Influenta Violentei DIN Familie Asupra Sferei Afective A Copiilor
INFLUENȚA VIOLENȚEI DIN FAMILIE ASUPRA SFEREI AFECTIVE A COPIILOR
CUPRINS
INTRODUCERE
Actualitatea cercetării. Amploarea fenomenului violenței în familie reprezintă una dintre cele mai grave probleme sociale cu care trebuie să se confrunte societatea contemporană, inclusiv România.
Societatea noastră este dominată de violență, studii întregi fiind dedicate analizei acestui fenomen, specialiștii încercând să determine cauzele și soluțiile acestui flagel atât de răspândit în civilizația noastră. Nici o formă de violență nu poate fi acceptată, însă cea mai grea de controlat sau de prevenit e violența în familie. Violența domestică, o alăturare de cuvinte ușor ciudată, a început să fie cunoscută în tot mai multe familii.
Într-o societate în care majoritatea oamenilor nu-și urmăresc decât propriile interese și câștiguri, într-o societate în care violența de orice tip este considerată ca ceva normal și chiar necesar, într-o societate în care aderarea la „principiile” democrației occidentale devansează respectarea individului ca entitate umană, copilul nu-și găsește locul ce ar trebui să-l ocupe, atât în familie, cât și în societate.
Datorită specificului vârstei, lipsei de experiențe sociale și mai ales datorită dependenței totale de adult, copiii reprezintă cea mai vulnerabilă categorie socială, ei putând fi ușor antrenați în acțiuni victimizante.
Copilul trebuie respectat ca o persoană distinctă. Copiii trebuie recunoscuți ca cetățeni, la fel ca adulții. Ei au drepturi fundamentale, atât ca ființe omenești, cât ți ca cetățeni ai unui stat: dreptul la o viață particulară, dreptul la intimitate, dreptul la o dezvoltare normală. Pe lângă acestea, copiii au nevoi speciale și au dreptul ca acestea să fie îndeplinite (dreptul copilului la protecție, libertate). Creșterea violenței orientată spre copil reprezintă una din cele mai grave probleme ale societății noastre.
Ne confruntăm cu mari probleme la capitolul stabilirii și dezvoltării modalităților de constatare, prevenire și soluționare a cazului de abuz asupra copilului, identificării. Dacă pe plan mondial declararea diverselor forme de abuz exercitate asupra copilului a cunoscut o adevărată explozie, atunci în România trebuie să se mai lucreze încă foarte mult în direcția conștientizării (de la individ la societate) urmărilor dramatice ce pot surveni în dezvoltarea copilului.
Cu regret în România nu există un sistem funcțional de monitorizare a cazurilor de abuz, neglijare si exploatare a copilului. Abuzul afectează dezvoltarea copilului în dimensiunile sale esențiale. Efectele victimizării sunt profunde și nefaste, însoțind individul de-a lungul vieții sale, de aceea se impune cu necesitate abordarea problemei abuzului și acordarea unei atenții deosebite traumelor trăite în copilărie.
Schimbarea mentalității față de problema abuzului și neglijării se poate realiza numai printr-o educare și informare susținută a actorilor sociali cu privire la dimensiunile și consecințele psihologice, medicale și sociale ale fenomenului.
Problema cercetării. Copiii din familiile violente fac parte frecvent din grupul de risc evidențiat de către psihologul școlar. Urmările violenței sunt evidente în comportamentul copiilor care preiau un patern comportamental ostil și în același timp trăiesc emoții dificile asociate cu evenimentele traumatizante din familie. Studiile de caz incluse în cercetare vor reliefarea complexitatea problemei pentru copiii din familii violente, chiar abuzive.
Obiectul cercetării. Manifestările, cauzele și consecințele abuzului asupra minorilor în familiile din România, precum și modalitățile de intervenție și asistență ale copiilor abuzați.
Scopul cercetării. Determinarea consecințelor violenței în familie și a modalităților de intervenție în cazurile de abuz asupra copilului.
Obiectivele investigației:
1. Cercetarea teoretică a consecințelor violenței în familie, elucidarea particularităților diferitor tipuri de abuz, analiza problemelor de integrare a copiilor abuzați, analiza situației copiilor abuzați în România.
2. Proiectarea și realizarea unei investigații practice a consecințelor violenței asupra copiilor.
2.1. Stabilirea instrumentelor de diagnostic.
2.2. Aplicarea instrumentelor de diagnostic asupra unui grup de copii.
2.3. Prelucrarea și interpretarea datelor.
2.4. Cercetarea consilierii copiilor abuzați prin intermediul studiilor de caz.
2.5. Elaborarea concluziilor și recomandărilor.
Ipoteza de fond. „Violența în familie reprezintă o traumă psihologică puternică pentru copii cu consecințe semnificative asupra sferei afective”.
Ipoteze operaționale.
Ipoteza operațională nr. 1: „Violența determină formarea unei imagini negative a familiei la copiii victime”.
Ipoteza operațională nr. 2: „Neglijența și pedepsele violente determină trăiri emoționale dificile la copiii victime”.
Baza conceptuală a cercetării. În cercetarea teoretică, proiectarea și realizarea demersului aplicat am utilizat concepțiile, ideile și elaborările următorilor autorilor privind fenomenul violenței în familie (J. Hearn, B. Strong, T.F. Cohen, I. Mihăilescu, L. Walker) și abuzul asupra copilului și tehnicile de lucru cu acești copii (K. Killén, V. Pecora, G. Fischer, P. Riedesser, G. Lopez, M. Roth-Szamoskozi).
Metode, procedee și tehnici de cercetare.
Metode teoretice: analiza și sinteza literaturii de specialitate, metodico-științifice privind problema de cercetare lansată; metoda ipotetico-deductivă pentru lansarea ipotezelor, interpretarea și explicarea rezultatelor obținute în cercetare.
Metodele empirice: experimentul de constatare a fost realizat prin utilizarea următoarelor metode:
Analiza documentelor
Observația
Interviul
Focus-grup
Ancheta socială
Studiu de caz
Metode statistice: analiza procentuală a datelor.
Etapele investigației.
I etapă analiza teoretică a abordărilor cu referință la conceptul de violență și abuz prezentarea acestora sub formă de sinteză a conceptelor și teoriilor fundamentale;
II etapă include elaborarea ipotezelor și stabilirea instrumentelor de psihodiagnostic în scopul verificării ipotezelor înaintate;
III etapă constă în selectarea eșantionului;
IV etapă include aplicarea instrumentelor de psihodiagnostic asupra eșantionului selectat în scopul confirmării/infirmării ipotezelor înaintate;
V etapă reprezintă analiza statistică a datelor obținute în urma aplicării instrumentelor de diagnostic;
VI reprezintă analiza studiilor de caz
VII etapă constă în înaintarea concluziilor și elaborarea recomandărilor.
Baza experimentală a cercetării. Eșantionul a fost format din 50 copii ce fac parte din grupul de risc (conform înregistrărilor psihologului școlar). Copiii au fost aleși de vârsta cuprinsă între 14 și 17 ani în scopul de a avea formate unele cunoștințe conceptuale care au fost discutate în cadrul focus-gruprilor.
Valoarea teoretică și practică a lucrării. Considerăm că valoarea teoretică a lucrării este determinată de analiza literaturii de specialitate cu referire la asistența copiilor abuzați, necesitățile acestora și posibilitățile de integrare socială. De asemenea ne-am propus a evidenția principalele abordări teoretice în raport cu abuzul asupra copiilor. Aspectul teoretic al lucrării este structurat astfel încât să se prezintă ca o premisă pentru cercetarea practică. Teoriile abordate facilitează urmarea traseului empiric în modul în care vin să completeze rezultatele cantitative cu descrieri calitative. Valoarea practică a cercetării constă în reliefarea importanței consilierii copilului și a familiei și accesul acestora la centrele specializate de intervenție.
Termeni-cheie: abuz, victimă, agresor, copil abuzat, abuz fizic, abuz emoțional, abuz sexual, neglijare, abuz societal, abuz instituțional, abuz familial, psihotraumă.
1. VIOLENȚA ÎN FAMILIE – DIMENSIUNI CENTRALE ÎN ABORDAREA FENOMENULUI
1.1. Elemente cheie în abordarea fenomenului de violență în familie
Violența în familie reprezintă o problemă socială extrem de gravă, iar specialiștii o consideră o formă de tortură datorită caracteristicilor sale. Impactul social al violenței în familie este extins, deoarece aceasta afectează nu numai victimele, dar și persoanele care sunt martore sau au cunoștință de situații de violență în familie [32, p. 111].
Violența în familie este una dintre formele de violență cel mai frecvent întâlnite, dar și una din cele mai îngrijorătoare, pentru că este prea puțin vizibilă. În cele mai multe dintre cazuri, actele de violență au loc în spatele ușilor închise și sunt ascunse de către victimă, din cauza sentimentului de teamă față de agresor și de jenă față de societate. Mai mult chiar, un obstacol îl reprezintă și reticența statului și a organelor sale de a interveni într-o sferă considerată încă „privată” [34, p. 5].
Violența conjugală în România este o problema generalizată; principalul motiv care a permis generalizarea fenomenului îl reprezintă nerespectarea legislației și normelor atât celor proprii, cât și a celor internaționale [39].
Definiția pe care o dă Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, conform art. 2 și 3, este următoarea [49, p. 2]:
Violența în familie reprezintă orice acțiune fizică sau verbală săvârșită cu intenție de către un membru de familie împotriva altui membru al aceleiași familii, care provoacă o suferință fizică, psihică, sexuală sau un prejudiciu material.
Constituie, de asemenea, violență în familie împiedicarea femeii de a-și exercita drepturile și libertățile fundamentale.
În sensul legii, prin membru de familie se înțelege soțul, ruda apropiată și persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copil, dovedite pe baza anchetei sociale.
Potrivit documentelor Consiliului Europei (Recomandarea Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei Nr. R (85) cu privire la violența în familie), violența în familie reprezintă „orice act sau omisiune comisă în interiorul familiei de către unul dintre membrii acesteia și care aduce atingere vieții, integrității corporale sau psihologice sau libertății altui membru al acelei familii și vatămă de manieră gravă dezvoltarea personalității sale” [43, p. 14].
Conceptul de „violență în familie” este amplu și cuprinde violența domestică (înțeleasă ca violență ce apare între parteneri, fie ei soți sau concubini), dar și violența asupra copiilor, bătrânilor sau altor rude. În ce privește violența domestică, potrivit unor organizații guvernamentale care au efectuat studii privind acest fenomen în România, aceasta reprezintă o serie repetată de comportamente coercitive și de atac fizic, sexual și psihic pe care o persoană le manifestă față de partener, în scopul controlării și dominării acestuia, utilizând forța și/sau profitând de incapacitatea de apărare a victimei, ce apare în cadrul unei relații de cuplu. Aceasta include și abuzurile de tip economic și social. Este considerată violență domestică și cea făptuită asupra fostei soții/partenere și în relațiile consensuale [34, p. 6].
După părerea lui J. Hearn, recunoașterea este un aspect important în definirii violenței ca pericol potențial, cu implicații care depășesc câmpul concret de acțiune. Acestea, după J. Hearn, sunt [apud 39]:
recurgerea de către un agresor la forța fizică sau vreun alt gen de constrângere;
intenția de a cauza o vătămare;
victima resimte un abuz;
recunoașterea actelor comise ca fiind abuzive de către o autoritate legală.
Fenomenul violenței domestice poate fi diferită ca fiind orice formă voluntară de acțiune sau de omitere a unei acțiuni, care se exercită asupra unui membru de familie, provocând acestuia o vătămare, care are loc profitând de incapacitatea sa de a se apăra, de a decide sau de a căuta ajutor. În sens larg, violența domestică înseamnă îndreptarea agresivității către un membru de familie, de obicei [29, p. 272].
În lucrarea „The marriage and the family experience: intimate relationships in a changing society”,society”, realizată de către B. Strong, T.F. Cohen găsim mai multe modele care încearcă să explice factorii ce duc la violența domestică [31]:
Modelul psihiatric, care prezumă că factorii principali ai inițierii violenței (și nu neapărat al celei reactive) tulburările psihice și emoționale, personalitatea dizarmonică, consumul de alcool și droguri. Nu e vorba atât de boli mintale (schizofrenie, retardare), cât de un potențial psihoemoțional favorabil agresivității, ce ține de combinația dintre datele biogenetice, socializarea emoțională defectuoasă și experiențele traumatice de viață.
Modelul ecologic plasează problematica violenței domestice în interacțiunile și evoluțiile din mediul familial, acesta, fiind puternic marcat de mediul comunitar. În viziunea modelului ecologist, copilul care nu se potrivește cu așteptările părinților și familia supusă unor presiuni economice și sociale care nu are susținerea comunității (îngrijirea copiilor, asistența socială și medicală, ajutor material măresc extreme de mult riscul de violență între soți și abuzul față de copii.
Modelul patriarhal/autoritar, reclamat în special de mișcarea feministă, scoate în evidență că prin tradiție bărbatul era considerat stăpânul casei, iar comportamentul discreționar, inclusiv prin agresarea fizică a celorlalți membri ai familiei, era de la sine înțeles. Autoritatea patriarhală nu este însă nicidecum o relicvă istorică, nici măcar în democrațiile avansate, ci mascat, operează din plin și în zilele noastre.
Modelul situației sociale combină ideile celor două modele anterioare, incriminând drept cauze hotărâtoare ale violenței domestice două seturi de variabile: presiunile structurale (venituri mici, șomaj, boală etc.), și normele culturale transcrise în zicale, cum ar fi ,,bătaia e ruptă din rai”. Acești factori împing la violență familială.
Modelul resurselor prezumă că indivizii recurg la violență atunci când, dorind autoritatea și dominanța, nu au resurse oficiale (situație materială, prestigiu social) pentru a le obține sau păstra. Un tată care vrea să-și impună cu orice preț dominanța în familie, dar este șomer sau are o slujbă de mic prestigiu și salariu, nu are școală și nici înalte abilități intelectuale și comunicaționale va recurge la violență.
În modelul costurilor și controlului social, enunțul fundamental este că ființele umane sunt înclinate să-i domine pe alții, numai că țin seama de costurile și riscurile pe care le asumă. Dacă nu percep costuri personale în a-i pune la punct pe ceilalți prin forța fizică, o fac. Astfel spus, în cazul în care controlul social este precar. În teritoriul domestic sunt condiții ce contribuie la nefuncționarea la cote înalte a acestui control și la facilitarea actelor violente (în special din partea bărbaților), și anume: inegalitatea de putere, bărbații având mai multă forță fizică, adesea și economică față de soții, iar părinții față de copii. Caracterul privat al familiei determină, pe de o parte, reținerea din partea celor agresați să ceară ajutor din afară și, pe de altă parte, stânjeneala celor din exterior de a interveni. Imaginea ,,bărbatului adevărat” contribuie la violența domestică în sensul că, în multe subculturi – în unele societăți în întregime, masculii violenți sunt apreciați și aplaudați fiindcă reușesc să-și impună autoritatea.
Constantin Păunescu privește fenomenul violenței ca fiind „o manifestare comportamentală de relație interumană și exprimă sub diversele sale forme, structuri sau acte ale unei stări de agresivitate” [27, p. 53].
Din punct de vedere sociologic, violența reprezintă o „acțiune coercitivă asupra unor persoane în vederea obținerii unui răspuns conform anumitor interese” desemnează violența. Reieșind din definiția dată, Ioan Mihăilescu vede violența ca o „relație socială”, în cadrul căreia sunt prezente trei elemente trei elemente [22, p. 154 ]:
a) Cel care exercită violența (autorul violenței). Acesta poate fi un individ sau un grup de indivizi, o organizație sau o instituție societală. El poate acționa atât în vederea îndeplinirii propriilor scopuri sau interese, cât și a intereselor și scopurilor altor indivizi sau grupuri de indivizi.
b) Cel care suportă violența (victima violenței). EI poate fi un individ, un grup, o categorie socială sau o societate în totalitatea ei.
c) Acțiunea coercitivă (violența ca atare). Ea poate fi concretizată atât prin mijloace directe cât și indirecte. Prin exercitarea ei, autorul violenței urmărește să obțină de la victimă violenței un răspuns, o atitudine, un comportament care să-i permită să-și realizeze scopurile și interesele proprii sau ale altora considerând violența „ o manifestare tipic umană”.
Ca formă de comportament, violența în familie are [34, p. 7]:
caracter instrumental (agresorul controlează victima, iar comportamentele devin funcționale și persistă dacă au rezultatul scontat);
caracter intențional (se produce cu intenția de control și dominare, de menținere a puterii, intenție pe care făptuitorul nu o recunoaște, dar care poate fi identificată prin rezultatele pe care le produce);
caracter dobândit (violența nu este înnăscută, ci învățată prin imitație).
Dacă e să vorbim despre tipurile și formele de manifestare a violenței în familie, atunci vom menționa următoarele [11, p. 6]:
violența fizică – constă în atingeri sau contacte fizice dureroase, inclusiv intimidarea fizică îndreptată asupra victimei. Formele: împingerea, plesnirea, trasul de păr, răsucirea brațelor, desfigurarea, provocarea de vânătăi, contuzii, arsuri, bătăi, lovituri cu pumnul, palma sau piciorul, aruncarea în victimă cu diverse obiecte, izbirea de pereți și mobilă, folosirea armelor. Violența fizică include și distrugerea bunurilor care aparțin victimei sau pe care cei doi parteneri le stăpânesc și le utilizează împreună.
violența sexuală – constă în comentarii degradante la adresa femeii, atingeri neplăcute și diverse injurii, provocate victimei în timpul sau în legătură cu actul sexual, incluzând și violul marital.
violența psihologică (violență emoțională) – precede și acompaniază celelalte forme de violență/abuz, dar se poate manifesta și izolat prin injurii, amenințări, intimidări, uciderea animalelor domestice preferate, privarea de satisfacerea nevoilor personale esențiale (mâncare, somn, etc.). Acest tip de violență cuprinde 6 componente importante: frica, depersonalizarea, privarea, supraîncărcarea cu responsabilități, degradarea, distorsionarea realității. Acest tip de violență în familie reprezintă un factor central în controlul și manipularea partenerului.
violența economică duce la scăderea resurselor și autonomiei victimei. Se manifestă prin controlul accesului victimei la bani sau lucruri personale, hrană, mijloace de transport, telefon, și alte surse de protecție sau îngrijire de care ar putea beneficia.
violență socială – sistarea activităților și relațiilor sociale, izolarea în situația de victimă a violenței în cadrul care favorizează agresarea acesteia pe planul vieții private și intime. Duce la izolarea victimei și lipsirea ei de suport social, cu dificultăți de ieșire din situațiile de violență.
violența prin deprivare sau neglijare, deși nu este specificată în legislația actuală, în plan internațional acest tip reprezintă forma non-fizică a violenței, incluzând violența verbală și cea emoțională, utilizate în scopul amenințării, intimidării și a deținerii controlului asupra victimei cu impact asupra planurilor psihologice. Se manifestă prin incapacitatea sau refuzul adultului de acordare a celor necesare copilului pentru toate aspectele vieții sale: sănătate, educație, dezvoltare emoțională, nutriție, adăpost, siguranța vieții – în contextul în care familia sau îngrijitorul legal are acces la resursele necesare. Include și nesupravegherea și lipsa protecției în fața pericolului.
Leonore Walker prezintă un model al ciclului violenței între două persoane (abuzator și victimă) [apud 46, p. 96-97]:
Faza de „construcție”. Există „o escaladare gradată a tensiunii” în cadrul cuplului. Au loc unele fricțiuni de dimensiuni mai reduse din partea abuzatorului. Acesta își exprimă insatisfacția și ostilitatea, însă nu într-un mod flagrant. Pe de altă parte, victima simte augmentarea tensiunii, și face ceea ce îi stă în putință pentru a-l „îmblânzi” pe agresor, a-l liniști, sau măcar pentru a nu ridica și mai mult intensitatea stării tensionate. Adesea, reușește într-o măsură oarecare să mai reducă întrucâtva – temporar – din tensiune, ceea ce o întărește în credința că e „stăpână pe situație”, și că poate să controleze toanele agresorului. Și astfel de credințe/practici se integrează în tiparul interacțiunii, ceea ce contribuie la soliditatea ciclului.
Faza de „conflict”. Pe măsură ce tensiunea crește, rezistența psihică a victimei se erodează: atenția la reacțiile agresorului devine mai puțin alertă; în locul tehnicilor de „împăciuire”, din ce în ce mai des, victima optează pentru retragere, ignorare a ostilității, etc. Pe de altă parte, pe măsură ce aceasta se „retrage”, agresorul devine mai activ, și își intensifică acțiunile de hărțuire. La un moment dat, tensiunea latentă devine greu de suportat, și atunci are loc conflictul. Faza a doua, spune Walker, „se caracterizează prin descărcarea necontrolată a tensiunilor acumulate în timpul primei faze”. De obicei, agresorul se dezlănțuie verbal, și în multe cazuri fizic, asupra victimei. De la caz la caz, victima alege să riposteze sau nu (fizic sau verbal) dar, în general, riposta e mai slabă decât atacul agresorului, și mai puțin sigură. De obicei, cel care hotărăște să pună capăt etapei de conflict e agresorul, care a obținut prin conflict îndepărtarea stării interne de tensiune.
