu. În acest proces au fost incluse Siria, Egipt, Tunisia, Algeria și Maroc.

Expansiunea militară arabă nu a avut drept scop inițial convertirea la islam și distrugerea culturilor populațiilor native. Liderii arabi au recunoscut credințele religioase ce erau prezente în spațiile culturale, științifice și sociale a statelor cucerite. Mai mult entitățile social-politice ocupate au avut libertatea de a-și păstra administrațiile locale, tradițiile și religia, totul manifestându-se la nivelul politicului.

La începutul secolului al- VIII –lea , spațiul islamic este pus față în față cu una din cele mai mari frământări interne, întrerupte la un moment dat de trecerea la putere a califilor. Centrul de greutate al puterii este exemplificat prin apropierea de cultură și valorile persane către teritorile est asiatice. Astfel, începând cu această perioadă lumea islamică se manifestă ca un pol de putere regional, beneficiind de structură militară , cu propria religie, propria limbă, cu propriul sistem de legi.

Începând cu secolul al XIII- lea , lumea urma să cunoască, mai bine de cinci secole, dominicația otomană, care se va sfârșii prin contopirea islamului atot-puternic din Balcani și Orientul Apropiat, dominând astfel spațiul maritime și marile regiuni de importanță strategic.

( Asociația de geopolitică ” Ion Cornea”, Incursiune în Islam, 2010 )

Perioada arabă

Noul val de putere ce a apărut în perioada de evoluție a ciclului arab urma să se manifeste puternic în zona de influență cultural-religioasă, africană , asiatică și europeană, iar manifestările geopolitice urmau să transforme Imperiul Otoman într-un continent intermediar, fiind deținătorul unui potențial unic pentru vremea respectivă,având influență asupra tuturor strâmtorilor, deținând control asupra tuturor marilor continente și al culturilor riverane, dezvoltând comerțul pe uscat și pe mare, lucru ce s-a păstrat până în ziua de astăzi.

Deși în ansamblu, perceția lumii vizavi de lumea islamică are un caracter opac, neclaritatea arătată de lipsa documentelor și a indicatorilor necesari , constituie un domeniu științific. În present este inadmisibil să se confunde statele islamice cu cele arabe. Pentru elucidarea acestei neconcordanțe, s-au realizat mai multe teorii legate de țările islamice.

În timpul manifestărilor politico-militare din decursul secolului al XX-lea, lumea islamică a prezentat semnificații majore, influențate de prăbușirea imperilor euroasiatice și interesele politico-economice și militare ale marilor puteri. Din punct de vedere geopolitic, spațiul islamic are o extindere tricontinentală și are acces la puncte cheie de importanță geo-strategică și militară. Statele islamice pivot influențează direct politica SUA și implicit a lumii în totalitate.( V. Simileanu, Geopolitica spațiului Islamic, 2009 )

MARILE PUTERI ISLAMICE

Regatul Iordaniei

Iordania, este un stat moderat și un aliat fidel al Occidentului, în special al SUA, în Orientul Mijlociu. Datorită acestei inclinații, acest stat a suportat o multitudine de consecințe ale atitudine sale pro-irakiene, asumându-si poziția sa geopolitică specială, dar și a caracteristicilor aparte din compoziția internă a Regatului.

Fiind un stat cu populație mică, acest regat se află foarte bine plasat, lângă vecini cu o mare influență, cu marii ambiții hegemonice ( Arabia Saudită și Israel ), Iordania a depins de capacitatea de a realiza un echilibru în cadrul diplomației, care să o poată ajuta să suplinească locul slăbiciunii militare.

După războiul din 1949, pierdut în fața marii puteri, Israel, Cisiordania intră sub supravegherea Transiordaniei , care mai târziu își schimbă numele în Iordania. O mare prezență a populației palestiniene, după masa mare de refugiați care au pătruns pe teritoriul regatului la finalu războiului, a condus la instalarea centralei OEP și suspectarea acestora potrivit căreia doreau să comploteze la detronarea liderului politic. Mai apoi, deși relațiile cu
Arabia Saudită au fost destul de reci, aceștia considerându-i un mic actor pe piața politică, după revoluțiile regionaliste din Egipt, Siria și Irak, statul reușește să rezolve prin diferite alianțe conflictul cu marea putere vecină. Începând cu anul 1979, relațiile cu Iranul se deteriorează, ca urmare a revoluției islamice, aceștia îndreptându-se spre Irak, care se folosește din plin de portul Akaba.

În anul 1990, criza determină Iordania să fie de partea statelor care au fost contra constituirii unei alianțe anti-irakiene, deși a condamnat oficial invadarea Kuweitului. Mergând pe această variantă s-a avut ca bază principală ajutorul financiar scăzut la începutul aniilor 90, oferit de statele din golf , din cauza unei crize economice crescute. Cu toate acestea, Iordania a profitat de legăturile favorabile cu Bagdadul, care erau esențiale pentru o funcționare economic stabilă a țării.

Având în vedere că mai mult de 90 % din importul de petrol avea ca principal furnizor statul Irak, exporturile spre acest stat aducând în conturi un profit de 500 milioane de dolari anual, pentru un stat care este total lipsit de resurse în domeniul energiei. Pe lângă aceste venituri, se adaugă fondurile provenite de la muncitorii iordanieni de pe teritoriul Irakului, aceștia aducând un profit anual de 800 milioane de dolari, sumă foarte important pentru economia țării.

Cu această nouă orientare politică externă, s-a determinat și reacția negativă a statelor arabe cu privire la dorințele Iordaniei asupra teritoriilor palestiniene. Populația palestiniană prezentă pe teritoriul statului în procent de peste 50 % a fost dintotdeauna un factor de risc pentru Hussein, chiar dacă aceștia sunt total lipsiți de drepturi politice și nu au acces la toate informațiile. Palestinienii, un popor asistat logistic și financiar, au devenit o povară pentru regat, deoarece nu au mai servit drept principal argument în planul integrării viitorului palestinian în Iordania.

Începând cu anul 1995, suveranul iordanian a realizat că populația rezidentă se situează net pe o poziție pro-irakiană, care ușor riscă să devină un factor destabilizator, fapt ce ar conduce la un nou conflict în cadrul regatului.

Cu toate că au existat o multitudine de măsuri de constrângere pentru populația palestiniană, aceștia au susținut încontinuare Irakul datorită impactului major implementat de mișcarea islamistă în rândurile sale. Frăția musulmană este un concept foarte bine implementat în regat încă din perioada aniilor 50 , deobicei susținând tronul pe fondul agitației naționalist-arabe dina cel deceniu. Frăția s-a implicat în mod direct în jocurile politice , rezultând astfel un procent de 40 % din posturile eligibile câștigate de reprezentanții aceștia.

La începutul primul război ce a avut loc în Golf, liderii marilor organizații internaționale islamiste se reunesc la invitația fraților iordanieni, motiv pentru care se încearcă elaborarea unei structuri diplomatice ce ajută în mod direct ieșirea din război. După ce toți liderii s-au reunit s-a format o delegație din treisprezece lideri islamiști care au fost nevoiți să plece într-un tur în țările implicate direct în război, cu scopul de a redresa situația, însă totul s-a dovedit a fi un eșec.

Succesul pe care l-a avut coaliția anti- irakiană expulzează Iordania într-o stare de carantină internațională, pierzând treptat sprijinul aliaților occidentali și monarhiilor arabe petroliere. În acest timp regele Hussein pune în mișcare o acțiune diplomatică de proporții uriașe care pune în valoare rapid diponibilitatea Iordaniei de a contribui la inaugurarea unui tratat de pace, numit tratatul arabo-israelian, deschis prin acordurile de la Madrid. Însă aceștia refuză să fie primul stat arab care să încheie un acord cu Israelul . Embargoul de durată al comunității internaționale asupra capitalei determină delegația lideriilor islamiști să ia o poziție critică asupra acesteia, iar în decursul anul 1997, regatul Hașemit critică efectele distrugătoare asupra populației din Irak, produse de continuarea războiului.

În decursul anului 1995, regele Hussein se implică direct în rezolvarea problemelor cu statul Irak și prezintă comunității internaționale un plan de rezolvare a conflictelor care susțin reinstaurarea dinastiei hașemite în Irak. După tratatele de la Oslo regele Hussein dorește rezolvarea cît mai rapidă a problemelor palestiniene cu speranța că va rezolva situația economică internă, va stopa criza financiară și va pune punct agitației palestinienilor din regat. Pentru o rezolvarea cât mai rapidă a problemelor, liderul iordanian a sperat la creșterea ajutorului financiar și militar din partea SUA și investiților occidentalilor. În tot acest timp frăția islamistă a așteptat o reacție pozitivă din partea Israelului, privind rolul special al dinastiei Hașemite.

