Influente ale Factorilor Afectivi In Orientarea Profesionala la Puberul cu Debilitate Mintala, Comparativ cu Normalul de Aceeasi Varsta Cronologica
=== 314ddee905d5f7f88048b27c2811850e1a8e022d_57259_1 ===
CAPITOLUL 1
DELIMITĂRI CONCEPTUALE ÎN CEEA CE PRIVEȘTE UNITATEA ȘI DINAMICA PERSONALITĂȚII PREADOLESCENȚILOR
1.1.Perioada preadolescenței
1.1.1.Caracteristici psihofizice ale preadolescenților
Preadolescența este perioada de continuare a copilăriei fiind considerată o etapă distinctă în evoluția copilului care se situează între copilărie și tinerețe , prezentând aspecte caracteristice în plan biologic și psihosocial,fiind dependent în desfășurarea ei de factori biologici,ereditari, sociali, culturali și educaționali.
Preadolescența se caracterizează printr-o rată de creștere și dezvoltare rapidă ,printr-o activitate extrem de mobilă ,ea trecând repede de la entuziasm la depresie ,de la o stare de excitație la una de apatie ,de la curaj la timiditate.
Prin natura sa ,psihicul preadolescenților este o formă specifică de reflectare,adică de recepționare și prelucrare de către organism și stimuli ( semnalelor) mecanici-fizici,chimici ,din mediul extern și intern .Funcțiile psihicului ca funcții informaționale,atribut al unei materii superiore organizate ,realizează interdependența dialectică dintre substanță , energie și informație ,existentă la toate nivelele de organizare ale materiei . (Vasile Nițescu,pg.35,2008 )
Preadolescența reprezintă etape distincte în evoluția individului care se situează între copilarie și tinerețe, prezentând aspecte caracteristice în plan biologic și psihosocial, fiind dependentă în desfățurarea ei de factori biologici ereditari, sociali, culturali și educaționali.Personalitatea preadolescenților nu este încă nici omogenă,nici precizată în mod definitiv;îi lipsește experiența.
Criza de originalitate a preadolescenților poate începe în pubertate și poate dura până în post-adolescență. Este diferită de la o perosană la alta ca intensitate de durată.
Preadolescenții își formează un mod propriu de a înțelege viața ,își cristalizează o concepție care-i călăuzesc în alegerile pe care le vor face mai târziu.
O componentă orientativă a personalității este conștiința apartenenței la generație și când fac această afirmație ,pun în evidență literatura de specialitate , unde se menționează faptul că preadolescenții nu doar se integrează în grupuri,ci trăiesc apartenența la comunitatea celor care-i seamănă,constată ce pot și ce fac aceștia . Conșiința apartenenței la generație poate genera manifestări protestatare afective. ( Tiberiu Bogdan,Ilie I.Stănculescu,pg.212,2004)
Transformările și problematica stadiului de vârstă puberă au fost cercetate, analizate și explicate prin mai multe tipuri de dimensiuni: biologică, psihologică, culturală sau socială.
O parte dintre științe au fost și sunt interesate de dezvoltarea individului(domeniu în care se întâlnesc cele mai multe științe sociale), o altă parte de formarea, dezvoltarea și dinamica grupurilor de tineri la diferite niveluri ale organizării sociale: de la nivel social(strat de vârstă,generație etc) la nivel microsocial (grupurile mici, grupurile primare alcătuite din indivizi de aceeași vârstă), de la tinerii ce trăiesc în comunități urbane și rurale la interacțiunile și interelațiile dintre generații, în cadrul grupului familial mod arbitrar au subâmpărțit preadolescența într-o perioadă precoce (10-14 ani).
J. Rousselet (citat de Sorin M.Rădulescu, Dan Banciu și Marin Voicu) periodiza preadolescența ca fiind Perioada revoltei (spre vârsta de 14 ani), când are loc emanciparea preadolescentului și revolta acestuia împotriva familiei, școlii, religie și morale.
Conform studiilor de psihologia vârstelor preadolescența este plasată cronologic în intervalul de vârstă 12-14 ani.
Mihai Petreanu consideră că pubertatea “este epoca cea mai receptivă atât la stimulările pozitive cât și negative. De aici derivă necesitatea cunoașterii partcularităților acestei vârste și a adaptării mijloacelor educative de așa manieră ca să se obțină rezultatele dorite”. Pubertatea ar aduce cu ele, în ordine cronologică, următoarele manifestări:
– manifestări de maturizare în sfera intelectuală, emotivă, socială-morală etc;
-manifestări de maturizare integrală ca urmare a corelării tuturor aspectelor de ordin fizic și psihic ale personalității cu integrarea socială și a atingerii de către acestea a unui anumit grad de dezvoltare;
Perioada pubertății este aceea în care fizionomia tinerilor se aseamănă – după cum arată H.Wallon – cu ,,aceea a heruvimului îmbătat și furat de impulsurile încă necunoscute ale sexualității sale crescânde,,, este aceea a inimii și imaginației ce se deschid spre o lume de sentimente noi .
Este, după Freud, ,,momentul sublimărilor ce duc la creații estetice și prin aceasta este o vârstă ce nu poate fi scurtată ori înabușită fără inconveniente mari pentru individ și chiar pentru strălucirea unei civilizații ,,.( Mihaela Minulescu , 2009, pg.23)
Criza puberilor apare îndeosebi în timpul ciclului de studii gimnaziale, ciclu în care copilul este “bombardat informațional” din multe și complexe direcții în vederea formării unei personalități armonioase, cât mai desăvârșite din multe puncte de vedere, rigidă, inflexibilă,nelabilă.
Tot în perioada pubertății se produce și se observă o lărgire în ceea ce privește orizontul socio-cultural și relațional ceea ce solicită din partea acestuia un grad ridicat de autonomie și independență acțională.
Puberii se zbat pentru a se afirma pe sine, pentru a se autorealiza, pentru a-și impune propriul Eu – toate acestea fără influența celorlalți, ci doar prin propriile lor puteri. (Tiberiu Bogdan,Ilie I.Stănculescu,pg.215,2004
Acest lucru îi fac pe puberi mai vulnerabili la eșec, ei acționând pe baza principiului “încercare și eroare”.
Imaginea de sine pe care o pictează puberii în “culorile “experiențelor lor anterioare poate fi reală (adică să concorde cu personalitatea sa reala,nemascată) sau, dimpotrivă, pot apărea situații în care această imagine de sine să nu concorde cu realul (adică tind să se supra- sub evalueaze).
Pusă multă vreme la baza explicațiilor cu privire la pendularea personalității între “normal” și patologic“ și a propensiunii constante spre manifestarea unor comportamente deviante, conceptul de “criză” desemnează de fapt trăsăturile contradictorii de ordin psihologic care pot apărea la puberi, într-o formă mai dramatică sau mai puțin dramatică, în ceea ce privește formarea și consolidarea personalității.Criza fundamentală a puberilor pare a fi (conform studiilor de psihologia vârstelor) o criză a identității. (Tiberiu Bogdan,Ilie I.Stănculescu,pg.216,2004)
Puberii caută să-și construiască o anumită identitate însă, pe fondul unor dependențe sau independențe în stare de activare. “Formele dependenței, materiale,emoționale (de confort și apartenență) și de mentalitate (valori) pot provoca frustrații și conflicte între ei și parinți”. .( Mihaela Minulescu , 2009, pg.25)
Atunci când apare, criza de vârstă este un rezultat al instabilității personalității și al negării sau identificării negative al puberilor cu normele, regulile și valorile etice.
Protestând împotriva “tabuurilor” și interdicțiilor care li se impun încă din perioada copilăriei, puberii capătă “o conștiință normativă și motivațională orientată către negarea și respingerea modelelor adultului și, implicit, căutarea și afirmarea unor modele culturale contestatare proprii.
Acompaniată de transformările din sfera inteligenței, afectivității și personalității și de însușirea unor roluri sociale noi, criza este o bună ocazie de realizare a “moratoriului psihosocial” prin care se realizează adevărata conștiință morală, și de îndepărtare față de părinți, de revoltă împotriva interdicțiilor școlare, de formare a unei imagini de sine noi, de dezvoltare a unor prietenii idealizate cu parteneri de aceeași vârstă ca urmare a lărgirii câmpului relațional, de implicare în multiple conflicte endogene și exogene, denumite de unii autori“conflicte de dezvoltare ,activând o serie de mecanisme “anticriză”, puberii devin capabili să depășească starea de criză, lăsând loc maturizării depline, permițând integrarea în colectivitățile adulte (familia de procreere, sistemul ocupațional, comunitatea locală) și adoptarea prin internalizarea unor roluri inaccesibile până acum .Ross,Campbell,pg.56,2012
Internalizarea este de altfel pregătită încă din timpul aderării la grupurile de puberi (courtship institution) care funcționează ca o proto-familie de procreere, ca un proto-sistem ocupațional.
Natura frustrațiilor și conflictelor din pubertate nu este una patologică, distructivă pentru aceștia , ci una de tip constructiv, pozitiv, în care puberii caută, realizează și întăresc (consolidează) identitatea lor raportându-se permanent la alții, la modul de a fi și a se comporta al celor ce-i înconjoară.
Agravarea acestor frustrații și conflicte este provocată de practicarea unor comportamente ambigue, de integrarea și aderarea prin originalitate și nu prin conformism, de dorința crescută de independență în luarea deciziilor și în manifestarea unor comportamente pe fondul menținerii autorității crescute a adultului;de acceptarea greoaie a adulților a noului status dobândit de puberi; de lipsa de comunicare, cooperare și deci, de interrelaționare dintre adulți -puberi.
Cea mai mare parte a puberilor reușesc însă, să evite sau să aplatizeze tensiunile și conflictele care îi domină prin activarea optimă a propriilor resurse psihice. .( Mihaela Minulescu , 2009, pg.23)
1.1.2. Profilul psihologic prin prezentare comparativă al puberului cu deficiență mintală și al puberului cu intelect normal
Voi începe acest subcapitol , menționând literatura de specialitate în care este specificat faptul că ,educația pentru schimbare și dezvoltare își propune atât responsabilitatea individului cât și pregătirea lui pentru afirmare și adaptare,deoarece dezvoltarea potențialului uman determină,în ultimă instanță,succesul sau eșecul dezvoltării sociale.În descrierea științifică a personalității,psihologia apelează la conceptele de structură și de proces.
Personalitatea unui copil ,se dezvoltă în cursul vieții dintr-un substrat germinativ greu de deslușit sau chiar de nedeslușit și abia prin faptele noastre se va vedea cine suntem .
Vorbind la modul general ,conceptul de personalitate tinde să acopere toate procesele psihice și astfel,,să prezinte un tablou coerent al modalităților în care o persoană gândește,simte și se comportă.( Constantin Stanciu,pg.66,2009)
Personalitatea se dezvoltă în cursul vieții dintr-un substrat germinativ greu de deslușit sau chiar de nedeslușit și abia prin faptele noastre se va vedea cine suntem .
După cum copilul trebuie să se dezvolte pentru a fi educat, personalitatea trebuie de asemenea să se desfășoare mai întâi pentru a putea fi supusă educației. Iar aici apare deja pericolul.
Inspirându-se din cadrul acestei teorii,Paul Popescu Neveanu ajunge să pună semnul de egalitate între întregul sistem uman și personalitate.
În continuare autorul citat definește personalitatea mai amănunțit ca reprezentând un concept sintetic integrator,care desemnează individualitatea umană,considerată ,,în unitate structurată și ierarhizată a trăsăturilor și manifestărilor sale comportamentale;manifestări subordinate unui anumit efect adaptativ în contextual situațiilor de viață ,, .(Doru Vlad Popovici,pg.79.2009)
Avem de-a face cu ceva imprevizibil, nu știm cum și înspre ce se va dezvolta personalitatea în devenire și am aflat destule despre natura și realitățile lumii pentru a fi, pe bună dreptate, cam neâncrezători.
Preadolescentul dispune de o ereditate care privește nu doar morfologia și funcțiile organismului său,ci și posibilitățile de acțiune ale creierului și organelor de simț.Există un potențial ereditar pentru ceea ce va fi omul,existența sa .
Pentru ca potențialul genetic să fie valorificat și dezvoltat ca un sistem operațional sunt necesare:
●maturizarea organismului și a sistemului nervos central;
●adaptarea la mediul natural și social în condițiile unor necontenite interacțiuni dintre subiect și ambianță;
● educarea și învățarea prin care sistemele operaționale se organizează progresiv și se construiesc la diverse niveluri calitative.
Trăirea emoțională (afectivitatea) este considerată ca fiind un proces psihic care desemnează un nivel al existenței,al relației și care se definește prin antiteză cu cogniția,conceptualizarea,cu rațiunea.Personalitatea integrează ca sistem în sine organismul individual,structurile psihice umane și relațiile sociale în care omul este prins.( Constantin Stanciu,pg.68,2009)
Personalitatea este un sistem bio-psiho-socio-cultural.Personalitatea este subiectul uman privit în cele trei ipostaze:
●subiect pragmatic al acțiunii;ce transformă lumea și o stăpânește;
● subiect epistemic al cunoașterii cele care ajung la conștiința de sine și de lume;
●subiect axiologic purtător și generator de valori.
Complexitatea relațiilor umane este incontestabilă întrucât nimeni nu poate ignora dificultățile care apar în comunicarea cu preadolescenții. (Constantin Stanciu,pg.66,2009)
În relația cu preadolescenții , această complexitate este accentuată de însăși faptul că din punct de vedere psihologic , aceștia trebuie să aibă o relație de comunicare permanentă.
1.2.Particularități bio-psiho-sociale ale preadolescenților
cu deficiență mintală
Personalitatea debilului mintal reprezintă anumite note caracteristice care o diferențiează de cea a normalului de aceeași vârstă.În perioada contemporană are loc o regândire și reconsiderare a definirii handicapului de intelect și,în parallel cu aceasta,se manifestă tendința de reconsiderare a terapiei compensatorie pentru această categorie de persoane.
Principalele preocupări în acest sens sunt evidente,în special în literatura de specialitate anglo-saxonă.
Obiectivul urmărit este lărgirea ariei factorilor care concur la elucidarea personalității handicapului mintal.
Vechile teorii,bazate numai pe definirea handicapului mintal în funcție de un singur factor,inteligența,sunt înlocuite cu altele care asigură definirea stării de handicap mintal în funcție de o multitudine de factori.
În esență,sunt conturate următoarele categorii de definiții ale retardului mintal,din patru tipuri de perspective:
-perspectiva clinică;
– perspectiva comportamentală;
– perspectiva socială;
– perspective responsabilității sociale.
Reprezentantul cel mai autorizat al perspective clinice este Grossman, care încă din 1973,arată că ,,deficiența mintală se referă la o subdezvoltare semnificativă a funcțiilor intelectuale,existând simultan cu deficite în comportamentul adaptativ și se manifestă în timpul dezvoltării,,.
Grosman a încercat să definească,în acea perioadă,și comportamentul adaptativ,pe care l-a considerat ca fiind determinat de două variabile importante și comune:independența personală și responsabilitatea socială.
Din perspective comportamentală,Bijou aduce o critică severă definiției date de Grossman,considerând că aceasta este nefuncțională din punct de vedere educațional.
Conduita este , la rândul său,determinată de evenimente anterioare din viața individului,rezultând de aici că,în general,copilul este handicapat de un mediu care nu-I stimulează interesele și întărește comportamentul.
Din perspectiva socială comportamentul este evaluat în funcție de normele societății,variează în funcție de timp,cadru și grupurile cultural de apartenență.Rezultă,deci,că un comportament este considerat normal dacă corespunde cu normele unei anumite societăți.
În acest sens,Merrier declară că,,debilitatea este un statut asumat,mai mult decât o condiție inerentă,,.În concluzie,din perspective social,se evidențiează,,cum o persoană se potrivește cu mașinăria unei organizări sociale specific,,.
Adepții teoriilor responsabilității sociale subliniează ideea că nivelul ultim de funcționare al debilități mintale este determinat de caracteristicile mijloacelor de educație și profunzimea resurselor societății și mai puțin de limitele biologice individuale.
Gold arată că debilitatea reprezintă,,insuccesul societății în promovarea unei stimulări și educții suficiente,mai mult decât un insucces individual,,.
Rezultă,prin urmare,că insuccesul la învățare este datorat mediului educogen necorespunzător și nu este determinat de gradul handicapului mintal respective.Evident aceasta este o viziune optimist a cărei principal limită este aceea că absolutizează efectele benefice ale progresului științei, concretizat în aplicarea unei tehnologii avansate,considerate capabilă să resolve orice problemă.
Doll (1991),încearcă să sintetizeze punctele de vedere anterior exprimate și să elaboreze o teorie unificatoare prin care încearcă să sistematizeze criteriile de încadrare a unei persoane în categoria celor cu retard mintal.
El arată,că în diagnosticarea unei persoane cu handicap mintal,se ține seama de stagnări a dezvoltării de origine constituțională având un caracter eminamente incurabil care se concretizează într-o stare de incompetență socială.
Viziunea mai mult descriptivă a lui Doll se completează cu o viziune mai pragmatic și funcțională,folositoare,mai ales psihologilor practicieni,,aplicabile și azi.
Pofilul psihologic al personalitatii preadolescentului cu deficiență mintală si mai ales rezultatele analizelor practice efectuate în legatură cu integrarea educațională și socială a acestei categorii de handicapați,au influențat și apariția unor propuneri de schimbări a criteriilor de diagnosticare.
Legată de definirea comportamentului adaptativ este și problema competenței sociale cât mai adecvate,pe care trebuie să o determine aceasta.
Relația dintre comportamentul adaptativ și formarea competenței sociale,la preadolescentul cu deficiență mintală,are implicații vaste în construirea de programe educaționale specifice,în vederea asigurării viitoarei inserții sociale și a unui comportament adaptativ cât mai bun posibil,pentru a se asigura adaptarea corespunzătoare la vârsta adultă ,fapt susținut și de Reschly și Gresham.
Nivelul scăzut al competenței sociale,explică dificultățile de adaptare pe care le întâmpină debilii mintali la mediul școlar,precum și în societate.
Pentru aceasta Gresham propune clasificarea care stă la baza adaptării programelor compensatorii destinate acestora.
Relația dintre statutul socio-economic scăzut al mediului de proveniența al unui copil și încadrarea sa mai frecventă în categoria debililor mintal,reprezintă un alt aspect controversat legat de clasificare.
Principalele caracteristici ale sistemului psihic al personalității preadolescentului cu deficiență mintală au fost puse în evidență de numeroase studii,unele cu concluzii diametral opuse,rezultatele diferind,în special,datorită intstrumentelor folosite,a imposibilității izolării multitudinii factorilor implicați,caracteristicilor particulare ale eșantioanelor studiate și imposibilității izolării tuturor condițiilor externe care influențează structura personalității și comportamentului.
O altă trăsătură generală a cercetărilor efectuate,legate de preadolescentul cu deficiență mintală,este imposibilitatea diagnosticării timpurii a acesteia.
Explicarea acestei situații rezidă din faptul că retardații mintal ușor prezintă,în principal defecte cognitive depistabile mai ales în momentul intrării în activitatea școlară.
Analiza desfășurată are drept obiectiv surprinderea trăsăturilor domeniului social și personal care face referire în principal,la aspectele implicate în realizarea competenței sociale a preadolescentului cu deficiență mintală,semnificativă pentru înțelegerea comportamentul acestuia,așa cum rezultă din majoritatea definițiilor.
Din acest punct de vedere analiza comportamentului adaptativ,ca element definitoriu al preadolescentului cu deficiență mintală,s-a făcut prin prisma influenței următorilor factori:
Nivelul de expectație al oricărei persoane este determinat de caracteristicile sale interioare.În cazul preadolescentului cu deficiență mintală,în majoritatea cazurilor,experiențele lor anterioare au fost dominate de eșecuri repetate.
Cu toate că,în general, preadolescentul cu deficiență mintală a avut parte de experiențe asemanatoare,s-a evidențiat prin cercetări laborioase că ,în urma situațiilor respective,s-au constituit anumite categorii distincte de comportamente,unul bazat pe luptă-evitare, și un altul bazat pe atribuirea controlului.
În cadrul primului construct se disting două categorii de indivizi cu comportament specific,unii considerați,,luptatori pentru succes,, ,alții situați la polul opus ,,caută să evite eșecul,,.
Preadolescentul cu deficiență mintală integrat în clase de cu preadolescenții normali,unde competiția este mai mare,au aspirații mai reduse legate de succesul activității școlare, comparativ cu semenii lor din clasele speciale.(Gruen,Ottinger si Ollendrik).
Studiul motivației la preadolescentul cu deficiență mintală,ca atribut al dezvoltarii unui comportament adaptativ,corespunzător,a cunoscut o arie largă de extindere atât la noi cât și în străinătate.
Adeseori motivația a fost cercetată în strânsă legătură cu învățătura,punându-se problema cum să învețe preadolescentul cu deficiență mintală ce prezintă,în general,un interes scăzut pentru această activitate.S-a incercat obținerea unor rezultate cu consecințe practice în vederea optimizării învățării la aceste categorii de persoane.
Anxietatea este o caracteristică specifică personalității în general.Anumite cercetări indică incidența mai mare a anxietății în corelație cu diversele grade de clasificare a handicapului mintal .(Feld,Hause,Klaussmeir).La noi,anxietatea,ca o trăsătură definitorie a personalității cu handicap mintal,a fost analizată de Emil Verza.
Imaginea de sine este dominată de factori subiectivi,care țin de personalitate și de influențele sociale.În această privință preadolescentul cu deficiență mintală se încadrează ca o axă care pornește de la subiecții care au o imagine de sine deosebit de pozitivă și nerealistă spre deosebire de cei cu o imagine de sine negativă și pesimistă.
Cercetările asupra imaginii de sine la această categorie de handicapați au , fost în general,legate de influența mediului școlar asupra formării lor.
Plasarea preadolescenților retardați mintal în clase speciale sau normale se soldează în diverse cazuri,cu efecte negative,pozitive sau nediferențiate în structurarea imaginii de sine la acești copii .Rezultatele cercetărilor în acest domeniu s-au dovedit adeseori contradictorii.
Collins și Burger au observat,spre exemplu că preadolescentul cu deficiență mintală dintr-o clasă specială are o imagine de sine mai negativă decât cei integrați în clase obișnuite,dar alți cercetători au demonstrat,dimpotrivă,faptul că preadolescentul cu deficiență mintală ușoară din clasele speciale își formează o imagine de sine superioară, comparativ cu cei integrați alături de cei normali.
Dificultatea acestei probleme constă tocmai în complexitatea factorilor care trebuie luați în calcul pentru rezolvarea ei.
