Influenta Televiziunii Asupra Dezvoltarii Morale a Copiilor de la Invatamantul Primar

INFLUENȚA TELEVIZIUNII ASUPRA DEZVOLTĂRII MORALE A COPIILOR DE LA ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR

Cuprins

Introducere

Cap. I Dezvoltarea stadială a copilului

de la învățământul primar

1.1 Creierul uman

1.2 Educația morală la școlarul mic

1.3Educația morală și dezvoltarea moralității

Cap. II Mass-media – societate – familie

2.1 Televiziunea- prezentare generală

2.2 Calculatorul (PC

2.3 Rolul TV în societate și în familie

2.4 TV și căminul

2.5 TV și copiii ca public țintă

Cap. III Cercetarea

3.1 Ipoteza cercetării

3.2 Metodele de cercetare

3.3 Rezultate cercetare

Concluzii

Bibliografie

Anexe

Chestionar aplicat copiilor

Chestionar aplicat părinților

Chestionar aplicat profesorilor

Introducere

De când se naște, omul este preocupat de problema relației dintre ceea ce este perceput în mod obiectiv și ceea ce este conceput în mod subiectiv. Spațiul intemediar este zona permisă copilului aflat între creativitatea primară și perceperea obiectivă, bazată pe testarea realității.

Am ales lucrarea ”Influența mass-media (TV) asupra copiilor din învățământul primar” pentru că m-a interesat, în primul rând să aflu ce-i determină pe copii să stea ore întregi în fața televizorului, dacă există o educație în acest sens și cum se răsfrânge această expunere la televizor asupra comportamentului lor moral. Pentru aceasta, am conceput planul lucrării începând cu o incursiune teoretică- prezentarea dezvoltării stadiale a copilului de la învățământul primar, definirea moralității pentru acest segment de vârstă, educația morală și dezvoltarea moralității la școlarul mic.

Următorul capitol tratează relația mass-media-societare-familie: prezentarea generală a mass-media, cu accent pe calculator și televiziune, rolul pe care aceasta îl are în societate și în famile, apoi relația televiziune-cămin; copiii ca public țintă în programele TV.

Capitolul III prezintă cercetarea întreprinsă pe care am centrat-o asupra mai multor actori implicați în procesul instructiv-educativ: cadre didactice, părinți, elevi – studiul de caz, pentru care am realizat 3 tipuri de chestionare în rândul copiilor, părinților și profesorilor privind calitatea și cantitatea emisiunilor TV urmărite de copiii de la învațământul primar. Cercetarea a fost realizată pe 3 clase de copii din învațământul primar, în medie cu câte 30 de copii în clasă, de la două școli din București, precum și în rândul părinților și profesorilor acestora.

În urma documentărilor și cercetării efectuate am constatat că, în România, la ora acuală sunt destul de multe programe TV pentru copii, precum și posturi dedicate în întregime acestora, copiii având în permanență posibilitatea alegerii între foarte multe variante; iar de cele mai multe ori, alegerile lor fiind în mare proporție, influențate de către părinți, de ceea ce privesc aceștia. Copiii privesc foarte mult la televizor și privesc aproape orice. Televizorul, pe lângă calculator, este una dintre preocupările cele mai importante ale copiilor, acestora dezvoltându-li-se încă de la cea mai fragedă vârstă, gusturile și preferințele în materie de emisiuni TV.

Televizorul concretizează jocurile, distracția și coportamentul copiilor, el este mijlocitor între realitate și iluzie și o resursă de bază pentru activitățile prin care cei mici testează realitatea.

Îi vedem pe tinerii de astăzi că nu se mai interesează de nimic; nu mai au putere să lupte pentru ideal sau credință, deoarece nu-i mai motivează decât interesul material și plăcerea. De fapt, aceștia sunt și vectorii care trebuie (în versiunea consumatorismului) să-l mobilizeze pe omul societății de consum. Prin televiziune și, în special, prin publicitate, copiilor le sunt condiționate dorințele și nevoile, obiceiul de a cumpăra sau constiința de a fi prin a avea. Vizionarea TV îi introduce pe copii în atmosfera mercificării, a transformărilor tuturor valorilor și idealurilor în marfă. Pe toate se pune preț, toate sunt echivalente în bani. Banul este personajul principal de pe micul ecran, criteriu al puterii și eficienței, mijloc al dobândirii plăcerii și confortului.

Capitolul I

Dezvoltarea stadială a școlarului mic

(6-11 ani)

Psihologia copilului este centrată asupra studiului, având ca scop descrierea și explicarea dezvoltării copilului de la naștere la adolescență.

Termenul de dezvoltare este definit ca ansamblu de transformări care afectează organismele vii sau instituțiile sociale, ceea ce implică deasemenea noțiuni de continuitate, finalitate și evoluție.

Dezvoltarea este un ansamblu de etape determinate temporal care conduc un organism viu sau o organizație socială dintr-un stadiu primitiv către unul mai elaborat și mai complex, provizoriu sau definitiv.

Noțiunea de stadiu de dezvoltare definește totalitatea trăsăturilor specifice unei anumite etape de viață comune pentru copiii de aceeași vârstă. Legat de aceasta abordare apare termenul de dezvoltare stadială (stadialitate).

Dezvoltarea fizică este puternic influențată de alimentație și de îngrijirea sănătății. Ea include modificările de lungime și greutate ale corpului și ale segmentelor acestuia, modificările inimii, dar și ale altor organe interne, ale scheletului și ale musculaturii, cu implicații directe asupra abilităților motorii ale subiectului; modificările structurii și funcției creierului generate atât de factorii genetici cât și de stimularea sau deprivarea senzorială, din mediul în care crește copilul în primii ani de viață. Modificările menționate au o influență majoră asupra dezvoltării intelectului și asupra formării personalității individului.

Dezvoltarea cognitivă implică modificările care au loc în ceea ce privește percepția, învățarea, memoria, raționamentul și limbajul. Funcționarea cognitivă este în mod obișnuit însotită de operații metacognitive (reflecție asupra gândirii) prin care se reglează învățarea și performanța.

Dezvoltarea psihică are la bază încorporări și constituiri de conduite și atitudini noi în urma adaptării la mediu, formare de noi trebuințe și mijloace de a le satisface. Dezvoltarea psihică are, în ansamblu, o direcție calitativ – ascendentă și nu doar o desfășurare lineară, simplă, constantă și total previzibilă. Psihologul și istoricul francez Henry Wallon, spune că orice individ are o evoluție ”în spirală”, presupunând înaintări și reveniri de la niveluri mai înalte, asupra a ceea ce s-a consolidat.

Fiecare individ are o dezvoltare psihică personală, adică ea prezintă o serie de caracteristici comune tuturor oamenilor, dar și aspecte și traiectorii specifice fiecăruia.

Producerea unei schimbări nu rămâne izolată, ci influențează organizarea psihică de ansamblu, asta însemnând că dezvoltarea psihică este sistemică. De exemplu, apariția, în cursul preșcolarității a reglajului voluntar (a autocontrolului, stăpânirii de sine), produce schimburi calitative în întreaga viață psihică a acestuia.

Dezvoltarea psihică este stadială, adică de-a lungul vieții se pot constata transformări calitative și cantitative corelate, care diferențiază un interval al vieții de un altul. Putem astfel identifica mai multe stadii care pe de o parte, se diferențiaza între ele, iar pe de altă parte, au legaturi unele cu altele, asigurând astfel o anumită continuitate a fenomenelor de dezvoltare.

Stadialitatea este prezentă atât în abordarea genetică (longitudinală) a vieții psihice, situație în care vorbim despre stadii genetice, cât și în perspectiva transversală, atunci când se urmărește unitatea diverselor aspecte ale vieții psihice într-o etapă anume. În acest din urma caz vorbim despre stadii de vârstă. Stadiul genetic vizează reuniunea unui ansamblu de condiții, stadiul de vârstă exprimă caracteristici generate de anumite dominante.

Una dintre cele mai valoroase teorii structuraliste a fost avansată de către psihologul și filozoful elvețian Jean Piaget, în anul 1953. Majoritatea psihologilor sunt de acord că Piaget a fost cel mai influent psiholog în domeniul psihologiei dezvoltării din secolul XX. Piaget a considerat inteligența ca pe o formă de dezvoltare, prin intermediul interacțiunii cu mediul. „Copilul fiind activ, acționează continuu asupra mediului său, observând efectul pe care îl are acțiunea sa. Când gândește, copilul efectuează operații mintale. O operație reprezintă orice set de acțiuni care produc un efect asupra mediului. Pe masură ce copilul începe să stăpânească noi abilități, acestea apar în procesele sale de gândire sub forma structurilor cognitive denumite scheme.” 1

1 Sion, G. – Psihologia vârstelor, Ed. Fundației România de mâine, București, (2006), p.135-137

O schemă conține toate ideile, amintirile, capacitățile și asocierile legate de un anumit set de operații asupra mediului. Piaget considera că dezvoltarea cognitivă are loc prin procesul construirii și dezvoltării de scheme noi și al extinderii celor existente, astfel încât să se aplice la un domeniu mai vast. Pe măsură ce crește și interacționează cu mediul, copilul își dezvoltă și își modifică schemele în mod continuu.

Pentru Piaget, perioada 7-10 ani este reprezentată de stadiul operațiilor concrete – începând cu această perioadă copilul nu mai este atât de egocentric, fiind capabil să vadă obiectele și evenimentele și din punctul de vedere al celorlalți. Acum, gândirea copilului începe să semene cu cea a adultului, dar copilul are totuși dificultăți în manipularea noțiunilor pur abstracte, pentru că trebuie să le lege de lumea reală, pentru a le înțelege.

Copiii aflați în această perioadă sunt caracterizați de o dorință extraordinară de a culege informații despre lume: deseori ei adună liste considerabile de fapte sau de date despre cee ce-i interesează.

„Între 6 și 11 ani este vârsta la care copilul începe să gândească și să reflecteze, să fie independent, iar rolul părintelui este să cultive micului școlar bucuria de a învăța, de a descoperi, de a crea, trăsături pe care micuțul le-a exersat în primii 6 ani ai copilariei, prin joc.

Dezvoltarea psihică a copilului în perioada școlara (6 – 11 ani), este într-un progres continuu. Este o perioadă presărată cu o mulțime de emoții și trăiri noi pe care copilul trebuie să învete să le controleze și să le folosească în beneficiul lui. Și dezvoltarea intelectuală cunoaște apogeul odată cu intrarea la școală.” 2

„Dezvoltarea și maturizarea senzațiilor și percepțiilor continuă, în baza dezvoltării sistemului nervos. La 6-7 ani se lărgește câmpului vizual central și periferic și crește diferențierea nuantelor cromatice. Tot acum crește capacitatea de recepționare a sunetelor înalte și de autocontrol al emisiunilor verbale; se perfecționează și se nuanțează intonația. Copilul poate aprecia pe cale auditivă distanța dintre obiecte după sunetele pe care le produc. Percepția câștigă noi dimensiuni; se produc generalizări ale direcției spațiale- dreapa, stânga, înainte, înapoi și se formează simțul orientării.” 3

2 Verza, Zlate, Golu, Psihologia copilului- manual cls a XI, Ed. Didactică și Pedagogică,(1993), p.111

3 Sion, G. – Psihologia vârstelor, Ed. Fundației România de mâine, București, (2006), p.135-136

Percepția timpului înregistrează și ea un nou moment de dezvoltare. Datorită structurării în timp a activității școlare, timpul devine un stimul care se impune tot mai mult copilului și-l obligă la orientare din ce în ce mai precisă.

„Școlarul mic dispune de numeroase reprezentări, dar ele sunt slab sistematizate și confuze. Prin învățare, reprezentările suferă modificări esențiale, atât în ceea ce privește sfera, cât și conținutul. Fondul de reprezenări existent este utilizat voluntar în povestiri și desene. Copilul realizează noi combinații și imagini, în acest fel se structurează procesele i Percepția timpului înregistrează și ea un nou moment de dezvoltare. Datorită structurării în timp a activității școlare, timpul devine un stimul care se impune tot mai mult copilului și-l obligă la orientare din ce în ce mai precisă.

„Școlarul mic dispune de numeroase reprezentări, dar ele sunt slab sistematizate și confuze. Prin învățare, reprezentările suferă modificări esențiale, atât în ceea ce privește sfera, cât și conținutul. Fondul de reprezenări existent este utilizat voluntar în povestiri și desene. Copilul realizează noi combinații și imagini, în acest fel se structurează procesele imaginației și gândirii.

Din punct de vedere fizic, în această perioadă creșterea în greutate se face în medie cu 3.5 kg/an, iar în înalțime cu aproxiativ 6 cm/an; creșterea perimetrului cranian fiind foarte lentă – după 12 ani creierul atingând dimensiunile de adult. Continuă și procesele de creștere și maturizare la nivelul sistemului nervos.” 4

Din punct de vedere intelectual și psihologic, copilul este la început de drum în ceea ce privește achizițiile intelectuale sau cognitive. Odată cu începerea școlii, are ocazia să învețe o mulțime de lucruri noi, care-i stimulează inteligența și îi dezvoltă cultura generală.

Deasemenea, începând cu vârsta de șase ani, copilul se va confrunta cu emoții și stări noi și va fi nevoit să le facă față și să le controleze eficient. Din punct de vedere emoțional, este o vârstă încă dominată de nesiguranță și temeri, uneori nejustificate. Este incapabil să accepte critici sau pedepse și să-și asume vina în situațiile care o cer; i se pare că are dreptate în absolut orice și că totul i se cuvine; îi este imposibil să facă alegeri, deoarece vrea totul pentru el. Memoria începe să fie din ce în ce mai organizată și începe să învețe să scrie și să citească.

În aceasta perioadă, copilul părăsește faza narcisismului și afirmării personalității și intră în lumea cunoașterii, el devine centrat pe exterior.

H. Wallon numeste aceasta etapă- „perioada precategorială”.

4 Sion, G. – Psihologia vârstelor, Ed. Fundației România de mâine, București, (2006), p.135-138

„De la 7-8 ani la10-11 ani, gândirea copiluilui trece în stadiul operațiilor concrete. Cea mai importantă achiziție a acestei perioade este reversibilitatea, respectiv gândirea este capabilă să execute aceeași acțiune în două sensuri de parcurs. Dacă vocabularul copilului conține aproximativ 2.500 de cuvinte la intrarea în școală, la sfârșitul acestei perioade, acesta va achiziționa fondul principal de cuvinte al limbii materne- apoximativ 5.000 de cuvinte.” 5

Învățarea limbii constă în însușirea de formule concrete de exprimare. În procesul instructiv-educativ, ordinea celor 4 deprinderi fundamentale este: ascultarea (înțelegerea), exprimarea, citirea și scrierea. J. S. Bruner arată că „procesele vorbirii sunt așezate astfel: audiere, citire, vorbire, scriere.” 6

Vocabularul se îmbogățește, capacitatea intelectuală se dezvoltă prin asimilarea structurilor gramaticale; copilul este capabil să clasifice, să ordoneze crescător/descrescător, să grupeze după criterii- formă, culoare, mărime.

Între 8-9 ani, copilul începe să aibă primele secrete și să simtă din ce în ce mai mult nevoia de intimitate. Este momentul în care simte nevoia unui spațiu personal, doar al lui și ceva timp singur, în propria intimitate.

Acum are așteptări înalte de la propria persoană și trece prin perioada în care autocritica este la cote maxime. Uneori i se pare că nu face nimic bine și chiar poate spune adesea acest lucru: „nu sunt bun la nimic sau nu fac nimic bine”. Și curiozitatea va persista în dezvoltarea lui emoțională. Copilul începe să fie din ce în ce mai interesat de cauzele sau motivele pentru care se întâmplă anumite lucruri.