În umra acordului Ioranidano-Israelian mediat de SUA a crescut treptat autoritatea internă și controlul asupra anumitor mișcări islamiste. Acest acord a condus la destinderea relațiilor cu statele din Occident în pofida realizării unei relații mai bune cu Egiptul și cu mai vechiul rival Siria. Cu toate acestea starea liderului iordanian de sănătate s-a înrăutățit, iar cu timpul demersul său diplomatic nu a mai fost agreat de statele arabe. După decesul acestuia, regatul a devenit foarte fragil, urmând a fi preluat de fiul său , care pentru a stăvilii reacțile interne se căsătorește cu o palestiniancă.

Noul suveran nu a abandonat traseul pro occidental și a căutat să dezvolte relațiile cu Israelul dar cu monarhiile petroliere din Orientul Mijlociu. În acest scop, liderul a decis expulzarea liderilor grupărilor teroriste palestiniene și trecerea de partea occidentalilor, mai recis de partea SUA.

Republica Islamică Iran

Potrivit unui filozof francez, Iranul încearcă să își impună treptat ansamblul regiunii, axele sale politice bazate pe patru mari principii: alegerea partenerilor într-un mare sistem de securitate în regiunea Golfului care trebuie să se refere la legăturile religioase și economice ce le definesc; este imperativ spus faptul că se dorește dezvoltarea cooperării între totate statele din regiunea Golfului; Iranul respinge categoric orice intervenției a occidentalilor sau a nemusulmanilor, pe care îi consideră un pericol regional; Iranul refuză să recunoască un sistem de securitate apărut din declarația de la Damasc, în măsura în care implică state ne-riverane.

În trecut, teritoriul statului Iran medieval era cu mult mai exitins decât cel al actualei republici , el cuprinzând și ceea ce se chema Iranul exterior , mai prezis teritoriul ocupat de actualele republici islamiste post sovietice ( Turkmenistan, Uzbekistan ), dar și de statele Afganistan, Pakistan. Republica se învecina atât cu Asia centrală, cât și cu China și India .

Pe parcursul secolul al XIX-lea, imperiul se fragmentează și diverși guvernatori dispută autoritatea teritorilor rămase. Spre exemplu apar mici dinastii locale, care doresc independența. La sfârșitul secolului al XIX-lea , liderul ianian , Tinur Lenk, instaurează un nou imperiu care la rândul său se va fragmenta după moartea acestuia.

Rivalitățile și conflictele acestora cu regatele islamice și mai ales rivalitățile dintre ele, au făcut realizabilă ascensiunea politică treptată a mișcării safavide. Principalul efect al acestei mișcări a fost proclamarea religiei oficiale pe teritoriul regatului. Această acțiune începută de Ismail și continuată de urmșii săi a avut la bază mai multe interese, precum fidelitatea clanului safavid față de anumite idei religioase, prin intermediul cărora au și ajuns la putere.

În esență, populația iraniană a rămas în epoca predominant sunnită. Abia în decursul secolul al XVIII-lea imamismul ajunge majoritar.Constituite pe fundamente teoretice, acest tip de stat avea nevoie de religie pentru a-și pune în valoare puterea și pentru a de individualiza în fața otomanilor, care încercau să își revendice titulatura de calif al lumii musulmane. Treptat, regatul capătă carcteristici special-clasice, devine un guvern terestru, încercând să oscilize către un viitor religios. Legitimitatea dinastiei safavide este motivată de faptul că , cei ce o reprezintă se consideră descendeți din linia lui Ali, însă există și o parte a grupului care rămîne legtă de rpincipiul că statul trebuie guvernat conform principiului consensului comunității , mai precis de decizile luate de reprezentanții cei mai avizați ai acesteia, aceștia fiind savanți specializați în teologie și dreptul canonic shi-it. Această dualitate a apărut odată cu safavizii și caracterizează clasa superioară iraniană până la revoluția din 1979.

Din persectivă istorică , potrivit analistului Francois Thual, politica externă și în general strategia de ordin geopolitic ale republicii islamice care se bazează pe o dublă articulare. Iranul va putea juca un rol deosebit în viziunea occidentalilor, prin susțineerea și dezvoltarea privind proiectele de export ale gazelor naturale către continentele Asia și Europa. Aceste proiecte nu trebuiau fi privite ca având un interes economic, realizarea acestora având ca finalitate creșterea influenței Iranului asupra resurselor de energie.

În situația de față, Republica Islamică este nevoită să facă față unei lipsei a mijloacelor de dezvoltare din industria cea mai de preț ( petrolieră și a gazelor naturale ), ducând lipsă de resurse financiare necesare dezvoltării. Pentru a dezvolta capacitățile sale de rafinare Iranul este strict nevoit să exporte o mare cantitate de petrol și gaze naturale, profitul obținut fiind investit. Conform unor politici adoptate de către occidentali, în special de către administrația americană, statele SUA sancțiionează companiile internaționale care doresc să investească mai mult de 20 de milione de dolari în cadrul Republicii Islamice. Drept urmare, Iranul este nevoit să caute cu mare atenție alți parteneri economici dispuși să o ajute, precum America Latină sau Asia, încercând să iasă din zona izolării internaționale.

Astfel, dacă în cazul proiectului de anvergură numit Nabucco, se preconiza că se vor face exporturi de gaz naturale din Iran către Europa prin intermediul țărilor balcanice, negocierile intrând în impas datorită presiunilor pe care americanii le-au pus asupra Turciei, stat membru NATO, care încearcă insistent să își asigure resursele energetice necesare. Relația strânsă dintre Iran și Turcia a apărut încă de la începutul anului 2001, când cele două state au semnat unul din cele mai mari acorduri privind furnizarea și transportarea de gaze naturale prin intermediul unui gazoduct care face legătura între orașele Tabriz și Ankara.

Pe parcursul anului 2007, cele două state au elaborat un acord preliminar, ce are în vedere dezvoltarea de către Turcia a trei faze privind proiectul de exploatare a gazelor naturale, South Pars. De asemenea, persoanele direct responsabile de la Teheran studiază implementarea proiectului Nabucco, respins de fiecare dată de către oficiali americani care propun ca și partener alte state islamice cu aceiași rezervă de gaze naturale. Pe de altă parte statul islamic este direct implicat într-un alt proiect denumit Gazoductul Păcii, proiect ce urmează a transporta către India gaze naturale, proiect cu o valoare de peste 7 miliarde de dolari.

La finalul anului 2007 la Teheran s-a oficiat o întâlnire între liderii politici ai statelor implicate în proiect cu scopul de a decide finalizarea negocierilor pe tema construcției gazoductului, însă cel mai important partener, India, nu a dorit să participe la acest eveniment. În această situație, liderii politici iranieni au declarat că sunt dispuși să continue negocierile doar cu Pakistanul, acesta fiind cel mai important actor pe piața gazelor naturale. Iranul a decis eliminarea Indiei din acest proiect deși autoritățile de la New Delhi și-au exprimat dorința de a continua în acest proiect, deși nu au reușit să se prezinte la întrunire.

De asemenea, relațiile comerciale ale Teheranului cu Beijingul au avut o creștere impresionantă, înregistrându-se la sfârșitul anului 2006 o cifră de 14 miliarde de dolari, cifră ce îngrijorează direct autoritățil de la Washington, în idea în care piața iraniană este invadată de companii chinezești, aceștia implicându-se direct în industria petrolieră, metalurgică și de transport. Deopotrivă, relațiile politico-economice iraniano-cazahe sunt foarte bune și au de partea lor istoria și tradiția. Ambele părti consideră drept prietenești relațiile cu celălalt stat , deși contextul politic din regiune este puțin exagerat, dacă se ia în calcul faptul că relația SUA-Iran și relația Rusia-Iran sunt într-un conflict geopolitic.

Evoluțiile din Afganistan și războiul din Irak au condus la păstrarea unor distanțe între liderii de la Astana și cei de la Teheran. Cu toate acestea între cele două state există în continuare un dialog care se materializează cu vizite la nivel înalt și cu strategii pe termen lung. Liderii iranieni fiind îngrijorați de influența pe care o au Rusia și SUA cu statele din vecinătatea lor ( Afganistan , Uzbekistan, Turkmenistan ), Teheranul consideră că este necesar luarea de măsuri de siguranță. Drept urmare, aceștia au apreciat și caracteriza Kazahstanul ca fiind cel mai apropiat partener din Asia Centrală. Pentru a dovedi această afirmație, începând cu anul 2004, s-au realizat o serie de vizite și întâlniri între liderii politici.