Multe studii au încercat obținerea unei soluții prin analizarea influenței profesorului asupra formării imaginii de sine.Intervenția acestuia a fost analizată din punctul de vedere al schimbării,,statutului copiilor marginalizați fecial ,, (Leiser si Gottlieb).În alte cercetări s-a subliniat capacitatea empatică a cadrului didactic respectiv (E.Verza citat de Doru Vlad popovici,pg.213,2005)
In final s-a demonstrat că influența puternică pe care profesorul o are asupra schimbării imaginii de sine,prin schimbarea atitudinii colegilor față de copiii cu imaginea deteriorată joacă un rol deosebit de important.
Ayes și Printz au remarcat,de asemenea,că preadolescentul cu deficiență mintală dintr-o clasă specială este mai puțin afectat de eșec decât copii normali.In aceste condiții ei au lansat ipoteza după care,datorită accentului pus pe succes și minimalizării eșecului în clasele speciale,e preadolescentul este mai puțin înclinat spre perceperea dezamăgirii profesorului față de eșecurile lor.Acest fapt influențând pozitiv propria imagine.
Inteligența socială pentru care se utilizează,în sens sinonim de către unii autori și termenii de ,,competență socială,, și ,,comportament adaptativ ,, ,reflectă capacitatea persoanei de înțelegere și integrare în diverse situații sociale.
Ultimul factor ,cu influențe majore asupra dezvoltării unui comportament adaptativ corespunzător și unei personalități echilibrate se referă la relațiile grupului social.Psihologia socială a descris faptul că,numărul ridicat de alegeri primare din partea grupului social de apartenență influențează benefic imaginea de sine.
Acceptarea și respingerea sunt considerate concept deseori vagi, mai ales sub aspectul diversității motivațiilor care le determină,în care se împletesc factori obiectivi și subiectivi.
De multe ori modelul de comportament acceptabil într-un grup social este considerat neadecvat sau respins în altele.,,Respingerea este puternic legată de comportamentul profesorului,în timp ce acceptarea este,cel mai adesea,legată de capacitatea cognitivă a elevului,, (Gotllieb).
Aspectele legate de specificul personalității au fost analizate mai des la debilul mintal,pentru celelalte grade de handicap mintal efectuându-se în prezent numeroase studii ale căror concluzii se mai lasă,încă,așteptate.
Cercetarile efectuate asupra trăsăturilor proceselor psihice,cu precădere asupra celor cognitive,activității de învățare și specificului activității nervoase superioare,au permis surprinderea unor aspecte caracteristice commune și generale ale personalității tuturor handicapaților mintal.Principalele trăsături de specificitate descrise în literatura de specialitate de diverși autori ,sunt următoarele:
Rigiditatea a fost mai întâi descrisă de J.S.Kounin care o definea ca pe o trăsătură esențială a deficitului mintal și completată apoi de cercetările lui H.Werner.Kounin consideră că gradul de rigiditate se referă la raportul funcțional dintre structurile psihologice ale individului ,,cu cât granița dintre regiuni este mai rigidă,cu atât regiunea va influența mai puțin teoriile învecinate ,, .
Preadolescentul cu deficiență mintală diferă de indivizii normali,având aceeași vârsta mintală,, printr-o mai mare rigiditate corespunzătoare vârstei lui cronologice mai înaintate ,, .
Inerția patologică,descrisă de A.R.Luria și colaboratorii săi,este o trăsătură de specificitate care trebuie analizată și combinată cu teoria lui Kounin despre rigiditate,pe care o completează ,relevându-se în final noi aspecte ale aplicabilității sale.
Conform acestei teorii,limitele riguros conturate ale diverselor regiuni proiective ale creierului nu permit efectuarea unei activități fiziologice normale concretizată în realizarea de diverse legături între ele,atunci când activitatea o impune.
Consecințele psihologice din limitele substratului fiziologic pe care se grefează,sunt concretizate în inerția principalelor funcții psihice,caracteristice personalității handicapului mintal.
Heterocronia a fost pusă în evidență de H.Zazzo prin utilizarea metodei profilului psihologic prin care a urmărit să diferențieze caracteristicile proceselor debilului mintal de cele ale copilului normal de aceeași vârstă mintală.
Heterotonia,dupa Zapzzo,constă în faptul că ,,debilul mintal,se dezvoltă cu viteze diferite,în raport cu diversele sectoare ale dezvoltării sale psihologice ,, .Heterotonia reprezintă nu o simplă colecție de viteze diferite, ci constituie în fapt ,,un sistem,o structură și,în fond,o caracteristică a debililor mintal,, .
Specificul motivației .R.Ziegler formulează o așa numită ipoteză motivațională prin care încearcă să argumenteze diferențele existente între motivația școlarului mic cu deficiență mintală și a școlarului mic normal de aceeași vârstă cronologică.
Ținând seama că la atingerea unei performanțe într-un domeniu sau altul sunt implicați factori cognitivi,afectivi și motivaționali,se pune întrebarea:de ce preadolescentul cu deficiență mintală și preadolescentul normal ,având același nivel mintal,nu ating același nivel de performanță.
Vâscozitatea genetic a fost descrisă de B.Inhelder,o apropiată colaboratoare a lui Piaget,și se referă la specificul stadiilor dezvoltării inteligenței la debilii mintali.Ea definește ,,debilitatea ca fiind o construcție neterminată datorită incapacității de a atinge stadiul gândirii formale ,,,iar subiectul nu va putea recupera niciodată întârzierea respectivă din dezvoltarea inteligenței.
Deci preadolescentul cu deficiență mintală va rămâne pentru toată viața cantonat la nivelul operațiilor concrete,fapt care-și va pune amprenta nemijlocit asupra performanțelor sale specifice în domeniul activității școlare,cât și al adaptării sociale și profesionale.
Evoluția sa va cuprinde în planul inteligenței o desprindere dificilă de stadiile anterioare,cu stagnări îndelungate într-un anumit stadiu, insufficient consolidate și cu posibilități de regres frecvent într-un stadiu deja parcurs.
L.V.Vâgotski , caracterizează personalitatea handicapatului mintal prin prisma următoarelor elemente:
-fragilitatea achizițiilor realizate în activitățile déjà parcurse;
-ample alunecări spre comportamente proprii stadiilor anterioare;
-caracterul limitat al perspectivelor dezvoltării în etapa imediat următoare.
Punctele de vedere despre vâscozitatea genetică și zona proximei dezvoltări constituie expresia calitativă a întârzierilor din maturizarea personalității handicapaților mintali.
Fragilitatea construcției personalității debilului mintal a fost analizată de F.Rau,care a studiat relația acesteia cu mediul social complex care-i depășește posibilitatea de adaptare.
Rezultatele cercetărilor efectuate au dus la concluzia că, personalitatea preadolescentul cu deficiență mintală se caracterizează printr-un comportament specific, explicabil prin existența unor trăsături caracteristice,simultane, dintre care cele mai importante sunt fragilitatea și infantilismul.
Fragilitatea este în detaliu analizată de autori sub aspectul tipologiei sale,aceștia deosebind două categorii de fragilitate:
-disociată-caracterizată prin duritate,impulsivitate greu de controlat,credulitate și neâncredere;
-mascată –prezentă la debilul plasat într-un mediu securizat, care reușește să disimuleze fragilitatea,dar la care reintrarea în societate poate produce ruperea echilibrului realizat .
Fragilitatea si labilitatea conduitei verbale a fost descrisă de E.Verza,în funcție de criteriile de performanță și competență ale comunicării (în accepțiunea lui Chomsky) la handicapații mintali.Trăsătura descrisă se manifestă pe fondul unei nedezvoltări a limbajului față de normal specific,în special,retardaților mintal de aceeași vârstă.
Obiectivele fundamentale ale învățământului special,destinat preadolescenților debil mintal,indiferent de formele sale de organizare în cadrul școlilor ajutătoare sau în mod experimental,în cele obișnuite,se referă la socializarea acestora și realizarea unui grad de autonomie și independență personală,materializată,în cele din urmă,prin însușirea unei meserii care să-i permită încadrarea într-o activitate utilă pe piața muncii.
Dezvoltarea preadolescentului cu intelect normal în direcția formării personalității sale se oglindește într-o seamă de manifestări în comportarea sa. Preadolescentul cu intelect normal poate avea o atitudine corectă,poate manifesta siguranță,poate arăta o dorință mai mare sau mai mică de a percepe informații , după cum în alte împrejurări el dă dovadă de enervare sau lene.
Are o însemnătate deosebită faptul că trebuie cunoscut căror factori sunt datorate schimbările din comportamentul preadolescentului,pentru a interveni în cunoștință de cauză.De aceea mulți psihologi așază problema motivației în centru proceselor educative.
Ca ființă umană preadolescentul are numeroase necesități,unele biologice ,altele de natură psihică și socială.Resimțirea acestor necesități ca urmare a reflectării lor în conștiință poartă numele de nevoi.
La vârsta școlară,acționează în continuare pe prim plan o serie de nevoi fizice prin care se menține echilibrul organismului .
Nevoile psihice derivă din ,,nevoia copilului de creștere și formare,,. El simte nevoia ( chiar dacă nu o poate verbaliza) de a depăși stadiul vârstei în care se află și de a înainta spre starea de adult .(Tiberiu Bogdan ,Ilie I.Stănculescu,pg.186,2008)
Este de remarcat că nevoile preadolescentului implică dependența lui față de mediul social apropiat ,ele neputând fi satisfăcute fără contribuția adultului și psihologului.
Numărul nevoilor psihice ale preadolescentului cu intelect normal este foarte mare.
Altfel acesta resimte nevoia unității și a integrității psihologice ,tinde și acționează să-și satisfacă toate dorințele și aspirațiile.
O altă nevoie este exprimată de sentimentul valorii proprii în raport cu persoanele din anturajul său.Foarte însemnată este nevoia de apartenență și integrare într-un colectiv (familie ,grup,colegi,prieteni).
Satisfacerea nevoilor este cu putință datorită acțiunii unor motive prin care înțelegem reprezentările sau ideile care determină acțiunea de îndeplinire a unei nevoi sau a unui interes.
În dezvoltarea personalității preadolescentului cu intelect normal,unii psihologi susțin că acesta va reuși să asimileze un conținut de cunoștințe sau să-și însușească un anumit mod de comportare ,numai cu condiția ca activitatea pe care o desfășoară să fie plăcută ,atractivă și accesibilă.
Alții psihologi ,dimpotrivă,sunt de părere că munca desfășurată trebuie să solicite un efort și să prezinte dificultăți.Ambele păreri pun în evidență factori care îl conduc pe elev la o anumită performanță.(Tiberiu Bogdan ,Ilie I.Stănculescu,pg.187,2008)
1.2.1.Particularitățile intereselor preadolescentului
Neastâmpărul propiu preadolescentului cu intelect normal la această vârstă se explică,în bună măsură,prin predominarea proceselor afective asupra celor inhibitive.
Interesele se dezvoltă în strânsă interdependență cu celelalte procese și însușiri psihice ale acestuia. Îndeosebi formele condiționate ale inhibiției sunt slab dezvoltate.Ele se conformează întotdeauna motivațiilor și activităților caracteristice perioadei de vârstă respectivă .
În etapele timpurii ale dezvoltării preadolescentului cu intelect normal,orientarea atenției se manifestă sub forma cea mai elementară ,și anume , sub forma reflexului necondiționat de orientare . (Tiberiu Bogdan ,Ilie I Stănculescu,pg.77,2008)
Orice stimulent nou care atinge un anumit grad de intensitate poate provoca reflexul de orientare al elevului. O particularitate caracteristică preadolescentului cu intelect normal,, este marea sa mobilitate.
Acest reflex de orientare se înbină însă treptat cu o comportare tot mai activă față de anumite obiecte sau fenomene,ceea ce înseamnă că se transformă treptat în interes propriu-zis . Particularitățile de vârstă ale preadolescentului cu intelect normal,în perioadele vârstei școlare trebuie umărite astfel :
●În relatările lor, predomină încă elementul de imitație simplă;ele se reduc de multe ori la repetarea stereotipă a unor acțiuni;
●Comunicarea reciprocă între colegi în timpul activităților școlare este suficient dezvoltată;
●Procesele psihice –percepția ,memoria ,gândirea,comunicarea, s-au încă în acțiune .( G.Ionescu,V.Pavelcu,pg.45,2010)
Astfel ,observarea faptelor externe nu prezintă un caracter sistematic; percepției preadolescentului cu intelect normal i se impun trăsăturile mai vii ale obiectelor,ceea ce sare în ochi,,lăsând la o partealte însușiri mai importante.
Reacțiile emotive sunt foarte vii,fără să aibă însă adâncime.În comportarea preadolescenților predomină reacțiile emotiv-impulsive,caracteristice activității involuntare.
Îndrumând în mod sistematic ocupațiile lor,organizând treptat colectivul de preadolescenți,punând în fața lor cerințele noi , profesorul dezvoltă preadolescentților noi calități psihice.
La preadolescentul cu intelect normal,cercul de cunoștințe despre lumea ce-i înconjoară se lărgește simțitor.Activitatea lui devine mai variată,mai complexă:
●conținutul lecțiilor se îmbogățește;
●activitățile obligatorii implică un efort intelectual și fizic mai mare;
●cunoștințe mai bogate.
Ca urmare întreaga activitate psihică a preadolescentului se dezvoltă intens.( Tiberiu Bogdan ,Ilie I Stănculescu,pg79,2008)
Trebuie menționat faptul că unii psihologi susțin că vârsta între 10-14 ani este vârsta curiozității deoarece în această perioadă , activitatea preadolescentului se intensifică .În acest stadiu ca și în următoarele ,cei mai de seamă stimulenți ai activității de investigație ,ai curiozității sunt :noutatea ,schimbarea ,contrastul ,neprevăzutul .(Emilia Albu,pg.36,2014)
De menționat faptul că unul dintre factorii care contribuie la individualizarea ,și în același timp diferențierea intereselor preadolescentului cu intelect normal,îl constituie dispozițiile native . (.A,Chircev ,pg.201,2010)
Labilitatea intereselor se explică pe de-o parte prin faptul că preadolescentul are cunoștințe superficiale în legătură cu diferite domenii de activitate,iar pe de altă parte prin aceea că acesta trăiește prin excelență în prezent.
Unii psihologi , printre care și E. Claparede ,susțin că cel mai activ factor în dezvoltarea mintală a preadolescentului este curiozitatea și dorința de a știi și acumula cât mai multe informații .
Sub influența intereselor preadolescentul desfășoară diferite activități ,iar la rândul său ,activitatea desfășurată influențează pozitiv interesele ,făcându-le mai stabile ,mai selective.Trebuie menționat faptul că în primii 10-14 ani de viață , preadolescentul realizează 50 % din întregul potențial al dezvoltării psihice umane .
Ceea ce definește normalul din punct de vedere psihic sunt criteriile mai mult sau mai puțin obiective : motricitatea; activitatea de cunoaștere;vorbirea;afectivitatea ;sociabilitatea.
Aceste criterii trebuie să le întrunească preadolescentul la o vârstă dată,în comparație cu majoritatea preadolescenților de vârsta respectivă.Privită astfel,în evoluția dezvoltării psihice ,se poate distinge :
Copil școlar redus ;
Copil școlar dezvoltat mediu ;
Copil școlar bine
Copil școlar foarte bine
Copil școlar supranormal ( supradezvoltat) (Octavian Popescu ,Eugeniu Bucur,222,2012)
Încadrarea într-o categorie sau alta este o acțiune foarte grea și necesită profunde cunoștințe medicale și psihologice.
Psihicul preadolescentului evoluează pozitiv și ascendent sub aspectul dezvoltării comportamentului motor și social-afectiv,al limbajului și cunoașterii.În perioada 12-14 ani frecventarea unei forme de învățământ constituie pentru preadolescent un prilej de a-și lărgi universul cunoștințelor , deoarece școala stimulează dezvoltarea psihică a acestuia și îl pregătește pentru un proces de instruire și educație riguros.
Numeroasele întrebări pe care le adresează adultului dezvăluie dorința preadolescentului de a cunoaște fenomenele din jur.
Activitatea de cunoaștere a realității se adâncește.Apar cele mai simple forme de gândire logică,orientată spre sistematizarea și generalizarea faptelor. (Octavian Popescu,Eugeniu Bucur,pg.223 ,2012)
1.2.2.Deficientele de limbaj întâlnite frecvent la puberii cu deficiențe
Cunoașterea handicapurilor de limbaj prezintă importanță deosebită deoarece au o frecvență relativ mare,pe de-o parte,iar pe de altă parte ele influențează negativ randamentul școlar și în general integrare în colectiv și activitate.
Ordinea pe care o voi adopta în acest subcapitol va fi în funcție de frecvența handicapurilor și de efectele lor nefavorabile în planul personalității.
Se știe că mai mult decât oricare altă caracteristică psihică,limbajul nu numai că este un indicator de bază în aprecierea dezvoltării psihice generale,a preadolescentului,dar el contribuie în bună parte la realizarea progresului în întreaga viață spirituală și structurală a personalității atât pe direcția cantitativă,cât și pe cea calitativă.
În cazurile când se produc deteriorări ale limbajului,evoluția este îngreunată sau adoptată (în funcție de gravitatea tulburării) în ambele planuri:în cel expresiv și în cel impresiv.
În plus, implicațiile ce urmează se fac simțite în întreaga activitate psihică,și ca atare modifică comportamentul subiectului.
Dacă avem în vedere că unele din aceste handicapuri pot exista asociate la același subiect sau că ele coexistă cu alte deficiențe,atunci vom înțelege mai bine implicațiile profunde și complexe pentru evoluția handicapului și a rezultatelor sale obținute în activitate.(Emil Verza,pg.45,1992)
1.2.3.Tulburări de pronunție
Dislalia ca o tulburare de pronunție are frecvența cea mai mare între handicapurile de limbaj atât la subiecții normali din punct de vedere psihic ,cât și la cei cu deficiențe de intellect și senzoriale.
Multe dintre tulburările de pronunție dispar odată cu înaintarea în vârstă a persoanei.
Dar sunt și forme care au tendința de a se stabiliza și consolida ca manifestări negative,ceea ce face ca în perioadele tinereții sau la maturitate să devină deosebit de rebele la activitatea de corectare.
Dacă în perioada antepreșcolară tulburările de pronunție nu constituie semnale de alarmă la preadolescentul cu intelect normal și fără anomalii organice,la vârsta școlară se simte nevoia unei intervenții logopedice pentru a nu permite sensibilizarea și formarea unor deprinderi deficitare de pronunție.
La preadolescentul școlar dislalia este de natură fiziologică ca urmare a nedezvoltării suficiente a aparatului fonoarticular și a sistemelor cerebrale implicate în actul vorbirii.
Dar,după vârsta de 13-14 ani,aceste sisteme devin suficient de dezvoltate pentru a putea realiza o pronunție corectă.
În cazurile în care deficiențele de pronunție se mențin și după această vârstă,la baza lor stau cauze nocive care le pot agrava și transforma în obișnuințe negative.Situația se complică și mai mult în cazul unor structuri fragile ale sistemului nervos central.(Emil Verza ,pg.46-47 ,1992)
Dislalia este o tulburare de articulație-pronunție ce se manifestă prin deformarea,omiterea , substituirea,înlocuirea și inversarea sunetelor.În cazurile grave de dislalie,astfel de fenomene se produc și la nivelul silabelor și chiar a cuvintelor.
Când deficiențele articulare se limitează numai la nivelul unor sunete isolate și,în genere,se manifestă printr-o stare ușoară,această formă se numește dislalie simplă sau monomorfă.
Atunci când tulburările respective se întind asupra majorității sunetelor și a unor grupe de silabe,ea poartă denumirea de dislalie polimorfă,iar prin afectarea tuturor sunetelor,a majorității silabelor și a cuvintelor se ajunge la așa-numita dislalie general sau totală.
O asemenea formă este mai frecventă în cazurile de anomalii pseudobulbare,în despicăturile maxilo-velopalatine și ca manifestări secundare ale altor tulburări de limbaj ca afazii,alalii,etc.Printre cauzele specifice care pot provoca dislalia,enumăr o serie de factori,printre care:
-imitarea unor persoane cu o pronunție deficitară;
– metode nefavorabile de ecucație care nu duc la stimularea vorbirii;
-încurajarea preadolescentului de către adult în pronunțarea peltică pentru amuzament ,ceea ce duce la stabilizarea deprinderii greșite ;
-implantarea defectuoasă a dinților;
-diferite anomalii ale aparatului bucal ( cum sunt despicăturile de buză și de văl, cunoscute sub numele de buză de iepure și gură de lup) ;
-deficiențe cerebrale și insuficiența dezvoltării psihice;
-deficiențe ale auzului (hipoacuzia și surzenia ușoară);
-slaba dezvoltare a auzului fonematic;
În diuslaliile grave, unii autori,printre care M.Seeman arată că ereditatea poate constitui un factor important pentru explicarea handicapului.Pe linie paternă, trăsăturile respective se transmit mai frecvent când li se asociează și insuficiențe motorii.(Emil Verza,pg.48,1992)
1.2.4.Tulburări de ritm și cadența vorbirii-Bâlbâiala un stringent obstacol
în procesul de învățare întâlnit la preadolescenții cu deficiențe
Bâlbâiala constituie o altă formă a tulburării limbajului oral.Din punct de vedere al efectelor negative ce le are în planul personalității logopatului și a modului de realizare a relațiilor acestuia cu persoanele din jur,bâlbâiala se prezintă ca un handicap mai grav comparativ cu dislalia.
Deficiența este deosebit de vizibilă și afectează profund înțelegerea vorbirii de către cei din jur,ceea ce determină un complex de inferioritate accentuat trăit de logopat.
Tulburări de vorbire (altele decât cele datorate scăderii auzului sau întârzierii mintale).Acestea sunt foarte variate și merg de la mici stângăcii în exprimarea unor foneme simple (ci,gi,g,j,s,r,ș,f,ț) sau complexe (diftongi,triftongi consonatici- precum :cratiță,floare,strămoș,țânțar,jgheab,etc.) până la imposibilitatea reproducerii unei suite de cuvinte sau de cifre,la inversarea unor silabe într-un cuvânt (metatezele,ca de exemplu ,,lomocotivă ,, în loc de locomotivă), la tulburări de elocuție ( bâlbăiala de tip tonic,cu greutate extremă în pronunțarea unui cuvânt,ca și cum ar părea blocaj în exprimarea verbal sau de tip clonic,cu repetarea cuvântului respective sau a unor silabe din structura acestuia).
Prevenirea și înlăturarea tulburărilor de vorbire au o însemnătate deosebită în timpurile de azi deoarece este cunoscut faptul că tulburările de vorbire,oricare ar fi vârsta la care s-ar manifesta,ridică serioase dificultăți în calea integrării depline a copiilor cu handicap în colectivitățile școlare și mai târziu a adulților.