Perioada categorială se manifestă între 9-11 ani (H. Wallon) – aici copilul încearcă să determine diferențele dintre obiecte și astfel va înțelege diferențirea calitătii lucrurilor care-i va permite așezarea lor pe categorii, iar gândirea devine din ce în ce mai abstractă. Capacitatea de observare evoluează, de asemeni, atentia și memoria.

Educarea atenției apartine procesului instructiv-educativ, prin stimularea interesului copilului pentru activitățile școlare, prin încurajarea și dezvoltarea dorinței de a duce la bun sfârșit o

5 Sion, G. – Psihologia vârstelor, Ed. Fundației România de mâine, București, (2006), p.135-144

6 Jerome S. Brunner – Pentru o teorie a instruirii, Ed. Didactică și Pedagogică, București, (1970), p. 51

activitate; prin realizarea unei motivații pozitive față de activitatea de învățare.

Deoarece memoria școlarului mic se bazează pe concret, pe perceptibil, în școală, este foarte importantă folosirea materialului didactic- ilustrații, planșe, fise; astfel se realizează o legatură bună cu gândirea , se face o fixare concret-senzoriala și crește rolul memoriei logice.

Bazate pe rolul deosebit de important al școlii și familiei, personalitatea va continua evoluția caracterului și a aptitudinilor dobândite anterior, dar și apariția altora noi. Achizițiile din perioada școlară determină dezvoltarea unor trăsături de caracter noi: disciplină, punctualitate, conștiinciozitate, care se vor manifesta în coportament.

Copilul este în perioada în care își exprimă din plin afecțiunea, își oferă ajutorul, este vesel și jovial, dar la fel de bine are momente în care este obraznic, egoist, are pretenții nejustificate și vrea să fie autoritar în relația cu ceilalți.

  Și temerile care predominau în etapa preșcolară încep să se rărească și să se diminueze în intensitate. Încă mai manifestă frică de anumite lucruri, însă sunt temeri rezonabile, justificate pentru aceasta vârstă.

  „Prestația școlară, rezultatele obținute, confruntarea și compararea cu ceilalți copii de aceeași vârstă conduc la dezvoltarea unei imagini pozitive de sine, esențială pentru integrarea psiho-socială a copilului. El începe să înțeleagă legătura dintre rezultatele sale și unele capacități pe care le deține și poate afirma: „sunt mai bun la matematică, dar la citire sunt așa și așa.” Devine din ce în ce mai interesat de aspectul sau fizic, de tinută și încearcă să se diferențiere în cadrul grupului, prin caracteristici personale, toate contribuind la creșterea încrederii și stimei de sine. Sociabilitatea se dezvoltă prin joc și se manifestă tot în activitatea școlară, prin relațiile cu ceilalți copii.”7 Acum devine mai organizat, bazat mai mult pe reguli care sunt respectate mai riguros, iar spre finalul vârstei sporește caracterul competitiv al acestuia. Din punct de vedere social, devin mai puțin dependenți de părinții și crescând, se dezvoltă interesul pentru colegi și prieteni.

7 Condor Maria – Psihologia vârstelor, Ed. Pro Universitaria, București, (2012), p.120-121

1.1 Creierul uman

Noi, oamenii, posedăm cea mai impresionantă mașinărie din lume, și anume creierul. Creierul este comprimat într-un spațiu foarte mic dacă ținem cont de totalitatea funcțiilor pe care le îndeplinește: cântărește circa 3% din greutatea corpului (1380 de grame), dar consumă 17% din totalul de energie al organismului.

Creierul uman a avut nevoie de secole de evoluție pentru a ajunge în stadiul actual. Este cel mai important organ al corpului, el controlând funcționarea normală a tuturor celorlalte organe din corp.

Numărul de neuroni – celula de bază a creierului – este estimat la 100 de miliarde, iar numărul de conexiuni pe care aceștia le fac între ei este de 1.000 sau 10.000 de ori mai mare. Creierul este format din trei părți principale: anterioară, medie și posterioară. Creierul anterior este împărțit în două jumătăți reprezentate de emisfera cerebrală dreaptă și emisfera cerebrală stângă.

Cercetările au arătat faptul că fiecarei emisfere cerebrale îi corespund anumite funcții specifice, iar activitatea creierului este rezultatul comunicării interactive a acestora. „Televiziunea, transmițând informații, în special prin imagini, activează preponderent emisfera dreapta și, concomitent, inhibă activitatea emisferei stângi.

Astfel, la noile generații crescute în fața televizorului (3-4 ceasuri zilnic), se constată o nedezvoltare normală a emisferei stângi și a abilităților procesate de aceasta.

“Gândirea logică și analitică, exprimarea corectă, din punct de vedere gramatical, a ideilor, cititul, scrierea, raționamentul matematic și științific, împreună cu alte abilitați din cele procesate de emisfera stangă, sunt puse în criză în societatea modernă, prin vizionarea excesivă a televizorului”.8

Televiziunea afectează cu precădere cortexul prefrontal, adică partea creierului care la om se dezvoltată cel mai bine, acea parte care diferențiază omul de celelalte viețuitoare. Prin vizionare excesivă de programe TV se modifică și comportamentl telespectatorilor, cu precădere capacitatea de decizie și de adaptare la situații noi de viață. Cortexul prefrontal este însărcinat cu înțegrarea gândurilor, motivației, emoțiilor, a opțiunilor, perspectivelor oricăror acțiuni, faptelor cu care se confruntă indivizii. Expunerea îndelungată la programele TV, dar și jocurile pe calculator și navigatul pe internet produc afecțiuni la nivelul cortexului prefrontal. Acest lucru poate fi remarcat la copiii și adolescenții care au probleme de adaptare, atenție, concentrare, probleme în controlul emoțiilor, în organizarea programului, fiindu-le alterate inițiativa, creativitatea, discernământul, curiozitatea, precum și gândirea.

Timpul petrecut la de-a lungul anilor în fața micului ecarn își pune amprenta și asupra capacității de concentrare cu atenție, părințiii nerealizând de multe ori ca nu s-au putut dezvoltata normal acele rețele neuronale în care sunt procesate aceste abilități. Așa cum am mai arătat, toate studiile indică faptul că în timpul vizionării programelor TV își face apariția o anomalie neurologică, respectiv o inhibare a activității emisferei stângi a creierului. Aceasta își reduce mult activitatea și lasă emisfera freaptă sa execute toate activitățile cognitive, cu consecinte grave asupra sănătății și dezvoltării creierului.

Partea dreaptă a creierului nu descompune sau decodează informația, ci ea este însărcinată cu procesarea informației în întregul ei, nefiind capabilă de răspunsuri logice (raționale), ci mai degrabă emoționale.

Creierul e mușchiul prin care înțelegem lumea,construim imaginea despre lume, acționăm. El se dezvoltă în funcție de ceea ce facem cu el. Dacă nu-l folosim eficient, nu se dezvoltă, iar dacă e folosit într-un mod daunător, se deteriorează.

8 V. Gheorge – Efectele televiziunii asupra minții umane – Ed. Prodromos, București, (2006), p.111

La copilul mic conexiunile sunt foarte puține, însă cresc odată cu creșterea lui, posibilitățile devenind tot mai mari. Tot ce acumulează omul prin cunoaștere creează noi conexiuni, astfel că oamenii stimulați au creierul dezvoltat, iar copiii lipsiți de stimuli au o dezvoltare asemănătoare cu cea a copiilor cu handicap din naștere. Prin urmare, televizorul, care induce starea de semihipnoză, relaxare, dezactivează creierul, nesusținându-l în stimularea sa propice dezvoltării și evoluției.

Televizorul ne induce într-o stare semihipnotică, ce diminuează puterea de judecată pe o perioadă mai mare de timp, astfel dictându-ne viața zilnică, manipulându-ne prin a ne însuși păreri, atitudini asemeni celor vizionate.

Alături de factorii genetici, mediul își are și el un rol deosebit de important în dezvoltarea structurală a cortexului. „Creierul se schimbă încontinuu: ceea ce face copilul în fiecare zi, modul în care gândește, felul în care comunică, ceea ce învață, stimulii care-i atrag atenția, toate acestea au puterea de a-i modifica structura creierului. Nu numai că schimbă modul în care creierul este folosit (schimbări funcționale), dar cauzează, deasemenea, și modificări structurale în sistemele traseelor neuronale”.9

9 V. Gheorge – Efectele televiziunii asupra minții umane – Ed. Prodromos, București, (2006), p.33

1.2 Educația morală și dezvoltarea moralității

Moralitatea reprezintă un ansamblu de concepții și reguli, cu privire la bine și la rău, drept sau nedrept, permis sau nepermis. Normele de morală sunt creația societății sau grupurilor sociale. Morala este un ansamblu de norme izvorâte din experiența societății pe parcursul dezvoltării sale, în strânsă legatură cu gradul de cultură, civilizație, avuție și chiar influență asupra comunității, determinând în același timp, conceptul despre bine și rău.

Un ideal moral bine constituit e fundamentul oricărui sistem moral, caracteristic și definitoriu tendinței și opțiunilor comportamentale unei societăți, cât și latura aliată a tuturor elementelor componente ale acestui sistem moral. El întruchipează perfecțiunea, în care fiinta umană e protagonistul propriei dezvoltări morale.

Normele de morală indică conduita oamenilor în societate și familie indică consecințele nerespectării acestora și sancțiunile morale și punitive. Mediul social, în speță instituțiile, grupurile sociale, familia, reacționează la faptele imorale și sunt un reflex al consecinței imoralității prin oprobiul public și prin sancțiuni de constrângere fizică. Morala și dreptul au influențat gândirea în antichitate (Roma și Grecia antică). Fiind gândiri ușor diferite, Grecia antică nu face o delimitare strictă între cele doua norme sociale. Roma antică perfectionează sistemul juridic, mai laborios, ținând cont și de de forma de guvernământ și experiență. În elaborarea doctrinei juridice s-au întâmpinat greutăți în a delimita dreptul de etic. Astfel, după unele concepții cele două sfere ale dreptului și moralei ar coincide, sau dreptul ar avea, rădăcinile în morală. O alta grupă de autori, exclud legătura dintre cele două considerând că cercetarea dreptului și elaborarea lui, trebuie ferite de influențele moralei. Trebuie ținut cont că sfera moralei este mai variată decât cea a dreptului; acesta fiind de sine mult mai pragmatic, având caracter tehnic, dar cuprinzând aprecieri de ordin moral.

Normele morale sunt, de regulă, nescrise și nu sunt în mod obligatoriu cuprinse în acte. Normele de drept, îmbracă forme oficiale de stat. În schimb, normele morale nu sunt acte oficiale ce trebuie respectate și nu sunt garantate de forța coercitivă a statului ci de factori sociali, opinie publică și gupuri sociale și se transmit în general prin educație.

Formarea conduitei și constiinței morale favorizează unul din cele mai complexe planuri în formarea personalității: se bazează pe acțiuni și deprinderi morale, care abia prin cristalizarea și generalizarea lor se vor structura ca trăsături de ordin moral. Frumusețea morală se manifestă și angajează copilul în aprecierea panoramei acesteia; ce are contribuție majoră pentru perceperea, recepționarea, înțelegerea și totodată stabilirea unui climat armonios și benefic pentru o educație morală superioară.

Creierul uman permite înțelegerea gândurilor și a trăirilor celorlalți prin simularea lor inconștientă. Rezultatele acestei simulări sunt transmise emisferei stângi (în modulul interpret), care pe baza lor avansează teorii despre ceilalți. Abia rezultatul final al acestui proces trece în sfera conștienței, în care putem continua ”investigarea” în mod rațional, logic.

Moralitatea se bazează pe o serie de intuiții ereditare și are o puternică dimensiune emoțională.

Caracteristicile moralității universale pot fi grupate în 5 module:

a. ajutorarea celorlalți;

b. reciprocitatea;

c. ierarhia;

d. coalițiile;

e. puritatea.

Scopul comportamentelor morale este acela de a inhiba egoismul și de a asigura bunul mers al unei societăți.

Problemele cele mai importante ale moralei se centrează în jurul modului cum se dezvoltă în viată standardele interiorizate cu privire la bine și rău; cum se dezvoltă judecata morală; cum se formează deprinderile de autocontrol, necesar în satisfacerea standardelor interiorizate (ale dorințelor, intereselor, năzuințelor).

Există un sens filosofic al moralei, ce reunește conduitele regulate, faptele de viață cu semnificația lor, specifică unei societăți date. Acestea constituie morala socială. Morala individuală solicită cunoașterea și încorporarea moralei sociale în structura personalității și a conduitelor – valorile moralei sociale devenind astfel modul de a evalua și acționa individual.

Judecata morală presupune evaluarea (și autoevaluarea) unor comportamente și situații prin raportarea lor la cerințele morale impuse de ambianța social-istorică a individului. Ea se formează prin învățarea socială și însușirea critică a modelelor de conduită promovate de societate. Dezvoltarea morală este un proces activ de organizare a experienței în structuri cu semnificație crescândă, prin care valorile morale sunt văzute dintr-o noua lumină.
Dezvoltarea gândirii morale se realizează progresiv, implicând parcurgerea ordonată a unor stadii ale inteligenței, acest progres fiind caracterizat de o gândire cu o calitate particulară. Judecata morală este văzută ca dezvoltându-se în concordanță cu trecerea de la gândirea preoperațională și apoi la cea operațional-formală. Astfel, dezvoltarea morală se realizează pe măsură ce copilul acționează, transformă și modifică lumea din jurul lui, fiind totodată influențat de consecintele acțiunii sale. Măsura dezvoltării gândirii în ansamblu, este prin urmare o măsură și a dezvoltării morale în particular.

Dupa J. Piaget, trăsăturile caracteristice ale dezvoltării judecăților morale sunt următoarele:

a) schimbarea atitudinii copiilor față de regulile morale, pe care se întemeiază judecățile de valoare și care ghidează conduita, ceea ce se reflectă în schimbarea relațiilor interpersonale, sociale ale copilului;

b) în ansamblu, tot acest proces al dezvoltarii judecatilor morale poate fi interpretat ca fiind expresia unor secvente ale unor modalitati diferite de raportare a subiectului la exigentele morale si de relationare cu altii in diverse contexte ale realitatii;

c) dezvoltarea morală presupune parcurgerea unui drum, adesea sinuos, de la un comportament moral “heteronom” spre un comportament moral “autonom”.

Făcând o comparație între concepția lui E. Durkheim si J. Piaget privind dezvoltarea moralității, surprindem atât puncte comune, cât și diferențe. Astfel, E. Durkheim concepe educația morală ca proces menit să pregătească cetățeni care să manifeste patru atitudini morale plenar dezvoltate:

a) responsabilitate;

b) altruism;

c) rațiune;

d) autonomie.

Pentru J. Piaget, atitudinile morale fundamentale sunt:

a) independența morală;

b) rațiune;

c) altruism;

d) responsabilitate.

Pornind de la întrebarea “De ce trebuie să respectăm regulile și să ne comportăm moral”, L. Kohlberg a elaborat o scală a “etalonului” moralității cu șase stadii care pot constitui indicatori prețioși ai procesului de interiorizare a judecăților morale.
Răspunsurile la întrebarea de mai sus, privind motivele respectării regulilor morale și ale comportamentului moral, variază în funcție de natura motivului care impune sau solicită conformarea:

1) evitarea pedepsei;

2) obținerea recompensei, a unor favoruri;

3) evitarea dezaprobării, a nemulțumirii celor din jur;

4) evitarea oprobiului, a blamului autorităților îndreptățite și evitarea sentimentului de vinovăție:

5) păstrarea respectului cetățeanului imparțial care judecă din punctul de vedere al concepțiilor comunității și apără interesele colective;

6) conformarea pentru evitarea autoblamării.

