Influențe ale civilizației elenistice în arta romană [631430]

0
UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” GALAȚI
DEPARTAMENTUL DE TEATRU, MUZICĂ ȘI ARTE PLASTICE

Influențe ale civilizației elenistice în arta romană

Student: [anonimizat], anul I, 2018 -2021
Referat la disciplina Istoria artei

1
Structura lucrării:

Unități tematice Subiecte Scurtă descriere
Introducere – mod de realizare a
referatului
-structura lucrării
-delimitări cronologice și
geografice -în introducere am evidențiat
modalitățile de realizare și
structura lucrării de față
Scurt istoric -periodizarea istorică a
civilizației elenistice și a
civilizației romane -repere periodice, împreună cu
particularitățile cultural,
contextele specifice și cu
elemente de evidențiere a
tematicii lucrării de față
-scurtă ”privire” în preistoria
și protoistori a formării
Imperiului roman
Arhitectura Romei antice -generalități despre arhitectura
romană
-contextele realizării
edificiilor enumerate
-trecere în revistă a acelor
edificii pe care le -am
considerat emblematice în
ceea ce privește atingerea
scopului prezentei lucrări,
precum și o scurtă analiză din
punct de vedere arhitectural al
acestora
Concluzii – vezi concluzii -formularea concluziei și a
judecăților desprinse
Anexe Anexa 1
Anexa 2
Anexa 3
Anexa 4
Anexa 5 – Tors de efeb
– Casă particulară, Dura Europos
– Pantheonul din Roma
– Apeduct roman, Pont du Gard
– Colosseum, Roma

2
Anexa 6
Anexa 7

Anexa 8
Anexa 9 – Amfiteatrul din Nimes, Franța
– Templu roman, Casa Pătrată,
Nimes, Franța
– Bazilica Santa Sabina, Roma
– Gal murind
Bibliografie menționată la finalul
referatului

3
Introducere
Fenomenul istoric al amplei civilizații romane este atât de pasionant și de complex, încât
încercarea de a surprinde măcar și o fărâmă din completudinea lui într -o sim plă prefață sau într –
un referat pare, din s tart, menită eșecului. Totuși, î n lucrarea de față, voi încerca să evidențiez
unele aspecte ce a u făcut posibil ”transferul” acelor elemente specific e civilizației și artei
elenistice1, care, prelucrate în creuzetul c ontextului istoric, avea u să ducă la nașterea unei arte, în
general, și a unei arhitecturi, în special, specifice unui vast imperiu.
Edificiile alese evidențiază clar originile și influențele de ordin constructiv al elementelor
arhitecturale specifice. Contextul istoric este pus în legătură cu analiza elementelor arhitecturale
prin raționament inductiv .
Din punct de vedere al aspectulu i temporal, nu m -am limitat doar la perioada de început a
creionării arhitecturii noului imperiu, ci am urmărit influențele studiate acolo unde acestea au fost
clar evidențiate, în special la marile edificii. De asemen ea, din punct de vedere geograf ic, nu m-
am oprit la spațiul metropolitan, ci am pus în lumină influența civilizației elenistice inclusive în
zona rurală a imperiului.
Lucrarea poate fi delimitată în două părți. În prima parte sunt trasate câteva repere
periodice, împreună cu particularitățile culturale specifice și cu elemente de evidențiere a
tematicii lucrării de față. În cea de -a doua parte se regăsește o trecere în revistă a acelor edificii
pe care le -am considerat emblematice în ceea ce priveșt e atingerea scopului prezentei lucrări,
precum și o scurtă analiză din punct de vedere ar hitectural al acestora.

1 Perioada elenistică se caracterizează prin strămutarea centrelor de creație din Grecia continentală către regatele
orientale, și acoperă intervalul cuprins î ntre moartea lui Alexandru cel M are și cucerirea romană ( Xavier Barral i
Altet , Istoria artei, Ed. Meridiane, București, 2002, p. 40)