În această privință bâlbâiala rămâne una dintre cele mai grave tulburări ce afectează posibilitățile de exprimare verbală independent și de auterealizare a preadolescenților încă de la vârsta preșcolară.
După cum se știe,prin natura ei,bâlbâiala constituie o nevroză a vorbirii .Sub aspectul simptomelor ea constă în repetarea sunetelor verbale și a silabelor,în suprimarea fluidității limbajului ,datorită mișcărilor convulsive ale musculaturii foneatrice,respiratorii și vasomotorii.
Ca urmare a tulburării coordonării mișcărilor implicate în activitatea verbal,comunicarea interpersonală este negativă afectată,ceea ce se răsfrânge nociv asupra trăsăturilor de personalitate a preadolescentului,asupra relațiilor sale sociale,precum și asupra adaptării și integrării socio-profesionale de mai târziu a subiecților în cauză.
Prin consecințele sale psiho-sociale bâlbâiala rămâne una dintre cele mai grave tulburări de vorbire care poate să apară încă din primii ani de viață ai preadolescenților.
În pofida frecvenței sale reduse, în comparație cu alte tulburări ale vorbirii,prin gravitatea consecințelor pe care le are asupra dezvoltării ulterioare a personalității copiilor,bâlbâiala ocupă un loc din ce în ce mai important în cadrul preocupărilor logopedice.
Spre deosebire de alte tulburări de vorbire,ca simplele dislabii de exemplu ,care în mod obșinuit cedează spontan odată cu creșterea vârstei ,bâlbâiala tinde ca,în majoritatea cazurilor, să se agraveze.
Este,de asemenea ,cunoscută și împrejurarea că preadolescenții cu handicap bâlbâiți întâmpină mari dificultăți în încercările lor de a face față la cerințele mediului școlar,ca și faptul că din cauza acestei tulburări multe persoane nu s-au putut consacra profesiunii sau îndeletnicirilor spre care ar fi avut reale aptitudini.
Cu alte cuvinte bâlbâiala este definită ca o tulburare a ritmului și influenței vorbirii în care cursivitatea exprimării este grav afectată prin apariția unor blocaje iterative sau a unor spasme puternice odată cu încercările de rostire a primelor silabe din propoziții,sintagme sau chiar în cadrul unor cuvinte.
Bâlbâiala este considerată ca o tulburare a controlului motor al vorbirii în care înlănțuirea sucesivă a sunetelor din cuvinte nu se mai poate realiza după modelul expresiv și firesc al unei limbi.
Spre deosebire de problemele etiologice ale bâlbâielii , care nu sunt încă pe deplin clarificate ,aspectele simptomatologice,mai ușor de recunoscut,sunt bine precizate.În felul acesta stabilirea unui diagnostic simtomatologic se poate face în mod obișnuit fără dificultăți,pe baza unor observații și a unor probe de testare a fluenței verbale. (Emilia Boșcaiu,pg.38,2000)
În prezent,nu se cunoaște cauza sau remediul pentru bâlbâială.Se pare că aproximativ 5 % dintre preadolescenți și 1 % din populația adultă sunt afectați de bâlbâială sau sunt lipsiți de fluență când vorbesc repede ,și mulți oameni învață să evite cuvinte și situații care le măresc tensiunea .
Au fost puse la punct diverse programe logopedice și multe se bazează pe principiile condiționării operante ,copilul fiind compensat când vorbește fluent.Dar există și un program deosebit de interesant,care se bazează pe teoria constructelor personale. (Emil Verza ,pg.252,2009)
La sfârșitul anilor 1960 ,Fay Fransella a emis ipoteza că bâlbâitul înțelege și,într-o oarecare măsură,se simte bine cu rolul de gângav.Persoanele care se bâlbâie învață să anticipeze modul cum le vor răspunde ceilalți și cum vor reacționa ei înșiși ,la rândul lor.
Cercetătoarea și-a dat seama că a învăța o vorbire fluent este doar o parte din terapie.Copii bâlbâiți trebuie să învețe să se considere ca fiind ,,fluenți,, .
În 1983 ,Evesham și Huddleston au dezvoltat un program logopedic în care era inclusă și teoria constructelor personale .Copii bâlbâiți utilizează tehnici cum ar fi vorbitul foarte lent, pentru a-și dezvolta vorbirea fluent și,în același timp ,învață să-și creeze constructe personale noi ,ca vorbitorii fluenți.Terapia are în vedere și verificarea fluenței lor în situații obișnuite..( Radu Ghe.pg.222,2004)
1.2.5.Tulburările limbajului scris-citit
Disgrafia cu tulburare a limbajului scris și dislexia ca handicap al cititului influențează pregnant și nemijlocit dezvoltarea psihică a copilului și mai cu seamă,rezultatele la învățătură.
Dat fiind faptul că însușirea scris-cititului constituie forme ale limbajului ca achiziții recente în condițiile instruirii, presupune un grad înalt de complexitate,cu o participare intenționată,voită,afectivă și conștientă.
Însușirea scrisului presupune existența unei anumite dezvoltări intelective a copilului care să-i permită să stabilească anumite corelații între emisia orală a sunetelor și imaginile lor grafice.Dar și formarea deprinderilor de citit se realizează prin dezvoltarea unui cod lingvistic ce îi permite copilului să perceapă grafemele ca unități cu valoare de simbol.
Tulburarea citit-scrisului dereglează integrarea socială prin manifestarea-în multe cazuri- a unor comportamente antisociale,datorită unor eșecuri și conflicte permanente ( în viața școlară) cât și a instalării unor trăsături caracteriale negative ca :negativismul,descurajarea,inerția,nepăsarea,teama de insucces ,izolarea.
Cauzele care au stat la baza dislexiei și disgrafiei au fost analizate de o serie de specialiști.Astfel,CL Launay scoate în evidență insuficiențele funcționale în elaborarea limbajului,ale îndemânării manuale, ale schemei corporale și ale ritmului ca și unii factori pedagogici;Anne Marie Fichot găsește lipsa omogenității în lateralizare,stângăcia însoțită de o lateralizare încrucișată,tulburările spațio-temporale,influența eredității,iar S.Morel-Maisonny arată că 90 % din cei care suferă de asemenea tulburări au avut dificultăți în elaborarea limbajului sub forma unei întârzieri în apariția vorbirii sau deficite de percepție și de motricitate în timpul dezvoltării ei.
Dislexia și disgrafia se manifestă la preadolescent prin incapacitatea sa paradoxală mai mult sau mai puțin accentuată de a învăța citirea și scrierea.
Subiectul cu tulburări de acest gen face confuzii constante și repetate între fenomenele asemănătoare acustic,literele și grafismul lor,inversiuni,adăugări și omisiuni de litere și grafeme,omisiuni,inversiuni și adăugări de cuvinte și chiar propoziții,are greutăți în a combina cuvintele în unități mai mari de limbaj,apar la el tulburări ale lizibilității și ale laturii semantice.
La unii disgrafici grafemele sunt plasate defectuos în spațiul paginii,sunt inegale ca mărime și formă și,în general,au o așezare dezordonată.
Într-o cercetare efectuată pe elevi nevăzători care învață scris-cititul în Braille ,s-au putut constata că manifestările disgrafiei au unele particularități specifice,dar caracteristicile generale sunt asemănătoare cu cele care apar în scrierea alb-negru. .(Emil Verza,pg.64-65,1992)
1.2.6.Tulburări polimorfe
Din categoria handicapurilor polimorfe fac parte alalia și afazia.
Acestea sunt cele mai grave tulburări de limbaj cu implicații complexe nu numai pentru comunicare și relaționare cu cei din jur,dar și pentru evoluția psihică a pedagogilor.
Astfel alalia afectează atât limbajul impresiv cât și pe cel expresiv.
Cauzele care stau la baza producerii alaliei sunt deosebit de complexe și foarte dificil de precizat într-un caz sau altul.
Preadolescenții alalici nu pot învăța scris-cititul decât după înlăturarea acesteia.În activitatea desfășurată cu preadolescenții alalici în vederea înlăturării handicapului,se poate aprecia prognosticul favorabil prin utilizarea unor procedee specifice și posibilitatea recuperării totale în situații când nu sunt cumulate alte deficiențe ( cum sunt cele de auz și intelect).(Emil Verza,pg.68,1992)
1.2.7.Autismul și limbajul
Defectele de auz .Ele atrag atenția atunci când un preadolescentul,cu randament slab la învățătură prezintă secreții cronice ale urechilor,pronunție greșită a consoanelor ( îndeosebi a silfantelor f,s,ș),tulburări de comportament ( manifestate prin fenomene de opoziție mergând până la furie,ca urmare a imposibilității înțelegerii învățătoarei sau, din contră,prin indiferență,apatie și neatenție la lecții),răspunsuri incorecte la interogări puse din spatele elevului,cu voce șoptită,solicitarea lui de a i se repeta o întrebare déjà pusă ,îndreptarea unei urechi spre cel care îi vorbește sau urmărirea foarte atentă a buzelor acestuia.
Atunci când aceste fenomene apar la un preadolescent cu frecvente infecții nazale sau faringiene,probabilitatea scăderii auzului ( hipoacuzie de transmisie) este certă și trebuie neapărat tratată.
De acum,este clar că nu se pot ignora,practic,influențele sociale asupra modului în care preadolescentul își însușește limbajul.
O confirmare suplimentară în acest sens a apărut într-un studiu efectuat de către Brown (1973) asupra unui copil autist.
Preadolescenții autiști sunt caracterizați de o repliere asupra propriei lumi lăuntrice,această evitare a interacțiunii umane fiind reflectată în vorbirea lor.
Preadolescenții cu autism par să aibă nevoie de un contact,pentru a-și dezvolta corect funcțiunile limbajului,decât de simpla imitare a ceea ce aud,fără a fi capabili să utilizeze regulile și principiile de bază. (Emil Verza ,pg.248,2009)
CAPITOLUL 2
PROBLEME GENERALE PRIVIND DEFICIENȚA MINTALĂ
2.1.Definirea conceptului de deficiență mintală
Deficiența mintală desemnează o modalitate-cu grade și niveluri diferite a personalității cu o specificitate de structură,care are imprimată o finalitate formativă și integrativă.
Această categorie de structure beneficiează de o cantitate redusă de informație esențializată ,dar poate recepționa și prelucra o mare cantitate de informație din sistemul ectosemantic.
Deficiența mintală poate rămâne ireversibilă,dar personalitatea este deductibilă și acest fapt reprezintă mai mult decât diagnosticul précis de rang sau performanță.
În realitate ,în afară de treptele inferioare ale dezvoltării-imbecilitatea și idioția- toată categoria deficienților mintali,nu poate fi catalogată cu mare strictețe.
R.Zzzo ,în introducerea de la volumul asupra debilităților mintale, constată că,,în principiu se pot define atâtea debilități,câte feluri de inteligență vom avea,, și continuă,,în interiorul aceluiași domeniu (inteligența așa cum este apreciată de Binet-Simon) se pot desprinde diversitatea portretelor psihologice ale debilității cu diverse caue și etiologic1,,.
Personalitatea debilului mintal reprezintă anumite note caracteristice care o diferențiează de cea a normalului de aceeași vârstă.
În perioada contemporană are loc o regândire și reconsiderare a definirii handicapului de intelect și,în paralel cu aceasta,se manifestă tendința de reconsiderare a terapiei compensatorie pentru această categorie de persoane.
Principalele preocupări în acest sens sunt evidente,în special în literatura de specialitate anglo-saxonă.
Obiectivul urmărit este lărgirea ariei factorilor care concură la elucidarea personalității handicapului mintal. Vechile teorii,bazate numai pe definirea handicapului mintal în funcție de un singur factor,inteligența,sunt înlocuite cu altele care asigură definirea stării de handicap mintal în funcție de o multitudine de factori.
În esență,sunt conturate următoarele categorii de definiții ale retardului mintal,din patru tipuri de perspective:
-perspectiva clinică;
– perspectiva comportamentală;
– perspectiva socială;
– perspectiva responsabilității sociale.
Reprezentantul cel mai autorizat al perspectivei clinice este Grossman, care încă din 1973,arată că ,,deficiența mintală se referă la o subdezvoltare semnificativă a funcțiilor intelectuale,existând simultan cu deficite în comportamentul adaptativ și se manifestă în timpul dezvoltării2,,.
Grosman a încercat să definească,în acea perioadă,și comportamentul adaptativ,pe care l-a considerat ca fiind determinat de două variabile importante și comune:,,independența personală și responsabilitatea social3,,.
Din perspectiva comportamentală,Bijou aduce o critică severă definiției date de Grossman,considerând că ,,aceasta este nefuncțională din punct de vedere educațional,,4.
Conduita este , la rândul său,determinată de evenimente anterioare din viața individului,rezultând de aici că,în general,copilul este handicapat de un mediu care nu-i stimulează interesele și întărește comportamentul.
Din perspectiva socială comportamentul este evaluat în funcție de normele societății,variează în funcție de timp,cadru și grupurile cultural de apartenență.Rezultă,deci,că un comportament este considerat normal dacă corespunde cu normele unei anumite societăți.În acest sens,Merrier declară că,,debilitatea este un statut asumat,mai mult decât o condiție inerentă,,.
În concluzie,din perspectiva socială,se evidențiează,,cum o persoană se potrivește cu mașinăria unei organizări sociale specifice,,.
2.2.Clasificarea deficienței mintale
Delimitarea unor forme diferite de deficiență mintală a cunoscut aceeași istorie presărată cu confuzii și clarificări ,ca toate maladiile.
Nici clinica neurologică nu a fost scutită de asemenea evenimente,în mare măsură datorită faptului că deficiența mintală a fost considerată o formă de nebunie –de maladie psihică.idioții-prima categorie detașată de multitudinea de tablouri clinice erau tratași ca nebunii sau alte forme clinice ,pe baza atitudinii social-afective:frica,teama și bineânțeles securitatea morală.
Clasificare deficienței mintale
-intelect limitrof (IQ-71-84) -copii cu IQ>70 pot urma o școală normală, dar necesită ajutor ;
– deficiență mintală ușoară (IQ-70-50)-90% din copii cu deficiență mintală sunt incluși în aceasta categorie.Majoritatea necesită instruire în scoli auxiliare;
– deficiență mintală moderată (IQ-49-36 ) -terapia trebuie să fie concentrată pe obținerea abilităților de autoângrijire și a unor achiziții intelectuale;
– deficiență mintală severă (IQ-35-20) -vor putea învăța abilități minime și vor realiza conversații simple. Necesită supraveghere îndeaproape toata viața
– deficiență mintală profundă (IQ<20) -necesiă îngrijire permanentă pe toată viața. Limbajul este nedezvoltat.
2.2.1.Factori endogeni
Factorii endogeni constituie și mai ales vor prezenta una dintre problemele majore ale medicine,numărul tulburărilor ereditare diagnosticate în practica medical crescând substanțial.
Deficiența mintală prin mechanism poligenic.Deficitul mintal este datorat precumpănirii genelor minore nefavorabile inteligenței.În această grupă sunt incluse cu precădere cazurile de deficiență mintală,,pură,, fără patologie asociată.
Deficiența mintală cu transmitere mendeliană.A doua grupă cuprinde deficiență mintală cauzată de gene majore mutante cu transmitere mendeliană.În această grupă se individualizează două subgrupe:
-Cele care au ca bază patogenică o eroare înnăscută de metabolism,așa-numitele enzimopatii ,ce sunt caracterizabile și diagnosticabile biochimic.
În deficiența mintală disenzimatică gena mutant este structural ,iar deficitul și patologia se instalează postnatal,deoarece în cursul vieții intrauterine echipamentul enzimatic normal al mamei poate compensa viciul metabolic.
Caracteriistica acestor boli este severitatea retardului mintal și asocierea tablourilor neurologice și somatic,care le confer o fizionomie complexă.
-Cea de-a doua subgrupă a deficienței mintale endogene este cea cauzată de gene, majore dar fără substrat biochimic.
Deficiența mintală prin anomalii cromozomiale. Anomalii ale numărului și morfologiei cromozomilor se pot produce în cursul leiozei,formă oului sau postzigotic prin fenomene de nondisjuncție,remanieri,etc.
Consecința anomaliei cromozomiale este un dezechilibru genic (plus sau minus de material genetic,ultimul fiind adesea incompatibil cu viabilitatea oului) care se soldează cu defecte variate (encefalopatie,malformații somatice).
Referitor la mecanismele etiopatogenice responsabile în maladia Langdon-Down au fost emise numeroase păreri.
Vârsta înaintată a mamei la naștere copilului pare cea mai important dintre variatele cause ale apariției în triplicate a cromozomului mongolismului.
2.2.2.Factori exogeni
Tot așa cum trebuie să ne gândim la determinarea genetic a deficienței mintale,trebuie să avem în vedere și posibilitatea determinării exogene chiar dacă totul pledează pentru o etiologie ereditară.
Apectul și gravitatea deficienței mintale depinde de momentul intervenției lor în evolutiv,de masivitatea agresiunii și de tipul agentului agresiv.
Pentru a realize aspectul de nedezvoltare sau subdezvoltare,factorii exogeni trebuie să acționeze timpuriu în perioada intrauterină și în primii trei ani de viață.
Dezvoltarea psihică poate fi stânjenită și de influențele sociale negative care pot împiedica,cel puțin în parte, punerea în valoare a aptitudinilor intelectuale.
2.3.Structura personalității deficienrului mintal
Fragilitatea construcției personalității debilului mintal a fost analizată de F.Rau,care a studiat relația acesteia cu mediul social complex care-I depășește posibilitatea de adaptare.
Rezultatele cercetărilor efectuate au dus la concluzia că, personalitatea elevilor cu deficiență mintală severă de vârstă școlară mare se caracterizează printr-un comportament specific, explicabil prin existența unor trăsături caracteristice,simultane, dintre care cele mai importante sunt fragilitatea și infantilismul.
Fragilitatea este în detaliu analizată de autori sub aspectul tipologiei sale,aceștia deosebind două categorii de fragilitate:
-disociată-caracterizată prin duritate,impulsivitate greu de controlat,credulitate și neâncredere;
-mascată –prezentă la debilul plasat într-un mediu securizat, care reușește să disimuleze fragilitatea,dar la care reintrarea în societate poate produce ruperea echilibrului realizat .
Fragilitatea și labilitatea conduitei verbale a fost descrisă de E.Verza,în funcție de criteriile de performanță și competență ale comunicării (în accepțiunea lui Chomsky) la handicapații mintali.
Trăsătura descrisă se manifestă pe fondul unei nedezvoltări a limbajului față de normal specific,în special,retardaților mintal de vârstă școlară mare.
Obiectivele fundamentale ale învățământului special,destinat copiilor debil mintal,indiferent de formele sale de organizare în cadrul școlilor ajutătoare sau în mod experimental,în cele obișnuite,se referă la socializarea copilului și realizarea unui grad de autonomie și independență personală,materializat,în cele din urmă,prin însușirea unei meserii care să-I permit încadrarea într-o activitate utilă pe piața muncii.
2.3.1.Subsistemul cognitiv
Fenomenul psihic-generat,condiționat și dezvoltat într-un context de elemente și factori de naturi diferite-a fost investigat de către științe diverse cu tehnici și sisteme noționale diferite.
Psihopedagogia deficienților mintali trebuie să se coinstituie ca o disciplină științifică,pentru a putea să ofere instrumentele adecvate de cunoaștere ,o metodologie specifică și o operativitate educațională.
Pentru atingerea acestui obiectiv sunt necesare:
-o concepție generală asupra deficienței mintale;
-un sistem noțional-logic aferent acestei concepții;
-o teorie și o metodologie a educației și învățării la aceste categorii de subiecți.
Printre cei care au încercat să stabilească corespondența între termenii utilizați în literatura franceză,engleză ,americană și germană a fost și P.Baton.În cartea sa ,el redă termenii similari pentru cele trei grade de deficiență mintală,care în fond sunt echivalenți pentru că au un sistem unic de referință;QI-ul.
În prefața cărții echipei lui H.H Rousselle din Paris ,chiar pe prima pagină ,R.Zazzo,care o semnează ,folosește termenul înapoiere mintală pentru a desemna debilitatea mintală.
El constată că există posibilitatea folosirii a două criteria diferite ( unul medical,altul psihologic) pentru a stabili un diagnostic lipind cele dou[ etichete diferite,prost sau idiot și debil mintal.Pe de altă parte ,în aceeași carte,R Perron folosește termenul de deficiență mintală,cu o extensie maximă încorporând toate formele de deficiență mintală stabilită de-a lungul secolelor.
Claude Kohler propune clasificarea următoare:
-debilitate ușoară 065-70 și 080-83;
-debilitate mijlocie între 050- și 065-70;
-debilitate profundă între 030-080;
-înapoiere profundă inferioară 030;
Buseman optează pentru două noțiuni gen distincte:,,debilitatea spiritului,, și ,,deficiență intelectuală.Dar el operează și cu alte distincții în cadrul celor două mari compartimente.
El vorbește, de exemplu,de ,,debilitatea spiritului infantile sau oligofrenie,, în aceeași manieră în care vorbește de ,,noțiunea global de debilitatea spiritului ,, ,diferențiată de deficiența intelectuală care poate fi constituitivă sau consecutivă.În final,autorul propune de asemenea o modalitate de clasificare pe baza dispersării cuantumului de inteligență:
Este important de remarcat că există trei tendințe distinct
1.Prima tendință este aceea de a utilize o noțiune gen-ca ,de pildă ,oligofrenia ,deficiența mintală,debilitatea mintală sau întârzierea mintală-pentru a cuprinde toate formele și gradele de nedezvoltare mintală.
2.A doua tendință manifestată în special de școala franceză constă în utilizarea termenului de debilitate mintală cu două subcategorii, în funcție de etiologia acestora.Debilitatea mintală patologică ar cuprinde toate formele organice ,iar cea normal formele cu cause paragenetice și fără leziuni detectabile.
Deficiența mintală ca sindrom clinic a căzut însă sub incidența preocupărilor psihgologiei sau pedagogiei mult mai târziu,Ea a fost identificată ,studiată și delimitată de clinica de neurologie și apoi de psihiatrie.
2.3.2.Subsistemul afectiv-motivațional
Principalele caracteristici ale sistemului psihic al personalității preadolescenților cu deficiența mintală au fost puse în evidență de numeroase studii,unele cu concluzii diametral opuse,rezultatele diferind,în special,datorită intstrumentelor folosite,a imposibilității izolării multitudinii factorilor implicați,caracteristicilor particulare ale eșantioanelor studiate și imposibilității izolării tuturor condițiilor externe care influențează structura personalității și comportamentului.(Emilia Boșcaiu-Psihologia copilului deficient ,pg.144, Craiova,2000)
O altă trăsătură generală a cercetărilor efectuate,legate de preadolescenții cu deficiență mintală,este imposibilitatea diagnosticării timpurii a acesteia.