Scala motivelor actelor morale permite și diferențierea valorică a comportamentelor “identice” dintre care unele au la bază motive superioare, iar altele mobiluri inferioare. Această schemă a motivelor conformării morale marchează trecerea de la morala heteronomă (evitarea pedepsei, dezaprobării, blamului) la morala autonomă (evitarea autoblamării). În cadrul acesteia judecățile morale, alături de substructurile afective, motivaționale și caracteriale ale conștiinței au rol de autoreglare a conduitei.

1.3 Educația morală la școlarul mic

Moralitatea, sau capacitatea de a acționa într-o manieră morală, reprezintă potențialul individului de a rezolva conflictele și de a mentine un echilibru între nevoile sale egoiste, egocentriste, și normele sociale, reglementările privind nevoile și binele celorlalți.

Numeroase studii de specialitate s-au ocupat, în timp, de analiza dezvoltării morale a indivizilor, delimitându-se trei mari perspective privind geneza și determinanții moralității umane: perspectiva dezvoltării cognitive, care consideră moralitatea un rezultat al înțelegerii noțiunii de dreptate socială; perspectiva biologică, ce privește moralitatea ca fiind înnăscută, înrădăcinată în fiinta umană, perspectiva psihanalitică, conform căreia moralitatea apare ca adaptare la normele impuse din exterior, pentru evitarea sentimentului de vinovăție ce decurge din încălcarea acestora.

Conform studiilor întreprinse de Freud, procesul dezvoltării morale este încheiat în jurul vârstei de 5-6 ani, spre deosebire de alți autori, care consideră că se poate vorbi despre dezvoltare morală abia începând cu vârsta de 6 ani.

Psihologii contemporani au căzut însă de acord asupra faptului că procesul de dezvoltare a moralității începe în copilăria timpurie și durează până la vârsta adultă.
Există însă și opinii conform cărora, comportamentul moral este însușit prin mecanisme proprii învățării: întărire și modelare. Având în vedere că în educația copilului părințiii recurg la un sistem mai mult sau mai putin coerent, bazat pe recompense și sancțiuni, vom analiza cum anume se modelează conduita morală prin folosirea acestor metode de către părinții.
    În perioada preșcolară, când copilul ia pentru prima dată contact într-un mod liber cu mediul înconjurător, însă nu a reușit încă să își gestioneze într-un mod satisfăcător propriile nevoi, apar primele încălcări ale normelor de conduită morală, la care părințiii reacționează. Pretențiile față de copil cresc, prin prisma faptului că orizontul său de acțiune se lărgeste, el luând contact cu grupuri sociale și cu regulile acestora. În această perioadă, comportamentul care este conform normelor sociale este întărit pozitiv, prin laude, aprobare, afecțiune, iar cel negativ este întâmpinat cu pedepse (retragerea unor privilegii, admonestare, sau, în cel mai nefericit caz, agresiune fizică). Părintele devine astfel un sistem de ghidaj pentru comportamentul copilului, iar motivația este teama de a  pierde afecțiunea sa. El începe să dobândească sentimentul de vinovăție în legătură cu greșelile sale, iar pentru a-l evita, acționează în conformitate cu normele.

În jurul vârstei de 6 ani apare capacitatea de a discerne ceea ce este bun de ceea ce este rău, în contradicție cu regulile. Dacă până la acel moment în dezvoltarea sa nu s-a constituit un sistem axat pe sancționarea dură a conduitelor imorale, indezirabile, el va interioriza armonios normele, realizând un echilibru optim între propriile dorințe și ale celorlalți. Deloc de neglijat este exemplul oferit de către părinții. Nu îi putem pretinde acestuia sa nu mintă, câtă vreme adultul o face în fața lui, sau în relația cu el. De aceea, este indicat să-și respecte promisiunile față de el, să îi acorde atenția cuvenită, să îi spună întotdeauna adevărul, pe înțelesul său, să fie onești și deschiși față de el.
Ca modalitate de analiză: când copilul minte, fie îi este frică de adult, fie încearcă să-l imite.

Esența educației morale constă în crearea unui cadru adecvat interiorizării componentelor moralei sociale în structura personalității morale a copilului, elaborarea și întroducerea profilului moral ținând cont de normele impuse în societate. Astfel, educația morala tinde spre fomarea individului ca subiect moral, subiect ce gândește și acționează în spiritul cerințelor și exigențelor moralei sociale, a idealului, a valorilor, normelor și regulilor pe care ea le deține. Dezvoltarea morală este un aspect esențial al socializării. Fiecare societate are regulile sale morale, care orientează comportamentul membrilor săi în diferite situații. Prin procesul de dezvoltare morală, copilul înteriorizează normele morale ale societății în care trăiește, învață ce este corect și ce este greșit.

Dezvoltarea morală a copilului a fost studiată de Jean Piaget și de psihologul American Lawrence Kohlberg. Ei au ajuns la concluzia că dezvoltarea morală este strâns legată de dezvoltarea cognitiva a copilului.

Până la vârsta de aproximativ 6 ani, copiii cred că un comportament este moral dacă permite evitarea unei pedepse. Copiii mai mari, de până la 12-13 ani, apreciază caracterul moral al unei fapte tot în funcție de consecințele acțiunii, dar pentru ei este esențial modul în care ești apreciat de cei din jur, recunoștința celor din jur sau dezaprobarea acestora, faptul că și ei la rândul lor te-ar putea ajuta în situații dificile.

Copiii percep regulile morale ca fiind absolutiste, rigide și nemodificabile. Pe măsură ce copilul se apropie de adolescență, se dezvoltă o morală a cooperării, în care ansamblul regulilor de conviețuire emană din aspectul mutual, din trăirea interioară intensă a sentimentului de egalitate, echilibru – sursa internă a sentimentului de datorie, a cerințelor de cooperare. Această morală, în condițiile dezvoltării ample a inteligenței și a slăbirii autorității părinților, se caracterizează prin felxibilitate, raționalitate și conștiință socială.

“Dezvoltarea completă a judecății morale presupune trecerea de la morala de tip heteronom (care se supune unei legi venite din exterior), la cea de tip autonom. Dezvoltarea morală se realizează în paralel cu dezvoltarea cognitivă, fapt ce explică, după Piaget, limitele moralității heteronome prin raportare la limitele gândirii preoperaționale și concrete (egocentrismul, realismul intelectual). Pe măsura dezvoltării perioadei operațiilor formale, moralitatea devine mai flexibilă și mai orientată social (L. Kohlberg).” 10
Comportamentul moral se învață. Performanțele sale sunt diminuate în cazul elevilor cu discernământ scăzut sau a acelora care cresc într-un mediu social care oferă modele comportamentale străine de valorile morale acceptate.

Comportamentul moral se obiectivează în forme observabile a conduitei, deoarece în evoluția stărilor de conștiință ale copilului se produc unele transformări de care este necesar să se țină seama. Acest aspect a fost evidențiat de către Jean Piaget în lucrarea „Judecata morală la copil”, în care arată că, mai întâi, copilul respectă litera regulii morale (ceea ce e dezirabil). Suportul psihologic fundamental al susținerii comportamentului moral este cel afectiv, cu mult mai important decât cel rațional, iar cea mai veche și mai directă modalitate de achiziționare a comportamentului moral se realizează pe baza modelelor comportamentale pe care le oferă comunitatea – în speță – și în primul rând – familia, pe structura a ceea ce e bine și ceea ce e rău, în interesul pe care familia îl atribuie binelui și răului.” 11

10 Lawrence Kohlberg – Stages of moral development , University of Chicago, (1958)

11 J. Piaget – Judecata morală la copil, Ed. Didactică și Pedagogică, București, (1980)

Cap. II

Mass-media – societate – familie

2.1 Televiziunea – prezentare generală

Televiziunea, ca și radioul este o invenție a perioadei dintre cele două războaie mondiale. Încă de la începutul deceniului al patrulea, mari firme de electronică (R.C.A., Telefunken, Marconi, Ducretet…) se arătau interesate de această piață potentială care, la început, nu parea a fi altceva decât o reluare la nivel superior a radioului.

Cu toate acestea, imediat după terminarea războiului, lucrurile s-au precipitat: echiparea căminelor cu astfel de aparate se făcea cu un demaraj uluitor. În 1951, în Statele Unite existau 10 televizoare la 100 de locuitori, iar în Marea Britanie 3 televizoare la același număr de locuitori. Europa continentală nu va atinge nivelul Statelor Unite decât opt ani mai târziu.

Dezvoltarea sistemelor naționale de televiziune se inspiră dintr-un model central de origine nord-americană, care face din televiziune mass-media ale unei clase de mijloc imprecise, dar numeroase.

Produs cu un destin rapid asigurat de produs de masă, televizorul a beneficiat în scurt timp de mai multe argumente care i-au favorizat răspândirea: ușor de manevrat, fiabilitate (o durata de folosință depașind în mod curent 10 ani) și pret scazut. În 1986, un televizor alb-negru costa în Europa echivalentul a mai puțin de o săptămână de salariu minim, față de salariul pe mai multe luni, în 1960.

Astfel, după treizeci de ani de la primii săi pași, televiziunea a devenit piața cea mai importantă pentru electronică, destinată marelui public, cel mai puternic suport publicitar, practica culturală numărul unu și un instrument de reglare socială, uneori supraestimat, dar, fără îndoială, esențial în toate țările occidentale.

Centralizatoare sau descentralizatoare, conservatoare sau radicale, orale sau literare, progresive sau regresive, poate nu în mod surprinzator, teoriile asupra mass-media cu privire la evoluția socială și culturala continuă să fie extrem de neconcludente. Televizorul oferă în mod destul de vizibil noi orizonturi și noi posibilități și, ca o componentă a unei rețele electronice de tehnologii de informare și comunicare, creează condițiile pentru transformările fundamentale ale legăturii noastre cu timpul și spațiul și apare ca un rezultat al acestora. Argumentele cu privire la apariția noilor tehnologii specifice gospodăriei în țările dezvoltate s-au concentrat asupra modului în care ele au întărit, de exemplu, diviziunea interna a muncii.

Utilizarea noilor tehnologii, chiar și în cazul unui lucru acceptat ca atare, cum este televizorul, trebuie sa fie învățată, iar în procesul de învățare, atât tehnologia, cât și cultura se pot schimba.

Dacă socotim dezavantajele pe care le-a adus televiziunea am putea numi ca prima victimă: prosperitatea cinematografiei. Odată cu apariția televiziunii, numărul spectatorilor din sălile de cinema a scazut dramatic. Următoarele victime dintre mijloacele de comunicare în masă sunt celelalte mijloace de informare: radioul și presa scrisă. Nu este pusă în discuție supraviețuirea lor, dar posibilitățile lor de dezvoltare sunt foarte limitate. Televiziune ajunge să înlocuiască radioul în mai puțin de 10 ani. Radioul se va refugia la bordul autoturismelor, în camerele de baie și cele ale adolescenților. Dar nu va mai fi niciodată regele mijloacelor de comunicare în masă cum fusese în anii `30-`50.

În cazul presei scrise, televiziunea se va lovi de o fortăreață mai veche decât radioul. Deși cumpararea unui cotidian timp de un an costa mult mai mult decât un an de televiziune, presa contează pe un mare consum popular de la începutul secolului, în majoritatea țărilor îndustrializate.

Evoluția este clară, începând din anii `60, televiziunea a înlocuit presa scrisă, ca principal vector de difuzare a informațiilor și ca mijloc de petrecere a timpului liber în familie. De atunci, decât să se supună unei eroziuni lente a resurselor lor cu prețul unor presiuni politice din ce în ce mai puțin eficace, grupurile de presă aplică zicala: „Dacă nu-i poți înfrânge, sociaza-te cu ei!”

Presiunea exercitată de televiziune asupra mijloacelor de comunicare în masă (cinematografie, radio și presa scrisă) obligă pe cele mai valide dintre grupurile dominante să încerce să încercuiască învingătorul. Acest lucru a favorizat apariția noțiunii de „strategie multimedia”. Fără îndoială, aspectul cel mai impresionant este dat de volumul de timp absorbit de televiziune. În Franța, în 1985, aproape același volum de ore este consacrat muncii, ca și televiziunii: aproximativ 39 de miliarde de ore.

Un alt aspect important este dat de omogenitate socială a consumului de televiziune. Desigur intelectualii, cei cu venituri mari, cei „informați” nu vor avea decât sentimente de dispreț pentru această practică culturală categoric prea puțin remarcabilă. Dar sondajele afirmă cu cruzime contrariul: dulapuri întregi de studii redactate în toate limbile arată că, ajuns acasă, cel „informat”, bogatul sau intelectualul se uită la televizor. Desigur, mai puțin timp și nu atât de regulat ca omul de mijloc; dar și pentru ei televiziunea reprezintă practica culturală numărul unu și acesta e un lucru evident. Reproșurile aduse televiziunii pot fi rezumate: departează părințiii de copii și perturbă studiile acestora, destramă legăturile în sânul cuplului, diminuează curiozitatea și practicarea altor activități (lectura, muzică, ieșiri, întâlniri, sporturi), este, în sfârșit, un instrument de conservare a rolurilor tradiționale în familie, căci bărbatul privește la televizor în timp ce femeia se dedică sarcinilor domestice. Putem adăuga ca alte abordări ale aceluiași subiect dezvoltau mai ales ideea că televiziunea, mai nou – calculatorul- internetul desocializează, restrângând cercul relațiilor.

Abrutizarea tinerelor generații de către televiziune nu explică prea bine cantitatea de tineri americani laureați ai Premiului Nobel, englezi sau japonezi- mari consumatori cu toții de seriale de televiziune; în timp ce francezii, spaniolii sau bulgarii, protejati de un consum mai ponderat de televiziune de tinută- au mai multe dificultăți în a produce somități stiințifice. Deasemenea, apariția televiziunii nu a secat rezervorul de jucători de șah sovietici, nici pe cel de virtuoși ai pianului sau viorii francezi sau germani.

Televiziunea, televizionarea sau mass-media în general, reconstruiesc realitatea, configurează un nou mediu de existență și de conștiință pentru omul zilelor noastre, un nou mod de a fi. Ca principale mijloace ale promovării nihilismului și culturii divertismentului, ele influențează în mod decisiv orizontul religios al omului contemporan. Cu siguranță, fără televizor și publicitate lumea nu ar fi arătat așa cum o vedem astăzi. În mod cert, nu s-ar fi înaintat atât de mult în direcția degradării valorilor tradiționale, a relațiilor personale și comunitare, a vieții de familie, a moralei sociale și individuale.

Această uriașă influență pe care o are televiziunea în viața omului modern explică volumul semnificativ de informații pe care le tratează cartea „Efectele televiziunii asupra minții umane”. Virgiliu Gheorghe, autorul acestei cărți, spune că televiziunea e un “instrument de vrăjire, dezvrăjire și revrăjire a minții umane. Efectul hipnotic, ca și modificările neurologice pe care le impune vizionarea TV sunt inerente naturii tehnologiei video, comunicării artificiale și bolnave presupuse de vizionarea TV. Televiziunea nu se va putea niciodată reforma, deoarece, oricât de mult ar evolua tehnica, imaginile video – care clipesc cu rapiditate – nu vor putea fi procesate de creierul uman la fel ca imaginile unor lucruri care există și sunt văzute în reflexia luminii exterioare. Mintea omului este facută pentru a vedea lucrurile, lumea, așa cum sunt ele în realitate, și nu imaginea contrafăcută, simulată, iluzorie a ei.” 12

Există și situații în care televiziunea acordă atenție unor probleme foarte importante pentru societate; însă odată prins în lumina reflectoarelor și camerelor de luat vederi, problema sau evenimentul respectiv va fi exploatat la maximum din punct de vedere senzațional și provocator.

