INFLUENȚE GOTICE ÎN ARTA ROMÂNEASCĂ DIN TRANSILVANIA Coordonator științific Absolvent Andrei Golomoz Pitești 2018 CUPRINS… [311233]

[anonimizat], ISTORIE ȘI ARTE

PROGRAMUL DE STUDII LICENȚĂ

INFLUENȚE GOTICE ÎN ARTA ROMÂNEASCĂ

DIN TRANSILVANIA

Coordonator științific

Absolvent: [anonimizat]

2018

CUPRINS

INTRODUCERE………………………………………………………………………………………

CAPITOLUL I

ARTA GOTICĂ……………………………………………………………………………………….

1.1. Reînnoire spirituală…………………………………………………………………………….

1.2. Goticul – miracol francez……………………………………………………………………

1.3. Domenii ale goticului………………………………………………………………………..

CAPITOLUL II

ARTA GOTICĂ ÎN SPAȚIUL ROMÂNESC TRANSILVĂNEAN………………

2.1. Misterul catedralelor………………………………………………………………………….

2.2. Arta medievală românească – o artă a sintezelor………………………………..

CAPITOLUL III

EVOLUȚIA ARTEI ÎN PRINCIPATELE ROMÂNE………………………………

3.1. Arta – etalon medieval………………………………………………………………..

3.2. Istorie și artă gotică transilvăneană……………………………………………….

3.3. Dovezi de specialitate de erhitectură gotică în Transilvania……………..

3.4 Martori de arhitectură gotică în Transilvania………………………………………….

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI …………………………………………………………

BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………………………………..

INTRODUCERE

În lucrarea de față îmi propun să prezint o analiză a istoriei artei medievale în spațiul transilvănean. Aceasta are rolul de a furniza cititorilor informații cu privire la apariția și evoluția artei medievale pe teritoriul României.

[anonimizat].

În lucrare s-au utilizat tehnici diverse pentru întocmirea unui studiu eficient. Dintre acestea cele mai des folosite pentru întocmirea studiului au fost:

-[anonimizat].

-[anonimizat]-uri de pe internet.

[anonimizat].

În acest sens primul capitol ARTA GOTICĂ prezintă elementele de identificare și totodată și de noutate ale goticului.

[anonimizat], dar și o comparație între arta gotică și cea romanică.

[anonimizat], numit EVOLUȚIA ARTEI ÎN PRINCIPATELE ROMÂNE este descrisă istoria goticului în Țările Române.

Astfel, lucrarea are rolul de a studia arhitectura gotică în spațiul transilvănean din cele mai vechi timpuri.

CAPITOLUL I

[anonimizat], cronicarul burgund Raoul Glaber se arăta cu totul surprins de ,,mantia albă a bisericii,, care înveșmântase pământul. Excepționala fervoare creștină a acelor ani se desfășura pe fondul unor mari schimbări a căror urmare a fost Europa romanică și gotică. Înmulțirea rapidă a populației a dus la mărirea suprafețelor cultivate și la creșterea numărului așezărilor urbane, acestea având drept rezultat general o creștere economică fără precedent în Europa după căderea Imperiului roman. Lipsit de putere, statul medieval a lăsat biserica să profite, sporindu-și autoritatea.

Consolidarea în timp a pozițiilor conducătorilor bisericii catolice a dus la un program de reînnoire în trei direcții esențiale: refacerea materială, acolo unde atacurile populațiilor migratoare produseseră mari distrugeri, purificarea morală, condamnarea practicilor care au compromis clerul, precum și a abuzurilor seniorilor laici și eclesiastici; consolidarea doctrinară, prin reîntoarcerea la meditație și viață ascetică, departe de lume.

Secolele XI-XIV aparțin romanicului și goticului, stiluri care domină, pe rând, Europa catolică, din îndepărtata Anglie și până în Carpați, în Transilvania.

Astfel, numai în Franța au fost ridicate în acest răstimp 80 de catedrale, 500 de biserici mari și câte zeci de mii de biserici parohiale.

Îndeobște denigrate, din vremea Renașterii și până în secolul al XIX-lea, fiind considerate fie un compromis între arta romană revalorificată și influențele barbare, fie pur și simplu barbare și grosolane, cele două stiluri și-au câștigat treptat un loc distinct în cultura istoriei europene.

1.2. Goticul – miracol francez

Desprins treptat de arta romanică, noul stil a debutat la mănăstirea Saint Denis de lângă Paris și se extinde apoi în toate marile centre urbane ale acestei țări.

Prin excelență, arta gotică își datorează monumentele monarhiei care își consolidează treptat autoritatea și puterea, episcopilor care păstoresc în orașe și, nu în ultimul rând, prosperității urbane.

Deși arcul frânt, ogiva sau bolta pe arcuri ogivale încrucișate erau cunoscute din perioada stilului romanic, aceste invenții tehnice, preluate și dezvoltate corespunzător, au eliberat zidurile de presiunea bolților, au creat posibilitatea înălțării construcției și deschiderii unor largi ferestre, de regulă decorate cu vitralii. Acestea, ca și numeroase sculpturi, înfățișează eroi biblici, forțe supranaturale sau personaje de epocă. În catedralele gotice, criptele cu moaște sunt scoase din întuneric și așezate în plină lumină, adăugându-li-se mormintele marilor donatori, regi sau episcopi.

Odată cu trecerea timpului, goticul a evoluat de la forme relativ sobre(de tip primar) la forme mult prelungite, părând a sugera o flacără aprinsă(strălucitor, sclipitor).

Din nou în contrast cu sculptura romanică, a cărei iconografie a descoperit simbolurile răului universal, sculptorii goticului descriu lupta permanentă cu mizeriile, dar și cu mărreția destinului său. Umanismul medieval îl descoperă pe Dumnezeu în om și îi dăruiește o șansă de mântuire.

Goticul, artă prin excelență urbană, legată prin mii de fire de intelectualii universalităților și de marea mișcare de idei a timpului, încearcă să dea răspunsurile cuvenite marilor întrebări creștine, umanizând creația divină. Pentru a face înțeles textul cărților sfinte, pictorii și sculptorii au imaginat personaje și le-au pus în scenă pe impresionantele portaluri, în decorația capitelurilor sau pe marile vitralii.

(Fig. 1, La Chartre-sticlă pictată)

Pe cât se pare, impulsul a pornit de la spectacolele populare cu subiect biblic, inspirate de nașterea Mântuitorului, care avea loc, în prejma Crăciunului, în piețele din fața catedralelor. Cu timpul, personajele din reprezentațiile populare au devenit grupuri statuare, iar porțile lăcașurilor sfinte decorul predilect al acestor manifestații. Mai târziu, statuile de la intrarea catedralelor par că se detașează de zidul în care au fost închise și încep să trăiască o viață proprie, în atitudine și gesturi, în privire și în faldurile costumelor de epocă, în spatele cărora se pot ghici trupuri vii. (Fig. 2, Capitelul de la Vezeley)

Întrebându-se ce a produs schimbarea, unii istorici au observat că avântul goticului, întins pe durata întregului secol al XII-lea, este posterior cuceririi Constantinopolului de către cruciați (1204). Contactelor cu Orientul li s-ar datora vizualizarea textelor sfinte, povestirile din jurul personajelor biblice și, nu în ultimul rând, cultul fecioarei Maria.