4
Scurt istoric
Se vorbește despre civilizația greacă și civilizația elenistică, în egală măsură, cu conștiința
că se poate face referire dacă nu la două fenomene total diferite, cel puțin la două noțiuni ce se
succed temporal și cauzal în mod direct. Termenul elenism (hellenismos) are pentru noi două
valori diferite, una stilistică și una istorico -cronologică. Primul care propune noțiunea și cuvântul
”elenism”, este istoricul german Johan Gus tav Droysen2, care cuprinde începutul civilizației
elenistice între 280, dată care marchează consolidarea noilor state ieșite din dezmembrarea
imperiului lui Alexandru, și 221, anul de după bătălia de la Selas ia și al urcării pe tron a lui
Ptolemeu Filopat or și a lui Filip V al Macedoniei, vreme în care istoricul consider ă că, datorită
creșterii influenței Romei în afacerile lumii grecești, acestea nu mai pot fi judecate exclusiv în
termenii tradiționali, ci mai ales în funcție de acțiunile politice și mili tare ale cetății de pe
malurile Tibrului. În lucrarea sus -amintită și în alta anterioară ei3, Droysen separa perioada lui
Alexandru și cea a diadohilor de elenism, al cărui sfârșit îl situa în vremea lui Augustus. În ediția
a doua a Istoriei elenismului , 1877, istoricul revine asupra părerilor anterioare și înglobează și
perioada vieții lui Alexandru și perioada mai lungă a diadohilor în istoria acelui fenomen al lumii
grecești, a cărui principal caracteristică o consider ă a fi amestecul grecilor cu elem ente străine, în
special orientale , ce duce la contopirea religiilor statale și regionale.
Periodi zarea istoriei elenismului a constituit o controversă perpetuă în istoriografia
modernă. Astfel, s -a susținut că premisele elenismului apar al sfârșitul sec. V î.e.n., odată cu
mișcarea intelectuală a sofiștilor în cultura greacă. Helmut Berve4 consider ă că elenismul
reprezintă extinderea civilizației grecești în Orient, înlesnită de acțiunile politice și militare a lui
Filip II al Macedoniei. Alți cercetători consider ă că elenismul este continuarea firească a
civilizației grecești, care a asimilat treptat diverse populații neelenice. S -a vorbit chiar și de
cuprinderea civilizației romane în cea elenistică5.
Definită vag, esența elenismului este de obicei formu lată în termenii civilizației grecești
tradiționale, aplicată noi lor circumstanțe. Î n ceea ce privește perioada de sfârșit a elenismului,
părerile cercetătorilor par a se situa într -o oarecare identitate: bătălia de la Actium și căderea
Egiptului, ultimul regat elenistic. Există și alte păreri, pe care nu le enumăr aici.

2 în opera sa istorică Geschichte des Hellenismus , Hamburg , vol. I, 1833, vol. II, 1843
3 Geschichte Alexanders des Grossen , Hamburg , 1833
4 În Griechische Geschichte , I-II, Freiburg, 1931 -1933
5 W. Otto, în Kulturgesch ite des Alterturms , Munchen, 1925

5
Fără îndoială, când se vorbește despre civilizația greacă, se face referire la întreaga ei
istorie, în care e cuprinsă și epoca elenistică. Când definim elenismul drept civilizație, aidoma
acelei perioade a istoriei Greciei dinaintea ei, căreia îi spunem ”civilizație greacă”, comitem o
dublă eroare. Mai întâi, pentru că, distingând cele două perioade ca fiind civilizații, s -ar crede că
ele sunt deosebite una de cealaltă, ceea ce este fals. Apoi, știind că ambele perioade aparțin
istoriei aceluiași popor, denumindu -le deopotrivă ”civilizații”, aruncăm odată în plus o notă de
ambiguitate asupra conceptului.
Fără îndoială, elenismul este unul din fenomenele distinct e ale istoriei lumii antice, dar
constituentele sale sunt mai dificil de definit, ele putând fi evidențiate doar printr -o raportare
continuă la perioada anterioară, căreia trebuie să i le opunem.
În dorința ei de a slăbi și a domina lumea elenistică, Roma face, în ultimă instanță, un act
de salvare a elenismului, preluîndu -l și protejându -l de presiunile tot mai puternice exercitate
asupra lui de către Orient. Până la sfârșitul sec. al II -le e.n., Roma reprezintă continuarea unor
tradiții elenistice, cum este antropomorfismul, ca expre sie plastic ă a locului ocupat de om în
societate, și chiar și de aici înaninte, Roma va constitui placa turnantă a artei antropomorfe,
făcând legătura între antichitate și evul mediu6.
Dacă despre ”miracolul grec”, reprezentat de geneza și extraordinara carieră a civilizației
elenistice , s-au scris biblioteci întregi, cu nimic mai prejos se dovedește a fi ”miracolul latin”, al
cărui itinerariu poate fi catalogat drept fantastic, cu atât mai mult cu cât a urmat unui început
foarte modest, timid chiar, început guvernat de vicisitudini ce păreau să -i pună repede capăt, chiar
de la primii pași, dar care ajunge la încorporarea întregii dezvoltări a bazinului Mării Mediterane.
Spunem fantasti c, deoarece nu trebuie uitat că statul roman, pornit lent de la cucerirea câtorva
sate învecinate foarte modeste, reușește înglobarea a aproape întregii ”lumi locuite” a
antichității7, punând bazele unei civilizații materiale și a unei culturi cu adevărat ex cepționale,
dacă este să le raportăm contextului politic și stilului de viață anterior masivei expansiuni a cetății
de pe malurile Tibrului.
Dar, la o analiză mai profundă, acest ”miracol latin”, la fel ca și cel grecesc, poate fi
elucidat , în cele din urm ă. Roma a reușit să depășească atîtea obstacole dificile, să -și creeze un
imperiu și să făurească sist emul coerent al civilizației sale, pent ru că istoria însăși a acelei lumi

