Influentele Intinderilor Progresive Asupra Amplitudinii Articulatiilor Si Elasticitatii Musculare

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Influentele intinderilor progresive asupra amplitudinii articulatiilor si elasticitatii musculare

Cuprins

Introducere (importanta, istoric, cercetări efectuate)

Capitolul I : Reflectarea temei in literatura de specialitate

I.1.Prezentare generala

I.2.Metode de antrenament

I.3.Cercetari de specialitate întreprinse

I.3.1.Cercetari inerente modificărilor morfologice la nivelul mușchiului

I.3.2.Cercetari privind efectele neurofiziologie asupra excitabilității rezervorului de motoneuroni

Capitolul II : Organizarea experimentului si conducerea lui

II.1.Scop, ipoteze, sarcini

II.2.Metode de cercetare utilizate

II.2.1.Analiza teoretica a literaturile specialitate

II.2.2.Metoda observației

II.2.3.Experimentul pedagogic

II.2.4.Metoda comparativă

II.2.5.Metoda statistico-matematică de prelucrare și interpretarea a datelor

II.3 Aparate folosite

Capitolul III : Desfășurarea experimentului

III.1.Prezentare subiecți

III.2.Testare propriu-zisa

Capitolul IV : Prelucrarea si interpretarea datelor

Capitolul V: Concluzii, recomandări, observații

Bibliografie

INTRODUCERE

Ca activități sociale complexe, sportul si educația fizica generează funcții ce trebuiesc privite prin prisma efectelor lor asupra creșterii, perfecționării si valorificării capacitaților umane.

Starea fizica individuală este adesea influențata de dispozițiile generale. In fata hipotoniei galopante care invadează corpul omului modern, practica unei activitatea fizice conținând exerciții de activizare musculară si de întindere constituie un garant contra accelerării îmbătrânirii.

Raportat la fenomenul sport aceste exerciții sunt cu atât mai necesare, cu cat funcțiile exercițiilor de întindere se reflectă in obiectivele finale ale sportului si anume marea performanță prin beneficiile pe care le aduce

Cunoștințele actuale in fiziologie si biochimie permit stabilirea unui diagnostic precis asupra stării sportivilor si începătorilor și devine din ce in ce mai ușor de propus proceduri de antrenament si de practici adaptate nevoilor si cerințelor lor. Cu toate acestea, însă, în demersurile lor pentru găsirea „rețetelor performanței” specialiștii din ansamblul sferei sportului întâmpina dificultăți, în sensul necunoașterii sau cunoașterii parțiale a diferitelor procese si manifestări asociate anumitor sisteme de operare din antrenament.

Cercetarea de față, este o cercetare cu caracter constatativ si are ca obiect exercițiile de întinderi progresive, exerciții apărute încă din antichitate in Orientul îndepărtat dar ale căror efecte nu sunt cunoscute decât la modul general.

In această lucrare de cercetare științifica mi-am propus sa ajung la descifrarea situației reale, concretizata in răspunsuri exacte induse de folosirea unor indici obiectivi specifici metodelor științelor exacte, si anume, in ce măsura si cum sunt influențate amplitudinea articulară, implicit suplețe musculară, in urma efectuării unei structuri de întinderi progresive, prin monitorizarea unor grupe de copii de clasa a VI a, de la Școala generala Nr 2 din Tg-Jiu

Interesează in mod deosebit, urmărirea îndeaproape a evoluției rezultatelor in cadrul structurii de întinderii progresive dar si a rezultatelor de imediat după acestea si la 24 de ore, precum si evoluția rezultatelor întinderilor progresive efectuate imediat după inducerea unei ușoare stări de febra musculară prin efectuarea a 30 de fandări, sau după 24 de ore de la efectuarea acestora.

Ca rezultat, se prefigurează o evoluție progresivă in ceea ce privește parametrii urmăriți, evidențierea cantitativă a acesteia făcând tocmai obiectul acestei cercetării si care acum, la început nu este decât o apreciere de principiu.

Scurt istoric

Bazele fiziologice care explică mecanismele de întindere si beneficiile lor in cadrul întreținerii sănătății sau a performanțelor sportive datează în occident de la sfârșitul secolului XIX.

Însă, încă din cele mai vechi timpuri se urmărea întinderea musculaturii cu ajutorul gimnasticii. Existau statui cu o vechime de peste 2000 de ani la Bankok, care reprezintă oameni in diferite poziții de extensie. Modelul special de întindere folosit in stretching are la bază diferite faze din sistemul de exerciții yoga practicat in India. In descrierile vechi chinezești si din India întâlnim descrieri ale unei gimnastici speciale, care corespunde aproape întru totul cu gimnastica medicală de astăzi.

În decursul anilor, o serie de neurofiziologie au elaborat diferite metode in vederea îmbunătățirii mobilității articulațiilor. Un pionier in acest domeniu a fost Kabat* a cărui tehnica se numea " Priozeptives neuromuskäres Fazilitätstraining " ( PFN – antrenament neuromuscular proprioceptiv ). In cadrul metodei, se prevede arătarea stărilor musculare de hipercontracție prin „contract-relax”, ceea ce nu înseamnă altceva decât contracția si relaxarea mușchiului, la fel ca in cazul metodei stretching. In timpul lui Knott si Voss*, tehnica PNF era mult răspândita in rândul psihoterapeuților: ulterior in 1971, Holt* a adaptat aceasta metoda la sportivi sub denumirea de metoda stretching.

Profesorul de gimnastica american Robert Bob Anderson* a răspândit metoda „ întinderii forțate ’’, cu modificările respective, contractia-relaxarea-intinderea mușchilor după principiul metodei antagoniste (reciproc-inhibition ). In Suedia, un merit deosebit il are profesorul Jan Ekstrand(, care a introdus metoda stretching in aceasta tara.

Date științifice despre stretching

Pana in prezent s-au efectuat mult prea puține cercetări privind eficienta stretchingului. In 1967, danezii Asmusen si Nielsen au observat ca, prin extensii prea bruște se declanșează reflexul de întindere, ceea ce duce la contracția mușchiului si la împiedicarea antrenamentului de mișcare. In S.U.A., Knott si Voss* (1968), iar in Suedia, Jungwirth si Myrenberg* (1973) au făcut diferite cercetări si au descris tehnica încordării-relaxării-întinderii musculare. In California, Tanigawa* (1972) a comparat tehnica PNF ( hold – relax) cu o mobilizare pasiva si a observat o creștere mai rapida a creșterii amplitudinii muscarii prin aplicarea acestei tehnici. Russel si Hartley* (1976) au cercetat fiecare cate 6 metode americane de stretching, cu sau fara tehnica PNF. Jan Ekstrand a publicat in anii 1977-1978 diferite lucrări in care arata reducerea vizibila a cazurilor de accidente musculare si la nivelul inserțiilor musculare, la fotbalisti, in urma aplicării metodei stretching.

Von Grahn si Nordenborg* (1979) au publicat in cadrul Scolii Superioare de Gimnastica si Sport din Suedia, sub conducerea lui Wallin si Hystrom o lucrare interesanta privind antrenamentul pentru dezvoltarea mobilității.

Sub conducerea lui Jan Ekstrand, cercetătorii in domeniul fotbalului din Linköping au publicat in anul 1981 o lucrare in care au arătat ca prin aplicarea metodei stretchig s-a înregistrat o imbunatatire a mobilității cu 5-12%, care s-a menținut timp de 90 minute. De asemenea, cercetători au arătat ca exista o legătura strânsa intre scurtarea mușchilor aductori si apariția accidentelor.

In ultimii ani, întinderea musculara dar si stretchingul a constituit obiectul a numeroase publicații, prilejuite de o confruntare critica cu tehnicile tradiționale de întindere utilizate in sport. Intr-o serie întreaga de publicații, tehnicile dinamice de întindere, care sunt cele preferate in sport, au fost supuse aprecierii critice, intricat ar implica riscul de accidentari.

CAPITOLUL I

REFLECTAREA TEMEI IN LITERATURA DE SPECIALITATE

I.1.PREZENTARE GENERALA (noțiuni de biomecanica, fitologie)

Suplețea este acea capacitate si acea calitate pe care o are sportivul de a putea executa muscari cu o mare amplitudine in raport cu el însuși, sau sub influenta altor forte externe, la nivelul uneia sau mai multor articulații.

Sinonimele supleței sunt amplitudine articulara si elasticitate musculara (aceasta din urma numai ca si extensie de limbaj deoarece in realitate suplețea nu are nimic de a face cu „elasticitatea”). Totodată, suplețea articulara (structurile articulare) si capacitatea de întindere (mușchi, tendoane, ligamente, si structuri articulare) trebuie a fi considerate ca si componente ale supleței si deci ca si sub-categorii ale acesteia.

Forme ale supleței

Trebuie sa facem distincția intre suplețe generala si suplețe specifica, suplețe activa si pasiva:

Vorbim de suplețe generala atunci când mobilitatea principalelor sisteme articulare este suficient dezvoltata ( articulațiile scapulara, coxo-femurala, coloanei vertebrale ). Este vorba aici de o măsura de referința relativa, intricat suplețea generala poate atinge diverse grade de dezvoltare in funcție de nivelul sportiv, si specialitatea sportiva.

Suplețea specifica face referința la capacitatea de suplețe a unei articulații bine precizate. Alergătorul de garduri, de exemplu, are nevoie de o foarte buna mobilitate a articulației coxo-femurale, cat despre înotător – „spate” acesta necesita o foarte buna suplețe a centurii scapulare, etc.

Înțelegem prin suplețe activa amplitudinea maximala a unei articulații, care poate fi obținuta gratie contrariilor musculaturii agonisite si a întinderii antagoniștilor. In cadrul supleței active distingem doua sub-categorii: suplețea activa statica si suplețea activa dinamica. Ceea ce anglo-saxonii numesc „dinamic flexibility” – este o forma particulara a supleței active dinamice, in care se căuta puterea muscarii, ca, de exemplu : lansarea gambei liber întinsa la săritura in înălțime ventrala pentru susținerea forțelor de accelerare verticale. In „dynamic flexibility” coordonarea motrica joaca un rol foarte important. Chiar daca mușchii antagoniști se pot relaxa suficient pentru a fi întinși, mișcarea poate fi realizata pe deplin.

Diferența intre suplețea activa si cea pasiva este numita rezerva de mobilitate [Frey 1977, 352]. Aceasta permite sa determinam in ce măsura este posibil sa îmbunătățim suplețea activa.