În ultimii ani liderii de la Teheran au încheiat numeroase acorduri de cooperarea economică cu Kazahstanul, urmărind modeul de implementare și de manifestare a relațiilor dintrre ele . Sesiunile comisiilor economice mixte se derulează an de an. Au apărut schimbări economice majore începând cu anul 2007, înregistrându-se un profit de 2.1 miliarde de dolari față de anul 2005. De asemenea se precizează faptul că , relațiile dintre Iran și Irak, în termeni geopolitici, sunt într-o stare conflictuală, concentrate pe cinci mari elemente: disputele legate de tradiție, disputele teritoriale, bătălia pentru leadershipul regional, aversiunea arabo-iraniană și instrumentalizarea în folos propriu a problemei kurde.

Influența iraniană în Irak are un caracter substanțial ridicat deoarece aceasta se realizează prin intermediul partidelor dominante și a grupărilor militare afiliate. Influența iraniană din Irak semnifică dorința Teheranului de a:

Obține garanții de securitate din partea SUA ;

Neutraliza grupările Sunnite, în încercarea acestora de a ocupa poziții de conducere;

Întării poziția guvernului de la Bagdad și a majorității Shiite;

Recunoscută ca actor important regional fără a fi implicată în probleme precum Procesul de Pace din Orientul Mijlociu ce nu poate fi rezolvat

Turkmenistanul

Relația dintre Turkmenistan și Iran s-a stabilit încă de la dizolvarea Uniunii Sovietice. Liderii de la Teheran au apreciat îndeosebi principiile de politică externă, neutralitatea și limitarea unor puteri foarte influente, de exemplu SUA, ale Turkmenistanului. În prezent, există o colaborarea foarte bună în domeniile politic, cultural și religios între cele două state. Religia musulmană ce este predominantă în ambele țări este cea mia folosită armă utilizată de Iran ca instrument de penetrare în Turkmenistan și în alte state din regiune. Cel mai important factor determinant în relația dintre cele două state este reprezentat de legătura comercială și schimburile economice. De asemenea, acesta se completează eficient și în domeniile energetice, construcții și transporturi.

În septembrie 2005 s-a inaugurat barajul prieteniei de la frontiera comună dintre cele două state, eveniment la care au participat și liderii politici ai statului. Iranul este al doilea cumpărător după Rusia de produse turkmene cu precădere de gaze naturale. Schimburile comerciale au depășit la începutul anului 2005 1 miliard de dolari, iar în prezent ajung la cifra de 3.5 miliarde. Încă de la început , președinții celor două state au avut o relație specială. De exemplu, deși a fost invitat la summitul KSI , desfărat la Moscova, președintele turkmen a decis să anuleze invitația pentru a-l primi la palat pe președinele iranian, fiind pentru acesta prima vizită oficială. La rândul său președintele iranian a preferat să facă vizita în Turkmenistan, deși Teheranul avea evoluții defavorabile în dosarul nuclear și în criza din Libia.

Este de reținut faptul că ansamblul acestei relații bilaterale are la bază peste 150 de acorduri semnate între cele două state de-alungul timpului. În domenii importante, precum gazul natural, Iranul se foloșește foarte inteligent de aceste tensiuni intervenite între Turkmenistan și Rusia, susținând ASGHBAT-ul să identifice rute ocolitoare Rusiei, precum și să obțină un preț favorabil pentru gazul pe care îl exportă. De asemenea, cel mai important lucru de reținut și deloc de neglijat pentru această regiune, este reprezentat de faptul că aceste două state sunt singurele state cu ieșire la Marea Caspică, care au refuzat să semneze acordul, care să reglementeze statului mării, ele dorindu-și să obțină mai multe facilități prin acestă ieșire la Marea Caspică.

În anul 2007 au avut loc două vizite la nivel înalt, ce au avut ca bază consolidarea relațiilor fraterne dintre cele două state, precum și dorința acestora de a se dezvolta în continuare, pornind de la idea că sunt ca o istorie și o cultură comună și o bună vecinătate. Nu s-au semnat documente importante, dar s-a insistat pe cele care vizau construcția de baraje pe toată lungimea frontierei comune și se impulsionează comerțul bilateral. Iranul a făcut apel la Turkmenistan să sprijine lupta împortriva terorismului și a traficului ilegal de droburi și arme din regiune, precizând faptul că, respectivele domenii reprezintă amenințări comune majore pentru toate statele din regiune.

Arabia Saudită

Arabia Saudită s-a arogat de la apariția sa ca stat-fundamentat de dinastia Al-Saudi- ce reprezintă polul de putere regională. Arabia Saudită împreună cu Iranul și Irakul au constituit unul dintre cei 3 piloni ai spațiului geopolitic din Golf. Este triunghiul prin intermediul căruia, fiecare actor s-a manifestat în funcție de conjuctirle și strategiile alese și nicidecum în virtutea unor proiecte comune, aceste state fiind într-o concurență acerbă pentru împărțirea și menținerea zonelor de influență. Chiar dacă a existat o serie de elemente cu caracter eterogen favorabile conlucrării, acestea nu au avut niciun deznodământ și nu s-au transpus în proiecte comune.

Diferențele dintre ideologii, religie și politică au fost menținute de către cele trei state, alianțe realizate încă din timpul Războiului Rece. Existența unor permanente dispute pentru deținerea fronturilor, o competiție economică, geopolitică acerbă și nu în ultimul rând pentru leadershipul în interiorul lumii arabe. Relațiile diplomatice dintre acești lideri geopolitici regionali au cam simptom ”caracterul de rece”, care caracterizează o mare parte din relațiile din Orientul Mijlociu.

Din punct de vedere ideologic, Iranul și Arabia Saudită suferă efectele unei fracturi duble ce au un efect direct asupra regiunii. Aversiunea religioasă Sunnită face parte dintr-un mai vechi conflict dintre iranism și arabism. Contradicțiile idologice de natură religioasă nu pot ajunge al un punct comun în contextul în care fiecare dintre cele două curente musulmane îl consideră pe celălalt drept o eroare inadmisibilă în cadrul islamului.

La începutul secolulul al XX-lea, pe lângă aceste dispute religioase, au apărut și discuții pe temă geopolitică în cadrul golfului, iar după explozia petrolieră au apărut neconcordanțe între cele două mari puteri asupra prețului petrolului. Pe toată durata Războiului Rece, ambele state sunt luate sub aripa SUA, antrenându-le pentru a îngrădii influenți sovietică, însă acest lucru nu a fost realizat.

La începutul aniilor 1970, statul musulman Iran devine cel mai important importator de arme din regiune, cheltuind aproximativ 18 milioane de dolari. Riyadul se teme direct că puterea militarilor iranieni să nu fie folosită împotriva sa, mai ales în momentul în care trupele musulmane iraniene au venit în peninsulă pentru a lupta împotriva rebeliunii. În 1965 regele saudit Faysal își propune să atragă și să utilizeze resursele petroliere cu scopul de a promova statul și de a se deschide Occidentului, însă interesele sale au fost contracarate de iranieni. Geostrategia saudită avea la bază o multitudine de concepte printre care:

Finanțarea proiectelor musulmane prin liga islamică mondială ;

Crearea unei organizații numită Organizația Conferinței Islamice;

Elaborarea unui sistem bancar bazat pe o nouă legislație și impunerea lui în țările mai sărace;

Promovarea consțiinței și în special a valorile musulmanice, în spațiul musulman, prin implementarea unor strategii și politici pentru a promova interesele saudite.

Iranul, dintre toate statele aflate în Golf, este perceput ca un agent violent, care destabilizează vechiul status-quo. Arabia Saudită se teme de creșterea agitației și puterii Iranului din regiunea petrolieră Hassa, unde aceștia sunt majoritari și de asemenea de acțiunile radicalilor islamiști, care urmeză îndeaproape revoluția iraniană, producând destabilizarea regimurilor politice din peninsulă și lumea arabă.

Declanșarea ofensivei irakiene asupra Iranului este acceptată în mod tacit de marea masă arabo-islamică a Orientului Mijlociu, liderii saudiți și ai Emiratelor Arabe din Golf, privesc această acțiune militară ca o putere destabilizatoare ce va împiedica unul dintre cei mai mari competitori din Golf. De asemenea, acest atac reprezintă și o modalitate prin care saudiții credeau că politicile islamiste ale Teheranului se vor limita. Pe tot parcursul conflictului, au apărut rupturi în alianțele arabe, Irakul fiind susținut de Consiliul de Cooperare al Golfului și într-o mică măsură de Egipt și Iordania, iar Iranul ajutat direct de Siria și în special de Libia. După aceste împărțiri, Regatul Saudit privea cu îndoieli amenințarea islamiștilor atrași de Iran, care criticau alianțele Occidentale cu Riyadul. Alianța Arabiei Saudite cu statele din Occident reprezintă semnul explicit al mari fractutr istorice în rândul islamiștilor , care se vor împărții în mari susținători ai Teheranului și ai Riyadului.