Subiectul principal al acestor opere îl reprezintă atât personajele biblice, cât și oamenii abișnuiți ai acelor timpuri: țărani surprinși la muncile câmpului sau la culesul recoltelor, preoți oferind cuminecătura, cavaleri care așteaptă înainte de a pleca în campanie. De la imaginile desprinse din cărțile sfinte și până la cele ce înfățișează viața cotidiană a unei comunități medievale, artișttii n-au încetat să caute divinitatea sub cele mai diverse înfățișări omenești.

(Fig. 3, Notre Dame din Amiens)

1.3. Domenii ale goticului

Denumirea de artă gotică i-a fost dată mai mult în semn de dispreț de către pictorii și sculptorii Renașterii, care nu apreciau formele socotite ,,barbare,, ale acestei arte, ce făcea apel mai mult la sentiment decât la rațiune.

Arhitectura gotică este caracterizată prin înălțime, alungire, zveltă, aparent fragile, deși foarte rezistente prin scheletul ferm al clădirii mai mult decât prin masivitatea clădirii.

În interior, aceste construcții au stâlpi înalți și puternici care măresc impresia de eleganță sobră pe care o lasă întreaga clădire, stârnind de cele mai multe ori uimire și admireție. De la exterior, o biserică gotică prezintă aspectul unei dantelării de piatră, în care deschiderile (golurile) predomună asupra plinurilor zidăriei. În arhitectura gotică s-au construit mai întâi monumente religioase, catedrale, adică biserica unde își avea sediul un episcop. Tot acolo s-a luat obiceiul să se adune, ca în vechile forumuri, locuitorii, spre a asculta nu numai slujbe religioase, ci și pentru a lua hotărâri comune privind viața întregului oraș.

Catedralele gotice aveau una sau mai multe nave (3-5 nave) comunicând între ele datorită lipsei pereților înlocuiți de stâlpi. Ușile de intrare (portalele) erau frumos împodobite cu sculpturi și cu statui. Intrări somptuoase, festive, aceste portaluri, sunt foarte adâncite în fațade, corespundeau fiecare unei nave.

(Fig. 4, Mosteiro de Santa Maria – da Vitoria, Prtugalia)

Elementele caracteristice stilului goric sunt: bolțile pe ogive, arcurile frânte, stâlpii sau coloanele și contrafortii, rozeta, vitraliile legate prin nervuri.

O catedrală se ridica în câțiva zeci de ani; uneori chiar și pe parcursul câtorva secole i se tot aduceau îmbunătățiri și adaosuri sau podoabe, prin munca fără plată a populației.

Pe lângă nave, catedrala gotică are și un transept format din una sau mai multe nave transversale, perpendiculare pe celelalte. Acoperișul se termină cu unul sau mai multe turnuri, așezate fie în față, fie în alte părți ale construcției. Turnurile sunt foarte zvelte, ascuțite, avântate și terminate de obicei cu o săgeată. Absida navei principale este cea mai frumoasă.

În Franța, foarte multe catedrale gotice au fost închinate Fecioarei Maria. Numele lor se leagă de acest personaj religios. Dintre acestea, renumite sunt catedralele: Notre- Dame din Paris, Notre-Dame din Rouen, Notre-Dame din Reims (unde se încoronau regii Franței). De la noi din țară recunoscută pentru stilul gotic este Biserica neagră din Brașov.

Castelele gotice, sunt așezate pe înălțimi, în locuri greu accesibile. Ele au ziduri masive și sisteme de apărare perfecționate. Renumite sunt castelele gotice de pe malul Rinului. În Germania, în acele timpuri s-au fortificat orașe întregi. Caracteristic pentru castelul gotic este lipsa fațadei principale, clădirea fiind făcută astfei încât să poate fi văzută din toate părțile.

(Fig. 5, Castelul Corvinilor, Hunedoara)

Dintre construcțiile laice, în stil gotic, în afară de construcțiile militare, se numără și palatele comunale (primăriile). Dintre acestea mai renumite sunt: primăria de la Ypres (Belgia) și Palazzo Puoblico din Siena (Italia). La noi în țară, în stil gotic este clădită fosta primărie de la Brașov (sediul Consiliului orășenesc). În construcția orașelor, podurile de peste diferite râuri de asemenea au ocupat un loc important.

(Fig.6, Palazzo Puoblico din Siena)

Aservită arhitecturii este sculptura gotică, practicată atât la exteriorul monumentelor cât și la interior. Există sculptură autonomă, sub formă de statui în rondbos și sub formă de altoreliefuri în altarele gotice. Pe fațadele catedralelor gotice, în afară de statuile angajate în corpul zidăriei și care treptat se desprind devenind adevărate statui în rondbos, se practică sculptura ornamentală, cu aspect geometric și naturalist, floral. Cele mai multe ornamente gotice au fost inspirate din natura înconjurătoare.

Sculptura în rondbos a evoluat treptat, la început statuile gotice au fost aderente la coloane, rigide și inexpresive. În goticul târziu, statuile sunt pline de grație și gingășie. Acest progres a fost cu putință în urma unor îndelungate eforturi depuse de artiștii creatori. În general statuile gotice sunt înalte, alungite, pentru a se armoniza cu liniile verticale, avântate ale arhitecturii. Celebre sunt statuile gotice de la catedralele din Amiens, Reims, Paris, Strasbourg, Naumburg, Salisbury și Burgos.

(Fig.7, Catedrala din Strasbourg)

Construcțiile gotice prin marile deschideri ce străbat zidurile nu au oferit artiștilor suprafețe suficiente pe care să se desfășoare pictura monumentală. S-ar putea spune că, în arta gotică, vitraliile au luat locul picturii. În schimb, neputându-se dezvolta pictura murală, aluat avânt arta miniaturii, tapiseria cu figuri și altarele policrome.

În arta gotică, manuscrisele ilustrate și decorate au fost foarte răspândite. Un celebru manuscris gotic lucrat în Franța este un ceaslov cunoscut sub numele de ,,Prea bogatele ore ale Ducelui de Berry,,

Arta gotică a dominat dezvoltarea artelor din evul mediu târziu și a determinat o apropiere de natură care a favorizat pătrunderea marilor transformări artistice din secoleleal XV-lea și al XVI-lea ale Renașterii.