„Televiziunea nu numai că ne spune la ce să ne gândim, ne structurează câmpul de preocupări, dar și produce schimbări cognitive în reprezentările publicului. Media, arată cercetătorii, ne învață ce importanță trebuie să se acorde unei probleme sau unui eveniment ținând seama de atenția pe care ea însăși i-o acordă.”13

12 V. Gheorge – Efectele televiziunii asupra minții umane – Ed. Prodromos, București, (2006), p.161

13 Ioan Drăgan – Paradigme ale comunicării de masă – Casa de Editură și Presă Șansa, București, (1996), p.266

2.2 Calculatorul (PC-ul)

Calculatorul și televizorul nu sunt obiectele ideale pentru petrecerea timpului liber al copilului, însă nu trebuie privite ca niște accesorii malefice. Există argumente pro și contra pentru folosirea acestora în educația copiilor și trebuie găsită soluția ideală pentru utilizarea lor. Cheia succesului pentru o educație cât mai adecvată, este limitarea cât se poate de mult a timpului petrecut în fața televizorului și respectiv a calculatorului.
În primul rând vârsta este prima contraindicație în utilizarea calculatorului. Copii cu vârste mai mici de 9 luni, nu au abilitățile fizice și respectiv psihice suficient dezvoltate pentru utilizarea calculatorului. Simțul vizual nu este complet dezvoltat pânî la vârsta de 6 luni iar focalizarea corespunzatoare a imaginii și concentrarea nu îi permit acestuia să privească sau să folosească calculatorul, televizorul, sau orice alt aparat asemănător.
Chiar și după vârsta de 9 luni, copii nu înțeleg mare lucru despre ceea ce se întâmplă pe monitorul calculatorului, ei sunt mai degrabă atrași de utilizarea mouse-ului.
Este recomandat ca petrecerea timpului liber în fața calculatorului să fie înlocuită cu o altă activitate mult mai constructivă și educativă, mai ales ca la această vârstă utilizarea computerului sau a televizorulul nu aduce niciun fel de beneficiu copiilor.
Fiecare părinte își dă seama când copilul are vârsta necesară utilizării calculatorului, acestă activitate trebuie să fie opțională și nu trebuie impusă sau forțată de părinții. Când copilul va arăta un interes deosebit legat de utilizarea computerului, i se poate permite accesul la el.
Va trece suficient timp până ce copilul va descoperi cum funcționează computerul, pentru început însă va fi destul de satisfacut de apăsarea anarhică a tastaturii, de plimbarea mouse-ului pe masă sau de atingerea monitorului cu degetele. Abia peste câțiva ani și numai cu ajutorul necesar, va reuși să folosească computerul într-un scop educativ și distractiv.
La început, pentru copii este destul de satisfăcător să-și asiste părinții care lucrează pe calculator. Acest lucru are două beneficii, unul că familiarizează copilul cu computerul (chiar dacă copilul nu înțelege mare lucru despre funcționarea acestuia) și în al doilea rând permite stabilirea unei comunicări și interacțiuni între copil și părintele care lucrează la calculator (mai ales dacă cel din urmă are un program încărcat).

Niciodată nu s-a găsit vreo statistică din care să rezulte ce și cât s-a învațat prin intermediul acestor programe pe calculator sau TV. Televiziunea nu este un mediu educațional, nici unul informativ, ci unul de condiționare; în cazul calculatoarelor este evident faptul că acestea sunt niște mașini folositoare pentru foarte multe activități.

Televiziunea și computerul dau iluzia acțiunii, exercitarea voinței, dar este de fapt doar o mișcare mecanică. Televizorul dă iluzia simțirii, dar este un sentiment ireal stimulat într-un mediu virtual.

Computerele dau iluzia activității de gândire, dar este un tip de gândire al unei mașini controlată prin comenzi și instrucțiuni, neavând nicio legatura cu ceea ce-ar trebui să reprezinte gândirea umană. Jocurile electrice elimină gândirea, stimulează simțirea, dar provoacă sentimente de competiție și stimulează voința de depășire a unei provocări.

Se poate spune că televiziunea sau computerul favorizeză dezvoltarea pasivă a psihicului uman, astfel persoana nu își mai dorește să învețe ci doar să asculte; nu mai poate fi atentă la realitatea înconjuratoare și devine dependentă de imaginile inhibitoare ale televiziunii sau de jocurile pe calculator. Omul nu își mai dorește să fie el ci devine satisfăcut să fie doar o legumă.

Limitarea timpului petrecut în fața calculatorului sau televizorului este principalul argument care previne un abuz sau o dependență a copilului. Copilul de 3-4 ani, poate să petreacă până la o oră în fața monitorul, un interval mai lung nu face decât să obosească vizual și mental copilul. „Folosirea computerului trebuie să fie o activitate secundară și nu principală, prioritate având îngrijirea corporală (alimentația, somnul, îmbăierea), jocurile, dansul, exersarea limbajului vorbit și cântatul.”14

14 V. Gheorge – Efectele televiziunii asupra minții umane – Ed. Prodromos, București, (2006), p 451

Rareori va renunța copilul de bunăvoie la utilizarea computerului, de aceea părinții trebuie să fie atenți la semnele specifice de oboseală datorate folosirii excesive a acestuia (somnolență, căscatul, plânsul). „Computerele favorizează lipsa de disciplină. Copiii nu au destul autocontrol pentru a se putea stăpâni, direcționând și limitând utilizarea computerului. Chiar mai mult, favorizarea lipsei de disciplină este exact opusul unuia dintre obiectivele principale ale educației. Din punct de vedere educațional, este foarte important de evidențiat că, de fapt, calculatoarele forțează utilizarea unor gânduri și raționamente formale de un tip special: cele care pot fi introduse în mașină sub formă de comenzi și instrucțiuni…. Educația ar trebui să aibă ca unul dintre cele mai înalte obiective ale sale dezvoltarea înceată a capacității de gândire logică și obiectivă, astfel încât să devină liberă și creativă la vârsta adultă.”15
Dar, în ziua de azi este foarte greu să ții un copil departe de calculator. Setarea computerului și instalarea unor programe destinate celor mici este recomandată de specialiști, deoarece în acest mod computerul devine și un instrument educativ. Muzica, imaginile, jocurile sunt foarte îndrăgite de copii mai ales dacă aceștia sunt asistați de către părinți sau profesori.
Filmulețele scurte și ușoare sunt deasemenea recomandate și pot fi folosite în completarea poveștilor citite din cărți. Mama poate să-i explice copilului acțiunea, să povestească basmul odată cu derularea acestuia. Copilul va fi încântat de această metodă animată, deoarece personajele nu sunt statice, vorbesc și cântă. Acest tip de program poate fi folosit de obicei după vârsta de 2 ani, atunci când copilul este destul de dezvoltat neuropsihic pentru a înțelege povestea și pentru a putea pune chiar și întrebări legate de acțiunea acesteia.

Jocurile și programele sunt tot mai avansate și complexe, pot stimula inteligența dacă sunt alese corespunzator. Trebuie evitate jocurile cu conținut violent, deoarece acestea influențează negativ personalitatea în formare și pot determina un comportament agresiv.

15 V. Gheorge – Efectele televiziunii asupra minții umane – Ed. Prodromos, București, (2006), p 452-453

Mai multe studii recente au arătat faptul că majoritatea copiilor care folosesc jocuri cu un conținut violent, vor adopta un astfel de comportament în viitorul apropiat (nu trebuie să reamintim actele de violență extremă din ultimii ani, care au fost inspirate din acest gen de jocuri pe calculator). Diferențierea între bine și rău, între realitate și ficțiune nu este foarte bine conturată la această vârstă, copilul fiind foarte vulnerabil la stimulii din mediul înconjurător.

Cel mai recent studio al Consiliului National al Audio vizualului (2007) arată că în timpul liber 98% dintre copiii cu vârsta cuprinsă între 6 si15 ani preferă să se uite la televizor, iar 45% se joacă pe videojocuri sau pe calculator.

Alături de televizor, calculatorul si jocurile video au devenit substitute foarte la îndemână pentru restul activităților educative și de recreere, acestea din urmă fiind abandonate de către copii.

Copilul, în fața TV & PC nu are experiența obișnuită a limbajului, stimularea dialogului, a gândirii și reflecției pe care mediul uman le oferă, în general.
Psihologii și pediatrii recomandă părinților alegearea atentă a jocurilor pentru calculator, precum și supravegherea atentă a acestora – procurarea unui joc violent este tentantă și destul de ușor de realizat, în special acum când accesul la internet este nelimitat.

2.3 Rolul televiziunii în societate și în familie

Televiziunea este o țintă spre care toata lumea se îndreaptă; televiziunea este lăudată, este sancționată și acuzată. Televiziunea are rolul de „baby sitter”, al unui oaspete la cină, a unui pedagog sau chiar o companie. Oamenii sunt informați prin televiziune. Dacă extindem înțelesul, putem afirma chiar că noi suntem produsul televiziunii. Mă voi ocupa, în primul rând de rolul pe care televiziunea l-a jucat și continuă să-l joace în viața noastră.

Pentru prima dată în anii începutului de secol, căminul a devenit centrul preocupărilor estetice și, atât în teatru, cât și în realitate, rezultatul și esența unei noi ordini de comunicare și informare, din ce în ce mai eficientă și mai cuprinzătoare. Televizorul a fost urmașul tuturor acestor lucruri. Dezvoltarea sa tehnică a fost un ecou al dezvoltării radioului; și în cazul său, tehnologia a precedat conținutul; dar televizorul a putut fi și chiar a fost în Marea Britanie, după cel de-al doilea razboi mondial, implantat într-un cadru cultural, tehnic și economic care dobândise deja o bună reputație datorită creării și instituționalizării BBC-ului.

Cu siguranță, televizorul a fost o manifestare tehnologica, dar și un răspuns la o gamă variată de schimbări produse în societatea industrială capitalistă. Migrația populației spre orașe și apoi, la sfârșitul anilor`80 în Marea Britanie, treptat și din ce în ce mai rapid, spre noile așezăminte de la periferia orașelor, a fost impulsionată de noile tehnologii de comunicare, precum mașina, telefonul, radioul. Căminul propriu a fost legat și a devenit fundamental dependent de o întreagă rețea de servicii de natură tehnologică. Dar fiecare individ, având un cămin propriu, era liber să vină și să plece după cum dorea și era deasemenea liber, din ce în ce mai mult, să aducă lume exterioară în propria sufragerie.

Dar dacă televizorul a fost creat pentru suburbie și dacă a devenit suburban din acest punct de vedere, ar fi indicat totuși să subliniem că nu ne uităm la televizor numai la periferia orașelor. Dimpotrivă, privim la televizor într-o multitudine de locuri diferite, acasă și în afara ei. Televizorul nu este numai un rezultat al suburbanizării lumii moderne, dar duce el însuși la suburbanizare.

Este oare televiziunea o experienăa negativă sau una pozitivă? Cum ar fi azi viața noastră fără televiziune? Cât din timpul nostru pierdem privind la televizor? În ce masură ne ajută televiziunea să ne organizam viața? De exemplu, ne ajută să ne stabilim ora la care luăm cina sau la care mergem la culcare? Afectează ea în vreun fel timpul petrecut în familie sau cu prietenii? Sau mai concret, afectează relațiile, timpul dedicat discuțiilor cu membrii familiei sau cu prietenii? Dacă televiziunea n-ar exista, ce schimbări ar avea loc în viața noastră?

O viața fără televiziune, pare o idee imposibilă. Televiziunea s-a integrat atât de mult în existența noastră, încât majoritatea nu și-ar concepe viața fără televiziune. Răspunsul la întrebările de mai sus este cu sigurnață afirmativ. Televiziunea reprezintă un factor atât de critic în viața noastră, încât legislația statului New York o considera „ustensila necesară familiei” pentru supraviețuirea în actuala societate. Ar trebui o familie să „falimenteze” în cazul în care televizorul e tratat ca alte „necesități”, cum ar fi îmbrăcămintea, echipamentul necesar utilării bucătăriei, mobila?

S-a estimat că un procent de 98% dintre americani au câte un televizor în casă și că mai mult de jumatate au cel puțin două. Americanul obișnuit are televizorul deschis 6-7 ore pe zi sau chiar jumatate dintr-o zi normală. Și-n țara noastră, precentele sunt similare. Pentru unii, privitul la televizor reprezintă aproape egal cu timpul destinat lucrului. Americanii petrec cel mai mult timp privind la televizor decât orice altceva, chiar mai mult decât timpul destinat somnului. Potrivit jurnalistului Robert MacNeil :” Dintr-o statistică, la vârsta de 20 de ani ai acumulat o expunere de 20.000 de ore. Dacă adaugăm 10.000 de ore la fiecare decadă, ajungem la vârsta de 65 de ani să fi petrecut cam 9 ani din viață uitându-ne la televizor.” Programul destinat odihnei este perturbat, orele de masă nu sunt respectate din cauza televizorului, iar timpul nostru liber este consumat privind la televizor. De fapt, un studiu arată că mai mult de 40% din timpul nostru liber îl petrecem privind la televizor. Suntem consumatori de TV cam de trei ori mai mult decât oricare dintre celelalte mijloace de informare în masă. Astfel televiziunea afectează structura și programul nostru zilnic.

Televizorul este o parte a conținutului vietii de zi cu zi. Nu ca rezultat al impunerii arbitrare sau politice a unui mijloc de comunicare într-o cultură rezistentă, ci ca rezultat al ocupării unui anumit spațiu și timp esențiale în realitatea socială. Asemeni unui doctor care îi explică pacientului procedurile medicale înainte și după operație, informația îndeplînește un rol terapeutic, un ritual asemănător rugăciunii.

Această extindere prin care noi ne-am schimbat viețile pentru a putea urmări televizorul nu a fost așteptată. Când televiziunea a fost prezentată în 1939 ca fiind „ Adevărul Lumii” (engl. „World`s Fair”), cotidianul The New York Times afirma că: „Problema televiziunii este aceea că majoritatea oamenilor stau în fotolii și-și țin ochii fixați pe televizor, majoritatea familiilor americane nu au timp pentru așa ceva”. Ziaristul afirma că televiziunea nu poate reprezenta un pericol pentru celelalte media. După cum vedem astăzi, s-a înșelat. A nu te uita la televizor, înseamna a fi cu un pas în urmă. Televiziunea servește ca o fereastră către lume; un procent foarte mare din cât știm, gândim și simțim despre noi, despre cei din jurul nostru și despre viață în general, se datorează televiziunii.

Televizorul este în mare masură o parte a succesului și încadrării în spațiu, acceptate ca atare, ale vieții zilnice. Programele de difuzare a emisiunilor reproduc structura zilei unei familii, determină programul de muncă în societate, în special al gospodinei casnice. Evenimentele naționale transmise la televizor exprimă timpul calendaristic: Crăciunul, Paștele, Încoronarea sau Nunta Regală, Campionatul Mondial de Fotbal, etc. În mod similar, situarea noastră în spațiu se încadrează în tiparele vietii cotidiene cand ne strangem împreună în jurul unuia sau mai multor televizoare, în dormitoare, sufragerii, baruri și locuri publice.

Avem contacte directe, dar cu puține persoane în fiecare zi. Totuși, televiziunea nu ne permite un contact direct, de la om la om cu ceilalți, în schimb ne oferă posibilitatea de a fi mediatorii contactelor dintre diferite personaje. Dar personajele și caracterele pe care le întâlnim la televizor ne pot afecta relațiile în care suntem implicați în viața noastră reală. Televiziunea astăzi este parte integrantă a spațiului destinat familiei – aproape un membru al familiei. Dar care este contextul ei în familie?