Pakistan

Relațiile dintre Pakistan și Iran au fost foarte apropiate, până la începutul revoluțiilor islamice, aât prin obțiunile acestora care erau în mare parte pro occidentale, cât și prin participarea la alianțe militare precum CENTO și RCD, toate realizându-se împreună cu Turcia.

După 1979, disputele dintre Iran și Pakistan au avut la bază o dimensiune geo-strategică care dorea extinderea influenței Pakistanului în spațiul Asiei Centrale și au o dimensionare ideologico-religioasă deoarece, atât Iranul, cât și Pakistanul aveau abordări radicale despre Islam.

În concepția Teheranului, Pakistanul a reprezentat pentru țările islamice un stat cu factor ridicat de risc, datorită alianțelor cu statele occidentale, în special cu SUA. La rândul său, Pakistanul a avut o atitudine prudentă în relațiile cu Iranul, mai ales după izbucnirea conflictului din Afganistan. Un alt pion important a fost reprezentat de implicarea Iranului din Kashmir, ce au avut-o alături pe India. Pentru a salva relațiile geopolitice, președintele Zia Ul-Haq a acționat cu prudență și a păstrat neutralitatea statului ep timpul conflictului irakiano-iranian, această poziție neafectând relațiile privilegiate ale Pakistanului cu țările din CCG, în special cu Arabia Saudită.

Republica Arabă Egipt

Republica Arabă Egipt urma să cunoască un trend ascendent odată cu venirea în frunte a Generalului Nasser. După ce a încetat criza de la canalul Suez și criza irakiană, Egiptul a devenit un centru de putere și actorul cel mai important din punct de vedere al diplomație în Orientul Mijlociu. Tot atunci urma să devină un pivot principal al strategiei SUA. Deși strategia egipteană a fost taxată pe alianța cu URSS și pe pan-arabism, după anul 1972 liderii egipteni doresc a se reorienta către SUA și adoptă treptat o linie politică de deschidere și de liberalizare economică. Datorită SUA, Egiptul încheie mai multe acorduri de pace, printre care cel mai importat fiind cel cu statul Israel.

Pentru că au apelat la Occident, Egiptul a fost exclusă din organizațiile arabe, în special din liga arabă, și din organizațiile islamice , Organizația Statelor Islamice, în urma căreia , relațiile diplomatice cu statele arabe sunt complet rupte , capitalurile islamice retrare, iar monarhiile din Golf opresc finanțarea țării. Deși Egiptul își pierde titulatura de lider al lumii arabe, titulatură preluată tot mai mult de Arabia Saudită, pe plan intern cunoaște o perioadă de creștere economică și de refacere.

Din anul 1981, odată cu venirea la putere a președintelui Hosni Moubarak, Egiptul încearcă să reintre în structura arabo-islamică, reușind asta în 1987, tot atunci reușind să stabileacă și legăturile diplomatice cu statele din CCG, iar pe fondul războiul irano-irakian, Egiptul se implică direct, acordând Irakului asistență militară , peste 1 milion de specialiști realizând programele de cooperare. După încheierea acordurilor militare cu Irakul, Egiptul este pus în fața situației de a dărâman propaganda irakiană, care are un nivel de implicare ridicat asupra populației. Marea majoritate a liderilor islamiști văd în reușita acestei revoluții islamice din Iran , un punct de plecare al instalării unei suveranități exclusive ale lui Dumnezeu, prin doborârea conducătorilor infideli.

Cea mai puternică amintire o reprezintă asasinarea lui Sadat în anul 1981 de către menbrii unei grupări teroriste numită Jihadul Islamic, pentru care Egiptul preferă să accepte colaborarea cu concurentul său Irakul în pofida Iranului. După încheierea războiului din Golf, atât SUA , cât și Arabia Saudită, anulează o parte din datoriile Egiptului și pentru a se recompensa, aceștia acordă fonduri pentru pierderile financiare suferite.

Având rolul de pivot al strategiei americane în Orientul Mijlociu, Egiptul are un rol de asemenea multiplu, datorită poziției sale geografice, fiind mediatorul între SUA, Israel și celălalte state arabe ce au un caracter sensibil, contribuind prin contactele sale diplomatice la oprirea valului islamist care amenință direct stabilitatea internă a statului. Ca rol de mediator, Egiptul se bucură de privilegile economice pe care le are datorită SUA și se stabilizează ca fiind unul din cele mai puternice state ale lumii arabe , fiind în concurență directă cu Arabia Saudită.

Deși populația egipteană nu este de acord cu liderii statului și cu deciziile acestora, Egiptul rămâne cea mai importantă forță militară arabă, dorind să se afișeze ca fiind protector al monarhiilor din Golf, însă această dorință eșuează. Arabia Saudită, împreună cu Egiptul și Siria, constituie un centru de forță arabo-islamică, ale căror tendințe se echilibrează reciproc. Odată cu sfârșirea procesului de pace din Orientul Mijlociu, administrația egipteană devine una din cel mai criticate, față de Israel și SUA.

În zona africană, Egiptul dorește impunerea strategiilor sale politice, contestând vehement frontiera cu Sudanul, deoarece jumătatea nordică a acestui stat reprezintă zona sa de expansiune naturală și tot odată o rezervă de apă necesară. Ostilitatea dintre egipteni și sudanezi a fost exemplificată puternic în timpul războiului din Golf , care tinde să formeze un conflict între Egipt și Sudan, deoarece primii au participat direct la coaliția lui Saddam Hussein, în vreme ce Sudanul a sprijinit Irakul. Această problemă a condus la strângerea relațiilor dintre islamiști, acțiunile teroriste din următorii ani fiind orientate direct împotriva Egiptului.( V. Simileanu, Evoluții geopolitice în spațiul Islamic, 2012 )

Siria

Siria prezintă aceiași agitație anti-occidentală ca și Pakistan. Aflat sub mandat francez, țara devine un regim republican la fel ca și Libanul. Între 1925-1926 au loc mai multe rebeliuni ce contestă dominația franceză datorită populației, precum și a unei revolte naționaliste arabe realizată a 1936. Franța ia sub aripa sa protectoare atât în Siria, cât și în Liban, minoritățile creștine, ceea ce sporește aversiunea majorității musulmane. Pe lângă acestea, naționalismul sirian păstrează idea unui mare stat arab cu capitala la Damasc , concepție ce este dezvoltată de toți ideologii din Siria. Acest scenariu sirian ce dăinuie până în ziua de astăzi era concurat de viziunile hașemite, de construirea unui semiluni distrugătoare.

În plan economic și geopolitic, atât Siria, cât și Irakul , au adoptat strategii de lărgire a teritorilor naționale, considerate a fi stabilite arbitrar de către comunitatea internațională. Din acest punct de vedere, Damascul dorește refacerea Siriei în limitele expansiunii teritoriale islamo-otomane care se extinde până la actualele teritorii ale Israelului, Libanului și Iordaniei. Această dorință a Damascului s-a împlinit parțial doar prin extinderea teritoriului, dar nu și prin constituirea unui stat palestinian care să fie integrat în cel sirian.

În perioada războiului rece, din punct de vedere politic, Siria se orientează către Moscova de unde primește sprijin financiar și miliatr, fără a interveni geopolitic în economia Orientului Mijlociu.

Din punct de vedere economic, acesta se orientează către Europa Occidentală, păstrând legături cu statele unite și marile puteri. În plan geopolitic regional, Assad încearcă să blocheze dezvoltarea Arabiei Saudite și a Irakului, încheind alianțe care să îi confere în principal stabilitate economică și politică.

Pe timpul conflictului militar irakiano-iranian, Siria acordă sprijin Iranului, devenind pentru aceștia un câmp de desfacere și un aliant de nădejde. Alianța cu Iranul a creat Siriei probleme destul de grave în interiorul lumii arabe, stopându-i ascensiunea de a deveni lider în această regiune. Cu toate acestea , Assad păstrează alianța cu Iranul și asigură o marjă de disponibilitate față de opozanții Teheranului, inclusiv Irakul. Axa Teheran-Damasc se implică direct în organizarea militară a comunității din Liban, această axă devenind un element de presiune asupra statelor occidentale și arabe.

La sfărșitul aniilor 80 , datorită crizei accentuate a sistemului comunist, președintele adoptă modele egiptene de liberarizare parțială și controlată a economiei siriene, fără a fi puse în discuție ponderea elitei conducătoare. Participarea în cadrul coaliției militare anti-irakiene reface imaginea Damascului și atenuează statutul de stat promotor al terorismului, SUA având din ce în ce mai multă încredere într-o schimbare pozitivă a Siriei. Această încredere este răsplătită de administrația americană cu peste 3 miliarde de dolari , bani investiți pentru modernizarea infrastructurii. Mai mult decât atât , Siria este recunoscută internațional pentru rolul de protector al Libanului, așa cum a fost stipulat în conferința de la Taif din anul 1989.