6 M. Gramatopol, Civilizația elenistică , pp 7 -20
7 În accepțiunea grecilor.

6
locuite resimțea necesitatea unui asemenea fenomen.8 Crearea unui stat atât de a mplu nu a fost
posibil deoarece romanii ar fi fost înzestrați cu virtuți unice și insolite, ci pentru că numai în acel
moment al expansiunii lor a fost posibil acel fenomen. Astfel, atât în zona estică a lumii locuite9,
cât și în zona vestică, se simțea ne cesitatea stimulatoare a unei astfel de unificări. Contradicțiile și
divergențele acute dintre vechile civilizații le care se dezvoltau în estul bazinului mediteranean
puteau fi depășite sau aplanate doar într -un astfel de ca dru lărgit, iar în vest se asigu ra o
accelerare a pașilor spre faze istorice superioare a populațiilor ce trebuiau să elimine reziduurile
comunei primitive și a modului de viață corespunzător acesteia. În acest context, Roma se
erijează în rolul unui chirurg al istoriei, și al unui constructo r de civilizație remarcabilă. Totuși,
nu este mai puțin adevărat că prețul plătit de toate aceste popoare a fost unul foarte mare, romanii
înnăbușind civilizații locale aflate în plină expansiune, și reprimâ nd cu brutalitate năzuințele spre
o existență de sine stătătoare.10
Istoria romană este un capitol esențial al istoriei antice. Roma a creat de -a lungul a șase
secole un vast imperiu care se întindea de la Oceanul Atlantic în vest până în Mesopotamia în est,
și din Scoția în nord, până în sudul Egiptului. Romanii au adoptat civilizația greacă pe care au
îmbogățit -o și au adaptat -o spiritului practic roman transmițând -o, prin intermediul popoarelor
romanice și al literaturii de expresie latină, din Evul Mediu, până astăzi.
Cercetarea artei romane presupune numeroase dificultăți î n definirea ei, în înțelegerea
particularităților sale ș i chiar de datare a sau situare a în timp. Din aceste motive se vorbeș te
adeseor i de eclectismul ei,11 de lipsa de orig inalitate a artei romane, vazută doar ca o copie a celei
etrusce sau greceș ti.
Conform tradiției istoricilor antici, întemeierea Romei se situează la mijlocul secolului VIII
î.e.n., în jurul anului 754. Multă vreme acceptată fără discuție, apoi aprig criticată, această tradiție
este confirmată de către de scoperirile arheologice, care diferențiază o perioadă preurbană de
populare a Romei, înaintea creării orașului propriu -zis, care trebuie să fi apărut la începutul
secolului al Vl -lea î.e.n.

8 Conform lui Pierre Grimal, în Civilizația romană , Ed. Minerva, București, 1973
9 Unde numai regatul parșilor i -a împiedicat pe romani să încorporeze chiar întreaga arie geografică respectivă
10 De altfel, câ nd unificarea oferită de ea n -a mai funcțio nat ca stimulativă, ci a devenit opresivă și inhibantă,
imperiul și civilizația romană s -au destrămat ireversibil
11 Eclectism – îmbinare mecanic ă, lipsită de unitate a unor puncte de vedere, concepții, elemente eterogene