Importanta amplitudinii articulare :

Amplitudinea articulara este una din condițiile elementare necesare sumei execuțiilor muscarilor, calitativ si cantitativ. Perfecționarea sa optimala, adică adaptarea nevoilor sportului, produce o acțiune pozitiva asupra dezvoltării factorilor fizici ce determina performanta (forța, viteza, etc) si asupra deprinderilor sportive (tehnice).

Prin îmbunătățirea capacitații de suplețe, exercițiile vor pută fi executate cu o mai mare amplitudine cu o forța si o viteza mai mari si cu o anumita lejeritate data de o mai buna elasticitate musculara; sportivii vor fi mai siguri mai expresivi. In procesul de antrenament, antrenarea amplitudinii si elasticității nu trebuie sa fie un element neglijat datorita importantei sale in practica sportiva, datorita importantei diverselor sale funcții:

prevenirea accidentelor : cu cat mușchii si tendoanele sunt solicitate pana la limita lor funcționala, cu atât riscul accidentarii este mai mic si suplețea articulo-musculara a fost suficient dezvoltata;

epuizarea rezervelor : chiar daca un spori nu suferă vreo accidentare timp de o perioada prelungita, el este mai in măsura sa-si epuizeze rezervele pentru ca se antrenează regulat si poate deci continua sa-si dezvolte potențialul de performanta fără perturbări;

optimizarea angajamentului in antrenament, in absenta accidentarilor musculare sau tendinoase, angajamentul mental al sportivului in antrenament este ușurat;

îmbunătățirea forței musculare prin mărirea elasticității musculare [Confete in Fox si Mathews, 1984];

restabilirea mobilității articulare prin îmbunătățirea circulației peri si intra – articulare [Frères, 1985];

ameliorarea circulației sangvine (arteriala si venoasa) si limfatica gratie unui automasaj al mușchilor profunzi datorita contracțiilor si întinderilor [Mureau, 1982];

amplificarea calității si cantitativi de schimburi nutritive din țesuturi [Frères, 1985];

decontractarea psihica a individului printr-o diminuare a activității electrice a mușchiului (antiea rezervelor : chiar daca un spori nu suferă vreo accidentare timp de o perioada prelungita, el este mai in măsura sa-si epuizeze rezervele pentru ca se antrenează regulat si poate deci continua sa-si dezvolte potențialul de performanta fără perturbări;

optimizarea angajamentului in antrenament, in absenta accidentarilor musculare sau tendinoase, angajamentul mental al sportivului in antrenament este ușurat;

îmbunătățirea forței musculare prin mărirea elasticității musculare [Confete in Fox si Mathews, 1984];

restabilirea mobilității articulare prin îmbunătățirea circulației peri si intra – articulare [Frères, 1985];

ameliorarea circulației sangvine (arteriala si venoasa) si limfatica gratie unui automasaj al mușchilor profunzi datorita contracțiilor si întinderilor [Mureau, 1982];

amplificarea calității si cantitativi de schimburi nutritive din țesuturi [Frères, 1985];

decontractarea psihica a individului printr-o diminuare a activității electrice a mușchiului (anti-stres) [Mureau, 1982].

Factori ce limitează performanta : modificări cu antrenamentul

Suplețea este limitata de următorii factori anatomio-fiziologici in special cei mecanici:

structura articulara;

masa si forța musculara;

tonusul muscular;

capacitatea de întindere a mușchilor;

capacitatea de întindere a tendoanelor, ligamentelor, capsulelor articulare si a pielii;

vârsta si sexul;

gradul de încălzire al aparatului locomotor pasiv si activ;

încadrarea in timpul zilei.

Structura articulara

Cum a mai fost deja menționat la începutul capitolului, in definiție, amplitudinea articulara depinde de forma si de direcția oaselor care formează articulația cat si de suprafețele articulare. Știm ca acești factori depind de datele anatomice individuale [genetic determinate, Farfel 1979, 32], așa se explica de altfel de ce suplețea articulara poate varia de la un individ la altul. Suplețea poate fi ameliorata printr-un antrenament intensiv, concomitent cu capacitarea de întindere dar in mai mica măsura. Cum au demonstrat-o cercetările efectuate asupra dansatoarelor de balet [Berquet 1979, 3225], ameliorarea supletivi la nivelul articulațiilor antrenate (in special cea coxo-femurala) se face in funcție de durata antrenamentului de dans. Putem concluziona ca sarcina de lucru provoacă modificări care produc specificitate asupra articulațiilor antrenate.

Masa musculara

Masa musculara poate limita mișcarea, daca ea este hipertrofiata, din motive pur mecanice. Este cazul halterofililor sau culturiștilor, de exemplu („cu forța pura ei nu pot alerga”). Totodată limitarea flexibilității articulare cu diminuarea supleței este rara in activitățile sportive. Este exemplul gimnastului care dezvolta o masa musculara importanta paralel cu suplețea articulo-musculara, demonstrează ca suplețea si forța pot face pereche.

Hallenbrandt, citat de Harre [1976, 171], a demonstrat ca capacitatea de întindere a musculaturii nu este cu nimic diminuata de hipertrofia musculara. O puternica hipertrofie musculara, si in consecința o forța musculara ridicata nu trebuie privita ca un factor limitativ ci din contra, ca o ameliorare a capacitații de suplețe. Suplețea activa, care este preponderenta in sport, nu depinde doar de capacitatea de întindere a mușchilor antagoniști, ci si de forța mușchilor agonisit. Un echilibru pe mâini, la bare paralele, un salt cu picioarele depărtate cu o mare amplitudine, un exercițiu la sol, nu pot fi executate decât printr-o mare capacitate de performanta a mușchilor implicați. Forța, in acest caz, este un factor pentru amplitudinea mișcării.

Tonusul muscular

Capacitatea de întindere a mușchilor depinde, pe de o parte, de rezistenta la întindere a structurii musculare si, pe de alta parte, de tonus, adică cu alte cuvinte de capacitatea de relaxare a mușchilor.

Fusurile neuromusculare joaca un rol primordial in tonusul muscular. Ele conțin printre altele, receptori sensibili la întinderi care sunt paraleli cu fibrele musculare. Regularitatea tonusului data de sistemul nervos central se efectuează prin intermediul fusurilor neuromusculare. Aceasta regulatei a tonusului este in mod particular importanta in cazul menținerii posturii de către mușchii dorsali si abdominali care întrețin o tensiune musculara minimala (tonus de repaus) . In funcție de nevoi, tonusul diminuează (somn) sau este amplificat (exercițiu fizic).

Tonusul muscular si capacitatea de relaxare joaca un rol important in capacitatea de întindere musculara. Îmbunătățirea tonusului sau o diminuare a capacitații de relaxare musculara îmbunătățesc rezistenta intrinseca la exercițiile de întindere de toate felurile si limitează suplețea in execuția unei muscari. In acest caz, capacitatea de performanta este afectata, in mod particular la disciplinele unde performanta depinde de o întindere musculara prealabila urmata de o puternica contracție concentrica, ca la proba de lansare a discului, de exemplu. Capacitatea de întindere individuala sau diminuarea optimala a tonusului muscular prin exerciții de suplețe sau de masaje relaxatoare sunt o condiție indispensabila pentru dezvoltarea supletivi la disciplinele sportive.

Fusurile neuromusculare nu au importanta doar in menținerea posturii si a tonusului (prin activarea sau dezactivarea fibrelor musculare), ci pot proteja mușchii de o întindere excesiva care ar putea pune in pericol integritatea fibrelor musculare (reflexul miopatic). Ele influențează astfel in mod indirect capacitatea de întindere a mușchilor.

Sensibilitatea fusurilor neuromusculare la întindere (care implica sistemul buclei gamma) variază in funcție de diferiți factori, foarte importanți in antrenamentul supleței:

oboseala musculara, care apare după un efort de lunga durata (adesea cu simptomele de epuizare), creste pragul de sensibilitate a fusurilor neuromusculare. Cel mai mic exercițiu de alungire provoacă o inhibiție rapida a întinderii mușchilor respectivi. Semnalele primite se traduc printr-o senzație de durere si o tensiune reflexa de apărare. In consecința, nu trebuie efectuate exerciții de întindere in caz de oboseala pronunțata;

dimineața, după trezire, pragul de sensibilitate a fusurilor neuromusculare este mai ridicat. Ele sunt deci mai puțin sensibile. Pentru a evita aceasta problema, încălzirea trebuie sa fie mai lunga si mai intensa.

In condiții de precompetitive, pragul de sensibilitate a fusurilor neuromusculare este mult mai scăzut (mai sensibil). Este totuna daca încălzirea este progresiva prin exerciții de alungiri musculare de intensitate crescânda sau prin menținerea unei poziții de întindere graduala. Fusurile neuromusculare s-au obișnuit întinderii graduale si reglajul se efectuează in funcție de o situație noua.

Capacitatea de întindere musculara

Rezistenta mușchiului la întindere nu este cauzata in principal de elementele contractile ale fibrelor musculare (rezistenta provine mai intui din cauza oboselii prin diminuarea aportului de ATP), ci mai degrabă de componentele musculare formate din țesuturi conjunctive, printre care, de exemplu, tecile musculare si aponevrozele

Ameliorarea elasticității musculare poate fi obținuta prin diferite maniere, care de altminteri sunt valabile pentru aparatul tendinos si de asemenea pentru cel ligamentar si capsular: pe de o parte, pe termen lung, printr-o ameliorare a calităților mecanice ale mușchilor, gratie modificărilor biochimice sau structurale ca răspuns la un antrenament de întinderi continue [Cotat 1978, 149] si, pe de alta parte, printr-o maniera pasagera, o încălzire specifica sportului practicat. In acest ultim caz, capacitatea de întindere a structurilor elastice este ameliorata proporțional cu creșterea temperaturii corporale pana la nivelul optimal. Dimpotrivă, vâscozitatea musculara este scăzuta din motivul „fluidității” sarcoplasmei. Trebuie reținut totodată ca vâscozitatea nu reprezintă decât 1/10 din rezistenta totala a mușchiului la întindere [John et Wright 1962, 824].

Capacitatea de întindere a tendoanelor, ligamentelor, capsulelor articulare si a pielii

Intr-o mare măsura suplețea este influențata de rezistenta tecilor musculare, a tendoanelor si a capsulelor articulare (țesut de legătura).