Asedierea Libanului propulsează Siria ca actor principalîn cionirea dintre diferitele facțiuni libaneze, SUA aprobând chiar semnarea unui tratat de fraternitate în anul 1991, prin care Siriei i se recunoaște poziția de garant al aplicării pactului național libanez. În lipsa unui acord de pace cu Israel, Siria rămâne în contradicție cu procesul de pace inițiat prin acordurile de la Oslo, ea adăpostind grupările palestiniene precum și o parte din liderii radicali religioși. ( V. Simileanu, Centre de putere și actori islamici regionali, 2009 )

3. ORIGINILE TERORISMULUI – VULNERABILITĂȚ ȘI ORGANIZAȚII TERORISTE.

3.1 Originile terorismului – dinamică și amenințări

După o cronică nestoriană asasinii erau cei care furau vizuinele călugărilor din vechime. Alte studii consemnează povestea prieteniei dintre poetul Omar Khayyam, vizirul Nizam-ol-Molk si Hasan Bin Sabbah, mentorul si conducătorul asasinilor, dar tot ceea ce se stie despre ei este îmbinat cu fantezia. Studiilor cercetătorilor europeni nu li se poate da în întregime crezare deoarece acestia au extras informațiile despre această ,,sectă“ din surse sunnite, care prezentau părtinitor si negativist doctrina ismailiților, ramură extremă a siismului. Castelele Asasinilor au fost prezentate pentru prima dată în literatura europeană de către cruciații întorsi acasă si au devenit faimoase în secolul al XX-lea, datorită romanului clasic al danezei Freya Stark, „Văile asasinilor“. Pentru a ne forma o imagine cât mai completă si mai veridică despre Secta Asasinilor este necesar să fie cunoscute si condițiile în care a luat ființă întreaga ramură a șiismului.

În anul 1090, dintre ismailiți se ridică Hassan Bin Sabbah, înființând o sectă foarte temută, numită Hashishin. Prin termenul de hashishin sunt denumiți consumatorii de hasis, cuvântul luând în timp forma de asasin. Se crede că întemeietorul sectei îsi droga adepții, apoi îi trimitea în misiuni ucigase, cu iluzia că el avea puterea să-i transporte în paradis. Unii cercetatori susțin că numele sectei ar fi fost de Hassassini, denumire provenind de la numele lui Hasan Bin Sabah. Misiunile care li se dădeau spre îndeplinire, constituiau pentru asasini calea, fie spre paradisul ceresc, în cazul în care ordinul le cerea sacrificiul propriei vieți, fie spre cel pământesc, si anume spre grădini paradisiace străbătute de femei frumoase, unde fumau hasis si unde li se permitea, ca recompensă, să petreacă timp de trei zile.

Se mai credea că secta asasinilor avea o organizare ierarhică foarte strictă. Pentru a poseda adevărata credință siită, Sabbah reunise la Alamut un număr impresionant de învățați care dispuneau de întreaga literatură religioasă, tehnică, stiințifică si medicală care fusese scrisă până în acea perioadă. Astfel, Sabbah ar fi putut afla în scurt timp orice informație i-ar fi interesat, din orice domeniu ar fi fost aceasta. Toți membrii sectei erau împărțiți pe ranguri si echipe. Direct, subordonați lui Sabbah erau stiutorii, cei care studiau cărțile sfinte. Fiecare asasin avea un superior ale cărui ordine trebuia să le îndeplinească. În sectă existau douăsprezece ranguri. Pentru avansarea la un rang superior, ismailitul trebuia să se remarce prin succese. Al doisprezecelea rang îi aparŃine exclusiv lui Sabbah. Îndeplinind poruncile lui Hasan Bin Sabbah, adepții cultului omorau conducători politici. Selgiucizii erau cel mai adesea țintele atacurilor teroriste, deoarece aveau o altă religie decât cea siită, nu erau de origine iraniană si supuneau populația la un regim de trai vitreg. Cei asasinați aparțineau deci claselor conducătoare sau aveau influență însemnată asupra maselor.

În prezent, ismailiții din ramura nizarită se găsesc în Siria, Oman, Tadjikistan, Pamir, în unele locuri din Iran si în nordul Afganistanului.

Terorismul este o amenințare foarte gravă. Gravitatea ei constă în abilitatea rețelelor și organizațiilor teroriste de a surprinde, prin dificultatea evaluării terorismului, prin valul de incertitudini și de angoase care însoțesc acest fenomen, greu de înțeles și de explicat. Oricât de importante și de acute ar fi problemele care generează nedreptăți și nemulțumiri, ele nu explică fenomenul terorist. Terorismul nu este, a șa cum se încearcă uneori să se justifice, o reacție a celui slab împotriva celui puternic, ci o acțiune premeditată, punitivă și răzbunătoare, inumană, criminală – adesea sinucigașăși totdeauna feroce – care are ca obiectiv să distrugă, să ucidă cu cruzime și să înspăimânte.

Terorismul nu se justificăși nu se poate justifica în nici un fel, întrucât el nu se prezintă nici ca o modalitate de deblocare a unei situații strategice – așa cum se prezintă, în general, războiul – nici ca o simplă reacție de răzbunare împotriva unui dușman pe care nu-l poți lovi altfel, ci ca o agresiune intempestivă și criminală împotriva ființei uamne, a civilizației și sistemelor de valori. Dintotdeauna, acesta a fost rolul principal al terorismului și, probabil, totdeauna tot acesta va fi. Fenomenul terorist este și un rezultat al adâncirii faliilor strategice dintre civilizația democraticăși civilizațiile non-democratice, dintre civilizația de eprubetă și civilizația încremenită în subdezvoltare, prejudecăți și lipsă de mijloace. De asemenea, lumea civilizată a creat un opus al său, care se dezvoltă chiar în interiorul ei, în sens negativ-distructiv, ca un fel de cancer care-i cuprinde aproape toate structurile și funcțiunile, manifestându-se sub forma anomiei sociale, creșterii criminalității și inadaptării, proliferării economiei subterane și terorismului identitar și patologic.

Cu cât aceste falii se adâncesc mai mult, cu atât pericolele, amenințările la adresa societății moderne, precum și vulnerabilitățile ei se înmulțesc. În această etapă de trecere la o societate a cunoașterii, de tip informațional, caracterizatăprintr-o serie de vulnerabilități de tranziție (care-și schimbămereu configurația), terorismul găsește un loc propice de dezvoltare. Terorismul nu a afectat, până acum, în mod direct, România, deși țara noastră se află pe unul dintre culoarele cele mai active ale traficanților de droguri și de carne vie, ale rețelelor mafiote și ale crimei organizate, și în apropierea unor zone generatoare de conflicte și terorism (Caucaz, Balcani, zona kurdă, Orientul Apropiat).

3.2 Organizațiile teroriste – vulnerabilități

Totdeauna, vulnerabilitățile sunt legate de pericole și amenințări. Nimeni nu poate ști care anume sunt vulnerabilitățile unui sistem, decât în măsura în care cunoaște pericolele și amenințările care privesc sistemul respectiv. Or, pentru a identifica aceste pericole și amenințări și a depista vulnerabilitățile societății la acestea,este nevoie de o foarte bunăcunoaștere a situației și a dinamicii acesteia.

La această investigație trebuie să participe nemijlocit toată lumea, adică toate țările, indiferent că sunt sau nu sunt afectate de terorism. Or, cea mai mare vulnerabilitate este cea provocată de neputința de a investiga și evalua cu precizie un sistem dinamic complex, cu foarte multe evoluții periculoase, înstufate și imprevizibile.

Vulnerabilitățile sunt direct proporționale cu pericolele și amenințările. Ele se asociază sistemelor amenințate sau care pot fi afectate de anumite pericole și devin caracteristici ale acestora. Sistemele sociale, economice, politice și militare evolueazăspre integralitate și dinamism sporit. Cu cât crește gradul de integralitate, cu atât sporește și dinamismul sistemelor. Iar dacă sistemele sunt dinamice, și vulnerabilitățile lor cunosc un dinamism specific. Din acest motiv, ele nu sunt ușor de identificat și de redus. Fiecare dintre aceste sisteme își are setul său de vulnerabilități. Toate sistemele, indiferent cât de complexe ar fi, sunt vulnerabile la terorism.