Arhitectura gotică rămâne, poate, cea mai spectaculoasă expresie a geniului constructiv medieval. O serie de inovații tehnice au contribuit, așa cum am afirmat, la posibilitatea înălțării construcțiilor dincolo de proporția stabilită de arhitecții epocii romanice. La nivel constructiv, elementele noi aduse de stilul gotic sunt arcele ogivale, bolțile în cintru și contraforții. Problema de ordin constructiv pe care trebuiau să o rezolve arhitecții era cum să se redistribuie greutatea zidurilor în așa fel încât ele să se poată înălța dincolo de o înălțime calculată ca fiind 1,5 sau 2 din baza construcției. Soluțiile găsite sunt ingenioase și au contribuit la crearea unor construcții care dăinuiesc și astăzi. Arcele ogivale cu nervuri mediane au permis, împreună cu tehnica de ancorare laterală a zidurilor cu ajutorul contraforturilor aeriene, ridicarea unor construcții care au o cu totul altă proporție între bază și înălțime. La nivelul construcțiilor civile, de notat este creșterea complexității fortificațiilor, așa cum o atestă o serie de castele din Franța și Anglia, dar și înălțarea construcțiilor la mai mult de 2-3 etaje.

Principalele trăsături ale stilului gotic pot fi rezumate astfel. Arhitectura gotică este caracterizată de construcții înalte, cu bolți ogivale cu nervuri și cu contraforturi care susțin elevația zidurilor prin distribuirea greutății acestora pe o arie mai largă. Ceea ce este semnificativ este că fațada este mai amplă decât clădirea. Impresia de masivitate este dată de cele două turnuri care o flanchează și o susțin. Intrarea este mai înaltă și este dominată de rozasa realizată din vitralii. Vitraliile, atât cele din rozasă, cât și cele din ferestrele laterale (înguste și foarte înalte) contribuie la crearea unei lumini speciale în interior.

Prin urmare, construcția catedralelor gotice acupă un loc remarcabil în istoria artei. Acestea uimesc prin proporții, prin progresele tehnice moderne din domeniul construcțiilor

La nivelul detaliilor, de menționat sunt spirele și o nouă distribuție a elementelor sculpturale. Ele sunt plasate pe cornișă (deși, în Germania, întâlnim și grupe sculpturale mari pe fațadă sau pe laterale) și de regulă reprezintă ființe fantastice (garguie).

Portalul rămâne o zonă predilectă pentru artist. Dar sculpturile au o autonomie mai mare și devin ceva mai mult decât o formă de mascare a detaliilor constructive. Dinamismul acestora transcende rolul constructiv și atestă autonomizarea sculpturii față de arhitectură. Exemplul cel mai bun îl reprezintă seria de sculpturi de la Notre Dame din Paris. Aici avem reprezentată toată seria de scene legate de Păcatul Originar.

Fațada continuă să fie ornamentată cu reprezentări sculpturale cu subiecte biblice, dar nu mai este singura zonă ornamentată. Interiorul este la fel de utilizat pentru reprezentări, dar acestea au acum o autonomie sporită, căci apar sub forma unor panouri care combină sculptura și pictura.

Când intri într-o catedrală, descoperi că partea ei inferioară este cufundată, de obicei în semiîntuneric, se pot recunoaște articulări mărunte ce corespund, ca proporții, obiectelor pământești. Dar dacă ridici privirea, zărești bolta, care plutește ca un baldachin misterios deasupra sălii semiîntunecate și a părții ei inferioare. Această concepție arhitectonică n-o regăsim în nicio altă epocă.

CAPITOLUL II

ARTA GOTICĂ ÎN SPAȚIUL ROMÂNESC TRANSILVĂNEAN

2.1. Misterul catedralelor

Autorul cărții „Misterul catedralelor”, cu numele anonim de Fulcanelli, descria catedrala gotică ca „un oraș în oraș”, prin multitudinea activităților ce se desfășurau în interiorul ei, activități întreprinse de la persoane bolnave la medici, de la clerici la intelectuali. O altă interpretare a catedralei gotice vine de la semnificația termenului, analizat din perspectivă cabalistică. Acesta denotă o asemănare importantă între arta gotică și arta goetică, care ar însemna arta magică, motiv care îl va face pe Fulcanelli să afirme că ea este un argou, un limbaj secret utilizat de membrii unui grup pentru a comunica între ei, materializat de pietrarii Evului Mediu.

Fulcanelli, în cartea sa, „Misterele catedralelor” scrie despre sensurile alchimice ale artei gotice și despre simbolurile exprimate în piatră, care au supraviețuit în parte, până în zilele noastre, peste veacuri și restaurări ignorante.

Alchimiștii medievali și-au expus foarte nonșalant concepțiile și doctrina în catedralele gotice uimitoare pe care le-au construit. Arta gotică este arta goetică (magică); arta gotă este (art goth) este argou (argot). Aceste jocuri de cuvinte sunt specifice alchimiștilor în orice limbă. Ei se exprimă printr-un cod de imagini, care duc la un cod de cuvinte, care la rândul lui, duce la alt cod de imagini sau de cuvinte. Și se pare că alchimiștii de-a lungul veacurilor și din țări diferite, înțeleg aceste coduri, în ciuda faptului că un singur termen poate fi exprimat și în zece moduri.

Nimeni nu se miră de lucrurile pe care le vede zi de zi, fiindcă oamenii presupun existența unei taine doar în ceea ce este neobișnuit și ieșit din comun. Cei ce vizitează în prezent catedralele din Franța, de pildă, văd niște construcții gotice care ating perfecțiunea prin dimensiunile lor incredibile și interioarele impresionante. Spațiile dinlăuntrul acestor gigantice case ale Domnului sunt încărcate de lumina și de spiritul altei lumi, dar și de o energie aparte, înălțătoare.
De constructorii catedralelor din Chartres, Reims, Rouen și Paris nu ne despart doar câteva secole, ci și cunoașterea legăturilor dintre acest stil arhitectonic și concepția despre lume a trăitorilor din acele timpuri. Oare bătrânele ziduri de piatră ocrotesc, așa cum se spune, străvechi lăcașuri de inițiere spirituală? Misterul artei gotice a rămas nedezlegat până în zilele noastre. Dacă originile altor stiluri care au dominat epoci ulterioare ale istoriei artelor, ca de pildă renașterea sau barocul, pot fi identificate retrospectiv și urmărite cronologic, pentru apariția artei gotice este imposibilă stabilirea cu exactitate a unor etape premergătoare. Acest stil arhitectural s-a ivit pe neașteptate în Franța, prin anii 1130-1140, fără influențe anterioare. S-a dezvoltat independent în vestul Europei, ajungând în doar câteva decenii la o înflorire nebănuită. Din negura vremurilor ne parvin chiar și numele unor arhitecți, cum ar fi Villard de Honnecourt, cunoscut din documentele de șantier ale catedralei din Reims (planuri și schițe, datând din jurul anului 1230). Împreună cu cioplitorii în piatră, dulgherii și sticlarii, acești arhitecți au ridicat, în mai puțin de un secol, peste optzeci de edificii grandioase în nordul Franței.

