Influenta Stilului de Atasament Asupra Satisfactie In Cuplu
=== e242833aa7acef10dcafc63a1503d9e55ed5c3fd_511260_1 ===
Introducere
Familia este instituția fundamentală în toate societățile și reprezintă o formă de comunitate umană alcătuită din doi sau mai mulți indivizi, uniți prin legături de căsătorie și/sau paterne, realizând, mai mult sau mai puțin, latura biologică și/sau latura psiho-socială (I. Mitrofan, 1991). Familia reprezintă una din cele mai vechi forme de asociere umană. În cadrul familiei, fiecare individ dobândește caracteristicile care îl vor defini ca persoană. Familiei i se acordă o atenție sporită deoarece, pe lângă faptul că este una din cele mai vechi forme de comuniune interumană, familia influențează și modelează persoana umană, fiind considerată de majoritatea cercetătorilor din domeniul psihanalizei, al psihologiei sociale și sociologiei ca fiind superioară celorlalte grupuri sociale.
Structura familială este reprezentată de anumite cerințe funcționale, care organizează modurile în care membrii familiei interacționează, o familie fiind un sistem ce operează prin intermediul anumitor pattern-uri tranzacționale. Aceste pattern-uri sunt menținute prin două tipuri de constrângeri:
1. Constrângeri generice, care se referă la regulile universale ce guvernează organizarea familiei, precum o ierarhie a puterii și o complementaritate a funcțiilor: copiii nu au aceleași niveluri de autoritate ca cele ale părinților, iar părinții au nevoie de o interdependență pentru a acționa ca o echipă.
2. Constrângeri idiosincratice, referitoare la așteptările reciproce ale membrilor familiei. Aceste așteptări se construiesc în timpul negocierilor, implicite sau explicite, dintre membrii familiei și de regulă apar în micile evenimente zilnice, fiecare dintre membrii familiei contribuind la dezvoltarea acestor expectații.
Schimbările sociale, economice, culturale au influențe majore asupra vieții de cuplu. Deși studiile au reflectat o legătură semnificativă între căsătorie și starea de bine – mai mult, au indicat chiar prevenirea sau încetarea comportamentelor de risc, cum sunt fumatul, nutriția incorectă, consumul de alcool sau de droguri – se înregistrează la nivel mondial creșterea frecvenței cuplurilor consensule, creștere ratei divorțialității, schimbările în distribuția rolurilor și în zonele de putere/influență în cuplu. Toate acestea au posibile efecte în satisfacția maritală. Asemenea efecte își pot găsi răspunsul în modelele parentale și în tipul de atașament al individului.
Este deja o evidență în comunitatea științifică faptul că intrarea femeilor în categoria populației active pentru muncă și schimbările produse în structura familiei tradiționale au adus deformări ale modelelor de atașament. Atașamentul este un proces ce nu se limitează la perioada copilăriei, ci însoțește individul toată viața, chiar dacă figura de atașament poate varia de-a lungul existenței. Astfel, atașamentul devine o legătură social-umană profundă și constituie nucleul relațiilor ulterioare pe care subiectul le va dezvolta în existența sa, inclusiv al relațiilor de tip marital. Pe baza stilului de atașament se pot emite predicții cu privire la dispoziția individului de a experimenta și a se raporta la dificultăți, precum și înclinațiile individului de a căuta sau respinge ajutorul în caz de tristețe.
Analizând modelele preluate de copii de la părinții lor și utilizarea lor ulterioară, în viața de adult, se observă legătura indisolubilă dintre comportamentele și atitudinile individului și modelele parentale, indiferent de atitudinea față de ele: apreciere, acceptare, contestare, asimilare sau excludere. În nici un caz alegerea nu este liberă. Cu cât modelele sunt mai contestate, cu atât ele își vor manifesta mai puternic influența. Copiii, deveniți adulți vor încerca din răsputeri o atitudine reparatorie, afectând atât libertatea de a alege, cât și imaginea de sine.
Obiectivul general al lucrării este să investigheze modul în care satisfacția maritală este influențată de tipul de atașament. Pentru susținerea acestui obiectiv am studiat literatura de specialitate și am prezentat, în partea de fundamentare teoretică a lucrării conceptul de satisfacție maritală și teoriile care explică acest concept. De asemenea, am adus în discuție teoriile cu privire la atașament și stilurile de atașament. Importanța modelelor parentale și modul în care acestea funcționează în viața individului reprezintă, de asemenea, o parte importantă, ca și mecanismele de reglare emoțională caracteristice funcționării partenerilor în cuplu.