In esenta, Terorismul reprezintă o amenințare strategică, nu doar pentru Statele Unite ale Americii și pentru țările Uniunii Europene, ci și pentru Rusia, pentru China, pentru India și pentru foarte multe țări, inclusive pentru România, angajate pe drumul modernizării economiei, informației, vieții sociale și culturii. Deși este atacat din toate părțile și prin toate mijloacele, terorismul dispune încă de resurse importante, comunică prin rețele electronice și recurge la acțiuni din ce în ce mai violente. Mai mult, el se extinde la toate mediile și cuprinde aproape toate activitățile omenești, întrucât acest fenomen este anti-valoare și vizează distrugerea caracterului eficient al oricărei activități progresiste. Terorismul contemporan are deja un caracter mondial. El se axează îndeosebi pe extremismul religios violent, pe extremismul politic și pe efectele dezrădăcinării. Cauzele acestuia sunt complexe.

Ele se află în dinamica crizelor economice, culturale și sociale, în politica de alienare a tinerilor (îndeosebi musulmani) care trăiesc în străinătate, în reacțiile virulente la influențele intrinseci pe care le exercită civilizația occidentală asupra zonelor încremenite în fantasme și prejudecăți, în recrudescența anomiei sociale, criminalității și traficanților. De aici, o dialectică perversă a intereselor lumii interlope și ale unor structuri predominant violente, generate de adâncirea faliilor strategice dintre lumea modern și lumea rămasăîn mizerie, subdezvoltare și neputință. Această lume chinuită nu produce terorism, însă ciocnirea unora dintre entitățile ei cu interesele civilizației moderne generează și întreține fenomenul terorist.

3.3 Evoluția fenomenului – terorismul sinucigaș

Terorismul si securitatea statului au căpătat o nouă dimensiune când sinucigasii cu bombă ai Hezbollah au aruncat în aer clădirile Corpului de Marină americane si sediul trupelor franceze din Liban în octombrie 1993, omorând cel puțin 300 de oameni si rănind mulți alții. Întreaga lume s-a trezit cu o nouă realitate a răului distrugător si aparent invincibil. Important este că acceptul de suicid a fost diferit de cel întâmplat mai înainte în 1981, când 10 militari ai armatei republican irlandeze s-au înfometat până la moarte timp de 50-60 de zile.

Terorismul sinucigas a făcut valuri socante când fostul prim-ministru al Indiei, Rajiv Gandhi, a fost asasinat de o femeie transformată în bombă umană, dar atacurile recente asupra Statelor Unite au luat mii de vieți si au schimbat fața terorii pentru totdeauna. Niciun analist sau o simulare a unui război nu si-a închipuit că un pasager al unui avion va fi transformat într-un proiectil letal ghidat cu o precizie absolută. Nu a fost unul, ci patru avioane, Țintind stabilimentele economice si ale apărării statului si centrul de conducere – Casa Albă.

Ceea ce este evident, este faptul că atacurile au reprezentat o inovație în arsenalul terorist, o combinație ingenioasă între școala tradițională de deturnare a avioanelor si familiara sinucidere cu bombă. Cel puțin unul dintre membrii echipei teroriste aflate în fiecare din cele 4 avioane a fost învățat să piloteze un avion mare. Pentru a evita securitatea aeroporturilor, este probabil ca teroristii să fi avut câte o echipă în fiecare oras de unde a decolat avionul. Istoria terorismului ne sugerează că au supravegheat foarte atent măsurile de siguranță ale aeroporturilor, operațiunile liniilor aeriene și programele lor.

Mai mult decât orice alt atac terorist împotriva Americii, deturnările de avioane din 11 septembrie 2001 au fost exemple uimitoare de planificare, pregătire, coordonare si îndoctrinare. Nu a mai fost folosită tactica în această manieră decât în al Doilea Război Mondial când japonezii kamikaze au atacat vapoarele de luptă ale Aliaților cu bombe subacvatice. Este o nouă dezvoltare a terorismului internațional. La început au existat mai mulți suspecți: organizația islamică condusă de desidentul saudit Ossama ben Laden, apoi s-a crezut că a fost mâna lui Imad Mughnizeh, liderul libanez al operațiunilor de peste ocean ale Hezbollahului, dr. Ayman Al Zawahiri, liderul Jihadului Islamic.

Apoi s-au găsit dovezi că Ossama ben Laden i-a avertizat pe oamenii săi că va ataca Statele Unite pentru suportul acordat Israelului. Modul în care teroristii si-au pregătit minuțios operațiunea, au pus la cale deturnarea celor 4 avioane, venite din părți diferite si le-au pilotat în clădiri cu o acuratețe pe care serviciile de informații nu au detectat-o, arată cât de defectuos este sistemul american de informații. Planificarea meticuloasă si coordonarea, cunostințele despre sistemele de securitate, răbdarea si o motivație obscură sunt elemente la care te gândesti cu frică. Loviturile de la 11 septembrie au întrecut orice alt scenariu al celui mai periculos caz, la cele mai critice, inimaginabile si realiste nivele. O combinație între tacticile terorismului convențional cu exemple spectaculare de terorism sinucigas a socat efectul psihologic al încrederii publice, asa cum a fost experimentată de întreaga lume în acea„Marțe Neagră“.

3.4 Motivații care definesc atentatele teroriste

a) Motivații psihologice

Motivațiile psihologice ale terorismului derivă din insatisfacțiile personale din viața si cariera profesională a celor care se înregimentează în diversele organizații teroriste. Un astfel de individ îsi poate găsi rațiunea de a exista în acțiunile teroriste. Grupurile teroriste tind să proiecteze propriile lor motivații antisociale asupra celorlalți. În acelasi timp, grupurile teroriste atribuie oricărei persoane din afara grupului doar intenții malefice. Practic, teroristii nici nu iau în considerație posibilitatea de a gresi si nu cred că opțiunile celor din afara grupului au vreo valoare.

O altă caracteristică a teroristilor motivați psihologic este necesitatea accentuată de a aparține unui grup. Pentru unii teroristi acceptarea într-un anumit grup este o motivație mult mai puternică decât obiectivele politice ale organizației. Astfel de indivizi îsi definesc propriul statut social prin noțiunea de acceptare în grup. Sub aspect psihologic, grupările animate de idei anarhiste, religioase sau naționalist-extremiste dau membrilor lor sentimentul reconfortant de familie si protecție si conferă ideii de dusman atributul de singularizare, în care se condensează tot răul din lume. Se creionează astfel tipologia fanaticului, pe care îl întâlnim adesea în postura de lider sau executant. Cei din această categorie sunt reprezentanții cei mai fideli ai „valorilor“ grupului, simt, gândesc si acționează nu după psihologia lor individuală, ci după cea a colectivității căreia îi aparțin si ale cărei interese le apără. În concepția lor, cauzalitatea în toată complexitatea ei este redusă si simplificată la un conflict unic: între bine si rău, adică între „noi“ si „ei“.

Un alt rezultat al motivațiilor psihologice este intensitatea dinamicii în interiorul grupărilor teroriste. Acestea tind să ceară unanimitate în opțiuni si se dovedesc intolerante cu proprii dizidenți. Această ideologie explică de ce facțiunile teroriste, asa-numitele dizidențe sunt mai violente decât organizațiile din care au făcut inițial parte.

b) Motivații culturale

Valorile culturale tradiționale pot motiva acțiunile unor persoane într-o manieră de neconceput pentru un observator extern. Modul de viață general si particular reprezintă o caracteristică culturală, care are un impact formidabil asupra terorismului. În societăți în care oamenii se identifică în termenii apartenenței la un anumit grup, poate exista o dispoziție către autosacrificiu rar observată în alte societăți. Teama de a fi exterminat din punct de vedere cultural, conduce uneori la o violență care pentru o persoană, care nu a trecut printr-o experiență similară, poate părea irațională.

Toate ființele umane sunt sensibile în fața amenințărilor la adresa valorilor cu care acestea se identifică. În aceste valori sunt incluse limba, religia, apartenența la un grup, țară sau teritoriu natal. Pericolul de a pierde una din aceste valori poate determina reacții de apărare, si nu de puține ori, acțiuni xenofobe. Religia poate fi una din cele mai volatile valori în acest sens. O amenințare la adresa religiei unei persoane pune în discuție nu numai prezentul, dar si trecutul si viitorul acelei persoane

c) Motivații politice

Motivația politică a acțiunilor teroriste este cea mai frecventă si mai des invocată. Acest tip de motivație este invocată ori de câte ori se doreste producerea unei schimbări sociale, utilizând drept mijloace forța, intimidarea si nu numai. O variantă a acestei gândiri simplificatoare, fanatice o găsim în psihologia anarhistului – atentator politic, căruia specialistii i-au consacrat unele studii. În concepția atentatorului, personalitatea politică este cea care determină mersul istoriei si este suficient să o asasinezi pe aceasta ca să transformi ordinea si societatea.