Faza „reconcilierii” poate lua forme foarte diverse, în funcție de dinamica deja stabilită în cadrul cuplului. Agresorul poate să își ceară iertare, să admită că e „cam iute din fire”, să ofere cadouri sau să promită că se va controla mai bine pe viitor, sau să-și manifeste regretul și/sau disponibilitatea de a trece peste incident în diverse alte. În cazul în care își manifestă regretele, e posibil, și chiar probabil, ca agresorul însuși să creadă ceea ce spune în această etapă. Victima, care dorește să îl creadă pe acesta e de obicei gata să îi ierte, chiar dacă de multe ori condiționat. În funcție de durata relației și experiențele de conflict de până atunci, victima poate fi mai încrezătoare sau mai sceptică în legătură cu posibilitățile reale de schimbare ale agresorului.
Faza de calm. Incidentul e uitat, nu intervine nici o formă de abuz. E o perioadă de „înțelegere perfectă” în cadrul cuplului.
Ciclurile se desfășoară în spirală: fazele tensionate devin din ce în ce mai lungi, violențele devin din ce în ce mai amenințătoare, iar fazele blânde devin mai scurte sau dispar cu totul [34, p. 8].
1.2. Violența domestică între cauză și efect
Marii specialiști nu s-au limitat la elaborarea și utilizarea unor instrumente de lucru care să măsoare reprezentările sociale ale acestei forme de agresivitate, ci s-a deplasat în special către structurarea cauzelor prezente în acest tip de comportamente. Pot fi diferențiate trei categorii de cauze ale violenței domestice [45, p. 48-49]:
Cauze care țin de caracteristicile individuale:
afectarea stării de sănătate a agresorului sau victimei
consumul de alcool sau diferite substanțe
istoria infracțională a agresorului
instabilitate ocupațională
gravitatea la victima
violența ostilă
gelozie
Cauze determinate de caracteristicile relației:
trai comun cu părinții
locuința comună
perpetuarea modelului: prezența unei istorii a violenței în copilăria victimei sau agresorului
izolarea socială
perioada scurtă de cunoaștere
prezența unor relații adultere
Cauze sociale ale violentei intrafamiliale:
toleranța socială față de violența domestică – reprezentările colective
neimplicarea celorlalți
sărăcia – lipsa de bani
tranziția
lipsa unor legi specifice
absența serviciilor
ignoranța femeilor victime privind posibilități de autoprotejare
inegalitatea de gen în familie și societate
Fiecare caz de violență conjugală se desfășoară în condiții specifice și are cauze particulare, însă, există o serie de factori comuni, care definesc existențele și tendințele fenomenului la nivelul întregii societăți.
Dintre factorii specifici care determină violența conjugală pot fi menționați următorii [40]:
Consumul de alcool și alcoolismul, în general. Problema alcoolismului, într-adevăr se află în corelație cu violența. În principiu, am putea spune că, deși alcoolul și violența familială sunt adeseori asociate între ele, una nu este cauza celeilalte. De fapt, agresorul are anumite caracteristici care îl împing deopotrivă spre alcoolism și spre violență. Alcoolul, ca atare așa cum am menționat, nu este o cauză, ci o condiție care agravează actul de violență respectivă. El este asociat însă cu o multitudine de atitudini (re)sentimente sau manifestări la limita patologicului care induc agresorului tendințe de agresivitate extreme de grave. Aceste tendințe sunt potențate, la rândul lor, de diverși factori de personalitate, ca și de o serie de modele culturale învățate în familie.
Gelozia. Gelozia constituie un alt factor important care determină violența conjugală. În familiile unde interacțiunile sunt haotice, unde ceea ce în mod obișnuit apare ca problemă este privit ca ceva normal. Dincolo de caracterul ,,normal” al unor reacții de gelozie există și o formă patologică a acestor reacții concretizate de așa numitul ,,delir de gelozie” caracteristice unor persoane care prezintă alterări ale personalității și care se manifestă extrem de agresiv în situațiile de conflict cu partenerul de cuplu.
Sexualitatea în cuplu. Majoritatea oamenilor în toate societățile sunt heterosexuale – adică își stabilesc relații emoționale și plăcere sexuală la parteneri de sex opus. În toate societățile heterosexualitatea reprezintă baza căsătoriei și a familiei.
În acest domeniu incompatibilitatea fizică și sexuală este una dintre cauzele principale în cuplu. ,,Neînțelegerile sexuale din timpul căsătoriei, sunt datorate unor disfuncții, care determină o pondere importantă din cazurile de violență conjugală, mai ales atunci când acestea s-au manifestat încă din timpuriu, în perioada închegării cuplului”. Din acest punct de vedere violența sau abuzul este o formă de ,,compensare” a unui deficit care împiedică conviețuirea armonioasă în cadrul cuplului și-i dă partenerului sentimental existenței unui complex de inferioritate.
Dorința partenerei/soției de a deveni independentă financiar. Studiile au evidențiat un procent ridicat al cazurilor de violență în familiile care păstrează concepțiile tradiționale privind statutul superior al bărbatului și legitimitatea folosirii violenței asupra femeii în baza acestui statut. Violența asupra femeii care are la baza principiului superiorității bărbatului față de femeie. O serie de acte violente apar în acele familii în care soțul se consideră ,,lider instrumental ” și unicul cap de familie, refuzând ca soția să lucreze sau să se instruiască în afara căminului. Dorința partenerei de a-și căuta o ocupație sau de a-și ridica statusul educațional este interpretată, adeseori, ca un ,,atentat” la adresa statusului propriu și a responsabilității tradiționale care trebuie să revină bărbatului și femeii în cămin, inclusiv o ,,uzurpare” a drepturilor primului. Asemenea concepții specifice bărbaților care au neveste casnice pot determina în multe situații, maltratarea partenerei.
Certurile cu privire la copiii rezultați din conviețuirea comună sau cu un alt partener. Acte de violență conjugală ori violență familială se petrec și atunci, când soțul ori concubinul resimte existența copiilor rezultați fie din conviețuirea comună, fie dintr-un mariaj anterior al soției sau concubinei, ca o „amenințare” pentru relația personală cu aceasta. Violența conjugală poate apărea și în situațiile în care partenerii de cuplu nu se pun în acord în legătură cu modalitățile cele mai adecvate de creștere și educație a copiilor. De obicei, bărbații consideră că cea mai bună modalitate de disciplinare a copiilor o constituie bătaia, apreciere care poate intra în conflict cu concepția partenerei. De aici apar numeroase certuri sau conflicte care degenerează ușor [13, p. 106].
În final am putea spune că cel mai mare factor al violenței domestice nu este vreunul din factorii de risc cunoscuți, ci numărul total al factorilor de risc surprinși la un caz. Cunoașterea cumulativă a factorilor de risc este importantă nu numai pentru identificarea cazurilor, dar și pentru a planifica ajutorul de care au nevoie.
Există anumiți factori de risc ai apariției violenței intrafamiliale, întâlniți foarte frecvent în astfel de situații [42, p. 2]:
statut educațional scăzut;
status ocupațional scăzut (lipsa unui loc de muncă);
dificultăți materiale, financiare, venituri reduse;
existența unor abuzuri în copilăria agresorului;
martor la violența în familia de origine;
stima de sine scăzută;
unele norme religioase;
consumul cronic de alcool sau substanțe nocive (droguri);
prezența copiilor în familie;
dependența materială a soției de soț;
toleranța femeii față de violență;
tradiția care favorizează poziția bărbatului;
insuficienta informare a femeii-victimă cu privire la existența alternativelor și a posibilităților de sprijin.
Factori cauzali. Există o unică explicație și cauză reală a violenței domestice. Aceasta este funcționarea dominației bărbatului asupra femeii, în societățile patriarhale. În virtutea tradiției care trece de la o generație la alta, se învață rolurile sexuale de dominator, bărbatul, și supus, femeia. Aceste roluri se conturează la vârste foarte fragede, chiar între doi ani și jumătate și trei ani și jumătate și se confirmă și rafinează de-a lungul întregii vieți, în toate instanțele sociale.
Putem defini, din punct de vedere sociologic, patriarhatul ca un sistem de autoritate în familie, în cadrul căruia loialitatea datorata „șefului” se bazează pe puterea lui de a dispune de bunuri, inclusiv de femeie și copii și pe mentalitatea că aceste relații personale de dependență sunt la fel de naturale, de legitime, ca însăși viața. Așadar pe lângă loialitate personală, patriarhatul mai depinde și de respectarea tradiției. Tradiția, reprezentată istoric prin instituții, alături de câteva limitări legale, impune singurele constrângeri sistemului de dominare masculină.
De asemenea, ceea ce asigură perpetuarea violenței domestice de la o generație la alta, menținerea acestui fenomen, este toleranța socială crescută față de acesta. Atât timp cât se transmite transgenerational, violența domestică este văzută ca un lucru normal, inerent oricărei familii. Și de ce am schimba această normalitate cu care ne-am obișnuit? De ce am considera violența domestică un fapt care ar trebui incriminat? Există o „complicitate” între agresor și restul societății, pentru că primul rămâne nepedepsit datorită toleranței și acceptantei manifestată de cel de-al doilea.
Factori favorizanți. Ultima cercetare națională asupra violenței în familie, și singura de altfel, demonstrează aceeași confuzie între factorii cauzali și cei favorizanți. Astfel, pentru marea majoritate a populației, fenomene precum sărăcia, consumul de alcool și droguri, stres-ul vieții cotidiene, bolile psihice stau la baza apariției violenței în mediul familial.
Este ușor de presupus, în asemenea condiții, că eliminând elementele respective eliminăm și violența domestică. Din păcate, practica arată că violența domestică este prezentă și în familiile în care nu există astfel de probleme. Așadar, este necesară distincția între factorii favorizanți și cei cauzali, pentru că astfel politicile sociale și măsurile de prevenire și combatere a violenței domestice pot fi orientate în direcția corectă.
Multe femei bătute – și copiii lor – recunosc paternul comportamental al partenerului lor și încearcă variate mecanisme de a face față episodului violent și de a descrește intensitatea acestuia [47, p. 1]. Multe femei abuzate se tem de represalii, se simt vinovate sau își fac griji pentru situația lor economică dacă și-ar părăsi partenerul. Familia este prinsă în această spirală a ciclului violenței. Membrii familiei sunt izolați, imobilizați, speriați și defensivi. Toți se iluzionează că totul se va schimba, dar nu fac nimic în mod real.
Specialiștii practicieni au diferențiat factorii care pot proteja sau favoriza violența:
sprijin din partea familiei lărgite (resurse umane);
lipsa unui model parental agresiv;
situație materială bună (resurse materiale/ financiare);
nivel de educație crescut;
o bună capacitate de rezolvare a problemelor și de a ieși din situațiile de criză;
abilități de comunicare între parteneri;
existența unor instituții sociale care oferă protecție și suport;
introducerea în legislație a unor reglementări care sprijină victima și sancționează agresorul.
Efectele violenței domestice. Victimele violenței în familie sunt traumatizate atât fizic, cât și emoțional, nu numai în timpul actului de violență, dar și în perioada ce urmează. Sindromul post traumatic include reacții fiziologice, emoționale și comportamentale drept rezultat al agresiunii trăite și al periculozității recidivei, manifestându-se în două faze [11, p. 9-10]:
faza acută nemijlocită, în perioada căreia victima se află în stare de criză, activitatea ei normală fiind dereglată.
faza reorganizării – are o durată mai mare, în care victima conștientizează importanța și urmările actului violent, a schimbărilor care au survenit în viața ei. Violența în familie duce la schimbarea ritmului și activității nu numai în perioada acută nemijlocită, dar și în perioada imediat următoare care are o durată mult mai mare – luni sau ani întregi. Sunt mai multe circumstanțe care asigură ieșirea din criză: stilul personal al victimei, particularitățile ei psihologice, oamenii care o înconjoară, susținerea și ajutorul lor, cât și atitudinea acestora față de ea după incident.
Efectele violenței în familie asupra victimelor au fost identificate în formulă generală. Evident, ele capătă o conotație strict individuală care diferă de la caz la caz. Specialistului îi revine misiunea de a constata în mod individualizat impactul violenței asupra victimei și de a realiza intervenția pornind de la specificul profilat, iar planul de intervenție va fi realizat de echipa multidisciplinară.
2. METODE DE INVESTIGARE ȘI INTERVENȚIE ÎN CAZUL COPILULUI VICTIMĂ A VIOLENȚEI ÎN FAMILIE
2.1. Abuzul asupra copilului – fenomen al mediului familial
Datorită specificului vârstei, lipsei de experiențe sociale și mai ales datorită dependenței totale de adult, copiii reprezintă cea mai vulnerabilă categorie socială [10, p. 8]. Creșterea violenței îndreptată asupra copilului reprezintă una dintre problemele sociale cele mai grave cu care se confruntă societățile contemporane [7, p. 231].
În definirea noțiunii de abuz trebuie ținut cont de situația copiilor din fiecare țară, de modelul sociocultural, de indicatorii de sănătate ai populației infantile etc. [48].
Termenul de „abuz asupra copilului” a fost folosit pentru prima oară de Kempe, în 1962, pentru a descrie „copilul bătut”. Conceptul a fost extins în mod constant. În anii care au urmat, a ajuns să fie folosit pentru toate formele de rele tratamente, nu doar pentru abuzul fizic, dar și pentru formele de neglijare și abuz emoțional și sexual [apud 18, p. 24].
Cu toate că există o multitudine de definiții ce explică „abuzul”, toate prezintă în calitate de elemente centrale următoarele momente: faptul că este afectată sănătatea fizică sau psihică a copilului și că vătămarea este făcută în mod intenționat.
Deși în Dicționarul Explicativ al limbii române se face distincție între „abuz” („întrebuințarea fără măsură a unui lucru”) și „maltratare” („a trata pe cineva cu asprime, a-i provoca dureri fizice sau morale; a chinui; a brutaliza”), în literatura referitoare la protecția copilului cei doi termeni sunt sinonimi [38].
Dintr-o perspectivă medicală maltratarea este definită ca „orice formă voluntară de acțiune sau de omitere a unei acțiuni care este în detrimentul copilului și are loc profitând de incapacitatea copilului de a se apăra, de a discerne între ceea ce este bine sau rău, de a căuta ajutor și de a se autoservi” [28, p. 39].
Violența asupra copilului reprezintă forme de rele tratamente produse de către părinți sau orice altă persoană aflată în poziție de răspundere, putere sau în relație de încredere cu copilul, care produc vătămare actuală sau potențială asupra sănătății acestuia și îi pun în pericol viața, dezvoltarea, demnitatea și moralitatea [1, p. 8].
Abuzul poate fi regăsit oriunde și oricând în istoria și în prezentul societății omenești. Formele de rele tratamente cuprind toate aspectele personalității: cel fizic, cel psihic (emoțional), cel moral și cel sexual. În literatura de specialitate există o diferențiere uzuală între patru tipuri de ma1tratare: abuzul fizic, abuzul emoțional, abuzul sexual, copii neglijați [35, p. 16].
Abuzul fizic implică folosirea forței fizice asupra copilului și supunerea la munci dificile care depășesc posibilitățile acestuia având ca rezultat vătămarea integrității sale corporale. El presupune pedepse ca: așezarea în genunchi a copilului, legarea lui, lovirea, rânirea, exploatarea muncii copilului (abuz economic) [26, p. 225].
Bătaia aplicată copiilor a reprezentat, de-a lungul timpului, unul din actele cele mai obișnuite, în concordanță cu vechile principii pedagogice conform cărora orice sancțiune fizică reprezintă unul din mijloacele principale de realizare a conformității și obedienței față de părinți. Bătaia este o pedeapsă fizică pe care unii părinți o folosesc atunci când nu percep posibilitățile de înțelegere ale unui copil la o anumită vârstă.
În plan comportamental, copiii abuzați fizic, pot avea următoarele manifestări:
neliniște când alți copii plâng;
comportamente extreme: agresivitate sau retragere;
frica de părinți.
Abuzul emoțional (psihologic) este un comportament inadecvat al adultului față de copil, cu efecte negative asupra personalității în formare a copilului. Respingerea, izolarea forțată, terorizarea, ignorarea, coruperea, exploatarea copilului reprezintă forme ale acestui tip de abuz [16, p. 27].
Abuzul emoțional nu are de-a face cu întâmplările izolate de respingere care pot fi întâlnite în majoritatea familiilor, ci implică un model de comportament continuu și stabil față de copil, comportament ce devine o trăsătură dominantă a vieții acestuia.
Trauma produsă poate trece neobservată. Cicatricele sunt interne, dar pot ref1ecta daune mai mari decât orice altă formă de abuz.
Deprivarea copilului de demnitate sau degradarea acestuia este legată de copiii care sunt percepuți negativ de părinții lor, uneori chiar de la naștere. Această formă a abuzului psihologic se concretizează în exprimări sau atitudini depreciatoare la adresa copilului, care afectează demnitatea acestuia. În acest cadru se înscrie folosirea cu regularitate a unor expresii jignitoare la adresa capacităților intelectuale sau practice ale copilului, exprimarea neîncrederii în viitorul lui, învinovățirea lui pentru eșecurile sale din toate domeniile.
Abuzul sexual. Conform Raportului de consultare cu privire la prevenirea abuzului asupra copilului: OMS, Geneva, 29-31 martie 1999, orice formă de abuz sexual asupra unui minor are un impact covârșitor asupra dezvoltării sale psihice, antrenând formarea unei personalități dominate de tare multiple, de la sentimente de vinovăție și rușine nedefinite, la angoase, incapacități de concentrare, la insuficiențe chiar în ce privește dezvoltarea fizică și fiziologică, generatoare de alte complexe [44].
Reflectate în comportament, astfel de personalități conduc la deviații cu consecințe distructive, fie asupra altora – de multe ori victimele abuzului sexual suferit în copilărie perpetuează, în calitate de autori, astfel de comportamente – fie asupra sa, determinând autoizolarea, autovictimizarea prin diverse modalități, culminând, uneori, cu sinuciderea.
Exploatarea sexuală a minorului se referă la supunerea copilului la activități sexuale prin forță sau contra unor sume de bani, sau alte avantaje.
Prostituția, care afectează majoritatea statelor lumii, nu este un fenomen recent, în unele regiuni ea este considerată a fi cea mai veche „meserie”. Dacă femei care se prostituează au existat dintotdeauna, fenomenul copiilor care practica această muncă este mai recent. Exploatarea copilului, prin corupție, atinge proporții îngrijorătoare.
Neglijarea este incapacitatea sau refuzul adultului de a comunica adecvat cu copilul, de a-i asigura nevoile biologice, emoționale, de dezvoltare fizică și psihică, precum și limitarea accesului la educație [8, p. 5]. Neglijarea pune în pericol dezvoltarea normală a copilului – dezvoltarea bio-psiho-socio-culturală.
Cele mai grave forme de neglijare sunt: neglijarea hrănirii copilului, îmbrăcămintei lui, curățeniei și a siguranței locuinței, supravegherii copilului, îngrijirii sănătății lui, educației școlare, nevoilor sale afective și de comunicare, abandonul copilului [1, p. 9].
Toate aceste categorii de abuz nu se exclud una pe alta; clasificarea făcută este una artificială deoarece, în realitate, există o împletire a diferitelor forme de abuz. Este greu de crezut că abuzul fizic nu are și consecințe psihice sau că abuzul sexual nu este însoțit de efecte fizice sau psihice asupra copilului abuzat. Abuzul economic poate deveni fizic (dacă munca depășește capacitatea fizică a copilului), psihic (mai ales dacă munca este umilitoare), sau sexual (dacă copilul este obligat să practice prostituția, pornografia) [48].
Abuzul împotriva copiilor este privit în general ca un fenomen legat de mediul familial, de persoanele din familia nucleară sau mai largă menită să îngrijească minorii, sau de înlocuitorii acestora. Mai adecvat ar fi însă, așa cum considera V. Pecora conceptualizarea abuzu1ui comis împotriva copilului la trei nivele: societal, instituțional și familial [apud 30, p. 62-63].
Abuzul societal reprezintă totalitatea acțiunilor, atitudinilor și valorilor societății care împiedică buna dezvoltare a copilului. Unele (dacă nu majoritatea), societăți sunt abuzive cu copiii. Ele nu constituie medii prielnice de dezvoltare a copiilor: fie datorită condițiilor economice ce nu pot asigura un nivel de trai corespunzător; fie datorită insuficientei dezvoltări a serviciilor sociale pentru copii; fie datorită unor condiții de război sau violenței sociale; fie datorită unor reglementări sau mentalități discriminatorii în raport cu unele categorii de copii; fie datorită tolerării diferitelor forme de abuz împotriva copiilor.
Abuzul instituțional (organizațional) se referă la organizațiile și instituțiile frecventate de copii sau care ar trebui să aibă drept preocupare bunăstarea copilului.
Prin această formă de abuz, unele școli, autorități, instituții, unități medicale operează în modalități discriminatorii sau de nerespectare a drepturilor copiilor și ale omului, în general. Copiii din familiile sărace sau cei aparținând minorităților naționale defavorizate (romii) au un risc crescut de abandon școlar. Aceasta se traduce prin neglijarea lor din partea instituțiilor școlare și a cadrelor didactice.