Explicarea acestei situații rezidă din faptul că retardații mintal ușor prezintă,în principal defecte cognitive depistabile mai ales în momentul intrării în activitatea școlară.
Analiza desfășurată are drept obiectiv surprinderea trăsăturilor domeniului social și personal care face referire în principal,la aspectele implicate în realizarea competenței sociale a preadolescenților cu deficiența mintală mare,semnificativă pentru înțelegerea comportamentul acestuia,așa cum rezultă din majoritatea definițiilor.
Din acest punct de vedere analiza comportamentului adaptativ,ca element definitoriu al preadolescenților cu deficiența mintală ,s-a făcut prin prisma influenței următorilor factori:
Nivelul de expectație al oricărei persoane este determinat de caracteristicile sale interioare.În cazul preadolescenților cu deficiență mintală ,experiențele lor anterioare au fost dominate de eșecuri repetate.
Cu toate că,în general, preadolescenții cu deficiența mintală au avut parte de experiențe asemanatoare,s-a evidențiat prin cercetări laborioase că ,în urma situațiilor respective,s-au constituit anumite categorii distincte de comportamente,unul bazat pe luptă-evitare, și un altul bazat pe atribuirea controlului.
În cadrul primului construct se disting două categorii de indivizi cu comportament specific,unii considerați,,luptatori pentru succes,, ,alții situați la polul opus ,,căuta să evite eșecul,,.
Studiul motivației la preadolescenții cu deficiență mintală,ca atribut al dezvoltarii unui comportament adaptativ,corespunzător,a cunoscut o arie largă de extindere atât la noi cât și în străinătate.
Adeseori motivația a fost cercetată în strânsă legătură cu învățătura,punându-se problema cum să învețe preadolescenții cu deficiența mintală ce prezintă,în general,un interes scăzut pentru această activitate.
S-a incercat obținerea unor rezultate cu consecințe practice în vederea optimizării învățării la aceste categorii de persoane.
Anxietatea este o caracteristică specifică personalității în general.Anumite cercetări indică incidența mai mare a anxietății în corelație cu diversele grade de clasificare a handicapului mintal.
La noi,anxietatea,ca o trăsătură definitorie a personalității cu handicap mintal,a fost analizată de Emil Verza.( Feld,Hause,Klaussmeir-copilul cu handicap ,în societate ,pg.226,2012)
Imaginea de sine este dominată de factori subiectivi,care țin de personalitate și de influențele sociale.
În această privință preadolescenților cu deficiență mintală se încadrează ca o axă care pornește de la subiecții care au o imagine de sine deosebit de pozitivă și nerealistă spre cei cu o imagine de sine negativă și pesimistă.
Cercetările asupra imaginii de sine la această categorie de handicapați au , fost în general,legate de influența mediului școlar asupra formării lor.
Plasarea preadolescenților retardați mintal în clase speciale sau normale se soldează în diverse cazuri,cu efecte negative,pozitive sau nediferențiate în structurarea imaginii de sine la acești copii .Rezultatele cercetărilor în acest domeniu s-au dovedit adeseori contradictorii.
Collins și Burger au observat,spre exemplu că preadolescenții cu deficiența mintală dintr-o clasă specială are o imagine de sine mai negativă decat cei integrați în clase obișnuite,dar alți cercetători au demonstrat,dimpotrivă,faptul că preadolescenții cu deficiența mintală din clasele speciale își formează o imagine de sine superioară, comparativ cu cei integrați alături de cei normali.
Dificultatea acestei probleme constă tocmai în complexitatea factorilor care trebuie luați în calcul pentru rezolvarea ei.
Multe studii au încercat obținerea unei soluții prin analizarea influenței profesorului asupra formării imaginii de sine.Intervenția acestuia a fost analizată din punctul de vedere al schimbării,,statutului preadolescenților marginalizați facial ,, (Leiser si Gottlieb).In alte cercetări s-a subliniat capacitatea empatică a cadrului didactic respectiv.
In final s-a demonstrat că influența puternică pe care profesorul o are asupra schimbării imaginii de sine,prin schimbarea atitudinii colegilor față de preadolescenți cu imaginea deteriorată.
Ayes și Printz au remarcat,de asemenea,că preadolescenții cu deficiența mintală dintr-o clasă specială sunt mai puțin afectați de eșec decât copii normali.
Inteligența socială pentru care se utilizează,în sens sinonim de către unii autori și termenii de ,,competență socială,, și ,,comportament adaptativ ,, ,reflectă capacitatea persoanei de înțelegere și integrare în diverse situații sociale.
Ultimul factor ,cu influențe majore asupra dezvoltării unui comportament adaptativ corespunzător și unei personalități echilibrate se referă la relatiile grupului social.Psihologia socială a descris faptul că,numărul ridicat de alegeri primare din partea grupului social de apartenență influențează benefic imaginea de sine.
Acceptarea și respingerea sunt considerate concept deseori vagi, mai ales sub aspectul diversității motivațiilor care le determină,în care se împletesc factori obiectivi și subiectivi.
De multe ori modelul de comportament acceptabil într-un grup social este considerat neadecvat sau respins în altele.,,Respingerea este puternic legată de comportamentul profesorului,în timp ce acceptarea este,cel mai adesea,legată de capacitatea cognitivă a elevului,, (Gotllieb).
Aspectele legate de specificul personalității au fost analizate mai des la debilul mintal,pentru celelalte grade de handicap mintal efectuându-se în prezent numeroase studii ale căror concluzii se mai lasă,încă,așteptate
Cercetarile efectuate asupra trăsăturilor proceselor psihice,cu precădere asupra celor cognitive,activității de învățare și specificului activității nervoase superioare,au permis surprinderea unor aspecte caracteristice comune și generale ale personalității tuturor handicapaților mintal.Principalele trăsături de specificitate descrise în literatura de specialitate de diverși autori ,sunt următoarele:
a.Rigiditatea a fost mai întâi descrisă de J.S.Kounin care o definea ca pe o trăsătură esențială a deficitului mintal și completată apoi de cercetările lui H.Werner.Kounin consideră că gradul de rigiditate se referă la raportul funcțional dintre structurile psihologice ale individului ,,cu cât granița dintre regiuni este mai rigidă,cu atât regiunea va influența mai puțin teoriile învecinate ,, .
Preadolescenții cu deficiență mintală diferă de indivizii normali,având aceeași vârsta mintală,, printr-o mai mare rigiditate corespunzătoare vârstei lui cronologice mai înaintate ,, .
b.Inerția patologică,descrisă de A.R.Luria și colaboratorii săi,este o trăsătură de specificitate care trebuie analizată și combină cu teoria lui Kounin despre rigiditate,pe care o completează ,relevându-se în final noi aspecte ale aplicabilității sale.
Conform acestei teorii,limitele riguros conturate ale diverselor regiuni proiective ale creierului nu permit efectuarea unei activități fiziologice normale concretizată în realizarea de diverse legături între ele,atunci când activitatea o impune.
Consecințele psihologice din limitele substratului fiziologic pe care se grefează,sunt concretizate în inerția principalelor funcții psihice,caracteristice personalității handicapului mintal.
c.Heterocronia a fost pusă în evidență de H.Zazzo prin utilizarea metodei profilului psihologic prin care a urmărit să diferentieze caracteristicile proceselor debilului mintal de cele ale preadolescentului normal de aceeași vârstă mintală.
Heterotonia,după Zapzzo,constă în faptul că ,,debilul mintal,se dezvoltă cu viteze diferite,în raport cu diversele sectoare ale dezvoltării sale psihologice ,, .
Heterotonia reprezintă nu o simplă colecție de viteze diferite, ci constituie în fapt ,,un sistem,o structură și,în fond,o caracteristică a debililor mintal,, .(Feld,Hause,Klaussmeir-copilul cu handicap ,în societate ,pg.226,2012)
d.Specificul motivației .R.Ziegler formulează o așa numită ipoteză motivațională prin care încearcă să argumenteze diferențele existente între motivația preadolescenților cu deficiența mintală și a preadolescenților de vârstă școlară mare cu intelect normal de aceeași vârstă cronologică.
Ținând seama că la atingerea unei performanțe într-un domeniu sau altul sunt implicați factori cognitivi,afectivi și motivaționali,se pune întrebarea:de ce preadolescenții cu deficiența mintală și preadolescenții de vârstă școlară mare cu intelect normal ,având același nivel mintal,nu ating același nivel de performanță.
e.Vâscozitatea genetică a fost descrisă de B.Inhelder,o apropiată colaboratoare a lui Piaget,și se referă la specificul stadiilor dezvoltării inteligenței la debilii mintali.Ea definește ,,debilitatea ca fiind o construcție neterminată datorită incapacității de a atinge stadiul gândirii formale ,,,iar subiectul nu va putea recupera niciodată întârzierea respectivă din dezvoltarea inteligenței.
Deci preadolescenții cu deficiența mintală vor rămâne pentru toată viața cantonați la nivelul operațiilor concrete,fapt care-și va pune amprenta nemijlocit asupra performanțelor lor specifice în domeniul activității școlare,cât și al adaptării sociale și profesionale.
Evoluția lor va cuprinde în planul inteligenței o desprindere dificilă de stadiile anterioare,cu stagnări îndelungate într-un anumit stadiu, insuficient consolidate și cu posibilități de regres frecvent într-un stadiu deja parcurs.
L.V.Vâgotski , caracterizează personalitatea handicapatului mintal prin prisma următoarelor elemente:
-fragilitatea achizițiilor realizate în activitățile déjà parcurse;
-ample alunecări spre comportamente proprii stadiilor anterioare;
-caracterul limitat al perspectivelor dezvoltării în etapa imediat următoare.
Punctele de vedere despre vâscozitatea genetică și zona proximei dezvoltării constituie expresia calitativă a întârzierilor din maturizarea personalității handicapaților mintali.
CAPITOLUL 3
AFECTIVITATEA ȘI PROCESELE VOLITIVE LA DEFICIENȚII MINTALI
3.1.Ce este afectivitatea
Afectivitatea umană,în afara axei motivație-scop,esențială pentru buna ei desfășurare,trebuie să dispună și de un puternic suport energetic.
Când ne întâlnim cu o serie de situații noi,neprevăzute,când trebuie să facem față acțiunii unor factori perturbatori,mijloacele pur intelectuale sunt absolut necesare,dar nu și suficiente.
În asemenea împrejurări se impune cu stringență reactivarea,restructurarea și redistribuirea energetică,tensionarea sau detensionarea individului.
Acest lucru este posibil de realizat cu ajutorul unor noi procese psihice pe care le denumim afective.
Omul nu se raportează indiferent la realitate,dimpotrivă,obiectivele,fenomenele, evenimentele care acționează asupra lui au un ecou, o rezonanță în conștiința sa,trezesc la viață anumite trebuințe,corespund sau nu nevoilor lui,îi satisfac sau nu interesele,aspirațiile,idealurile.
Între stimulii interni (pe care i-am reunit sub denumirea de motivație) și realitatea înconjurătoare au loc confruntări și ciocniri ale căror efecte sunt tocmai procesele afective.
În timp ce aprobarea sau satisfacerea cerințelor interne generează plăcere,mulțumire,entuziasm,bucurie,contrazicere sau nesatisfacerea lor duce la neplăcere,nemulțumire,indignare,tristețe.
În cadrul proceselor afective pe prim plan se află nu atât obiectul,cât valoarea și semnificația pe care acesta o are pentru subiect.
Nu obiectul în sine este important,ci relația dintre el și subiect,pentru că numai într-o asemenea relație obiectul capătă semnificații în funcție de gradul și durata satisfacerii trebuințelor.
Aceasta ne ajută să înțelegem de ce unul și același obiect produce stări afective variate unor persoane diferite.
Relaționarea unică sau repetată a individului cu diverse obiecte,fenomene, evenimente,etc,se soldează cu construirea treptată ,în plan subiectiv a unor atitudini,a unor poziții față de acestea,atitudini ce pot fi oricând redeclanșate. (Paul Popescu –Neveanu,Mielu Zlate,Tinca Crețu,Psihologie ,pg. 115,2002)
Procesele psihice care reflectă relațiile dintre subiect și obiect sub formă de trăiri, uneori atitudinale,poartă denumirea de procese afective.
Deși strâns legate și în interacțiune cu toate celelalte fenomene psihice,procesele afective au propiul lor specific.
Astfel,spre deosebire de procesele cognitive,în care omul operează cu instrumentele specializate (în gândire cu instrumentul analizei și sintezei,abstractizării și generalizării;în imaginație cu cel al aglutizării și tipizării ,diminuării și divizării),în procesele afective el reacționează cu întreaga sa ființă.
Afectivitatea este o vibrație,concomitent,organică, psihică și comportamentală,ea este tensiunea întregului organism cu efecte de atracție sau respingere,căutare sau ezitare.
Procesele afective constituie armonizarea sau conflictul individului ,interpretat ca un tot cu lumea și cu sine,cu evenimentele prezente,dar și cu cele reamintite sau imaginate.
Cu o formulă mai generală am putea spune că afectivitatea reprezintă rezonanța lumii în subiect și vibrația subiectului în lumea sa.
Dacă în procesele cognitive subiectul se subordonează obiectului ,pe care încearcă să-l epuizeze cognitive,de data aceasta el se subordonează relației într-un fel sieși,pentru că el este cel care ,,introduce o anumită valoare sau semnificație în obiectul reflectat.
Procesele afective,deși diferite de procesele cognitive,sunt într-o strânsă interacțiune cu ele.
Atunci când conflictul afectiv produs de ciocnirea dintre emoții,sentimente,pasiuni este solidar cu conflictul cognitiv,cu ciocnirea ideilor,concepțiilor,modalităților de rezolvare ,etc ,randamentul activității intelectuale este mai mare.
Dimpotrivă,dacă tensiunea afectivă scade,ajungându-se până la starea de indiferență,se va reduce și capacitatea individului de a soluționa probleme noi.
Așa cum s-a desprins din primele rânduri ale acestui capitol,interacțiuni strâns există și între afectivitate și motivație.
Procesele afective ar putea fi considerate ca reprezentând motive active aflate în plină desfășurare,în timp ce motivele nu reprezintă altceva decât procese afective condensate,cristalizate, ,,solidificate,, .
Practic, nu există fenomen psihic cu care procesele afective să nu se afle în relații de interacțiune și interdependență.
Afectivitatea este prezentă,începând cu pulsațiile inconștientului și terminând cu realizările ultimative ale conștiinței.
Tocmai de aceea ea este considerată ca fiind componentă bazală,infrastructurală ,a psihicului,dar și nota lui definitorie,deoarece prin afectivitate omul se diferențiează profund de roboți și calculatoare,de așa zisa inteligență artificială. (Paul Popescu –Neveanu,Mielu Zlate,Tinca Crețu,Psihologie ,pg. 116,2002)
3.1.1.Propietățile proceselor afective
a. Polaritatea proceselor afective constă în tendința acestora de a gravita,fie în jurul polului pozitiv,fie în jurul celui negativ,și apare ca urmare a satisfacerii sau nesatisfacerii diferențiate a trebuințelor, aspirațiilor (totale sau parțiale,de lungă sau scurtă durată).
De obicei procesele afective sunt cuplate două câte două în perechi ,cu elemente contrare:bucurie-tristețe,simpatie-antipatie,entuziasm-deprimare,iubire-ură.
Polaritatea se exprimă în caracterul plăcut sau neplăcut al stărilor afective ,stenic sau astenic al acestora (unele mobilizând ,, împingând,, spre activitate,altele ,dimpotrivă,demobilizând,întârziind sau inhibând activitatea),în fine,în caracterul lor încordat sau destins ( unele fiind tensionale,altele relaxante).
În mod curent se consideră că stările afective plăcute sunt întotdeauna stenice pe când cele neplăcute,astenice,fapt inexact.
Sucesul,de exemplu,ca stare afectivă plăcută poate fi stenică pentru unii oameni,împingându-i spre activitate,dar astenică pentru alții,făcându-i să se mulțumească cu ceea ce au obținut.
La fel de eronată este și opinia că trăirile afective ar fi perfect,exclusive sau absolute polare.În realitate,o trăire afectivă este predominant plăcută,dar la gândul că se va termina,consuma,ea generează și o ușoară undă de regret sau de tristețe.
De asemenea,nu este obligatoriu ca ceea ce este plăcut pentru o persoană să fie la fel de plăcut și pentru o alta.
Polaritatea trăirilor afective se manifestă în funcție de particularitățile situației,dar mai ales dependent de particularitățile personale.
b.Intensitatea proceselor afective indică forța,tăria,profunzimea de care dispune la un moment dat trăirea afectivă.Din această perspectivă vom întâlni unele stări afective intense și altele mai puțin intense.
Ea este în funcție atât de valoarea afectivă a obiectului,de semnificația lui în raport cu trebuințele subiectului,cât și de capacitatea afectivă a subiectului.
Se știe că unii oameni vibrează afectiv mai intens,chiar și la evenimente commune,fără prea mare importanță,pe când alții rămân oarecum reci,impasibili sub raport afectiv,chiar și în fața unor evenimente dramatice.
Creșterea intensității stărilor affective se obține nu prin repetarea stimulului (ca la memorie),care ar duce la tocirea afectivității,ci prin schimbarea (amplificarea) semnificațiilor afectogene ale obiectului sau persoanei cu care suntem în relație.
O asemenea creștere a intensității trăirilor afective trebuie să se producă însă în anumite limite optime,depășirea acestora soldându-se cu perturbarea activității.Iată,deci,că necesar este nu doar optimismul motivațional,ci și optimismul afectiv.
c.Durata proceselor afective constă în întinderea,persistența în timp a acestora,indifferent dacă persoana sau obiectul care le-a provocat,sunt sau nu prezente.
Un sentiment poate dura un an,doi sau toată viața,o emoție poate dura câteva ore sau câteva clipe; frica și groaza în fața unui accident persist și după ce pericolul a trecut; dragostea se păstrează,chiar dacă ființa iubită nu mai este.
Această proprietate are o foarte mare importanță deoarece,alimentând permanent semnificația afectogenă a unui stimul (obiect sau persoană),putem ține mereu trează starea afectivă față de el.
d.Mobilitatea proceselor afective exprimă fie trecerea rapidă în interiorul aceleiași trăiri emoționale de la o fază la alta ,fie trecerea de la o stare afectivă la alta.
În primul caz,este vorba de trecerea de la stadiul primar ,care exprimă o trăire nespecifică de incertitudine ,bazat îndeosebi pe deficitul de informație,la stadiul secundar,care presupune o trăire specific,adecvată deznodământului favorabil sau nefavorabil,bazat pe relevanța informației.
În cel de al doilea caz avem de a face cu trecerea de la o emoție la un sentiment sau de la un sentiment de un anumit tip la un alt sentiment ,dar de alt tip ( de la dragoste la ură sau invers).
Mobilitatea presupune trecerea de la o fază la alta ,de la o trăire la alta atunci când situația și solicitările o cer.
Din acest considerent ea trebuie deosebită de fluctuația trăirilor affective,care presupune tot o trecere de la o stare la alta însă fără nici un motiv,fără să fie cerută de o solicitare obiectivă sau de vreo necesitate subiectivă.
Fluctuația trăirilor affective este un indiciu al slăbiciunii,imaturității sau chiar patologiei proceselor affective.
Expresivitatea proceselor affective constă în capacitatea acestora de a se exteriorize,de a putea fi ,,văzute,, ,,citite,, ,,simțite.Exteriorizarea,manifestarea în afară se realizează prin intermediul unor semen exterioare care poartă denumirea de expresii emoționale.
Cele mai cunoscute expresii emoționale sunt:
●mimica (ansamblul,modificărilor expressive la care participă elementele mobile ale feței:deschiderea ochilor,direcția privirii,pozițiile successive ale sprâncenelor,mișcările buzelor,etc,prin intermediul cărora exteriorizăm bucuria,suferința,mâhnirea,descurajarea, indignarea,sfidarea,surpriza,etc).
●pantomimica (ansamblul reacțiilor la care participă tot corpul:ținuta, mersul,gesturile;mersul sprințar,săltăreț trădează bucuria ,buna dispoziție ,pe când mersul încet,agale trădează supărare ,tristețe);
●modificările de natură vegetativă (amplificarea sau diminuarea ritmului respirației,vasoconstrucția,vasodilatația,creșterea conductibilității electrice a părului,hiper-sau hipotonusului muscular,modificarea compoziției chimice a sângelui sau hormonilor,etc,soldate cu paloare,înroșire,tremurături,lacrimi, transpirație,gol în stomac).
●schimbarea vocii (a intensității,ritmului vorbirii,intonației,timbrului vocii ,etc;după intonație;un da poate semnifica mai mult decât un nu ).
Expresiile emoționale nu sunt isolate unele de altele,ci se corectează și se subordonează stărilor affective,dând naștere la ceea ce se numește conduit emoțional-expresivă.
De exemplu,conduit expresivă a tristeții (atârnarea brațelor,aplecarea capului,pleoapelor și colțul buzelor lăsate în jos,mișcări fără vigoare,ochii stinși ,fața pământie ) se deosebește de conduit expresivă a bucuriei (ținuta dreaptă,ochii deschiși,strălucitori,mobilitatea brațelor în genere ,a mușchilor,etc). (Paul Popescu –Neveanu,Mielu Zlate,Tinca Crețu,Psihologie ,pg. 118,2002)
Trebuie reținut faptul că expresiile și conduitele emoționale se învață,se însușesc în timpul vieții,fie prin imitație,fie prin effort voluntar.
Convenționalizarea social a expresiilor și conduitelor emoționale,codificarea lor în obiceiuri,ritualuri,tocmai în funcție de particularitățile contextului social în care se manifestă,are o mare valoare adaptativă,în sensul că facilitează comportarea individului așa cum trebuie sau așa cum i se solicită.
Semnificativ este și faptul că sub influența condițiilor sociale au apărut expresii emoționale,noi specific umane,cum ar fi zâmbetul cu diversele sale varietăți: binevoitor,ironic,condescendent,aprobativ,disprețuitor,indiferent,răutăcios,etc.
