Influența Stilurilor Parentale Asupra Dezvoltării Personalității Si A Stimei DE Sine

INFLUENȚA STILURILOR PARENTALE ASUPRA DEZVOLTĂRII PERSONALITĂȚII

ȘI A STIMEI DE SINE

C U P R I N S

CAPITOLUL I – STILURILE PARENTALE

1.1. PREZENTARE GENERALĂ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3

1.2. DEFINIȚIILE STILULUI PARENTAL . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4

1.3. DESCRIEREA STILURILOR PARENTALE ȘI FAMILIALE . . . . . . . . . . . . . . . . 5

1.4. TIPOLOGII PARENTALE / TIPURI DE CONDUITĂ PARENTALĂ ȘI EFECTELE LOR ASUPRA PERSONALITĂȚII . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7

CAPITOLUL II – ASPECTE GENERALE PRIVIND FAMILIA

2.1. DEFINIREA FAMILIEI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10

2.2. SCURT ISTORIC AL VIEȚII FAMILIALE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11

2.3. EDUCAȚIA ÎN CADRUL FAMILIEI. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11

CAPITOLUL III – CARACTERISTICILE ȘI DEZVOLTAREA PERSONALITĂȚII

3.1. DEFINIREA PERSONALITĂȚII . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 12

3.2. FORMAREA ȘI DEZVOLTAREA PERSONALITĂȚII . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13

3.3. TRĂSĂTURILE DE PERSONALITATE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15

3.4. TIPURI DE PERSONALITATE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15

CAPITOLUL IV – STIMA DE SINE

4.1. DEFINIREA STIMEI DE SINE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 16

4.2. DEZVOLTAREA STIMEI DE SINE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17

4.3. COMPONENTELE STIMEI DE SINE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 18

4.3.1. IUBIREA DE SINE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 18

4.3.2. CONCEPȚIA DESPRE SINE . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .19

4.3.3. ÎNCREDEREA ÎN SINE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 19

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 21

CAPITOLUL I – STILURILE PARENTALE

1.1. PREZENTARE GENERALĂ

Teoriile psihologice arată că modul în care sunt crescuți copiii reprezintă o sursă importantă a problemelor psihologice din copilărie și de mai târziu în viață.

Dezvoltarea ființei umane este un proces care se întinde pe toată durata vieții și cuprinde o serie de modificări fizice, comportamentale, cognitive și emoționale. Pe parcursul acestui lung proces, oamenii dezvoltă atitudini și valori care le ghidează alegerile și relațiile cu cei din jur.

În ceea ce privește dezvoltarea emoțională, marea majoritate a adulților tineri vor avea o relație de tip adult cu proprii părinți, vor percepe grupul de colegi ca fiind mai puțin important în luarea deciziilor, vor simți empatie, își vor dezvolta propriul sistem de valori și, de asemenea, vor începe să arate celorlalți o imagine a personalității lor.

Descoperirea sinelui nu este deloc ușoară, deoarece tinerii sunt de cele mai multe ori bulversați de dorințe contradictorii.

Relațiile dintre părinți și copii se modifică în timpul adolescenței, însă părinții vor trebui să continue să ofere îndrumare și să fie un model de valori pentru tânărul adult.

De cele mai multe ori, părinții acceptă tacit idea că oamenii trec printr-o stare deosebită în adolescență, în care fiecare experimentează pe propria piele ce este viața. Însă acest lucru nu înseamnă că părinții trebuie să lase tânărul să învețe ce este viața prin nerezolvarea problemelor inerente care apar în relația copil-părinte sau în cazul în care se instalează depresia, să aștepte ca ea să se vindece de la sine, la fel cum nu ar trebui să se aștepte ca tânărul să recunoască deschis sau să admită că are o problemă. Diversele terapii de familie pot conduce la rezolvarea diferitelor probleme apărute în relația dintre părinți și adolescenți.

Părinții sunt cei care trebuie să ducă la îndeplinire nevoile de creștere și dezvoltare ale copiilor lor, atât din punct de vedere fiziologic, cât și psihologic. În cadrul familial, copiii dezvoltă aproape toate funcțiile (motorii, cognitive, afective). Întreaga dezvoltare morală, congnitivă sau afectivă este influențată de stilul adoptat în educație.

O atitudine prea protectoare sau ostilă a părintelui, poate forma un copil pasiv, neîncrezător în propriile forțe, excesiv de autocontrolat, timid, cu o stimă de sine scăzută, care va fi dependent de aprobarea adultului. Copilul poate fi lipsit de spontaneitate și creativitate datorită faptului că i-au fost blocate de către părinte.

Atitudinea extrem de autoritară a părintelui va forma o personalitate reținută, retrasă, neîncrezătoare în sine, pesimistă, care se va teme tot timpul că i se va întâmpla ceva rău și că urmează să fie pedepsit.

Atitudinea prea indulgentă va conduce la o personalitate nonconformistă, emotivă, activă, instabilă, uneori agresivă, datorită permisivității exprimării.

Atitudinea democratică se bazează pe reguli de comun acord acceptate de ambele părți va duce la formarea unei personalități sociabile cu încredere în propriile decizii.

1.2. DEFINIȚIILE STILULUI PARENTAL

Stilurile parentale reprezintă modele de educare desprinse din metodele aplicate de părinți în dezvoltarea și educarea propriilor copiii. Fiecare părinte își va lăsa amprenta asupra modului în care el înțelege să își crească copilul. 