In vederea controlării factorului timp in timpul efectuării momentelor de întindere trebuie ținut seama de elasticitatea țesutului de legătura. Factorii limitativi ai muscarii sunt pe de o parte activitatea sistemelor reflexe, iar pe de alta parte elasticitatea țesutului. In timp ce țesutul de legătura al mușchilor influențează elasticitatea acestora, in țesuturile moi, in schimb, acesta asigura tăria si forța.

Fibrele de colagen din țesutul muscular sunt de o foarte mare importanta, un tendon compunându-se din 90% fibre colagene, așezate astfel încât sa permită extensia mușchiului. In timpul unei contracții musculare, un tendon este incarnat cu numai 25 – 30% fata de rezistenta lui maxima. Astfel, in cadrul aparatului de susținere si mișcare, tendoanele si ligamentele de la nivelul articulațiilor nu reprezintă partea cea mai slaba in cadrul încărcăturii mecanice. Rupturile au loc de obicei la nivelul inserției oaselor, in regiunile centrale ale mușchiului sau zonele de trecere dintre mușchi si tendoane.

Se știe ca țesutul muscular, in cazul unei relaxări totale, poate fi întins de doua ori mai mult fata de lungimea inițiala fără a fi lezat. Aceasta capacitate extraordinara de întindere nu exista in schimb la nivelul tendoanelor si tecii musculare si de ea trebuie ținut cont in timpul antrenamentului. In cazul colagenului este importanta viteza de incarnare, deoarece capacitatea de întindere si elasticitate se reduc o data cu creșterea vitezei. Deci, trebuie reținut faptul ca in cazul unei încărcături lente aceste capacitați cresc. Bineînțeles, elasticitatea unui tendon scade, cu cat durata de întindere este mai mare; acesta se numește fenomenul de atrofiere. In cazul unor încărcături repetate de aceeași întindere sau mai ridicate, se atinge un prag mai înalt. In vederea influențării țesutului de legătura, este necesara o întindere cu durata de 6 – 20 secunde, in timp ce mușchiul prezintă o activitate gamma mai redusa.

Vârsta si Sexul

După Cotat [1978, 149] tendoanele , ligamentele si tecile musculare pierd progresiv celule, mucopolizaharide, apa si o parte din fibrele lor elastice odată cu timpul. Importanta numărului de celule : o performanta optima nu poare fi obținuta decât daca celulele din țesuturile implicate regenerează constant noi substanțe înainte de a le compensa pe cele care sunt distruse.

Importanta mucopolizaharidelor : complexul polizaharide-proteine care cimentează rețeaua de fibre de colagen si de fascicule fibroase au o mare influenta asupra fixării apei in țesuturi.

Impotenta pierderii apei: deshidratarea care apare odată cu vârsta ( aproximativ 10-15%) si consolidarea crescânda a țesuturilor care compun tendoanele modifica calitative mecanice ale țesuturilor si fac ca acestea sa piardă progresiv capacitatea de alungire odată cu vârsta.

Musculatura, ca si cel mai mare sistem organic, este sistemul cel mai expus îmbătrânirii [Cotat 1978, 15]. Se poate observa deci o diminuare a capacitații de întindere in ansamblul structurilor implicate in suplețe. Un antrenament regulat poate, fără îndoiala, sa frâneze aceste fenomene fiziologice inevitabile, dar nu sa le împiedice total.

Elasticitatea este capacitatea de întindere a mușchilor, tendoanelor si ligamentelor, adică capacitatea supleței, si sunt mai ridicate la femei decât la barbari. Astfel nu doar tinerele fete sunt avantajate in acest domeniu in raport cu băieții [Koinzer 1978, 146], ci si femeile adulte in raport cu barbarii adulți. Motivul provine din diferențele hormonale ce exista intre cele doua sexe: estrogenii, in mai mare cantitate la femei, produc o reținere a apei superioara [Ganon 1972, 413], un procent de țesut adipos mai ridicat si o masa musculara mai slaba decât barbarii. In secțiune transversala a brațului unei femei se poate observa ca partea musculara nu reprezintă decât 75,7% din cea a bărbatului, astfel ca partea constituita de țesuturi adipoase este practic dubla decât la barbari [Fukunga 1976, 259]. La femei capacitatea de întindere este îmbunătățita pe motivul mai micii densitatea de țesuturi.

Gradul de încălzire al aparatului motor activ si pasiv

Încadrarea in timpul zilei

Cum o arata tabelul următor, mobilitatea este foarte sensibila la variațiile de temperatura externe si interne si deci si factorilor termici „mecanici” (încălzire , bai calde). Toate formele de încălzire produc o ameliorare a mobilității in raport cu absenta încălzirii.

Suplețea, mai mult decât toate celelalte calitatea motrice, este supusa variațiilor pe timpul zilei. Dimineața, ea este net mai mica decât la prânz sau seara, de exemplu.

Modificarea mobilității in diferite condiții (Ozolin, citat de Zaciorskij 1973, 4)

Oboseala

Atunci când mușchii sunt solicitați prin eforturi anaerobe intense, cantitative de acidoza devin foarte ridicate (cazul alergătorilor ce se antrenează prin intervale rapide); daca subiectul nu elimina gratie unei recuperări active (mers lent) o cantitate suficienta de lactat, pe timpul recuperării, pentru stabilirea unei osmolaritati normale, celulele musculare se umfla pe motivul absorbției apei. Urmează o ridigizare musculara si, in consecința, o diminuare a supleței articulo-musculare [Martin et Borra 1983, 1211].

Diminuarea rezervelor de ATP in urma unui efort epuizant conduce in egala măsura la deteriorarea supleței. Pe motivul diminuării efectului decontractat al ADP-ului, fibrele de acționa si miozina din sarcomere nu se mai pot elibera așa de repede ca in condițiile de repaus.

I.2. METODE DE ANTRENAMENT PENTRU DEZVOLTAREA SUPLETII

Ținând cont de factorii limitativi ai supletivi, trebuie făcută o distincție intre diversele metode si conținuturi care permit ameliorarea flexibilității (Weineck 1983, 197). Metoda cea mai eficace pentru antrenamentul supleței este metoda prin repetare.

De asemenea daca ținem cont ca efectul unei întinderi maximale unice nu este suficient pentru a provoca o adaptare la antrenament, este recomandat de a fixa un număr de repetări al exercițiului de aproximativ 15 si de la 3 la 5 serii [Harre 1976, 174; Sermjev 1964, 434].

Conținutul specific al metodelor de antrenament susceptibile de ameliorarea supleței este constituit din exerciții de întindere si de relaxare.

Exercițiule de întindere sunt in primul rând muscari simple din gimnastica utilitara sau din gimnastica de baza care, după aplicarea lor, acționează asupra grupelor musculare determinate [Matevejew si Kolokolowa 1962, 99]. Exercițiile de relaxare pot fi efectuate in timpul pauzelor sarcinilor de antrenament, scuturând mușchii si decontractându-i, pentru restabilirea unei stări de relaxare optimale. In practica sportiva, găsim diverse metode de întindere, diverse exerciții si tehnici. Le clasam in trei grupe esențiale [Beaulieu 1981, 60]:

1.Exercitii de întinderi active. Este vorba, aici, de exerciții de gimnastica, care, cu ajutorul muscarilor de elasticitate sau de balansare, îmbunătățesc limitele supleței articulare. Ele se subdivizează in exerciții de întinderi dinamice active (balistice) ce constau in repetarea muscarilor de întindere. In cadrul exercițiilor de întinderi statice active mușchii antagoniști, mușchii de întins, se contracta in mod izometric in faza finala a poziției de întindere (menținerea poziției finale). Pe timpul fixării poziției finale a întinderii, putem efectua doua sau trei mișcări de elasticitate apoi sa menținem din nou poziția. După Dorel [1975, 44], întinderea statica activa are un efect limitat, pentru ca antagoniștii mușchilor flexori, întinși prin tracțiune, nu pot produce forța necesara modificării lungimii care ar constitui stimulul de întindere pentru mușchiul respectiv. Metoda dinamica activa, dimpotrivă, produce stimuli de întindere net superiori, datorita forței de inerție pe care o degaja si datorita marii intensitatea a exercițiilor. Avantajul exercițiilor de întindere activa consta in principal asupra faptului ca grupele musculare includ contracțiile active a antagoniștilor lor si de asemenea întărirea acestora.. Aceasta metoda joaca un rol important in sporturile in care „ dinamic flexibility” este un factor limitativ. Totodată, ea prezintă si dezavantaje pe termen lung si antrenează riscurile accidentarilor:

– Stimulii de întindere elastica (de tip balistic) conduc la o creștere moderata si puțin durabila a capacitații de întindere a mușchilor, pentru ca este vorba mai mult de un efect pe termen scurt asupra componentelor elastice ale mușchiului si mai puțin de un efect pe termen lung asupra modificării componentelor plastice ale mușchiului [Sapega et col. 1981, 59].

– Datorita scurtei dar prea bruștei influente a stimulilor de întindere, observam o punere in joc foarte importanta a activității reflexe a fusurilor neuromusculare(in acest tip de întindere, ea este pe puțin de doua ori mai ridicata decât prin metoda de „ stretching”) [Walker 1981, 801] si o limitare a întinderii care antrenează riscuri de accidentari care nu trebuiesc subestimate. Aceasta limitare in întindere poate fi descrisa astfel: cu cat mușchiul este mai întins, fusurile neuromusculare sunt si ele intense. Impulsurile nervoase sunt deci declanșate (excitate) unde frecventa este proporționala cu gradul de întindere. Aceste excitări nervoase sunt dirijate prin căile senzitive aferente spre coarnele posterioare ale măduvei spinării unde, prin intermediul unei sinapse, trec in celulele motrice ale coarnelor anterioare ale măduvei, apoi direct pe căile aferente motrice pana la fibrele musculare prin intermediul plachii motorii. Cu cat motoneuronii din coarnele anterioare ale măduvei spinării sunt mai numeros excitați in mod sincron, cu atât mai multe vor fi fibrele musculare care se vor contracta, opunând astfel o forța din ce in ce mai mare întinderii. Daca, datorita unei întinderi excesive, aceasta forța concentrica trebuia fi depășita, s-ar produce o ruptura a fibrelor musculare si aceasta este ceea ce numim „clacare”.