Aceeași categorie de copii ajunge cel mai adesea în instituțiile de ocrotire: se pare că nici în aceste instituții ei nu sunt scutiți de abuzuri din partea unor persoane care sporesc suferința copilului, de asta dată prin abuzul comis chiar în numele instituției. În aceste instituții se pot întâlni nu numai mentalități sau practici discriminatorii, dar și forme dintre cele mai grave de abuz fizic sau psihic. Nu e de mirare ca modelul educației prin bătaie practicat în instituții, de către profesioniști, va fi preluat și de familiile cu copii, pedeapsa fizică devenind astfel justificabilă.
În contrast cu abuzul societal și instituțional, abuzul familial este comis de membrii familiei copilului în special de către cei în care copilul are încredere, cei însărcinați cu îngrijirea copilului. Datele statistice referitoare la abuzul copiilor releva că mediul cu cel mai mare grad de risc rămâne mediul familial.
Desemnarea unui anumit comportament din cadrul familial ca fiind abuz sau neglijare. depinde de o serie de factori sociali și culturali. Un comportament este considerat într-o societate dată ca fiind abuziv dacă el depășește standardul cultural obișnuit al comunității. Bătaia peste fund sau o palmă data unui copil sunt considerate în România forme acceptabile de pedepse date de către părinți; chiar dacă aceste pedepse se aplică frecvent, părintele nu este condamnat sub nici o formă.
Factorii favorizanți ai abuzurilor
Factori caracteristici copilului
Datorită particularităților psihocomportamentale și de vârstă copiii fac parte din categoria persoanelor cu o vulnerabilitate victimală crescută. Aceste caracteristici sunt [37, p. 27]:
lipsa aproape totală de posibilități fizice și psihice de apărare;
capacitatea redusă de anticipare a unor acte comportamentale proprii sau ale altor persoane;
imposibilitatea de a discerne între intențiile bune sau rele ale celor cu care vin în contact;
capacitate empatică redusă;
nivel înalt de sugestibilitate și credulitate.
Factori caracteristici societății [2, p. 21-22]
Instituții de ocrotire. În aceste locuri au fost semnalate o multitudine de forme de abuz atât din partea personalului cât și din partea copiilor. Acestea au la bază următoarele aspecte:
lipsa unei metodologii de selecție și testare a aptitudinilor necesare unei persoane care lucrează în sistemul de protecție a copilului;
numărul redus al personalului de specialitate în raport cu numărul copiilor;
condițiile improprii de locuit;
rigiditate în activitățile pedagogice;
lipsa unui mediu individualizat, securizant;
stimularea redusă a copiilor în exprimarea propriilor opinii și nerespectarea acestora de către ceilalți.
Școala. Deși constituie în primul rând un spațiu social de transmitere și asimilare de informații dar și de modelare, respectiv de socializare, uneori în cadrul acestui proces se pot manifesta unele forme de abuz.
Cauzele sunt reprezentate de:
supraîncărcarea programelor școlare și structurarea lor inadecvată;
capacitatea redusă de stimulare și comunicare cu elevii;
lipsa unei educații sexuale în instituțiile de învățământ și ignoranța cu privire la abuz;
tratament discriminatoriu aplicat copilului, condiționat de factori subiectivi;
metode disciplinare necorespunzătoare din partea profesorilor;
lipsa unor alternative de petrecere a timpului liber.
Factori caracteristici familiei
nivelul socio-economic – clasa socială (abuzul poate apărea la toate clasele sociale, dar el este întâlnit mai frecvent în familiile aparținând clasei „de jos”), locul de muncă al părinților determină statutul social și moral al părintelui, starea socio-economică a familiei. Satisfacțiile pe care locul de muncă îl oferă părintelui influențează dezvoltarea fenomenului de transfer de agresivitate în familie, toleranța față de limitele copilului;
configurația familiei – modul de organizare al acesteia (monoparentală, copil unic, familie numeroasă, părinți bolnavi sau divorțați);
gradul de maturitate psihologică a părinților – pregătirea partenerilor pentru întemeierea unui cămin, pentru venirea pe lume a copiilor;
sănătatea mentală a părinților – esențiale în declanșarea abuzurilor sunt trăsăturile psihotice ale părinților care nu cunosc caracteristicile copilului, sunt incapabili să perceapă obiectiv realitatea, au tendințe de a domina sau distruge copilul, sunt reactivi la dependența și solicitările de îngrijire ale celui mic;
factori culturali – brutalitatea fizică apare mai frecvent în familiile cu un nivel cultural mediu sau scăzut; cultura este asociată cu tradițiile și obiceiurile familiei, stilul educativ, modelul de comunicare între membrii familiei, gradul de relaționare socială/izolare;
istoria evoluției personalității părinților – se referă la propria copilărie, la abuzuri, evenimente neplăcute, precum separarea timpurie permanentă sau pe termen lung a părinților, instituționalizarea la o vârstă mică;
relațiile conjugale – importante în acest caz sunt conflictele din familie, violența dintre parteneri reprezintă baza abuzurilor emoționale asupra copiilor;
consumul de droguri și alcool – alcoolul este cel mai frecvent factor de declanșare a comportamentelor abuzive, el întreținând și amplificând o stare nevrotică în familie.
Consecințe ale abuzului
Abuzul nedepistat și netratat produce modificări grave în structura personalității copilului, cu efecte majore în timp. Copiii aflați în situații de maltratare trec prin experiențe de viață care restrâng în diferite grade satisfacerea nevoilor lor [4, p. 28-29].
Reacțiile copiilor la situația de abuz sunt în funcție de următoarele variabile:
tipul de abuz la care sunt supuși;
vârsta copiilor;
capacitatea lor de înțelegere a realității;
ajutorul pe care îl primesc de la adulții din mediul lor de viață;
caracteristicile evenimentelor traumatice;
caracteristicile lor de personalitate, dependente, în parte, de calitățile lor înnăscute de vulnerabilitate sau, dimpotrivă de rezistența la stres.
Imediat după comiterea abuzului, simptomatologia dezvoltată de victimă este preponderent de ordin somatic și emoțional.
Impactul maltratărilor asupra copilului se manifestă atât pe plan afectiv (atașamentul), pe planul dezvoltării sale (limbajul, grafismul), cât și pe plan școlar (retard, eșecuri, abandon școlar) și pe plan social (relații cu colegii de școală, cu tovarășii de joacă).
Un copil care a suferit o formă de abuz este recunoscut, în principal, după modificarea comportamentului, în comparație cu cel cunoscut până în acel moment și prezintă următoarele manifestări [2, p. 23]:
tulburări de somn;
tulburări de alimentație;
prezintă anumite ticuri;
modificarea rapidă a dispoziției afective;
culpabilizare;
impulsivitate, agresivitate nejustificată de situație;
dificultăți de relaționare și comunicare;
izolare socială;
neglijență în îndeplinirea sarcinilor;
comportament deviant:
comportament sexual necorespunzător vârstei;
randamentul școlar scade dramatic.
Adesea copiii abuzați au performanțe școlare slabe, ceea ce le scade statutul în grupul de elevi, reducându-le șansele de integrare socială. Le lipsesc resursele motivaționale de a se mobiliza în vederea realizării școlare. Uneori părinții au aspirații prea înalte, raportate la capacitățile copiilor și nu le oferă ajutoru1 de care au copiii nevoie pentru a depăși dificultățile școlare [36, p. 59].
Comportamentele agresive sunt simptome des întâlnite la copiii abuzați. Adesea acestea se manifestă exploziv, alteori rămân neexprimate, înăbușite. Uneori un gest sau o privire a celor din jur sunt suficiente pentru copilul abuzat ca să-i readucă în minte violența la care a fost supus și să reacționeze vehement împotriva unor persoane neutre, care nu înțeleg reacțiile sale. Acești copii abordează adesea un comportament prin care atacă, pentru a se apăra de evenimentele traumatice.
Un alt efect al abuzurilor și violențelor petrecute în familie, precum și al nesupravegherii copilului este fenomenul „copiii străzii”. Frica de pedepsele care îi așteaptă acasă îi determină pe copii să-și părăsească căminul. Atunci când sunt depistați de profesioniști, ei prezintă numeroase semne de retard și de tulburări în dezvoltare și comportament. De asemenea, se pot constata multiple semne de suferință, ca urmare a diferitelor tipuri de neglijare și maltratare, la care copiii fugiți au fost expuși chiar înainte de a-și părăsi domiciliul [ibidem].
În timp, efectele abuzului se regăsesc la adult într-un comportament cu dificultăți de adaptare și integrare socială. Nedepistarea și netratarea abuzului va avea efecte nefaste asupra copilului. El va considera ca aceste comportamente abuzive sunt normale, motiv pentru care, de ce1e mai multe ori, se va comporta în familie (și cu proprii copii) în același mod cum s-au comportat părinții săi cu el.
2.2. Metode de lucru cu copiii victime a violenței domestice
Datorită creșterii nivelului violenței în societatea noastră, au apărut mai multe preocupări legate de investigarea consecințelor cognitive, emoționale și comportamentale determinate de violența domestică, mai ales la copii. Stresul traumatic apare ca urmare a unor experiențe extrem de grave, care necesită eforturi importante de adaptare. Asemenea experiențe sunt de cele mai multe ori neașteptate și imposibil de controlat. Ele copleșesc persoana, afectându-i sentimentul de siguranță [14, p. 136].
În 1991 Terr a descris două tipuri de evenimente traumatizante: traumele de tipul I se referă la evenimente singulare (viol, atac, bătaie); traumele de tipul II includ experiențe repetate și prelungite (victimizarea „cronică” cum ar fi abuzul fizic sau sexual). Cercetările au arătat că cele din urmă afectează mai mult capacitățile funcționale ale individului. Violența domestică are de obicei un caracter prelungit și de aceea se poate încadra în al doilea tip de traume [3, p. 7].
Datorită prelungirii în timp a experiențelor traumatice, unele persoane pot ajunge să sufere de stres posttratmatic. Acesta implică modele specifice de evitare și o hiperexcitabilitate: indivizii pot începe să-și organizeze viața în jurul dramei pe care o trăiesc. Deși majoritatea persoanelor ce suferă de stres posttraumatic (în special în cazul unor abuzuri grave) au probleme în ceea ce privește integrarea socială, măsura în care această tulburare afectează capacitățile funcționale generale ale indivizilor variază foarte mult.
Pentru ca un individ să fie diagnosticat cu această tulburare (stres posttraumatic), acesta trebuie să fi trecut printr-o experiență care i-a pus viața în pericol și i-a provocat sentimente de teamă, neputință și groază. Experiența traumatizantă este retrăită foarte des de către victimă (amintirile nu-i dau pace) iar stimulii asociați cu trauma sunt permanent evitați. Victima devine hipersensibilă. Aceste simptome persistă mai mult de o lună de zile și provoacă tulburări importante ale activităților cotidiene. Când tulburările durează între două zile și patru săptămâni de la producerea evenimentului traumatizant diagnosticul de stres acut este mai indicat [9].
S-a arătat că reacțiile la experiențele traumatice se pot împărți în cel puțin patru categorii. Reacțiile emoționale includ șocul, teroarea, vinovăția, iritabilitatea, anxietatea, ostilitatea și depresia. Reacțiile cognitive sunt legate de tulburări ale concentrării, confuzie, autoculpabilizare, amintiri persistente ale experienței trăite, scăderea eficienței profesionale, frica de a nu pierde controlul și de a nu retrăi experiența traumatizantă. Reacțiile biologice includ tulburări ale somnului, coșmaruri, tresăriri frecvente, simptome psihosomatice. Reacțiile comportamentale implică izolarea, evitarea contactelor sociale, diminuarea intimității și a încrederii în ceilalți .
Evaluarea și intervenția în cazul de maltratare a copilului. Pentru a primi decizia în privința unor măsuri de intervenție e necesar o analiza minuțioasă a cazului prin prisma răspunsurilor la următoarele întrebări [5, p. 176]:
Este situația copilului atât de dramatică încât necesită izolarea de propriu mediu?
Cât este de mare probabilitatea repetării unor rele tratamente sau este vorba de un caz unic?
Este situația atât de gravă cum o vede asistentul social?
Asistentul social în lucru cu copii expuși abuzului va respecta următoarele principii:
Informațiile conținute în evaluarea situației copilului trebuie să fie confidențiale.
Evaluarea trebuie să includă ansamblul nevoilor copilului.
Evaluarea este un proces care se desfășoară într-o anumită perioadă de timp, însă nedefinită. Evaluarea trebuie să aibă loc periodic.
La evaluare trebuie să participe diverși specialiști.
Evaluarea impune utilizarea unui limbaj explicit, a unor termeni precis definiți.
În procesul investigației trebuie să se acorde o atenție specială analizei familiei copilului.
Investigația va cuprinde două etape importante [41, p. 6]:
Investigația inițială, care include:
descrierea tipului de maltratare care constituie motivul îngrijorării pentru serviciul de protecție a copilului;
aprecierea gradului de vulnerabilitate a copilului (în funcție de vârstă și gradul de maltratare);
informații despre persoana care a comis abuzul;d)informații despre istoria de viață a părinților și atitudinea lor actuală privind copilul.
Investigația detaliată, care include:
atitudinea părinților sau a celor care înlocuiesc părinții (obiceiurile zilnice, dezvoltarea copilului, relația copilului cu părinții);
componența familiei și situația ei juridică;
profilul individual al părinților/persoanei de îngrijire;
relația de cuplu între părinți;
interacțiunile specifice familiei;
rețeaua socială a familiei în care crește copilul;
condițiile de locuit.
Una din metodele cele mai eficiente în lucru cu copii abuzați este metoda-interviului. Această metodă de regulă are o funcție terapeutică, având ca scop relatarea a cât mai multe date privind evenimentele din viața copilului.
Etapele unui interviu cu copii abuzați poate fi rezumat astfel [ibidem, p. 24]:
Stabilirea contactului – prezentare reciprocă; asistentul social trebuie să țină cont de factorii nonverbali; de tempoul copilului, să nu-l grăbească, să respecte copilul ca pe orice beneficiar.
Ascultarea copilului – interviul la această etapă include un ansamblu de tehnici de ascultare a copilului, însoțite de îndemnuri care să îi stimuleze exprimarea.
Faza de explorare – practicianul poate influența alegerea temelor care se vor afla în centrul atenției și să exploreze unele teme în profunzime.
Însumarea celor exprimate – însumarea înseamnă formularea unor idei cu caracter sintetic care pot servi nu numai celui care duce intervenția dar și copilului pentru a-și înțelege propriile atitudini.
Formularea unui diagnostic multidimensional – diagnosticul va fi obținut prin coordonarea elementelor subiective și obiective obținute în cadrul interviului vor fi verificate. Ipotezele formulate în cadrul interviului vor fi verificate pas cu pas.
Negocierea continuării relației cu copilul – elementele subiective care servesc pentru formularea unui diagnostic multidimensional dinamic, conduc și la elaborarea direcții de intervenție terapeutică, orice încercări de a oferi ajutor copilului vor rămâne ineficiente dacă nu vor fi luate în considerare cele exprimate de copil și dacă acest ajutor nu va corespunde nevoilor și așteptărilor copilului.
Înainte de a intervieva copilul abuzat este necesar să fie stabilit locul (spațiu unde se va desfășura interviul, acest spațiu trebuie să fie perceput de copil ca fiind un loc sigur, securizat, este preferabil un loc în afara locuinței copilului), persoanele care trebuie să fie prezente (în cazul abuzului în familie sunt obligații să fie prezenții părinții unde din comportamentul copilului ne putem da seama dacă abuzul a avut loc sau nu).
Pentru intervievarea copilului sunt folosite multiple tehnici. Dintre care cele mai folosite în lucru cu copii mici sunt întrebările-țintă și anumite materiale ajutătoare, cum ar fii: păpușile anonime, desenele anatomice, desene făcute de copii.
În cadrul intervievării pot fi folosite următoarele tipuri de întrebări:
Întrebări generale – sunt folosite frecvent ca întrebări de deschidere. În cazul unui copil victimă a unui abuz sexual, se poate pune următoarea întrebare: „Ți-a spus cineva de ce ai venit la mine azi?” În unele cazuri copii știu de ce sunt aduși la terapeut, dar nu doresc să discute cu terapeutul despre acest lucru.
Întrebări focalizate – sunt cele mai utilizate, pentru că deseori furnizează informații relevante. Exista trei tipuri de întrebări focalizate: focalizate pe persoană, care vor include întrebări despre agresor; pe circumstanțele în care a avut loc abuzul sunt întrebări localizate pe loc de rezidență, anumite tradiții și obiceiuri ale familiei; focalizate pe părțile corpului (spre exemplu, întrebările despre baie pot scoate la iveala detalii despre corp, despre părintele care ajută copilul la baie, chiar despre primele tentații de abuz sexual). Aici sunt folosite păpușile anatomice sau desenele anatomice. Asistentul social se interesează de numele pe care copilul le da părților corpului.
Întrebări cu răspuns multiplu – sunt utilizate când informația obținută prin întrebări focalizate nu e relevată și atunci se poate recurge la întrebări cu răspuns multiplu. Există anumite restricții în folosirea lor deoarece copii mici vor considera aceste întrebări dificile, terapeutul trebuie să fie sigur că a înțeles răspunsul, astfel încât copilul să nu aibă de ales între două răspunsuri incorecte.
Terapiile cognitiv-comportamentale au ca scop reperarea factorilor de declanșare și de menținere a perturbărilor percepute de subiect, scopul ultim fiind acela de a găsi posibilitățile de schimbare și autosugestie a subiectului [3, p. 65-66].
Tehnicile sunt variate:
expunerea și desensibilizarea sistematică
restructurarea cognitivă
controlul anxietății prin: oprirea gândurilor, relaxare, tehnici de control a respirației
O metaforă permite înțelegerea interesului pentru tehnica de expunere. O persoană care nu suportă ideea de a vedea un film de groază se va obișnui cu filmul dacă acceptă să-l vadă de zece ori. Dimpotrivă îi va fi frică dacă va continua să evite acest lucru. Același lucru se poate realiza și cu victimele traumatismului care evită să fie confruntate cu ceea ce le-ar putea aminti de evenimentul traumatic, cum ar fi gânduri, imagini, senzații, situații anxiogene.
Această expunere se desfășoară într-un cadru terapeutic securizant care este necesar oricare ar fi tehnica utilizată. Dacă clientul este foarte anxios îl ajutăm să suporte angoasa prin exerciții de relaxare care vor ajuta la scăderea tensiunii, totul pentru a menține imaginea scenei trăite. Fiecare ședință este repetată până când ea încetează să-i mai provoace angoasă. În general sunt necesare 10 ședințe de expunere pentru a elimina un simptom.
Reconstrucția cognitivă este fondată pe ideea că trauma a creat o situație de pierderea controlului antrenând perturbarea credinței generale în lume, în ceilalți și în sine însuși: lumea care era previzibilă a devenit imprevizibilă, securitatea s-a transformat în insecuritate. Reconstrucția cognitivă constă în a ajuta victima să-și modifice gândurile negative și să le reformuleze într-o manieră pozitivă. Răspunsul la aceste întrebări are o mare influență asupra nivelului emoțional al clientului și al comportamentului său. Terapeutul trebuie să ajute clientul să se focalizeze pe mediul său și să evalueze nivelul de periculozitate într-o manieră realistă.
Tehnicile de management a stresului au ca scop învățarea controlării anxietății. Ele sunt utilizate când anxietatea perturbă funcționarea cotidiană a individului. Mai sunt folosite pentru a completa acțiunea altor tehnici, când anumite simptome psihotraumatice sunt pe primul plan sau pentru ameliorarea competențelor sociale și relaționale. Managementul stresului constă dintr-un ansamblu de tehnici și măsuri simple care vizează controlul reacției la stres. Managementul stresului se compune din strategii compuse asamblate într-un program personal în care fiecare etapă a schemei este detaliată și utilizată în funcție de simptom sau de comportamentul de modificat (de ex. cu cât evită să-și amintească de traumatism cu atât se gândește mai mult). Scopul tehnicii de oprire a gândurilor nu constă în a le ascunde, ci în a controla apariția lor.
„Aceste terapii au o eficiență evidentă când sunt dominante comportamentele evitante caracteristice stresului post traumatic, cu precădere la adolescenți”, subliniază G. Lopez [19, p. 68].
Modelul DESA. Una din tehnicile terapeutice adesea utilizate în tratamentul copiilor victime ale abuzului sexual este modelul DESA care include următoarele componente [5, p. 184-185]:
D – descrierea abuzului. Copii folosesc diferite mijloace de exprimare a propriilor trăiri în funcție de vârstă și dispoziție, fie prin limbaj, fie prin joc. Unii copii nu pot descrie deloc abuzul atunci aceste secrete devin o parte importantă a terapiei unul din cele mai mari obstacole în ai determina pe copii sa descrie cea ce s-a întâmplat este faptul că abuzul a fost ținut în secret și asociat cu rușinea, există diverse modalități despre secrete bune sau rele, copilului trebuie să i se explice că ar fi mai bine pentru el dacă ar încredința aceste secrete adulților pe care îi consideră apropiați.
E – exprimarea sentimentelor. Copii trebuie încurajații să descrie sentimentele asociate abuzului pentru al ajuta să-și exprime furia.