Copiii învață pentru prima dată despre emoții în familie. Felul în care ceilalți interacționează cu ei, chiar din primele zile de viață, le transmite mesaje despre modalitatea de a exprima emoții, despre circumstanțele în care emoțiile pot fi exteriorizate și despre tipurile de acțiuni care pot fi realizate pentru a se adapta situațiilor care determină apariția emoțiilor. Tipul de relații dintre ceilalți și copii determină modul și măsura în care socializarea emoțională are loc (Schaffer, 2005).

Deși înțelepciunea populară sugerează că familia joacă un rol important în dezvoltarea copiilor, cercetările arată că este necesară identificarea acelor aspecte ale familiei care sunt relaționate cu dezvoltarea copiilor (Shek, Lee & Chan, 1998).

Studiile au arătat că dezvoltarea emoțională și socială a copiilor este puternic influențată de stilul parental (Landry, Smith, Swank, Assel & Vellet, 2001; Kaufman, Gesten, SantaLucia, Salcedo et al, 2000; Rossman & Rea, 2005).

Conceptul de stil parental a fost propus de Baumrind (1971; 1978) pentru a descrie interacțiunile dintre părinți și copiii lor (McBride – Chang & Chang, 1998), sugerându-se totodată și conceptualizări diferite ale stilului parental. Una dintre conceptualizări consideră stilul parental ca fiind descris pe un continuum, ceea ce indică faptul că un părinte poate avea, mai mult sau mai puțin, un anumit stil de interacțiune cu copilul lui. A doua conceptualizare a stilului parental este cea topologică, care consideră că părinții pot fi divizați în categorii de stil care nu se suprapun. Stilului parental a influențat profund cercetările privind comportamentele parentale și efectele lor asupra dezvoltării copiilor.

1.3. DESCRIEREA STILURILOR PARENTALE ȘI FAMILIALE

Potrivit literaturii de specialitate, există două direcții de abordare, care analizate împreună explică modul adaptativ sau dezadaptativ în care răspund adulții la provocările cotidiene, acestea referindu-se la stilul parental și la stilul familial.

Stilul parental sau stilul de parenting se referă la ansamblul comportamentelor și emoțiilor pe care parinții le au față de copiii lor și la modul în care părintele abordează relația cu copilul său. Stilurile parentale sunt definite în funcție de două elemente principale, și anume, gradul de căldură emoțională, adică capacitatea părintelui de a fi apropiat afectiv de copil, de a fi atent la nevoile și emoțiile sale și gradul de control exercitat asupra copilului prin stabilirea și respectarea regulilor, setarea limitelor.

În corelație cu funcțiile familiei, stilul parental se află în strictă concordanță atât cu funcția de socializare (control), cât și cu cea de solidaritate (afectivitate).

Stilul parental poate fi: adaptativ sau dezadaptativ. Cele adaptative sunt definite ca fiind percepția gradului scăzut de respingere și a gradului scăzut de supraprotecție parentală. Cele dezadaptative sunt definite ca fiind percepția gradului ridicat de respingere și a gradului ridicat de supraprotecție parentală.

Analizarea stilurilor parentale este deosebit de importantă pentru a înțelege mai bine problemele adultului.

Stilul familial se referă în primul rând, la procesul de influențare pe care îl exercită părinții asupra propriilor copii. Acesta pune accentul mai mult pe funcția de socializare a familiei și se referă la „păstrarea și transmiterea valorilor tradiționale, a modurilor de acceptare a regulilor sociale impuse, a atmosferei generale specifice familiei. Stilul poate fi imprimat de dominanta funcțional-nivelică: – uneori se impun calitățile instinctiv-pulsionale (în care calitățile biologice, aspectul vestimentar, maniera de exteriorizare a intimității sunt reprezentative); alteori poate domina motivația economică (asigurarea unui confort material deosebit: casă, mașini, obiecte de lux), în alte cazuri spiritualitatea impune tuturor membrilor un orizont axiologic înalt, dominat de valorile moral-cultural-religioase” (Mircea, 1994, pg. 68). Această perspectivă ne ajută să înțelegem felul în care se formează personalitatea sub impactul stilului familial, generând la persoana adultă adaptare sau dezadaptare, până la intrarea în psihopatologie în anumite cazuri.

Tiberiu Mircea se referă la stilul familial din perspectiva unei „caracterologii a familiei”, propunând o clasificare pe componentele extraversie/intraversie și mai ales pe acele trăsături, care prin accentuare, pot genera la adult personalitate accentuată sau chiar dezvoltarea unei tulburări de personalitate. 

Stilul familial extravert: membrii familiei sunt deschiși, comunicativi, încrezători, joviali;

Stilul familial introvert: membrii familiei sunt izolați, refuză relațiile cu ceilalți, prieteniile;

Stilul familial astenic: lipsa forței vitale, deficit de coeziune; lipsește voința și susținerea reciprocă, de asemenea lipsesc proiectele comune;

Stilul familial exploziv: o permanentă stare tensionată cu potențial impulsiv-agresiv;

Stilul familial suspicios: existența unor mari probleme de coeziune în interiorul familiei, care sunt mascate printr-o exagerare a grijii față de un potențial pericol din afară;

Stilul familial nesigur: membrii familiei au pronunțate tendințe anxioase, tendința spre izolare și evitarea contactului cu alte familii sau grupuri sociale, considerate primejdioase;

Stilul familial anancast: o rigiditate a relațiilor în cadrul familiei, formalism, obsesia regulilor și ordinii cu orice preț; comportamente ritualice, detașare și distanțare interpersonală și afectivă;

Stilul familial paranoiac: bazat pe rigiditate și suspiciune permanentă;

Stilul familial histrionic sau hiperexpresiv: caracterizat prin comportamente spectaculoase, orientate spre exterior.