2.Exercitiile de întinderi pasive. Aplicarea forțelor exterioare joaca un rol principal in exercițiile de întinderi pasive. Ele se efectuează cu ajutorul unui partener fără ca antagoniștii sa fie întăriți. Exercițiile de întinderi pasive pot fi executata in mod dinamic, se îmbunătățește si se diminuează amplitudinea muscarii in mod ritmic. In acest caz al întindeai pasive statice, alungirea musculara trebuie menținuta timp de câteva secunde(5-6 s). Utilizarea întinderilor pasive, atunci când sunt bine utilizate, reprezintă o forma de exerciții foarte profitabila. Totodată, atunci când nu sunt bine executate (prea brusc sau o întindere ce generează o prea mare tensiune), prezintă un risc de accidentare ce nu poate fi neglijat caci, încă o data, se pune problema punerii in joc a reflexului de reacțiune la întindere. Dezavantajul antrenamentului mobilității prin exerciții de întindere pasiva rezida din faptul ca nu se produce acea întărire la nivelul musculaturii antagoniste, cum este cazul in metoda activa. Acest tip de antrenament este deci mai puțin eficace pentru anumite discipline sportive.

3.Exercitiile de întinderi statice („stretching”). Stretchingul (in engleza „to stretch”= a întinde) consta in întinderea lenta a mușchilor ( pana la o anumita poziție a întinderii) si a-i menține întinși timp de 10-60 secunde. Invers metodelor si variantelor precedente, metoda stretching căuta să evite declanșai mecanismului de reflex muscular al întinderii pe cat posibil, pentru a reduce astfel riscurile accidentarilor. Stretchingul permite de asemenea de a pune in profit ceea ce numim reflex de întindere inversat care-si are originea in tendoane si care poate fi descris: Fusurile tendinoase sunt receptori de tensiune care protejează mușchiul contra tensiunilor prea ridicate pentru a evita rupturile Ele declanșează totodată stimuli pe măsura alungirii. Pragul de activare al lor este superior celui al fusurilor neuromusculare. Astfel, trebuie o alungire foarte importanta a unitarii funcționale mușchi-tendon pentru ca receptorii tendinoși sa fie excitați. Atunci când alungirea musculara depășește o valoare critica, receptorii tendinoși pun sfârșit brusc tensiunii create ( care pana atunci era sub controlul fusurilor neuromusculare),provocând astfel o relaxare a mușchiului. Numim acest mecanism de protecție a mușchiului contra rupturii „auto-inhibiție” sau „inhibiție autogena”.

Solveborn [1983, 116] clasează șase din cele mai importante metode de stretching americane astfel:

I.3. CERCETARI ALE MODIFICARILOR MORFOLOGICE SI FENOMENELOR NERVOASE

I.3.1. Cercetări inerente modificărilor morfologice la nivelul mușchiului.

Pentru explicarea proceselor care au loc atunci când se întinde un mușchi se recurge la un model al mușchiului în care elementele plastice și elastico-vâscoase sunt puse in paralel și în serie (figura 1).

Figura 1 – mușchiul ca model de elemente elastice si plastice așezate in serie si/sau in paralel

[Huijing 1994 a, 149]

Când mușchiul este întins, se reduce suprapunerea filamentelor de activa și miozina. Întreruperea punților actino-miozinice reprezintă un proces care consuma energie. Printr-o întindere musculara mai mare, în afara de miofibrilele contractile, sunt alungite și cele reticulare, filamentele intermediare și cele conjunctivale. Prin creșterea rezistentei elementelor elastice, crește, de asemenea, și rezistenta globala la întindere. În acest caz, în interiorul sarcomerului, o importanța deosebita o capătă ticnina, reprezentând un element elastic care contribuie la centrarea filamentelor de miozina și care, chiar în cazul unei întinderi mai intense, permite menținerea unei suprapuneri fiziologice minime a acțiunii și miozinei [Billeter, Hoppler, 1994]. Suprapunerea acțiunii și a miozinei se reduce, diminuând deci tensiunea maxima dezvoltata de elementele contractile [Stobori, 1984], care, la rândul ei, provoacă o limitare a amplitudinii mișcării. Semnificația biologica a acestei rigidități ( stiffness ) crescânde este aceea de a împiedica un exces nefiziologic de întindere care ar putea determina eliminarea totala a suprapunerii filamentelor [Wiemann, 1994]. Ullrich, Golfoher [1994, 337] pornesc de la principiul conform căruia forțele de rezistentă dezvoltate în cazul mișcărilor cu amplitudine maxima nu trebuie atribuite punților transversale actomiozinice active, ci tensiunilor pasive de tracțiune la nivelul materialului conjunctival.

Materialul conjunctival (sarcolema, tendoane) poseda calități elastico-vâscoase, mai precis comportamentul sau depinde, în mare măsură, de viteza de întindere. Aceste calități sunt atribuite nu numai fibrelor de colagen, ci și punților actomiozinice [Huijing, 1994,b]. În cazul unei întinderi lente sau continue, țesutul conjunctiv se comportă diferit fața de o creștere rapida a tensiunii: se poate observa așa-numitul fenomen de creeping (dilatare). Fibrele de colagen in stare netensionată nu sunt orientate în linie cu direcția forței de tracțiune care acționează asupra lor. Prin creșterea tensiunii are loc o aliniere a fibrelor, drept care lungimea structurii crește (fenomenul de creeping ).

Structurile de colagen se adaptează la o întindere prelungita. Pe de o parte, se poate observa o reducere a tensiunii la o lungime constanta: adică, atunci când o structura de colagen este întinsa pana la o anumita lungime, se produce o slăbire a tensiunii (figura 2).

Pe de altă parte, se poate observa o creștere a lungimii la o tensiune constantă: adică, in cazul unei întinderi fără variații de tensiune se produce o creștere a lungimii structurii întinse (figura 3) care nu revine la starea inițială decât foarte lent după întinderea respectivă [Ullrich, Golhofer, 1994]. În cazul în care sunt întinse fibre izolate de colagen, se pot observa creșteri cu o lungime de ordinul 2-5% față de situația inițiala [Zernicke, Loitz, 1994]. Bazându-se pe un model animal, Taylor [1990] a reușit să demonstreze importanța constanței lungimii sau tensiunii ansamblului mușchi-tendoane in tehnicile dinamice sau statice de întindere utilizate in mod obișnuit.

Figura 2 – modificări ale tensiunii uni ansamblu musculo – tendinos in cazul unei întinderi repetate cu amplitudine constanta a mișcării. Acest proces corespunde cu cel al întinderii dinamice (Taylor,1990, 303, modificat)

Figura 3 – Crestarea lungimii uni ansamblu de mușchi-tendoane in cazul unei întinderi repetate cu o forța constanta. Acest proces corespunde cu cel al unei întinderi statice repetate

(după Taylor, 1990, 304, modificat)

În cazul unei întinderi rapide, musculatura și tendoanele sunt în măsura să acumuleze energie cinetica [Hujing, 1994 b; Komi, 1994; Noth, 1985].

Creșterea performanței în ciclul întindere-scurtare se produce printr-o potențare a mecanismelor elastice și neuronale. În cazul întinderilor cu amplitudine redusă și rapide, nivelul redus al rigidității ( stiffness ) contribuie considerabil la o evoluție mai bună a forței mușchiului. Taylor [1990] a reușit să demonstreze modificarea curbelor de histereză, adică modificarea raporturilor dintre lungime și tensiune, în funcție de viteza de întindere. Vitezele de întindere mai ridicate produc forțe mai ridicate în ansamblul mușchi-tendoane. La acest nivel, un rol important îl au și interacțiunile dintre tendoane și musculatura [Hujing, 1994 b; Noth,1985]. Dacă mușchiul este întins la un ordin de mărime cuprins între 0,1 – 0,2% fața de lungimea sa în repaus, in punțile transversale poate fi acumulată energie. Calitatea histerezei mușchiului depinde și de lungimea tendonului. Un tendon mai lung ameliorează gradul de excursie motorie a musculaturii.

Noth [1985, 274] citează o lucrare a lui Nichols si Houk [1976] : " în opinia cărora nici forța nici lungimea mușchiului nu reprezintă parametrii care trebuie determinați și controlați de organism, ci elasticitatea mușchiului este parametrul care trebuie reglat ".

În vreme ce modificările morfologice pe termen scurt nu pot fi interpretate în mod unitar, o serie de experimente pe animale furnizează un cadru foarte unitar în ceea ce privește modificările pe termen mediu. În cadrul unui experiment pe animale, s-a reușit să se observe o creștere a numărului de sarcomere din mușchi în direcție longitudinală imediat după un program de întindere prelungit cu o săptămâna, în timp ce creșterea în densitate s-a produs de-abia ulterior [Holly și colab., 1980; Ashmore, Summers, 1981]. Tabary și colaboratorii săi [1972] au reușit să stabilească o creștere reversibilă a numărului de sarcomere în funcție de gradul de întindere.

După opinia lui Wiliams și a lui Goldspink [1978], mușchiul încearcă să mențină permanent o suprapunere optima între activă și miozină, astfel încât să fie garantată o tensiune optimă a acestuia. În consecință, lungimea sarcomerelor rămâne constantă, ajungând în toți mușchii animalelor homeoterme la circa 2,2µm [Penzlin, 1977].

Dacă și la om se produce sau nu o creștere a numărului de sarcomere, aceasta rămâne în continuare obiectul unor discuții controversate [Taylor, 1990; Gajdosik, 1991; Ullrich, Gollhofer, 1994; Wiemann, 1994]. La om, spre deosebire de modelele experimentale pe animale, nu sunt posibile experimente invazive cu calcularea finală a sarcomerelor. De aceea, în acest caz nu pot fi trase decât niște concluzii indirecte privind modificările interne, baza constituind-o observația externa.

În analizele sale Wiemann [1994] pleacă de la considerația că forța maximală a unui mușchi depinde de gradul optim de suprapunere a actinei și miozinei. Valoarea forței și unghiul optim pentru producerea forței maxime pot fi măsurate. Dacă, prin intermediul unui program de stretching, s-ar ajunge la producerea unei creșteri în lungime a mușchiului, s-ar modifica în mod negativ gradul de suprapunere dintre actina si miozina. " Conform acestei ipoteze, în graficul forța-lungime a mușchiului, după un program de întindere, forța maximă ar trebui atinsă printr-un unghi articular mai mare, adică printr-o lungime pe moment mai mare decât anterior " [Wiemann, 1994, 49]. În programul său de antrenament, cu o durata de zece săptămâni, Wiemann nu a reușit să observe niște modificări corespunzătoare in graficul forța-lungime, deducând de aici că mobilitatea mai bună nu poate fi explicată prin modificările morfologice, considerate in termeni de creștere a lungimii mușchiului.