Din punct de vedere istoric trecerea de la arta antică la cea medievală nu s-a făcut la o anumită dată precisă, ci în decurs de câteva secole, în care a avut loc înlocuirea treptată a orânduirii sclavagiste cu orânduirea feudală. Noile concepții despre artă și primele monumente de artă feudală apar, în consecință, în perioada crizei generale a orânduirii sclavagiste și reflectă contradicțiile acestei epoci de tranziție

Acestor transformări feudale se alătură condițiile sociale și politice ale societății din acea vreme, ce nu dădeau oamenilor posibilitatea de a întrevedea o viață mai bună.

Criza economică și politică a societății sclavagiste române este însoțită și de o criză în domeniul concepțiilor despre univers. Această criză se manifestă prin neîncrederea față de vechii zei și de vechile tradiții și prin căutarea unor noi idealuri de viață.

2.2. Arta medievală românească – o artă a sintezelor

Spațiu al sintezelor, cultura românească a asimilat influențe diverse, spre a le întrupa în forme noi, uneori lipsite de originalitate. Dacă în Valahia și Moldova, ortodoxia s-a dovedit atotputernică, dincolo de Carpați, în Transilvania, supusă autorității regilor maghiari și catolicismului, romanicul și goticul s-au simțit la ele acasă.

După anul 1000, creștinii scăpați de spaima sfârșitului lumii, cu care fuseseră amenințați de clerici, doresc să-i mulțumească lui Dumnezeu ridicând mari construcții religioase.

Orice catedrală este mai întâi un șantier unde lucrează arhitecți și muncitori. Autorul proiectului este inginerul, ridicat la vremea aceea dintre lucrători. Începând cu secolul al XIII-lea, construcția catedralelor solicita circa o sută de meseriași, iar cei care le practicau își aveau organizațiile lor profesionale care, nu de puține ori, nemulțumite, formulau revendicări sau încetau lucrul.

Etapa următoare a artei medievale (secolele XII-XIV) a fost dominată de stilul gotic. Acestui stil i s-a spus uneori și stilul ogival de la ogivă. S-ar părea că inovațiile tehnice care au făcut cu putință înălțarea bisericilor, aspectul lor zvelt și elegant, deschiderea ferestrelor pentru a lăsa lumina să intre și să se joace prin sticla colorată a vitraliilor. ,,E o minune de neînchipuit să-i vezi chiar pe oamenii puternici, mândrii de originea și de bogăția lor, obișnuiți cu o viață de plăceri, cum se înhamă la un car și transportă blocuri de piatră, smoală, lemn, toate materialele necesare pentru construcția sfintei biserici. Câteodată, o mie de persoane, bărbați și femei, trag același car, atât de greu încărcat. Totuși domnește peste tot o tăcere deplină, așa încât nu se aude niciun murmur. Dacă se oprește cumva munca, atunci se aude zvon de glasuri, dar fiecare nu vorbește decât de păcatele sale, pe care le mărturisește cu lacrimi și rugăciuni.”

În țara noastră din Transilvania, Sibiu, Sebeș sau Sighișoara adăpostesc construcții gotice. Aceeași înclinație spre migala delicată se vedea și în dăltuirea statuetelor sau în opera giuvaiergiilor, care lucrau metalul, pictorii s-au întors la arta miniaturilor care împodobeau manuscrisele sau zugrăveau frumos icoanele. Se observă piatră mărunt lucrată, de o varietate și îndrăzneală uimitoare.

,,Goticul transilvănean s-a impus în secolul al XIII-lea, cu caracteristici conservatoare, dominate de tradițiile romanice. În secolele XIV-XV formele goticului transilvănean au evoluat spre maturitate. Planimetric a fost depășită varianta bisericilor de tip bazilical cu transept (în formă de cruce), precum Biserica Sfânta Maria din Sibiu, în favoarea construcției unor biserici-hală de mari dimensiuni, precum Biserica Neagră din Brașov, Biserica Sfântul Mihail din Cluj, Biserica Reformată din Târgu Mureș etc”

,,În Țara Românească goticul a pătruns la sfârșitul secolului al XIII-lea, tot prin intermediu săsesc. Ilustrativă în acest sens este bărăția din Câmpulung. În Moldova stilul gotic a pătruns în secolul al XIV-lea prin intermediu săsesc și maghiar. Ilustrative în acest sens sunt ruinele Catedralei Catolice din Baia. Sub influența arhitecturii gotice, bisericile ortodoxe din Moldova au preluat elemente gotice caracteristice, precum ancadramentele ferestrelor și portalurilor, contraforții etc., care au participat la sinteza stilului moldovenesc constituit în epoca lui Ștefan cel Mare. ”din Brașov

Biserici de stil gotic târziu (decadent), de proporții mai mici și de o valoare artistică mai redusă, s-au construit și la noi, în Transilvania, de către germani (sași) și unguri (secui), ca de exemplu biserica mănăstirii cisterciene din Cirta (1202), biserica din Prejmer, biserica Sf. Bartolomeu din Brașov, biserica evanghelică din Cristian, biserica Sf. Mihail din Cluj, biserica Neagră din Brașov s.a.

(Fig.8, Biserica Sf. Bartolomeu din Brașov)

(Fig.9, Biserica evanghelică din Cristian)

(Fig.10, Biserica Sf. Mihail din Cluj)

(Fig.11, Biserica Neagră din Brașov)

Castelele și catedralele care formează o imagine tipică, chiar dacă simplificată, a Evului Mediu vestic din punct de vedere arhitectural, a corespondat, în lumea românească, mai ales prin conacele vremii. Cele mai multe edificii construite au dispărut, datorită trecerii timpului sau distruse de războaie, cutremure, incendii. In arhitectura medievală, influențele curentelor vestice pot fi regăsite, în măsură mai mare sau mai mică, în cele trei țări locuite de români. Ele sunt mai puternice în Transilvania, mai slabe în Moldavia, în forme absorbite de tradiția bizantină locală, și încă mai puțin vizibile în Valahia unde începând cu secolul XIV arhitectura s-a bazat pe interpretarea locală a modelului bizantin.

CAPITOLUL III

EVOLUȚIA ARTEI ÎN PRINCIPATELE ROMÂNE

3.1. Arta – etalon medieval

Aflate în zona geografică periferică a continentului, Țările române primesc în plin șocurile războaielor ruso-austro-turce care foloseau atât Țara Românească cât și Moldova ca teatru de ostilități. Nu este greu de imaginat efectul acestor imense desfășurări de forțe ale marilor imperii în spațiul românesc. Populația rurală va duce, în general, greul acestei situații nefericite în care, de fapt, românii se găseau de secole, silindu-i la o continuă adaptare și, mai mult de atât, la o permanentă rearanjare rațională a sistemelor ideologice, alipindu-le, paradoxal, la malaxorul de credințe străvechi și obiceiuri care le guverna existența. Poporul român aflat într-un spațiu geografic de mari interese strategice a fost un popor pentru care termenul de agresiune a căpătat de-a lungul sutelor de ani, conotația profundă a unui lucru nelipsit din viața lui. De prea multe ori supus actelor de violență, a constrângerilor, acesta s-a retras în eterna liniște a timpului, cultivându-și moravurile sănătoase, construind case și biserici copiiilor lor, ducându-și viața cu modestie și demnitate.