1.4. TIPOLOGII PARENTALE / TIPURI DE CONDUITĂ PARENTALĂ ȘI EFECTELE LOR ASUPRA PERSONALITĂȚII

Specialiștii au ajuns la concluzia că modul în care părintele acționează în comportamentul, educația și disciplina copilului în copilarie va avea un impact puternic în formarea lui la maturitate.

Fiecare stil partental prezintă propriile lui avantaje și dezavantaje. Acestea nu depind în totalitate de personalitatea părintelui sau de modelul său educativ, ci și de o serie de alți factori, cum ar fi: gradul de cultură, condițiile sociale, profesiile părinților, modelele culturale și educative etc. Specialiștii au ajuns la concluzia că există două elemente principale care stau la baza stilurilor parentale: căldura și controlul. Căldura parentală are în vedere capacitatea părintelui de a fi apropiat de copil din punct de vedere afectiv, dar și de a-i arăta că este atent la nevoile și emoțiile sale.

În literatura de specialitate se vorbește despre control psihologic și control comportamental. Acesta din urmă se referă la  fixarea unor reguli și limite, precum și administrarea pedepselor în cazul în care adolescentul are un comportament indezirabil. Se pare că acest tip de control este considerat necesar în reglarea competențelor sociale în adolescență.

Literatura de specialitate propune cinci stiluri parentale: părintele protector, indiferent, autoritar, permisiv (indulgent) și democratic, în funcție de îmbinarea dintre gradul de apropiere față de copil și gradul de control exercitat.

Stilul parental protector – Caracterizarea părintelui protector:

Are tendința de a avea prea multă grijă de copilul/copiii lui.

Avantaje: Oferă copilului său protecție/securitate, deoarece îl vede ca pe o ființă lipsită de apărare, fragilă, care are nevoie în permanență de sprijin și de ajutor.

Dezavantaje: Acest stil va afecta copilului încrederea în sine, mai mult decât atât, acesta nu va fi capabil să facă nimic de unul singur. Părintele protector nu lasă copiii nicio clipă nesupravegheați, nici când aceștia devin adolescenți. De asemenea, acceptă cu greu momentul în care copiii încep să devină independenți.

Stilul parental indiferent (respingere sau neglijare) – Caracterizarea părintelui indiferent

Neglijează copilul, nu este preocupat de ceea ce face, uneori are impresia că acesta reprezintă o povară de care se poate lipsi.

Avantaje: Lipsa afecțiunii din partea familiei îl face mai rezistent la greutățile vieții.

Dezavantaje: Copilul crede că părerea lui nu contează prea mult, se simte lipsit de importanță, va dezvolta o stimă de sine redusă, iar când va ajunge la vârsta adultă nu va fi capabil să-și educe propriul copil și nici nu va fi preocupat să-l asculte. Va fi rigid, pragmatic, insensibil, apatic. Părinții indiferenți sunt desprinși de tot ceea ce se întâmplă în viața copilului. Copiii crescuți sub influența acestui stil parental sunt iresponsabili, nu au stimă de sine și nu sunt competenți din punct de vedere profesional.

Stilul parental autoritar – Caracterizarea părintelui autoritar

Îi impune copilului să urmeze respecte cu stictețe regulile existente, iar cea mai mică greșeală va fi însoțită de pedeapsă.

Părinții autoritari sunt reci și detașați de copiii lor, au așteptări exagerate de la aceștia și nu sunt receptivi la necesitățile lor.

Intenția copilului de a a-și manifesta independența conduce la apariția conflictelor.

Avantaje: Copilul devine ordonat, disciplinat și respectuos față de cei de care îi este teamă.

Dezavantaje: Toată viața se va ghida după regulile stricte, care i-au fost inoculate în copilărie, nu va găsi înțelegere față de cei care îi vor greși, comunicarea va fi una deficitară, va fi veșnic nemulțumit, deoarece se va teme că va putea greși. Oamenii de știință au ajuns la concluzia că un nivel scăzut al stimei de sine în copilărie are urmări negative tot restul vieții. În cazul stilului autoritar, copiii sunt ascultători și competenți, dar nu sunt fericiți și nici nu au încredere sau stimă de sine. 

D. Stilul parental permisiv (indulgent) – Caracterizarea părintelui indulgent:

Îi permite copilului să se manifeste așa cum dorește, fără a-i impune prea multe restricții.

Părintele pune accent pe libertatea de expresie (verbală/artistică) și se consultă cu copilul înainte de a lua decizii, de asemenea, manifestă căldură și interes față de tot ceea ce face acesta și rareori aplică pedepse. Are puține așteptări din partea copiilor lor, sunt mai receptivi la solicitările acestora și evită confruntarea.

Avantaje: Permite copilului să-și dezvolte o identitate proprie și să aibă o personalitate distinctă. Copilul se simte important, fapt ce determină creșterea nivelului stimei de sine. Acest stil parental stă la baza dezvoltării creativității și a capacității de a lua decizii.

Dezavantaje: Va întâmpina dificultăți în a înțelege rolul limitelor și al regulilor, prin urmare nu va ști să țină cont de ele. Copilul nu va mai face decât ce vrea el și nu va mai accepta sfaturi din partea părinților. În acest caz, părintele va fi depășit de situație. În cazul stilului permisiv copiii sunt nefericiți, adesea predispuși la probleme și au rezultate slabe la școală.

E. Stilul parental democratic (echilibrat) – Caracterizarea părintelui democratic:

Ține cont ca drepturile copilului să fie întotdeauna respectate,

Părintele stabilește reguli de care copilul trebuie să țină seamă și sunt receptivi la necesitățile copiilor. El manifestă înțelegere, este dispus să asculte nemulțumirile copiilor. În cazul în care așteptările nu îi sunt satisfăcute, părintele manifestă înțelegere, susținere și nu este un adept al aplicării de pedepse.