„Timpul petrecut de membrii familiei în jurul televizorului este un timp mort pentru existența acesteia. În loc să se sprijine reciproc, să se completeze unul pe celălalt în treburile casei, membrii familiei se uită la televizor… masă în familie, eveniment central în existența cotidiană a acesteia, un moment al împăcării, al comuniunii, al comunicării și al mulțumirii, a fost înlocuită cu luatul mesei în fața televizorului… Starea de fericire este o realitate subiectivă. Oamenii pot să aibă bani, bucurii, succes, să fie chiar iubiți, și totuși să se considere nefericiți… Omului nu-i este de ajuns că trăiește bine, că se simte mulțumit de situația în care se află sau de oamenii din jurul său pentru a se considera fericit. El are nevoie de confirmarea că într-adevăr situația pe care o trăiește este una fericită, demnă de râvnit. În acest context, televiziunea joacă un rol nefast în viața oamenilor. Ea devine termenul de comparație pentru cei mai mulți telespectatori, deoarece pe micul ecran se configurează modelul de om fericit.” 16

16 V. Gheorge – Efectele televiziunii asupra minții umane – Ed. Prodromos, București, (2006), p.383

„Procesul de transformare a omului așezat zilnic câteva ceasuri în fața televizorului este unul de natură cvasistatică. Adică suficient de încet pentru că în fiecare zi oamenii să apară ca și neschimbați, identici cu ei înșiși. Efectele mici, cumulate pe parcursul timpului, fac ca după câțiva ani să se ajungă că oamenii să nu se mai poată înțelege, să nu se mai recunoască unul pe celălalt… Televiziunea, după cum demonstrează Maria Winn, este un străin care pătrunde în casele noastre și care, insinuându-se în viața fiecărui membru al familiei, reușește să-i îndepărteze pe unul de celălalt. Lumea TV ne revendică numai pentru ea ai permanent ne șoptește, ne sugerează cu subînțeles că există o altă viață care merită să fie trăită decât cea a monotoniei familiale, iar noi merităm această fericire.” 17

Televiziunea transformă diferitele tipuri de limbaj într unul singur, ușor de înțeles de majoritatea oamenilor. Ea transformă percepțiile noastre obișnuite într-un sistem specializat de limbaj – structurează mesajul în funcție de nevoile culturii respective și ale oamenilor.

Textele sunt concepute a fi din ce în ce mai simple, pentru a fi acceptate de toată lumea. Dar fiecare program are propriul său limbaj, în funcție de nivelul cultural și educațional al privitorilor. Cred că nu putem vorbi despre „o singură“ cultura ci despre diferitele nivele de ințelegere de către telespectatori a codurilor transmise.

17 V. Gheorge – Efectele televiziunii asupra minții umane – Ed. Prodromos, București, (2006), p.387

2.4 TV și căminul

Televiziunea este un loc domestic; ea este urmărită acasă; ignorată acasă; discutată acasă, urmărită de unul singur, cu familia sau cu prietenii. Ea face parte din cultura noastră, transmițându-ne prin programele și emisiunile sale, modele și structuri ale vieții de familie. Ea are deasemenea, un rol și în integrarea în cultura consumatorului prin care domesticul este construit și afișat.

Numeroase studii au privit serios domesticitatea TV. Atât ideal, cât și real, acest mod de viață este un fenomen sociologic, dar și cultural și istoric. Această categorie socială a fost capabilă să creeze și să expună o lume privată, diferită de cea plină de temeri de orice fel; o lume în care plăcerile personale și preocupările sociale pot fi susținute și protejate, apărate de curiozitatea publicului. În acest „domestic” interior poate fi creată o lume diferită, o lume a imaginilor, a dorințelor și iluziilor. Viața noastră familială este produsul unei relații între spațiile publice și private și diferite culturi la care televiziunea își are contribuția ei. Aceasta viață de familie, în cele din urmă, este o realitate socio-culturală, dar și una economică.

Televiziunea ne oferă ore întregi de distracție, dar și de lacrimi. Ne oferă posibilitatea de a vedea lumea și ceea ce se întâmplă în realitate, precum și o lume a fanteziei; prin televiziune suntem capabili să trecem dincolo de experiențele noastre.

Astfel, televiziunea poate afecta felul în care noi înșine ne vedem, îi vedem pe ceilalți și modul cum gândim despre lumea în care trăim. Începem să credem ca tubul televizorului este realitate și astfel propria noastră persoană existenta devine ireală. Acționăm așa cum ne spun vocile din spatele ecranului. Ne îmbrăcăm așa cum vedem la televizor, mâncăm ceea ce vedem acolo, ne creștem copiii după modelele de acolo…

Criticii de televiziune au ajuns la concluzia că nu vedem viața așa cum este, ci o vedem așa cum televiziunea ne-o prezintă. Pentru mulți dintre noi, ceea ce reprezintă experiență în viața reală nu se poate compara cu ceea ce ne este prezentat la televizor. De exemplu, vizita la medic în lumea reală este cu totul diferită decât cea expusa la TV. Doctorul de la televizor foarte rar găsește diagnosticul și este văzut ca un practicant care păstrează confidențialitatea și care obține succes în tratamentul oferit pacientului. Programele televizate raspândesc imagini, unele false, altele adevărate, dar care este atitudinea și modul de a acționa.

Televiziunea reprezintă un mediu puternic educațional, chiar și când nu încearcă să fie, chiar și atunci când încearcă doar să ne distreze. Televiziunea exercită o forță considerabilă prin ajutorul pe care ni-l acordă în realizarea unei imagini despre propria noastră lume.

Modelul utilizării televizorului în cadrul unei familii va avea consecințe în felul în care familia se formează și se autosusține ca entitate socială în timp și spațiu. Folosirea televizorului ca suport de comunicare rezultă din construirea și reconstruirea televizorului prin modele de activitate sau pasivitate, alegere, interes, responsabilitate sau atenție, care îl conturează și îl fragmentează și care conțin și definesc impactul său asupra familiei.

Din perspectiva familiei, punctul de plecare al unei discuții despre televizor, este statutul său în interriorul unei mediu social guvernat de reguli în care televizorul poartă povara mai multor funcții diferite în familie. Înțelegerea modului în care familia include televizorul în tiparele activității sale cotidiene este o poartă de intrare în modul de concepere a sistemului familial ca întreg, la fel cum pe timpuri erau orele fixe de servire a mesei. Apelând și la analizele consacrate sistemelori familiale, s-a ajuns la concluzia că utilizarea televizorului este o funcție a unei entități familiale în continuă evoluție; televizorul poate fi și va fi folosit drept „tovaraș” de călătorie, țap ispășitor, mediator, marcator de graniță între membrii familiei, pentru a programa alte activități, ca o răsplată sau o pedeapsă, ca agent de schimb, etc. Studiind rolul pe care televizorul îl joacă în realizarea acestor scopuri, studiem de fapt utilizarea sa ca mijloc pentru înțelegerea interacțiunii familiale. Privind utilizarea televizorului în acest fel, insistăm asupra unui rol mult mai puternic, acela de mediator între familie și conținutul televiziunii. La rândul său, acest rol are profunde implicații asupra înțelegerii puterii televizorului în societatea modernă, pentru ca, acordând familiei o asemenea semnificație, identificăm un spațiu cultural în care mesajele mass-media se transmit prin ele însele.

Alte studii au acordat atenție relației dintre televizor și timpul petrecut în familie, televizor și relațiile familiale dintre sexe și televizorul în contextul mai larg al procesului familial. Urmărirea emisiunilor TV, asemenea tuturor celorlalte activități familiale, nu poate scăpa puterii organizării timpului în famile… Caracterul succesiv al urmăririi emisiunilor, locul său în multitudinea de activități familiale reflectă o alegere, o organizare, un proces de negociere despre care se știe foarte puțin. Așadar, televizorul devine un membru al familiei, în sensul metaforic, dar și în sensul propriu, în măsura în care el este integrat în tiparul zilnic al relațiilor sociale familiale și în măsura în care el este centrul energiei emoționale sau cognitive, eliberând sau accentuând tensiune, sau oferind confort și siguranță.

Telespectatorii care au lumea televiziunii drept model când revin la atmosfera propriei case vor constata izbitoarea diferență care exista între cele două lumi. Propria viață de familie pare cenușie, apăsătoare, plictisitoare, cu probleme, griji, lipsuri și chiar cu neînțelegerile inerente unei vieți normale, în comparație cu întâmplările extraordinare, cu viața deosebită pe care telespectatorii își închipuie, prin prisma televiziunii, că o duc alții.

Apare astfel un cerc vicios: problemele se acutizează tot mai mult, proporțional cu timpul dedicat vizionării căci viața de familie devine tot mai săracă, iar oamenii se vor simți din ce in ce mai mult îndreptățiți să caute cu ardoare la ideala lume fictivă. Comparația vieții personale de familie cu cea strălucitoare, trăită pe micul ecran, devine astfel o sursă permanentă de nemulțumire și frustrare, cadru prielnic pentru apariția tensiunii si neînțelegerilor familiale.

2.5 TV și copiii ca public țintă

Pentru majoritatea copiilor televiziunea a devenit un prieten și un instructor pe care singuri și l-au ales. Întrebată din cine este formată familia sa, o fetiță de șapte ani a răspuns: „Familia noastră este mama, tata, bunica și televizorul.” În special pentru cei mai mici, televizorul este cineva apropiat, familial și isteț. Pentru copiii de vărste puțin mai mari, televizorul reprezintă un fel de prieten, un bun amic care-i ajută și-i învață să nu se plictisească. Pentru adolescenți este un consilier și o sursă de cunoștințe, un ghid care-i ajută să pătrundă în viața pe care încă nu o cunosc.

Ținta pe care și-o impune televiziunea este să devină un partener al familiei, al școlii și societății. Părinții sunt totuși auziti deseori spunând: „desigur, televiziunea este un bun dobândit, dar…” și urmează o enumerare de aspecte negative pe care le aduce televiziunea. Jurnaliștii, medicii, profesorii și sociologii au de obicei aceeași atitudine negativă, condamnând televiziunea.

Copii învață să folosească televizorul, să urmărească programele împreună cu adulții sau singuri și, mai mult, să dețină ei înșiși televizorul lor propriu. Acest fenomen apare de regulă în familiile în care televizorul este considerat un factor important în educația copiilor lor, uneori chiar capabil să le ofere copiilor lor mai mult decât ei înșiși le pot oferi.

Sunt alte cazuri în care părinții sau bunicii privesc televizorul ca fiind un „nou tip de bonă”. Uneori ei găsesc ca programele TV sunt prețioase, interesante și ajută la formarea unei mentalități sănătoase, deschizând orizonturi. Potrivit experților, în ciuda a tot ceea ce se spune pozitiv la adresa televiziunii, metoda de privire „non-stop” la TV este inamicul numărul unu al copiilor.

Dacă discutăm din punct de vedere al sănătății, concentrarea frecventă pe ecranul televizorului are un efect dăunător asupra sistemului nervos al copilului. Părinții uită destul de des faptul că organismul copilului este destul de limitat și că nu are aceeași capacitate ca organismul unui adult. În urma expunerii îndelungate la televizor, copilul devine irascibil, obraznic, doarme rău, este incapabil să se concentreze la școală, pânge foarte ușor.

Dar există și cealaltă extremă: sunt părinți care se opun categoric televizorului. Ei văd în televizor sursa tuturor dificultăților întâmpinate în creșterea copiilor; alături de calculator, televizorul îi abate pe copii de la rezolvarea temelor, le perturbă programul zilnic, încurajează pasivitatea și comoditatea, reduce interesul pentru citit, reduce timpul petrecut în aer liber și în rezolvarea problemelor care le revin copiilor. Acesta este punctul de vedere al părinților care susțin că va trebui să suplimenteze educația copiilor, să le capteze atenția și timpul pe care televizorul l-ar putea răpi.

Există însă și categoria de părinți care folosesc televizorul drept recompensă pentru buna purtare a copiilor. Pentru un comportament inadecvat și pentru note mici obținute la școală, copilul este pedepsit, interzicându-i-se dreptul de a privi la televizor sau calculator. Acești părinți consideră că modalitatea de privare sau de oferire a dreptului de a se uita la televizor este corectă din punct de vedere pedagogic.

Adesea, părinții îi scutesc pe copii de treburile casnice la care trebuie să participe, așa încât le rămane mai mult timp pentru joacă sau pentru studiu, pentru ceea ce ei doresc să facă. Este foarte important să i se inducă copilului o relație rezonabilă, selectivă și de evaluare față de tot ceea ce întâlnește în viață. Televiziunea nu este singurul obstacol.

Așa cum adulții preferă programe care să le permită evadarea din cotidian, copiii folosesc televiziunea pentru a scăpa de lumea reală și a intra într-o lume fantastică. Televiziunea face imposibilă păstrarea secretelor, iar copiii au acces la tot ce se prezintă. Având televiziunea la dispoziție, există riscul pierderii inocenței. Ca efect, televiziunea îi ajută pe copii în descoperirea vieții de adult.

Televiziunea ajută la explicarea anumitor lucruri copiilor, lucruri legate de viața de adult: cu ajutorul televizorului și mai nou al calculatorului, copii ajung să cunoască viața sexuală și secretele ei, pericolele existente, cauzele conflictelor conjugale, incompetența și necinstea anumitor lideri politici, așa cum o oglindă reflectă chipul omenesc.

Un copil obișnuit, cu vârsta cuprinsa între 2 și 5 ani petrece aproape tot atâta timp în fața televizorului precum un adult la locul său de muncă – 30-40 de ore pe săptămână. Pentru o importantă parte din timpul copiilor, televiziunea funcționează ca un baby-sitter electronic, astfel că părintele nu mai supraveghează în mod direct copilul. La vârsta de 12 ani, un copil obișnuit a petrecut 12.000 de ore urmărind la televizor; în același timp, un copil care termină liceul, cu ajutorul televizorului, a fost martorul a peste 15.000 de crime televizate.

Cercetătorul mass-media, Harry J. Skornia a făcut un studiu privind efectul pe care îl are această expunere îndelungată la televizor. Posibilitatea ca mesajul difuzat de TV să stimuleze agresivitatea celor mai tineri telespectatori, a reținut cel mai mult atenția. Dacă televiziunea învață prin exemple, atunci copiii, asemeni adulților, sunt influențați de aceste exemple.

Problemele care apar în cadrul acestor programe pentru copii și adolescenți sunt destul de mari. Desigur, ne gândim la modul de realizare, la personalul care lucrează pentru realizarea emisiunilor în departamente specializate. Pentru o percepție corectă a programelor pentru copii, cea mai importantă este metoda receptării utilizată de copii. Cei care produc materialele destinate copiilor trebuie să aibă în vedere propria lor experiență legată de televiziune, din faza copilariei, în procesul de creștere și până când tânărul devine adult responsabil. Acest adult este relativ interesat de programele pentru copii și realizează importanța lor.

Copilul nu are nici abilitatea necesară, nici interesul pentru a diferenția trecutul de prezent și de viitor. El percepe totul ca fiind contemporan, fără limite; ceva fără început și sfârșit.

Metodologia vizionării de programe pentru copii este la îndemâna părinților, iar televiziunea are doar posibilitatea limitată să o înțeleagă și să o folosească. Este destul de complicat pentru creatorii de programe să alcătuiască un mesaj care să satisfacă anumite cerințe legate de morală și educație, deoarece mulți părinți le permit excesșiv de mult copiilor (uneori de varste prea mici) să urmarească emisiuni destinate adulților, uneori programe chiar total nepotrivite.

În general, copiii încep sa privească acele emisiuni la care se uită părinții, pe care aceștia doresc să le vadă. Această perioadă de imitație nu durează foarte mult; copiii încep să-și dezvolte gusturi și să-și stabilească preferințe. În acest moment copilul devine un telespectator obișnuit. Astfel, se descoperă în cadrul familiei preferințe pentru emisiuni și necesitatea ca fiecare membru al familiei să aibă câte un televizor. De exemplu, între 3 și 16 ani copilul petrece mult mai multe ore în fața televizorului decât la școală. În majoritatea cazurilor nu numai televiziunea este singurul mijloc de comunicare în masă cu care copilul întră în contact, dar ocupă poziția de lider.