7
Datele brute ale preistoriei și ale protoistoriei lasă loc unor mari divergențe de interpretare.
Unele par fapte totuși sigure: un prim val de popoare incinerante12, apare în Italia de nord la
mijlocul milen iului II î.e.n. Se admite, în general, că ei reprezintă primii năvălitori indo -europeni,
veniți în Italia de pe meleagurile transalpine. Un al doilea val, tot de popoare incinerante, s -a
suprapus mai tîrziu (la sfîrșitul celui deal doilea mileniu î .e.n.) p rimului, această civilizație fiind
revelată pentru prima oară la mijlocul secolului trecut , prin descoperirea bogate i necropole de la
Viila -nova, lângă Bologna. Aceste popoare n -au pătruns într -o Italie pustie, ci au întâ lnit acolo
alte p opulații, probab il de orig ine mediteraneană, ce continuau c ivilizațiile neolitice și care
suferiseră într -o anumită măsură influența egeenilor .
Se conchide că, s eminția latină, cea din care s -a născut Roma, nu constituie un grup etnic
pur, ci rezul tatul unei sinteze lente , în care năvălitorii indo -europeni s -au asimilat
mediteranienilor pentru a făuri un popor nou. Această concepție despre originea mixtă a
poporului latin, în care elementele „născute din glie" ar fi fost civilizate și animate de către
străini, este comună și civilizației etrusce , veci nă apropiată a Romei, care va exercita ulterior o
influență profundă asupra cetății care se năștea.
Tradiția etruscă spune că Servius Tullius era, de fapt, un etrusc numit Mastarna. Devenit
rege la moartea lui Tarquinius, el a trecut la reorganizarea soci etății romane, repartizând cetățenii
în cinci clase „censitare". 13 Reformele lui Servius Tul lius au fost însoțite de o extindere materială
a orașului și, du pă spusele istoricilor vechi, de construcția unei incinte continue care a purtat
numele de ”zidul servian ”, construcție ce iscă numeroase discuții în rândul istoricilor. Astfel,
istoricii moderni o datează mai tâ rziu, pe considerentul că, în secolul al Vl -lea î.e.n.14, Roma nu
putea fi suficient de întinsă pentr u a umple întreg spațiul d in interiorul a ceea ce se desemna în
epoca clasică sub numele de incinta serviană. De fapt, analizând bine, este foarte probabil ca un
zid continuu să fi fost ridicat î n sec olul al Vl -lea, în timpul regilor etrusci, în așa fel încâ t să
închidă în cetate nu numai Forul , ci și Capitoliul, Palatinul, Aventinul, Caolius ul, cea mai mare
parte a podișului Esquilinului, Vimi nalul și Quirinalul15. Acest traseu corespundea în tr-adevăr
necesităților militare, doar el putând să asigure o apărare eficace a așezărilor instalate foarte
devreme în văi și pe coline.

12 Adică al celor care -și ardeau morții
13 Prima grupînd cetățenii cei mai bogați, ultima pe cei mai săraci.
14 Adică la doar două sute de ani după fondarea Romei
15 Cele 7 coline ale Romei

8
Istoricii romani intercalează, între Tarquinius cel Bătrîn și fiul său Luciu s Tarquinius,
domnia lui Servius Tul lius, care a fost și el un condotier toscan. D ominația regilor etrusci asupra
Romei a continuat , fără întrerupere, până la „revoluția" care a pus capăt regimului regil or și a
instituit Republica. Această perioadă etruscă, ce corespunde extinderii maxime a impe riului
etrusc în Italia central ă, a fost decisivă pentru formarea viitoarei civilizații romane , fiind solid
susținută de mărturiile arheologice. Atunci au fost construite primele mari sanctuare ale orașului
și în mod special cel ce va deveni simbolul puterii romane, templul de pe Capitoliu al lui Jupiter .
În timp ce romanii erau angrenați în campanii de cucerire și de întemeiere a vastului
imperiu pe ruinele regatelor elenistice, în domeniul artei aveau loc puține schimbări. Majoritatea
artiștilor care lucrau la Rom a erau greci, și majoritatea amatorilor romani colecționau opere
grecești originale sau copii ale acestora.