Expresiile emoționale îndeplinesc roluri importante în comportamentul omului,dintre care mai semnificative sunt:
●rol de comunicare (se face cunoscut în exterior starea afectivă trăită de o persoană sau cea pe care ea dorește ca ceilalți s-o perceapă;citind expresiile emoționale imprimate pe chipul elevilor săi,profesorul își poate da seama dacă aceștia au înțeles sau nu; prin propriile sale expresii emoționale profesorul poate întări forța de sugestie a cunoștințelor);
● rol de influențare a conduitei altora în vederea săvârșirii unor acte (o persoană poate plânge pentru a impresiona,a obține mângâierea,acordul sau ceea ce și-a propus; o alta manifestă temeri pentru a se asigura de ajutorul cuiva;în acest sens vorbim de utilizarea socială a expresiilor emoționale cu scop ,pentru a obține ceva);
●rol de autoreglare în vederea adaptării mai bune la sutuațiile cu care ne confruntăm (plângem în situațiile triste,râdem în cele vesele; comportamentul invers ar fi un exemplu tipic de dezadaptare expresiv-emoțională);
● rol de contagiune (de a se transmite și de a trezi reacții similare și la alte persoane ,de a da naștere la stări afective colectiv-pozitive sau negative-prin aceasta întărindu-se forța de coeziune sau de dezbinare a membrilor grupurilor);
●rol de accentuare sau de diminuare a însăși stării afective (plângând ne putem ,,descarcă,, eliberarea sau dimpotrivă , ,,încărca ,, afectiv).
În viața socială,unele expresii și conduite emoționale sunt întărite și valorificate,altele inhibate și respinse,având loc parcă un fel de ,, dresaj,, . (Paul Popescu –Neveanu,Mielu Zlate,Tinca Crețu,Psihologie ,pg. 120,2002)
3.1.2.Clasificarea și rolul proceselor afective
Dat fiind faptul că procesele afective sunt concomitent trăire și comunicare,stare și acțiune,concentrare intern dar și șuvoi neântrerupt de manifestări exterioare,clasificarea lor se realizează după o mulitudine de criterii.Printre acestea enumerăm:
●proprietățile de care dispun (intensitate,durată,mobilitate,expresivitate);
●gradul lor de conștientizare (unele aflându-se controlul direct ai conștiinței,altele scăpând acestui control);
●nivelul calitativ al formelor motivaâionale din care izvorăsc din nesatisfacerea trebuințelor,altele din nesatisfacerea idealurilor,convingerilor, concepâiei desprelume și viață).
Luând în considerare aceste criterii,corelative în esența lor,împărâim procesele afective în trei categorii:primare,complexe,superioare,fiecare dintre ele dispunând de nenumărate subspecii.
Procesele afective primare au un caracter elementar,spontan,sunt slab organizate,mai aproape de biologic (instinctiv) și mai puțin elaborate cultural,ele tind să scape controlului conștient,rațional.În categoria lor includem:
a.Tonul afectiv al proceselor cognitive,care se referă la reacțiile emoționale,ce însoțesc și corelează afectiv orice act de cunoaștere;o senzație,o reprezentare,o amintire ,un gând,trezesc în noi trăiri afective de care adeseori,nici nu ne dăm seama;
b.Trăirile afective de proveniență organică sunt cauzate de buna sau funcționare a organelor interne; ele sunt datorate,mai ales,, ,,ciocnirilor,, dintre organele interne în stare de boală;
c.Afectele sunt forme afective simple,primitive și impulsive,puternice,foarte intense și violente de scurtă durată,cu apariție bruscăși desfășurare impetuoasă.
Groaza ,mânia,frica,spaima,accesele de plâns zgomotos,râsul în hohote,etc , sunt astfel de afecte care,deși reorganizate cultural,se află foarte aproape de instincte.
Ele sunt însoțite de o expresivitate bogată,se manifestă direct,uneori necontrolat,duc’nd chiar la acte necugetate.
Procesele afective complexe beneficiează de un gra mai mare de conștientizare și intelectualizare.Cuprind:
●rol de comunicare (se face cunoscută în exterior starea afectivă trăită de o persoană sau cea pe care ea dorește ca ceilalți să o perceapă);
●rol de congaiune (de a se transmite și de a trezi reacții similare și la alte persoane,de a da naștere la stări afective colectiv-pozitive sau negative- prin aceasta întărindu-se forța de coeziune sau de dezbinare a membrilor grupurilor);
●rol de autoreglare în vederea ,,adaptării mai bune la situațiile cu care ne confruntăm;
● rol de eliberare sau de accentuare sau de diminuare a însăși stării afective (plângând ne putem descărca);
În viața socială,unele expresii și conduite emoționale sunt întărite și valorificate,altele inhibate și respinse,având loc parcă un fel de ,,dresaj ,,.
3.2.Ce sunt emoțiile și prin ce se caracterizează ele ?
Emoțiile pun în evidență anumite trăsături de ordin cantitativ și calitativ, care fac posibilă analiza , compararea , și clasificarea lor .
Dintre acestea , esențiale sunt următoarele :
●Referențialitatea ,constă în aceea că , în orice emoție se conștientizează o legătură trăită cu lumea externă și cu noi înșine-autotrăirea .
Emoția exprimă astfel selectivitatea stărilor și pozițiilor interne ale persoanei în raport cu situații obiective și evenimente experențiale propii
●Polaritatea definește semnul pozitiv ( +) sau negativ (-)
●Intensitatea exprimă încărcătura tensională-energetică a emoției, îndeosebi a trăirii subiectve interne .
Ea este determinată de intensitatea stimulului afectogen , adică de ,, amplitudinea ,, semnificației care i se conferă de subiect în percepție , reprezentare sau judecată .
La nivel de intensitate paroxistă se situează afectele , formele cele mai bulversante și cu influența perturbatoare cea mai puternică ale emoționalității .
De aici rezultă că intensitatea este una din însușirile principale de care depinde rolul emoției în structura și dinamica activității și comportamentului .
Durata exprimă corespondența în timp între acțiunea stimulului și prezența trăirii emoționale .
Ca și alte tipuri de reacții , reacțiile emoționale apar consecutiv unui semnal declanșator , cu o anumită perioadă de latență :
•mai mică -la subiecții puternic emotivi
•sau mai mare – la subiecții slab emotivi.
Unele stări emoționale în raport cu anumite situații , evenimente interpersonale , experiențe proprii se pot perpetua pe durate destul de mari, grație unui mecanism psihofiziologic special de autoântreținere : reamintirea spontană și periodică a situației sau evenimentului cazuativ duce la o reactivare și la întărirea trăirii emoționale provocate inițial .
Durata depinde și de forma structurală a emoțiilor : reacțiile emoționale simplu sunt , de regulă , de durată scurtă , emoțiile secundare și cele complexe (sentimentele , pasiunile ) sunt de durată lungă .
Conversiunea sau transformabilitatea inversă reprezintă propietatea unei emoții de un anumit semn de a se modifica și de a trece în timp într –o emiție de semn opus ( negativ) .
De aici derivă stabilitatea respectiv instabilitatea ca determinație structurală , de fond , a organizării interne a afectivității .
Viața afectivă,termen sub care se înglobează instinctele,dorințele,aversiunile,stările mai complexe desemnate sub numele de emoții,cum sunt frica,mânia ;pasiunile,adică emoțiile stabile și intense, pot acționa în trei moduri principale :
●Sub formă fiziologică,directă, care o exprimă prin schimbările exterioare și interioare ale corpului;expresia emoțiilor;
●Ca factor al acelui complex numit volițiune,în care stările afective se amestecă cu stări intelectuale,percepții sau reprezentări,formând cu acestea un tot unde ele sunt elementul activ,adică acela care pune în mișcare sau oprește;
Ca factor care succită sau grupează și înlănțuie serii mai mult sau mai puțin lungi de reprezentări ,simple sau complexe,concrete sau abstracte.
Așadar,emoțiile constituie modalitatea psihofiziologică a trăirilor subiective primare .(Oltea Mișcol,pg.23,2008)
Se caracterizează prin bruschețea apariției ,ea fiind întotdeauna generată de un stimul imediat.
Desfășurarea lor este relativ scurtă ( de ordinul minutelor),în schimb intensitatea trăirii este foarte mare ajungând uneori până la paroxism.
Emoțiile au un puternic corespondent somatic , evidențiabil prin masiva participare a sistemului neuro-vegetativ și endocrin.
Dacă starea fiziologică în care se află indivul îi poate influența atât de mult sentimentele ,se naște curiozitatea de a ști ce procese au loc atunci când emoțiile se simt.
Este adevărat că se simte ceva de natură psihologică,modificările psihologice și modificările fiziologice corelate nefiind întâmplătoare.
Pentru a cunoaște profunzimea a tot ceea ce însemnă emoții , fie ele pozitive s-au negative ,mulți psihologi au lansat teorii pentru a explica fenomenele care au loc.
Rolul emoțiilor este de a servi unor obiective psihologice și fiziologice fiind considerate trăsături fundamentale umane .(Oltea Mișcol,pg.24,2008)
Literatura de specialitate menționează faptul că emoțiile pot fi polare și bipolare.
În funcție de polaritatea lor , emoțiile pot fi negative și pozitive .
După funcționalitatea lor ,emoțiile sunt disfuncționale și funcționale .
Acestea pot fi stabilite în funcție de rezultatele comportamentale ale acestuia stabilite la obiectivele individului.(Constantin Enăchescu ,pg231,2010)
În emoție totul este trăit și necunoscut în mod conștient.A R.Mucchelit consideră că emoția se caracterizează prin:
●implicarea personală complexă (ceea ce ne vizează,ne,,astinge ,, în mod individual și singular);
●faptul că este esențial psihosomatică sau fiziologică-adică trăirea se desfășoară mai curând în plan fizic,fiind însoțită de fenomene sau senzații organice,funcționale decât la nivel conștient, sub forma sentimentelor;
●semnificații personale care se atribuie condițiilor de existență și mediu.
Nu putem ignora faptul că în opinia lui Solovey , emoțiile includ formarea unor capacități în următoarelele direcții :
●Cunoașterea emoțiilor personale.Conștientizarea de sine –recunoașterea unui sentiment atunci când el apare sau incapacitatea de a observa adevăratele sentimente întâlnite.
Persoanele care reușesc să gestioneze foarte bine mecanismele emționale au un simț mai sigur asupra felului în care reacționează în privința deciziilor personale.
●Gestionarea emoțiilor în așa fel încât să fie cele potrivite reprezintă capacitatea de conștientizare.Formarea capacității de încerca să se calmeze,de a scăpa de consecințele incapacității de a avea aceste calități emoționale fundamentale.Copii care nu reușesc să se stăpânească sunt confruntați permanent cu dezamăgiri și disperări,în timp ce cei care excelează în această direcție se pot reechilibra mult mai rapid în urma obstacolelor.
●Recunoașterea emoțiilor în ceilalți.Empatia ,o altă capacitate care se clădește pe baza conștientizării de sine emoționale este principiul fundamental al,,capaxcității de înțelegerii a celorlalți,,.Cei care sunt empatici sunt mai atenți la semnalele sociale subtile ce indică de ce au nevoie sau ce vor ceilalți.
●Manevrarea relațiilor.Capacitatea de a stabili relații înseamnă în mare măsură capacitatea de a gestiona emoțiile celorlalți.
Competența socială ,dar și incompetența socială vădește nedezvoltarea capacității specific implicate.Aceste capacități specifice de a stabili relații sociale contribuie la o mare popularitate,la spiritul de conducere și la eficiența în relațiile interpersonal întâlnite de multe ori.( Constantin Stanciu,pg.99,2009)
Emoțiile implică totodată și cunoașterea obiceiurilor și tradițiilor,dar și realizarea unei atitudini față de ele , și anume ce aduc ele bun pentru cunoaștere,dar și ce aduc ele rău-de ex.:formarea unor baraje emoționale și cognitive față de cunoaștere în general.
La polul opus ,întâlnim modelul lui R.Plutchik ,care redă cel mai adecvat realitatea emoțională și este și cel mai practic.
Acest model mai este numit și,modelul mixturii.Conform acestui model, se întâlnesc opt emoții bazale:
●anticipația●furia●bucuria
●acceptarea●surpriza●teama●durerea.
Structurarea afectivității ,se obține prin combinarea celor doi factori .Fiecare emoție de bază poate fi schimbată prin intensitate ,generând diferite nuanțe ale experienței afective .
Exemplu:emoția primară de teamă poate varia de la timiditate până la panică și teroare ( trecând prin sentimental de frică).
Cu toate acestea , se poate spune că în în clasificarea emoțiilor pe lângă intensitatea ( care exprimă gradul activității sau forței de declanșare) , trebuie să se ia în considerare și alte două criterii la fel de importante:
●Apropiere —îndepărtare
●Plăcut —neplăcut
Primul criteriu exprimă tendința de orientare și căutare a unor stimuli și de evitare ,respingere a altora.
Statistic ,,tendința spre ,, este declanșată de stimuli care provoacă plecarea ,iar tendința de respingere este provocată de stimuli asociați cu trăiri negativiste.Această dimensiune este relative independent de ,,plăcut-neplăcut,,.
Exemplu: furia este neplăcută ,dar ea poate provoca o apropiere de obiecte care formează ținta atacului,la fel o emoție care este acompaniată de note plăcute poate implica o tendință de evitare (ocolire).
Criteriul ,,plăcut —neplăcut,, permite distingerea între emoții de același grad de intensitate .Astfel teroarea și extazul pot avea același nivel de activitare intensitate,dar se diferențiează ușor după semn. .( Constantin Stanciu,pg.121,2009)
Fiecare elev se caracterizează printr-o formulă proprie a dinamicii emoționale: unii elevi aleg un prag de activare scăzut-sunt,,emoții,, , alții posedă o mare rezistență la acțiunea factorilor afectogeni-sunt ,,nemotivi,,,,,reci,, unii vor fi preponderant ,,triști,anxioși,timorați sau preponederent,,exuberanți,, volubili,veseli.Formula echilibrului emoțional nu este nici oredeterminată,înnăscută ,nici imuabilă,invariant;ea se elaborează în cadrul comunicației,,largi,,.
Perturbarea echilibrului afectiv ca urmare a acțiunii unor factori stresanți,tensionali determină serioase deficite de adaptare culminând cu apariția stărilor reactive și a ,,structurilor neurotice,,.
Și cu toate acestea jocul încă primează la elevi,fiind considerat o acumulare de creativitate și inteligență emoțională, deoarece fiecare creează și interpretează un rol pe care și-l asumă.
Psihologul Michael Lamport Commons,spre exemplu a stabilit trei stadii de dezvoltare mintală după perioada copilăriei fiecare dintre ele implicând capacitatea de face raționamente abstracte cu privire dintre ele implicând capacoatea de face raționamente abstractate cu privire la realizările stadiului anterior.Psihologul John Baron a mers pe direcția de a forma la oameni posibilitatea de a învăța să le formeze deprinderi de gândire rațională.
Baron a arătat că atunci când o problemă are un anumit grad de ambiguități se formează cel puțin două tabere ce își formează opiniile cu multă vehemență.El consideră că asemenea dezacord și emoții puternice decurg dintr-o absurditate subtilă a gândirii umane.
În studiul Rationality and intelligence (1985) Baron definește esența emoțiilor la elevi,drept artă a gândirii raționale un talentcăpătat prin învățare și nu înnăscut.
3.3.Teorii asupra emoției
3.3.1.Teoria lui James-Lange supra emoției
Una dintre primele teorii este cunoscută sub denumirea de Teoria lui James-Lange asupra emoției ,deoarece a fost elaborată independent de către William James și Carl Lange , care susțineau că fenomenul care are loc atunci când simțim o emoție, cum ar fi teama furia , tristețea sau bucuria, constă în percepția inconștientă a modificărilor fiziologice care au loc în organism.
James susținea că nu evenimentul în sine ne face să ne simțim ,speriați ,ci teama sau bucuria provin din modificările fiziologice care iau naștere ca urmare a acestui eveniment . Fără aceste reacții fiziologice,nu s-ar simți nici o emoție . (Nicky Hayes ,Sue Orrel,pg112,2006)
3.2.2.Teoria lui Cannon –Bard
Nu toți psihologii au fost de accord cu această cu această idée . La polul opus ,Walter Cannon ,care a descoperit reacția de luptă de fugă, afirmă că emoția pe care o simțim –cu alte cuvinte ,starea psihologică pe care o avem – și reacția fiziologică care are loc sunt complet distincte și independente între ele.
Deși Cannon a investigat aceste modificări fiziologice ,el credea că mintea și corpul sunt complet separate și că starea organismului nu influnțează în nici un fel psihicul
Acest tip de abordare este cunoscut sub denumirea de dualism ,deoarece aspectele psihologice și fiziologice ale emoției sunt văzute separat.
Teoriile emoțiilor nu pot avea efecte decât acolo unde există condițiile premergătoare aplicării lor,discuțiile conceptuale pot deschide largi viziuni asupra unor nuanțe pe care simpla pondere a unei aptitudini nu le poate da . Nicky Hayes ,Sue Orrel,pg112,2006)
3.3.3.Interacționism
Atât teoria lui James-Lange cât și teoria lui Cannon-Bard ,constituie puncte de vedere extremist .
Una afirmă că sentimentele sunt în întregime un produs al fiziologiei iar cealaltă teorie susține că sentimentele nu au nici o legătură cu fiziologia .
Majoritatea psihologilor moderni consideră că răspunsul se află undeva,între cele două extreme,considerându-l o interacțiune între aspectele psihologice ale emoțiilor și cele fiziologice .
De asemenea ,ei consideră că mediul social și experiențele anterioare contribuie la starea emoțională.
Literatura de specialitate menționează faptul că exită multe lucruri care pot influența stările emoționale și majoritatea abordărilor moderne se bazează pe această idée de interacționism ,care accentuează faptul că toate aceste aspecte trebuie să aibă loc simultan pentru a produce un efect .(Nicky Hayes ,Sue Orrel,pg114,2006)
3.3.4.Studii asupra emoțiilor
Studiul lui Maranon este intersant,deoarece arată că multe persoane văd o similitudine între senzațiile fiziologice produse de injectare cu adrenalină și emoțiile pe care le-au simțit.
Dar acest studiu , arată de asemenea că lucrurile nu sunt chiar atât de simple , după cum sugerează teoria lui James-Lange:Dacă modificările fiziologice ne cauzează emoțiile ,atunci nu are importanță modul cum a apărut,și chiar și la subiecții care au simțit o emoție reală, a fost necesară declanșarea acesteia printr-o evocare emoțională.
Se pare că înțelegerea evenimentelor ,partea cognitivă a experienței,este la fel de importantă ca și partea fiziologică. (Nicky Hayes ,Sue Orrel,pg115,2006)
Studiul lui Schachter .Studiul clinic al relației între emoție și starea de euforie a fost efectuat de Schachter în anul 1964, care pare să exprime clar relația între factorii fiziologici și cei psihologici.
El a sugerat că emoția pe care o simțim provine din două surse principale:
●modificările fiziologice pe care le suportă individul
●interpretarea pe care o dă evenimentele ce se petrec în jur.
Astfel de factori sociali și cognitivi joacă un tol -important în emoție,la fel ca și nivelurile de alertă,în sensul că modalitatea în care se face interpretarea și modificările fiziologice care ni se întâmplă sunt importante.
Teoria lui Schachter este diferită atât față de teoria lui James-Lange, cât și de teoria Cannon –Bard și este un exemplu de abordare,interacționistă, în psihologia fiziologică. (Paul Popescu-Neveanu,Mielu Zlate ,pg.187,2004)
3.3.Particularitățile afectivității puberului cu deficiență mintală
Dificultățile școlare întâlnite la puberul cu deficiență mintală nu pot fi abordate fără referiri la motivație ,particularitățile afective,voliționale,ca aspecte corelative ale personalității,care pot deregla adaptarea la cerințele școlare în pofida unei dezvoltări intelectuale în limitele normalului.
În cazul dificultăților școlare de natură emoțională există un blocaj în dezvoltarea afectivă a puberului cu deficiență mintală,cu influențe negative asupra structurii sale cognitive,care dereglează raporturile acestuia cu școala,generând un dezechilibru de natură predominant afectivă.
Astfel , puberii cu deficiență mintală ,timizi, mai ales cei înceți și slabi temperamental ,dacă nu sunt sprijiniți cum trebuie de cadrele didactice și la momentul oportun ,riscă să devină puberi cu deficiență mintală cu dificultăți școlare.
Afectivitatea stimulează în mod normal capacitatea de adaptare,îndeplinind un rol stenic în depășirea dificultăților și insucceselor școale întâlnite frecvent în rândul puberilor cu deficiență mintală.
Uneori însă, în urma unor conflicte interpersonale, trăite intens pe plan intern ,poate duce la instalarea unor condiții afective nefavorabile adaptării școlare
3.4.Caracteristicile structurilor afective ale deficientului mintal
Gama tulburărilor afective este foarte variată.Dintre acestea amintim doar pe cele mai frecvent întâlnite în rândul puberilor cu deficiență mintală:nesiguranță,teamă,neâncredere în forțele proprii ,deprimare ,tensiune emotivă ,ostilitate față de copii și adulți.
Dispoziția lor de bază este exagerată fiind adesea euforici,expansivi ,lipsiți uneori de autocritică.
Excitabilitatea lor exagerată este prezentă și în procesele de cunoaștere .Gândirea devine superficială iar atenția hipotenace ,capacitate de concentrare slabă ,mai ales în activităâile care presupun evort voluntar.Ei nu suportă explicații lungi ,obosesc rapid,motiv pentru care nu se pot mobiliza,lăsând astfel impresia de insuficiență psihică.
Unii deficienți mintali prezintă tulburări mobile ale proceselor afective ,alții prezintă labilitate afectivă,ce se caracterizează prin trecerea rapidă de la o stare de bună dispoziție la una rea.
Alții prezintă vâscozitate afectivă ,care constă în trecerea lentă și cu dificultate de la o stare emoțională la alta.La deficienții mintali cu dificultăți școlare se întâlnește adesea inversiune afectivă.
Ambivalența afectivă,adică existența contradictorie a unor atitudini opuse față de aceeași persoană,poate fi deasemenea întâlnită la acești copii.
Hiperemotivitatea este o tulburare a reacțiilor emoționale foarte frecventă în rândul deficienților mintali,caracterizată prin stări de tensiune permanentă,deprimante,de teamă obsesivă în fața necunoscutului și a propriilor reacții emoționale pe care nu le poate stăpâni și care-i împiedică în activitatea lor școlară ;sunt hipersensibili în relațiile cu cei din jur,fapt pentru care se izolează , se introvertesc.
Cu timpul evită colectivitatea ,prietenii și alte situații școlare care îi emoționează și îi tensionează.Hiperemotivitatea ,la rândul ei,poate devaloriza eficiența intelectuală.
Ea contribuie la diminuarea energiei neuropsihice prin instalarea unei stări de oboseală ,pregătind astfel premisele unor noi succese școlare.
Insuccesele repetate și prelungite favorizează generarea a diverse forme de agresiune,care dezvoltă noi reacții inadaptive sau le consolidează pe cele existente ,inhibând astfel învățarea normală.
Anxietatea școlară,fobia care poate avea o durată mai lungă,vizează frica de eșec de sancțiuni,de cadrele didactice,motiv pentru care deficientul mintal refuză să mearfă la școală .Când este trimis cu forța , apar reacții de anxietate care pot duce la panică.