Efectele televiziunii depind foarte mult de capacitatea intelectuală și mentală a copilului și de procesul de formare a personalității. Incontestabil, influența statutului social al părinților joacă un rol deosebit; familiile cu situații materiale bune au mai multe posibilități de dezvoltare a orizontului copiilor și invers, în familiile sărace din punct de vedere material, televizorul poate fi una dintre puținele surse de educație și cultură. Ecranul TV pare că-i trimite pe copii din lumea prozaică de zi cu zi, într-o lume minunată în care acesta se identifică doar cu eroii invincibili.

Telenovelele au o funcție de terapie mentală. Viața intimă a celor care apar în serialele TV constituie un punct de mare atracție pentru copii. În general, copiii sunt atrași de programele destinate adulților.

Programele destinate copiilor- spectacolele cu papuși, filmele despre animale și natură și programele stiințifice care au ca scop să-i ajute pe copii să-și dezvolte orizontul, nu prea sunt apreciate.

Televiziunea îi atrage pe copii în primul rând pentru că este accesibilă și, de obicei, nu cere un efort intelectual pentru a putea fi urmărită. De asemenea, este poate cel mai simplu mod pentru copil de a-și petrece timpul liber. Un alt motiv este acela că-i oferă copilului posibilitatea de a descoperi „secretele” realității, de a fi introdus în viața de adult.

Este incontestabil că televizorul îi poate forma copilului un sistem de norme și valori. Chiar și programele distractive, gradat, schimbă viziunea copilului despre lume. Impactul este cu atât mai mare cu cât frecvența gesturilor, atitudinilor, ideilor stereotipe apare des în programe. „Ce se va întâmpla cu copiii crescuți cu televizorul? Sunt ei oare condamnați pentru totdeauna la o proastă funcționare a creierului, datorită unei alterări structurale a acestuia? Răspunsul depinde de timpul pe care aceștia l-au petrecut în fața ecranului, în special în perioada preșcolară (2-5 ani) și, deasemenea, de gradul sau intensitatea implicării acestora în alte activități, în afara timpului dedicat vizionării.” 18

18 V. Gheorge – Efectele televiziunii asupra minții umane – Ed. Prodromos, București, (2006), p.42-43

Cap III

Cercetarea

3.1 Ipoteza cercetării

Obiectivele proiectului s-au concretizat în investigațiile necesare pentru a putea oferi o imagine relativ structurată despre impactul televiziunii asupra educației morale a copiilor. Astfel, am proiectat un instrument de cercetare, aplicat pe trei categorii de subiecți: chestionarul pentru elevi, chestionarul pentru profesori și chestionarul pentru părinți, care să fie capabile a aduce informațiile necesare constituirii acestei imagini.

Ipoteza cercetării, pe care am instrumentat-o metodologic și am verificat-o prin desfășurarea analizei, a fost:

O bună parte a activităților de transmitere a valorilor, a normelor de comportament și a modelelor de gândire care erau controlate preponderent de familie, de școală, de comunitate, a fost preluată de mijloacele de comunicare în masă.

Între cunoștințele și modelele normativ-valorice furnizate de școală și cele interiorizate prin consumul mediatic există diferente semnificative ce pot fi exprimate, mai ales, prin raporturi de tip disjunctiv (conflictuale) sau de tipul paralelismului.

Realizarea unei imagini structurate privind impactul mass-media condiționează oferirea unor soluții și recomandări pentru ameliorarea situației actuale.

Părinții cunosc prea puțin efectele negative cauzate de dependența de televiziune și, mai nou, de internet;

Prin accestul nelimitat la televizior se promovează pasivitatea; aceasta apare în general prin expunerea prelungită la mass-media în general, a noilor media în particular, și se manifestă prin lipsa de activitate fizică, având ca efecte obezitatea și bolile asociate acesteia, prin lipsa inițiativei și interesului, prin renunțare la acțiune, resemnare și indiferența pentru tot ce îl înconjoară.

Scăderea drastică a socializării în rândul copiilor care au acces nelimitat la televizor. Aceasta scădere a nivelului de socializare se traduce printr-o relaționare redusă în lumea reală; fără stabilitea contactelor sociale, relațiilor interpersonal reale, nemijlocite.

Cercetarea s-a bazat pe o documentare inițială și continuă, din bogată literatură privind comunicarea și mass-media.

3.2 Metodele cercetării

Metoda pe care am ales-o în cadrul cercetării a fost chestionarul. Am conceput 3 tipuri de chestionare pe care le-am aplicat după cum urmează: pe 3 clase de copii din învățământul primar- în medie câte 30 copii în clasă – (clasa pregatitoare, clasa a II-a și, respectiv clasa a IV-a; părinților acestor copii, precum și profesorilor lor.

Chestionarul pentru elevi a cuprins 8 întrebări, majoritatea cu răspunsuri închise, dar și unele cu răspunsuri deschise, lăsând acestora posibilitatea de a avea propra alegere. Chestionarul pentru părinți a cuprins 7 întrebări cu răspunsuri închise și deschise. Avantajul itemilor cu răspuns închis constă în aplicarea și prelucrarea mai ușoară, ceea ce este important în condițiile eficientizării utilizării resurselor cercetării. Însă, nu întotdeauna se pot obține informații suficiente prin itemi cu răspuns închis, impunându-se fie o completare cu variante semi-deschise (în categoria „ altele, care?”), fie utilizarea întrebărilor deschise.

Chestionarul pentru profesori, cu o structură asemănătoare, a cuprins 6 întrebări – majoritatea cu răspunsuri închise, dar și multe întrebări cu răspunsuri semi-deschise.

Prin acest chestionar am încercat identificarea potențialului de nocivitate al utilizării televizorului de către copii; timpul petrecut de aceștia în fața televizorului; asocierea lor cu personajele preferate de la TV și asocierea binelui, frumosului și adevărului cu tipul de mesaje vizionate.

3.3 Rezultatele cercetării

Rezultate chestionar copii

La itemul 1 răspunsurile copiilor au fost: 68% urmăresc desene animate; 16% urmăresc filme și emisiuni despre natură; 11% muzică; 4% programele de știri, iar 1% alte emisiuni (de obicei cele în care se difuzează competiții sportive).

Din răspunsurile celui de-al doilea item se desprind următoarele rezultate, prezentate în graficul de mai jos:

Fig. 1 – Cât de des privesc copiii la televizor?

Un copil a răspuns că nu deține niciun televizor acasă deoarece familia sa nu dorește acest lucru; el privește ocazional la televizor, atunci când merge în locuri publice sau în vizite la alte familii care dețin un aparat.

În ce privește timpul petrecut de copii în fața televizorului, răspunsurile au fost următoarele:

-38% privesc între 1-2 ore/zi

-35% privesc >2 ore/zi

-22% privesc între 30-60 minute/zi

-5% privesc 30 minute/zi

Fig. 2 Cât timp privești la televizor?

În ceea ce privește al patrulea item „Care sunt eroii preferați din programele urmărite la TV?”, răspunsurile au fost diverse, majoritatea eroilor aparținând serialelor de desene animate (eroi pozitivi, ex: Ben 10; Mickey și Minie Mouse; Donald Duck; Prințesa Sofia; Doctorița Plușica; negativi: Tom – din „Tom și Jerry”; Capitanul Hook din Jake și Pirații din „Țara de Nicăieri”), sau emisiunilor de tip divertisment (care sunt recomandate a fi vizionate de către copiii sub 12 ani, numai cu acordul sau împreună cu părinții ori familia). Atât în cazul eroilor pozitivi, cât și al celor negativi, au existat și câteva răspunsuri care făceau referire la unele persoane publice sau personaje politice centrale.

La întrebarea legată de tipul de emisiuni din care se desprinde binele, frumosul și adevărul, copiii au dat cele mai diverse răspunsuri; majoritatea lor legate de acțiunile și personajele preferate din desenele animate; dar au fost și cazuri în care copiii au răspuns că frumosul și adevărul se desprind din emisiunile religioase; cele legate de credință, sau din emisiunile de știri.

Itemul 7 a adus din nou în centrul atenției procente asemănătoare itemului numărul 1: „Ce emisiuni ți-ar plăcea să vezi cel mai des la TV?”

-65% Desene animate;

-12% Emisiuni despre natură și viața animalelor;

-10% Filme;

-7% Muzică;

-6% Știri.

Din ultimul item al chestionarului destinat copiilor a reieșit faptul că mai mult de jumatate din respondenți dețin câte un televizor în propria camera:

-63% au televizor în propria cameră;

-37% nu au televizor în cameră.

Copiii care au TV în camera lor petrec în medie cu 1,5 h mai mult timp/zi vizionând programe TV decât copiii care nu au TV în dormitor.

Observăm că TV-ul înlocuiește alte activități din viața copilului pe care am dori să le practice (ex. să se joace cu prietenii, să facă activități fizice, să iasă la aer liber, să citească, să își facă temele, să își îndeplinească responsabilitățile în casă etc.). De exemplu, cititul implică mult mai mult gândirea decât TV-ul, contribuind la dezvoltarea sănătoasă a creierului.

Rezultate chestionar părinți

Primii 3 itemi ai chestionarului destinat părinților conțin aceleași întrebări care au fost destinate șii copiilor; iar răspunsurile fiind în mare măsură asemănătoare:

Item 1, Fig. 3:

Fig.3

O surpriză au reprezentat-o răspunsurile părinților la itemii nr. 2 și 3. Deși copiii au avut exact aceeași întrebare referitoare la timpul petrecut zilnic de copii în fața televizorului, răspunsurile nu au coincis cu cele ale copiilor.

Majoritatea părinților conștientizează pericolul pe care-l reprtezintă expunerea îndelungată a copiilor la emisiunile TV, însă, uneori, din lipsă de timp, ocupați cu alte griji cotidiene, cedează timpul liber pe care ar trebui să-l petreacă cu copiii, în favoarea televizorului, ținându-i ocupați în acest fel.

Figurile 4, și Fig. 5, de mai jos, reprezintă răspunsurile oferite de părinți acestor întrebări – Item 2, respectiv Item 3:

Fig. 4

Fig.5

În ceea ce privește momentul zilei în care copiii privesc la televizor, părinții au ales variantele, în procentele de mai jos:

-78% după școală;

-15% înainte de școală;

-7% alte variante: în weekend

Răspunsurile privind eroii preferați de către copii în programele urmărite de către aceștia au fost în mare măsură similare cu cele oferite de către copii lor (majoritatea personajele desenelor animate); și câteva diferențe constând în enumerarea unor moderatori TV în plus: Dan Negru- Antena 1; Cătălin Măruță, Andra, Smiley și Pavel Bartos- Pro TV.

La întrebarea cu privire la emisiunile favorite urmărite de către copii, părinții au dat, în mare parte, aceleași răspunsuri precum copiii:

– 61% Desene animate;

-16% Emisiuni despre natură și viața animalelor;

-12% Filme;

-11% Muzică.

La itemul nr. 8: „ Copilul dumneavoastră are televizor în camera lui”, pariții au dat următoarele răspunsuri:

58% Da

42% Nu

Figura nr. 6, de mai jos, ilustrează răspunsurile părinților la întrebarea: „În ce masură considerăți ca televizorul influențează comportamentul moral al copilului?”

Aici, se pare că părinții apreciază corect faptul că mesajele difuzate în emisiunile televizate pot influența în mare parte dezvoltarea morală a copiilor; un procent de aproape 40% răspunzând afirmativ.

Fig. 6 – În ce masură considerăți ca televizorul influențează comportamentul moral al copilului?

Rezultate chestionar profesori

Fiind structurat sub forma a 6 întrebări, chestionarul aplicat profesorilor a conținut în mare parte întrebări asemănătoare celor destinate copiilor și părinților.

Primul item al chestionarului a avut următoarele rezultate:

-75% Da

-24% Nu

-1% Nu știu

Răspunsurile la cea de-a doua întrebare a chestionarului sunt ilustrate în Fig. 7, de mai jos:

Fig. 7 La ce emisiuni le face plăcere să privească la TV?

În ceea ce privește timpul petrecut de copii în fața micului ecran, din ceea ce povestesc copiii la școală, profesorii au oferit următoarele răspunsuri:

Fig. 8 Cât timp credeți că petrec copii zilnic, în fața televizorului?

Momentul zilei în care copii privesc la TV a fost evidențiat de către profesori, după cum urmează:

-66% Seara

-30% Dimineața

-4% La prânz

Întrebarea legată de preferințele copiilor pentru diverse tipuri de emisiuni este reprezentată de răspunsurile profesorilor în graficul de mai jos:

Fig. 9 Care considerați că sunt emisiunile preferate de către copii?

Figura 10 evidențiază gradul în care profesorii consideră ca televiziunea influențează comportamentul moral al copiilor:

Fig. 10 În ce măsură considerați că emisiunile TV influențează dezvoltarea morală a copiilor ?

Dintre programele cel mai des urmărite de către copii, se desprind detașat desenele animate. Aici, părerile părinților și cele ale profesorilor coincid cu ale copiilor. Se pare că acest tip de emisiuni îi „vrăjește” și îi atrage cel mai bine pe copii de vârstă școlară mică. Pe durata cercetării, în materie de „ambalaj” al programelor urmărite (aspectul lor estetic), părinții sunt adesea gata să discute despre programele potrivite pentru a putea fi urmărite de către copii. Ei afirmă că cei mici preferă să vadă la televizor desene animate și povești. În general, programele cele mai populare sunt cele care cuprind povestiri polițiste sau aventuri fantastice. Majoritatea eroilor de acțiune găsesc plăcere în a se lupta și chiar în a ucide. Chiar dacă vorbim despre desene animate, de cele mai multe ori acestea conțin scene de violențăcare vor fi imitate de către copii, aceștia dorindu-și să fie asemeni eroilor preferați, mai ales când acțiunea lor este recompensata. Iara atunci cand consecîntele violentei nu apar, copilul învata ca nu se produce niciun rau serios și se identifica cu actorul principal.

După ce privește scene violente, un copil care s-a comportat agresiv scapă mai ușor de vinovăție și găsește o justificare pentru acțiunile sale. El se va simți mai puțin inhibat în a întreprinde acțiuni violente, pentru că a fost „încurajat”, „susținut” de modelele de la TV.

În ceea ce privește faptul că adesea, copii privesc la televizor programe destinate adulților, acest interes le satisface curiozitatea normală datorată vârstei. Din cercetare reiese faptul că foarte mulți copiii sunt „uitați” în fața televizorului mult mai mult decât ar fi cazul pentru vârsta pe care o au. Acest lucru se întâmplă în detrimentul timpului destinat jocului sau celui destinat pregătirii pentru școală.

Este clar că neorgnizarea timpului liber al copiilor este în favoarea organizării programelor TV. Din această cauză copiii lasă orice alta activitate și se asează în fața televizorului.

Viața dovedește cǎ o educație bunǎ și sǎnǎtoasǎ, cât și capacitatea de a te comporta cu oamenii asigurǎ jumǎtate din succes. Dacǎ ,,ziua bunǎ se cunoaște de dimineațǎ”, tot de atunci încep sǎ se contureze și cerințele comportǎrii cuviincioase. Când spunem o educație bunǎ și sǎnǎtoasǎ nu ne referim numai la cea primitǎ în școalǎ și familie, ci și la cea primitǎ prin mass-media.

Asociația Americană a Pediatrilor recomandă să nu fie deloc expuși la TV/computer, copiii sub 2 ani, iar în cazul copiilor mai mari să se limiteze la 1-2 ore pe zi de programe de calitate. Deasemenea, se recomandă oferirea unei varietăți de alte activități copiilor: citire, jocuri cu prietenii, sporturi, activități care contribuie la dezvoltarea unui corp și a unei minți sănătoase.

Copiii pun imediat în practicǎ ceea ce vad la televizor. Problema este cǎ reproduc mai repede tot ceea ce este rǎu și mai puțin ceea ce este bine și de calitate. Chiar dacǎ sunt mici, se observǎ influențe (în special la fetițe) în felul de a se îmbrǎca, de a se aranja, iar la adolescenți se vede cel mai bine aceastǎ înfluențǎ în modul de exprimare, în comportament și în ținutǎ.