9
Arhitectura Romei antice
Existența unei arhitecturi în Lațium se întrevede spre sfîrșitul secolului al Vl -lea î.e.n.,
predomina tă fiind de influența etruscă . Temple le care se construiesc atunci seamănă destul de
mult cu templel e grecești, prin planul lor general , dar se deosebesc de a cestea prin unele trăsături
stilist ice importante. Astfel , sanctuarul se ridică totdeauna pe o terasă înaltă (podium) la care se
ajunge printr -o scară așezată numai înaintea fațadei16. Templele acestei perioade arhaice sunt
acoperite cu plăci de pămînt ars, împodobite de reliefuri și pictate în culori vii. Stilul decorativ se
înrudeș te cu arta io niană, care d omina atunci în tot bazi nul occidental al Mediteranei. Î nsă, dacă
această decorație este uneori de o reală frumusețe, edificiul însuși încă nu este construit decît într –
un chip grosolan; piatra nu este întrebuințată decît pentru coloane și pent ru fundațiil e podiam –
ului, zidurile fiind durate din cărămidă n earsă și toate părțile înalte su nt din lemn. Așa arătau,
probabil, cele mai vechi temple din Roma, cel al lui J upiter de pe Capito liu, cel al lui Castor din
For, sau cel al zeiței Ceres de la poalele Avent inului. Motivele decorației sunt împrumutate din
repertoriul imagisticii elenistice , cu o predilecție evidentă pentru motive le dionisiace ( satirii,
bacantele ), și pentru formele vegetale, tratate cu amploa re și suplețe.
Construcția Capitoliului a marcat introducerea artei etrusce la Roma și nașterea unei arte
naționale. Cel puțin de un secol, atelierele et rusce dobindi seră o măiestrie, extraordinară în toate
domeniile artelor plastice. Sunt multiplicate mai ales tăblițele de pământ ars, ornate cu reliefur i și
destinate încastr ării pe fațadele templelor, unde formau frize. De asemenea ei învățaseră să ardă
statui de mari dimensiuni, al căror tip desăvârșit rămîne pentru noi Apollo de la Veii, ce datează
din ultimii ani ai secolului al Vl -lea și apare, prin urmare, contemporan templului clădit pe
Capitoliu, dovadă în plus că Roma este deschisă, chiar de at unci, curentelor artei elenistice .
În zona sacră, romanii au încercat să păstreze cât de mult au putut simplitatea veche, ei
mândrindu -se cu templele împodo bite cu reliefuri și statui din cărămidă arsă, ca opoziție la
marmura și aurul din templele grecești, conservatorism ce împiedică căutările subtile, de tipul
celor întreprinse de arhitecții Greciei clasice. Astfel, n iciodată coloana romană n -a atins
desăvâ rșirea celor pe care le vedem în Parthenon. Chiar cînd s -a dezvoltat ornamentația
capitelurilor și cînd romanii au recurs la caneluri, coloanele au păstrat o anumită rigiditate. Pe

16 structură arhitectonică specific ă, ce se explică, probabil, prin credința că divinitatea exercită protecție eficace
numai dacă privirea ei descoperă efectiv omul sau obiectul asupra cărora t rebuie să -și coboare binecuvînta rea

10
deasupra, în vreme ce Parthenonul oferă privirilor toate părțile sale, temp lul roman reprezintă mai
ales o fațadă.
După instaurarea Imperiului, au apărut la R oma primele temple acoperite de marmură și,
totodată, triumfă ordinul corintian. Apare și ordinul ionic , dar capitelele acest ui stil nu prezintă
niciodată un tip pur, la volutele caracteristice adăugându -se cel mai des motiv e florale care
alungesc coșul, evidențiindu -se inspirația din capitelele corintiene. Arhitectura romană în arta
sacră evoluează spre o ornamentație mereu mai amplă, un bun exemplu în acest sens fiind Ca sa
pătrată din Ni mes, ridicată în anul 16 î.e.n . Finețea frizei contribuie substanțial la impresia de
eleganță care reprezintă nota caracteristică a templelor acestei vremi. Dar, curînd, pe măsură ce
lucrătorii italici și occidentali devin tot mai pricepu ți să lucreze marmură , ornamentația se
complică, în această evoluție, influența vechilor școli hellenistice fiind predominantă.
Totuși, domeniul cel mai caracteristic și mai revelator nu este constituit de arhitectura
sacră , abundenței arhite cturale a temp lelor i se opune severitatea altor edificii , care sînt și ele
creații pur romane. Moștenite de la hellenism, templele erau clădite în te hnica tradițională a
pietrei. Dar , de la sfîrșitul Republicii se răspîndeșt e și se dezvoltă o tehnică nouă . Zidul nu mai
este în întregime făcut din blocuri j uxtapuse, ci dintr -un nucleu central, alcătuit dintrun amestec
de var, de nisip și din materiale mai dure (fragmente de piatră, de cărămidă), acoperit, pe ambele
părți, de un parament, având doar rol ornamental. Parame ntul putea fi oricît de subțire și consta
din, de exemplu, o lesp ede de marmură, sau chiar o simplă stucatură zugrăvită. Acest mod de
construcție era rapid și economic, reclama o mînă de lucru mult mai puțin specializată decît
tehnica tradiț ională, dar, ma i ales, înlesnea orice îndrăzneală. Bolțile, dar mai ales cupolele , erau
foarte greu de clădit cu piatră, dar noua tehnică permite arhitecților realizarea bolților cele mai
îndrăznețe. Coloanele devin simple ornamente, slujesc doar la crearea unor ritmuri frumoase.
Arhitectul se eliberează aproape complet de restricțiile impuse de piatra compact ă, de raportul de
forțe, eliberare fecund ă, de care arhitecții Romei s -au folosit din plin.
Așa se explică, în mare parte, caracterul monumental al edificiilor impe riale, ca termele
accesibile unor mulțimi imense, amfiteatrele care și -au înălțat băncile suprapuse fără ajutorul
vreunei coline sau pantei unei acropole. Astfel s -au putut realiza și lungile șiruri de arcade pe care
apeductele romane străbat încă și astăz i cîmpia Romei. Această arhitectură devine preocupată de
eficacitatea funcționalității .