Arta românească, din această perioadă de ample transformări sociale și politice, a cunoscut câteva aspecte definitorii care vor demarca estetica nord-dunăreană și vor aduna, laolaltă, atât vechea tradiție bizantină cât și stilurile occidental-gotice influențate de renaștere. Sincretismul existent în artă va sublinia capacitatea tradiționalului românesc, foarte conservator, de a elabora noi forme estetice prin acceptarea creațiilor alogene. Capacitatea românilor de a stratifica și modifica, de o manieră proprie, elemente culturale străine reprezintă o invitație la cunoaștere istorică, la contemplație dar și la cercetare obiectivă cu scopul de a poziționa românismul în universalitate. Pentru a înțelege ansamblul raporturilor cognitive(ca instrument mental) care au trasat artei și istoriei românești particularismul specific, trebuiesc cunoscute atât contextul etalonului medieval cât și interacțiunea vechiului cu noul, în special, cel venit pe filiera iluministă.

Se poate spune, ipotetic și în context istoric, că raționalitatea este un aspect, care nu își găsește o poziție logică într-un sistem ideologic profund religios unde afectivul primează. Evul Mediu românesc a demonstrat că ortodoxismul a fost unul din cele mai puternice repere spirituale și culturale imprimând populației și, în special, clasei conducătoare iubitoare de frumos, un câmp de gândire funcțional, în unele cazuri, foarte tehnicizat. Construcția Mânăstirii de la Curtea de Argeș, în veacul al XVI-lea, este o dovadă a inserției omniprezente a instituției bisericești în sistemul funcțional al societății și, implicit, în constituirea unei noi gândiri culturale, deschisă atât către rațional (prin acceptarea de linii arhitecturale străine) cât și către afectiv (păstrarea cu sfințenie a vechilor norme impuse de sinoadele ecumenice bizantine). Paul de Alep, în anul 1654, o consideră una din minunile lumii: “Cât despre arhitectură, nu este cu putință nimănui să dea o descriere potrivită, atât de felurite sunt sculpturile și ferestrele bogat împodobite, dintre care unele sunt lungi și înguste, altele rotunde și cu chenare asemenea scuturilor”

Un alt exemplu sugestiv de raționalitate în arta românească scrisă a veacului al XVI-lea, care va reflecta modul de gândire, în sens filosofic și pedagogic, din secolele viitoare vor fi Învățăturile lui Neagoe Basarab, care elimină elementele mistice (întâlnite frecvent în cultura românească), aducând în plin plan sentimentul moral și spiritul realist.

Arta medievală, civilă sau religioasă, de multă ori, austeră va continua să reprezinte, chiar până târziu etalonul conformist în contradicție cu noile elemente apărute de sorginte iluministă.

Noțiunea de etalon medieval în artă se păstrează pentru veacurile moderne dacă ne referim la toate zonele românești. În Moldova începutului de secol al XVIII-lea, după eșecul politicii lui Dimitrie Cantemir, importul de forme turcești, atât în decor cât și în construcție devine omniprezent. Oricum am privi evoluția artei românești trebuie recunoscut că aceasta este strict legată, atât de contextul politic al regiuni, cât și de dorința, sau, mai bine spus de capacitatea domnitorilor de a promova frumosul și estetica. Modelele străine de construcție în paralel cu ornamentica tipic moldovenească vor da naștere unui stil arhitectural nou, de absolută coerență, care va continua să îmbine, pe parcursul a mai mult de un secol, atât liniile orientale cât și cele autohtone. Instaurarea domniilor fanariote, în Moldova și Țara Românească, în prima jumătate a veacului al XVIII-lea, va iniția un proces de unificare a stilului de construcție și decor, uneori epatant, prin prezența acestora pe tronul ambelor țări. Arhitectura religioasă, chiar influențată de numeroase curente, va rămâne credincioasă stilului bizantin în Muntenia și, în parte, modelului ucrainean și polonez ( baroc) în Moldova.

Toate aspectele prezentate au rolul de a argumenta, într-o oarecare măsura, expresia estetică sau, mai bine spus, experiența artistică ce va fundamenta modul în care arta va fi definită în veaculurile următoare, mai întâi în Moldova și Țara Românească, apoi în Principatele Unite și, mai târziu în România Modernă.

Aplecarea asupra contextului istoric este întotdeauna logică atâta timp cât aceasta strâns legată de înțelegerea sistemelor ideologice, sociopolitice sau artistice ce vor trasa personalitatea noului stat românesc apărut mai târziu.

3.2. Istorie și artă gotică transilvăneană

După cum am subliniat și în capitolele anterioare studiul arhitecturii gotice, în literatura de specialitate din țara noastră și din străinătate se rezumă în mare parte la analiza formelor stilistice din arhitectura religioasă. Această situație poate fi explicată, pe de o parte, prin faptul că, prin natura programului arhitectural, la construcții de cult vocabularul de forme este mai curat decât la casele de locuit, care trebuie să corespundă unor cerințe funcționale și materiale, ce îngrădesc libera desfășurare a formelor.

Aspectele socio-politice și economice prezentate în capitolul anterior au condiționat apariția și dezvoltarea artei gotice în țările române. Datorită condițiilor deosebite, Transilvania a avut sub aspect artistic, o dezvoltare diferită față de cele două provincii române deoarece după cucerirea Transilvaniei de către statul ungar, legăturile economice și politice ale feudalității maghiare cu apusul Europei și ale sașilor cu ținuturile de cultură germană și, mai ales, caracterul universal al bisericii catolice au făcut ca marile curente artistice ale Occidentului să-și răsfrângă ultimele valuri până la poalele Carpaților.

În ultimele decenii ale secolului al XV-lea și la începutul celui de-al XVI-lea asistăm la tendinșe de destrămare a regatului ungar, care duc în cele din urmă la dezastrul de la Mohacs din 1526, dată care marchează prăbușirea statului maghiar. Nu aceeași este situația în Transilvania, unde orașele tind tot mai mult către o autonomie în stare să asigure consolidarea poziției lor. Prin fortificații, orașele au contribuit în mare măsură la menținerea autonomiei Principatului transilvănean și a jucat un rol important în dispozitivul strategic din spațiul carpatic.

3.3. Dovezi de specialitate de erhitectură gotică în Transilvania

O analiză detaliată a arhitecturii gotice se întâlnește în ,,Istoria artei feudale în țările române,, a lui Virgil Vătășianu. În capitolul despre arhitectura feudalismului dezvoltat în Transilvania de la jumătatea secolului al XIV-lea la jumătatea celui de-al XV-lea, autorul arată că, în această fază, în orașele nou înfiripate, exista o arhitectură prevalent de lemn sau paiantă.