3.5 Identificarea portretului teroristului sinucigaș

Pentru a putea identifica aspectele de natură psihosociologică ale atentatului sinucigas, s-a realizat un studiu de caz deoarece este evident faptul că este prezentat un fenomen social deosebit de complex, ale cărui granițe sunt foarte slab conturate în raport cu contextul în care el se poate manifesta. Mai mult decât atât, imposibilitatea celui care cercetează de a lua contact direct cu fenomenul supus investigației si imposibilitatea acestuia de a avea un control asupra manierei de derulare a fenomenului, recomandă studiul de caz ca pe o strategie foarte greu de realizat.

Ca principal surse de informație a studiului de caz s-a ales o scrisoare-testament a unui atentator, implicat în atentatele din 11 septembrie 2001 de la WTC, deoarece este considerat faptu că răspunde cerințelor de relevanță si reprezentativitate în raport cu tema studiului de caz. Este avut în atenție și realizarea unei convergențe între abordarea calitativă si cea cantitativă, în scopul obținerii unei complementarități a interpretării datelor. De aceea, a fost necesară supunerea la o analiză de conținut, în primă etapă, iar mai apoi, unei analize calitative a datelor.

Obiectivul specific acestui studio de caz este identificarea unui posibil portret psihologic al teroristului sinucigas și influența terorismului asupra statelor member ale UE, implicit a României. Demersul investigativ porneste de la următoarele ipoteze de lucru:

– ansamblul motivațional al atentatului sinucigas determină un tip suicidal altruist;

– în momentul producerii actului suicidal teroristul este echilibrat emoțional si dă dovadă de luciditate si stăpânire de sine.

3.6 Principalele caracteristici ale teroristului sinucigaș

Într-o primă etapă a culegerii datelor a fost nevoie de o investigare atentă a textului, în special la o analiză de conținut în scopul identificării și descrierii obiective și sistematice a conținutului manifest și/sau latent al mesajului transmis de către teroristul care urma să îsi pună în aplicare planul sinucigas. Pentru aceasta, s-au identificat mai multe schemă de categorii, următoarea schemă de categorii fiind cea mai relevantă:

Tabelul numarul 1

Prin noțiunea de credință , sunt cuprinse ansamblul normelor și dogmelor spiritual islamice, la care se face referire în text. Credința a fost și este considerată ca fiind elementul cu cel mai mare potențial de oferire a informațiilor necesare probării ipotezelor speculative. Această dimensiune este pusă în evidență prin prisma mai multor indicatori, cei mai elocvenți sunt:

a) Coranul – ca bază normativă a tuturor acțiunilor si activităților desfăsurate în numele religiei islamice;

b) Allah – ca simbol al credinței, în numele căruia se derulează toate acțiunile teroriste;

c) Rugăciunea – acte si forme de manifestare a credinței sub forma riturilor si ritualurilor; ca formă de exteriorizare a religiei la nivel individual si de colectivitate.

Atitudinea subiectului analizat în studiul de caz față de viață și față de moarte, constituie si cele mai de preț două elemente aparte ale schemei și pune în evidență, într-o foarte mare măsură, un tip de structură a personalității, un mod de viață pentru unii dintre ei iar supunerea reprezintă o manieră comportamentală direct proporțională în raport cu sistemul normativ în care o persoană îsi desfăsoară o anumită activitate.

Făcând referire la sistemele de valori, se completează tabloul personalității cu acele elemente de specificitate ce au în vedere latura relațională și nu numai a individului. Tabelul nr. 1 prezintă frecvențele relative ale dimensiunilor cuprinse în schema de categorii și pune în evidență prezența, în mare masură, a noțiunilor care fac apel către componenta religioasă a textului analizat, ceea ce dovedește faptul că exista prezența unui fundament educațional construit pe dogmă, tradiție sau îndoctrinare ideologică. Ce este foarte important este si prezența cuvântului moarte, cu o frecvență relativ mare, ceea ce sugerează intenția individului de a prezenta o atitudine pozitivă în raport cu ,,cealaltă lume“ sau mai precis, un fel de detașare de lumea cu adevărat reală, concomitent expunând ,,avantajele“ trecerii acestui prag existențial.

În matricea de contingență prezentată în tabelul nr. 2 sunt prezentate succint, deasupra diagonalei principale, valoarile probabile de asociere, doi câte doi a termenilor prezentați în tabelul numărul 1, prin înmulțirea frecvenței relative de apariție în text a categoriei, luate în considerare; sub diagonala principală, sunt prezentate frecvențele relative de apariție concomitentă a termenilor în textul dat. Analizarea datelor scoate în evidență diferențe relativ mari între valorile probabilistice de asociere ale termenului G (valori relative la Eu), în raport cu frecvențele relative de apariție ale celorlalți termeni (Allah, Coran, atitudinea față de viață si față de moarte).

În acest caz se presupune că termenul de fundamentalism islamic reprezintă o premisă generatoare de comportamente și atitudini radicale, ce se manifestă direct sub forma unor comportamente antisocial sau autoagresive. Forma manifestării acestui comportament antisocial este rezprezentat de actul uciderii (sinuciderii), fiind principalul mod de identificare a atacurilor teroriste care în sistemul credințelor si valorilor fundamentalismului islamic reprezintă una din principalele etape de trecere din viața umană în viața de apoi, numită și „paradisul etern“. Acest act se săvârșeste deliberat de către cei care vor să fie văzuți ca un erou martir, prin adoptarea celei mai radicale forme de înfăptuire a Jihadului – „cu sabia“.

Matricea de contingență – Tabelul numarul 2 –

Cea de-a doua etapă a constat într-o analiză calitativă a datelor. Pentru aceasta s-a utilizat un o serie de programe și pe baza mai multor cercetări, s-a generat următoarea hartă-concept, prezentată mai jos:

Graficul numarul 1- Harta concept a ideologiei

3.7 Influența terorismului asupra României

Din punct de vedere al influenței terorismului și al acestor noi comunități teroriste, în zonele de interes pentru Europa și, implicit, în României, terorismul se prezintă ca o amenințare asimetrică neclară și vulnerabilă. Zonele generatoare de terorism sunt considerate, cele influențate de fundamentalismul islamic, în special de comunitățile de separatiști și traficanți. Acestea nu se află numai pe teroitoriile islamiste, ci și pe teritoriile țărilor învecintate, care sunt influențate direct de acestea. .

Printre principalele caracteristici ale acțiunilor teroriste, mai precis atacurile, contraatacurile, se mai situează și următoarele:

– acțiunile teroriste din zona de interes a României nu vizează națiunea, ci nucleele și locuri în care sunt manifestate atitudini defavorabile statului islamic și anumitor interese ale grupărilor care tind spre islamism;

– reprezintă atacuri care sprinjină direct terorismului Palestinian sau antiamerican;

– țintesc direct, țările coaliției antiteroriste, țările care fac parte din UE și acele țări au forțe militare în Irak și Afghanistan;

– sunt direct orientate împotriva țărilor sau a principalelor zone de interes ale țărilor care au, pe teritoriul lor, baze militare americane sau alte structuri de luptă împotriva terorismului;

– aceste rețele, organizații și grupări teroriste nu își dorect să provoace acțiuni ale NATO împotriva lor, de aceea prefer să evite țările aflate în această alianță;

– sunt acțiuni concise, cu obiective precise, desfășurate în zonele vulnerabile.

Fiind implicată direct în materializarea strategiei europene pentru realizarea unuicoridor de securitate a frontierelor est-europene, este posibil ca României să fie vizată, în următorii ani, de unele atacuri teroriste din zonele cu probleme, în special din partea traficanților sau chiar din falia strategică islamică, care sunt împotriva principiilor americane.