11
Basilica17, ce avea să dobândească o importanță deosebită în arhitectura creștină, era un hol
acoperit, o vastă incintă cu un acoperiș susținut de o linie centra lă de coloane și de colonade
laterale, fiind destinată a adăposti pe toți cei ce aveau treabă în For, cînd soarele ardea prea tare
sau când ploua. Basilicile n -au adăpostit, de la început, tribunalele, care au continuat să se
întrunească în aer liber; ele se af lau numai la dispoziția particularilor. Numele lor le sugerează
obîrșia, f iind o imitație a marile porticuri acoperite din orașele Siriei, Asiei Mici și Macedoniei,
unde se întruneau oamenii veniți la un process. În general, aceste edificii erau ridicate pe
cheltuială regală. Romanii n -au vrut să fie mai prejos, adoptând și ei acest edificiu de la
civilizația elenistică.
Vechea piață , aproape rustic ă, devine o veritabilă agora18 elenistică, fixându -se, astfel,
liniile directoare ale For -ului. Tabularium19, capodoperă a arhitecturii în Lațium, ridicat în
vremea lui Sulla, nu va face decît să închidă pe coastele Capitoliului patrulaterul schițat de către
censori între 179 și 169 î.e.n.
Forul lui Traian, cu o mare axă paralelă celei a forului lui Caesar, a fo st realizat de un sirian
elenizat, arhitectul Apollodor din Damasc. Având la b ază o concepție gigantică, acest for reunea
într-un singur sistem mai multe mari funcții urbane, pîna atunci separate. Astfel, Apollodor
reunește un centru co mercial, cu unul jud iciar și unul intelectual20.
Și aren ele și amfiteatrele evocă influența elenistică . Cel mai celebru amfiteatru din Roma
este Amfiteatrul Flavian , mai bine cunoscut sub denumirea de Colosseum . Acest amfiteatru
imens, atât de admirat de -a lungul secolelor, caracterizează perfect arta construcției la romani.
Monumentul sugerează forma unei elipse și fațada sa se compunea, în antichitate, din trei etaje de
arcade ajurate deasupra cărora se înălța un al patrulea etaj ”orb”, ornat cu pilaștri corintie ni.
Arhitectul a folosit pentru ridicarea arcadelor un întreg repertoriu de elemente grecești, utilizând
cele trei ordine ale coloanelor din templele elene. Etajul inferior este o variantă a s tilului doric,
găsim aici chiar metope și triglife. Etajul următor este în ordin ionic, iar ultimele două în ordin
corintic. Această combinare a structurii romane cu ordin ele grecești a exercitat o influență
capitală asupra arhitecților din timpurile moder ne, clădirile din orașele noastre fiind o dovadă în
plus a acestui fapt.

17 Numele derivă dintr -un adjectiv grec care desemnează un portic regal (Stoâ basilike)
18 Un spatiu public central în statele grecești antice. Sensul literal al cuvântului este "locul adunării"
19 A fost biroul de înregistrări oficial al Romei antice , și a găzduit, de asemenea, bir ourile multor oficialități ale
orașului.
20 Începând din secolul II î.e.n., piața negustori lor fusese practic separată de F or