În lucrarea de sinteză ,,Istoria arhitecturii în România,, de Grigore Ionescu, se arată că dezvoltarea arhitecturii începând cu a doua jumătate a secolului al XIV-lea, este condiționată de înflorirea economică a orașelor din Transilvania.

Contribuție deosebită la studiul arhitecturii gotice o aduce cartea ,,Arhitectura renașterii în Transilvania,, de GH. și V. Sebestyen. Aportul principal constă în metoda analitică care recurge la surse de informații foarte diferite: documente istorice, economice, reprezentări arhitecturale etc.

În ,,Istoria artelor plastice în România,, se arată, pe de o parte, că, în perioada studiată (sec. XV-XVI) casele de piatră ale orășenilor devin predominante, pe de altă parte însă, numărul clădirilor păstrate, fie și numai parțial este foarte mic datorită faptului că locuința este sortită să răspundă unor necesități care evoluează mereu, să satisfacă un progres care include alături de cerințe de utilitate, de siguranță și comoditate și pretenții reprezentative.

În acest context, al arhitecturii gotice din Transilvania, foarte bine reprezentat în literatura de specialitate se poate observa evoluția orasului Cluj, reprezentată în ,,Clujul medieval,, de Ștefan Pascu și Viorica Marica. Deosebit de valoroasă este și arhitectura gotică din Bistrița, Sibiu, Brașov, Sighișoara, Sebeș, Alba, Baia Mare.

(Fig. 12, Clujul medieval)

(Fig. 13, Sibiul medieval)

(Fig. 14, Bistița medievală)

O categorie prețioasă de izvoare, silită de multe ori să suplinească mărturiile documentare, o constituie descrierile unor străini care au vizitat meleagurile noastre. Prin editarea, începând din anul 1968, a volumelor din colecția ,,Călători străini despre țările române,,, cercetătorul este pus în fața unui material deosebit de bogat privind cele mai diferite aspecte sociale, geografice, în privința modului de viață, a organizării statului și a fenomenelor de cultură și artă.

Cercetări întreprinse în ultimele decenii au adus noi date privind existența populașiei autohtone în sudul Transilvaniei, înainte de colonizarea sașilor de la mijlocul secolului al XII-lea. Sunt de menționat aici săpăturile arheologice efectuate la cetățile regale de la Tălmaciu, Cisnădie, Cisnădioara, Rășinari, Orlat, Tilișca și Jina, cetăți apărate de locuitorii români din comunitățile săsești din zona de margine.

(Fig. 15, Cetatea Cisnădie)

(Fig. 16, Cetatea Rășinari)

3.4. Martori de arhitectură gotică în Transilvania

În general, se consideră că pentru recunoașterea arhitecturii gotice, cel mai bun, dacă nu unicul element, este detaliul arhitectural, fie acesta arcul frânt, ogiva sau plastica decorativă. Mai puțin cunoscut este faptul că acest stil care în evul mediu a determinat concepția despre întreg ambientul uman, și a găsit expresia și în forme specifice de soluționare a compoziției arhitecturale. Menționăm astfel anumite părți specifice de clădire:

-Turnuri locuință, ele au fost ridicate independent de construcțiile de apărare, în interiorul perimetrului înconjurat de zidurile orașului. Acestea nu au pivniță iar la fiecare nivel se află o singură încăpere.

(Fig. 17, Casa Haller, Sibiu)

-Bovindouri și rizalite, forma tipică de bovindou este cea a unei cuti dreptunghiulare, dispuse la fațadă, pe console profilate, cu o fereastră mare în axul principal și două ferestre mici pe fațadele laterale.

(Fig. 18, Fațada primăriei din Sibiu)

-Scări în spirală, sunt amplasate de preferință într-un turnuleț adosat construcției, la exterior cu secțiune octogonală sau, mai rar, circulară.

(Fig. 19, Hanul ,,Impăratul Roman,,)

-Pivnițe, majoritatea sunt boltite, intrarea se face din curte, cu specific de comerț.

Elementele rezultate din studiul datelor și analiza documentară, a literaturii de specialitate arată complexitatea goticului în orașele transilvănene, importanța restaurării monumentelor istorice medievale.

Astfel, Pier Luigi Nervi arată în prefața la cartea ,,Arhitectura gotică,, de Louis Grodecki că descrierea monumentelor, completată cu o analiză a proprietăților lor constructive și estetice, văzute în interdependența lor, poate construi o bază, de pe care devine posibilă eliberarea arhitecturii contemporane de tendințe deductive. Arhitecții și oamenii de cultură ar putea găsi astfel premise pentru o apreciere lipsită de prejudicii a fenomenului constructiv și pentru respectarea acelor legi etice ale arhitecturii, care vor fi la fel de hotărâtoare pentru aspectul viitor al orașelor noastre ca și crearea unor condiții de viață realmente umane