Părintele este indulgent, flexibil și deschis spre nou, este suficient de autoritar, dar și protector atunci când situația o cere.

Părintele este încrezător în capacitatea copilului de a lua unele decizii personale, manifestă căldură față de acesta și îl încurajaeză să fie independent.

Părintele este preocupat de binele copilului.

Avantaje: Copilul va dezvolta un echilibru emoțional, care mai târziu va sta la baza conturării dezvoltării personalității. El va ști să-și exprime punctul de vedere și să-i respecte pe ceilalți. Copilul învață să fie independent, iar când va deveni adult, va avea o personalitate puternică, o identitate bine definită, își va crea propriul drum în viață.

Dezavantaje: Se va adapta cu greu unui stil autoritar (pe care îl poate întâlni în școală, în grupurile de prieteni etc.), nu va accepta nedreptățile și va încerca să-și impună punctul de vedere, putând fi considerați blegi sau dimpotrivă, impertinenți.

Indiferent de stil, fiecare părinte va încerca să proiecteze în copilul lui anumite aspirații și dorințe pe care nu le-a realizat în viață. Unii adulți vor alege să repete modelul educației pe care l-au primit în familie, alții vor face exact contrariul, deoarece au fost nemulțumiți de proprii părinți.

CAPITOLUL II – ASPECTE GENERALE PRIVIND FAMILIA

2.1. DEFINIREA FAMILIEI

Cuvântul familie provine din termenul latin famulus care înseamnă sclav de casă. Familia este o formă socială de bază, realizată prin căsătorie sau concubinaj neformal, care unește un bărbat și o femeie (părinți) și pe descendenții acestora (copiii necăsătoriți).

Termenul de familie nu are un conținut și o sferă noțională bine circumscrise. El stă sub semnul a ceea ce Georgescu-Roegen (1979) numește noțiune înconjurată de o zonă de penumbre (p.112). O analiză a limbajului cotidian și a textelor scrise, relevă o varietate de conținut a termenului, mergând de la înțelesuri mai vagi atribuite de simțul comun, până la definiții mai exacte oferite de juriști. 

Definiția dată de G. Murdock (1949), arată că familia este un grup social caracterizat prin rezidență comună, cooperare economică și reproducție. Ea include adulți de ambele sexe, din care cel puțin doi au relații sexuale recunoscute (aprobate) social și au unul sau mai mulți copii, proprii sau adoptați, pe care îi cresc și îi îngrijesc.

C. Levi-Strauss (apud Damian, 1973) definește familia ca fiind un grup social ce își are originea în căsătorie, constând din soț, soție și copii sau alte rude, grup unit prin drepturi și obligații morale, juridice, economice, religioase și sociale (incluzându-le pe cele sexuale).

N. Damian (1973) se referă la familie ca la „un grup de rude prin căsătorie, sânge sau adoptare care trăiesc împreună, desfășoară o activitate economico-gospodărească comună, sunt legate prin anumite relații spirituale (ideologice și psihologice), iar în condițiile existenței statului și dreptului, și prin anumite relații juridice" (p.58).

V. Stănoiu și M. Voinea (1983), trecând în revistă mai multe definiții și comentându-le, oferă propria definiție: "Familia este un grup social realizat prin căsătorie, alcătuit din persoane care trăiesc împreună, au gospodărie casnică comună, sunt legați prin anumite relații natural-biologice, psihologice, morale și juridice și care răspund una pentru alta în fața societății" (p.16).

Familia reprezintă „o formă de comunitate umană alcătuită din doi sau mai mulți indivizi, uniți prin legături de căsătorie și/sau paterne, realizând, mai mult sau mai puțin, latura biologică și/sau cea psiho-socială (Mitrofan, Ciupercă, 1998, p. 17).”

2.2. SCURT ISTORIC AL VIEȚII FAMILIALE

Familiei îi revine principalul rol în procesul de socializare a copilului. Primele legături ale copilului sunt cu mama și ulterior, cu ceilalți membri ai familiei. Treptat, copilul odată ce crește intră în relații cu persoane care sunt în afara grupului familial, începe să se cunoască pe sine, dar și pe ceilalți din cadrul grupului. Totodată, copilul începe să înțeleagă ce se petrece în jurul său, intrând astfel într-un amplu proces de socializare. Modul în care familia reușește să-l formeze pe copil își va pune amprenta pe tot restul vieții sale.

Familia reprezintă cea mai importantă instituție a societății. Ea are rolul de a asigura copiilor mediul potrivit de afecțiune, dragoste și ocrotire. Studiul familiei s-a impus ca o necesitate în epoca modernă, deși preocupările în acest sens sunt foarte vechi, iar multiplele definiții care au fost emise până în prezent termenului de familie au încercat să evidențieze o serie de aspecte atât de ordin structural, cât și funcțional.

2.3. EDUCAȚIA ÎN CADRUL FAMILIEI

Educația trebuie să se manifeste în permanență ca o acțiune unitară, coerentă, iar implicarea acestui deziderat rezidă în strânsa legătură dintre familie și mediul educațional. Acest lucru impune ca părinții să fie parteneri egali în educația copilului. Dezvoltarea și educația copilului trebuie să fie o prioritate pentru părinți.

Familia și căminul, conviețuirea și cadrul conviețuirii laolaltă a părinților cu copiii lor, reprezintă școala primilor ani ai copilului în care trebuie să primească bazele temeinice ale viitoarei sale conștiințe, ale tuturor trăsăturilor care-l vor defini ca om integru în epoca maturității sale. Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale, deoarece ea influențează și modelează persoana umană.