Cercetarea desfășurată s-a bazat pe câteva ipoteze: existența unei legături corelaționale semnificative între tipul de atașament și satisfacția maritală.
Capitolul 1
Aspecte teoretice ale psihologiei de cuplu
Istoria cuplului si a familiei
Noțiunea de cuplu a apărut în Franța în secolul al XII-lea, pentru a desemna uniunea dintre un bărbat și o femeie. Aceasta a coincis cu debutul căsătoriei religioase, fondate pe consimțămantul partenerilor.
Cuplul este definit, în general, ca o pereche sau reunire de două persoane bazată pe o legătură constantă sau datorată unei apropieri momentane. În ambele cazuri, însă, uniunea trebuie să funcționeze, chiar dacă acest lucru este adesea dificil. Cuplurile accidental formate, fără trecut și fără viitor, fac obiectul de studiu al psihologiei sociale. În contextul psihologiei cuplului și familiei se acordă un interes deosebit cuplurilor care tind să se mențină în timp, în care se dezvoltă relații intime, partenerii stimulandu-se și potențandu-se reciproc. Mult timp, cuplul a fost înțeles ca fiind dependent de caracteristicile individuale stabile ale membrilor unei diade. Abordările mai recente definesc cuplul ca o entitate supra-individuală, sistemică și organică, caracterizată prin cauzalitate mutuală, interdependență, nonrepetiție. Dacă în secolul trecut „cuplul” desemna exclusiv soțul și soția, astăzi, accepțiunea lui s-a diluat, s-a lărgit mult, ea incluzand și cuplurile premaritale, consencuale sau homosexuale.
În sens restrâns, cuplul constă în complementaritatea bărbat-femeie, exprimată în toate
aspectele vieții lor cotidiene, în care afectivitatea, comunicarea și satisfactia apar ca fiind centrale. În sens larg, cuplul reprezintă matricea concomitent biologică, emoțională, culturală și socială, care în condițiile rupturii definitive a legăturii sexualitate-procreare, rezultată din reunirea unor diferiți parteneri (bărbat-femeie, bărbat-bărbat sau femeie-femeie) între care există relații afective și/sau sexuale și un puternic interdeterminism mutual.
Cuplul îți poate satisface multe nevoi de bază. Cu toții avem nevoie de interacțiuni fizice zilnic, însemnând familiaritate și apropiere. Avem nevoie permanent de această interacțiune pentru a ne cunoaște reciproc, dar mai ales pentru a cladi relații de durată cu oamenii care ne cunosc și pentru care cuvintele au relevanță.
Ne sunt necesare siguranța și libertatea pe care ni le aduc relațiile stabile.
Avem nevoie de provocarea angajamentelor pe termen lung, de o poveste durabilă, profundă, dificilă pe alocuri, dar care să merite cu prisosință orice efort.
Tipuri de familie
Cercetatorii au constatat ca familiile pot fi analizate după mai multe criterii de clasificare , acestea fiind prezentate astfel:
1. după numărul de parteneri care formează familia:
a. familii monogame, între un bărbat și o femeie. În cadrul monogamiei, putem diferenția alte trei tipuri, cu diferite forme de organizare: familia nucleară, familia extinsă și familia mixtă:
– familia nucleară – formată din cei doi soți și copiii lor, care sunt necăsătoriți și care locuiesc împreună, acești copii fiind proprii sau adoptați. Acest tip de familie este cel mai frecvent întâlnit în toate societățile, deoarece el permite o legătură mai strânsă între membrii familiei, relații democrate și stabilirea propriilor reguli de funcționare familială. Într-o familie nucleară, gradul de intimitate mare, stilul de viață este caracterizat prin concentrare afectivă, comunicațională, independență, posibilitate de autoconducere și autodezvoltare, prezentând posibilități crescute de asigurare a suportului emoțional, de satisfacere a nevoilor de securitate, de protecție și de apartenență ale fiecărui membru, precum și a nevoilor de comunicare;
– familia extinsă – formată din mai mulți membri ai familiei care locuiesc în același spațiu și care reprezintă două sau trei generații: frați, părinți, bunici, copii și nepoți. Acest tip de familie subordonează familia nucleară și, de cele mai multe ori ,este format din două sau mai multe familii nucleare.