12
Arhitectura greacă se folosea de elemente identice, acest lucru fiind valabil și în cazul
Colosseum -ului. În schimb, arcurile de triumf romane utilizau ordinele grecești ca să încadre ze și
să accentueze partea centrală largă, flancată de deschizături mai mici. Ac eastă dispunere joacă în
arhitectură același rol pe care -l reprezintă c orzile pentru un instrument muzical.
Un alt obicei din vechiul Orient care -și găsește ecou în arhitectura Romei antice, este legat
de proclamarea victoriilor pe câmpurile de luptă și imortalizarea campaniilor militare. Un
exemplu elocvent în acest sens este reprezentat de Columna lui Traian, în fapt, o cronică a
războaielor victorioase din Dacia, monument la realizarea căruia sunt puse în practică toate
învățăturile dobândite de arta greacă de -a lungul multor secole.
Termele au apărut inițial în Campania și le găsim la Pompei, începând cu epoca lui Sulla ș i,
fără îndoială, chiar mai devreme, ele derivând din p alestra greacă. Cele mai vechi terme de la
Pompei (cele supranumite „de la Stabiao") păstrează bine trăsăturile acestei origini. Ulterior,
planul a fost modificat și ameliorat, termele având tot mai puțin scopul de a relaxa atleții, fiind
frecventate tot m ai mult de oamenii fără ocupație din oraș, care -și umpleau timpul aici.
În mediul rural, pe marile proprietăți, manifestările arhitecturale de seamă sunt vilele și
casele de odihnă, re levate de săpăturile din jurul P ompeiului, la sfârșitul sec. al XIX -lea. La
Boscoreale, a fost descoperită una dintre cele mai celebre vile, situată la cca. 2 km nord de
Pompei. Din descrierea sa rezultă imaginea precisă a unei ferme importante din vremea lui Nero,
într-o regiune bogată în vii și în măslini și deci tipică pent ru agricultu ra italică așa -zis. În primul
rînd această vilă impresionează prin dimensiunile sale relativ considerabile, având forma
dreptunghiulară, cu latura mare de 40 m, iar latura mică de 20 m. Astfel de construcții erau
numeroase în regiunile bogate a le Italiei, iar siluetele lor ne -au devenit familiar e după picturile
din Pompei, care ni le arată având un zid masiv în față, străpuns de un portal amplu, ferestrele
etajului I întărite cu obloane, și, în multe cazuri, un turn folosit drept mansardă. Acest decor nu
este foarte diferit de cel actual din Italia și sudul Franței.
Tot din picturile pompeiene ne facem o idee edificatoare despre casele de odihnă ale
vremii, caracterizate de fațadele împodobite cu porticuri vaste, fapt surprinzător prin contradicția
cu imaginea locuințe lor romane clasice . În general, aceste clădiri sunt compuse dintr -un singur
corp alungit, având mai multe etaje, fiecare având deschidere la propria terasă. În alte cazuri,
corpul principal se prelungește cu încă două aripi laterale, acupând astfel 3 dintre laturile unui
dreptunghi, aripile laterale fiind prelungite fie în fața corpului principal, străjuind astfel o curte

13
vastă, fie în spate, unde împrejmuiesc un parc cu vegetație înaltă. Nu se regăsesc etapele
intermediare trecerii de la palatul macedonean , la vilele romane, dar se poate afirma, fără mari
riscuri de a greși, că influența greacă a fost determinantă în formarea acestei arhitecturi
caracteristică pentru Imperiul R oman.
Romanii, cuceritori ai regatelor urmașilor lui Alexandru cel Mare, îmbogățiți de pe urma
războaielor, au dorit să -și făurească reședințe regale, după modelul monarhilor oriental, pe care -i
înlocuiau. Până în secolul I î.e.n. aceștia trăiau, chiar și al Roma, în locuințe simple , iar locuințele
de la țară, erau de obicei ferme agricole, dar după numai două generații, totul este diferit, lecțiile
regatelor orientale arătându -și roadele. Astfel, vila de lângă Roma a lui Scipio Aemillianus se
dovedește a fi o veritabilă locuință pentru odihnă și plăcere , înconjurată fiind de grădini ce duc cu
gândul la Orient.
De asemenea, primul mare parc al Romei este creat de Lucullus, învingătorul lui Mifridate,
campanile sale împotriva acestui rege purtându -l pe teritorii dominate de influența Persiei de
multă vreme , ai căror regi posedau domenii de distracții vaste, cu parcuri numite ”paradisuri”, în
care pavilion de vânătoare, saloane de primire și chioșcuri erau împrăștiate peste tot. Cert este că
tradiția acestor ”paradisuri” nu doar că nu a dispărut sub domnia u rmașilor lui Alexandru, ci s -au
perpetuat, supraviețuind antichității și ajungând până în Persia modernă.
Probabil că înființarea la Delos a unui port liber, după 167 î.e.n., prin atragerea unui număr
mare de neguțători italici angrenați în traficul egean , provoacă o primă transformare a casei
italice, sub puternica influență a modelelor de peste mare. Este momentul apariție peristilurilor
pompeiene, concepute ca fiind fie o interpretare originală a peribolurilor21 sacre construite în
jurul sanctuarelor de către arhitecții orașelor elenistice, fie ca o extindere a vechiului atrium,
descendentul curții care precede accesul în casa rurală primitivă. În ambele cazuri se urmărea
deschiderea camerelor de locuit, pătrunde rea vegetației peste tot.