Copilul își dezvoltă și consolidează aptitudinile în raport cu mediul în care trăiește. El primește primele noțiuni educative în cadrul familiei, apoi în colectivitate. Mama este prima care se ocupă de educația copilului, dar și primul model pentru copiii ei, însă și tatăl are un rol substanțial la formarea caracterului copilului. Sunt și cazuri în care, sarcina creșterii copiilor le revine bunicilor, aceștia dând dovadă la rândul lor de înțelegere și de multă înțelepciune. Educația copilului se bazează în general pe imitație; copilul înregistrează, asimilează și aude tot ceea ce percepe din mediul înconjurător.

Cercetările din domeniul psihologiei au arătat că primii ani de viață ai copilului constituie perioada cea mai propice pentru educație. S-a demonstrat că la varsta de 4 ani, un copil poseda jumătate, iar la 6 ani două treimi din inteligența unui adult. Maximum de receptivitate și de maleabilitate se înregistrează înainte de vârsta de 4 ani, perioada în care copiii aparțin părinților, bunicilor sau colectivităților de copii (creșe, grădinițe).

Cel mai important factor în dezvoltarea personalității copilului este mediul familial întemeiat pe un sistem de interacțiuni afective intense capabil să răspundă la necesitățile copilului, de a participa la elaborarea personalității și a imaginii sale de sine.

Cele mai importante deprinderi de comportament se formează în familie: respectul, sinceritatea, limbajul decent, onestitatea, politețea, ordinea etc.

De asemenea, modelul parental joacă un rol hotărâtor în formarea și educarea copilului.

CAPITOLUL III – CARACTERISTICILE ȘI DEZVOLTAREA PERSONALITĂȚII

3.1. DEFINIREA PERSONALITĂȚII

În literatura de specialitate, există o serie de definiții ale personalității, fiecare surprinzând o parte dintre aspectele acestui concept atât de vast.

  Înainte de a defini personalitatea trebuie să definim individul. Individ este un termen folosit pentru a desemna orice organism viu care apare în cursul evoluției biologice și ca rezultat al procesului de adaptare la mediu.

Personalitatea este ansamblul de caracteristici afective, emoționale, dinamice, relativ stabile și generale, ale felului de a fi al unei persoane în modul în care reacționează la anumite situații în care se regăsește. În marea majoritate a cazurilor, termenul personalitate nu acoperă aspectele cognitive ale comportamentului (inteligența, aptitudinile, cunoștințele). El vizează aspectele afective, emoționale, dinamice.

Comportamentul și gândirea sunt caracteristici ale persoanei și sunt unice pentru fiecare individ în parte.

Psihologia personalității nu trebuie și nu poate să neglijeze diferențele care există între indivizi, iar psihologia diferențială nu poate să ignore descoperirea unor asemănări între indivizi. De aceea, uneori întâlnim expresia „psihologia personalității și diferențială”, care le integrează în aceeași schemă logică.

3.2. FORMAREA ȘI DEZVOLTAREA PERSONALITĂȚII

O primă problemă a formării personalității o constituie, în concepția lui Gordon Allport, raportul dintre ereditate și învățare. Allport a susținut că personalitatea nu este o noțiune cu caracter general sau universal, ci particulară, specifică fiecărui individ în parte. În concepțiunea accepțiunea lui Allport, personalitatea, ca organizare a structurilor adaptative, începe odată cu nașterea ființei umane. Materiile prime ale personaității – somaticul, temperamentul și inteligența – sunt modelate prin educație.

Dezvoltarea personalitații are la bază patru factori importan: ereditari, constituționali, educaționali și sociali. O mare parte a teoriilor psihologice atribuie un rol esențial relației care se formează între părinți și copii, dar și modelului educațional în dezvoltarea patologică a personalității. Analizele teoretice se axează în mod deosebit pe transmiterea modelului comportamental de la părinți la copii, precum și pe asimilarea sa de către individ. Factorii determinanți în constituirea personalității adulte au la bază calitatea modelului educațional și relațiile care se stabilesc de-a lungul timpului între părinte și copil.

La formarea personalității concurează factorul social, factorul psihic și factorul organic, acesta din urmă acționând ca potențialitate. Factorul social și factorul psihic sunt factori de întreținere, de actualizare sau de reprimare și de modelare.

În opinia lui Freud, personalitatea este compusă din trei elemente: id-ul (sinele), supraeul (superego) și eul (ego): Id-ul constituie impulsurile noastre biologice, universale care cer satisfacere imediată; supraeul este conștiința, id-ul reprezentat în personalitate; eul este partea persoanei care este în contact cu realitatea.

Personalitatea se construiește prin învățare, aceasta trebuie să fie motivată și progresivă, prin diferențiere se crează comportamentul, mai bine zis un mod de comportament dinamic, rezultând un sistem bine conturat prin intermediul căruia acționează persoana având ca rezultat realizarea unei anumite personalități. Personalitatea parcurge două stadii principale: stadiul personalității de bază, care se formează prin interacțiunea primară a copilului cu familia; stadiul personalității individuale, care se formează prin interacțiunea cu grupurile sociale. 

Există o serie de teorii cu privire la factorii care determină conturarea personalității unui copil, printre acestea numărându-se: ereditatea, factorii sociali, educația și cultura.

Personalitatea reprezintă un set de calități opinii, gânduri, atitudini și idei pe care și le formează și însușește copilul încă din primii ani de viață.

Există teorii care susțin ideea că ereditatea este unul dintre aspectele esențiale care contribuie la dezvoltarea personalității individului. Specialiștii susțin că unele trăsături de personalitate sunt transmise genetic prin intermediul unor procese de natură biologică, încă din viața intrauterină.