S – a spune nu și a stabili granițe. Un lucru comun tuturor copiilor abuzați sexual este faptul că ei au fost maltratați fizic și emoțional, ei au nevoie de ajutor pentru a identifica și exprima emoțiile care au legătură strânsă „a vrea”, „a nu vrea”, a spune „da” sau „nu”. Granițele sunt foarte importante în această parte a tratamentului.
A – acceptarea. La această etapă copii trebuie să învețe să depășească evenimentul traumatizant și să-și continue viața, să evite victimizarea să renunțe la ideea că trecutul poate fi refăcut sau negat. Copii au nevoie de suport pentru a se accepta ca fiind normali, obișnuiți, în ciuda experienței anormale și neobișnuite prin care au trecut. Ei trebuie încurajați și să aibă aceleași activități, trebuie evitată situația riscantă în care abuzul este folosit ca pretext pentru atitudine hiperprotectoare din partea părinților. Acceptarea este la fel de dificilă și necesară pentru toți adulții din viața copilului abuzat.
Gestalt terapia [12]. Traversând un cadru călduros, o obișnuință a dialogului terapeutul de orientare gestaltistă poate să aducă un ajutor precis victimelor agresiunii sexuale. Punctul de ancorare a muncii gestaltiste îl reprezintă ascultarea corpului și emoțiilor. Descriem aici pe scurt în ce măsură această abordare poate să ajute concret în problema disocierii peri-traumatice. Disocierea este un mecanism pe care îl regăsim frecvent la persoanele care au suferit traumatisme și în special agresiuni sexuale. Ele se traduc prin amintiri de tip flash-back, impresia că nu a fost cu adevărat acolo, impresia că a privit scena din afara corpului. În agresiunea sexuală corpul este acela care suferă sexualitatea brutală impusă de violență. Din acest punct de vedere doar învelișul corporal este atins adică reperele pe care noi le-am construit ca indivizi. În timpul manifestării acestui mecanism de disociere este imposibil ca persoana să integreze acest eveniment în viața sa. Înainte de a putea integra acest eveniment credem că este indispensabil o reapropiere a persoanei față de corpul său. Concret aceasta se face printr-o atenție acordată de către pacient și terapeut senzațiilor corporale și emoțiilor declanșate. Este evident că această atenție nu se face prin atingere tactilă. Este o apropiere verbală care vizează nu numai explorarea corpului său, dar și posibilitatea relaxării. Această relaxare acționează ca și cum ar conține angoase, pentru că aceste angoase operează inevitabil în timp ce pacientul începe să acorde atenție corpului său, adică să revină la realitatea sa.
În ceea ce privește dialogul, vocea și cuvintele permit pacientului să-și controleze angoasele și astfel să recurgă mai rar la mecanismul de disociere.
El poate să se simtă ca nou atât în sens propriu cât și figurat. Apropiindu-se de corpul său ca de un loc de locuit și de plăcere persoana reconstruiește puncte de reper care îi permit reluarea contactului cu lumea exterioară. Este vorba de un proces care ia timp. Timp pentru stabilirea încrederii între pacient și terapeut și timp pentru obținerea încrederii în explorarea propriilor resurse.
EMDR – Eye Movement Desensitization and Reprocessing. G. Fischer prezintă această metodă ca fiind o interesantă unire între intervenții orientate asupra procesului și cele active. Deja în denumire se exprimă sinteza între terapia comportamentală și cea psihodinamică [apud 3, p. 71].
EMDR este o tehnică care constă în expunerea victimei, gândurilor, emoțiilor, senzațiilor corporale care însoțesc traumele. Seamănă cu tehnicile pe care le-am expus mai sus. Mișcările oculare au rolul de a accelera desensibilizarea și a trata informația blocată în creier, acea informație care este metaforic responsabilă de repetiția gândurilor, imaginilor, coșmarurilor și evitărilor care tind să le controleze. Această tehnică permite de asemenea o reconstrucție cognitivă a gândurilor negative în gânduri pozitive. Această metodă larg experimentată permite anumitor terapeuți abordarea tratamentului cu un instrument nou bine ancorat în realitatea trăită de victimă. G. Lopez [19, p. 103] consideră că această tehnică este “foarte eficientă la copiii și adolescenții aflați în starea care îi urmează unui traumatism psihic, mai ales în cazul în care este dominant un sindrom intrusiv”.
Terapia ocupațională reprezintă metoda prin intermediul căreia este dirijată participarea omului spre îndeplinirea anumitor sarcini cu scopul de a restabili, susține și spori performanța de a învăța și facilita apariția unor noi abilitați și funcții esențiale pentru adaptare, de a diminua și corecta aspectele patologice promovând și susținând sănătatea.
Scopurile și funcțiile terapiei ocupaționale. Asociația americană de terapie ocupațională definește această metodă ca fiind o arta și știință ce dirijează modurile de răspuns al oamenilor față de activitatea selectivă menită să promoveze sănătatea, să împiedice evoluția spre infirmitate, să evalueze comportamental și să trateze beneficiarul cu disfuncții fizice și mentale. Terapia ocupațională are ca obiective:
stimularea responsabilității în diferite situații de viață;
dezvoltarea deprinderilor de auto-îngrijire;
formarea deprinderilor de muncă;
organizarea de jocuri și distracții
cultivarea auto-controlului și expresivității personale;
cultivarea unei imagini de sine pozitive;
abilitați cognitive;
sprijinirea relațiilor interpersonale;
educarea capacității de acțiune în funcție de constrângere și resursele de mediu.
Astfel terapia ocupațională se direcționează pe trei dimensiuni: formarea deprinderilor de viața, cultivarea capacităților și aptitudinilor de muncă, educarea abilităților pentru a petrece timpul liber.
În aplicarea terapiei ocupaționale asistentul social trebuie să fie preocupat de următoarele aspecte:
să realizeze însușirea de către beneficiar a unei deprinderi pierdute sau cu un nivel redus de funcționare;
de a contribui la învățarea de noi deprinderi și abilitați menite să le compenseze pe cele care au dispărut.
Ludoterapia reprezintă metoda prin intermediul căruia copilul este implicat în activități de joc fie individuale sau de grup sau au drept scop dezvoltarea personalității copilului.
Ludoterapia este o metodă de tratament al bolilor mintale prin joc. Astăzi ludoterapia se află la baza tuturor psihoterapiilor infantile. Vizează să scoată subiectul din închiderea în sine făcându-l să ia aminte la conflictele sale interioare. Tehnicile pot fi individuale sau colective. Jean Piaget susținea că jocul reprezintă cea mai pură formă de asimilare. Joaca este pentru copii ceea ce vorbirea este pentru adulți. Este un mediu pentru exprimarea sentimentelor, pentru explorarea relațiilor, descrierea experiențelor, mărturisirea dorințelor și împlinirea de sine. Deoarece dezvoltarea limbajului copiilor rămâne în urma dezvoltării lor cognitive, ei comunică prin joacă. În terapia prin joc, jucăriile sunt percepute ca și cuvinte ale copilului, iar jocul ca și limbaj al copilului. Funcția simbolică a jocului este cel mai important aspect, asigurând copiilor posibilitatea de a-și evalua exprimarea simțămintelor interioare. Experiențele semnificative din punct de vedere emoțional pot fi exprimate, într-un mod mai confortabil și mai sigur, prin reprezentarea simbolică pe care o asigură
În concluzie am dori să spunem că scopul principal al terapiei constă în modificarea acestor simptome până când copilul abuzat sau neglijat poate să-și stăpânească gândurile, sentimentele și comportamentul într-o manieră pozitivă și eficientă sau una prosocială. Intervențiile specificate reprezintă doar câteva exemple dintr-o multitudine de intervenții posibile utile pentru copii. Responsabilitatea și provocarea terapeutului constă în alegerea celor mai adecvate intervenții pentru care copil și evaluarea și modificarea intervențiilor, atunci când este necesar [3, p. 80].
3. REZULTATELE INVESTIGAȚIILOR EMPIRICE
3.1. Metodologia cercetării
Problema cercetării. Copiii din familiile violente fac parte frecvent din grupul de risc evidențiat de către psihologul școlar. Urmările violenței sunt evidente în comportamentul copiilor care preiau un patern comportamental ostil și în același timp trăiesc emoții dificile asociate cu evenimentele traumatizante din familie. Studiile de caz incluse în cercetare vor reliefarea complexitatea problemei pentru copiii din familii violente, chiar abuzive.
Obiectul cercetării. Manifestările, cauzele și consecințele abuzului asupra minorilor în familiile din România, precum și modalitățile de intervenție și asistență ale copiilor abuzați.
Scopul cercetării. Determinarea consecințelor violenței în familie și a modalităților de intervenție în cazurile de abuz asupra copilului.
Obiectivele investigației:
Proiectarea și realizarea unei investigații practice a consecințelor violenței asupra copiilor conform următoarelor etape:
Stabilirea instrumentelor de diagnostic.
Aplicarea instrumentelor de diagnostic asupra unui grup de copii.
Prelucrarea și interpretarea datelor.
Cercetarea consilierii copiilor abuzați prin intermediul studiilor de caz.
Elaborarea concluziilor și recomandărilor.
Ipoteza de fond. „Violența în familie reprezintă o traumă psihologică puternică pentru copii cu consecințe semnificative asupra sferei afective”.
Ipoteze operaționale.
Ipoteza operațională nr. 1: „Violența determină formarea unei imagini negative a familiei la copiii victime”.
Ipoteza operațională nr. 2: „Neglijența și pedepsele violente determină trăiri emoționale dificile la copiii victime”.
Metode, procedee și tehnici de cercetare.
Metode teoretice: analiza și sinteza literaturii de specialitate, metodico-științifice privind problema de cercetare lansată; metoda ipotetico-deductivă pentru lansarea ipotezelor, interpretarea și explicarea rezultatelor obținute în cercetare.
Etapele investigației.
I etapă analiza teoretică a abordărilor cu referință la conceptul de violență și abuz prezentarea acestora sub formă de sinteză a conceptelor și teoriilor fundamentale;
II etapă include elaborarea ipotezelor și stabilirea instrumentelor de psihodiagnostic în scopul verificării ipotezelor înaintate;
III etapă constă în selectarea eșantionului;
IV etapă include aplicarea instrumentelor de psihodiagnostic asupra eșantionului selectat în scopul confirmării/infirmării ipotezelor înaintate;
V etapă reprezintă analiza statistică a datelor obținute în urma aplicării instrumentelor de diagnostic;
VI reprezintă analiza studiilor de caz
VII etapă constă în înaintarea concluziilor și elaborarea recomandărilor.
Baza experimentală a cercetării.
Eșantionul a fost format din 50 copii ce fac parte din grupul de risc (conform înregistrărilor psihologului școlar). Copiii au fost aleși de vârsta cuprinsă între 14 și 17 ani în scopul de a avea formate unele cunoștințe conceptuale care au fost discutate în cadrul focus-gruprilor.
Metodele empirice: experimentul de constatare a fost realizat prin utilizarea următoarelor metode:
Analiza documentelor
Observația
Interviul
Focus-grup
Ancheta socială
Studiu de caz
Metode statistice: analiza procentuală a datelor.
Studiul de caz: studiul de caz este una dintre metodele de a realiza o cercetare in domeniul științelor sociale. Studiul de caz reprezintă o metoda de analiza amănunțită a unei persoane. Metoda le permite cercetătorilor să extragă caracteristicile evenimentelor din viața reala, cum ar fi ciclurile de viață individuale. O abordare intuitivă concrescută pe o perioada îndelungată de observație participativă și folosind tot felul de documente personale, ca de pilda scrisori, autobiografii etc., care nu utilizează eșantionarea și diverse masuri care verifică gradul de distorsionare al rezultatelor.
Interviul: constă în folosirea interviului ca relaționare experimentator-subiect. Este vorba de un dialog între participanți, care se centrează asupra temei de cercetare, fiecare participant păstrându-și locul de emițător sau de receptor. Interviul poate fi conceput așa cum am văzut, atât ca metodă integrată altor metode mai mari, cât și ca metodă de sine stătătoare, cu legile și caracteristicile sale proprii. Calea directă constă în obținerea datelor care ne interesează de la însuși subiectul pe care ni l-am ales spre studiu, în cadrul unor convorbiri sau interviuri speciale. Se știe că oamenii diferă foarte mult între ei în ceea ce privește deschiderea, disponibilitatea de a-și relata în mod obiectiv și sincer trecutul. Avantajele decurg din naturalețea și autenticitatea datelor furnizate de această metodă. Dezavantajele sunt date de faptul că fiind o metodă de reconstituire a vieții unui individ, pornind de la diverse surse, este posibil ca această reconstituire să fie incompletă sau chiar voit deformată.
Analiza documentelor. Documentarea este atât o metodă distinctă de evaluare a clientului, cât și un proces care se desfășoară pe toată perioada de instrumentare a cazului. În cadrul documentării se stabilește un plan de documentare ce cuprinde resursele cheie din sistemul client care pot oferi informații relevante despre acesta.
Observația. Observația este o tehnică de investigație care are ca scop culegerea de informații cu valoare de fapte, necesare pentru a le completa/confirma pe cele rezultate în urma altor tehnici (documentarea, interviul sau întrevederea). Observația are o mare importanță în mod deosebit în primele etape ale instrumentării cazului (după sesizare/referire, evaluare inițială, evaluare complexă) dar se aplică pe tot parcursul lucrului la caz. Pentru o abordare organizată, coerentă și logică a acestei tehnici se utilizează și se recomandă construirea unui ghid de observație. Caracteristici. Observația este o tehnică care se aplică permanent, pe tot parcursul instrumentării cazului. Se aplică în spațiul profesional al specialistului și în mediul de proveniență/de viață al clientului (familie, grup de prieteni, comunitatea școlară/profesională, etc.), în situații clar determinate (vizita la domiciliu, întrevedere etc.) și/sau în situații experimentale (introducerea unui factor neprevăzut care poate afecta echilibrul relațiilor; ex: implicarea unui martor la un abuz în cadrul unei întrevederi cu abuzatorul care își neagă vinovăția). Observația presupune urmărirea comportamentului verbal și non-verbal al interlocutorului / clientului, tipul și structura relațiilor din mediul investigat, atitudini, stări și reacții emoționale.
Observația poate fi clasificată astfel:
Observația directă: specialistul stă față în față cu clientul;
Observația indirectă: specialistul observă aspecte din mediul de proveniență al clientului. Informații cu privire la client pot fi obținute prin observație și în absența acestuia. Ex: specialistul realizează o vizită la domiciliul beneficiarului și, în lipsa acestuia, observă starea locuinței, condițiile de igienă și curățenie, aspectul copiilor sau al altor membri din familie, etc.
Din punctul de vedere al intenției aplicării tehnicii, al planificării:
Direcționată/anticipată/planificată – specialistul își propune să observe unul sau mai multe aspecte în mod deosebit. Presupune obligatoriu existența unui ghid de observație.
Întâmplătoare – pe parcursul utilizării unei alte tehnici (întrevederea, consilierea, etc.) fără ca specialistul să-și fi planificat să urmărească un aspect anume (ex.: în cursul discuției cu mama, specialistul poate observa cum se comportă aceasta cu copiii ei care pot întrerupe dialogul). O formă specială a observației o reprezintă observația participativă care se realizează prin implicarea în evenimente sociale în cadrul cărora specialistul poate investiga structura relațiilor interpersonale și interfamiliale, a comportamentelor și atitudinilor de grup.
În general, observația presupune contactul vizual cu clientul dar, în anumite situații, celelalte simțuri ne pot oferi informații mai complexe decât văzul (ex.: mirosul specific al unei locuințe neîngrijite, o igienă personală precară pot fi sesizate doar prin observația olfactivă; temperatura în cameră etc.)
Ancheta socială: elaborată de către autor respectând principiile de organizare a anchete: existența întrebărilor de stabilire a contactului, existența întrebărilor deschise, în scopul manifestării opiniei respondenților. Materialul testual este format din întrebări ce elucidează problema violenței. În baza rezultatelor anchetei elaborate a fost construit mersul cercetării.
Metoda focus-grupului: Metoda numită focus grup este o metodă calitativă ce presupune ca tehnică interviul cu un grup de lucru și un moderator. Între focus grup și alte tipuri de interviuri (tehnica grupului nominal, tehnica Delphi, tehnica brainstorming și sinectica, și grupul de discuții) există o serie de deosebiri.
Permite obținerea de informații de profunzime, care țin de infrastructura atitudinilor și opiniilor și care permit identificarea mecanismelor de formare și de exprimare a atitudinilor și opiniilor. Drehen și Andersen (1991) oferă două posibilități de utilizare a focus-grupului: în studii preliminare și în studii de validare. Utilizarea în cadrul studiului pilot ajută la obținerea de informații clare despre cercetarea în cauză și, de asemenea, se pot elimina o serie de erori.
Limite ale metodei: în ceea ce privește conținutul, acesta poate fi influențat de efectele de grup; răspunsurile date sunt răspunsuri ale acelei structuri grup, din punctul de vedere al formei, informațiile obținute pot fi de tip emic și etic. Datele obținute în focus grup se asociază cu caracteristica de emic, adică sunt adunate într-o formă naturală și nu sunt dirijate de moderatori; informațiile de tip etic sunt cele dirijate de către moderatori. Avantajele metodei: focus-grupul permite obținerea de informații, descrieri de opinii, atitudini, credințe etc.; construiește o comunicare naturală, mai reală decât în cazul interviului comprehensiv; face posibilă evidențierea mecanismelor prin care se condiționează evoluția socială; permite înțelegerea mecanismelor care produc, susțin sau anihilează anumite atitudini; informațiile au un grad crescut de fidelitate și validitate; pentru creșterea validității, se apelează la focus grupuri pereche sau paralele. Numărul optim de persoane din cadrul unui focus grup este de 8 – 10. Limite ale utilizării focus grupului: rezultatele au o validitate relativă în raport cu populația generală, neputând fi generalizate la acest nivel; rezultatele depind în foarte mare măsură de competențele moderatorului. Efectele de grup influențează negativ rezultatele: efectul de polarizare, constând în exagerarea opiniilor exprimate de subiecți sub influența presiunii grupului. Efectul gregar, care constă în preluarea și conformarea opiniilor grupului; efectul group-think, care apare tot datorită presiunilor normative și presupune deteriorarea opiniilor emise de membrii grupului. Se poate întâmpla ca toți membrii grupului să emită opinii identice încă de la început.
3.2. Prezentarea datelor empirice
Ipoteza operațională nr. 1: „Violența determină formarea unei imagini negative a familiei la copiii victime”.
Ne-am propus a evidenția consecințele la nivel de atitudini ale copilului față de familie. În acest scop au fost analizate răspunsurile eșantionului de copii investigați la întrebarea: „Cât de des sunt prezente în familie cearta, bătaia, consumul excesiv de alcool?””
Analiza răspunsurilor scoate în evidență faptul că în peste 85% din cazuri a fost menționată cel puțin una din aceste probleme care pot afecta copiii. Cearta este fenomenul cel mai răspândit. 67% dintre copii au menționat prezența certurilor în familie deseori iar 19,5% au menționat că au asistat rareori la scene de certuri în familie.
Tabelul 1. Probleme în familiile copiilor din grupul de risc
Totuși, doar 13,10% din cazuri au apreciat că se nu întâmplă niciodată.
În ceea ce privește existența unor probleme grave cum ar fi: violența fizică și alcoolismul: 22,5% dintre copii au menționat consumul excesiv de alcool deseori, pentru 29,00% aceasta reprezentând un fenomen rar dar prezent în familie. De asemenea s-a constat că în familiile consumatoare de alcool rata abuzurilor este de 2,5 ori mai mare decât în cele neconsumatoare. Bătaia este prezentă deseori în 30,8% familii ale copiilor investigați. 26,70% dintre copiii din lotul cercetat se confruntă rareori cu bătaia în familie.
Figura 1. Probleme în familiile copiilor din grupul de risc
În figura 1 este prezentată reprezentarea grafică a datelor obținute în tabelul 1. A devenit evident că cearta este problema de bază cu care se confruntă copiii din grupul de risc. Dacă cumulăm manifestările „deseori” și manifestările „rareori” a comportamentelor periculoase pentru copii în familie obținem o pondere de 86,9% dintre copii care se confruntă cu certuri în familie, 57,5% care se confruntă cu bătaia (fie sunt ei sunt abuzați fizic, fie sunt martori la scene de violență), 51,5% copii ai căror părinți (sau cel puțin unul) abuzează de alcool.
Următoarea întrebare adresată copiilor a avut ca scop stabilirea imaginii familiei formată la copiii din grupul de risc.
Marea majoritate a copiilor au descris familia lor într-o imagine negativă, modelul dominant fiind cel al unei familii cu certuri dese, severă sau indiferentă. Mulți apreciază că familia lor le cere să asculte fără condiții.
O imagine pozitivă a familiei este prezentată la mai puțin de 20% dintre copii.
Tabelul 2. Tipul familiei copiilor din grupul de risc
În figura 2 este prezentată reprezentarea grafică a tipului familiei copiilor investigați. Este evident că ponderea cea mai înaltă o au familiile cu certuri. Trebuie să menționăm că copiii aveau drept de alegere a mai multor opțiuni din care cauză suma cumulativă înregistrată este mai mare de 100%. Unii dintre copiii chestionați au considerat că variantele prestabilite în chestionar nu corespund cel mai bine imaginii familiei lor și au descris-o în alți termeni, de la „o familie normală” până la „altfel decât celelalte familii”, semnificația oscilând de la o imagine pozitivă la una negativă: „o familie unită și de treabă”, „care se ajută”, „în care ne respectam reciproc”, „bună, foarte bună” dar și „o familie de care îmi este rușine”, „o familie de nebuni”, „animale”, „o familie cu greutăți”.