Comportamentul agresiv se învațǎ foarte repede; fenomen care s-a accentuat în ultimii ani. Agresivitatea învǎțatǎ are ca suport ideea cǎ fiecare comportament se dobândește prin imitație.

Copiii își însușesc comportamentul agresiv și din ceea ce vǎd la televizor, acesta numǎrându-se printre factorii cu influențǎ nefastǎ asupra comportamentului lor, prin prezentarea diferitelor situații de agresivitate la orele de maximǎ audiențǎ. Aspectele negative lasǎ urme în viața lor, duc la tulburǎri de comportament, la oameni ruinați. Aspectele pozitive îi impulsioneazǎ sǎ acceadă pe o scară valorică, asemeni modelele lor.

Chiar dacă desenele animate conduc detașat în preferințele școlarilor mici, după cum am mai afirmat, nu toate emisiunile de desene animate sunt educative. Aventura și tensiunea îi atrag pe copii, iar violența fictivǎ este prezentǎ în filmele artistice și chiar în desene animate. Personajele acestora din urmǎ sunt niște figuri, de cele mi multe ori hidoase, iar acțiunule lor se bazeazǎ pe violențǎ. Așa cum se bat eroii desenelor, așa procedeazǎ copiii când au conflicte unii cu alții, întelegând adesea că astfel se rezolvă șituatiile conflictuale, tensionate. Aceste scene le rǎmân multǎ vreme în minte și le produce teamǎ de întuneric, de orice altceva imprimând teama de singuratate, de întuneric și uneori teama de persoane straine.

O altă motivație puternică în urmărirea programelor TV este curiozitatea și, mai târziu, întrebările care se nasc în mintea copilului. De fapt, TV oferă copilului un „ghid” de informare pentru a putea citi viața/lumea adulților. Copilul este bombardat de stimuli vizuali noi și inundat de informație. Informația obținută este adesea incoerentă, dar ca o regulă, este interpretată pozitiv de către copil. Într-un studiu american, o fetiță afirma că mulțumită TV a învățat foarte repede „cum să se comporte corect, cum să vorbească și cum să se îmbrace…”, în timp ce băieții, cel mai adesea observau că este un lucru bun să fie alături de idolii lor din sport, ca și de eroii din filme. Adesea, copiii remarcă faptul că totul în TV pare mai real decât în cărți.

În sfera influenței TV în procesul de socializare al copiilor, teoreticianul de origine ungara Zoltan Jakab a publicat un studiu foarte interesant: el a analizat cele mai importante căi prin care TV influențează personalitatea copilului în procesul de socializare, aceste căi incluzând tehnici de manipulare, coduri și instrumente speciale.

Sute de studii realizate începând cu anii 50 au evidențiat o legătură clară între expunerea la violență în mass media și comportamentul agresiv. Violența vizionată la TV sau alte media poate contribui la dezvoltarea de comportamente agresive, desensibilizarea la violență, coșmaruri, teama de a fi rănit, scăderea empatiei față de alții (Bushman & Anderson, 2009).

Perioada învățământului primar este considerată o perioadă foarte importantă pentru înțelegerea efectelor televiziunii asupra agresivității copiilor. Unele studii s-au focalizat pe copii de 9-12 ani deoarece aceștia se uită mult timp la TV existând deci și mari șanse să fie expuși la multe scene de violență în mass media.

Alți cercetători consideră că vârsta de 10-12 ani este cea mai importantă pentru că în jurul acestei vârste se conturează interesele pe termen lung ale copiilor și se dezvoltă tipare de comportament. Majoritatea specialiștilor sunt de acord că vârsta de 8 ani este critică în raport cu violența din mass-media și dezvoltarea comportamentelor agresive și asta deoarece la această vârstă apare o comutare de la fundamentarea raționamentelor despre lume în principal pe informații perceptuale, la o înțelegere bazată pe informații conceptuale ale lumii (teoria lui J. Piaget).

Între 7 și 8 ani copiii își dezvoltă așteptări cu privire la modul în care poveștile sunt structurate și o memorie a acestei structuri. Ei devin mai eficienți în procesarea informației din povești (includem aici scenariul programelor TV) deoarece sunt capabili acum să anticipeze și să-și direcționeze atenția spre aspectele importante ale conținutului, pot stoca informația în memorie în funcție de importanța acesteia și pot realiza un proces de potrivire a informației prezentate cu așteptările lor cu privire la ce urmează să se întâmple. În jurul vârstei de 7 ani atenția vizuală a copiilor crește la aproximativ 70% din timpul de vizionare. Deși copiii la această vârstă încă sunt atenți la caracteristicile formale, sunt mai capabili decât copiii mai mici să le ignore în favoarea caracteristicilor de conținut, importante pentru motivele pentru care copilul urmărește programul respectiv.

La 8 ani copiii pot interpreta anumite caracteristici formale ale programelor TV- maniera în care sunt prezentate la TV trecerea timpului, secvențele care prezintă vise sau amintiri, perspectivele prezentate din compilarea imaginilor de la mai multe camere, caracteristici ale filmării care indică conținuturi reale sau fantastice. La această vârstă copiii își dezvoltă capacitatea de a recunoaște proprietățile neschimbătoare ale obiectelor aparent schimbătoare și sunt capabili să utilizeze sisteme de clasificare mai complexe pentru obiecte și evenimente, ceea ce le permite o înțelegere mai subtilă a caracteristiclor formale și a conținutului scenelor. În consecință pot înțelege intrigile poveștilor prezentate mai complet și le pot intrepreta în lumina emoțiilor și motivațiilor personajelor. Ei pot utiliza stereotipuri pentru a clasifica personajele ca bune sau rele dacă nu au informații despre comportamentul trecut sau motivele personajului, dar atunci când sunt oferite aceste informații le vor lua în considerare și le vor încorpora în evaluarea personajului.

În cazul copiilor care echivalează violența cu realitatea, orice conținut violent este considerat real și în consecință un posibil model de comportament ce poate fi replicat în viața reală. Copiii se identifică cu personajele de la TV mai mult decât cu persoane reale și motivele pe care copiii le menținează includ faptul că aceste personaje sunt: puternice și curajoase. Din păcate însă aceste personaje își exprimă puterea și curajul în special prin acțiuni violente. Victimele lor sunt portretizate ca periculoase, vicioase, meritându-și soarta, nesuferind durere cu care privitorul ar putea empatiza.

Cele mai periculoase sunt mesajele false pe care le transmit filmele violente: violența este „rasplătită” și rareori are consecințe negative; în majoritatea scenelor violente de la televizor, răufăcătorii scapă nepedepsți. Majoritatea actelor violente sunt făcute de „băieții buni” pentru a-i învinge pe cei răi. Din aceste exemple copiii învață că violența nu este numai bună, ci ea este și eroică. În cazul desenelor animate, violența poate fi și amuzantă- personajele se lovesc unele pe celelalte spre amuzametul copiilor.

În jurul vârstei de 10 ani „real” este definit ca ceva ce este posibil în lumea reală. Astfel, copiii consideră reale programele TV care prezintă lucruri care s-ar putea teoretic întâmpla, deși copiii știu că rănile sunt realizate cu ajutorul machiajului și că sângele este de fapt vopsea, etc.

Expunerea la violență induce agresivitate prin imitare: copiii imită faptele părinților, ale prietenilor și ale eroilor de la televizor. Urmărind atâta violență, copiii se desensibilizează, comportamentele agresive fiind acceptate ușor și apărând normale.

După cum am mai afirmat, mediul familial are mai multe roluri pe care le exercită în evoluția copilului. Într-o familie în care se încearca fixarea unui orar, a unui anumit stil de viață, copiii vor crește armonios, se vor dezvolta corect psiho-social, își vor contura personalitatea, deoarece există o puternică legatură între climatul familial și tendința spre formarea anumitor însușiri de caracter. La fel se întamplă și cu cantitatea și calitatea mesajelor vizionate la TV. Copiii, imitându-și părinții, de cele mai multe ori vor prelua spre vizionare acele emisiuni urmărite de către adulâi, creându-și, în timp, propriile gusturi și preferințe. De asemeni, pentru copil sunt semnificative relațiile pozitive pe care le are cu părinții, în caz contrar, cele tensionate punându-și amprenta asupra comportamnetului său.

De exemplu, în familiile în care televizorul este urmărit zilnic, continuu, fără nicio selectie, ora de culcare a copiilor este una foarte târzie față de cea a familiilor în care televizorul este urmărit ocazional sau deloc.

Informațiile privite și primite ar trebui sǎ ducǎ la formarea unei atitudini pozitive fațǎ de sine, fațǎ de cei din jurul lor și fațǎ de muncǎ, în cazul lor fațǎ de învǎțǎturǎ. Educația și instrucția pe care copiii o primesc prin intermediul sistemului de învǎțǎmânt contribuie la realizarea progresului. Acest progres este impregnat de culturǎ și științǎ înaintatǎ. Din trebuință de a stǎpâni ritmurile progresului social și cultural, s-a nǎscut conceptul de educație permanentǎ, care, tehnic și științific, cuprinde toate vârstele, dar începe odată cu copilǎria. Îndeplinirea acestuia reclamǎ efortul solitar al familiei, al școlii de toate gradele, al instituțiilor cu profil educativ și al mass-media, care prin impactul covârșitor asupra audienței poate deveni o tribunǎ a educației. Copilul, aflat în centrul acestui proces, prin informațiile pe care le primește trebuie ajutat sǎ-și formeze o concepție corectǎ asupra existenței, întemeiatǎ pe moralitate și respect social, sǎ adopte drept puncte de reper valorile autentice și sǎ se integreze armonios în societate.

Concluzii

Deși lucrarea de față tratează în special influența televiziunii asupra dezvoltării morale a copiilor, efectele pe care aceasta le exercită asupra copiilor, cea mai mare parte a efectelor acesteia sunt valabile și în cazul calculatorului sau internetului, de exemplu: jocurile pe calculator; acestea fiind deopotrivă considerate de către psihologi, sociologi, pedagogi și medici, chiar mai periculoase decât televiziunea.

În condițiile în care părinții sunt primii educatori ai copilului, ni se pare firesc să-și cunoască foarte bine responsabilitățile și să dezvolte practici educaționale adecvate, dar părinții ar putea adresa adesea întrebarea: „Este calitatea de părinte o adevărată profesie care trebuie învațată?” Răspunsul este categoric afirmativ, pentru ca ambele se asimilează în mod organizat, sistematic, se deprind și se perfecționează cu timpul.

Cele mai multe studii referitoare la efectele vizionǎrii TV îi au în vedere pe copii și pe tineri, pentru cǎ la aceste vârste experiența poate fi definitorie pentru dezvoltarea minții, atât din punct de vedere neurologic cât și din punct de vedere psihologic.

Contactul școlarilor mici cu emisiuni TV le dǎ acces la multe exemple și modele de viațǎ. Ei încearcǎ și de multe ori reușesc sǎ transpunǎ în conduita lor câte ceva din spiritul de întrajutorare și rǎspundere al exemplelor întâlnite, din tactul și delicatețea comportamentului celorlalți. Dar la fel apar în conduita lor atitudini negative cauzate de ceea ce vǎd și aud. Se întâmplǎ toate acestea, pentru cǎ ei, copiii, sunt la vârsta când imitǎ modele, caracterul lor fiind în formare și nu au putere de discernǎmânt.

Televiziunea operează ca o fereastră spre lume și din această cauză afecteaza atât de tare și transformă personalitatea celor nematurizati. Urmărirea emisiunilor TV ajuta la dezvoltarea procesului de identificare cu acele atitudini pe care copilul le descoperă în exemplele propriilor părinți. Dacă se realizează înca din copilărie o expunere moderată la emisiunile TV, se poate ajunge la performanța ca privitul la televizor să nu răpească prea mult timp liber.

Copiii urmăresc la televizor considerănd că fiecare program trebuie să devină un eveniment. Dacă se creează un model de comunicare pentru copii, în care să li se explice că ceea ce văd la televizor, așa se vor dezvolta atât din punct de vedere emoțional, intelectual, cât și moral.

Televiziunea este una dintre cauzele multor forme ale comportamentului pozitiv sau negativ. Este o forța și în unele cazuri poate fi un factor decisiv dacă se analizează procesul de dezvoltare a copilului.

Indicat ar fi ca întreaga familie sǎ se adune și sǎ discute probleme legate de televiziune: ce este greșit, cum pot sǎ aleagǎ emisiunile folositoare. Probleme majore apar când pǎrinții sunt plecați la serviciu, iar copiii rǎmân în fața televizorului. Tocmai de aceea pǎrinții trebuie sǎ-i învețe sǎ foloseascǎ timpul liber în mod eficient: lectura unor cǎrți bune, plimbǎri în naturǎ, jocuri în aer liber, practicarea unui sport; sǎ fie îndrumați sǎ asculte muzicǎ, sǎ deosebeascǎ genurile muzicăle, sǎ simtǎ muzică bunǎ, de calitate și sǎ o aprecieze, sǎ învețe a canta la un instrument muzical. Educația muzicalǎ dispune de valențe formative multiple care au efect pozitiv asupra formǎrii caracterului copiilor și tinerilor.

,,Lumea modernǎ ne oferǎ nu numai o mulțime de facilitǎți, dar ne și întinde numeroase capcane, punându-ne în pericol în primul rând sǎnǎtatea mentalǎ. Numai de noi depinde sǎ înțelegem și astfel sǎ ne putem pǎstra atât sǎnǎtatea, cât și libertatea pe care atât de mult o prețuim.” 19

Pentru cei mai mici telespectatori televizorul este un fel de cutie magică. Apăsând pe un buton, copilul poate evada din realitate într-o lume mare, o lume a viselor, o lume a poveștilor, dar și una a adulților, pe care începe s-o cunoască încetul cu încetul.

Copiii nu constituie un segment pasiv al audienței, după cum mulți ar crede; cei mici sunt fermacați de programele de la televizor. După cum arată un studiu francez, fascinația este cea mai intensă atunci când urmăresc programe de tip jurnalistic (cu caracter de reportaj), scurte, cu o structură simplă. Preferința pentru genurile jurnalistice poate fi explicată prin rapiditatea succesiunii imaginilor.

19 V. Gheorge – Efectele micului ecran asupra mințtii copilului – Ed. Prodromos, București, (2007), p 16-17

Până la vârsta de șase ani, copiii sunt incapabili de concentrare asupra unui program în care acțiunea durează mai mult de zece minute. Copiii nu pot urmări derularea evenimentelor. Atenția lor asupra programelor televizate nu este continuă, ci discontinuă – de aici preferința lor pentru modul de prezentare a știrilor.

Cei mici percep televizorul ca pe o ușă deschisă către o lume a imaginației. Televiziunea este populară pentru diversitatea programelor, pentru faptul că-i distrează pe copii. Doar câțiva copii văd în televiziune o sursă de informare și instruire. Cercetările au demonstrat că cei mai informați despre ceea ce se întamplă în lume sunt copiii care urmăresc des evenimentele la televizor.

Dacă pentru copiii cu cele mai mici vârste, influența TV constă în îmbogățirea vocabularului (destul de sărac la această vârstă), pentru copiii mai mari reprezintă o varietate de sensuri și stiluri de viață și accesul la valorile adulților. Acest fapt este demonstrat și de interesul pe care copiii îl arată față de programele care îi avertizează despre conflictele adulților. Nu s-a demonstrat că TV educă sau îmbogățește cunoștințele. Programele televizate nu încurajează creativitatea activităților desfășurate în copilărie.

Copiii investesc din ce în ce mai puțin efort mental atunci când se uită la TV pentru că, în general, ei nu se uită la TV pentru a obține informații sau a învăța ceva, ci îl folosesc ca o metodă de relaxare, amuzament sau metodă de petrecere a timpului liber procesând informația superficial și necritic.