Un alt factor important în dezvoltarea personalității copilului îl reprezintă mediul familial și influența părinților. De asemenea, copilul experimentează și o serie de stări, de sentimente, precum cele de frică, de anxietate, de furie, de timiditate etc. Absența unuia dintre părinți își pune amprenta atât asupra dezvoltării emoționale a copilului, cât și asupra personalității acestuia.

Factorii sociali includ grupurile de persoane cu care copilul intră în contact (de exemplu: prieteni, colegi, rude), dar și valorile religioase și spirituale pe care copiii le moștenesc de la părinți.

Factorii culturali și cei sociali contribuie în egală măsură la formarea personalității copilului. Modelarea personalității copilului depinde și de modul în care copilul asimilează din comportamentul părinților, la care este expus încă din primii ani de viață.

Educația este un factor important care își pune amprenta în configurarea personalității copilului, însă într-un procent mai mic decât cele menționate anterior, aceasta fiind esențială în special în modelarea comportamentului copilului.

Școala nu reprezintă pentru tineri doar asimilarea de informații, ci și socializare, comunicare, precum și învățarea unor reguli. Modul în care sunt tratați copiii de către profesori și colegi poate avea un impact puternic asupra dezvoltării personalității.

3.3. TRĂSĂTURILE DE PERSONALITATE

Cu toate că anumite aspecte ale personalității pot suporta anumite modificări, ca urmare a stimei de sine dobândite și a experienței acumulate de-a lungul vieții, personalitatea de bază se dezvoltă până la împlinirea vârstei de 3 ani.

Niciun individ nu seamănă cu altul și într-o oarecare măsură, acesta nu seamană nici cu părinții lui. Personalitatea ființei umane este unică și se manifestă încă din primele luni de viață.

Cel mai important factor care modelează personalitatea copilului sunt percepțiile părinților și reactiile acestora față de manifestările de personalitate ale copilului. Aceste trăsături de personalitate se manifestă instinctiv și se modelează prin interacțiunea cu membrii familiei, cu prietenii de joacă ai copilului și mai ales cu părinții.

Sociabilitatea reprezintă o trăsătură de personalitate, dar în același timp, presupune și o serie de reguli care se pot învăța. O condiție pentru o viață normală, o reprezintă adaptabilitatea. Sensibilitatea este o altă caracteristică importantă a personalității. O altă trăsătură importantă de personalitate o reprezintă ambiția, însă pentru a deveni una pozitivă aceasta trebuie modelată.

3.4. TIPURI DE PERSONALITATE

După aspectele structural – funcționale și finalitatea adaptativă a personalității, distingem următoarele tipuri:

personalități imature psihologic și social – structuri psihice, componente psihice, absența corelației logice dintre ele, funcționalitate neeficientă, situațională, imprevizibilă, inegală și capacități extrem de scăzute la situațiile comune și, mai ales, la cele noi;

personalități mature psihologic și social – mare complexitate structural-funcțională, adaptare suplă și flexibilă la cele mai diverse situații, eficiență sporită;

personalități accentuate – caracteristici ce ies din comun, mai acute față de media populației, manifestă tendința de a aluneca în anormal, fără a deveni anormale, afectând serios capacitățile adaptative ale individului.

personalități destructurate – se deosebesc total de media populației, incapabile de a se adapta solicitărilor și împrejurărilor vieții.

Psihologii s-au centrat pe definirea personalității mature (cea imatură fiind dedusă prin opoziție); de asemenea, personalitatea accentuată este o expresie mai slabă a personalității destructurate.

CAPITOLUL IV – STIMA DE SINE

4.1. DEFINIREA STIMEI DE SINE

Cuvântul stimă provine din termenul latin ce înseamnă a aprecia, a evalua și înseamnă cum ne apreciem pe noi înșine. 

Stima de sine este un concept semnificativ în diverse domenii ale psihologiei: socială, clinică, a sănătății, a personalității, a dezvoltării. Medicul, filosoful și psihologul american William James a fost primul care a utilizat și a analizat conceptul de self esteem: Stima de sine este de două feluri: satisfacția și nemulțumirea de sine. În opinia lui William James, stima de sine este rezultatul raportului dintre succesele unei persoane și pretențiile acesteia.

Potrivit Dicționarului de Psihologie, stima de sine este o trăsătură de personalitate în raport cu valoarea pe care un individ o atribuie persoanei sale. Pe linia teoriilor echilibrului, stima de sine este definită ca o funcție a raportului dintre trebuințele satisfăcute și ansamblul trebuințelor resimțite. Pe linia teoriilor comparației sociale, ea este definită ca rezultatul comparației pe care o efectuează subiectul între el însuși și alți indivizi semnificativi pentru el.

SCALA ROSENBERG este un instrument orientativ prin care se poate evalua, relativ ușor, stima de sine.

În general, psihologii definesc stima de sine ca fiind rezultatul estimării propriei valori, care se manifestă ca satisfacție sau insatisfacție, pe care individul o asociază imaginii de sine, conștient sau nu. Alfred Adler, primul psiholog care a creat o teorie holistă a personalității, încercând să țină cont de toate influențele fundamentale care marchează viața individului, consideră că „măreția omului apare când el începe să se vadă așa cum este”. În fecare zi luăm decizii influențate de nivelul stimei de sine, pe de-o parte și, pe de altă parte, dovedim celor din jur nivelul stimei noastre de sine.