Anxietatea cronicizată se recunoaște prin comportamentul care se deosebește de al celorlalți copii de aceeași vârstă ,prin capacitatea de concentrare scăzută,randament țcolar slab,sub nivelul posibilităților intelectuale,o nelinițte permanentă izvorâtă dintr-o teamă
nejustificată,predispoziția exagerată la spaimă,reacții exagerate la zgomote neașteptate,anorexie,cefalee,fatigabilitate și labilitate afectivă; de regulă acești copii sunt irascibili,se culcă neliniștiți,adorm greu,se trezesc mereu peste noapte ,nu mțnâncă corespunzător,trăiesc cu teama permanentă că nu vor ști să răspundă la școală.
Unii elevi cu grad redus de toleranță la frustrare.Această situație îi descurajează,îi deprimă ,le dezvoltă angoasa și insecuritatea,inchizându-i astfel și mai mult în,, cercul vicios al eșecului,, .
La deficienții mintali cu dificultăți școlare vom întâlni pasivitate deplină sau opoziție activă față de anumite cerințe,activități.
Negativismul fiziologic,în anumite etape ale dezvoltării,devine caracteristic copiilor cu deficiențe mintale cu dificultăți de adaptare școlară.
Negativismul se prezintă ca o tulburare în sfera activității voluntare caracterizat fiind printr-o rezistență pasivă (când refuză numai să execute) sau activă (când execută inversul comenzii) la solicitările externe sau interne.
Se manifestă prin îndărătnicie .încăpățânare,opozabilitate ,a căror stabilitate,durată și intensitate diferă de la un copil deficient la altul.
CAPITOLUL 4
ORIENTAREA PROFESIONALĂ LA PUBERUL CU DEBILITATE MINTALĂ
4.1.Ce este orientarea profesională
Pentru a dezbate pe larg prezentul capitol,trebuie evidențiate definițiile orientării
profesionale.
Astfel, John Arnold,într-un studiu publicat recent (2011),enumeră nu mai puțin de opt definiții formulate conceptului de carieră profesională în perioada anilor 1988-1994.
La acestea putem adăuga încă o mulțime de alte definiții răspândite în literatura de specialitate .
Dintre definițiile existente în literatura de specialitate mă voi opri doar asupra a trei care accentuează fiecare în parte un anumit aspect al orientării profesionale și care toate ,la un loc ,evident într-o anumită manieră sintetic-integrativă, furnizează o viziune completă și complexă asupra realității pe care o avem în vedere,aceea orientare profesională a puberului cu deficiență mintală. .
Donald E.Super ,începând cu lucrările publicate în perioada anilor 50 și continuând cu cele apărute în deceniile următoare,conturează o perspectivă interesantă de definire a orientării profesionale:,,O orientare profesională este o succesiune de profesiuni,îndeletniciri și poziții pe care le are o persoană în decursul perioadei active a vieții .Definiția orientării profesionale se poate extinde dincolo de limitele perioadei active de viață ,incluzând funcțiile prevocaționale și postvocaționale ,cum sunt cele de studenți (care se pregătesc pentru o muncă) și de pensionari ( având rolul de suplinitori la pensie),,.
Accentul cade pe durata carierei ,aceea întânzându-se practic de-a lungul vieții individului .Extinderea carierei dincolo de limitele vieții active a individului țintește spre corelarea carierei profesionale cu alte activități ale individului, cu însăși viața lui.
Conceptul de orientare profesională este interesant ,dar riscă să fie mult prea general și nespecific;de aceea el trebuie îngustat la ceea ce desemnăm prin,,orientare profesională,,,adică la acel ansamblu de roluri profesionale pe care individual le obține și le ,,interpretează ,, de-a lungul vieții active.
Perlmutter și Hall (1992) defineau orientarea profesională ca :,,ansamblul ocupațiilor caracterizate prin instruire și experiență,în care o persoană accede la poziții superioare care necesită mai multă responsabilitate și competență și care asigură un răspuns financiar crescut din partea organizației,, .
Garey Johns (2008) definește orientarea profesională ca : o succesiune evolutivă de activități profesionale și poziții profesionale pe care le atinge o persoană,ca și atitudinile ,cunoștințele și competențele dezvoltate de-a lungul timpului ,, .
Pornind de la o serie de alți autori ,Johns distinge două tipuri de orientări profesionale,și anume orientarea externă,concepută ca succesiune obiectivă de poziții ale unei persoane,și orientarea internă ,care vizează interpretarea subiectivă pe care o dă individual exigențelor profesionale obiective.De fapt,termenii de orientare externă și orientare internă sunt impropriu folosiți.
În realitate ,este vorba despre aspectele obiective ale orientării profesionale și despre cele psihologice ,subiective.
De altfel, chiar autorii care utilizează terminologia de mai sus ,precizează că,atunci când vorbesc despre orientare profesională externă ,au în vedere fie pozițiile profesionale deținute de indivizi ,fie factorii externi ( salariu , tip de muncă) implicați de o carieră,pe când termenul de carieră internă are în vedere modul de percepere și reprezentare a orientării profesionale de către individ .
Astfel încât am putea vorbi ,cel mult ,despre orientare obiectivă (concepută cu succesiunea pozițiilor ocupate de individ de-a lungul vieții profesionale) și despre orientare subiectivă ,percepută ( referitoare la modul cum filtrează și interpretează individul pozițiile parcurse, semnificația pe care le-o acordă).
Noțiunea de succesiune evolutivă ,și mai ales ,cuvântul atinge sugerează ascensiunea ca trăsătură distinctă a orientării profesionale.
Acesta arată că elementele fundamentale ale orientării profesionale sunt:
●mișcarea profesională a individului de-a lungul timpului;
●interacțiunea factorilor individuali cu cei organizaționali ,reacțiile oamenilor la un post depinzând de potrivirea /nepotrivirea dintre conceptul de sine ocupațional și constrângerile conținute de postul respective;
Orientarea profesională a oricărui individ reprezintă o suită de activități desfășurate în poziții profesionale ocupăte în decursul anilor ,pe baza aptitudinilor ,cunoștințelor și competențelor dezvoltate și a experienței câștigate.
Conceptul de orientare profesională a suferit modificări de-a lungul timpului ,ceea ce se înțelege astăzi că acest termen este destul de diferit de noțiunea clasică .
Orientarea profesională ,prin natura ei ,nu implică succesul sau eșecul ,avansarea lentă sau rapidă .Singurul în măsură să aprecieze dacă o orientare profesională este un succes sau un eșec este individul .
Totuși ,reflectarea propriei cariere în părerile altora este importantă atât pentru siguranța de sine, pentru confirmarea că drumul ales este bun ,cât și pentru motivare ,fiecare individ căutând simpatia altora .
O carieră se compune și din comporetamente și atitudini,adică din ceea ce o persoană face și resimte .Orientarea profesională comportă aspecte subiective și obiective.
Elementele subiective sunt valorile ,atitudinile ,personalitatea și motivațiile care se transformă pe măsură ce persoana evoluează ,iar cele obiective sunt activitățile și comportamentele ,selecțiile profesionale ,posturile ocupate .O analiză completă a unei orientării profesionale nu poate face abstracție de nici unul dintre aceste aspecte.
4.2.Specificul orientării profesionale la deficientul mintal
Pentru a răspunde schimbărilor petrecute în viața socială contemporană și pentru a se putea transforma într-o autentică educație pentru schimbare ,educația permanentă contemporană a impus unele modificări ale educației tradiționale.
Misiunea orientării spre profesie a deficientului mintal revine școlii.Cunoașterea personalității deficienților mintali ,a compatibilității parțiale sau totale ,specifice înttre om-profesie au intrat treptat în atenția cadrelor didactice ,în acțiuni complementare cu psihologii școlari .
Profesorii urmăresc performanțele deficienților mintali la lecții ,le coroborează cu informațiile de la părinți ,cu poziția exprimată de aceștia în limita posibilităților lor și cu informațiile obținute de la consilierul școlar.
Perspectiva modernă a educației întărește rolul școlii în pregătirea deficienților mintali pentru viața activă,deopotrivă sub aspectul cunoștințelor și abilităților transferabile ,cât și psihologic ,pentru asimilarea noilor tendințe în calificarea forței de muncă,în adaptarea profesiilor.
Ținând cont de nevoia acută de profesionalizare a corpului didactic angrenat în orientarea școlară și profesională a deficienților mintali ,s-a liberalizat accesul profesorilor ,învățătorilor ,institutorilor la module de formare continuă din centrele de perfecționare.
Atribuții de orientare școlară au toate cadrele didactice ,în măsura în care își concep propria disciplină dintr-o perspectivă formativă,dinamică,adaptată la cerințele realității sociale și ale vârstei deficienților mintali.
Finalitatea transformatoare a oricărei achiziții trebuie plasată în relație cu trebuințele individuale de învățare ,cu disponibilitățile prezente și cu capacitățile de dezvoltare ulterioară ce se întrevăd în cazul fiecărui deficienț mintal.
Pe parcursul ciclurilor de învățământ ,profesorii trebuie să aducă la cunoștința părinților și elevilor segmentul următor de școlaritate și informații referitoare la ofertele educaționale.
Prezentarea acestor date permite formularea unei opțiuni în cunoștință de cauză a părinților și o orientare preliminară către o filieră ulterioară de studiu.
Profesorii sunt cei care, timp de câțiva ani ,au fost martorii evoluției intelectuale ,ai maturizării afective ,ai diversificării relațiilor sociale ale puberului deficient mintal ,iar aprecierea sa este extrem de importantă pentru ajustarea dorințelor cu posibilităților reale de aces pe piața muncii .
Scopul educației școlare este acela de a dezvolta la nivelul maxim potențialul fiecărui deficient mintal și de a forma toate acele posibilități care să-l ajute în integrarea socială.
Încă din primele referințe,orientarea profesională a deficientului mintal a fost definită ca ,, orice demers organizat de abordare a unor sfaturi și îndrumări cu privire la alegerea profesiunii,, (Walther)
Astfel F.Parson (fondatorul primului laborator de orientare vocațională pentru debilii mintali) consideră că există trei tipuri de demersuri definitorii pentru acțiunile de orientare profesională:
•cunoașterea cerințelor și condițiilor de reușită în anumite domenii de activitate și implicit cunoașterea solicitărilor caracteristice pentru diferitele profesiuni desfășurate de debilii mintali în limita posibilităților lor;
•înțelegerea aptitudinilor ,intereselor ,ânclinațiilor și potențialităților,a resurselor și limitelor deficienților mintali;
•utilizarea unor procedee de analiză și inter-relaționare a celor două categorii de date în vederea interpretării lor și a formulării unor concluzii ce se pot exprima prin sfatul de orientare sau prin recomandări referitoare la angajarea deficienților mintali în diferite locuri de muncă.
4.3.Obiectivele orientării profesionale pentru deficientul mintal
Referindu-se la o sinteză posibilă asupra obiectivelor orientării școlare și profesionale pentru deficientul mintal,E,Mouboissin,subliniează următoarele obiective:
•orientarea școlară și profesională ,prin conținutul și finalitățile sale,presupune a ajuta deficientul mintal ,în special în perioada devenirii sale,să se cunoască ,să se accepte pe sine și să folosească această cunoaștere pentru a face alegeri cu privire la programul de pregătire profesională în limita posibilităților lor;
•să ajute deficientul mintal să atingă și să mențină un nivel și un ritm optim de dezvoltare și realizare;
•să ajute deficientul mintal să devină și să rămână o persoană bine integrantă în viața socială și profesională;
•asigurarea unui cadru funcțional în vederea oferirii serviciilor de consiliere și orientare de profesională de calitate a deficienților mintali;
•furnizarea de servicii de orientare profesională de calitate pentru deficienții mintali înmatriculați în sistemul național de învățământ;
•dezvoltarea resurselor și implementarea unui model de servicii de orientare profesională în ceea ce-i privește pe deficienții mintali;
•utilizarea unei platforme în vederea accesului la servicii privind orientarea profesională a deficienților mintali.
În vederea atingerii obiectivelor stabilite-asigurarea corelării aspirațiilor deficientului mintal cu oferta educațională și cu cererea pieței muncii-orientarea profesională se bazează criterii de selecții complexe.Acestea sunt:
•Punctul de informare și consiliere reprezintă cadru organizat pentru desfășurarea de activități de consiliere și orientare profesională a deficienților mintali înmatriculați în sistemul național de învățământ
•Misiunea informării este asigurarea corelării aspirațiilor deficientului mintal cu oferta educațională și cu cererea pieței muncii .Acesta completează oferta de servicii privind informarea și orientarea în cariera deficienților mintali ,în limita posibilităților lor , în scopul întregirii școlare și pe piața forței de muncă ,pe lângă ceea ce oferă școala.
4.3.1. Interacțiunile din cadrul familiei în privința orienării profesionale
ale puberului deficient
Complexitatea relațiilor umane este incontestabilă întrucât nimeni nu poate ignora dificultățile care apar în comunicarea cu ceilalți în a înțelege și a se face înțeles.
Într-o familie, această complexitate este accentuată de însăși faptul că din punct de vedere psihologic , trebuie să existe o relație de comunicare permanentă.
În acest cadru,studierea relațiilor dintre două persoane,chiar dacă acestea sunt mama și copilul ,nu reflectă complexitatea interacțiunilor membrilor ei.
Influența mutuală a membrilor familiei este mai bine studiată acum și se cunosc mai multe date despre această problemă.
Măsurarea sau obiectivitatea interacțiunilor unui grup mai mare de două persoane devine extrem de dificilă .
Măsurarea sau obiectivitatea interacțiunilor unui grup mai mare de două persoane devine extrem de dificilă.
Interacțiunea dintre părinți-fizică sau verbală-este modificată calitativ și cantitativ în prezența puberului deficient,prin acțiune directă sau indirectă .
Familiile dezorganizate au în mod caracteristic afectat tiparul de comunicare,iar echilibrul familiei este sever tulburat de existența conflictelor, neținând cont de existența puberului deficient.
Alianțele,coalițiile dintre membrii familiei,ca și ostilitatea lor au un rol deosebit în direcționarea comunicării ,având un impact negativ asupra puberului deficient.
Se cunosc situații în care din diferite motive survin neânțelegeri,reproșuri,tensiuni între soți.În aceste condiții interacțiunile dintre părinți-și puberul deficient au mai mult de suferit.
Pierderea unei legături semnificative în familie înlocuită de o relație restantă neadecvată stă la originea stresului psihosocial.
Balanța emoțională a individului poate fi înclinată nu numai de un șoc puternic,ci și de o serie de distrupții de mai mică intensitate ,care se repetă însă un timp mai îndelungat.
Sunt cazuri când vulnerabilitatea la stres a unui membru din familie depinde de factori genetici și psihosociali (fracmentarea relației psiho-sociale ,având efect comunicarea deficitară și limitată),alienarea socială și personală.
Pierderea reală,mai mult decât cea simbolică,a ambilor părinți sau a unuia dintre ei ,survenită în timpul dezvoltării puberului deficient (oricând în timpul copilăriei) constituie un traumatism psihic sever,cu implicații imediate sau tardive asupra dezvoltării intrapsihice.
Chiar dacă părinții sunt pierduți la vârsta deplinei maturități, puberul deficient supradimensionează evenimentul,pe care îl investește ca valoare deosebită,mult mai mare decât o pierdere curentă.
Familiile cu relații disarmonice constituie și cadrul în care nu pot exista relații normale de comunicare între părinți și puberul deficient.
Ca o formă de comunitate fundamentală în cadrul societății,familia condiționează îndeplinirea idealului uman caracteristic soccietății,contribuind la realizarea perspectivelor de viitor ale puberului deficient.
Gradul ridicat al eficienței influențelor familiale sunt datorate faptului că familia acționează de la început și în permență cu forța exemplului viu și direct.
Familia este un model complex,care se impune cu prioritate observației,atenției și voinței.Modelul familial este cu atât mai imperios urmat ,cu cât se are în vedere vârstele.
Căldura afectivă care ar trebui să se găsească în fiecare familie este condiția fundamentală a construirii unui fond sănătos al psicului ,iar autoritatea,pe care în mod normal părinții și-o atribuie,pe care în mod normal părinții și-o capătă prin demnitate și exigență ete conduita cultivării respectului față de om și societate,sentiment.
Dar de multe ori influența mediului familial este condiționată de o serie de factori caracteristici,care depind de la caz la caz,dând notă specifică personalității puberilor deficienți existenți într-o familie,ca reflectare a personalității părinților.
Atmosfera de familie,stilul de viață al acesteia,principiile și convingerile insipirate membrilor familiei de părinți ,adică de cei ce în mod firesc creează familia,preocupările lor,nivelul lor de cultură,pregătirea pegagogică și interesul pentru educația puberului deficient, corectitudinea în relațiile cu oamenii și atitudinea față de societate,toți acești factori creează o ambianță educativă,care va hotărâ coordonatele personalității acestuia.
4.3.2.Tipologia alegerii profesiei -elemente de structură și dezvoltare
în privința puberului deficient
Tipologia alegerii profesiei -elemente de structură și dezvoltare în privința puberului deficient constituie tipul relativ stabil al talentelor ,valorilor ,atitudinilor și activităților ocupaționale .
Managementul orientării profesionale ,în ceea cel privește pe puberul deficient ,implică foarte mulți factori care pot fi grupați pe câteva domenii de analiză:organizația ,postul,propria persoană.
În funcție de starea acestor factori ,se poate lua decizia de perseverare în direcția actuală ,în ipoteza că evoluția lor este ascendentă sau de reorientare , înainte ca amenințările potențiale detectate să se materializeze.
Tipuri de cariere .În literatura de specialitate,teoria tipului de carieră a lui John Holland face parte din cele mai cunoscute și acceptate abordări științifice ale orientării profesionale .
1,tipul realist- are ca principal caracteristică predispoziția către domeniul etnic ,mecanic ,fiind recunoscut prin abilități mai mult practice decât de natură cognitivă sau speculativă.
Tipul realist este recunoscut prin dexteritatea de manipulare a obiectelor și preferă un mediu de lucru ordonat și care nu necesită punerea în valoare a spiritului creativ sau a spontaneității .
În general,în acest tipar se potrivesc persoane timide ,slab relaționate social și fără mari pretenții de pregătire sau calificare profesională.
Este un tip masculin, agresiv,materialist,stabil emoțional,conformist și lipsit de intuiție .Dispune de organizare motorie bună ,dar nu și de deprinderi concrete și de relaționare.Îi plac activitățile educaționale și sociale .
2.tipul convențional-este reprezentat de persoane ordonate ,practice și totodată conformist ,care se încadrează perfect într-un sistem de reguli sau norme prestabilite .Astfel de persoane sunt marcate de nevoia de a-și organiza cât mai riguros activitatea și de a supune rezultatele muncii lor sau a celorlalți unor proceduri de evaluare dure și eficiente.
Nu se remarcă prin imaginație, spontaneitate sau flexibilitate.
Preferă să lucreze într-un mediu profesional ( stabil și lipsit de riscuri sau de provocări profesionale).Competitivitatea nu este punctul forte al tipului convențional.
Se descurcă bine în activități ce presupun procesări repetitive ,prescrise de procedure și algoritmi ,activități ce implică manipulări,ordonări ,sistematizări ale datelor ,cifrelor.
În ceea ce privește personalitatea lui ,acesta dispune de o structură verbal și comportamentală formal,conformistă.
Acordă valoare securității și dependenței .Este o persoană îngrijită,sociabilă ,conservatoire ,de obicei practică și eficientă .
Alege roluri de subordonat și îi displac activitățile nestructurate și artistice.
Activitățile potrivite-contabilitate,finanțe.
3.tipul social-este opusul celor două modele prezentate mai sus .Având o profundă orientare către mediul exterior ,tipul social este prietenos ,amabil, comunicativ,flexibil ,într-un cuvânt este un bun negociator .
Preferă activitățile bazate pe informare și pe colaborare cu alte persoane.Pentru dezvoltarea preocupărilor sale profesionale caută mai degrabă mediul de lucru informal,puțin ordonat sau sistematizat. (E.Fischbein,T.Herseni-Sociologia și viața,editura Nemira, București,2003)
Nu agreează controlul și nici nu simte nevoia de a primi acorduri sau de a se proteja prin aprobări formale ,la fel cum nu suportă să fie dominat sau manipulate .
Preferă activitățile care presupun interacțiuni sociale frecvente ,diverse ,dar și uzură emoțională .
Este o persoană idealist ,altruistă .Dispune de deprinderi verbale și de relaționare ;sunt călduroși și grijulii cu alții .Activitățile potrivite:marketing,consiliere ,activități terapeutice.
4.tipul artistic-se caracterizează prin imaginație,fantezie creatoare, intuiție și putere de transfigurare a realității.
Acest tip tinde să confere elementelor material o nouă înfățișare ,punându-se într-o nouă relație pentru ca transfigurarea să capete semnificația dorită sau întrezărită de el și pentru ca această semnificație să poată fi comunicată semenilor săi.
Timpul artistic este în general emotive ,dezordonat ,lipsit de spirit practice și convenționalism .
Preferă activitățile ambigue și nesistematizate care cer crearea unor forme expressive de scriere și exprimare vizuală sau orală.
Sunt indivizi imaginativi ,intuitivi,independenți dar și dezordonați și nepractici.Preferă relaționarea personal indirect ,printr-o autoexprimare proprie mediului artistic.Este sensibil,flexibil,introrectiv,submisiv,emotiv și nepractic.
5.tipul întreprinzător-manifestă predispoziții pentru acțiune și implicare în activitate,de introducere a noului și de invoire a cadsrului existent.Nevoia de independență și capacitatea de asumare a riscului constituie trăsăturile dominante în acest caz.
Întreprinzătorul este unul din cei mai interiorizați indivizi (introvertit),care își caută autonomia.
Totodată îi place să lucreze cu oamenii ,dar își concentrează toate forțele pentru a-l conduce și controla în scopul atingerii obiectivelor propuse.
Este un tip optimist în general, încrezător în forțele proprii și dornic să dețină puterea,ambițios dar și foarte impulsiv.
Preferă acțiunea în locul gândirii,ahtiat după locurile de leader,motivat de putere și recunoaștere social.
Îi plac activitățile teoretice,bazate pe gândire abstract.Activitățile prefereate sunt cele ce presupun competențe de leader,de persuasiune,de relaționare interpersonal (mai superficial însă decât la tipul social).
6.tipul investigativ-persoanele care fac parte din această categorie se caracterizează printr-o originalitate și independență,dar pot fi în același timp și impulsive.Preferă să se implice în activități care fac apel la cunoaștere și înțelegere,la finețea observației sau la capacitatea de analiză complexă a fenomenelor.
Din această cauză nu suportă activitățile stereotype ,monotome sau pe cele care nu prezintă un grad de noutate sau o complexitate aparte.Este bine orientat în sarcină ,gândește problemele,încearcă să înțeleagă cauzalitatea și interdependența lor.