CONCLUZII

In a doua jumătate a secolului al XII-lea s-au petrecut mari transformări în Europa apuseană ceea ce a adus cu sine schimbarea caracterului artei medievale. O dată cu dezvoltarea economiei feudale a crescut nevoia de schimb și de comert. In țările din Europa de Vest au fost construite orasele noi, villes neuves , ce au luat naștere pe malurile râurilor navigabile sau la încrucișările șoselelor. Cruciadele au contribuit la revigorarea comerțului pe mare. Intre zidurile fortificate ale orașelor țăranii puteau organiza răscoale pentru a scăpa de dijmă și a obține libertatea. Nici inegalitatea proprietății, nici diferențierea în corporații și bresle n-a putut submina considerația față de muncă. Apariția noilor condiții de viață a fost însoțită de o cuprinzătoare mișcare spirituală. Temelia cocepției despre lume continuă s-o alcătuiască religia. Nu se poate nega ca ea a constituit impulsul cel mai puternic pentru activitatea artistică din acea epocă. Credința îl însuflețea pe om în acțiunile sale de mare anvegură și îndrăzneală, îndreptate înspre creația artistică. Totuși arta gotică nu poate fi total identificată cu sentimentul religios al acestei epoci. Ca și artiștii altor vremuri, cei din aceasta epocă se preocupau în creația lor și de probleme de artă. In secolul al XIII-lea coștiința religioasă a oamenilor era puternic zdruncinată. Vechile texte religioase erau interpretate într-un chip nou de unele secte. Călugării care petrecuseră ani îndelugați între zidurile mănăstirilor trebuiau să meargă în mijlocul poporului, să citeasca predici și să caute expresii pe înțelesul maselor, învățăturile religioase urmând să capete un sens uman mai adânc. Orașele au devenit centrele cele mai importante ale mișcarilor spirituale. S-au întemeiat universități din cadrul cărora au pornit mai multe controverse filosofice. In artă, noua orânduire a vieții și-a găsit cea mai puternică expresie în catedralele gotice.
De obicei, catedralele erau înălțate în piața orașului care era deschisă în toate parțile. Construcția presupunea existența unor mijloace materiale largi, de aceea când se hotăra începerea construcției unei catedrale erau trimiși solii în împrejurimi pentru a strânge danii. După strângerea unei sume îndestulatoare se începea construcția, adesea ridicându-se numai altarul principal unde se ținea slujba. Din cauza războaielor sau molimilor unele nici nu mai erau terminate sau construcția lor era definitivată în alt stil (flesele catedralei din Chartres au arhitecturi diferite, aduse însă la un acord armonios). Cele mai vechi catedrale au luat naștere în Franța, construirea catedralelor ulterioare fiind stimulată de regalitate (lucru dovedit de prezenta figurilor regale pe fațadele catedralelor). Pentru constructia unei catedrale era nevoie de unitatea întregii comunități și convingerea puternică necesară transmiterii entuziasmului urmașilor ce vor lucra generații la rând pentru implinirea idealurilor artistice.
La construcția catedralelor participau mulți oameni. Reprezentanții administrației orășenești se preocupau în amănunt de toate problemele construcției iar preoțimea, teologii își aduceau partea lor de contribuție erudită la realizarea constucției. Aportul hotărâtor aparținea breslelor de meșteri constructori, zidari și cioplitori în piatră. Printre ei arhitectul avea un loc de seama: participa la construcție, lucra alături de zidari cioplind piatra sau urcând pe schelele catedralei aflată în construcție. Majoritatea constructorilor acelei vremi au rămas anonimi dar s-au păstat și câteva schițe ale unor personalități puternice.
Catedrala gotică uimește prin proporțiile ei chiar și pe omul modern. Când oamenii acelor vremi pășeau pe sub bolțile înalte ale catedralei erau cuprinși de o emoție deosebită. Prin turnurile lor ascuțite dar și prin portalurile splendide catedralele gotice fac și pe dinafară o impresie deosebit de încântătoare dar ele impresionează și mai puternic prin interiorul lor. Spațiul interior – un mediu aerian imaterial în care pașeste omul, a dobândit aceeași forță de a declanșa emoții artistice ca și imensele mese de piatră din Orient sau ca delicat dăltuitlele forme ale construcțiilor lăcașurilor din Grecia Antică. Acest spațiu cuprinzator nu era conceput ca un lăcaș pentru săvârșirea sacramentului ca la Hagia Sofia din Constantinopol. Spațiul fusese creat atat de cuprinzator, având în vedere omul real: în imensa navă centrală și în navele laterale, care erau legate de ea, mase de oameni stăteau în timpul slujbei cu fața spre răsărit.
Prin volum și înălțime catedralele gotice le depașesc cu mult pe cele mai mari catedrale romanice. Esențial este însă faptul că în ele se poate respira ușor și liber, ca în ele privirea nu se lovește de formele masive aflate în penumbră ci îmbrațișează dintr-o dată întregul spațiu. Oamenii care se refugiaseră în oraș venind din sate, trebuie să fi fost cuprinși de un sentiment de mândrie și libertate atunci când pășeau pe sub bolțile unei catedrale gotice. Catedralele erau folosite nu numai pentru serviciul religios, acolo aveau loc și reprezentațiile cu "misterele" în care episoadele biblice erau puse în scenă ca un spectacol instructiv și trezind uimire. Pentru oamenii din acele vremuri semnificațiile catedralei nu se rezumau numai la aceasta. Omul căuta pretutindeni o expresie a misteriosului și inexprimabilului, a ceea ce simțea și dorea în mod nelămurit. Clericii învățati au dat construcției bisericii o interpretare alegorică: catedrala simbolizează biserica creștină; clădirea se compune din diferite pietre, așa cum comunitatea era alcătuita din membri izolați; lumina răzbatea prin ferestre intocmai cum pătrundea învățătura bisericii în conștiința oamenilor; planul în formă de cruce al bisericii amintea de suferințele pământești ale Mantuitorului.
Când intri într-o catedrală, descoperi că partea ei inferioară este cufundată, de obicei, în semiîntuneric; aici domnește o lumină neavând nimic deosebit, uniformă și cenușie; se pot recunoaște articulări mărunte ce corespund, ca proporții, obiectelor pământești, cum și o logică lucidă și strictă a construcției, o alternanță de grupuri de coloane cu pilastri și intercolumne; aici totul corespunde dimensiunilor făpturii omenești. Dar dacă ridici privirea zărești bolta care plutește ca un baldachin deasupra sălii semiîntunecate și a părții ei inferioare. De acolo, de sus izvorăște o lumină clară, de sub bolți răsună cristalinele voci îngerești ale corului invizibil. Două lumi se contopesc aici într-o imagine artistică unitară. Construcția este străbătută de un elan impetuos, spiritul omului este cuprins de aceasta mișcare și este constrâns să i se dăruiască. Sentimentul deosebit de clar al infinutului iese la iveală din toate detaliile compoziției, până la arcul ogival, motivul preferat al arhitecților gotici. Arcul în ogivă se compune din două porțiuni de arc rotund care se întretaie și ale căror capete se pierd în infinit.
Intrările catedralei romanice erau adesea situate pe fețele laterale, de aceea, de îndată ce intrai, te găseai în mijlocul navei principale și puteai să cuprinzi cu privirea părțile dinspre apus și dinspre răsărit, care se echilibrau între ele. Intrarea catedralei gotice se afla, dimpotrivă totdeauna pe latura vestică, când intri în catedrală ești surprins de mișcarea impetuasă orientată spre răsărit. In gotic, zidul masiv al bisericii romanice s-a transformat într-o dantelă de piatră transparentă; zidul consta aproape integral din ferestre cu geamuri colorate, care alcătuiesc partea lui superioară și reprezintă sursele de lumină cele mai imporatante. Lor le corespunde rozeta aflată în ferastra din peretele de vest. Galeriile deschise sunt înlocuite printr-o galerie longitudinală încastrată în grosimea zidului, triforiul care n-are nici o utilitate practică ci slujeste doar pentru reducerea apăsării asupra zidului. Altarul bisericii romane era alcatuit din corpuri de construcție independente, din diferite capele. In biserica gotică capelele se contopesc unele cu altele și alcătuiesc o cunună abia delimitată de restul bisericii printr-un șir de stâlpi. Nava transversală a bisericii romanice nu mai este separată ci se contopește cu celula principală a bisericii. In biserica gotică domnește o lumină uniformă imateriala. Cel care se află în catedrală cu greu își poate da seama ce moment al zilei este; ferestrele multicolore ard cu incandescența unor lumini limpezi dar nepamântești.
Multe catedrale gotice care se înalță deja de secole fac dovada ca toți constructorii lor stăpâneau perfect legile staticii și știau să subordoneze calitățile statice ale pietrei față de cocepțiile proprii.
In catedrala gotică este greu să faci distincție între părți întrucât amândouă se îmbină într-un avânt nestăvilit. Pilaștrii au capiteluri pe care se sprijina arcurile, dar micuțele colonete subțiri care sunt lipite de ei transforma pilastrii într-un mănunchi de elemente ce se continuă cu nervurile bolților. Acestea sunt reunite în vârf și alcătuiesc o nervatură a bolții când quadrupla când sextupla. Coloanele angajate sunt arcuite orizontal în mai multe puncte dar liniile lor verticale se repetă de atâtea ori încât dispare chiar și delimitarea dintre linii și bolta.
Confruntarea scheletului puternic cu umplutura ușoară a devenit unul din principiile de bază ale arhitecturii gotice. Ea s-a manifestat în renunțarea la suprafețele netede de piatră ale peretilor care au fost înlocuite prin mulurile traforate ale ferestrelor dintre pilaștri și în boltile cu nervuri, în triforii și în arcurile butante care se întind de la baza bolții până la contraforturi și a căror masă a fost redusă la minim necesar. Contrafortul care fusese eliberat în mod logic de toata masa superflua, producea aceeași impresie de spiritualizare ca și nervurile. Cu toate ca reprezinta o construcție prin excelență auxiliară a fost modelat ca o formă arhitectonică plină de expresivitate. Nu degeba altarul gotic care este înconjurat din toate parțile de contraforturi și arcuri butante divergente, amintește de un miriapod fantastic – cum s-a exprimat cândva sugestiv Rodin. Dar bineințeles impresia fundamentală produsă de exteriorul catedralei nu este determinată numai de aceste aspecte. Fațada, de obicei latura dinspre apus se desprinde limpede de calelalte fețe ale catedralei, aceasta fiind complet eliberată de restul construcției. Registrul inferior al fațadei este ocupat de portaluri. Intrările sunt înconjurate în partea de jos de statui care depășesc mărimea naturală, separate între ele prin baldachine. Portalurile sunt încadrate de ogive înalte cu câte-o rozetă situată în timpan; cele două canaturi ale uși sunt transformate într-o ușa unică și mare, ale cărei proporții nu pot fi comparate cu dimensiunile omului. La unele catedrale franceze urmează galeria regilor. Indarătul ei se înalță, ca purtate de o năvalnică mișcare ascendentă, turnurile uriașe, care trebuiau inițial să fie înconjurate de flese ascutite.
Arta plastică a epocii gotice era strâns legată de catedrală. Trăsăturile fundamentale ale tipului de decorație plastică gotică s-au format încă din secolul al XII-lea. Se pare ca unele subiecte au fost introduse în icongrafie la mănăstirea Saint-Denis și de acolo s-au răspândit pretutindeni. Multe lucruri din programele iconografice erau artificiale. Ele trebuiau să transforme catedrala într-o ‘enciclopedie de piatră’ în care diferitele reprezentări plastice trebuiau să se însiruie și să se îmbine ca literele unui text sfânt. De pildă pentru a înfățișa felul în care Christos a ‘luminat Ierusalimul’ cu predica sa, un maestru din Amiens a reprezentat persoana lui Christos cu o lampă în mână înaintea zidurilor unui oraș; asemenea imagini trebuiau dezlegate ca un rebus. Varietatea concepțiilor este surprinzătoare. Ea include în sistemul ei iconografic toată sfera reprezentărilor, cunoștințelor, tradițiilor și idealurilor care defineau conștiința omului din Evul Mediu; erau reprezentate Vechiul și Noul Testament, Apocalipsa, vechile legende ale sfinților, fragmente din vechi mituri, poeme epice și credințe populare obscure. Numai la Chartres exista aproape o mie opt sute de statui, circa zece mii de reprezentări și personaje
In structura oricarei statui gotice, a oricarei compoziții de vitraliu sau de relief se poate recunoaște totdeauna grija cu care artiștii au încercat să lege fiecare operă de artă cu ansamblul catedralei gotice. In diferite caiete de schițe această idee se manifesta cu claritate prin stăruința cu care se încearca să se schiteze, in forme strict geometrice, diferite obiecte cum ar fi corpul și fata omului sau animalului. Poate că maeștrii gotici au fost stimulați în această căutare a unor legi geometrice de cabalistica cifrelor și de credința într-o semnificație misterioasă a triunghiului și cercului.
In cadrul istoriei artei goticul constituie treapta de dezvoltare următoare stilului romanic. Arta gotică se caracterizează printr-un stil mai închegat, printr-o maiestrie mai înaltă, printr-o experienâă mai cuprinzătoare și prin tradiții mai puternice decât arta romanică, în cadrul căreia, adesea, o importanță esențială îi revenea autodidactului. Maeștrii gotici au privit cu o acuitate nemaiîntalnită în lumea interioara a omului. Sculptorii gotici au redat impresiile prilejuite de viață înconjuratoare într-un mod care merge până la granița iluziei optice. Constructiile gotice în special catedralele au fost create de puternica îndrazneală a oamenilor din veacul al XIII-lea.