4.2. DEZVOLTAREA STIMEI DE SINE

Stima de sine reprezintă o latură umană sensibilă și în același timp schimbătoare. Pe parcursul vieții, oamenii pot cunoaște atât valori ridicate ale stimei de sine, dar și foarte scăzute. Atunci când imaginea individului este prea pozitivă sau prea negativă, nivelul stimei de sine escaladează limitele normalității, iar comportamentul acestora capătă valențe extreme.

Stima de sine este o evaluare emoțională proprie asupra sinelui, este, de asemenea, o judecată a propriei persoane, însoțită adesea de anumite atitudini și comportamente personale. Stima de sine include convingeri, ca de exemplu: sunt/nu sunt capabil, sunt/nu sunt important, dar și emoții precum disperare, mândrie, rușine, entuziasm, satisfacție etc.

O stimă de sine scăzută este văzută ca o problemă, deoarece individul poate să ajungă să creadă despre sine că nu merită să fie iubit, se consideră inadecvat sau incompetent, consideră că părerile lui nu contează și are impresia că el nu este important. Odată formate aceste păreri despre propria persoană, ele vor duce la alte evaluări negative despre sine și la comportamente care îi pot pune în pericol sănătatea.

Stima de sine scăzută îi poate face pe adolescenți să sufere și să renunțe mai ușor atunci când au un eșec sau să reacționeze mai intens la situațiile stresante. Stima de sine scăzută a părinților poate influenta dezvoltarea copiilor. Adesea, stima de sine scăzută se datorează evenimentelor traumatice ale copilăriei, precum separarea pentru o perioadă mai mare de timp de părinți, neglijarea sau abuzul.

Stima de sine crescută ne poate ajuta să facem față cu ușurință situațiilor dificile, precum respingerea sau eșecurile. Un nivel ridicat al stimei de sine se asociază de obicei, cu o bună stare de sănătate mintală.

Stima de sine se bazează pe credințe, pe afirmații despre sine („sunt competent”, „sunt valoros” sau „sunt un ratat”, „sunt un ineficient”) și pe emoțiile sau sentimentele asociate cu aceste credințe (mândrie, control, triumf și, respectiv rușine, neputință, disperare). Prima manifestare a unei stime de sime optime este, deci, un dialog interior pozitiv. Aceasta determină implicit un sentiment de control al propriei existențe. Oamenii care au părere bună despre propria persoană, tind să se perceapă ca fiind eficienți și să fie înclinați către căutarea unei soluții (adică nu se resemnează cu ușurință). O imagine de sine pozitivă ajută la receptarea constructivă a criticii și la curajul de a afirma propria opinie, chiar dacă acest lucru presupune contrazicerea altor persoane.

4.3. COMPONENTELE STIMEI DE SINE

Indivizii încearcă să mențină sau să-și crească stima de sine, indiferent dacă prezintă o stimă de sine crescută sau scăzută. Cei care dau dovadă de stimă de sine scăzută, le este foarte greu să critice pe altcineva și de aceea, mulțe persoane aleg să evite promovările, deoarece nu pot suporta perspectiva de a fi autoritar și de a fi nevoit să critice alte persoane. Persoanele cu stimă de sine scăzută nu își acordă suficient timp.

Stima de sine se bazează pe trei componente, și anume: încrederea în sine, concepția despre sine și iubirea de sine. Între cele trei componente ale stimei de sine există legături de interdependență: iubirea de sine conduce la o concepție favorabilă despre sine, care la rândul său, influențează pozitiv încrederea de sine.

Psihoterapeutul Nathaniel Braden spune că “stima de sine este înainte de toate, o experiență. Înseamnă să vezi că poți face provocărilor, să ai încredere în capacitatea ta de a gândi, de a învăța, de a alege, de a lua decizii, de a te adapta la schimbări… Și înseamnă să știi că meriți fericirea.”

4.3.1. IUBIREA DE SINE

Iubirea de sine este elementul cel mai important, deoarece a ne stima înseamnă a ști să ne evaluăm. Iubirea de sine nu impune nicio condiție: ne iubim așa cum suntem, cu defecte și limite. Această iubire nu depinde de performanțele noastre, ci ne arată cât de puternici suntem, chiar și atunci când suferim eșecuri și înfrângeri. Ea nu ne ferește de suferință sau de îndoială când întâmpinăm dificultăți, dar ne apără de disperare. Iubirea de sine depinde, în mare parte, de dragostea pe care ne-a împărtășit-o familia în perioada copilăriei, dar și de afectivitatea care ne-a fost dăruită. 

Atunci când iubirea de sine lipsește, toate domeniile vieții suferă: relațiile de cuplu și cele interpersonale, viața profesională, sănătatea și aspectul fizic etc. Nu putem să trăim o viață în care să fim împliniți și fericiți dacă nu avem o relație pozitivă cu noi înșine.

4.3.2. CONCEPȚIA DESPRE SINE

Concepția despre sine este o formă de autoevaluare, care se formează în interiorul familiei. Formarea unei concepții despre sine pozitivă este prioritară.

Conceptul de sine poate fi considerat un sistem organizat de scheme despre sine. Totuși, el funcționează diferențiat, în funcție de fiecare situație. Imaginile subiective despre noi înșine pe care le asumăm, reprezintă output-ul cognitiv al conceptului de sine și sunt valabile și dependente de situațiile specifice. Diferitele părți ale conceptului de sine pot funcționa relativ independent, producând astfel nesfârșita diversitate a experiențelor subiective în situații din cele mai diverse.

Concepția despre sine suferă modificări pe parcursul timpului, odată cu trecerea individului prin perioada copilăriei, a adolescenței, a maturității, cât și sub influența unor factori interiori sau exteriori. Ea include stima de sine, identitatea, valorile, convingerile, care de multe ori ne influențează comportamentul și abilitățile. Este important ca, în fața provocărilor, concepția despre sine să fie durabilă și puternică.