Edman [1994, 108] atrage atenția asupra faptului că ar fi greu să se tragă niște concluzii privind comportamentul fiecărui sarcomer în parte din raportul lungime-tensiune a întregului mușchi, întrucât, chiar și în interiorul unei aceleași fibre musculare, sarcomerele se pot comporta în mod diferit. [Roy, Edgerton, 1994]. Edman vorbește despre o eterogenitate intrafibrilară care ar putea face ca, în interiorul unei fibre, diferențele de forța maxima dintre sarcomere să aibă aceeași valoare cu a acelora dintre diferitele fibre. De asemenea, lungimea optimă a respectivelor fibre musculare nu trebuie să coincidă neapărat cu lungimea optimă a mușchiului întreg [Huijing, 1994 a].

În ceea ce privește lucrările lui Wiemann, e necesar să se specifice faptul că esantionul său experimental a fost alcătuit din subiecți tineri, care nu prezentau limitări funcționale și care, între unitățile de antrenament, își desfășurau activitățile obișnuite din viața cotidiană. Probabil, efectele acestor activități au fost predominante față de cele ale întinderii.

" De presupus că numărul optim de sarcomere este reglat astfel încât să fie cel garantat pentru acea lungime a mușchiului cu care se dezvolta cea mai mare tensiune activă sau pasivă, în condiții obișnuite ale vieții cotidiene " [Goldspik, 1994, 220]. Goldspik [1994] pleacă de la ipoteza că nici la adulți numărul sarcomerelor nu este fix, dar că, în caz de necesitate, poate varia în câteva zile.

Gajdisik [1991] a abordat problema în mod diferit. În studiul său a introdus nu numai criteriul excursiei mișcării care poate fi atinsă pană la limita apariției modificărilor în EMG. Acesta consideră că ameliorările observate la nivelul mobilității si tracțiunii maxime, tolerate fără să se înregistreze modificări în EMG, corespund modificărilor de lungime a mischiului care pot fi observate in experimentele cu animale. Ullrich, Gollhofer [1994, 337] sunt siguri ca efectele pe termen lung ale unui program de stretching sunt, in primul rând, de tip structural si ca e mult mai plauzibil ca o creștere a excursiei mișcării sa fie explicata prin modificarea plasticității țesutului conjunctiv, decât prin mecanismele nervoase.

I.3.2. Cercetări privind efectele neurofiziologie asupra excitabilității rezervorului de motoneuroni

Discuțiile actuale despre stretching se axează frecvent pe cele care se presupun a fi condițiile electrofiziologice cele mai favorabile din timpul acestuia. Totul poate fi sintetizat printr-un pasaj din Guissard, Duchateau, Hainaut [1988, 47]: " In prezent, se pare ca întinderea statica reprezintă o abordare mai potrivita decât cea dinamica repetata, deoarece ea evita reflexul de întindere al mischiului alungit ".

Interesul fata de reflexul de întindere datează de la începutul secolului, o data cu lucrările lui Sherrington [1904; Haase, 1976]. Lucrările cu orientare electrofiziologica se ocupa, in principal, de activitatea electromiografia din timpul întinderii. Orice solicitare fizica sau psihica duce la o creștere a excitabilității rezervorului de motoneuroni chiar si la nivelul mușchilor nesolicitati direct in efortul respectiv [Marx, Coquery, Paillard, 1967]. Interesul principal consta in modificarea pragului de declanșare a reflexului Hoffmann (reflexul H) [Hoffmann, 1922. Jung, 1976] in funcție de nivelul de activare a mușchiului înainte sau in timpul întinderii. Reflexul H indica excitabilitatea fibrelor motorii printr-o stimulare electrica a fibrelor aferente, legate de fusurile neuromusculare [Hutton,1994, 45]. In acest caz, ceea ce se observa nu este un reflex propriu-zis de întindere, ci unul simulat prin stimularea electrica a fibrelor aferente.

In urma realizării unor experimente pe pisici sub anestezie, Hutton, Smith, Eldred [1974] au demonstrat ca pragul de declanșare a reflexului, după o contracție musculara precedenta, creste, adică poate fi demonstrata existenta unei inhibiții postizometrice. In același timp, s-a reușit sa se demonstreze ca excitabilitatea reflexului creste din nou ca urmare a întinderii. Iles [1986] a descoperit ca in timpul contracției antagonistilor se produce o inhibiție reciproca intensa a contractilității musculare care trebuie alungita. El afirma însa: " Cu toate acestea, natura procesului inhibitor si controlul sau nu sunt deocamdata clarificate pe deplin " [lles, 1986, 213].

Cercetările comparative privind efectele diferitelor tehnici de întindere asupra activității electromiografie la om nu au furnizat un cadru unitar. In mod special s-au înregistrat permanent diferențe intre activitatea EMG si parametrii muscarii.

Moore, Hutton [1980] au studiat efectele diferitelor tehnici de întindere atât asupra ameliorării mobilității bazinului, cat si asupra variațiilor EMG. Au fost confruntate efectele întinderii statice (SS)(, ale întinderii după o contracție musculara (CR) si ale unei combinații intre inhibiția postizometrica si cea reciproca (întindere CR-AC). Eșantionul studiat a fost alcătuit din practicanți de gimnastica ritmica cu o dezvoltare excelenta a mobilității articulare; diferențele dintre grupe nu au avut nici o importanta practica pentru sport.

In ceea ce privește activitatea EMG, din observațiile făcute au rezultat o serie de diferențe interindividuale. E interesant , de asemenea, raportul dintre EMG, senzațiile de durere si eficacitatea tehnicilor de întindere. Durerea înregistrata la întindere si eficacitatea tehnicilor de stretching, perceputa subiectiv, au fost corelate intre ele, precum si cu activitatea EMG. Nu a existat insa nici un raport de corelație intre ameliorarea obiectiva a mobilității articulare si acești parametrii. Etnyre, Abraham [1986] au studiat pragul de declasare a reflexului H in întinderea statica si in tehnicile de facilitare proprioceptiva neuromusculara (PNF), pornind de la ipoteza ca, pe baza mai multor factori de incidenta, se produce o acțiune suplimentara asupra excitabilității rezervorului de motoneuroni, fiind preferata deci combinarea ambelor tehnici (întindere CR-AC) pentru a exploata avantajele inhibiției postizometrice si reciproce.

Condon, Hutton [1987] au studiat modificările mobilității articulare si ale activității EMG in cazul mischiului solear, modificări intervenind cu ocazia întinderii statice sau a contracției antagoniștilor înaintea întinderii AC si chiar înaintea si in timpul întinderii HR-AC; aceștia nu au înregistrat diferențe in ceea ce privește ameliorarea mobilității articulare. Deși au înregistrat activitatea mai mari ale EMG in cazul întinderii AC si al celei HR-AC fata de celelalte doua tehnici, in ceea ce privește amplitudinile reflexului H rezultatele observate au fost exact opuse. Aceasta constatare vine in favoarea eficacității inhibiției reciproce.

După opinia acestor autori, creșterea activității EMG poate fi provocata de afluxul altor stimulări nervoase asupra motoneuronilor α, care, la rândul lor, reduc inhibiția. De asemenea, acești autori nu au înregistrat nici un raport intre relația musculara si ameliorarea mobilității. Pe baza rezultatelor lor, Condon, Hutton [1978] au ajuns la concluzia ca, la subiecții adulți sănătoși, nu sunt necesare tehnicile de contracție musculara, intricat rezistenta activa din cadrul întinderii este redusa, iar relaxarea musculara generata nu are sau are doar un efect scăzut asupra ameliorării mobilității articulare.

Ostering si colaboratorii săi [1987] au studiat activitatea EMG in cazul întinderii statice si postizometrice, ca si in cazul întinderii cu contracție a antagoniștilor. In timp ce in cazul ambelor tehnici cu contracție, activitatea EMG a crescut pana la 155%, in cazul întinderii statice aceasta activitate s-a redus. In ceea ce privește ameliorarea mobilității articulare, constatarea a fost exact una opusa. In ciuda ameliorării majore a excursiei mișcării produse de tehnicile de întindere cu contracție, autorii s-au pronunțat in favoarea utilizării întinderii statice, deoarece, pe baza reducerii activității EMG, ea trebuie considerata ca fiind tehnica cea mai sigura.

La rândul lor, Guisard, Duchateau, Hainaut [1988] au investigat excitabilitatea reflexului H cu ajutorul metodelor de întindere SS, CR si CR-AC, ajungând la concluzia ca posibilitatea de a provoca reflexul H este aproape complet reprimata in primele cinci secunde in cazul tehnicilor CR si CR-AC, fenomen care nu se produce însa in cazul întinderii statice. Efectul unei contracții maxime voluntare, care preceda întinderea, este, in timp, foarte limitat, dispărând complet imediat după cinci secunde, drept care excitabilitatea reflexului, inițial redusa, nu mai este reprimata in cazul unei întinderi mai lungi ca durata. Efectul reprimării reflexului H este deja maxim in cazul contracțiilor musculare maximale cu o durata de numai o secunda, din care cauza timpii de contracție mai lungi nu au un efect ulterior.

Pana in prezent, in literatura de specialitate existenta, a fost analizata posibilitatea de declasare electrica, in anumite condiții, a reflexului de întindere.

Studiile care au examinat in ce măsura reflexul de întindere poate fi provocat concret prin aplicarea anumitor tehnici de stretching [Wiemann, 1991] nu sunt deocamdată satisfăcătoare. In aceasta privința, Jung [1984, 28] afirma ca reflexele nu reprezintă niște procese izolate, ci niște funcții auxiliare ale motricitatii, care intervin in mișcarea voluntara pentru a corecta si pentru a regla.

Lucrările de neurofiziologie disponibile se caracterizează printr-un grad înalt de valabilitate interna. In schimb, trebuie evaluata critic validitatea externa si, in consecinta, posibilitatea de transfer a rezultatelor lor in practica sportiva. Astfel, Haase [1976, 125], intr-o comunicare privind raportul dintre descărcările reflexe monosinaptice si potențiale de acțiune presinaptice, afirma ca : " tehnicile de stimulare si de relevare sunt artificiale si nu au practic nici o semnificație fiziologica ".

CAPITOLUL II.