Figura 2. Tipul familiei copiilor din grupul de risc
Un număr mare de copii au afirmat că sunt deranjați de faptul că familia nu le respectă dreptul la opinie: „mă tratează ca pe un copil”, „sunt ca un copil fără minte pentru ei”, „nu prea fac ce vreau eu”, „uneori îmi impun un anumit punct de vedere si asta mă deranjează”.
Pe ansamblu putem aprecia că imaginea familiei, așa cum a fost descrisă de copii, este una negativă, constituind un mediu violent, neglijent și abuziv.
Tabelul 3. Dorința de a schimba ceva în familia de apartenență
Întrebați dacă ar vrea să schimbe ceva la familia lor, 75% dintre copii au răspuns că da. Apar însă diferențieri în funcție de sex, mai multe fete răspunzând că ar dori să schimbe ceva la familia lor.
În figura 3 este prezentată imaginea grafică a răspunsurilor în dependență de sex. Cercul exterior corespunde opiniei fetelor care în pondere de 80% ar dori să schimbe ceva în familia lor. Cercul interior se referă la opinia băieților în acest context, astfel înregistrând 70% răspunsuri pro și 30% răspunsuri contra.
O primă categorie de nemulțumiri indică prezența conflictului între generații (în special la copiii mai mari, în categoria celor de peste 13 ani). Unii se consideră neînțeleși, alții sunt nemulțumiți de faptul că părinții nu au suficientă încredere în ei și nu le dau destulă libertate. În mod paradoxal, chiar faptul că familia este prea grijulie reprezintă un lucru pe care ar vrea să îl schimbe la familia lor.
Figura 3. Dorința de a schimba ceva în familia de apartenență
Altă categorie de răspunsuri vizează reîntregirea familiei: „îmi doresc ca mama să nu se fi despărțit de tata”, „ca părinții mei să se împace, să nu mai fie divorțați”, „să fie tatăl meu biologic cu noi”.
Situația materială a familiei este lucrul pe care ar vrea să îl schimbe aproximativ 67% : „să avem bani pentru mai multe, „ai mei să nu-și mai facă atâta griji în privința banilor”.
O altă categorie de răspunsuri indică prezența unor probleme grave în familie pe care copiii ar vrea să le schimbe: „să nu mai fie tata bețiv”, „tatăl meu să fie mai iubitor și să nu mai țipe”, „să am un tată adevărat”, „că ai mei să nu se mai certe din nimicuri”, „să aibă mai mult timp pentru mine”, „lui tata să îi pese de ce fac eu și de mama”, „mama să nu bea chiar atâta”, „să nu mă mai bată”.
Certurile sunt de departe aspectul cel mai rar menționat ca lucrul pe care ar vrea să îl schimbe la familia lor. A fost menționată atât cearta între părinți, din familie în general, cât și cearta ca pedeapsă („să nu mă mai certe când greșesc”, „să nu mă mai certe dacă iau notă mică”).
Ponderile înalte înregistrate la problemele cu care se confruntă copiii din grupul de risc și imaginea preponderent negativă a familiei evocată la fel ca și dorința majoritară de a schimba ceva la familia sa ne determină a conchide asupra faptului că ipoteza operațională nr. 1 înaintată are valoare de adevăr: „Violența determină formarea unei imagini negative a familiei la copiii victime”.
Ipoteza operațională nr. 2: „Neglijența și pedepsele violente determină trăiri emoționale dificile la copiii victime”. În scopul determinării neglijenței copiilor din grupul de risc am recurs la întrebarea „Cine se ocupă mai mult de tine?”. Majoritatea copiilor au declarat că părinții au grijă de ei în mod inegal. Un procent semnificativ – 17% au declarat că mama este cea care se ocupă mai mult de ei în timp ce doar 7% au declarat că persoana de îngrijire principală este tata. Doar 12% dintre copii au indicat că ambii părinți se ocupă de îngrijirea și educația lor. Modelul conturat este unul caracteristic societății românești în ansamblu confirmat de majoritatea studiilor pe această temă: creșterea și educarea copiilor se consideră a fi datoria ambilor părinți, însă în multe cazuri revine în principal mamei.
La rezolvarea temelor pentru școală cei mai mulți dintre copii nu sunt ajutați de părinți. 17% sunt ajutați în principal de mamă și aproximativ 8% de către frații mai mari. Mai mult de 35% însă declară că nu îi ajută nimeni la activitățile pentru școală și în general nu se ocupă cineva în particular de ei.
Tabelul 4. Cine se ocupă de copii
Procentul celor care declară că nu sunt ajutați de nimeni la efectuarea activităților pentru școală crește o dată cu vârsta până la aproximativ 50% (în cazul celor de 15 ani și peste).
Dacă per ansamblu putem vorbi de neglijare educațională, în cadrul familiilor cu probleme, acest fenomen devine evident: 36% dintre copiii din familii cu probleme au mărturisit că nu îi ajută nimeni să învețe pentru școală, și aproape 20% declară că părinții nu le urmăresc notele sau prezența la școală niciodată. De două ori mai mulți față de copiii din familii în care nu au fost identificate probleme declară că părinții nu vorbesc cu profesorii niciodată.
Figura 4. Cine se ocupă de copii
Neglijarea în familie pare să fie un fenomen destul de răspândit: un procent ridicat de copii (aproximativ 40%) declară că li s-a întâmplat să fie lăsați singuri acasă mai multe zile: 30% afirmă că s-a întâmplat rar, iar 10% – des. Cifra destul de mare ar putea fi explicabilă prin faptul că întrebarea include și situațiile în care copiii au fost lăsați în grija fraților mai mari, de altfel fenomenul este mai răspândit în cadrul familiilor numeroase. Totuși procentul este ridicat și în rândul copiilor singuri la părinți: 25% apreciază că acest lucru s-a întâmplat rar și 10% des. Valoarea indicatorului rămâne așadar un semnal de alarmă. Un copil de 10-15 ani nu este pregătit să facă față riscurilor la care poate fi expus prin lipsa unui adult în casă.
Supravegherea familiei este mai strictă în cazul copiilor sub 12 ani. În general, pe măsură ce copiii înaintează în vârstă, încrederea părinților în capacitatea lor de a se descurca singuri crește, ca și libertatea de care dispun.
Tot în sfera neglijării intră și implicarea copiilor în diverse activități gospodărești sau activități economice, care nu le mai permit acestora să frecventeze școala sau să-se pregătească suficient în acest domeniu. În privința diferitelor activități gospodărești pe care le desfășoară, cea mai mare răspândire o are curățenia (75%), dar numai 33% au menționat-o ca fiind o activitate zilnică. Astfel, se poate afirma că aceasta constituie o parte a procesului de dezvoltare a unor deprinderi de viață independentă. Celelalte activități gospodărești (spălat, gătit, supravegherea fraților mai mici) au fost menționate de aproximativ 45% dintre copii. Munca pentru bani sau cerșitul au fost menționate de un număr de 13% de copii – ceea ce este un indicator alarmant.
De asemenea, în familiile în care există probleme (violență, alcoolism) ponderea copiilor implicați în activități gospodărești este mai mare. Este posibil ca acei copii care au o vârstă mai ridicată să fie investiți cu diverse responsabilități, preluând o parte din sarcinile părinților.
Având în vedere că sancționarea copilului presupune de multe ori abuzuri fizice sau emoționale, copiii au fost rugați să spună dacă sunt pedepsiți atunci când greșesc. Surprinzător, aproape 60% afirmă că sunt pedepsiți. La întrebările următoare („Ce fel de pedepse primești?” și „S-a întâmplat vreodată să fii umilit ….”) aceștia au oferit răspunsuri din care se poarte deduce că sunt pedepsiți într-o formă sau alta. Astfel, se poate afirma că peste 90% dintre copii au fost pedepsiți cel puțin o dată, diferențele de răspuns putând fi explicate pe de-o parte prin diverse mecanisme de apărare dezvoltate de copii sau prin diferențe de înțelegere a conceptului de „pedeapsă”. Distribuția răspunsurilor demonstrează faptul că cearta nu este considerată o pedeapsă, întrucât aproape 80% mărturisesc că sunt certați des și peste 30% din când în când. Mai puțin de 10% declară că nu au fost certați niciodată.
Printre pedepse, cea mai răspândită este interzicerea unor lucruri care le fac plăcere. Pedepsele grave (bătaie, stat în genunchi, izolare, înfometare, ardere, izbire de pereți) au fost menționate de mai mult de 50% dintre cei care au răspuns la această întrebare (51,9%). Numărul de copii pe familie induce diferențieri semnificative: 25% dintre copiii singuri la părinți comparativ cu aproape 70% dintre copiii din familii cu 3 și mai mulți copii au fost victime ale unor astfel de abuzuri grave. Prezența problemelor grave în familie (violență, alcoolism) reprezintă de asemenea un factor favorizant: 60% dintre copiii proveniți din astfel de familii comparativ cu numai 25% dintre copiii proveniți din familii în care nu există asemenea probleme sunt pedepsiți grav.
Bătaia este o modalitate de corecție larg răspândită: mai mult de 55% dintre copii sunt bătuți rar și 29,5% des (cu palma sau cu cureaua). Tipul de familie este un criteriu hotărâtor: aproape de două ori mai mulți copii (53%) proveniți din familii în care au fost identificate probleme (alcoolism, violență) sunt bătuți. Pedepsele foarte grave (bătaie cu obiecte, înfometare, ardere, izbire de pereți) au fost recunoscute de 8% de elevi.
Tabelul 5. Emoții asociate pedepselor violente
Percepția asupra pedepsei este diferită la copii, cei mai mulți (45%) apreciind că nu au fost vinovați atunci când au fost pedepsiți, iar 9% apreciază că sunt pedepsiți total pe nedrept. Acest fapt contribuie la slăbirea încrederii în părinți și reducerea comunicării cu aceștia.
Indiferent dacă se simt vinovați și consideră pedeapsa „justificată”, cei mai mulți dintre copii se simt triști, nefericiți, revoltați, jigniți, părăsiți, fără apărare atunci când sunt pedepsiți.
Mulți plâng și suferă în tăcere. Alții vorbesc cu prietenii sau cu colegii sau își închipuie că se răzbună.
Figura 5. Emoții asociate pedepselor violente
Comportamentul violent se reproduce și între frați. 20,4% admit că li se întâmplă frecvent să fie bătuți de frați, iar 32,8% că i-au bătut la rândul lor. De multe ori bătaia este o formă de rezolvare a conflictelor, nefiind obișnuiți să găsească argumente, copiii apelează la forța fizică.
Abuzurile grave asupra copilului (închiderea copilului într-un spațiu mic, întunecos, statul în genunchi, bătaia cu palma, cu cureaua sau cu alte obiecte, arderea cu obiecte fierbinți, izbirea de pereți) sunt mai frecvente în familiile cu mulți copii sau unde exită probleme precum alcoolismul sau violența.
Observăm că indiferență simt doar 21% dintre copiii investigați, răspuns care considerăm a fi un mecanism de apărare și negare a emoțiilor negative.
La întrebarea „Ți se întâmplă să te simți nedorit sau neiubit îndeajuns?” nu au existat diferențe în funcție de vârstă: 69% au răspuns „deseori”, 26% – „rar” și numai 5% – „niciodată.(copii din familii cu probleme).
Tabelul 6. Ți se întâmplă să te simți nedorit sau neiubit îndeajuns?
Se constată că lipsa de afecțiune se asociază pozitiv cu numărul de copii din familie sau cu existența problemelor în familie. Aproape jumătate dintre copiii din familii numeroase față de o treime dintre copiii singuri la părinți s-au simțit nedoriți sau neiubiți îndeajuns măcar din când în când. Mai mult, jumătate dintre copiii din familii cu probleme (violență verbală și fizică, alcoolism) față de mai puțin de un sfert dintre copiii din familiile în care nu au fost menționate asemenea probleme au sentimentul că nu sunt iubiți/doriți.
În scopul vizualizării datelor prezentate în tabelul 6 acestea au fost indicate în mod grafic în figura 6.
Figura 6. Ți se întâmplă să te simți nedorit sau neiubit îndeajuns?
Dacă în familii în care nu au fost înregistrate probleme 77% dintre copii nu se simt neiubiți niciodată, atunci în grupul de risc sunt înregistrate doar 5% dintre copii ce nu au avut emoții similare. Cea mai mare parte din copiii din familiile abuzive (69%) au menționat că se simt deseori neiubiți sau neiubiți îndeajuns.
Rezultatele obținute la variabila neglijență față de copii, analiza formelor de pedeapsă la care recurg părinții copiilor din grupul de risc, la fel ca și analiza emoțiilor asociate neglijenței și pedepselor ne permite a confirma ipoteza operațională nr. 2: „Neglijența și pedepsele violente determină trăiri emoționale dificile la copiii victime”.
3.3. Analiza consilierii copiilor victime ale violenței domestice
În continuare ne propunem realizarea unor studii de caz de consiliere a copiilor abuzați în familie.
Studiu de caz nr. 1: Cazul E.
Descrierea generală a cazului:
Începând cu data de 18.07.2014, E beneficiază de serviciile „Centrului de primire în regim de urgență pentru mamă și copil, victime ale violenței domestice”. E a fost plasată la data de 18.07.2014 în calitate de victimă a violenței în familie, după o agresare fizică puternică de către tatăl acesteia. Ulterior, la data de 22.08.2014 tânăra a fost plasată repetat ca victimă a abuzului sexual din partea tatălui.
La debutul plasării în centru în calitate de victimă a abuzului sexual, tânăra manifesta neîncredere, dificultăți de verbalizare a evenimentelor traumatizante. Ulterior, povestește despre faptul cum a fost abuzată sexual de către tatăl ei. Abuzul a început de la vârsta de 8 ani. Până la 12 ani tatăl a abuzat de ea anal și oral, iar după 12 ani a avut loc abuz sexual vaginal.
E a povestit ulterior în prezența mamei detalii despre abuzul sexual, fraze pe care le folosea tata ca să îndreptățească relațiile sexuale. Mama a fost uimită de coincidența cu frazele pe care i le spunea soțul ei în momentele de intimitate.
Sfera emoțională denotă simptome ale stresului post-traumatic: hipervigilență (încordare la stimuli neutri), reactivitate sporită la stimuli neașteptați, anxietate (nivel înalt), neliniște în raport cu viitorul său, neliniște pentru persoanele apropiate. Spune că avea gânduri suicidale anterior, că dorea să se arunce de la al 8-lea etaj. Ulterior tânăra a format un mecanism de apărare psihologică prin autoanestezie emoțională, rigiditate comportamentală. Testul proiectiv „Arborele” indică asupra instabilității emoționale, sensibilității sporite, neîncrederii, imaturității emoționale. Metoda proiectivă reliefează orientarea spre trecut, fixarea pe evenimentele din trecut. Se observă prezența anxietății. E. întâmpină dificultăți în a exprima gândurile, emoțiile, trăirile, acestea fiind ascunse sub masca unei sociabilități aparente. Stările emoționale negative au determinat manifestări fiziologice psihogene ca cefalee frecventă, dureri de inimă, dureri abdominale. Metoda de diagnostic a autoaprecierii stărilor psihice (Eysenk) a înregistrat nivel înalt al anxietății, nivel mediu al frustrării, nivel mediu al agresivității, nivel înalt al rigidității.
Sfera relațională. Testul proiectiv „Arborele” indică asupra izolării sociale. Tânăra este în căutarea siguranței, protecției. E. are dorința de a stabili relații sociale, dar, în același timp, manifestă o prudență socială. Tânăra are necesitatea de protecție, de grijă.
La debutul plasării în centru s-a remarcat o apatie generală, o lipsă de activism a tinerei. S-a remarcat o frică față de propriul comportament necontrolat, spune că reacționează foarte strident, exploziv, la nedreptățile sociale. Faptul că, fiind expusă abuzului sexual repetat, nu a destăinuit acest lucru nimănui ne face să atragem atenția asupra următoarelor aspecte:
Tânăra a fost amenințată și a trăit dorința morții o perioadă îndelungată, ceea ce a condiționat dificultăți comportamentale: retragere, izolare socială, neîncredere în lume și dorință de a evada din situația creată. Păstrarea îndelungată a secretului și imposibilitatea de a evada a creat tensiune psiho-emoțională care se soldează cu explozii de mânie, reacții de negare, rebeliune, rigiditate și inhibiție a mecanismelor de interacțiune cu mediul social.
Păstrarea îndelungată a secretului despre abuzul sexual s-a datorat violenței puternice din partea tatălui și amenințărilor multiple ale acestuia. E. îl percepea pe tata ca fiind o autoritate puternică atât pentru ea cât și pentru mama, din care cauză, mama la fel era apreciată ca fiind vulnerabilă în fața violenței.
Sfera sexuală a fost stimulată de la vârsta de 8 ani prin contacte sexuale anale, orale, iar de la vârsta de 12 ani, prin contacte sexuale vaginale. În timpul abuzului sexual E avea o stare de greață, dispreț față de tată, repulsie față de acțiunile acestuia, dar în același timp frică de violență în cazul în care nu se va supune. Spune că simțea dezgust față de tatăl ei în momentul abuzului sexual, credea că înnebunește în acele momente. Există pericolul unor atitudini ulterioare distorsionate față de relațiile sexuale.
Sfera cognitivă. E. exprimă gândurile frânturat, sare de la un subiect la altul, evadează în teme abstracte ceea ce indică asupra dificultății de abordare a subiectului traumatizant. Abuzul sexual și violența tatălui a determinat dificultăți de concentrare a atenției, apatie, diminuarea motivației școlare, diminuarea încrederii în sine și a dorinței de autodezvoltare. În același timp, E este aptă de a diferenția realitatea de ficțiune. Relatările ei despre abuzul sexual sunt coerente, fiind în același timp marcate de o puternică încărcătură emoțională.
Concluzii: Abuzul sexual și înjosirea continuă din copilărie prin violență au făcut-o pe E. să i-a o poziție pasivă față de viață (pasivitate în școală, pasivitate în relații sociale). Este important de a trezi dorința de acțiune a tinerei, de a-i crea un mediu securizant, de a-i trezi interesul față de activități multiple. Este necesar de a se acorda atenție dorinței E de a se orienta spre viitor prin dezvoltarea încrederii în sine, diminuarea sentimentului culpabilității, anxietății. Este important de a se lucra cu familia în direcția acordării suportului emoțional optim.
A fost aplicată tehnica DESA în reabilitarea psihologică a copilului.
Consilierea I: Stabilirea contactului terapeutic, exprimarea emoțiilor
E povestește despre faptul cum a fost abuzată sexual de către tatăl ei. Abuzul a început de la vârsta de 8 ani. Până la 12 ani a întreținut cu tatăl ei acte sexuale anale și orale, dar după 12 ani au început contactele sexuale vaginale. Spune că simțea dezgust față de tatăl ei în momentul abuzului sexual, că credea că înnebunește.
Fetița exprimă gândurile frânturat, deseori nu se exprimă într-o consecutivitate logică, sare de la un subiect la altul, evadează în teme abstracte cum ar fi faptul că îi place să privească stelele, luna plină… Spune că avea gânduri suicidale anterior, că dorea să se arunce de la al 8-lea etaj. Spune că abuza anterior de alcool (până la aderarea la grupul religios din care face parte).
De la ședințele de psihoterapie își dorește să obțină următoarele:
Să nu fie lenoasă (lenea este la moment apreciată pe 10 din 10). La întrebarea „Cum se manifestă lenea ta?” spune că nu îi place să facă curat, să spele vesela, deși ei îi place ca în casă să fie curat, nu suportă murdăria… menționează că îi place să facă baie… ore în șir… dar tata nu îi permite. Posibil dorința ei de a face baie vine din dorința de a se curăța de murdăria abuzului sexual. La întrebarea „Ce îți place să faci?” spune că îi place să comunice (pentru mine aceasta este o distracție), îi place să se plimbe, îi place sportul (alergarea), îi place să scrie poezii, să citească, să comunice pe rețelele de socializare.
Să nu îi mai fie jenă. Se jenează de părul de pe corp. Unii copii o numesc „păroasă” iar ea explică că are aceasta de la tata. De asemenea îi este jenă că este „proastă”. Psihologul menționează că în timpul cât au discutat nu și-a creat o asemenea impresie despre ea. Spune că reușita la școală este slabă și din cauza aceasta îi este rușine. Menționează că are mai mult prieteni băieți, că în cercul lor se simte mai bine decât în cercul fetelor. În același timp menționează că cândva (înainte de a face parte din grupul religios), îi plăcea să își bată joc de băieții care doreau să facă prostii. Spune că ea de obicei nu se folosește de alți oameni, numai de tata, atunci când el era bun cu ea, îl determina să îi cumpere diferite lucruri „mă lingușeam pe lângă tata să îmi cumpere ceva bun”. Spune că i-a spus fostului prieten despre faptul că a fost abuzată sexual de către tata deoarece dorea ca el să o jelească. Deoarece alții credeau că ea nu știe nimic, dar ea a vrut să demonstreze că știe totul… Prietenul nu a jelit-o, din contra a făcut-o să se simtă rușinată. Spune că este expert în a minți… Că are piele de crocodil… Că tata o numea „animal ce nu piere” și așa și este deoarece nimic nu o omoară (își amintește cum o bătea tata cu haragul pentru că era gelos pe prietenul ei, cum o spânzura de lampă cu mâinile). Spune că se bucură că mama a crezut-o referitor la abuzul sexual.