– familia mixtă – este alcătuită din căsătoria dintre doi părinți singuri/divorțați, cu copii proprii și, uneori, copii comuni. În cadrul acestui tip familial, există relații de frăție vitregă/alianță, cu coabitare în același spațiu în cadrul căreia pot apărea anumite dificultăți de adaptare între frații vitregi și naturali, și între părinții vitregi și copii.
b. familii poligame, la rândul lor fiind de două tipuri: familii poliandrice, în cadrul cărora există mai mulți parteneri bărbați, femeia având dreptul să se căsătorească cu mai mulți barbați și familii poliginice, unde bărbații au dreptul de a-și alege mai multe soții, existând mai multe partenere femei, numărul copiilor în astfel de familii este mult mai mare decât în familiile monogame.
2. după numărul de părinți care intră în alcătuirea familiei:
– familii biparentale, în care există ambii părinți; la rândul lor, acestea pot fi formate din părinții naturali ai copilului sau ai copiilor sau pot fi familii mixte sau reconstituite;
– familii monoparentale în care există doar un singur părinte alături de copii. Este o structură familială asimetrică, formată dintr-un părinte și copilul/ copiii său/săi, această situație fiind datorată decesului unui părinte, prin divorț, prin abandonarea familiei de către un părinte, prin adopția realizată de o persoană singură, prin decizia părintelui de a nu se căsători, sau prin nașterea unui copil dintr-o relație liberă, mai ales în cazul părinților adolescenți.
3. după numărul copiilor ce o formează:
– familia fără copii, este constituită dintr-un cuplu căsătorit care nu are încă sau nu va avea copii. Acest tip de familie este în număr din ce în ce mai mare, deoarece apare tot mai frecvent fenomenul de întârziere al momentului nașterii unui copil în cuplu conjugal, printe motivele principale regăsindu-se dorința partenerilor de a se bucura de intimitatea lor o perioadă mai lungă de timp, pentru a putea testa stabilitatea relației lor, din dorința de a se realiza pe plan economic, financiar, de exemplu obținerea unui serviciu, achiziționarea unei locuințe etc. Alți factori ar putea fi: stresul ridicat de la locul de muncă, ducând astfel la scăderea a intimității în cuplu, reorientarea femeilor spre viața profesională, astfel având loc amânarea rolului matern.
– familia cu un copil este foarte frecventă. Este tipul de familie care împlinește nevoia de paternitate a cuplului conjugal. Este un tip de familie funcțională, echilibrată, în cadrul căreia copilul se dezvoltă normal, uneori simțind nevoia unui frate sau a unei surori, iar în cazul existenței unui văr sau a unei verișoare, aceștia pot substitui rolul fratelui sau a surorii inexistente. În funcție de atenția acordată de părinți, copilul poate devein răsfățat. În anumite cazuri, părinții își investesc, emoțional, toate resursele asupra singurului lor copil, iar acesta poate să rămână în această stare de copil pentru mai multă vreme, deși, fizic, devine adult. În anumite cazuri, copiii pot dezvolta un atașament exagerat față de unul dintre părinți, sau față de ambii părinți, fapt ce poate determina pe viitor dificultăți în asumarea rolului de viitori parteneri în relațiile lor ulterioare cu alte persoane;
– familia cu doi copii este un tip de familie care prezintă un mare avantaj, datorat faptului că frații învață să se accepte, să se iubească, să colaboreze și să negocieze între ei, astfel rolurile în casă putând fi împărțite, iar copii sunt învățați cu dieferite responsabilități adaptate vârstei lor. Între cei doi frați apare frecvent fenomenul de competiție, axat mai ales pentru dragostea părinților, dar și pentru resursele materiale, financiare, această competiție fiind mult mai evidentă atunci când frații sunt apropiați ca vârstă. Această competiție nu este negativă, ci stimulează abilitățile de negociere și de a face față în societate, unde copilul se va confrunta cu diverse situații;
– familia cu trei sau mai multi copii este mai mai redusă ca frecvență de apariție în societatea actuală.