ORGANIZAREA EXPERIMENTULUI SI CONDUCEREA LUI

II.1. SCOPUL, SARCINILE SI IPOTEZELE CERCETARII

In lucrarea de fata am avut ca punct de plecare contextul oferit de literatura de specialitate, in care exercițiile de întindere progresiva nu sunt cunoscute deloc sau doar la modul general, de o maniera nesatisfăcătoare. De aici apare si necesitatea monitorizării si înregistrării efectelor acestor exerciții cu certe valente profilactice dar si cu un puternic caracter reparator, având in vedere ca o relație crescuta amplitudine articulara / suplețe musculara reprezintă o condiție fundamentala in sport, in sensul obținerii beneficiilor pe care acest gen de exerciții îl au asupra individului.

Principalul obiectiv al acestei lucrări îl reprezintă deci, determinarea cantitativa a modificărilor (de ordin biomecanic si fiziologic) ce survin la nivelul segmentului antrenat. Pornind de la necesitatea realizării scopului propus rezulta următoarele sarcini specifice :

studierea si analiza contextului exercițiilor de întindere;

aplicarea programului de întinderi in raport cu scopul propus;

interpretarea fidela a datelor experimentului efectuat.

Ipoteza principala a acestui experiment este determinata de structura sistemului de exerciții de întinderi progresive (repetarea duratei întinderii după o pauza echivalenta cu durata întinderii precedente si trecerea la nivelul imediat următor – fapt ce permite o gradare judicioasa pe baza relației stimul/pauza) si de modul de aplicare al acestora (care se realizează prin întinderi pasive, permanent la limita durerii ) si consta in alungirea fiziologica a mischiului care se traduce prin amplitudine articulara si elasticitatea mischiului segmentului antrenat

II.2. METODELE DE CERCETARE UTILIZATE

Pentru realizarea acestei lucrări am făcut uz de următoarele metode specifice de cercetare :

analiza teoretica a literaturii de specialitate;

metoda observației;

experimentul pedagogic;

metoda comparativa;

metode statistico – matematice de prelucrare si interpretare a datelor

II.2.1. Analiza teoretica a literaturii de specialitate

La baza oricărei cercetări se afla o suma de cunoștințe, asimilate in urma studierii unor lucrări de specialitate care dau cercetătorului o viziune specifica, de ansamblu, asupra obiectului cercetării, si care reprezintă placa de baza a unei astfel de lucrări.

Pentru buna desfășurare a unui experiment este ideal sa se plece de la beneficierea unei baze de informații cat mai completa (atât literatura mai veche cat si informații dintre cele mai recente), si cat mai variate, fiind necesara o viziune integrala, de plecare. Literatura studiata este anexata la sfârșitul acestei lucrări la lista cu materiale bibliografice.

Având in vedere necunoscuta asociata exercițiilor de întinderi progresive, materialele studiate au fost acelea care aveau ca obiect stretchingul si întinderile, si efectele acestor exerciții din punct de vedere morfologic, neuromuscular, biomecanic. Pe lângă literatura de specialitate, am studiat materiale aparținând altor domenii, cum ar fi : pedagogia, psihologia, medicina sportiva, statistica.

II.2.2. Metoda observației

Metoda observației, deși pare o metoda simpla si ușor de realizat, deține un rol deosebit de important in cunoașterea științifica.

Din punct de vedere definitoriu, „observația, este o contemplare intenționata si metodica a unui obiect, fenomen sau eveniment, condiționata de prelucrarea prin rațiune a datelor obținute”.

In observație sunt angajate, atât procese senzoriale ale cunoașterii cat si cele intelectuale. Prin observație se înregistrează si se consemnează cele văzute, asa cum ele se manifesta.

Practic observația se aplica acelor date, fenomene sau fapte, ce pot fi cunoscute, descrise si sistematizate, in scopul stabilirii relațiilor, cat si al efectelor dintre ele.

Din punct de vedere al modului in care se aplica, observația se poate realiza direct si experimental. Observația directa este naturala, realizata in condiții obișnuite, fără ca cercetătorul să intervine.

In cercetarea noastră, am folosit observația experimentala, care are la baza provocarea de către cercetător a observației si verificarea in urma acesteia, a reacțiilor si comportamentului celor observați. Este observația in care se stabilește o ipoteza, si care alături de înregistrarea cantitativa sau calitativa a rezultatelor, interesează conduita subiecților sau a fenomenelor, cu care se completează datele cercetării.

In cadrul cercetării efectuate, am observat modul in care subiecții au interes o cerința fundamentala a întinderilor progresive (limita durerii) si cum răspund ei din punct de vedere cantitativ exercițiilor efectuate, pornind de la ipoteza ca in urma aplicării programului de întinderi progresive trebuie se observe „vizibil” o îmbunătățire a amplitudinii mișcării în articulația respectivă. De asemenea am observat modul în care aceștia s-au racordat experimentului, constatând acomodări rapide cu specificul exercițiilor ca efect al unei scăderi a stării de tensiune generala a organismului care conform literaturii de specialitate contribuie la succesul acestui tip de exerciții.

Totodată, am observat caracteristicile antropometrice ale celor doua grupe de subiecți (înălțime, greutate), constatând o relativa omogenitate.

II.2.3. Experimentul pedagogic

Experimentul este o metoda a cunoașterii științifice ce pune in valoare aspectele cunoscute anterior in sfera domeniului educație fizica si sport.

„Aceasta metoda consta in efectuarea de experiențe pentru a controla sau valorifica valoarea unei idei experimentale”. Claude Bernard prezintă si definește experimentul ca pe o observație controlata.

In experiment, subiectul se găsește intr-o stare activa care implica o acțiune dirijata, orientata spre un scop precis in vederea verificării unei ipoteze. Prin experiment se stabilesc anumite legi, ipoteze, aparate, instalații ale căror folosire reclama corectări, adăugiri ale activității intr-un anumit domeniu in scopul îmbunătățirii acestei cunoașteri.

Pentru atingerea scopului si verificarea ipotezei de lucru in perioada 19.05.2003 – 20.05.2003 am procedat la organizarea experimentului in rândul copiilor de clasa a-VI-a D de la Școala generala nr. 2 – „Ion Minulescu” din Târgu-Jiu. In aceasta faza inițiala am avut in vedere cooptarea unor subiecți utilizând tehnica de selecție întâmplătoare. Fiecare membru al populației trebuie sa aibă șanse egale de a fi ales.

Partea propriu-zisa a experimentului am efectuat-o in perioada 26.05.2003 – 02.06.2003 având ca subiecți de studiu 20 de elevi (10 băieți si 10 fete) constituind doua grupuri mixte independente (cinci băieți si cinci fete).

Acest experiment mi-a permis sa verific eficienta exercițiilor de întinderi progresive in dezvoltarea amplitudinii si elasticității musculare exprimata prin indici obiectivi cat si metodele aplicate.

II.2.4. Metoda comparativa

In cercetarea de fata metoda comparativa s-a concretizat comparând doua metode diferite de lucru pentru dezvoltarea amplitudinii si a elasticității musculare.

Datele care au stat la baza comparării sunt reprezentate de indicatorii statistici ca rezultat al folosirii unor formule specifice acestui domeniu de activitate.

Mediile a doua șiruri de date pot diferi semnificativ sau nesemnificativ. Pentru determinarea diferenței dintre medii am apelat la „Testul Student”. Rezultatele se pot folosit ca argumente considerabile in confirmarea ipotezelor acestei lucrări.

II.2.5. Metoda statistico-matematica de prelucrare si interpretare a datelor

La baza unei lucrări de cercetare științifica in educație fizica si sport trebuie apelat la o serie de mijloace matematice si statistice. Nici lucrarea de fata nu face rabat de la aceasta, deci pentru realizarea scopurilor propuse metoda mai sus menționata are o pondere deosebita.

Metoda statistica este fundamentata teoretic de „statistica descriptiva”, aritmetica politica după cum afirma specialiștii. Aceștia considera ca statistica moderna presupune depășirea stadiului descriptiv al reprezentării cantitative si duce la obținerea concluziilor inductive prin interpretarea analitica a fenomenelor de masa, pe baza observațiilor empirice.

In urma testărilor pe care le-am efectuat in cadrul cercetării noastre am folosit următorii indicatori statistico-matematici :

media aritmetica;

abaterea standard;

coeficientul de variabilitate;

corelația liniara;

testul Student.

Media aritmetica

Media este un indicator care caracterizează o colectivitate din punctul de vedere al unei caracteristici cu niveluri individuale diferite. Ea sintetizează intr-o singura expresie cantitativa toate nivelurile individuale concrete ale caracteristicii si exprima ceea ce este esențial si tipic in dezvoltarea caracteristicii pentru o anumita colectivitate.

Se calculează după formula : X = Σ X / n

Este vorba de suma variabilelor individuale care se împarte la numărul de cazuri. Media este o cantitate care aproximează un „nucleu” spre care si in jurul căruia gravitează datele culese dintr-o măsurare reala.

Abaterea standard

Aceasta reprezintă un număr care aproximează in ce măsura rezultatele se împrăștie in jurul valorii medii.

Abaterea standard este un indicator al dispersiei aflându-se in strânsa legătura din punct de vedere al valorii. Dispersia este egala cu pătratul abaterii mediei pătratice (abaterea standard). Sursele normale au dispersia in jurul mediei aritmetice.

In lucrarea noastră am calculat abaterea standard după formula :

Coeficientul de variabilitate

Este utilizata in scopul măsurării gradului de omogenitate a unei colectivitatea si se obține prin raportarea abaterii medii pătratice la media aritmetica si este exprimata in procente.

In aceasta lucrare de cercetare am folosit următoarea formula :

Cv = Sx100/ X

Specialiștii apreciază omogenitatea in felul următor :

omogenitate buna = 0 – 10%

omogenizate medie = 10 – 20%

omogenitate slaba = peste 20%

Corelația liniara

Reprezintă raportul legăturii de tip liniar (y=a*x+b) intre diferitele variabile ale aceleiași populații. Se poate aprecia astfel legătura dintre diferitele etape ale structurii de întinderi progresive in influențarea îmbunătățirii calități motrice mobilitate si evoluția acestei calitatea. Gradul de legătura intre diferitele variabile se exprima prin coeficientul de corelație „r” cu valori intre –1 si +1.