Îi displac activitățile sociale persuasive ,reflexive.Preferă activitățile care implică și analizarea fenomenelor pentru a-și dezvolta cunoașterea și înțelegerea.Este complicat ,original și independent dar și dezordonat ,nepractic și impulsive.Activități potrivite- cercetare și dezvoltare,consultanță.
CAPITOLUL 5
ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA CERCETĂRII
5.1.Scopul cercetării
Cercetarea de față a avut un caracter constatativ-descriptiv.
Scopul a fost de a arăta ce influență au factorii afectivi în orientarea profesională la puberii cu dizabilități, comparativ cu normalul de aceeași vârstă cronologică.
O nevoie fundamentală a puberilor cu dizabilități este dobândirea autoaprecierii realiste și a respectului de sine.
Ținând cont de observațiile de mai sus, am pornit de la presupunerea că în societate puberi cu dizabilități beneficiază de mai puțină afectivitate în ceea ce privește orientarea spre o carieră profesională prezentând o stimă de sine deficitară, acest aspect datorându-se în primul rând lipsei satisfacerii unor nevoi fundamentale .
5.2.Obiectivele cercetării
5.2.1.Obiective generale
Obiectivele generale al prezentei lucrări sunt de a oferi puberilor cu dizabilități capacitatea de a se bucura de drepturi depline și de a beneficia complet de participarea la viața socială și economică mai ales prin intermediul pieței unice . În această idee obiectivele lucrării au fost :
●Consultarea literaturii de specialitate pentru a stabili gradul de actualitate a temei și nivelul la care se află cercetările din domeniu;
●Stabilirea ipotezelor cercetării precum și modalitățile prin care vor fi verificate;
●Redactarea unei lucrări care să cuprindă desfășurarea și rezultatele finale ale cercetării în scopul popularizării acestora pentru toți specialiștii în domeniu.
●Îmbunătățirea statusului emoțional al puberilor cu dizabilități pentru a aspira în viitor la o carieră profesională;
●Bună inserție familială și socială ;
●Identificarea unor instrumente psihologice valide, prin care să evaluăm
influențele factorilor afectivi în orientarea profesională la puberul cu debilitate mintală, comparativ cu normalul de aceeași vârstă cronologică;
●Implementarea unui sistem sau model complex de evaluare , orientare și formare profesională, în cadrul atelierelor de lucru , urmate de servicii de asistență dedicată pentru integrarea pe piața liberă a muncii .
5.2.2.Obiective specifice
●Identificarea și analizarea aspectelor care necesită îmbunătățiri sau dezvoltări pentru creșterea accesului pe piața de muncă a puberilor cu dizabilități ;
●Analizarea pieței de muncă disponibilă în regiunile selectate pentru a
asigura corelația necesară dintre competențele profesionale ;
●Determinarea atât a vârstei cronologice cât și a vârstei mintale pentru puberii cu dizabilități din lotul investigat;
●Analiza pieței de muncă disponibilă în regiunile selectate pentru a
asigura corelația necesară dintre competențele transferate și oportunitățile de angajare disponibile ;
●Stabilirea caracteristicilor diferențiate dintre aptitudinile și interesele loturilor de puberi cu dizabilități și puberi cu intelect normal;
●Elaborarea și implementarea unui model de reabilitare profesională bazat pe o abordare personalizată a evaluării, orientării vocaționale , instruirii și altor servicii de suport la angajare ;
●Realizarea propriilor aptitudini ,valori individuale și interese în vederea unei îndrumări profesionale corespunzătoare pentru puberii cu deficiențe.
●Creșterea gradului de informare și conștientizare asupra procesului de
integrare în muncă a puberilor cu dizabilități , la diverse paliere și grupuri țintă , prin campanii ;
●Identificarea propriilor cunoștințe estimate de absolvenți clasei a- VIII-a cu dizabilități care corespund cerințelor actuale de pe piața muncii.
●Analiza relației cu familia, suportul sau absența unui suport, din partea acesteia care pot condiționa buna orientare socio-profesională pentru puberii cu dizabilități.
●Rolul pe care școlile speciale le-ar putea avea pentru o mai bună orientare socio-profesională a puberilor cu dizabilități senzoriale,
●Importanța programelor de orientare școlară și profesională în alegerile făcute de puberii cu dizabilități.
●Determinarea gradului de încredere pe care aceștia o au în unele cadre didactice în ceea ce privește orientarea profesională.
5.3.Ipoteza lucrării
Pornind de la observațiile din literatura de specialitate, am presupus că:
1.Puberii cu dizabilități au o imagine ce beneficiează de mai puțină afectivitate comparativ cu puberii de aceeași vârstă cu intellect normal ,care se pot orienta profesional mult mai ușor ;
2.La puberii cu dizabilități se presupune că handicapul lor ,indiferent de forma lor,își lasă amprenta asupra atitudinilor ,aptitudinilor sau structurii intereselor.
3. Puberii cu dizabilități au o stimă de sine mai scăzută, în acord cu natura
negativă a imaginii de sine.
Ipotezele de lucru (operaționale) care m-au orientat în analiza cantitativă a răspunsurilor participanților au fost:
1.Scăderea nivelului de trai general și creșterea sărăciei populației ,fapt pentru care puberii cu dizabilități nu beneficiează de aceeași afectivitate ,la fel ca puberii normali când vine vorba de orientarea acestora în plan profesional;
2.Izolare și marginalizare din cauza diferențelor sociale ( intervine diferența dintre puberii cu dizabilități și cei fără dizabilități);
3.Dependența puberilor cu dizabilități de sistemul de sprijin și asistență socială.
4.Implicare redusă a societății civile în problematica puberilor cu dizabilități , număr redus de organizații neguvernamentale, resurse limitate;
5.Există diferențe semnificative între satisfacția în viață din punct de vedere afectiv între a puberii cu dizabilității și puberii cu intelect normal
6.Există diferențe semnificative între gradul de fericire autopercepută a puberilor cu dizabilitate față de puberii cu intelect normal.
9.Există diferențe semnificative în ceea ce priveste acceptarea puberilor cu dizabilități care necesită cerințe educative speciale de către cadrele didactice care au participat la programul de intervenție, în funcție momentul testării comparative cu puberii cu intelect normal .
5.4.Implementarea ,monitorizarea și evaluarea
Implementarea măsurilor stabilite în cadrul strategiei presupune un proces de planificare multianuală bazat pe obiective generale și nevoile locale, precum și pe resursele materiale, financiare și umane disponibile.
Monitorizarea și evaluarea implementării strategiei reprezintă activități de maximă importanță care pot determina revizuirea planului național de acțiune și redefinirea unora dintre măsuri, în funcție de contextul social la nivelul comunităților, de evoluția nevoilor puberilor cu dizabilități și a numărului acestora =n comparație cu puberii cu intellect normal de aceeași vârstă.
Activitatea de monitorizare și evaluare are în vedere următoarele:
•selectarea unor indicatori de performanță pentru obiectivele generale ale strategiei;
•dezvoltarea unor programe de cercetare asupra unor grupuri cu grad mare de risc ce nu beneficiează de afectivitate în orientarea profesională;
•identificarea punctelor slabe în procesul de implementare al strategiei și al soluțiilor de rezolvare;
•asigurarea de informații corecte despre dinamica puberilor cu dizabilități și condițiile lor de viață comparative cu puberii cu intellect normal de aceeași vârstă.
5.5.Metodele de cercetare
Ca metode de cercetare în vederea desfășurării acestei lucrări, acumulării datelor , prelucrării subiecților și interpretării rezultatelor care au condus la formularea unor concluzii finale, s-au folosit metode ca:
Metoda documentării teoretice. Documentarea teoretică a presupus căutarea resurselor bibliografice în care era tratată problema cercetată, consemnarea și selectarea acestor probleme, urmate de prelucrarea și interpretarea rezultatelor obținute .Din studierea surselor bibliografice, m-am informat despre problemele și nevoile puberilor cu dizabilități , pentru a beneficia pe viitor atât de afectivitate cât și de ajutor pentru integrarea socio profesională.
Metoda anchetei s-a desfășurat pe baza observației puberilor cu dizabilități consultării fișelor și discuțiilor purtate ;
Metoda observației a constituit una dintre mijloacele principale de investigație directă a realității, a reprezentat punctul de plecare în obținerea materialelor faptice, concrete, care au constituit apoi baza analizei. Așadar prin intermediul acestei metode mi-am fixat drept scop principal urmărirea ,pe de o parte ,a modului și procedeelor de prezentare și comunicare a cunoștințelor,iar pe de altă parte, gradul de însușire a acestora de către puberii din cele două loturi.Trebuie menționat faptul că,dată fiind susceptibilitatea deosebită a puberilor cu dizabilități,aceștia nu știau că sunt observați,evitând astfel apariția fenomenelor de blocaj și inhibiție;
Metoda convorbirii a urmărit stimularea în exprimare a puberilor cu dizabilități,fără a-i pune în dificultate.Discuția a fost orientată în direcția surprinderii frământărilor interne al acestor puberi,a mediului în care își desfășoară viața și activitatea,a descoperirii aptitudinilor pentru o viitoare profesie.
Metoda biografică a contribuit la descoperirea antecedentelor tulburării și a comportamentului puberlor cu dizabilități,pe baza relatării părinților,a rudelor și a profesorilor.
Metoda experimentului psihologic. Experimentul a constat într-un sistem complex de cunoaștere a realității, caracterizat prin utilizarea raționamentului experimental ce a prelucrat atât fapte provenite din observație cât și din teste.Experimentul a presupus o stare activă a subiectului și a implicat o activare metodică orientată spre un scop precis de verificare a ipotezei.
Metoda experimentului psihologic a constat într-un sistem complex de cunoaștere a realității, caracterizat prin utilizarea raționamentului ce prelucrează fapte provenite din observație. Experimentul a presupus o stare activă a puberilor cu dizabilități comparativ cu situația puberilor cu intelect normal de aceeași vârstă și a implicat o activare metodică orientată spre un scop precis de verificare a ipotezei prezentată sub formă de tabele și grafice
5.6.Desfășurarea cercetării
Desfășurarea cercetării s-a efectuat pe un număr de 15 de puberi cu intelect normal ,clasa a –VIII-a ,având vârsta de 14 ani de la Școala și 14 puberi cu dizabilități intelectuale și motorii având aceeași vârstă , clasa a –VIII-a , de la Școala Specială din orașul unde toți elevii au fost investigați din punct de vedere psihologic.
Elevii au fost aleși și atât din școala specială cât și din școala de masă.
Lotul puberilor cu intelect normal
Tabelul 1.Distribuția pe sexe a puberilor cu intelect normal
Grafic nr.1. Distribuția pe sexe a puberilor cu intelect normal
Din punct de vedere neuropsihologic ,atât fetele cât și băieții din acest lot au prezintat o dezvoltare în limite normale.
8 puberi cu intelect normal vin din familii organizate,2 puberi sunt orfani de unul din părinți ,iar 4 vin din familii dezorganizate.Trebuie menționat faptul că situația familială a acestor ele nu au avut influețe negative în ceea ce privește dezvoltarea lor neuropsihică.
La majoritatea ,situația familială este precară,mulți dintre ei evând părinți care beneficiau de ajutoare sociale complectând veniturile cu alocația copiilor.
Lotul puberilor cu dizabilități a fost format din 15 puberi,având vârsta de 16 ani.
Eșantionul celor 15 puberi cu dizabilități, a fost alcătuit astfel:
•6 care cu deficiență de auz – 0,84 %
•5 cu deficiențe locomotori-0,7 %
•3 cu deficiențe senzoriale -0,42
Tabelul 2.Distribuția pe sexe a puberilor cu dizabilități
Grafic nr.2. Distribuția pe sexe a puberilor cu dizabilități
Din care :
Grafic nr.3.Deficiențele puberilor
În încercarea de a culege informații privind orientarea profesională de care au avut parte cei cu o dizabilitate, am avut în vedere următoarele criterii de selecție:
•afecțiunea să nu fie una gravă și congenitală;
•să nu sufere de dizabilități asociate;
•să aibă vârsta între 13-14 de ani;
•să fie orientați profesional;
•pe parcursul perioadei de școlarizare să fie menținută o legătură apropiată cu familia.
Astfel la unii dintre elevi ,diagnosticul evidenția prezența intelectului liminar la 3 cazuri ,iar 11 elevi prezentau deficiențe ușoare.
Puberii cu dizabilități provin din familii organizate și dezorganizate,8 dintre aceștia fiind internați în incinta internatului din curtea școlii ,fiind preluați de familii sau apaținători în fiecare wikend.
Și la puberii cu dizabilități ( la fel ca puberii cu intelect normal) se observă o corelație între starea precară din punct de vedere material și dezorganizarea familiei ( unii puberi cu dizabilități ,din varii motive ,fiind abandonați sau locuind cu unul din părinți).
Mulți dintre elevi trăiesc în condiții precare care se raportau la alocațiile lor și ajutoarele sociale ale tutorilor ,și prea puțin din au condiții medii de trai .
În plan informal, puberii cu dizabilități senzoriale și locomotorii, s-au informat și s-au consultat cu prietenii de vârste mai mari, cu părinții colegilor care au aceeași deficiență și au avut experiențe profesionale similare cu cele prin care ei estimau că vor trece la rândul lor.
Din răspunsurile intervievaților a reieșit faptul că din partea cadrelor școlii fie nu au primit nici un fel de informații referitoare la domeniile care le-ar putea fi accesibile, fie au primit informații fără vre-o semnificație pentru situația lor.
Intervievații au declarat că, au simțit lipsa unor specialiști care să le ofere informații despre ce ar putea muncii ei, despre ce ar trebui să facă pentru a deveni mai independenți.
Reforma sistemului educațional ar trebui să cuprindă și formarea unor specialiști în orientarea socio-profesională, care să fie preocupați de lărgirea posibilităților de lucru, accesibilizarea și adaptarea locurilor de muncă pentru acești elevi.
Dilema care ar trebui să îi preocupe pe specialiștii în orientarea socio-profesională a elevilor în general și a celor cu dizabilități în special, este tocmai cea care pendulează între a aduce informații plecând de la posibile profesii și ajungând până la explorarea profesiilor interesate pentru ași putea culege ei informațiile de care au nevoie,în măsura posibilităților lor.
Principalele modalități de sprijin pentru orientarea școlară și profesională de care au beneficiat intervievații din partea școlii, au constat, în întocmirea unor dosare de către diriginți sau întrunirea comisiei dinaintea absolvirii unui ciclu de învățământ, deși acestea aveau doar un caracter formal elevul sau familia sa, nefiind obligați să țină cont de recomandările făcute, iar instituțiile de învățământ nu aveau dreptul să refuze tinerii dacă orientarea nu s-a făcut către ele și aceștia își schimbau obțiunea, sau aveau deja o altă alegere.
Trebuie evidențiate 3 observații importante pe care personal le-am constat :
-În primul rând, nu a existat o diferență semnificativă în favoarea puberilor
cu dizabilități, între modalitatea de întocmire a dosarelor de orientare școlară și profesională de către diriginți și activitatea de orientare făcută de către comisii;
-În al doilea rând, dacă avem în vedere declarațiile intervievaților care au susținut faptul că atât alegerile lor, cât și opțiunile recomandate de către diriginți și membrii comisiei, erau făcute în funcție de puținele școli pentru elevi cu dizabilități și profesiile care sunt practicate în mod obișnuit de către cei aflați într-o astfel de situație, putem considera că, pregătirea pentru profesia dorită și evitarea situațiilor în care puberii își aleg următorul ciclu de învățământ în funcție de șansele de a fi admiși este în continuare o inversiune fregventă și imposibil de ocolit;
-În al 3-lea rând, având în vedere faptul că pentru orientarea făcută de către comisiile de la finalul unei etape de studiu, se ținea cont doar de rezultatele școlare obținute de puberii cu dizabilități, lucru care demonstrează faptul că, în orientarea acestora, nu s-a ținut cont de o evaluare a cunoștințelor și abilităților, ci de înpingerea forțată spre o profesie pentru care nu există alte garanții pentru succes,sau în cel mai rău caz nu s-a ținut cont de condiția lor.
Astfel, puberilor le-au fost restrânse și mai mult opțiunile profesionale.Aceste opțiuni forțate, cu siguranță vor avea mai târziu ca rezultat necesitatea unei reorientări profesionale.
Rezultatele studiului au arătat și faptul că, în orientarea profesională a puberilor cu dizabilități, nu s-a ținut cont și de contraindicațiile medicale care pot agrava afecțiunile de care aceștia sufereau.
Sistemul de învățământ dovedindu-se astfel, prea puțin adaptat la nevoile elevilor cu dizabilități și prea focalizat doar pe programa de învățământ generală, urmărind să educe elevii cu deficiențe în domeniile în care aceștia au șanse să studieze în școli speciale și să își găsească un loc de muncă, indiferent de ceea ce își doresc sau ceea ce li se recomandă în funcție de afecțiunea de care suferă.
Studiu privind sprijinul oferit de familie în orientarea profesională
Studiul de față evidențiază faptul că, familia joacă un rol important în orientarea profesională și adesea părinții sunt cei care influențează puternic deciziile elevilor ,mai ales în cazul celora care suferă de deficiențe locomotorii și învață la domiciliu.
Pentru cei care au dizabilități senzoriale, familia reprezintă un sprijin într-o măsură mai mare, după terminarea studiilor și în timpul profesării, când sunt solicitați de cei nevăzători pentru a fi însoțitori sau de cei cu deficiențe de auz și sau de vorbire pentru a fi intermediari în comunicarea cu ceilalți.
Familiile celor cu deficiențe senzoriale, nu au fost foarte implicați în relația cu școala unde intervievații erau în regim de internat pe perioada studiilor.
Doar o parte din intervievați au considerat că învățământul special este absolut necesar și că acesta este în sprijinul puberilor din clasa a –VIII-a cu dizabilități pentru alegerea unei meserii conform cu afecțiunea de care suferea fiecare.
Ca și lucruri învățate cu scopul de a spori gradul de independență, au fost menționate doar cursurile de orientare în spațiu de către cei nevăzători și cele două limbaje, dactil și mimico-gestual de cei cu deficiențe de auz și sau de vorbire.
Foarte puțini au fost cei care au afirmat că au existat câteva materii studiate în timpul școlii care le-au considerat a fi utile pentru viitoarea profesie.
Deși învățământul dedicat puberilor cu dizabilități, ar trebui să asigure egalitate și accesibilitate mai ales acelor elevi a căror afecțiune este gravă, au existat și intervievați care au relatat experiențe din anii de școală în care s-au simțit puternic dezavantajați în comparație cu colegii lor cu intellect normal, care aveau acces mult mai ușor la materiale și informații.
Studiu privind modalitatea prin care s-a realizat eventuala reorientare profesională a puberilor cu dizabilități .
Opinia celor mai mulți dintre cei intervievați, a exprimat faptul că, persoanele cu dizabilități din România chiar dacă reușesc să dea dovadă de multă tenacitate și perseverență în alegerea și studierea unor profesii în care societatea nu este obișnuită să-i întâlnească, ajung de cele mai multe ori să lucreze tot în aceleași domenii puține, în care activează deja persoane care au aceeași deficiență.
Instrumentele de cercetare utilizate au fost chestionarul High School Personality Questionaire care măsoară trăsăturile de personalitate ce cuprinde un număr de 142 itemi și un chestionar de concepție proprie.
În cazul cercetării am adresat un număr de 25 întrebări celor 29 de puberi supuși cercetării ,pentru a alcătui la sfârșit foaia de profil în care sunt evidențiate notele joase și notele ridicate.
Tabelul 3
Chestionarul Giles D”ambra
Deși prezenta cercetare este axată pe discriminarea puberilor cu dizabilități , pentru această etapă, nu a fost posibilă și cooptarea unor elevi din clasa a-VIII-a cu deficiențe locomotorii, deoarece, instrumentul de cercetare este unul standardizat și nu poate fi aplicat și acestor persoane care studiază de la domiciliu cu ajutorul profesorilor itineranți.
Chestionarul cuprinde și întrebări care urmăresc identificarea tipurilor de sprijin de care au beneficiat din partea școlilor și din partea personalului acestor instituții, tinerii cu deficiențe senzoriale.
Într-o etapă ulterioară, va fi elaborată o micro cercetare pentru intervievarea puberilor cu dizabilități locomotori, iar acea cercetare, va urmări studierea acelorași aspecte care sunt comune persoanelor cu dizabilități și au importanță în orientarea socio-profesională.
Grafic nr.4. Comportamentul puberilor conform graficului Giles D”ambra
Evaluarea intereselor
Pentru evidențierea intereselor am pus în aplicare 5 chestionare care a constituit pentru elevii cu dizabilități ai clasei a –VIII-a o autoevaluare pentru orientarea lor profesională.
Pentru a înțelege semnificația și importanța chestionarelor ,elevilor li se explică felul în care trebuie să răspundă ,scopul fiind acela de a-și recunoaște propriile aptitudini.
Astfel grupele de activități ce au prezentat interes pentru elevii cu dizabilități din clasa aVIII-a au fost:
1.Activități artistice
Îți place arta ? Ți-ar face plăcere să îți desfășori activitatea în domeniul activităților artistice?.Crezi că poți răspunde la următoarele întrebări .
În căsuțele de mai jos , am să te rog să notezi cu X , care răspuns crezi tu că ar fi potrivit să te reprezinte pe tine personal
Tabelul nr.4
Exemple de profesii ce s-ar potrivi :profesor de desen,designer de interior,etc
2.Activități de birou
De obicei ,munca prestată într-un birou presupune activități bazate pe documente redactate sau scrise .Cu ajutorul întrebărilor din tabel te voi ajuta să te decizi ce muncă și-ar plăcea să desfășori pe viitor.
În căsuțele de mai jos , am să te rog să notezi cu X, care răspuns crezi tu că ar fi potrivit să te reprezinte pe tine personal
Tabelul nr.5
Exemple de profesii ar fi în domeniul administrativ,asigurări ,arhivar,etc.
3.Activități desfășurate în laboratorul școlii
Îți place munca în laborator alături de colegii tăi ? ( de exemplu în laboratorul de fizică)
Spune-ți părerea ,însemnând cu X ,cât de mult ți-ar plăcea să lucrezi într-un laborator
Tabelul nr.6
Exemple de viitoare profesii ar putea fi fotograf,laborant,etc
4.Activități sociale.
Îți place să lucrezi cu oamenii ;Ți-ai dori ca datorită profesiei tale ,să poți ajuta oamenii?
Vei nota cu X răspunsurile pe care tu personal le consideri corecte pentru tine
Tabelul nr.7
Aceste exemple de ocupați ar putea să îl caracterizeze prin ajutorul lui acordat semenilor.