Cele mai importante pericole și amenințări la adresa statului Român se înscriu direct în baza de date , care verifică periodic pericolele și amenințările pe care statul islamic le adresează Uniunii Europene și a statelor occidentale. Pentru România, aceste amenințări constau în dezvoltarea unor modalitățile concrete de concepere și desfășurare a unor activități și acțiuni teroriste care sprijină rețelelor, organizațiilor și grupurilor teroriste. Prin urmare, unele din cele mai probabile acțiuni de acest tip pot fi:

a) Pentru sprijinirea acțiunilor teroriste:

– realizarea surselor și rețelelor de finanțare a terorismului;

– realizarea de noi baze sau a unor elemente de infrastructură ideale (depozite, locuri conspirative etc.);

– realizare de centre pentru pregătirea unor teroriști sau echipe teroriste, îndeosebi în domeniul folosirii armelor chimice și biologice, care au un randament mai bun;

– realizarea unor noduri de rețea sau a unor sisteme de tranzit care ajută la pregătirea unor acțiuni teroriste în zona balcanică sau în unele țări din Occident;

– pregătirea locurilor de regrupare a teroriștilor și a bazelor de recuperare după desfășurarea unor acțiuni în zonă;

– realizarea unor centr de recrutare a teroriștilor de originie arabă și musulmană studenți în cadrul universităților din România, dar și din rândul românilor;

– folosirea în scopuri teroriste a personalului român cu pregătire profesională peste medie, dintr-un motiv sau altul, disponibilizat;

– realizarea de activități de spionaj pentru dezvoltarea rețelelor și organizațiilor teroriste.

b) Împotriva unor persoane cu o mare influență din afara teritoriului României:

– atacuri ce vizează personalități străine, îndeosebi indivizi americani și britanici aflați pe teritoriul statului Român;

– atentate asupra ambasadelor statelor puternice din occident;

– atacuri brutale asupra turiștilor de origine americană, britanică, evreiască, rusă aflați în România sau în tranzit pe teritoriul țării;

– atacuri asupra unor obiective economice importante, străine, construite pe teritoriul românesc.

c) Împotriva românilor:

Deoarece România are relații bune cu lumea arabă, este evident faptul că, în perioada următoare, se preconizează faptul că teritoriul românesc nu va avea de-a face cu atacuri special îndreptate împotriva populației. Există totuși posibilitatea unor astfel de atacuri, deoarece România a participat alaturi de statele occidentale la coaliția antiteroristă, iar parteneriatului cu americanii și relațiilor foarte bune cu țări pe care fundamentaliștii le consideră inamice, nu mai garantează nimic.

Dintre acțiunile teroriste împotriva românilor, cele mai posibile atacuri pot fi reprezentate de următoarele:

– atacuri împotriva militarilor români plecați să apere coaliția occidental din Irak și Afghanistan;

– atacuri asupra obiectivelor românești care se află pe teritoriu străin (economice, culturale, diplomatice etc.)

– atacuri asupra popuației plecată la muncă în străinătate;

– atacuri asupra obiectivelor românești de pe teritoriul țării ( economice, politice, culturale)

– atacuri armate sau deturnarea unor bombe asupra unor locuri publice etc.

Deoarece este direct implicată în dizolvarea fenomenului terorist, România trebuie să aibă în vedere, o intensificare a unor activități și acțiuni teroriste din ultima perioadă a grupărilor teroriste care pot afecta direct sau indirect economia și siguranța populației.

Noua strategie de combatere a terorismului adoptată de Uniunea Europeană implică, și pentru România, responsabilități deosebite. Acestea nouă strategie vizează atât protecția teritoriului țării și a intereselor pe care le are România în cadrul Uniunii Europene, cât și acțiunea efectivă a statului în cadrul coaliției antiteroriste. România va participa direct la acțiunile pentru combaterea terorismului pe toate tronsoanele strategice, operative și tactice utilizând toate mijloacele adecvate. Stoparea criminalității economice și sociale, lichidarea corupției, reducerea infracționalității, crearea unui mediu de afaceri sigur și bine protejat (prin lege, dar și prin acțiuni specifice), distrugerea rețelelor de traficanți și securizarea frontierelor sunt o parte măsurile absolut necesare pentru stoparea și nu numai a unui mediu favorabil terorismului.

Pentru o mai bună alertare a populației, Consiliul Suprem de Apărare a Țării a aprobat și a realizat un sistem de alertă numit ”Sistemul național de alertă teroristă”, pus în aplicare de Serviciul Român de Informații, ca mijloc necesar utilizării pentru prevenirea, descurajare și combatere a acțiunilor statului Islamic ( de pregătire și desfășurare a unor eventuale atentate pe teritoriul României ). El are în componență, în ordinea crescătoare, cinci grade de alertă (1 – verde; 2 – albastru; 3 – galben; 4 – portocaliu; 5 – roșu) și se referă la pericolele unor acțiuni teroriste, în funcție de informațiile deținute.

4. CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Punând în prim plan evoluția elementelor ce sunt legate strict de religie, se observă faptul că ele au o pondere și o intensitate semnificativă asupra terorismului. Religia reprezintă conceptual, piatra de temelie a acestei organizații, iar elementele ce aparțin de credință sunt cele care leagă toate celelalte unități de analiză, reprezentate de divinitate, viață vesnică, sacrificiu etc., asigură interacțiuni și interdependențe între acestea. Ca si necesitate în obținerea victoriei asupra inamicului, sacrificiul apare ca un atribut al celor puternici, pe de o parte, dar și în primul rând ca o datorie. Este necesar să i se implementeze subiectului ideile de putere încă de la început, pentru a se minimiza posibilele stări anxioase în fața morții inevitabile.

Stările anxioase sunt neutralizate și prin acel algoritm foarte strict al rugăciunilor care direct apelează la divinitate, punând în fața acțiunii și în genere atentatului sinucigas o aură către divinitate, considerat în acelasi timp un gest de eliberare. Totodată, necesitatea unei atitudini pozitive față de moarte este situată pe acelasi etaj cu necesitatea credinței, tocmai pentru a acomoda subiectul cu imaginea morții, prezentă într-un stil pur coranic: moartea este văzută ca o prelungire a vieții eroice, alături de ,bune companii ale martirilor și al fecioarelor, plasate într-un paradis etern. Elementele referitoate la moarte, moartea în sine, sunt prezente, nu pentru a-l speria pe subiect, ci dimpotrivă, pentru a-l determina, pentru a-l face să-și dorească moartea, să vadă această trecere ca drumul către o altă lume mai bună..

Din punct de vedere geopolitic, amenințările teroriste continuă să fie de mare actualitate. În următoarea perioadă de timp, ele nu vor dispărea, ci mai mult decât atât, este mai mult ca sigurfaptul că acestea se vor diversifica și să amplifica. Atacurile pregătite de teroriști sunt și vor fi și în continuare atipice, lipsite de moralitate și în afara oricăror reguli de pace pe care oamenii le-au elaborat. Ele au în vedere tot ceea ce este vulnerabil – state, guverne, instituții publice, organizații internaționale, aglomerări urbane și locuri publice, infrastructuri, rețele de comunicații, rețele Internet și, mai ales, oameni, inclusiv bătrâni și copii, întrucât unul dintre obiectivele cele mai importante ale terorismului este să creeze oroare, indignare, dezgust, panică, nesiguranță și frică.

Cu cât civilizația progresează, cu atât fenomenul de teroris devine mai obscur și din ce în ce mai înfricoșător. Terorismul nu este pur și simplu o trecere la o anumită limită, nici un exces al notei de nemulțumire și al spiritului protestatar. Terorismul se prezintă ca o boală gravă, ca o boală cronică a omenirii, care se accentuează și se complică din ce în ce mai mult și care în mod evident nu are rezolvare. De aceea, lupta împotriva lui nu va fi și nu poate fi ușoară. Și aceasta nu neapărat pentru că teroriștii ar fi foarte puternici, ci în special pentru că ei sunt lipsiți de orice logică și de orice scrupule.

Combaterea terorismului nu poate să iasă însă din obiceiurile războiului și ale luptei armate și, de aceea, dificultățile unei astfel de confruntări vor fi totdeauna foarte mari.

Terorismul constituie o amenințare din ce în ce mai pronunțată la adresa păcii și securității, a ființei umane în esență, a valorilor și a civilizației. Această amenințare este direct proporțională cu vulnerabilitățile pe care le are societatea modernă și evoluează pe măsură ce conflictele se amplifică și crizele se înmulțesc.

Din punct de vedere al România, statul este supus amenințărilor de tip terorist din cel puțin trei perspective: ca membru al Alianței Nord-Atlantice și a Uniunii Europene, deci ca parte a civilizației de tip occidental împotriva căreia sunt orientate marea majoritate a atacurilor teroriste și îndeosebi cele ale fundamentalismului islamic; ca țară situată în vecinătatea faliei strategice musulmane, în zona Mării Negre și în cea a Balcanilor, nu departe de zona caucaziană și de cea a Orientului Apropiat; ca participantă directă la războiul declanșat împotriva terorismului, în cadrul coaliției antiteroriste, conduse de Statele Unite.

Este posibil ca România să prezinte un interes deosebit pentru anumite rețele, organizații și grupări teroriste, în sensul că, pe teritoriul acesteia, dată fiind o anumită structură a firmelor arabe și o prezență discretă.

Bibliografie

1. P. Brusanowski – Religie și stat în Islam, Editura Herald, 2009

2. V. Simileanu – Crizele și conflictele spațiului Islamic, Editura Top Form, 2009

3. A. Istocescu – Management comparat internațional, Editura ASE, 2012

4. Asociația de geopolitică ” Ion Cornea ” – Incursiune în Islam, Editura Top Form , 2010

5. V. Simileanu – Evoluții geopolitice în spațiul Islamic, Editura Top Form, 2012

6. V. Simileanu – Centre de putere și actori islamici regionali, Editura Top Form, 2009