Am folosit formula următoare:

Specialiștii apreciază valorile lui „r” astfel :

peste 0.7 = o legătura liniara slaba intre doua șiruri de date

intre 0.7 – 0.8 = legătura liniara medie

intre 0.8 – 0.9 = legătura liniara buna

intre 0.9 – 1.0 = legătura liniara foarte buna

Testul [anonimizat] acest test se poate constata daca mediile a doua șiruri de date diferă semnificativ sau nesemnificativ.

In cazul unei diferențe semnificative se poate argumenta eficienta mijloacelor in dezvoltarea amplitudinii si elasticitatea musculare. Testul student presupune calcularea parametrului „t” si se face aplicând formula următoare :

Acest parametru este cu atât mai mare cu cat abaterile standard sunt mai mici iar diferența dintre medii este mai mare.

Interpretarea se face comparând valorile lui „t” calculat cu „t” tabelar (Tabla lui Fisher) astfel : atunci când „t” calculat este mai mare decât „t” tabelar, diferența dintre medii este întâmplătoare.

II.3.Aparate folosite

Prezentarea goniometrului

In cadrul cercetării de fata pentru măsurarea amplitudinii m-am folosit de goniometru, care prin comparație cu cele existente in literatura de specialitate este mai „complet” in sensul ca prin utilizarea lui se pot măsura toate gradele de libertate din poziția stand si înălțimea articulației respective.

Acest aparat are in componenta doua brațe mobile prevăzute, fiecare cu cate un cilindru culisabil ce se poate redimensiona in funcție de lungimea segmentului.

Goniometrul respectiv are avantajul ca brațele mobile pot fi reglate in funcție de lungimea segmentului măsurat, pentru ca unghiul format de goniometru sa fie egal cu cel format de articulația supusa maturatorii.

Raportorul este prevăzut cu un indicator care mascara înălțimea articulației unde se face maturatoarea.

Pârtile componente ale goniometrului sunt :

o tija de lemn cu înălțimea de doi metri (3), gradata cu un centimetru (2) si un sânt (9), care permite culisarea raportorului de jos in sus si invers;

un suport (platforma) de lemn (10);

un raportor (5) inscripționat de la 0 la 180 º ;

raportorul este prevăzut cu un sistem de prindere (7), care permite fixarea si culisarea raportorului pe tija de lemn;

raportorul este prevăzut cu un indicator de înălțime (6), care mascara înălțimea articulației, la care se face măsurarea;

doua brațe mobile (4) la capătul cărora se afla cate un cilindru culisabil (8);

axul (1) de care sunt prinse brațele mobile, raportorul, indicatorul de înălțime si sistemul de prindere si culisare al goniometrului.

CAPITOLUL III.

DESFASURAREA EXPERIMENTULUI

III.1. PREZENTARE SUBIECTI

Copiii ce urmează a fi prezentați sunt copii de clasa a VI a, cu vârsta cuprinsa intre 12 si 13 ani, fără a desfășura activitatea sportive in cadrul cluburilor sau asociațiilor sportive. Fiecare grupa este alcătuita din cinci fete si cinci băieți, in total 20 elevi.

Prin metoda observației am constatat ca aceste grupuri de copii sunt omogene in ceea ce privește parametrii antropometrici greutate si înălțime.

III.2. TESTAREA PROPRIU-ZISA

Experimentul propriu-zis consta in următoarele:

gr. I – măsurarea amplitudinii cu ajutorul goniometrului :

ziua 1 – înainte si după fandări, înainte, in timpul si după întinderile progresive

ziua 2 – după întinderi progresive (la 24 de ore).

gr.2 – măsurarea amplitudinii cu ajutorul goniometrului :

ziua 1 – înainte si după fandări;

ziua 2 – înainte, in timpul si după întinderile progresive;

ziua 3 – după întinderi progresive (la 24 de ore).

Pentru realizarea experimentului am lucrat cu fiecare elev in parte, integral (de la începutul si pana la sfârșitul programului de lucru).

Programul de întinderi progresive consta in trei serii de cate 10 întinderi (tensionări) ale musculaturii vizate (mușchiul cvadriceps femural) urmate de pauze egale cu durata timpului precedent de întindere. Fandările (30) sunt introduse pe lângă programul de întinderi progresive in scopul modificării stării de antrenament si ca exerciții de încălzire pentru verificarea ipotezei conform căreia efectul întinderilor progresive nu depinde de starea de antrenament a subiectului. PRIMA SERIE

6’’ tensionare – 6’’ pauza ; 6’’ tensionare – 6’’ pauza

7’’ tensionare – 7’’ pauza ; 7’’ tensionare – 7’’ pauza

8’’ tensionare – 8’’ pauza ; 8’’ tensionare – 8’’ pauza

9’’ tensionare – 9’’ pauza ; 9’’ tensionare – 9’’ pauza

10’’tensionare – 10’’ pauza ; 10’’ tensionare /

45’’ pauza

A DOUA SERIE

11’’ tensionare – 11’’ pauza ; 11’’ tensionare – 11’’ pauza

12’’ tensionare – 12’’ pauza ; 12’’ tensionare – 12’’ pauza

13’’ tensionare – 13’’ pauza ; 13’’ tensionare – 13’’ pauza

14’’ tensionare – 14’’ pauza ; 14’’ tensionare – 14’’ pauza

15’’ tensionare – 14’’ pauza ; 15’’ tensionare /

90’’ pauza

A TREIA SERIE

16’’ tensionare – 16’’ pauza ; 16’’ tensionare – 16’’ pauza

17’’ tensionare – 17’’ pauza ; 17’’ tensionare – 17’’ pauza

18’’ tensionare – 18’’ pauza ; 18’’ tensionare – 18’’ pauza

19’’ tensionare – 19’’ pauza ; 19’’ tensionare – 19’’ pauza

20’’ tensionare – 20’’ pauza ; 20’’ tensionare

Pentru măsurarea amplitudinii m-am folosit de goniometru. Am măsurat amplitudinea articulației genunchiului drept, poziționând copiii in culcat ventral pe o suprafața plana reprezentata de o masa, (similar fotografiei de la sfârșitul capitolului) suficienta ca dimensiuni pentru desfășurarea optima a maturatorilor.

Pentru a culege informații „fidele” am considerat ca cele doua brațe al goniometrului trebuiesc suprapuse paralel planurilor osoase, femurul respectiv tibia si fibula, pe care le-am fixat cu ajutorul unor chingi cu scai. Am avut in vedere ca centrul raportorului ca parte componenta a goniometrului sa corespunda centrului articulației genunchiului.

CAPITULUI IV

PRELUCRAREA SI INTERPRETAREA DATELOR

In tabelul IV.1 ( grupa 1) sunt înregistrate datele inițiale, măsurate la nivelul articulației genunchiului drept a subiecților si exprimate in grade.

(Tabelul IV.1)

In tabelul IV.2 (grupa 2) sunt prezentate aceleași date referitoare la amplitudine.

(Tabelul IV.2)

In tabelul IV.3 si IV.4 am transformat unghiurile in valori după formula următoare : v = 180 – vi , unde vi reprezintă valoarea instala.

In tabelele IV.5 si IV.6 am procedat la „normalizarea” datelor raportând totul la valoarea de unghi inițiala si înmulțind cu 100, pentru ușurarea comparării, pe grup, a semnificațiilor diferențelor (testul t).

Formula este : n = v * 100/vi , unde vi= valoarea inițiala

In aceleași tabele am calculat si media aritmetica, abaterea standard si coeficientul de variabilitate.

(Tabelul IV.5) – media a., ab. st., coif. corel. pe date normalizate (v. diagrama 3)

Iată care este raportul legăturii dintre variabilele aceleiași populații comparând datele normalizate ale celor doua grupe.

Am înlocuit datele in formula specificata in capitolul II, pentru următoarele serii de date :

Grupa 1 si grupa 2

r1 (înainte de întinderi progresive /la 24 h. după întinderi progresive)

r2 (după întinderi progresive /la 24 h. după întinderi progresive)

r3 (înainte de întinderi progresive /la 24 h. după întinderi progresive)

Astfel, avem :

Pentru grupa 1. Pentru grupa 2.

r1 = 0.10 r1 = 0.56

r2 = 0.76 r2 = 0.83

r3 = 0.05 r3 = 0.35

Testul Student (t) l-am utilizat pentru a evidenția diferențele semnificative sau nesemnificative dintre doua medii de șiruri de date astfel : – in cadrul fiecărei grupe (grupa 1 si grupa 2); – intre cele doua grupe.

In cadrul fiecărei grupe am folosit șirurile de date ale următoarelor momente ale experimentului :

(înainte de întinderi progresive / după întinderi progresive)

(după întinderi progresive / la 24 h. după întinderi progresive)

(înainte de întinderi progresive / la 24 h. după întinderi progresive)

(Tabelul IV.7)

(Tabelul IV.9)

Iată si valorile indicelui „t” intre aceleași momente ale celor doua grupe :

In ceea ce privește rezultatele mediilor aritmetice ale celor doua grupuri se observa o îmbunătățire considerabila a amplitudinii articulare a subiecților. Aceasta scade in tabelul si graficul datelor normalizate de la 100% la 60% (cu aproximație) in cazul ambelor grupuri (lucru care demonstrează o creștere considerabila a amplitudinii in articulația respectiva) dupa care înregistrează o ușoara creștere pana in jurul valorii de 70% (ceea ce se traduce printr-o scădere „normala” a amplitudinii după 24 de ore de la efectuarea întinderilor progresive ).

In graficele mediilor grupurilor (diagramele 5 respectiv 6 ) si graficul celor doua medii (diagramele 11 si 12) nu se observa nici o diferența, corespunzătoare momentelor de efectuare a întinderilor progresive imediat după fandări si la 24 de ore.

Aceste rezultate duc la confirmarea ipotezelor ce stăteau la baza acestei cercetări conform cărora in urma aplicării structurii de întinderi progresive se obțin modificări importante de amplitudine care se mențin la un nivel ridicat un timp relativ îndelungat.

Celalalt ipoteza care se confirma este ca efectele aplicării structurii de întinderi progresive sunt relativ independente de starea de antrenament a subiectului lucru confirmat de faptul ca valorile celor doua serii de date corespunzătoare celor doua grupe sunt relativ egale.

Abaterea standard, care înregistrează platouri cu oscilații intre valorile de 6.4 si 12.1 pentru prima grupa si 8.2 respectiv 11.5 pentru cea de-a doua grupa, reprezintă media abaterilor fiecărei variabile de la media aritmetica sau omogenitatea grupului.