Deși copiii la această vârstă au capacități impresionante de a da sens lumii prezentate la TV, ei nu le utilizează întotdeauna. Cantitatea de efort mental mobilizată de copil determină măsura în care abilitățile cognitive și cele critice sunt utilizate sau copilul se comportă doar reactiv, nefocalizat sau superficial în raport cu programul vizionat.

Există, în schimb și o influență pozitivă a televiziunii asupra școlarilor mici. Programele TV destinate copiilor pot contribui la influența pedagogică în procesul de creștere. Televiziunea reprezintă și un proces educațional, varietatea imaginilor și sunetelor acoperă o parte a căilor educaționale. În efectele pedagogice ale emisiunilor TV, componenta cu cel mai mare efect este cea vizuală. Imaginile în mișcare au un efect favorabil în procesul cognitiv, în abilitățile interpretative, în activitatea de receptare și redare a cunoștințelor acumulate, precum și în modul de gândire. Unul dintre studiile efectuate în domeniu a comparat efectele programelor TV cu cele ale programelor radio pentru copii, având un caracter educativ. Concluzia clară a fost ca subiecții și-au amintit mult mai bine și au reținut vreme mai îndelungată ceea ce au vazut la televizor decât ce au auzit la radio.

Un alt experiment a avut în vedere relația dintre elementele vizuale și cele acustice din transmisiile televizate. În cadrul experimentului, copiii au urmărit un program în care comentariul era în contradicție totală cu imaginile prezentate. Opoziția dintre imagine și comentariu a fost rezolvată de copii în favoarea percepției vizuale. Copiii au urmărit acțiunea cu mare interes fără a percepe discrepanța dintre imagine și text și pur și simplu au ignorat comentariul și și-au concentrat atenția asupra acțiunii prezentată în imagini.

În condițiile exploziei informaționele, a multiplicării mijloacelor media, copilul este expus unor noi amenințări generate de modul în care este tentat să se raporteze la acestea. Implicarea părinților, dar și a profesorilor este extrem de importantă în modelarea copilului aflat în raport cu aceste noi medii.

În 1960, sub auspiciul Institutului Standfort pentru Studiul Comunicării s-a desfășurat un studiu privind posibilitățile instructive și educative ale televiziunii. Principalele caracteristici punctate au fost:

Televiziunea are o influență pedagogică mai ales asupra copiilor cu vârstele cele mai mici.

Influența pedagogică a televiziunii poate fi folosită în toate nivelele de educație.

Unele programe TV au efect pozitiv care, conectat cu cunoștințele acumulate în școală, sunt memorate de copii mult mai ușor și într-un mod mult mai plăcut.

Dacă programele sunt pur educative, atunci prezența „celor mai buni profesori” sporește aceste efecte. Dar chiar și cei mai buni profesori trebuie pregătiți pentru receptarea mesajelor TV.

Programele TV educative sunt cele mai importante pentru acomodarea copiilor cu locuri noi și cu oameni noi.

Televiziunea, în special programele destinate copiilor, le oferă posibilitatea să vadă ceea ce este dincolo de casă, școală, familie și să interpreteze ceea ce văd. Copiii se simt în siguranță în fața televizorului pentru că le creează impresia că nu sunt controlați de nimeni, așa cum sunt controlați la școală sau în familie. Există însă, cel mai mare risc pentru copiii care urmăresc în mod constant și îndelung la televizor, să devină comozi, apatici, să nu-și dezvolte capacitatea creatoare și originalitatea.

În absența unei participări a părinților la procesul natural de creare a unei imagini despre lume și la stabilirea unor scheme logice de comportament și reacție, televiziunea este cea care, chiar dacă nu urmărește în mod conștient acest lucru, are un câmp larg de acțiune pentru a influența dezvoltarea psihică a copiilor și de a înlocui un proces coerent de educație cu unul fragmentat, aproape imposibil de controlat și cu efecte care apar într-un interval lung de timp.

Televiziunea este o oglindă mișcătoare. Uneori păstrează imaginile mult timp după ce au dispărut și uneori reflectă imagini noi, înainte de nașterea lor în conștiința reala a oamenilor. Foarte des, o comunicare reușită este o negociere între public (cu propriile sale raportări la acea situație) și mesajul transmis de către televiziune. În aceasta consta frumusețea televiziunii.

Un efect benefic asupra formării personalităților copiilor nu poate fi decât acela că printre sutele de modele oferite de televiziune, copiii să le identifice pe cele pozitive și eventual să se ambiționeze să le imite, dar această situație este aproape imposibilă, pentru că de multe ori copiii nefiind îndrumați de către cei mai mari, își propun și se ambiționează să imite tocmai personajele negative.

Mediul educațional școlar poate valorifica potențialul educațional informal al mass-media, dacă se realizează o pregătire a elevilor, profesorilor și părinților pentru / printr-o pedagogie media, prin competența în mass-media – în sensul emancipator, al „rezistenței” față de mesajele care nu au un conținut educațional, ci dimpotrivă, afectează în sens negativ atitudinea și comportamentul moral al copiilor.

Bibliografie

A.Colin – L'évolution psychologique de l'enfant, Paris, (1941), revizuită in 1974

Anderson, D si P. Collins, – The Impact of Children’s Education: Television’s Influence of Cognitive Development, Office of Educational Research and Improvement, Department of Education, (1998)

Bourdieu, Pierre – Despre televiziune, Ed. Meridiane, Bucure;ti, (1998)

Bower, Robert – Televizion and the public, New York, (1973)

Children and mass-media/ Published by the Unternational Organization of Journalists – Prague, (1980)

The Child and the Socitey: The process of socialization – 4th Edition, New York, (1984)

Condor, Maria – Psihologia vârstelor, Editura Pro Universitaria, București, (2012)

Drăgan, Ioan – Paradigme ale comunicării de masă – Casa de Editura și Presă Șansa, București, (1996)

Jerome S. Brunner – Pentru o teorie a instruirii, Ed. Didactică si Pedagogică, București, (1970)

J. Piaget – Judecata morală la copil, Ed. Didactică și Pedagogică, București, (1980)

Marin, Tudor – Fundamentele Pedagogiei; Problematica Educației Contemporane/ Teoria și Metodologia Curriculumului, Ed. Pro Universitaria, București, (2013)

Muntean, Ana – Psihologia dezvoltării umane, Ed. Polirom, Iași, (2006)

Novak, Andrei – Sondajul de opinie, Ed. Oscar Print, București, (1998)

Silverstone, Roger – Televiziunea în viața cotidiană, Ed. Polirom, Iași, (1999)

Sion, G. – Psihologia vârstelor, Ed. Fundației România de mâine, București, (2006)

Șchiopu, Ursula – Dicționar de psihologie, Editura Babel, București, (1997)

Șchiopu U., Verza E. – Psihologia vârstelor, Editura Didactică și Pedagogică, București, (1997)

Verza E. – Psihologia vârstelor, Editura Hyperion, București, (1993)

Verza E. Verza, F.E. – Psihologia vârstelor, Editura Pro Humanitate, București, (2000)

Verza, Zlate, Golu, Psihologia copilului- manual cls a XI, Ed. Didactică și Pedagogică, București, (1993)

Virgiliu Gheorghe – Efectele micului ecran asupra minții copilului, Ed. Prodromos, București, (2007)

Virgiliu Georghe – Efectele televiziunii asupra minții umane și despre creșterea copiilor în lumea de azi: Ed.Prodromos, București, (2008)

ANEXA NR.1

1. Ce programe TV urmărești?

Desene animate

Filme

Muzică

Emisiuni despre natură

Știri

Altele……………………………………..

2. Cât de des te uiți la televizor?

Zilnic

În weekend

De 2-3 ori pe săptămână

Nu mă uit deloc

3. Câte ore pe zi te uiți la TV?

30 min

30-60 min

1-2 ore

Peste 2 ore

4. Care sunt eroii preferați din programele urmărite la TV:

Pozitivi

……………………………………………………………

Negativi

……………………………………………………………

5. Care sunt emisiunile tale favorite?

…………………………………………………………………………

6. Din care tipuri de emisiuni desprinzi:

– Ceea ce este frumos?………………………………………………………………….

-Ceea ce este adevărat?……………………………………………………….

7. Ce emisiuni ți-ar plăcea să vezi cel mai des la televizor?

Desene animate

Filme

Muzică

Emisiuni despre natură / viața animalelor

Știri

Altele……………………………………..

8. Ai un televizor în camera ta?

Da

Nu

ANEXA NR 2

1.Ce programe TV urmărește copilul dumneavoastră?

Desene animate

Filme

Muzică

Emisiuni despre natură

Știri

Altele……………………………………..

2.Cât de des privește copilul dumneavoastră la televizor?

Zilnic

În weekend

De 2-3 ori pe saptămână

Nu privește deloc

3. Câte ore pe zi privește la TV?

30 min

30-60 min

1-2 ore

Peste 2 ore

4. În ce moment al zilei privește copilul la TV?

Înainte de școală

Dupa școală

Altă variantă (vă rog să specificați)…………………………………….

5. Care sunt eroii preferați din programele urmărite la TV:

………………………………………………………………………….

6. Care sunt emisiunile favorite ale copilului dumneavoastră?

…………………………………………………………………………….

7. Copilul dumneavoastră are televizor în camera lui?

Da

Nu

7. În ce măsură considerați că televizotul influențează comportamentul moral al copilului?

Mare

Potrivită

Mică

Nu influențează deloc

ANEXA NR 3

Copiii din clasa dumneavoastră vă povestesc că se uită la TV?

Da

Nu

Nu știu

La ce emisiuni le face plăcere să privească la TV?

Desene animate

Filme

Muzică

Emisiuni despre natură/ viața animalelor

Emisiuni concurs

Știri

Alte emisiuni

Cât timp credeți că petrec copii zilnic, în fața televizorului?

30 min

30-60 min

Între 1 – 2 ore

Peste 2 ore

Nu știu

4. Știți în ce momente al zilei petrec cel mai mult timp în fața televizorului?

Dimineața

La prânz

Seara

Nu știu

5.Care considerați că sunt emisiunile preferate de către copii?

Desene animate

Filme

Emisiuni despre natură/animale

Emisiuni concurs

Știri

Altele (vă rog să specificați)…………………………………………………….

6. Pe baza experienței dumneavoastră didactice, în ce măsură considerați că emisiunile TV influențează dezvoltarea morală a copiilor ?

Mare

Potrivită

Mică

Nu influențează deloc

Bibliografie

A.Colin – L'évolution psychologique de l'enfant, Paris, (1941), revizuită in 1974

Anderson, D si P. Collins, – The Impact of Children’s Education: Television’s Influence of Cognitive Development, Office of Educational Research and Improvement, Department of Education, (1998)

Bourdieu, Pierre – Despre televiziune, Ed. Meridiane, Bucure;ti, (1998)

Bower, Robert – Televizion and the public, New York, (1973)

Children and mass-media/ Published by the Unternational Organization of Journalists – Prague, (1980)

The Child and the Socitey: The process of socialization – 4th Edition, New York, (1984)

Condor, Maria – Psihologia vârstelor, Editura Pro Universitaria, București, (2012)

Drăgan, Ioan – Paradigme ale comunicării de masă – Casa de Editura și Presă Șansa, București, (1996)

Jerome S. Brunner – Pentru o teorie a instruirii, Ed. Didactică si Pedagogică, București, (1970)

J. Piaget – Judecata morală la copil, Ed. Didactică și Pedagogică, București, (1980)

Marin, Tudor – Fundamentele Pedagogiei; Problematica Educației Contemporane/ Teoria și Metodologia Curriculumului, Ed. Pro Universitaria, București, (2013)

Muntean, Ana – Psihologia dezvoltării umane, Ed. Polirom, Iași, (2006)

Novak, Andrei – Sondajul de opinie, Ed. Oscar Print, București, (1998)

Silverstone, Roger – Televiziunea în viața cotidiană, Ed. Polirom, Iași, (1999)

Sion, G. – Psihologia vârstelor, Ed. Fundației România de mâine, București, (2006)

Șchiopu, Ursula – Dicționar de psihologie, Editura Babel, București, (1997)

Șchiopu U., Verza E. – Psihologia vârstelor, Editura Didactică și Pedagogică, București, (1997)

Verza E. – Psihologia vârstelor, Editura Hyperion, București, (1993)

Verza E. Verza, F.E. – Psihologia vârstelor, Editura Pro Humanitate, București, (2000)

Verza, Zlate, Golu, Psihologia copilului- manual cls a XI, Ed. Didactică și Pedagogică, București, (1993)

Virgiliu Gheorghe – Efectele micului ecran asupra minții copilului, Ed. Prodromos, București, (2007)

Virgiliu Georghe – Efectele televiziunii asupra minții umane și despre creșterea copiilor în lumea de azi: Ed.Prodromos, București, (2008)

ANEXA NR.1

1. Ce programe TV urmărești?

Desene animate

Filme

Muzică

Emisiuni despre natură

Știri

Altele……………………………………..

2. Cât de des te uiți la televizor?

Zilnic

În weekend

De 2-3 ori pe săptămână

Nu mă uit deloc

3. Câte ore pe zi te uiți la TV?

30 min

30-60 min

1-2 ore

Peste 2 ore

4. Care sunt eroii preferați din programele urmărite la TV:

Pozitivi

……………………………………………………………

Negativi

……………………………………………………………

5. Care sunt emisiunile tale favorite?

…………………………………………………………………………

6. Din care tipuri de emisiuni desprinzi:

– Ceea ce este frumos?………………………………………………………………….

-Ceea ce este adevărat?……………………………………………………….

7. Ce emisiuni ți-ar plăcea să vezi cel mai des la televizor?

Desene animate

Filme

Muzică

Emisiuni despre natură / viața animalelor

Știri

Altele……………………………………..

8. Ai un televizor în camera ta?

Da

Nu

ANEXA NR 2

1.Ce programe TV urmărește copilul dumneavoastră?

Desene animate

Filme

Muzică

Emisiuni despre natură

Știri

Altele……………………………………..

2.Cât de des privește copilul dumneavoastră la televizor?

Zilnic

În weekend

De 2-3 ori pe saptămână

Nu privește deloc

3. Câte ore pe zi privește la TV?

30 min

30-60 min

1-2 ore

Peste 2 ore

4. În ce moment al zilei privește copilul la TV?

Înainte de școală

Dupa școală

Altă variantă (vă rog să specificați)…………………………………….

5. Care sunt eroii preferați din programele urmărite la TV:

………………………………………………………………………….

6. Care sunt emisiunile favorite ale copilului dumneavoastră?

…………………………………………………………………………….

7. Copilul dumneavoastră are televizor în camera lui?

Da

Nu

7. În ce măsură considerați că televizotul influențează comportamentul moral al copilului?

Mare

Potrivită

Mică

Nu influențează deloc

ANEXA NR 3

Copiii din clasa dumneavoastră vă povestesc că se uită la TV?

Da

Nu

Nu știu

La ce emisiuni le face plăcere să privească la TV?

Desene animate

Filme

Muzică

Emisiuni despre natură/ viața animalelor

Emisiuni concurs

Știri

Alte emisiuni

Cât timp credeți că petrec copii zilnic, în fața televizorului?

30 min

30-60 min

Între 1 – 2 ore

Peste 2 ore

Nu știu

4. Știți în ce momente al zilei petrec cel mai mult timp în fața televizorului?

Dimineața

La prânz

Seara

Nu știu

5.Care considerați că sunt emisiunile preferate de către copii?

Desene animate

Filme

Emisiuni despre natură/animale

Emisiuni concurs

Știri

Altele (vă rog să specificați)…………………………………………………….

6. Pe baza experienței dumneavoastră didactice, în ce măsură considerați că emisiunile TV influențează dezvoltarea morală a copiilor ?

Mare

Potrivită

Mică

Nu influențează deloc