5.Activități manuale
Ți-ar place să fii angajat într-un atelier unde toate lucrurile se fac manual ?
Tabelul nr 8
În urma acestui chestionar ,pentru viitor elevului i s-ar potrivi frzer,tâmplar,olar ,etc
Aceste chestionare au menirea de a-i ajuta pe puberii cu dizabilități să își găsească o viitoare profesie ,în limita posibilităților lor.
Ei pot alcătui liste cu profesiile pe care le-ar place sau nu le-ar place să le desfășoare pe viitor ,aceste liste fiind de un real folos pentru alegerea profesiilor,pentru a-și evalua capacitățile și limitele ce pot fi raportate activităților ocupaționale.
5.7.Etapele cercetării
Etapele după care s-a desfășurat cercetarea au fost următoarele:
În prima etapă – am studiat bibliografia existentă legată de tema propusă și modul de rezolvare al cercetării , am discutat pentru aceasta cu puberii cu dizabilități,supuși cercetării și cadrele didactice implicate cu care am purtat ample discuții în privința modului de manifestare a comportamentului acestora toate acestea oferindu-mi informații în vederea întocmirii lucrării ;
În etapa a doua – am selecționat elevii și mi-am alcătuit grupa de studiu. Tot în această etapă am pregătit locul de desfășurare a experimentului, materialele și instrumentele necesare explorării și evaluării;
În etapa a treia – s-au efectuat metode de aplicare a interviurilor în scopul observării evoluției subiecților în cadrul parametrilor investigați pentru a face o comparație între testările inițiale și cele finale,în vederea verifcării eficienței mijloacelor aplicate.
În etapa a patra – am avut în vedere aprecierea evoluției puberilor cu dizabilități,apreciind răspunsurile date și am efectuat prelucrarea rezultatelor prin prezentarea tabelelor după care am efectuat interpretarea și redactarea lucrării.
CAPITOLUL 6
REZULTATE ȘI DISCUȚII
Contribuția mea personală a constat în observarea atentă a celor două loturi ( puberi cu dizabilități și puberi cu intelect normal ).
Trebuie menționat faptul că această metodă a avut elemente bine determinate ,pentru fiecare puber în parte
Studiul l-am efectuat pe baza interviurilor , chestionarelor și discuțiilor purtate cu puberii,dar și cu cadrele didactice din școală,pentru a putea evalua comportamentul puberilor cu dizabilități comparativ cu puberii cu intelect normal.
În urma cercetărilor efectuate am constatat că puberii cu dizabilități supuși cercetării formează un lot cu nevoi comune tuturor ființelor umane dar și faptul că afectivității era diferită indiferent de vârsta pe care o aveau.
Am acordat o atenție specială supravegherii acestora, pentru a se evita situația contaminării răspunsurilor prin influență reciprocă. Culegerea datelor a fost realizată în luna decembrie noiembrie 2016.
Puberilor li s-au cerut detalii în ceea ce privește atât situația lor la orele de curs cât și situația lor familială.
În cadrul interviului am ținut cont de faptul că orice proces de schimbare în comportament trebuie să implice discuții cu puberii supuși cercetării,în așa fel încât ei să sprijine luarea deciziilor care fac referire la situația lor profesională.
Odată ce puberii au înțeles faptul că ei pot avea un rol important în schimbarea vieții lor și a mediului în care trăiesc , chiar și atunci când resursele sunt limitate, unii au dorit mult să înceapă schimbarea atitudinilor și comportamentelor pentru a evita obstacolele care îi împiedică să-și accepte situația lor deficitară.
Lucrul în grup cu puberii a făcut parte din procesul de recunoaștere a modalităților de acceptare a statutului lor ,care se aflau la baza comportamentelor și obstacolelor pe care aceștia le întâlneau în societate.
Înainte de completarea chestionarelor în mod individual, întâlnirea de grup, i-a antrenat pe cei 29 de puberi în discuțiile și exprimarea liberă a opiniilor ,în așa fel încât participanții și-au putut expune opiniile proprii încercând să-și descopere,slăbiciunile și resursele care pot sta la baza comportamentelor lor de multe ori neacceptate de societate.
Trebuie să menționez faptul că nu toți puberii s-au integrat ușor la început , dar din expunerea lor, am înțeles că unele impedimente din cauza cărora lipsește afectivitatea atunci când se hotărăsc să își aleagă viitoarea profesie sunt probleme nesatisfăcătoare care au legătură directă sau indirectă cu statutul lor social.
Chestionarul profesional tip Holland
Abilitățile profesionale ale puberilor le=am analizat cu ajutorul Chestionarul profesional tip Holland.
Informațiile au fost evidențiate sub formă de grafice.
Tabelul nr.9
Graficul nr.5. Evidențierea intereselor profesionale pentru copii cu dizabilități
Graficul nr.6. Evidențierea intereselor profesionale pentru copii cu intelect normal
Distribuția intereselor profesionale pentru a trata problema am efectuat-o conform teoriei lui Holland
Pentru a face o corelație între cele două eșantioane am luat în calcul frecvențele relative.
În urma răspunsurilor rezultatele au fost:
Tabelul 10 Componentele psihologice și psihopedagogice evaluate și instrumentele de evaluare utilizate
Tabelul nr.11.Problemele persistente în rândul puberilor cu dizabilități
Pe baza chestionarelor alocate individual lotului de puberi atât cei cu dizabilități cât și cei cu intelect normal,participanți la cercetarea acestei lucrări ,am dorit să știu ce fel persoană erau aceștia ,ținând cont de statutul lor.Fiecare întrebare a avut un număr urmat de trei răspunsuri (A,B,C) din care paricipanții (sau aparținătorii) au bifat răspunsul dorit.
În urma răspunsurilor rezultatele au fost:
Cu alte cuvinte se poate preciza :
Nivel de autonomie personală:În urma observațiilor , rezultă faptul că puberii au formate deprinderile de autonomie personală,dar nu sunt consolidate.Este nevoie de prezența unei persoane care să îi orienteze desfășurarea rutinelor cotidiene.
În urma intervențiilor educaționale sistematice au dezvoltat unele abilități relaționale și ocupaționale ,dar prea puțini puberi cu dizabilități reușesc să se adapteze în afara mediului familial.
Nivel comportamental:Fără elemente de auto și hetero-agresivitate.Nivelul de anxietate este crescut,cu rigiditate în adaptarea la situații noi sau neașteptate.Dependență emoțională de persoana de referință este evidentă,capacitate de a înțelege este redusă pentru a controla expresiile emoționale.
Nivel de relaționare interpersonală : Pentru mulți puberi,relaționarea cu familia este adecvată,cu restrângerile ce decurg din deficitul cognitiv ( infantilism în abordarea relațiilor).
Relaționarea cu persoane străine se realizează cu dificultate ,cu mare încărcătură anxioasă,cu dificultate în cunoașterea convențiilor sociale.S-au adaptat la viață în comunitatea de proveniență ( comunitate restrânsă ,izolată,cu cerințe sociale minime,hiperprotectoare),doar în condiții de supraveghere mai mult sau mai puțin pentru unii puberi.
Particularitățile cercetării.În rezumat, datele obținute au confirmat prima ipoteză generală de la care am pornit și parțial pe cea de-a doua.
Cercetarea a evidențiat o discrepanță între puberii cu dizabilități și puberii cu intellect normal .Această discrepanță este expresia unor dificultăți, pe care puberii cu dizabilități le întâmpină în societate. De aceea, consider că interviurile purtate cu aceștia îi poate ajuta să accepte statutul pe care îl au , chiar dacă lipsa de afectivitate a părinților ,aparținătorilor sau cadrelor didactice, este evidentă, pentru a aduce în discuție orientarea lor profesională, să dobândească respectul de sine, necesar unei normale integrări psihice și dezvoltări din punct de vedere social și profesional mai târziu.
CONCLUZII
Privarea copilului de nevoile afective ,în ceea ce privește alegerea viitoarei profesii îi va crea un handicap în plan emoțional și în planul structurării propriului Eu, în legătură cu care imaginea de sine reprezintă o componentă principală.
O altă nevoie fundamentală a oricărui puberi este dobândirea autoaprecierii realiste și a respectului de sine.
Ținând cont de observațiile de mai sus, am pornit de la presupunerea că fără ajutor din partea cadrelor didactice și a tutorilor ,puberii cu dizabilități vor prezenta o stima de sine deficitara în alegerea profesiei, acest aspect datorându-se în primul rând lipsei satisfacerii unor nevoi fundamentale pentru dezvoltarea ontogenetică a oricărui individ uman.
Trebuie ținut cont de faptul că la puberii cu dizabilități , profunzimea intereselor implică diversificarea și complicarea evenimentelor ce au loc în viața lor.
Aceste caracteristici fundamentale un elemente importante în dezvoltarea personalității puberilor cu dezabilități dar totodată este și un obstacol ,dat fiind faptul că mulți dintre ei au dificultăți în a se obișnui cu statutul lor social.
În urma observării puberilor cu dizabilități s-a constat :
●Formarea conduitelor independente în vederea integrării acestora în mediu social;
●Din punct de vedere psihic, stimularea atât a dezvoltării cât și a capacităților individuale ;
●Formarea unor abilități de comunicare;
● Să fie ajutați să își aleagă viitoarea profesie în limita posibilităților lor ;
●O influență mai familială asupra procesului afectiv la care sunt supuși puberii cu dizabilități.
Ca orice ființă umană și puberii cu dizabilități au dreptul la oportunități de integrare socială ,care să le ofere șansa de a atinge un grad optim de independență deoarece marile probleme globale depistate de experți în ceea ci privește sunt prejudecățile ,izolarea socială și discriminarea,ei neavând posibilitatea să se angajeze.
Alte concluzii care se pot desprinde din această lucrare sunt:
Pentru puberi cu dizabilități,relațiilor de comunicare și afectivitate li se acordă o atenție deosebită ,deoarece aceastea implică o anumită reciprocitate fiind privite ca formă fundamentală de interacțiune psihosocială.
Comunicarea și afectivitatea sunt o modalitate specifică de interacțiune,o relație de schimb informațional între puberii cu dizabilități,și,în același timp,un proces în cadrul căruia aceștia se înțeleg și se influențează reciproc.
BIBLIOGRAFIE
Paul Popescu –Neveanu,Mielu Zlate,Tinca Crețu,Psihologie ,Editura All,București, 2002)
Vasile Nițescu- Personalitatea. Metode calitative de abordare. Observația și interviul, Editura Polirom, Iași.2008
Mircea Piticaru- Psihologia copilului ,Editura Polirom ,Iași ,2006
Mihaela Minulescu – Psihologia preadolescentului ,Editura Polirom, Iași,2009
Dr.I.Străchinaru- Elevii cu dizabilități,Editura Iris, București,2008
G.Corneau-Integrarea copilulu în societatea modernă,Editura Polirom Iași,2003
Ross,Campbell- Etica și Psihologia Familiei ,editura Coloseum, București 2012
Constantin Stanciu –Psihologie ,Editura Radical,Craiova ,2008
Doru Vlad Popovici-Dezvoltarea comunicări la copii cu deficiențe mintale,Editura prohumanitate , București, 2005
Tiberiu Bogdan ,Ilie I.Stănculescu – Educația integrată a elevilor , editura Polirom, Iași,2008
Boșcaniu,Em,Caraman Al,Farkaș M-Probleme de defectologie ,vol.VIII,Ministerul Educației și Învățământului-Institutul De cercetări Pedagogice și psihologice ,București,1989
Elena Joița (coordonator), Ecaterina Frăsineanu,M. Vlad-Pedagogie Și elemente de psihologie școlară-Editura Arves,București,2013
Preda, V., Mare, I., Drutu, I.-Defectologie , editura Aras, Craiova,2009
V.Predescu – Sinteze de psihopedagogie pentru elevii de gimnaziu,Editura All,București, 2006
A,Chircev – Educația și dinamica ei, Editura Învățământului, București, 2010
Elena Joița –Elemente de psihologie școlară,Editura Arves , Craiova 2012
Radu Ghe.-Psihopedagogia școlarilor cu handicap mintal, Editura All,Bucureșt2004
Emilia Boșcaiu-Psihologia copilului ,Editura Radical,Craiova,2000
G.Ionescu,V.Pavelcu-Categoriile handicapurilor de limbaj,Editura Corint ,București, 2010
Constantin Păunescu- Psihopedagogia deficientului mintal,Editura Radical, Craiova ,1993
Radu Ghe.-Psihopedagogia școlarilor cu handicap mintal, Editura All,București,2004
Feld,Hause,Klaussmeir-copilul cu handicap ,în societate , 2012
Constantin Păunescu- Psihopedagogia deficientului mintal,Editura Radical, Craiova ,1993
Petru Arcan ,Dumitru Ciumăgeanu, Copilul Deficient Mintal,2009
ANEXA 1
CHESTIONAR
(vizând prejudecățile persoanelor vizavi de puberii cu dizabilități )
Trebuie aleasă varianta de răspuns cu care cel chestionat este de acord . Răspunsurile sunt confidențiale.
ANEXA 2
Discriminarea puberilor cu dizabilități
(Interviu adresat părinților care au în familie un puber cu dizabilități)
Bună ziua .Suntem studenți la Facultatea din cadrul Universității , participăm la un proiect de cercetare pentru Drepturile omului și strategii anti-discriminatorii și avem ca subiect de studiu discriminarea copiilor cu dizabilități în trecut și din prezent
Răspunsul la acest chestionar nu vă afectează cu nimic, iar datele nu vor fi transmise altor persoane. Ele sunt necesare doar pentru a fi prelucrate statistic.
Vă mulțumim pentru participare!
=== 314ddee905d5f7f88048b27c2811850e1a8e022d_57259_2 ===
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI
SPECIALIZAREA :PSIHOPEDAGOGIE SPECIALĂ
INFLUENȚE ALE FACTORILOR AFECTIVI ÎN ORIENTAREA PROFESIONALĂ LA PUBERUL CU DEBILITATE MINTALĂ, COMPARATIV CU NORMALUL DE ACEEAȘI VÂRSTĂ CRONOLOGICĂ
PROFESOR COORDONATOR ABSOLVENTĂ
2017
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI
SPECIALIZAREA :PSIHOPEDAGOGIE SPECIALĂ
INFLUENȚE ALE FACTORILOR AFECTIVI ÎN ORIENTAREA PROFESIONALĂ LA PUBERUL CU DEBILITATE MINTALĂ, COMPARATIV CU NORMALUL DE ACEEAȘI VÂRSTĂ CRONOLOGICĂ
PROFESOR COORDONATOR ABSOLVENTĂ
2017
CUPRINS
Introducere
CAP. 1.DELIMITĂRI CONCEPTUALE ÎN CEEA CE PRIVEȘTE UNITATEA
ȘI DINAMICA PERSONALITĂȚII PREADOLESCENȚILOR………………………1
1.1.Perioada preadolescenței …………………………………………………………………………..1
1.1.1.Caracteristici psihofizice ale preadolescenților………………………………………… 1
1.1.2. Profilul psihologic prin prezentare comparativă al puberului cu deficiență mintală și al puberului cu intelect normal …………………………………………………4
1.2.Particularități bio-psiho-sociale ale preadolescenților cu deficiență mintală…. 7
1.2.1.Particularitățile intereselor preadolescentului ………………………………16
1.2.2.Deficientele de limbaj întâlnite frecvent la puberii cu deficiențe ……………19
1.2.3.Tulburări de pronunție ………………………………………………………20
1.2.4.Tulburări de ritm și cadența vorbirii-Bâlbâiala un stringent obstacol în procesul de învățare întâlnit la preadolescenții cu deficiențe ……………………………………….21
1.2.5.Tulburările limbajului scris-citit ……………………………………………………………24
1.2.6.Tulburări polimorfe…………………………………………………………………………….. 25
1.2.7.Autismul și limbajul ……………………………………………………………………………26
CAP. 2.PROBLEME GENERALE PRIVIND DEFICIENȚA MINTALĂ
2.1.Definirea conceptului de deficiență mintală ………………………………………………27
2.2.Clasificarea deficienței mintale………………………………………………………………..28
2.2.1.Factori endogeni …………………………………………………………………………………30
2.2.2.Factori exogeni …………………………………………………………………………………..31
2.3.Structura personalității deficienrului mintal ………………………………………………31
2.3.1.Subsistemul cognitive ………………………………………………………………………….32
2.3.2.Subsistemul afectiv-motivațional…………………………………………………………. 34
CAP. 3 .AFECTIVITATEA ȘI PROCESELE VOLITIVE LA DEFICIENȚII MINTALI……………………………………………………………………………………………………………..40
3.1.Ce este afectivitatea ……………………………………………………………………………….40
3.1.1.Propietățile proceselor affective ……………………………………………………………42
3.1.2.Clasificarea și rolul proceselor afective …………………………………………………46
3.2.Ce sunt emoțiile și prin ce se caracterizează ele ?……………………………………… 48
3.3.Teorii asupra emoției ……………………………………………………………………………..48
3.3.1.Teoria lui James-Lange supra emoției ……………………………………………………53
3.2.2.Teoria lui Cannon –Bard ……………………………………………………………………..53
3.3.3.Interacționism …………………………………………………………………………………….54
3.3.4.Studii asupra emoțiilor ……………………………………………………………………….54
3.3.Particularitățile afectivității puberului cu deficiență mintală ………………………..55
3.4.Caracteristicile structurilor afective ale deficientului mintal……………………….. 56
CAP. 4.ORIENTAREA PROFESIONALĂ LA PUBERUL CU
DEBILITATE MINTALĂ………………………………………………………………………….58
4.1.Ce este orientarea profesională……………………………………………………………….. 58
4.2.Specificul orientării profesionale la deficientul mintal…………………………….. 60
4.3.Obiectivele orientării profesionale pentru deficientul mintal ………………………62
4.3.1. Interacțiunile din cadrul familiei în privința orienării profesionale
ale puberului deficient ………………………………………………………………………………..63
4.3.2.Tipologia alegerii profesiei -elemente de structură și dezvoltare în
privința puberului deficient ………………………………………………………………………….65
CAP. 5 .ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA CERCETĂRII……………………69
5.1.Scopul cercetării………………………………………………………………………………… 69
5.2.Obiectivele cercetării……………………………………………………………………………. 69
5.2.1.Obiective generale……………………………………………………………………………. 69
5.2.2.Obiective specifice ……………………………………………………………………………70
5.3.Ipoteza lucrării …………………………………………………………………………………….71
5.4.Implementarea ,monitorizarea și evaluarea……………………………………………… 72
5.5.Metodele de cercetare ………………………………………………………………………….73
5.6.Desfășurarea cercetării ………………………………………………………………………….74
5.7.Etapele cercetării ………………………………………………………………………………….86
CAP. 6.REZULTATE ȘI DISCUȚII ……………………………………………………………87
CONCLUZII ……………………………………………………………………………………………93
BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………………………………………95
ANEXA 1 …………………………………………………………………………………………………97
ANEXA 2 ………………………………………………………………………………………………..98
INTRODUCERE
A călăuzi un copil prin anii pubertății este o încercare complexă ,în care cei mai mulți părinți din zilele noastre întâmpină dificultăți deoarece din aproape toate punctele de vedere,an de an,situația puberilor deficienți comparativ cu puberii cu intelect normal devine tot mai critică,atunci când implicarea părinților este insuficientă sau inexistentă.
În urma celor menționate ,se pune întrebarea Ce anume nu merge ?
Sursa primară a problemei se întâlnește de obicei la părinții care nu au o perspectivă echilibrată asupra relației cu puberii lor.Cei mai mulți părinți au idei greșite despre ceea ce este pubertatea și ce ar trebui să aștepte din partea tinerilor.
Cu toate că cei mai mulți părinți își iubesc cu adevărat puberii fie ei deficienți mintali sau cu intelect normal,ei nu știu cum să-și manifeste această dragoste așa încât acetia să se simtă iubiți și acceptați.Totuși,părinții care doresc cu adevărat să le dea puberilor ceea ce au ei nevoie ,pot învăța cum să o facă.
Lucrarea INFLUENȚE ALE FACTORILOR AFECTIVI ÎN ORIENTAREA PROFESIONALĂ LA PUBERUL CU DEBILITATE MINTALĂ, COMPARATIV CU NORMALUL DE ACEEAȘI VÂRSTĂ CRONOLOGICĂ,tratează o temă de actualitate , întrucât omul este ființa gânditoare și conștientă ,capabilă de acte ca forme de manifestare ale voinței sale,cu reacții și conduite specifice la care participă în totalitate,atât cu trupul,cât și cu sufletul.
Dar omul nu este numai ființa care reunește sintetic dimensiunea somatică cu cea psihică.Ea este ființa valorică,rezultat al educației,prin care își interiorizează valorile morale, spiritual,cultural religioase.
Această lucrare își propune să evidențieze efectele pe care factorii afectivi în orientarea profesională a puberilor deficienți sau cu intellect normal îl are asupra acestora deoarece aceasta este o etapă extrem de importantă în care au loc schimbări semnificative atât din punct de vedere fizic cât și comportamental în care educația și sprijinul familiei sunt foarte importante.
În realizarea acestei lucrări predomină aducerea contribuției personale, bazată pe o bibliografie selectivă și de actualitate, în vederea precizării unor aspecte particulare în care este implicată familia pentru a da importanță factorilor afectivi în orientarea profesională a deficienților și puberilor cu intellect normal dat fiind faptul că lipsa afectivității poate avea consecințe negative în relația cu aceștia, fiind structurată în 5 capitole :
Capitolele 1 -3 – aprofundează pe larg fundamentarea teoretică și face o scurtă incursiune în tot ceea ce înseamnă influențe ale factorilor afectivi în orientarea profesională la puberul cu debilitate mintală, comparativ cu normalul de aceeași vârstă cronologică.
Capitolul 4-se implică în organizarea și desfășurarea cercetării.
Partea aplicativă a lucrării are în vedere identificarea influențelor factorilor afectivi în orientarea profesională la puberul cu debilitate mintală, comparativ cu normalul de aceeași vârstă cronologică
Capitolul 5 dezbate pe larg discuțiile rezultate în urma cercetării.
Menționez că această parte finală este complexă prin analiza subiecților prezentați și încheie lucrarea, nu însă înainte de a fi trecute în revistă principalele concluzii succeptibile și de a oferi o analiză pertinetă în ceea ce privește influențele factorilor afectivi în orientarea profesională la puberul cu debilitate mintală, comparativ cu normalul de aceeași vârstă cronologică.
Bibliografia este selectivă și de actualitate ,dând posibilitatea acetei lucrări să fie prezentată în anul 2017.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Influente ale Factorilor Afectivi In Orientarea Profesionala la Puberul cu Debilitate Mintala, Comparativ cu Normalul de Aceeasi Varsta Cronologica (ID: 116635)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.