Să crească încrederea în sine (la moment este la 1 din 10). Spune că este foarte încăpăținată uneori și nu poate da înapoi.
Ar dori să crească încrederea în viitor (la moment este la 1 din 10).
Își dorește să diminueze sentimentul de culpabilitate (la moment este la 8 din 10).
Concluzii / Recomandări
Fetița a format un mecanism de apărare foarte rigid. Se observă o autoanestezie emoțională, o rigiditate comportamentală. Este nevoie de asistență psihologică de lungă durată pentru a nu se ajunge la schizuri de conștiință.
Consilierea II: Training de grup
Pompa (exercițiu de energizare);
Privirea atentă (stabilirea relațiilor de grup);
Dansul mâinilor (coeziune de grup);
Penele (elemente de terapie corporală – conștientizarea corpului);
Redarea dispoziției prin mers (elemente de terapie corporală – conștientizarea corpului);
Scrisoarea pe mâna prietenului (stabilirea relațiilor de grup);
Prinde mingea (coeziune de grup);
Atrage atenția cu orice preț (exercițiu de energizare, de diminuare a agresivității);
Nu te iau în Africa (exercițiu de dezvoltare a normativității morale)
Concluzii
Exercițiile de grup favorizează stabilirea contactului între participanți, diminuează agresivitatea, dezvoltă capacitățile de comunicare. În ședința petrecută s-au folosit elemente de terapie corporală luând în considerație specificul participanților.
Consilierea III: Stabilirea scopurilor
Îi este dificil să stabilească scopurile. Se remarcă o apatie generală, o lipsă de activism a copilului. Îi este dificil să definească conceptual încrederea în sine – consideră că omul încrezut în sine este omul agresiv care îi domină pe toți. Se lucrează la nivel cognitiv cu stabilirea valorilor, priorităților. Se remarcă o frică față de propriul comportament necontrolat, spune că reacționează foarte strident la atitudinea incorectă față de ea din partea semenilor. Menționează că nu se va căsători niciodată deoarece îi este frică că își va agresa propriii copii. Studierea mai silitoare la școală este văzută unica soluție de scurtă durată pentru a face față jenei, încrederii în sine diminuată și neîncrederii în viitor. De asemenea spune că ar fi fost bine să facă o epilare, deoarece părul de pe corp o jenează. Împlinirea vârstei de 17 ani a fost un moment semnificativ pentru E. Ea își dorea să se răzbune pe tata, dar faptul că a fost botezată într-o religie nouă a oprit-o de la gândul de răzbunare.
Concluzii
Abuzul sexual și înjosirea continuă a copilului prin violență au făcut-o pe E să i-a o poziție pasivă față de viață (pasivitate în școală, pasivitate în relații sociale). Este important de a trezi dorința de acțiune a fetiței, de a-i crea un mediu securizant, de a-i trezi interesul față de activități multiple.
Consilierea IV: Terapie de grup (familia)
E. a propus psihologului caietul ei de poezii. În scrieri domină tema morții, sinuciderii, tema sexualității, tema bolii psihice. Se duce o discuție cu elemente de logoterapie despre boala psihică și sănătatea psihică, despre puterea ei de a decide de a fi sănătoasă.
Se alătură fratele mai mic Z. Fratele spune că el o susține pe sora, că încearcă să facă glume pe seama problemei deoarece toți sunt triști și el vrea să mai degajeze situația. Este întrebat ce i-ar spune tatălui acum… Spune că nu are ce vorbi cu acesta, nu dorește nici să-l vadă nici să-l audă. Spune că este gata să locuiască la țară o perioadă anumită de timp doar pentru ca familia să scape de agresor. Băiatul povestește detalii despre violența pe care au suportat-o. Își amintesc împreună cu sora „Da ții minte atunci….”. Se alătură mama. Fiica povestește detalii despre abuzul sexual, fraze pe care le folosea tata ca să îndreptățească relațiile sexuale. Mama este uimită – aceleași fraze amoroase i le spunea ei în momentele de intimitate… Fratele spune că unii abuzatori găsesc îndreptățire în relațiile sexuale cu copiii în faptul că cel puțin nu își caută amante. Li se explică că orice comportament anormal, orice aberație poate fi îndreptățită prin fraze manipulatorii, dar aceste îndreptățiri nu sunt decât pretexte pentru a câștiga încrederea celorlalți. Este important de a face diferență dintre cauze reale și pretexte manipulatorii. Familia își dorește să înțeleagă de ce a tatăl a abuzat sexual fiica. Răspunsul îl găsește E. – „pentru că este pedofil”. Mama acesteia spune că s-a căsătorit foarte tânără – la 17 ani, iar el era cu 12 ani mai mare. Spune că ar fi trebuit atunci să-și dea seama despre tendințele anormale ale soțului. Se discută despre comportamentul copiilor mai mici, despre agresivitatea acestora, despre anxietatea lor.
Concluzii
Terapia de grup a familiei determină mama și copiii mai mari să discute sincer despre fricile lor, despre trăirile lor, despre evenimente din viață pe care nu le-au analizat niciodată. Spun că fiind împreună vor fi puternici să înfrunte dificultățile.
Consilierea V: Testul Proiectiv; Relațiile interpersonale
Testul proiectiv Arborele. Primul arbore, care simbolizează modul în care persoana dorește să fie percepută denotă dorință de izolare socială, agresivitate orientată spre sine însuși, orientare spre ideal. Rupturile de linii vorbesc despre instabilitatea emoțională a E. Formele rotunde indică asupra unei sensibilități sporite, neîncrederi, imaturitate. Trunchiul este mai lat în partea inferioară dar linia solului nu este prezentă, deci fetița este în căutarea siguranței, protecției dar nu o primește. Orientarea crengilor spre exterior indică asupra dorinței fetiței de a stabili relații sociale, dar coroana închisă este în același timp semnal de prudență socială.
Al doilea arbore, care simbolizează imaginea reală a persoanei indică asupra orientării spre trecut, fixarea pe evenimentele din trecut. Forma copacului este alungită (falică?). Este remarcată atașarea de frați și soră. Dacă în primul arbore (imaginea socială) anxietatea nu a fost proiectată, atunci în cazul celui de-al doilea, hașurările indică asupra unei anxietăți înalte. Fetița întâmpină dificultăți în a exprima gândurile, emoțiile reale, trăirile, acestea fiind ascunse sub masca unei sociabilități aparente. Trunchiul copacului indică asupra unei dedublări de personalitate. Posibil este vorba despre dorințele rebele caracteristice perioadei adolescentine și dogmele grupului religios din care face parte.
Al treilea arbore este reprezentat în porțiunea dreaptă a paginii, ceea ce denotă dorința fetiței de a se orienta spre viitor. Se remarcă unele elemente de schizoiditate – ochi la baza trunchiului, coroană dublă. Din nou se observă dorința fetiței de a-și proteja frații, dorința de a avea o siguranță la nivel de relații familiale, necesitatea de protecție, de grijă.
I se interpretează testul arborelui și se explică unele momente.
Concluzii
Este necesar de a se acorda atenție dorinței E. de a se orienta spre viitor prin dezvoltarea încrederii în sine, diminuarea sentimentului culpabilității, anxietății. Este important de a se lucra cu familia în direcția acordării suportului emoțional optim.
Consilierea VI: Orientarea spre viitor
E afirmă că scopul ei prioritar la moment este să-și dezvolte voința deoarece își dorește foarte mult să-și amelioreze succesul școlar. Se aplică un test de orientare școlar-profesională. Rezultatul obținut este unul așteptat de E – specialitatea jurnalism. Pentru a reuși la facultate E spune că ar avea nevoie de o reușită mai înaltă dar îi este frică să nu fie influențată de restul colegilor de clasă care nu sunt orientați spre studii.
Fetița spune că s-a supărat pe prietenii ei deoarece s-au înțeles să iasă împreună în oraș dar aceștia nu s-a ținut de cuvânt. Din cele relatate devine clar că E nu are capacitatea de exprima sentimentele, emoțiile, gândurile. Se remarcă o incongruență între gânduri emoții și verbalizare. I se explică despre omul încrezut în sine (despre care ea anterior a afirmat că ar fi ca tatăl ei) care a re capacitatea de a-și exprima opiniile și sentimentele fără frica de a fi judecat. I se explică modelul de comunicare non-violentă. Se lucrează cu sentimentul de culpabilitate.
Mărturisește că ea a ajuns la concluzia că într-adevăr nu are capacitatea de a-și exprima emoțiile și sentimentele. Spune că demult își dorește să îi spună mamei că o iubește, să o îmbrățișeze, să îi spună că se simte vinovată în fața ei și că în același timp o învinovățea pe ea că nu observa incestul. Primește temă pentru acasă să relateze mamei sentimentele sincer.
Concluzii
Conștientizarea emoțiilor asociate evenimentului traumatizant și exprimarea acestora este un moment important în acceptarea situației și înaintarea în pofida dificultăților.
Consilierea VII: Terapie de grup: pregătirea emoțională pentru expertiza medico-legală
Mama se adresează cu rugămintea de lucra cu E în vederea pregătirii acesteia pentru expertiza medico-legală. Este invitată E, mama și fratele mai mare. Mama spune că E are nevoie de a fi convinsă să meargă la expertiză, la care E afirmă că este pregătită, că ea este adultă și înțelege că este o procedură necesară. Înțelege că este neplăcut dar necesar. E îi reproșează mamei că aceasta niciodată nu are încredere în ea, că nu mai este într-atât de neputincioasă și vulnerabilă precum o crede mama. De asemenea E îi reproșează mamei că nu îi permite să fie autonomă, că este controlată prea mult, că nu i se permite întâlnirile târzii cu prietenii. I se explică E despre grija și dorința de a o proteja de pericole pe care o simte mama. I se explică că comportamentul protector al mamei nu vine din dorința de a o limita în drepturi, dar din neliniștea pe care o simte mama atunci când E se reține cu prietenii.
I se explică mamei referitor la necesitatea de autonomie a fiicei ei, referitor la necesitatea de a face parte dintr-un grup, despre caracteristicile vârstei adolescentine.
Concluzii
Hiperprotecția mamei se manifestă selectiv în raport cu copiii ei. Aceasta are caracter mai protector în raport cu libertatea și autonomia copiilor și caracter de evitare în raport cu dezvoltarea cognitivă și emoțională a acestora. Este remarcat un progres în vederea capacității de stabilire a propriilor puteri, de trasare a limitelor. Încrederea în sine a copilului este în proces de dezvoltare.
Consilierea VIII: Terapie de familie
Se discută despre prima zi de școală. E și Z au mers pentru prima oară în acest an școlar la școală. E este decepționată de întâlnirea cu prietenii, spune că toți o întrebau unde a fost în prima săptămână de școală și ea nu știa ce să le răspundă. S-a plictisit la lecții, afirmă că profesorii nu predau temele într-o manieră captivantă. Mama îi reproșează lipsa de responsabilitate. Aceasta a fost în week-end la bunei, unde a mers la discotecă. De la discotecă s-a întors la ora 3 noaptea.
Z din contra, s-a simțit foarte bine la școală, spune că este bucuros să-și revadă colegii, în special o colegă cu care se simte foarte bine în comunicare. Se discută despre responsabilitate, despre atitudinea pozitivă față de viață. Se fac exerciții pentru schimbarea locului controlului din extern în intern. E manifestă rezistență, este apatică, absentă. Ulterior recunoaște că nu îi place terapia atunci când sunt prezenți și ceilalți membri ai familiei, că dorește să discute doar despre problemele ei și că dificultățile altora nu o interesează.
Concluzii
Poziția pasivă a mamei față de viață și convingerile precum că de activismul persoanei nu depinde viața acesteia a influențat cognițiile fiicei. Este necesar de lucrat în vederea dezvoltării unei poziții active a mamei în raport cu educația copiilor.
Consilierea IX: Expertiza medico-legală
E spune că faptul că a fost consultată de către un genicolog bărbat a intimidat-o foarte puternic. Ea spune că nu credea vre-odată că va fi în stare să se expună unui genicolog bărbat. Nu a fost interogată de către anchetatoare la interdicția avocatului. Regretă că nu a frecventat școala. I se explică procedura de intervievare ce va avea loc. I se explică metoda de „non-intimidare” a intervievatului (înregistrarea video a interviului). Spre binele ei va fi audiată doar o singură dată și nu va fi nevoită să depună mărturii de fiecare dată.
E are o dispoziție foarte bună. Expertiza medico-legală a determinat că himenul este intact dar sunt traume ale vaginului și anusului.
Concluzii
Interdicțiile contactelor sociale de până recent au inhibat interrelaționarea cu semenii. Acum E nu o apreciază pe mama ca autoritate. Există pericolul unui comportament sexual de risc.
Consilierea X: Pregătirea pentru interviu
E este invitată pentru interviu pentru a depune mărturie referitor la abuzul sexual al tatălui. E afirmă că este neliniștită în raport cu acest interviu deoarece știe că vor fi camere de luat vederi. Se lucrează cu vizualizarea situației viitoare stresante. I se explică că întrebările vor fi puse de către psiholog, astfel, acestea vor fi delicate și formulate astfel încât să nu o traumeze. La cererea E psihologul va asista la interviu, deoarece, conform afirmațiilor ei, se va simți mai în securitate.
Concluzii
Starea emoțională a E este mai stabilă decât în primele zile de plasament în centru. Neliniștea simțită în raport cu viitorul interviu este una normală. E va fi aptă să răspundă la întrebări.
Consilierea XI – XVI: Consiliere post-plasament
E a revenit de cinci ori după plasarea din centru pentru consiliere psihologică. Prima oară cu problema dificultăților de interrelaționare cu prietenul și cu familia, a doua oară cu problema ruperii relației cu prietenul ei. Ulterior se discută despre comportamentul demonstrativ, despre jocurile isterice la care recurge frecvent, astfel cauzând suferință persoanelor apropiate, despre forma de agresivitate la care recurge prin provocarea suferinței la persoanele apropiate.
Spune că nu cunoaște care este evoluția procesului de judecată dar îi este frică să nu se întâmple ceva cu familia ei deoarece este urmărită uneori ea, uneori mama de către persoane necunoscute de origine musulmană.
Concluzii
Violența prin care a trecut și abuzul sexual au determinat unele dificultăți comportamentale ale E ca demonstrativitatea, iritabilitatea, agresivitatea indirectă. Orientarea religioasă a determinat-o să-și interzică relațiile sexuale dar comportamentul ei cu persoanele de sex opus este destul de provocator.
Este totuși remarcat faptul că amintirile despre evenimentele traumatizante sunt mai puțin încărcate emoțional ca rezultat al preluării emoțiilor și a stabilirii limitelor. Este remarcat un progres evident în acceptarea situației și orientarea spre viitor.
Studiu de caz nr. 2: Cazul M
Descrierea generală a cazului:
Începând cu data de 29.09.2014 M a beneficiat de serviciile „Centrului de primire în regim de urgență pentru mamă și copil, victime ale violenței domestice”. M a fost plasată în centru în calitate de victimă a abuzului sexual din partea tatălui. Intervenția psihologică a avut caracter diagnostic și psiho-terapeutic în vederea determinării gradului de traumatizare a copilului. Din cuvintele M, tatăl a abuzat sexual de ea timp de 5 ani. Mama este plecată peste hotare de 3 ani. Copilul susține că existau unele rude, inclusiv fratele mai mare care cunoșteau despre faptul că este abuzată sexual. Absenteismul acestora a determinat fetița să aprecieze situația creată ca una fără soluție și să-și creeze propria strategie comportamentală ca mecanism de apărare.
Evaluarea psihologică a inclus aplicarea următoarelor metode:
Interviul semi-structurat de apreciere a trăirii traumatice a copilului (Rusnac S, Gonța V.);
Metoda de diagnostic a indicatorilor și formelor de agresivitate (Bassa și Darkey);
Proba proiectivă „Familia mea”;
Proba proiectivă „Arborele”;
Proba proiectivă „Animalul inexistent”.
În baza rezultatelor obținute se reliefează următorul profil de personalitate:
Sfera emoțională este marcată de manifestări ale stresului posttraumatic. Copilul a înregistrat indicatori înalți la toate criteriile de determinare a intensității trăirii traumatice: reacții în formă de frică, vulnerabilitate, groază, comportament agitat sau dezorganizat, repetarea trăirilor legate de evenimentul traumatizant prin amintiri repetate și obsesive în formă de imagini, gânduri, percepții care provoacă trăiri emoționale dificile, efecte flash-back (amintiri disociative care perturbează calmul copilului), trăiri dificile provocate de situații care prin ceva amintesc de traumă, reactivitate fiziologică la situațiile ce amintesc de traumă. De asemenea sunt remarcate manifestări ca: efortul de a evita gândurile, sentimentele, discuțiile despre traumă; diminuare din intensitatea stărilor afective, iritare și supărare, dificultăți de concentrare a atenției, stări afective dificile, dificultăți de adaptare socială. Testele proiective denotă anxietate și agresivitate sporită.
Sfera relațională a copilului a suferit ca urmare a comportamentului agresiv în raport cu alte persoane. Metoda de diagnostic a indicatorilor și formelor de agresivitate (Bassa și Darkey) a înregistrat rezultate de top la următoarele scale: agresivitate fizică, agresivitate indirectă, iritare, negativism, supărare, suspiciune, agresivitate verbală, culpabilitate. Mediul social-vulnerabil, violența și abuzul la care a fost supus copilul o perioadă îndelungată a determinat formarea unui coping comportamental manifestat prin agresivitate. Totuși copilul este apt de a stabili relații re încredere în cazul în care stimulii externi nu sunt apreciați ca ostili și discuțiile se realizează pe tonalități binevoitoare. Adaptabilitatea socială a suferit ca urmare a comportamentelor indezirabile rezultate în urma neglijenței educaționale. Copilul menționează comportamente non-adaptative ca: fumatul, abuzul de alcool, comportament sexual periculos, bătăi și certuri cu semenii, dificultăți în relații cu profesorii.
Sfera cognitivă a fetiței a suferit în urma carenței educaționale atât din partea familiei cât și din partea școlii. Testul de inteligență a înregistrat un retard mintal lejer (IQ=76 – debilitate mintală). Testele proiective de asemenea indică asupra unui retard mintal. Fiind promovată în clasa a VIII-a copilul nu cunoaște literele, nu poate citi și scrie, operează cu cifre doar în limita unităților, întâmpină dificultăți în înțelegerea conceptelor. M întâmpină dificultăți de concentrare a atenției, dificultăți de memorare a informației. Motricitatea fină este slab dezvoltată.
Sfera sexuală a fost stimulată precoce prin acțiuni violente și brutale, ceea ce în contextul unei educații sexuale nule a influențat negativ dezvoltarea sexualității copilului. Atitudinea față de actul sexual a fost distorsionată ceea creează pericolul unui comportament sexual periculos.
Concluzii: Experiența traumatică dobândită de S M implică abuzul sexual prin violență fizică și psihologică, ceea ce a condiționat un șir de tulburări ale sferei emoționale, relaționale, cognitive și sexuale. Este importantă monitorizarea ulterioară a copilului și intervenția psiho-pedagogică de durată în vederea realizării unui program de psiho-corecție și dezvoltare cognitivă.
Consilierea I-II: Stabilirea contactului psihoterapeutic
M, 14 ani, a fost plasată în centru în calitate de victimă a abuzului sexual din partea tatălui. M spune că abuzul a început de la vârsta de 9 ani. De 2 ani, mama este plecată din familie. Spune că relațiile cu mama sunt rele. Mai are un frate mai mare, de 16 ani și un frate mai mic, de 10 ani. Tatăl, alcoolizat, a propus unui bărbat din sat să întrețină relații sexuale cu fiica sa, de unde a aflat poliția despre abuzul sexual al copilului.
M susține că fratele ei mai mare, de 16 ani a văzut că tatăl a abuzat de ea. Spune că au mai existat persoane care cunoșteau despre abuz dar nu au reacționat în nici un fel.
Abuzul sexual și mediul social vulnerabil au dus la dificultăți comportamentale majore ale fetiței. M îi este dificil să stabilească relații interpersonale, este agresivă, uneori violentă. În comunicare este brutală și atacă deseori personalitatea altora. În lipsa unei educații nule fetița nu are dezvoltată conștiința morală. În lipsa unei educații sexuale nule M a format o atitudine distorsionată față de relațiile sexuale, având la vârsta de 14 ani mai mulți parteneri sexuali. Sexul este apreciat ca o modalitate de a obține atenție.
Violența și abuzul sexual al tatălui au determinat o stare apatică față de viață. La școală M are probleme în relații cu colegii și cu profesorii, reușită slabă.
Dintre dificultățile comportamentale, M menționează fumatul, abuzul de alcool, bătăile, cerți cu alți copii, vecini.