BIBLIOGRAFIE

1.Abatele, Hanno, Scrisoare din 1145, Revista de Istorie Militară, Nr. 3-4, 2014

2. Bejat, M.,Talent, inteligență, creativitate, Editura Științifică, București,1971

3. Bernstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. II-III, Iași, 1998.

4.Constantin, Suter, Istoria artelor plastice, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1967

5.Dr. Aeh. Hermann, Fabini, Sibiul gotic, Editura Tehnică, București, 1992

6. Fernand, Braudel, Gramatica civilizațiilor, București, 1994

7. George, Henderson, Goticul, București, Editura Meridiane, 1980

8. GH. și V., Sebestyen, Arhitectura renașterii, București, 1963

9. Gheorghe, Zbuchea, Europa medievală (secolele V-XV), București, 2003

10. Gheorghe, Zbuchea, Istoria evului mediu, I-II, București, 1974

11. Grigore, Inescu, Istoria arhitecturii în România, București, 1963

12. Gourhan, Andre, Gestul și cuvântul, București, 1983

13. Jacques Le Goff, Civilizația Occidentului Medieval, București, 1980.

14. Jacques Le Goff, Jean-Claude Schmitt, Dicționar tematic al evului mediu occidental, București, 2002

15. Jean, Gimpel, Constructorii goticului, București, Editura Meridiane, 1981

16. Mihail, Alpatov, Istoria Artei, București, Editura Meridiane, 1962 Maria Holban, Maria

17. Matilda, Alexandrescu, Dersca-Bulgaru, Paul, Cernovodeanu, Totoiu, Ion, Călători străini despre țările române, Editura Științifică și Enciclopedică București, vol. VI

18. Radu, Manolescu (coord), Istoria evului mediu,București, 1993

19. Radu Manolescu, Societatea feudală în Europa Apuseană, București, 1974.

20. Ștefan Bârsănescu, Pagini nescrise din istoria culturii românești (sec. X-XVI), Ed. Academiei Române, București, 1971

21. Vasile, Drăguț, Dicționar enciclopedic de artă medievală românească, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1976