21 Spațiul sacru din jurul templelor grecești sau romane , decorat cu statui și cu monumente votive

14
Concluzii
Se spune, de către mulți cercetători ai istoriei antice, că arta romană a acelei perioade poate
fi privită ca și cum ar fi o simplă continuare a celei grecești, aducându -se argumente viabile în
sprijinul acestor afirm ații. De exemplu, este neîndoielnică influența etruscă asupra artei romane,
populație care s -a inspirit, la rândul ei, de la unele populații italice, care și acestea au suferit
influența greacă, deci se poate vorbi despre un transfer de influențe, chiar și indirect. O altă
”linie” de influențe, de data asta direct ă, poate fi considerată cea exercitată de coloniile grecești
din partea de sud a Italiei (Magna Graecia). La fel, după căderea regatelor elenistice sub tăvălugul
legiunilor romane, intelectualitate a greacă acceptă integrarea în comunitatea romană. De
asemenea, este știut faptul că majoritatea statuilor grecești nu ne -au parvenit, ele fiindu -ne
cunoscute doar prin intermediul unor copii executate în epoca romană, un argument în plus al
fascinației mă rimilor romane pentru această artă22.
Cu toate aceste argumente, personal, consider nuanțabile aceste afirmații. Este firească o
astfel de influență deoarece, î n timp ce romanii erau angrenați în campanii de cucerire a regatelor
elenistice, evenimentele nu erau benefice producerii unor schimbări complexe în domeniul ar tei,
și majoritatea artiștilor care lucrau la Roma erau greci . Dar, acest tip de argument nu poate
explica particularitățile marcante ale artei romane, și aș evidenția câteva elemente despre care se
poate vorbi ca despre surse ale originalității artei romane. Astfel, sub aspect stilistic, arhitectura
este mult mai si mplă, departe de rafinamentul celei grecești, simplitate voită, ducând spre un stil
architectural aplicat, practic. Un alt aspect este cel narativ, mult mai pregnant, arta și arhitectur a
romană erijându -se într -un na rator al faptelor petrecute în imperiu. De asemenea, influențele
elenistice par a se manifesta doar la nivelul tehnicilor de lucru, tehnici care, în spațiul rural spre
exemplu, crează o arhitectură elegant, pe ”fundațiile” uneia fruste , dar aceasta rămâne la fel de
bine ancorată în universal rur al, stare de lucruri ce rămâne valabilă cel puțin până spre finalul
epocii republicane, elenizarea culturii romane premergătoare integrării în imperiu a unor
provincii din Grecia modificând gusturile aristocrației. În acest sens, se poate vorbi despre un
dualism al artei romane în perioada târzie , ce poate fi pus atât pe seama expansiunii teritoriale,
cât și pe al unei toleranțe lingvistice și religioase a elitei romane.
Arhitectura romană, fecundă și fascinantă , este, fără îndoială, în parte împrumutată , dar
reinventată de către romani astfel încât să corespundă exigențelor și sesnsibilității lor.

22 Vezi anexa 1 și anexa 2

15
Începând cu mijlocul sec. al III -le e.n., etniile provinciale ale Imperiului Roman încep să -și
spună cuvântul în artele plastic, fapt ce duce la ”criza artei r omane”, care reprezintă, de fapt,
contestarea artei antropromorfe de tradiție greacă. După aproape trei secole de la dispariția
ultimului stat elenistic, elenismul își mai rostește încă limbajul plastic, prin intermediul Romei,
limbaj intrat în sinteză cu acea ”magistra barbaritas” europeană. Această sinteză va duce la
nașterea artei evului mediu23.

23 M. Gramatopol, Civilizația elenistică , p.19

16
Bibliografie
Conf.univ.dr. Mihail Vasilescu, Repere istoric, Istoria Antică Universală ;
Ernst Hans Gombrich – Istoria artei , Ed. Art , ediția a 16 -a, revizuită și adăugită, 1994 ;
Pierre G rimal – Civilizația romană , vol I și II, Ed. Minerva, București, 1973 ;
Xavier Barral i Altet, Istoria artei , Ed. Meridiane, București, 2002 ;
M. Gramatopol, Civilizația elenistică , Editura enciclopedică r omână, 1974;
Mihaela Buliga, Bogdan Panțu, Istoria artelor și a arhitecturii , manual pentru liceele
vocaționale, cls. a IX -a și a X -a;
Adriana Botez – Crainic, Istoria artelor plastic, antichitatea și evul mediu, vol. I, Ed. Didactică și
Pedagogică – R.A., București, 1995;

17
Anexa 1 – Tors de efeb – copie romană după statuie grecească

Anexa 2 – Gal murind – copie romană după statuie grecească

18
Anexa 3 – Pantheonul din Roma, pictură de Giovanni Paolo

19
Anexa 4 – Apeduct roman, Pont du Gard, Franța

Anexa 5 – Colosseum, Roma

20
Anexa 6 – Amfiteatrul din Nimes, Franța

Anexa 7 – Templu roman, Casa Pătrată, Nimes, Franța

21
Anexa 8 – Bazilica Santa Sabina, Roma, sec. al V -lea, interior

Anexa 9 – Casă particular ă, Dura Europos, sec. all III -lea