Povestind despre abuz fetița are o mimică zâmbitoare. Zâmbetul și violența sunt mecanismele de apărare pe care și le-a format ca urmare a psihotraumei puternice pe care a suferit-o. Dificultățile de interrelaționare cu alte rude, vecini, au determinat păstrarea tainei abuzului timp de 5 ani. Fetița nu găsea o persoană de încredere căreia să i se confieze, iar atunci când a mărturisit, nu s-au întreprins măsurile corespunzătoare.
Tatăl o amenința cu bătaia și cu moarte în cazul în care va mărturisi că a abuzat sexual de ea. Violența fizică o făcea să îi fie frică de tatăl abuziv și să nu mărturisească referitor la cele întâmplate. În afară de frica și absenteismul rudelor, M nu știa unde să se adreseze. Spune că nu știa că în asemenea cazuri trebuie să se adreseze la poliție și nici nu știa unde este poliția.
Concluzii
M dă dovadă de un ușor retard mintal condiționat de mediul social în care a crescut și lipsa unei educații adecvate. Se recomandă activități de dezvoltare a normativității morale, ședințe de informare referitor la sănătatea reproductivă și bolile sexual transmisibile. Fetița cunoaște modalitățile de contracepție dar nu înțelege necesitatea utilizării acestora (tata nu se proteja în timpul actelor sexuale). În condițiile unui retard mintal fetița nu a conștientizat gravitatea situației abuzului sexual. Își dorește să se răzbune pe tatăl abuziv dar îi este frică că acesta nu va recunoaște vina sa.
Consilierea III-V: Comportamentul hipersexual
M vorbește despre faptul că are un prieten cu care a început să se întâlnească de câteva zile. Anterior a menționat că a avut 2 parteneri sexuali. Rezultatele analizelor genicologice au arătat prezența unor infecții. Se discută despre comportamentul ei în relații cu băieții. Despre riscurile de transmitere a infecției și despre riscurile de a se îmbolnăvi și mai grav. Se încearcă elemente de dezvoltare a conștiinței morale și de dezvoltare a autocontrolului comportamentului hipersexual. Se aplică metode de exprimare a emoțiilor asociate evenimentului traumatizant.
Concluzii
Experiența sexuală precoce și abuzul sexual a determinat alterarea conștiinței de sine și a atitudinii față de dragoste, cuplu, relații sexuale și propriul corp.
Consilierea VI-VII: Valori și norme. Stabilirea limitelor, a spune „nu”
Se discută despre educația pe care a primit-o, despre normele și valorile pe care i le-au insuflat în copilărie, despre comportamentul acceptabil și cel indezirabil, despre pericolul relațiilor sexuale întâmplătoare. M manifestă un retard mintal lejer (IQ-74), ceea ce corespunde la debilitatea mintală. Se discută despre comportamentul agresiv și posibilele urmări ale acestuia. M povestește multiple situații în care comportamentul agresiv i-a creat dificultăți. Se analizează momentul declanșator al agresivității. M are mari lacune cognitive. Deși a fost promovată în clasa a 8-a nu cunoaște literele, operează cu cifre în limita unităților și zecilor. Nu poate scrie și citi. Se recurge la terapia prin poveste pentru ca explicațiile oferite să corespundă nivelului de dezvoltare a copilului.
Concluzii
Condițiile social-vulnerabile și absenteismul educațional atât din partea școlii cât și din partea părinților au determinat subdezvoltarea cognitivă și dificultăți de apreciere a moralității. Pe parcursul plasamentului este remarcată dezvoltarea încrederii în sine a copilului și diminuarea trăirilor negative asociate evenimentului traumatizant.
Diagnoză
Retard mintal lejer sau debilitate mintală (IQ-75)
Studiu de caz nr. 3: Cazul F
Surse de informație:
Fișa de evaluare de la asistentul social local
Interviul cu beneficiara;
Mărturiile asistentei sociale școlare;
Diagnostic psihologic;
Interviu cu mama
Familia G are trei copii, dintre care F este cea medie, de 16 ani. F și fratele mai mare de 20 ani sunt născuți din prima căsătorie a mamei iar al treilea copil este născut din cea de-a doua căsătorie. Tatăl F a decedat când copilul avea 1,2 ani. La vârsta de trei ani a fetiței, mama s-a recăsătorit cu un văr al soțului precedent. La vârsta de 14 ani F a aflat că are tată vitreg, ceea a determinat creșterea frecvenței manifestării comportamentului rebel. În perioada preșcolară și școlară mică relația cu părinții era bună. În preadolescență F a început să fie mai puțin ascultătoare, nedisciplinată, manipulatoare. Părinții respectiv deveneau tot mai duri, mai severi și înaintau tot mai multe cerințe și interdicții. F răspundea la ele prin amplificare a comportamentului rebel, scăderea interesului școlar, dificultăți în relațiile cu profesorii și în special cu fratele mai mare, care își permitea să o scuture, să o îmbrâncească, să o strângă de mână lăsându-i echimoze.
În septembrie a anului curent după o confruntare cu fratele F s-a adresat la centrul pentru protecția drepturilor copilului pentru ajutor. Reprezentanții de la centru au plasat-o într-un centru de plasament, au dus-o la expertiza medico-legală unde s-a constatat că copilul are o vânătaie de mărimea unui deget pe mâna stângă și o pată violetă de mărimea unei mazăre pe pleoapă. În afară de epizodul descris F menționează mai multe cazuri de violență ce se manifestau prin următoarele acțiuni: tras de păr, îmbrânciri, pișcături, insulte, înjosiri atunci când nu închide sertarul de la dulap sau nu spală o farfurie, când se reține de la colegiu sau se reține cu prietenii.
Din acest moment situația începe să se complice progresiv. F nu comunică deloc cu părinții în perioada aflării în centrul de plasament, deconectează telefonul. Timp de patru zile nu a frecventat colegiul (F este studentă la anul I la un colegiu).
Pe parcursul aflării în centrul de plasament F dă dovadă de un comportament isteric, demonstrativ. A fost observată fumând și a venit cu miros de alcool de la plimbare, astfel încălcând regimul instituției în care se afla.
Din discuția telefonică cu mama asistentul social conchide că mama dorește să-i ofere o lecție de comportament fiicei și nu dorește să se întâlnească cu reprezentanții centrului de plasament deoarece nu dispune de timp. Menționează că tatăl vitreg este îngrijorat pentru F.
F se auto-identifică în calitate de victimă a violenței în familie. F se confruntă cu dificultăți de comunicare în familie, o apreciază pe mama ca fiind o persoană autoritară iar tata ca fiind violent. Spune că ea a aflat de 2 ani că tatăl ei nu este tată biologic și acest fapt a afectat-o foarte mult. Au existat momente în relațiile din familie care au făcut-o să creadă că nu este iubită. F afirmă că nu-și iubește mama și că nu-și va putea ierta niciodată fratele.
Din comportamentele deviante menționează fumatul, minciunile (își mințea părinții când se reținea de la colegiu), refuzul de a îndeplini sarcinile casnice, violența asupra fratelui mai mic (i-a fracturat mâna fratelui mai mic), agresivitatea verbală în comunicare cu părinții și frații, absențele de la lecții, întrebuințare de alcool.
F spune că cel mai tare o deranjează interdicțiile părinților. Spune că i se interzice categoric să iasă afară cu prietenii, să umble cu părul desprins, să îmbrace unele haine ce nu le plac părinților. F își dorește să locuiască în continuare în familie deoarece nu vrea să fie lipsită de bunurile pe care le are de la părinți.
Consilierea I: Conflictul în familie
Tema de consiliere: Stabilirea contactului terapeutic
F se auto-identifică în calitate de victimă a violenței în familie. Din cuvintele ei mama, tatăl vitreg și fratele mai mare o agresează fizic, se adresează cu cuvinte urâte și nu o respectă ca personalitate. F are 16 ani. Fiind minoră s-a adresat la poliție cu plângere după o agresare fizică din partea fratelui. F se confruntă cu dificultăți de comunicare în familie, o apreciază pe mama ca fiind o persoană autoritară iar tata ca fiind violent. Copilul manifestă un comportament isteric, demonstrativ, rebeliune adolescentină. Din comportamentele non-dezirabile menționează fumatul, minciunile (își mințea părinții când se reținea de la colegiu), refuzul de a îndeplini sarcinile casnice, violența asupra fratelui mai mic, agresivitatea verbală în comunicare cu părinții și frații, absențele de la lecții. Copilul spune că cel mai tare o deranjează interdicțiile părinților. Spune că i se interzice categoric să iasă afară cu prietenii, să umble cu părul desprins, să îmbrace unele haine ce nu le plac părinților. F își dorește să locuiască în continuare în familie, nu își dorește să fie lipsită de bunurile pe care le are de la părinți.
Concluzii: Din cuvintele copilului putem conchide că în familia G există probleme de comunicare și interrelaționare între membrii familiei ceea ce a determinat manifestarea unui comportament indezirabil din partea copilului și a unei rezistențe și rigidități în relațiile cu familia. F are nevoie de a redobândi încrederea părinților și de a restabili relațiile cu aceștia. Se recomandă terapie de familie pentru reconcilierea membrilor familiei. Este important de a discuta cu mama, tata, fratele mai mare în vederea analizării complexe a versiunii conflictului.
F întâmpină dificultăți în caracterizarea comportamentului părinților. Acțiuni non-agresive care au scop de protecție, grijă sunt interpretate ca fiind ostile. Este evident faptul că comunicarea în familie este perturbată. Copilul a preluat un model de comportament isteric care o determină să aprecieze acțiunile sale ca „o lecție pentru părinți”. Se consideră izolată social de către părinți, își dorește mai multă libertate. Părinții de asemenea interpretează situația creată ca o lecție pentru copil ce o va învăța să aprecieze familia. Faptul că ambele părți ale conflictului se poziționează ostil una față de alta ne face să conchidem asupra necesității unei consilieri de familie. Comportamentul copilului a fost condiționat de dificultățile de comunicare în familie și neînțelegere de către părinți a particularităților crizei adolescentine.
Diagnoza: Rebeliune adolescentină, comportament isteric, violență în familie.
Consilierea II: Autopercepția și restabilirea relațiilor în familie
Metoda proiectivă „Familia mea”. F îl desenează în primul rând pe fratele ei mai mare C, ceea ce denotă faptul că copilul își consideră fratele ca fiind cel mai important în familie. F se desenează pe sine pe ultimul loc, ceea ce indică asupra unei diminuări a propriei importanțe, încrederi în sine diminuare. Pe sine se desenează alături de fratele mai mic, de care se simte cel mai tare apropiată. Pe sine și pe mama se desenează cu mâinile la spate ceea ce indică asupra unor relații dificile interpersonale între cele două, dificultăți de comunicare. Mama este desenată cu forme feminine și cu picioarele orientate spre tatăl vitreg, pe când pe sine se desenează foarte unghiular posibil o gelozie a copilului față de mama și un complex Oedip în manifestare). Agresivitatea mamei este reprezentată prin hașurarea gurii acesteia.
F recunoaște că sunt unele comportamente ale ei care în majoritatea cazurilor provoacă insatisfacția părinților și înțelege că schimbarea acestora ar putea ameliora situația creată dar nu dorește ca schimbarea să vină din partea ei. Se autocaracterizează pe sine ca fiind veselă, prietenoasă, binevoitoare, dar numai nu în familie. Calitățile ei sociale se manifestă afară, în curte cu prietenii, cu colegii de la colegiu dar nu în familie, unde este în preponderență tristă, liniștită, uneori bruscă în afirmații. Când i se propun modalități de comunicare eficiente plânge și spune că nu va putea să se comporte astfel.
Aceste manifestări afective vin din înțelegerea faptului că comunicarea și comportamentul ei în familie sunt deseori catalizatori ai conflictelor, din înțelegerea faptului că ea are responsabilitate în reglarea și provocarea conflictului, iar această responsabilitate este dificil de acceptat. Se lucrează cu autopercepția copilului și integrarea celor două modele de autopercepere diferită (în afara și în sânul familiei).
Consilierea III-IV: Reintegrarea în familie
F a revenit în familie după o discuție a colaboratorilor CAP cu părinții. Părinții s-au prezentat ca persoane puțin responsabile în raport cu propriul copil. Au recunoscut momentele de agresivitate și au afirmat că vor încercat ulterior să le evite. La întâlnirea cu părinții a fost prezent personalul centrului. F a revenit în familie și, din cuvintele ei, relațiile cu părinții s-au ameliorat într-o măsură mică dar nu sunt la nivelul așteptărilor F. Relațiile cu fratele în continuare sunt tensionate. F va continua consilierea psihologică.
Ulterior familia a fost monitorizată regulat de către asistentul social în vederea stabilirii riscului pentru copil de o posibilă repetare a violenței. După o perioadă de 2 luni fratele violent a fost arestat pentru furt. După reținerea fratelui atmosfera în familie a devenit semnificativ mai pozitivă.
CONCLUZII
Violența împotriva copilului este un fenomen răspândit în România, fiind înregistrate mai multe cazuri grave în care copiii au fost bătuți crunt de propriii părinți, inclusiv cazuri soldate cu moartea copilului. Nu există, deocamdată, statistici oficiale care ar prezenta numărul copiilor bătuți în familie. Guvernul, în parteneriat cu reprezentanțe ale unor organizații internaționale non-guvernamentale și societatea civilă a realizat studii privind fenomenul violenței, neglijării și abuzului față de copil și a desfășurat campanii de sensibilizare a opiniei publice cu tema: „Să nu excludem nici un copil”, „Copilărie fără violență” etc., promovând astfel cu insistență mesajul de excludere a maltratării copiilor.
Scopul campaniilor promovate a fost reducerea violenței împotriva copiilor, fenomen care prejudiciază grav dezvoltarea lor, schimbarea comportamentului părinților și crearea unei opinii publice contra bătăii copilului în familie.
În cadrul campaniilor au fost difuzate materiale (postere, broșuri etc.) pentru părinți, pentru populație în general în toate localitățile republicii, în special la sate, precum și pentru profesioniști (profesori, asistenți sociali, polițiști, procurori ș.a.).
Studiul „Îngrijirea și dezvoltarea timpurie a copilului”, arată că fiecare al șaselea părinte țipă la copilul lui, fiecare al cincilea părinte își amenință copilul cu bătaia, iar fiecare al patrulea părinte își bate copilul. Datele aceluiași studiu arată că 86% din părinții chestionați au spus că prin bătaie îl fac pe copil să-i asculte și să-i respecte; 13% din părinți își bat copiii pentru că au fost și ei, la rândul lor, bătuți de părinții lor, 12% din părinți au răspuns că își bat copiii pentru că îi iubesc și le vor binele.
Datele unui sondaj de opinie, realizat de UNICEF în noiembrie 2011 în mai multe regiuni ale României, au relevat că 97,6% din cei 3.106 de subiecți chestionați consideră că în țară există copii cărora li se aplică pedeapsa fizică. O altă microevaluare a arătat că 66% din adolescenți au recunoscut că au fost victime ale violenței, 19% au fost ei agresorii, iar 15% s-au aflat în ambele ipostaze. De fapt, adolescenții, cel mai des, asociază violența cu abuzul sexual și agresiunea fizică (79%), după care urmează amenințările verbale (30%) și neglijarea (7,5%).
Studiul regional realizat în 2005-2006 în șapte țări ale Europei: Bulgaria, Letonia, Lituania, Macedonia, Polonia, România și Republica Moldova, arată că profesorii din România agreează bătaia copiilor atunci când aceștia comit furturi mici (67% din respondenți), consumă alcool (60,9%), spun minciuni (49%), nu vin la timp acasă (49%), lipsesc de la ore (49,7%), fumează (47,7%), nu ascultă părinții (40,4%). România devansează de aproape două ori Bulgaria, în care pedepsirea copiilor prin bătaie este acceptată de doar 28% de profesori. Totodată, România este singura țară din cele șapte în care mai mult de jumătate din profesorii chestionați consideră copiii proprietatea părinților. Pentru realizarea acestui studiu au fost chestionați 398 de profesori din douăzeci școli și licee.
Deseori, părinții percep bătaia ca pe o metodă de disciplinare, și asta pentru că nu realizează ce consecințe are ea asupra dezvoltării copilului și nu cunosc alternative nonviolente de educație. Studiile arată că un copil bătut sistematic în familie nu va deveni o persoană pozitivă, optimistă, care își va realiza potențialul său. Dimpotrivă, de cele mai multe ori el preia comportamentul violent al părinților și, ajuns matur, își educă tot prin bătaie copiii.
În toate instituțiile de protecție și educație a copiilor sunt instituite posturi de psiholog, sunt angajați asistenți sociali, care asigură prevenirea neglijării copiilor. De asemenea, în cadrul evaluărilor semestriale a dosarelor copiilor instituționalizați și aflați în plasament temporar, se efectuează anchetarea anonimă a copiilor, care contribuie la depistarea cazurilor de încălcare a drepturilor lor.
În cazurile de violență în familie, inclusiv abuzul sub orice formă asupra copiilor, specialiștii iau parte la instrumentarea cazurilor: acordă asistența psihologică victimelor, urmăresc ca procedurile judiciare să se desfășoare ținându-se cont de trăsăturile tipice ale copilului și ca să se asigure o mai bună protecție a victimelor, inclusiv dreptul lor la intimitate.
În vederea reabilitării copiilor victime ale abuzului și violenței, au fost inaugurate Centre de asistență psiho-socială a copilului și familiei care găzduiesc copii victime ale diferitor forme de abuz. În cadrul Centrelor copiii beneficiază de consiliere psihologică, suport emoțional, organizare utilă a timpului liber, ajutor în soluționarea problemelor cu care se confruntă.
Ne-am propus a evidenția consecințele la nivel de atitudini ale copilului față de familie. În acest scop au fost analizate răspunsurile eșantionului de copii investigați la întrebarea: „Cât de des sunt prezente în familie cearta, bătaia, consumul excesiv de alcool?””
Analiza răspunsurilor scoate în evidență faptul că în peste 85% din cazuri a fost menționată cel puțin una din aceste probleme care pot afecta copiii. Cearta este fenomenul cel mai răspândit. 67% dintre copii au menționat prezența certurilor în familie deseori iar 19,5% au menționat că au asistat rareori la scene de certuri în familie.
În ceea ce privește existența unor probleme grave cum ar fi: violența fizică și alcoolismul: 22,5% dintre copii au menționat consumul excesiv de alcool deseori, pentru 29,00% aceasta reprezentând un fenomen rar dar prezent în familie. De asemenea s-a constat că în familiile consumatoare de alcool rata abuzurilor este de 2,5 ori mai mare decât în cele neconsumatoare. Bătaia este prezentă deseori în 30,8% familii ale copiilor investigați. 26,70% dintre copiii din lotul cercetat se confruntă rareori cu bătaia în familie.
Marea majoritate a copiilor au descris familia lor într-o imagine negativă, modelul dominant fiind cel al unei familii cu certuri dese, severă sau indiferentă. Mulți apreciază că familia lor le cere să asculte fără condiții.
Unii dintre copiii chestionați au considerat că variantele prestabilite în chestionar nu corespund cel mai bine imaginii familiei lor și au descris-o în alți termeni, de la „o familie normală” până la „altfel decât celelalte familii”, semnificația oscilând de la o imagine pozitivă la una negativă: „o familie unită și de treabă”, „care se ajută”, „în care ne respectam reciproc”, „bună, foarte bună” dar și „o familie de care îmi este rușine”, „o familie de nebuni”, „animale”, „o familie cu greutăți”. Un număr mare de copii au afirmat că sunt deranjați de faptul că familia nu le respectă dreptul la opinie: „mă tratează ca pe un copil”, „sunt ca un copil fără minte pentru ei”, „nu prea fac ce vreau eu”, „uneori îmi impun un anumit punct de vedere si asta mă deranjează”.
Certurile sunt de departe aspectul cel mai rar menționat ca lucrul pe care ar vrea să îl schimbe la familia lor. A fost menționată atât cearta între părinți, din familie în general, cât și cearta ca pedeapsă („să nu mă mai certe când greșesc”, „să nu mă mai certe dacă iau notă mică”).
Ponderile înalte înregistrate la problemele cu care se confruntă copiii din grupul de risc și imaginea preponderent negativă a familiei evocată la fel ca și dorința majoritară de a schimba ceva la familia sa ne determină a conchide asupra faptului că ipoteza operațională nr. 1 înaintată are valoare de adevăr: „Violența determină formarea unei imagini negative a familiei la copiii victime”.
În scopul determinării neglijenței copiilor din grupul de risc am recurs la întrebarea „Cine se ocupă mai mult de tine?”. Majoritatea copiilor au declarat că părinții au grijă de ei în mod inegal. Un procent semnificativ – 17% au declarat că mama este cea care se ocupă mai mult de ei în timp ce doar 7% au declarat că persoana de îngrijire principală este tata. Doar 12% dintre copii au indicat că ambii părinți se ocupă de îngrijirea și educația lor. Modelul conturat este unul caracteristic societății românești în ansamblu confirmat de majoritatea studiilor pe această temă: creșterea și educarea copiilor se consideră a fi datoria ambilor părinți, însă în multe cazuri revine în principal mamei.
Dacă per ansamblu putem vorbi de neglijare educațională, în cadrul familiilor cu probleme, acest fenomen devine evident: 36% dintre copiii din familii cu probleme au mărturisit că nu îi ajută nimeni să învețe pentru școală, și aproape 20% declară că părinții nu le urmăresc notele sau prezența la școală niciodată. De două ori mai mulți față de copiii din familii în care nu au fost identificate probleme declară că părinții nu vorbesc cu profesorii niciodată.