Prin metoda graficelor (diagramele 7 si 8) am scos in evidenta omogenitatea grupurilor in ceea ce privește evoluția subiecților de-a lungul programului de întinderi progresive. Diferențele relativ mari intre momentele structurii de exerciții pot fi justificate prin factorii anatomio – fiziologici si in special cei mecanici ce influențează suplețea enumerați în capitolul de fundamentare științifica.

Din valorile parametrului „r” (prezentate la pagina 51) rezulta ca rezultatele obținute pot fi corelate astfel :

o corelație slaba intre momentele înainte de i.p. / după i.p.;

o corelație ridicata (semnificativa) intre momentele după i.p. / la 24 h;

o corelație nesemnificativa intre momentele înainte ip / la 24 h.

Corelația slaba (0.10-grupa 1 si 0.56-grupa 2) intre momentul de dinainte de i.p. si după i.p. arata diferențele semnificative dintre momentele respective determinate de folosirea structurii de exerciții de întineri progresive care asigura un conținut de creștere semnificativa a amplitudinii si supletivi musculare.

Corelația semnificativa (0.76-grupa 1 si 0.83-grupa 2) intre momentul după i.p. si la 24 h. după i.p. demonstreze ca efectele întinderilor progresive se pierd mai greu in timp.

Coeficientul de corelație scade pentru momentele înainte de i.p. si după i.p. la 24 h. la foarte aproape de 0 (0.05-grupa 1 si 0.35-grupa 2). (v. diagrama 13)

In urma calculului coeficientului de variabilitate se constata ca omogenitatea scade o data cu creșterea amplitudinii (de la o omogenitate buna 9.5%(grupa 1) si 9.8%(grupa 2) înregistrata înainte de i.p.) la o omogenitate mai slaba 11.9(grupa 1) si 16.8(grupa 2) după întinderi progresive, pana la 16.8(grupa 1) si 17.5(grupa 2) la 24 h după i.p. Din diagramele 9 si 10 rezulta ca, coeficientul de variabilitate creste neregulat pentru prima grupa (de forma unei prime creșteri in prima parte după care in partea a doua se stabilește pe un platou oscilant ca in final (la 24 h după i.p.) sa crească din nou) iar pentru a doua grupa se observa o creștere continua (oscilanta).

Testul student, indicele „t” arata in ce măsura mediile a doua șiruri de date diferă semnificativ. Acesta se apreciază comparând indicele calculat cu cel tabelar astfel : daca ‚t’ calculat este mai mare decât ‚t’ tabelar rezulta ca diferența dintre cele doua serii de date este semnificativa, si invers.

Conform datelor din tabelul IV.7 valorile indicilor „t” demonstrează, o diferența semnificativa intre momentele înainte de i.p. si după i.p. (9.4-grupa 1 si 7.4-grupa 2), in schimb intre momentele după i.p. si după 24h. de la i.p. valorile indicelui „t” calculat sunt negative, corespunzătoare scăderii amplitudinii (tabelul IV.8). Conform așteptărilor diferențele intre momentele înainte de i.p. si după 24h. de la i.p. sunt ceva mai mici decât momentele înainte de i.p./după i.p. ceea ce se justifica prin scăderea mai sus menționata (tabelul. IV.9).

Calcularea testului „t” pentru seriile de date dintre cele doua grupe pe același moment demonstreze ca diferențele sunt nesemnificative (tabelul IV.10).

Pentru toate testele „t” am luat in considerație un t – tabelar corespunzător de 32.

CAPITOLUL V

CONCLUZII, RECOMANDARI, OBSERVATII

Întinderile progresive prin prisma rezultatelor acestei lucrări se dovedesc a fi un mijloc eficient in dezvoltarea calitativi motrice mobilitate, influențând relația amplitudine articulara / suplețe musculara intr-un mod pozitiv in sensul îmbunătățirii acesteia.

Cercetarea aceasta a avut ca scop descifrarea cantitativa a modificărilor ce survin prin programele de întinderi progresive pe termen scurt, plecând de la ipoteza ca atâta timp cat intr-o perioada scurta de timp creșterile sunt spectaculoase, curba creșterii amplitudinii intr-un grafic va înregistra la început (2-3 săptămâni) o îmbunătățire accentuata după care ritmul de creștere se va încetini (4-5 săptămâni) urmând ca in perioada următoare sa se stabilească pe o platforma cu foarte mici oscilații, cu condiția continuității antrenamentului.

Probabil, in viitorul apropiat aceasta tema va fi abordata detaliat printr-o lucrare de doctorat, datorita necesitații de completare a informațiilor referitoare la acest domeniu, intricat beneficiile pe care le induc întinderile progresive nu sunt deloc de neglijat.

Întinderile progresive efectuate, care au stat la baza acestei lucrări au pus in evidenta creșteri remarcabile ale mobilității articulare.

Acestea, in opinia noastră sunt de preferat exercițiilor de stretching intricat sunt exerciții „dulci” prin „limita durerii” care constituie cheia succesului acestui tip de întinderi, evitând reflexele miopatic si antimiotatic. De asemenea prin gradarea accesibila din „secunda in secunda” permite conform literaturii de specialitate o adaptare a întregii structuri musculare la întindere si in special a țesuturilor conjunctive.

In stadiul incipient al lucrării s-a avut in vedere o latura mai completa a cercetarii (prin folosirea unui miotonometru pentru măsurarea tonusului muscular si a unui electromiograf pentru măsurarea activității neuromusculare de la nivelul mușchiului) si doar lipsa aparaturii a limitat, oarecum, complementaritatea acestei cercetări.

Ca si celelalte mijloace de îmbunătățire a mobilității, întinderile progresive trebuie utilizate in conformitate cu factorii ce influențează aceasta calitate motrica, (temperatura, sexul, etc.) dar in special cu factorul vârsta, știut fiind faptul ca mobilitate se câștiga pana la vârsta adolescentei, după aceasta vârsta se lucrează pentru menținerea nivelului dobândit.

După cum s-a constatat din experimentul cercetării efectele întinderilor progresive nu depinde de starea de antrenament a subiecților ceea ce înseamnă ca aceste exerciții se pot executa pe tot parcursul anului calendaristic, la toate etapele de pregătire, atât ca mijloc de ameliorare a mobilității cat si ca mijloc de odihna activa si de recuperare.

In urma cercetărilor efectuate exercițiile de întinderi progresive se confirma in a constitui o metoda cu puternic caracter reparator, dar si cu certe valente profilactice.

BIBLIOGRAFIE

1.MARIAN DURBACEA-BOLOVAN

<Gimnastica în școala. Editura Universitaria Craiova, 2006>

INSTITUTUL NATIONAL DE CERCETARE PENTRU SPORT

< STRETCHING – Bazele științifice si principalele cercetări privind metodele de aplicare ale acestuia. Refacerea după efort si competiție > Editura Ministerul Tineretului si Sportului, Buletin informativ, nr. 561-562 iunie-iulie 2002, București.

INSTITUTUL NATIONAL DE CERCETARE PENTRU SPORT

< STRETCHING – Antrenament pentru dezvoltarea mobilității si de întindere > dupa Sven A. Sölveborn, Editura Ministerul Tineretului si Sportului, Buletin informativ, nr 451-452, 2002, București.

2. RENATO MANNO

< Les bases de l’entraînement sportiv > Editura Ministerul Tineretului si Sportului, Centrul de cercetare pentru probleme de sport,1996, București.

3. BIOLOGIE DU SPORT

< Editura Amphora, 2001, Bordeaux >

4. W.HERZOG citat de VLADIMIR M. ZATSIORSCHY

< Biomechanics in sport – performance enhancement and injury prevention, – capitolul 3 > volume IX of the Encyclopedia of sports medicine an IOC MEDICAL COMMISSION publication in collaboration with the INTERNATIONAL FEDERATION OF SPORTS MEDICINE, Editura Blackwell Science, 2000.

5. GHEORGHE SIMION

< Metodologia cercetării activității omului în mișcare > Universitatea din Pitești, 1998.

6. DRAGNEA ADRIAN

< Teoria sportului >, Editura FEST, București, 2000.

7. GHEORGHE SIMION

< Îndrumar metodico – terminologic >, Editura Universitarii din Pitești, 1999.

8. MARIA BADITA

< Statistica – aplicații practice > Editura MONDAN, București, 1998.

9. BARON TRAIAN

< Manual practic de statistica > Editura ASE – București, 1999.

BIBLIOGRAFIE

1.MARIAN DURBACEA-BOLOVAN

<Gimnastica în școala. Editura Universitaria Craiova, 2006>

INSTITUTUL NATIONAL DE CERCETARE PENTRU SPORT

< STRETCHING – Bazele științifice si principalele cercetări privind metodele de aplicare ale acestuia. Refacerea după efort si competiție > Editura Ministerul Tineretului si Sportului, Buletin informativ, nr. 561-562 iunie-iulie 2002, București.

INSTITUTUL NATIONAL DE CERCETARE PENTRU SPORT

< STRETCHING – Antrenament pentru dezvoltarea mobilității si de întindere > dupa Sven A. Sölveborn, Editura Ministerul Tineretului si Sportului, Buletin informativ, nr 451-452, 2002, București.

2. RENATO MANNO

< Les bases de l’entraînement sportiv > Editura Ministerul Tineretului si Sportului, Centrul de cercetare pentru probleme de sport,1996, București.

3. BIOLOGIE DU SPORT

< Editura Amphora, 2001, Bordeaux >

4. W.HERZOG citat de VLADIMIR M. ZATSIORSCHY

< Biomechanics in sport – performance enhancement and injury prevention, – capitolul 3 > volume IX of the Encyclopedia of sports medicine an IOC MEDICAL COMMISSION publication in collaboration with the INTERNATIONAL FEDERATION OF SPORTS MEDICINE, Editura Blackwell Science, 2000.

5. GHEORGHE SIMION

< Metodologia cercetării activității omului în mișcare > Universitatea din Pitești, 1998.

6. DRAGNEA ADRIAN

< Teoria sportului >, Editura FEST, București, 2000.

7. GHEORGHE SIMION

< Îndrumar metodico – terminologic >, Editura Universitarii din Pitești, 1999.

8. MARIA BADITA

< Statistica – aplicații practice > Editura MONDAN, București, 1998.

9. BARON TRAIAN

< Manual practic de statistica > Editura ASE – București, 1999.