Concepția despre sine se referă la propria noastră părere despre noi înșine, la identificarea calităților și defectelor noastre, la propriile noastre convingeri legate de propriul potențial și propriile limite. Această concepție se formează pe toată durata copilăriei, în funcție de așteptările pe care le au părinții de la copiii lor.

4.3.3. ÎNCREDEREA ÎN SINE

Încrederea în sine își are rădăcinile în tipul educațional oferit de familie și școală. Încrederea în sine depinde în mare măsură de capacitatea individului de a face anumite lucruri. Ea nu depinde doar de educația pe care individul a primit-o în cadrul familial, ci și de experințele pe care acesta le-a trăit de-a lungul timpului. Altfel spus, încrederea în sine are la bază și o doză de incertitudine.

Încrederea în sine se bazează pe conștientizarea propriilor cunoștințe și competențe într-un anumit domeniu, pe rezultatele pozitive obținute anterior și este întreținută prin abordarea treptată a altor experiențe, în scopul de a fixa și transfera competențele, precum și pentru a descoperi alte competențe de care nu eram conștienți. 

Este important ca experiențele noi să fie abordate treptat, deoarece eșecurile repetate la experiențe noi pentru care nu reușim să găsim o explicație pot avea efecte negative asupra încrederii în sine și a stimei de sine. Dacă suntem flexibili și putem recadra acțiunile și experiențele noastre, astfel încât să vedem partea bună, pozitivă a lucrurilor și să învățăm ceva din ceea ce ni se întâmplă, reușim să ne construim încrederea în sine și să ne întărim stima de sine. Convingerile noastre ne dirijează comportamentele, de aceea este important să păstrăm acele convingeri care sunt bune pentru noi și ne ajută să ne schimbăm cadrele de referință. Abordarea unei situații dintr-o altă perspectivă ne permite să ne schimbăm reacțiile, să dezvoltăm comportamente noi, mai adecvate situației prezente și să obținem astfel rezultate mai bune în viață.

Fiecare ființă umană este unică. Imaginea de sine ne influențează comportamentele, de aceea este important ca oamenii să dezvolte convingeri realiste despre ei înșiși. Lipsa încrederii în sine și în propriile acțiuni reprezintă cele mai frecvente probleme cu care oamenii se confruntă de-a lungul vieții. Cei care prezintă o stimă de sine pozitivă vor avea implicit și o percepție pozitivă despre propriile lor acțiuni.

Încrederea în sine se bazează pe rezultatele concrete obținute în trecut de fiecare individ, pe experiențele sale reale trăite care-l vor ajuta să anticipeze și să identifice cu ușurință rezultatele la care să se aștepte în viitor.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. https://ro.scribd.com/doc/97462183/chestionar-stiluri-parentale

2.http://www.psyevolution.ro/index.php/noutati-menu/item/20-stilurile-parentale-si-influenta-acestora-asupra-dezvoltarii-copiilor

3.Irfan, U. (2011). Impactul Stilurilor Parentale Asupra Stării de Bine Psihologice a Tinerilor. Jurnalul Român de Psihologie, Psihoterapie și Neuroștiințe (http://www.irscpublishing.com/wp-content/uploads/2011/06/2Impactul-Stilurilor-de-Parenting-asupra-starii-de-bine-psihologice-a-tinerilor-adulti.pdf, Volumul 1 (nr. 1))

4.https://eusuntalinarea.wordpress.com/

5.http://playfullearning.ro/articol/efectele-controlului-parental-asupra-adolescenților

6.https://ro.wikipedia.org/wiki/familie

7.http://www.academia.edu/4366281/sociopsihologia_și_antropologia_familiei

8.Vasile, D., L., (2007), Introducere în psihologia familiei și psihosexologie, Editura Fundația România de Mâine, București

9.http://biblioteca.regielive.ro/cursuri/psihologie/psihologia-relatiilor-de-cuplu-si-a-familiei-280736.html

10.https://ro.scribd.com/doc/26366668/rolul-familiei-in-educarea-copilului

11.http://biblioteca.regielive.ro/cursuri/psihologie/psihologia-personalitatii-8300.html

12.Larousse, (2006), Marele dicționar al psihologiei, Editura Trei, București

13.Pavelcu, V., (2002), Cunoașterea de sine și cunoașterea personalității, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca

14.http://www.romedic.ro/dezvoltarea-personalitatii-la-copii-si-adolescenti-0M10790

15.https://ro.scribd.com/doc/17223061/ipostazele-psihicului

16.André, C., (2009), Imperfecți, liberi și fericiți, Practici ale stimei de sine, Editura Trei, București

17.http://ultrapsihologie.ro/ultrapsihologie/stima-de-sine-definire-si-tipologie

18.https://ro.scribd.com/doc/298376095/stima-de-sine

19.Revista Psihologies, nr. 83, mai 2015

20.http://www.ursula-sandner.com/iubirea-de-sine-si-cum-o-dobandesti

21.http://www.psih.uaic.ro/~sboncu/romana/curs_psihologie_sociala/curs31.pdf

22.http://www.sfatulmedicului.ro/psihologie-si-psihoterapie/imaginea-de-sine-stima-de-sine-si-increderea-in-sine_34

23.Golu, M., (2005), Dinamica personalității, Editura Paidea, București

24.Zlate, M. (2006). Fundamentele psihologie, București, Editură Universitară

25.Iliescu, I., Sulea, C, (2015), Tratat de psihodiagnostic al personalității, Editura Polirom, București

26.Glăveanu, S., (2012), Competența parentală. Metode de conceptualizare și diagnoză, Editura Universală