Tot în sfera neglijării intră și implicarea copiilor în diverse activități gospodărești sau activități economice, care nu le mai permit acestora să frecventeze școala sau să-se pregătească suficient în acest domeniu. În privința diferitelor activități gospodărești pe care le desfășoară, cea mai mare răspândire o are curățenia (75%), dar numai 33% au menționat-o ca fiind o activitate zilnică. Astfel, se poate afirma că aceasta constituie o parte a procesului de dezvoltare a unor deprinderi de viață independentă. Celelalte activități gospodărești (spălat, gătit, supravegherea fraților mai mici) au fost menționate de aproximativ 45% dintre copii. Munca pentru bani sau cerșitul au fost menționate de un număr de 13% de copii – ceea ce este un indicator alarmant.
Indiferent dacă se simt vinovați și consideră pedeapsa „justificată”, cei mai mulți dintre copii se simt triști, nefericiți, revoltați, jigniți, părăsiți, fără apărare atunci când sunt pedepsiți.
Mulți plâng și suferă în tăcere. Alții vorbesc cu prietenii sau cu colegii sau își închipuie că se răzbună.
Abuzurile grave asupra copilului (închiderea copilului într-un spațiu mic, întunecos, statul în genunchi, bătaia cu palma, cu cureaua sau cu alte obiecte, arderea cu obiecte fierbinți, izbirea de pereți) sunt mai frecvente în familiile cu mulți copii sau unde există probleme precum alcoolismul sau violența.
Rezultatele obținute la variabila neglijență față de copii, analiza formelor de pedeapsă la care recurg părinții copiilor din grupul de risc, la fel ca și analiza emoțiilor asociate neglijenței și pedepselor ne permite a confirma ipoteza operațională nr. 2: „Neglijența și pedepsele violente determină trăiri emoționale dificile la copiii victime”.
Confirmarea ipotezelor operaționale ne permite a oferi valoare de adevăr ipotezei de fond a lucrării: „Violența în familie reprezintă o traumă psihologică puternică pentru copii cu consecințe semnificative asupra sferei afective”.
RECOMANDĂRI
Cum putem să ne opunem violenței domestice la care de cele mai multe ori sunt și copiii părtași? Cunoscând, acceptând, implementând și promovând următoarele poziții:
Promovarea campaniilor de sensibilizare a opiniei publice privitor riscurilor violenței, abuzului și neglijenței.
Acceptarea existenței acestui flagel social.
Implicarea activă personală în combaterea lui (prevenție).
Măsuri de ajutorare a victimelor acestui flagel social.
Identificarea în comunități a grupelor de risc și elaborarea unor programe de intervenție preventivă.
Elaborarea unor programe de asistență psihologică pentru copii în stare de criză emoțională.
Desfășurarea unor campanii de sensibilizare a populației în scopul schimbării atitudinii sociale față de fenomenul violenței ca ceva normal, ca o modalitate de afirmare a autorității în familie.
Includerea în cursurile de valeologie destinate elevilor a temelor destinate violenței domestice în scopul realizării unei educații morale și unei informări a tinerei generații referitor la legile care protejează integritatea persoanei, la consecințele fenomenului, la organizațiile unde se pot adresa în cazuri de abuz sau violență.
Acțiuni de educare / socializare pentru agresori sau persoane din grupa de risc.
Lansarea serviciilor pentru agresori, specializarea unor organizații/structuri care ar lucra cu agresorul în vederea prevenirii abuzului (metode pro-active, încurajatoare, și nicidecum metode represive).
Analizând și studiind fiecare caz de violență în familie pentru a învăța din fiecare cum putem să evităm repetarea lor.
Ridicarea nivelului culturii populației.
Ridicarea nivelului de trai al populației.
NETOLERÎND ÎN NICI UN FEL VIOLENȚA!
BIBLIOGRAFIE
Abuzul și neglijarea copiilor în familie: studiu sociologic la nivel național.București: Speed Promotion, 2013. 74 p.
Amintirile casei rămân în inimile lor! Campanie de prevenire a abuzului și instituționalizării copilului. Iași: USAID, 2012. 32 p.
Benga O.; Mighiu C.; Muntean D. 1, 2, 3… Pași în reabilitarea copilului care a suferit o traumă. Iași: Spiru Haret, 2009. 137 p.
Blanaru C. Stresul la vârsta copilăriei. In: Protecția socială a copilului. 2012, nr. 3-4, p. 27-33
Bulgaru M. și al. Metode și tehnici în asistența socială. Chișinău: Centrul editorial al USM, 2002. 432 p.
Constantin M. Maltratarea copilului între cunoaștere și intervenție. Iași: Lumen, 2005. 300 p.
Dâmboveanu C. Evaluări comparative cu privire la amploarea diferitelor forme de abuz exercitate asupra copiilor. In: Revista Română de Sociologie. 2008, nr. 3-4, p. 231-247
Dumitru V. Violența în familie și în societate asupra copilului cu handicap: rez. al tezei de doctor în asist. socială. București, 2009, 9 p.
Fischer G.; Riedesser P. Tratat de psihotraumatologie. București: Trei, 2007. 470 p.
Fuștei M.; Costache I. Protecția drepturilor copilului. In: În lumea copilăriei: tezele simpoz. Județean, 26 mai 2012. Buzău, 2012, p. 8-9
Ghid de intervenție în cazurile de violență în familie. București: UNFPA, 2007. 55 p.
Ginger S. Gestalt terapia: arta contactului. București: Herald, 2002. 224 p.
Grati V. și al. Teorii și practici privind intervenția polițienească în cazurile de violență în familie. Suport de curs. Chișinău: Centrul Editorial al Academiei „Ștefan cel Mare” al MAI al Republicii Moldova, 2011. 252 p.
Ionescu Ș. Copilul maltratat: evaluare, prevenire, intervenție. București: Fundația Internațională pentru Copil și Familie, 2001. 182 p.
Iovu M. Conceptualizarea abuzului și neglijării copilului în familie. Iași: Lumen, 2008. 117 p.
Înțelege-mă, ascultă-mă… Ghid pentru specialiștii din domeniul îngrijirii și protecției copiilor. Bălți: UNICEF, 2011. 95 p.
Justiția pentru minori în interesul superior al copilului. Practici de lucru cu copilul victimă. Iași: Fundația „Salvați Copiii”, 2008. 180 p.
Killén K. Copilul maltratat. Timișoara: Eurobit, 1998. 460 p.
Lopez G. Violențele sexuale asupra copiilor, Cluj-Napoca: Dacia, 2001. 144 p.
Luca C. Expertiza psihologică a copilului abuzat/neglijat. București: Hamangiu, 2014. 222 p.
Manual de bune practici sociale. Cluj-Napoca: Risoprint, 2010. 400 p.
Mihăilescu I. Un deceniu de tranziție : situația copilului și a familiei în România. București: UNICEF, 2000. 177 p.
Monda D.I. Ghid de bune practici în lucru cu victimele violenței în familie. București: Mesagerul, 2008. 64 p.
Muntean A.; Popescu M.; Popa S. Victimele violenței domestice: copiii și femeile. Timișoara: Eurostampa, 2000. 287 p.
Oaklander V. Ferestre către copiii noștri. Gestalt-terapie pentru copii și adolescenți. București: Herald, 2013. 428 p.
Pașca M.D. Scrisul și conturarea elementelor de personalitate. Cunoașterea copilului din perspectiva scrisului. In: Altarul Reîntoarcerii. 2007, nr. 1, p. 222-228
Păunescu C. Agresivitatea și condiția umană. București: Tehnică, 1994. 137 p.
Popescu V.; Răduț M. Copilul maltratat. In: Viața medicală. 1998, nr. 420/2, p. 38-45
Roth-Szamoskozi M. Copii și femei victime ale violenței. Cluj-Napoca: Presa Universitara Clujeana, 2005. 381 p.
Roth-Szamoskozi M. Protecția copilului – dileme, concepții și metode. Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană, 1999. 308 p.
Strong B.; Cohen T.F. The marriage and the family experience: intimate relationships in a changing society. Boston: Cengage Learning, 2013. 640 p.
Telipan V. Soluționarea multidisciplinară a cazurilor de violență în familie. In: Analele Științifice ale Academiei „Ștefan cel Mare” a MAIRM: științe socio-umane. 2013, nr. XIII(1), p. 111-116
Violența față de copii în Republica Moldova: raport asupra studiului. Chișinău: Combinatul Poligrafic, 2007. 72 p.
Violența în familie în România: legislația și sistemul judiciar. Raport final. București: USAID, 2007. 108 p.
Surse electronice:
Baciu C. Asistența socială și protecția drepturilor copilului: suport de curs [Online]. 2007. Accesibil pe Internet: <URL: https://ru.scribd.com/doc/59119258/ASISTEN%C5%A2A-SOCIAL%C4%82-%C5%9EI-PROTEC%C5%A2IA-DREPTURILOR-COPILULUI>
Baciu C. Protecția copilului: suport de curs pentru anul III asistență socială [Online]. 2008. Accesibil pe Internet: <URL: https://xa.yimg.com/kq/groups/23164152/1007665893/name/PCfinal>
Bulat I. Victimologie și psihologia victimei: note de curs [Online]. 2013. Accesibil pe Internet: <URL: http://criminology.md/new/suport/sup30.pdf>
Definirea conceptului de abuz asupra copilului [Online]. Accesibil pe Internet: <URL: http://www.creeaza.com/familie/asistenta-sociala/DEFINIREA-CONCEPTULUI-DE-ABUZ-681.php>
Definirea violenței domestice. In: Considerații generale legate de fenomenul violenței domestice [Online]. Accesibil pe Internet: <URL: http//www.scritube.com/…/CONSIDERATII-GENERALE-LEGATE-D14124.php>
Factori cauzali ai violenței domestice. In: Considerații generale legate de fenomenul violenței domestice [Online]. Accesibil pe Internet: <URL: http//www.scritube.com/…/CONSIDERATII-GENERALE-LEGATE-D14124.php>
Ionescu M.; Popa I.; Forestier D. Protocol de evaluare și de ocrotire a copilului aflat în dificultate. Programul pentru protecția copilului. DPC – EU/Phare. 1997. Accesibil pe internet: <URL: http:// www.scribd.com/doc/51464202/47541351-Protectia-copilului>
Popa J. Stop – violența intrafamilială. Studiu [Online]. Accesibil pe Internet: <URL: http://iamnotscared.pixel-online.org/data/database/publications/524_25%20violenta%20prezentare.pdf>
Recomandarea Nr. R (85) cu privire la violența în familie a Consiliului Europei. In: Violența în familie în România: legislația și sistemul judiciar [Online]. Accesibil pe Internet: <URL: http://www.social.coe.int/en/cohesion/fampol/recomm/family/R(85)4.htm#FN1>
Report of the Consultation on Child ABUSE prevention: WHO, Geneva 29-31 march, 1999. Accesibil pe internet: <URL: http:// www.unicef.org/violencestudy/reports/SG_ violencestudy_en.pdf>
Tănăsescu C. Psihologie judiciară [Online]. Accesibil pe Internet: <URL: http://file.ucdc.ro/cursuri/D_2_N211_Psihologie_judiciara_Tanasescu_Camil.pdf>
Urz A. Trauma psihologică. O introducere [Online]. 2012. Accesibil pe Internet: <URL: http://ru.scribd.com/doc/109579438/Trauma-Psihologica#scribd>
Violența în familie [Online]. Accesibil pe Internet: <URL: http://documentareonline.ro/pdf_samples/Sample_tPIf9uZoUF0QnJ89TFtj8O2.pdf>
Vocila A. Prevenirea victimizării minorilor [Online]. 2010. Accesibil pe Internet: <URL: https://andreivocila.wordpress.com/2010/03/12/prevenirea-victimizarii-minorilor/>
Acte normative:
Legea nr. 217 din 21.05.2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie. In: Monitorul Oficial al României nr. 367 din 29.05.2003
Hotărârea Guvernului României nr. 49 din 19.01.2011 pentru aprobarea Metodologiei-cadru privind prevenirea și intervenția în echipă multidisciplinară și în rețea în situațiile de violentă asupra copilului și de violență în familie și a Metodologiei de intervenție multidisciplinară și interinstituțională privind copiii exploatați și aflați în situații de risc de exploatare prin muncă, copiii victime ale traficului de persoane, precum și copiii români migranți victime ale altor forme de violentă pe teritoriul altor state. In: Monitorul Oficial al României nr. 117 din 16.02.2011
BIBLIOGRAFIE
Abuzul și neglijarea copiilor în familie: studiu sociologic la nivel național.București: Speed Promotion, 2013. 74 p.
Amintirile casei rămân în inimile lor! Campanie de prevenire a abuzului și instituționalizării copilului. Iași: USAID, 2012. 32 p.
Benga O.; Mighiu C.; Muntean D. 1, 2, 3… Pași în reabilitarea copilului care a suferit o traumă. Iași: Spiru Haret, 2009. 137 p.
Blanaru C. Stresul la vârsta copilăriei. In: Protecția socială a copilului. 2012, nr. 3-4, p. 27-33
Bulgaru M. și al. Metode și tehnici în asistența socială. Chișinău: Centrul editorial al USM, 2002. 432 p.
Constantin M. Maltratarea copilului între cunoaștere și intervenție. Iași: Lumen, 2005. 300 p.
Dâmboveanu C. Evaluări comparative cu privire la amploarea diferitelor forme de abuz exercitate asupra copiilor. In: Revista Română de Sociologie. 2008, nr. 3-4, p. 231-247
Dumitru V. Violența în familie și în societate asupra copilului cu handicap: rez. al tezei de doctor în asist. socială. București, 2009, 9 p.
Fischer G.; Riedesser P. Tratat de psihotraumatologie. București: Trei, 2007. 470 p.
Fuștei M.; Costache I. Protecția drepturilor copilului. In: În lumea copilăriei: tezele simpoz. Județean, 26 mai 2012. Buzău, 2012, p. 8-9
Ghid de intervenție în cazurile de violență în familie. București: UNFPA, 2007. 55 p.
Ginger S. Gestalt terapia: arta contactului. București: Herald, 2002. 224 p.
Grati V. și al. Teorii și practici privind intervenția polițienească în cazurile de violență în familie. Suport de curs. Chișinău: Centrul Editorial al Academiei „Ștefan cel Mare” al MAI al Republicii Moldova, 2011. 252 p.
Ionescu Ș. Copilul maltratat: evaluare, prevenire, intervenție. București: Fundația Internațională pentru Copil și Familie, 2001. 182 p.
Iovu M. Conceptualizarea abuzului și neglijării copilului în familie. Iași: Lumen, 2008. 117 p.
Înțelege-mă, ascultă-mă… Ghid pentru specialiștii din domeniul îngrijirii și protecției copiilor. Bălți: UNICEF, 2011. 95 p.
Justiția pentru minori în interesul superior al copilului. Practici de lucru cu copilul victimă. Iași: Fundația „Salvați Copiii”, 2008. 180 p.
Killén K. Copilul maltratat. Timișoara: Eurobit, 1998. 460 p.
Lopez G. Violențele sexuale asupra copiilor, Cluj-Napoca: Dacia, 2001. 144 p.
Luca C. Expertiza psihologică a copilului abuzat/neglijat. București: Hamangiu, 2014. 222 p.
Manual de bune practici sociale. Cluj-Napoca: Risoprint, 2010. 400 p.
Mihăilescu I. Un deceniu de tranziție : situația copilului și a familiei în România. București: UNICEF, 2000. 177 p.
Monda D.I. Ghid de bune practici în lucru cu victimele violenței în familie. București: Mesagerul, 2008. 64 p.
Muntean A.; Popescu M.; Popa S. Victimele violenței domestice: copiii și femeile. Timișoara: Eurostampa, 2000. 287 p.
Oaklander V. Ferestre către copiii noștri. Gestalt-terapie pentru copii și adolescenți. București: Herald, 2013. 428 p.
Pașca M.D. Scrisul și conturarea elementelor de personalitate. Cunoașterea copilului din perspectiva scrisului. In: Altarul Reîntoarcerii. 2007, nr. 1, p. 222-228
Păunescu C. Agresivitatea și condiția umană. București: Tehnică, 1994. 137 p.
Popescu V.; Răduț M. Copilul maltratat. In: Viața medicală. 1998, nr. 420/2, p. 38-45
Roth-Szamoskozi M. Copii și femei victime ale violenței. Cluj-Napoca: Presa Universitara Clujeana, 2005. 381 p.
Roth-Szamoskozi M. Protecția copilului – dileme, concepții și metode. Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană, 1999. 308 p.
Strong B.; Cohen T.F. The marriage and the family experience: intimate relationships in a changing society. Boston: Cengage Learning, 2013. 640 p.
Telipan V. Soluționarea multidisciplinară a cazurilor de violență în familie. In: Analele Științifice ale Academiei „Ștefan cel Mare” a MAIRM: științe socio-umane. 2013, nr. XIII(1), p. 111-116
Violența față de copii în Republica Moldova: raport asupra studiului. Chișinău: Combinatul Poligrafic, 2007. 72 p.
Violența în familie în România: legislația și sistemul judiciar. Raport final. București: USAID, 2007. 108 p.
Surse electronice:
Baciu C. Asistența socială și protecția drepturilor copilului: suport de curs [Online]. 2007. Accesibil pe Internet: <URL: https://ru.scribd.com/doc/59119258/ASISTEN%C5%A2A-SOCIAL%C4%82-%C5%9EI-PROTEC%C5%A2IA-DREPTURILOR-COPILULUI>
Baciu C. Protecția copilului: suport de curs pentru anul III asistență socială [Online]. 2008. Accesibil pe Internet: <URL: https://xa.yimg.com/kq/groups/23164152/1007665893/name/PCfinal>
Bulat I. Victimologie și psihologia victimei: note de curs [Online]. 2013. Accesibil pe Internet: <URL: http://criminology.md/new/suport/sup30.pdf>
Definirea conceptului de abuz asupra copilului [Online]. Accesibil pe Internet: <URL: http://www.creeaza.com/familie/asistenta-sociala/DEFINIREA-CONCEPTULUI-DE-ABUZ-681.php>
Definirea violenței domestice. In: Considerații generale legate de fenomenul violenței domestice [Online]. Accesibil pe Internet: <URL: http//www.scritube.com/…/CONSIDERATII-GENERALE-LEGATE-D14124.php>
Factori cauzali ai violenței domestice. In: Considerații generale legate de fenomenul violenței domestice [Online]. Accesibil pe Internet: <URL: http//www.scritube.com/…/CONSIDERATII-GENERALE-LEGATE-D14124.php>
Ionescu M.; Popa I.; Forestier D. Protocol de evaluare și de ocrotire a copilului aflat în dificultate. Programul pentru protecția copilului. DPC – EU/Phare. 1997. Accesibil pe internet: <URL: http:// www.scribd.com/doc/51464202/47541351-Protectia-copilului>
Popa J. Stop – violența intrafamilială. Studiu [Online]. Accesibil pe Internet: <URL: http://iamnotscared.pixel-online.org/data/database/publications/524_25%20violenta%20prezentare.pdf>
Recomandarea Nr. R (85) cu privire la violența în familie a Consiliului Europei. In: Violența în familie în România: legislația și sistemul judiciar [Online]. Accesibil pe Internet: <URL: http://www.social.coe.int/en/cohesion/fampol/recomm/family/R(85)4.htm#FN1>
Report of the Consultation on Child ABUSE prevention: WHO, Geneva 29-31 march, 1999. Accesibil pe internet: <URL: http:// www.unicef.org/violencestudy/reports/SG_ violencestudy_en.pdf>
Tănăsescu C. Psihologie judiciară [Online]. Accesibil pe Internet: <URL: http://file.ucdc.ro/cursuri/D_2_N211_Psihologie_judiciara_Tanasescu_Camil.pdf>
Urz A. Trauma psihologică. O introducere [Online]. 2012. Accesibil pe Internet: <URL: http://ru.scribd.com/doc/109579438/Trauma-Psihologica#scribd>
Violența în familie [Online]. Accesibil pe Internet: <URL: http://documentareonline.ro/pdf_samples/Sample_tPIf9uZoUF0QnJ89TFtj8O2.pdf>
Vocila A. Prevenirea victimizării minorilor [Online]. 2010. Accesibil pe Internet: <URL: https://andreivocila.wordpress.com/2010/03/12/prevenirea-victimizarii-minorilor/>
Acte normative:
Legea nr. 217 din 21.05.2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie. In: Monitorul Oficial al României nr. 367 din 29.05.2003
Hotărârea Guvernului României nr. 49 din 19.01.2011 pentru aprobarea Metodologiei-cadru privind prevenirea și intervenția în echipă multidisciplinară și în rețea în situațiile de violentă asupra copilului și de violență în familie și a Metodologiei de intervenție multidisciplinară și interinstituțională privind copiii exploatați și aflați în situații de risc de exploatare prin muncă, copiii victime ale traficului de persoane, precum și copiii români migranți victime ale altor forme de violentă pe teritoriul altor state. In: Monitorul Oficial al României nr. 117 din 16.02.2011
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Influenta Violentei DIN Familie Asupra Sferei Afective A Copiilor (ID: 165503)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.