4. după orientarea sexuală a celor doi parteneri:
– familii heterosexuale – în care ambii parteneri sunt heterosexuali. Este familia cea mai frecvent întâlnită în societate, și prezintă cel mai mare interes;
– familii homosexuale – în care cei doi parteneri sunt de același sex.
Există și anumite forme alternative ale mariajului, în această categorie regăsindu-se coabitarea sau uniunea liberă. Aceasta reprezintă un mod specific de a trai al cuplurilor heterosexuale în afara contractului căsătoriei, având ca scop principal dorința cuplurilor de a nu se conforma în fața constrângerilor sociale ale unor cadre tradiționale rigide, încercând evitarea situațiilor de blocare a dezvoltării personale datorită prezenței celuilalt și satisfacerii atât a nevoii de dependență, cât și de identificare cu cea de autonomie. Coabitarea sub forma uniunii libere permite o implicare afectivă deplină, fără a conta aspectul contractual al relației, asigurând libertatea de exprimare a propriilor nevoi și de manifestare, pe măsura satisfacției nevoilor autentice de a fi împreună, fiind o sursă afectivă necondiționată.
Teorii in psihologia de cuplu
Familia ca realitate socială complexă este subiect și obiect a numeroase cercetări inter și multi-disciplinare, așa cum arată I. Mitrofan și C Ciuperca (1998, p. 143), între care cele de psihologie socială, sociologie, antropologie, psihoterapie și psihopatologie dețin poziții prioritare. Ca urmare, o serie de paradigme, fiecare cu concepte, metode proprii de investigare, cu virtuți și limite, încearcă să explice funcționalitatea familiei. În prezentarea acestei teme, am optat pentru clasificarea realizată de I. Mitrofan și C. Ciuperca (1998, p. 143-163), dar informațiile au la bază mai multe surse de informații (P. Iluț, 2005, A. Băran-Pescaru, 2004 ș.a.).
1. Teoria dezvoltării (ciclurilor vieții)
Teoreticienii dezvoltării tratează ciclurile vieții individuale și familiale în termeni de stadii specifice. Schema ciclurilor vieții familiale, elaborată de R. Hill (1970) precizează intervalele de timp în care se produc schimbări în dezvoltarea familiei. Aceste stadii sunt următoarele (cf. I. Mitrofan, C. Ciuperca, 1998, p. 144):
– stadiul inițial al relațiilor familiale ale cuplului fără copii – cuplul este dominat de expansiunea dorinței de întreținere a confortului afectiv;
– stadiul vieții cuplului cu copii preșcolari – este stadiul în care se (re)stabilesc regulile de bază ale vieții conjugale, zonele de toleranță și intoleranță în creșterea copiilor care sunt încă mici;
– stadiul familiei cu copii de vârstă școlară – reprezintă stadiul în care rolul de părinte al fiecărui partener devine mai dificil datorită intrării copiilor în școală; este o perioadă propice crizelor în cadrul relațiilor de cuplu, crize care se pot solda chiar cu inevitabila destrămare a cuplului;
– stadiul familiei părăsită de copiii deveniți adulți – rolul parental devine mai complex prin plecarea copiilor din casa părintească; asistăm, de multe ori, și la o criza a identitarii profesionale datorată dezagregării rolului profesional; în general, această perioadă este caracterizată fie prin tensiune (nervozitate, anxietate a mamei, ca urmare a menopauzei), fie prin liniște sufletească (reinstalându-se, la un nivel mai înalt, iubirea și tandrețea, pentru a înfrânge singurătatea și bătrânețea);
– stadiul „familiei” omului singur (văduvia) – apar probleme noi legate de pierderea soțului/soției; în schimb, apariția nepoților reface echilibrul vieții.
Teoria dezvoltării analizează, așadar, schimbările la care se pot aștepta membrii familiei pe parcursul existenței lor.
2. Teoria structurală (dinamica rolurilor și a puterii)
Teoria structurală aduce în discuție problema schimbărilor care intervin în interiorul cuplului: tranziția cuplului de la structura de tip instituțional (tradițional) la cea de tip democratic (modern) – se dezbate, cu deosebire, problema rolului fiecărui partener în cuplu (rolul=comportamentele pe care ceilalți le așteaptă de la individul care ocupă o poziție socială determinantă, un statut social – Stoetzel, 1963).
Tranziția cuplului de la structura de tip tradițional la cea de tip modern a adus o serie de schimbări în ceea ce privește factorul afectiv. Familia tradițională era în primul rând o unitate de producție și reproducție și, nu în mod deosebit, afectivă. Ea constituia un mecanism de transmitere a proprietăților și a rangului social din generație în generație. Astăzi, ordinea acestor priorități s-a inversat. Legăturile cu lumea exterioară au slăbit, în timp ce relațiile dintre membrii cuplului s-au întărit. În societatea modernă, factorul afectiv primează atât în relația cu partenerul, cât și în relațiile dintre copii și părinți. Bărbații și femeile caută acum intimitatea iubirii, considerată extrem de importantă, esențială pentru supraviețuirea emoțională. Când intimitatea eșuează, personalitatea este pusă în pericol. În spatele lui „te iubesc” – arată Druta (1998, p. 89) – se află niște mize și așteptări care dovedesc că relația de dragoste nu este simplă. A trăi în cuplu este adesea în imaginea multora, o posibilitate de a-ți găsi fericirea, de a-ți realiza propria identitate, de a căuta veritabilul sens al vieții care să nu fie egoist. „Viața în doi” trebuie să compenseze, astfel, toate frustrările vieții, fiind locul unde omul se întărește afectiv, unde recâștigă forțe și unde găsește echilibrul.
3. Teoria funcțională (procesuală)
Această teorie pleacă de la premisa că familia (cuplul) trebuie să realizeze anumite funcții. În raport cu realizarea / nerealizarea acestor funcții, familiile (cuplurile) au fost clasificate în familii funcționale și familii disfuncționale. Clasificarea este relativă, având în vedere că anumite configurații familiale maximizează anumite funcții și minimizează altele. Paradigma funcțională are implicații asupra a 4 abordări (acestea se raportează la funcționalism, dar ar putea să aibă și o existență de sine-stătătoare), și anume:
a) abordarea comunicațională
În cadrul paradigmei comunicaționale sunt elucidate tipurile, cantitatea și calitatea intercomunicărilor maritale (I. Mitrofan, C. Ciuperca, 1998, p. 153-155).
Tipurile de intercomunicare sunt legate de tipurile de interacțiuni specifice cuplului: senzual-senzitive, erotico-afective, de petrecere a timpului liber, socioeducaționale, decizionale, practic-menajere și de planificare a bugetului.
b) abordarea interacționist-simbolică
Interacționismul simbolic a fost inspirat de pragmatismul filosofic. G. H. Mead, principalul susținător al acestei abordări, consideră, la începutul sec. XX, că oamenii se sprijină pe simboluri împărtășite pentru a se adapta la mediu. Interacționiștii simbolici (E. Burgess, 1926, este primul care aplică punctul de vedere interacționist la studiul familiei, ca „unitate de personalități aflate în interacțiune”) studiază modul în care oamenii construiesc și comunica asemenea simboluri în cursul interacțiunii lor, în ce măsură reprezentările despre propria familie a tuturor membrilor ei sunt consensuale (ex.: un cuplu ce provine din etnii / religii diferite descoperă că simbolurile pot fi nu doar diferite, ci și structural opuse; în acest sens, simbolurile pot ridica mari dificultăți în relaționarea de cuplu).
c) abordarea din perspectiva conflictului
Conflictul își are originea în filosofia politică a lui Thomas Hobbes, în filosofia lui Hegel, în istoriografia dialectică a lui Marx și Engels și în sociologia lui Georg Simmel. Teoriile conflictului pornesc de la premisa că acesta este normal în cadrul grupului, dar și între grupurile sociale, pentru că lipsa resurselor face ca interesul unei persoane sau al unui grup să se ciocnească cu al altora. Conflictul depinde de structura grupului (mărime și compoziție), precum și de resurse, care încurajează fie competiția, fie cooperarea (cf. A. Băran-Pescaru, p. 50).
d) abordarea socială a schimbului
Aceasta își are originea în utilitarismul filosofic și psihologic. Cel mai cunoscut teoretician al schimbului este sociologul Ivan Nye. Oamenii formează grupuri sociale, doar pentru că este în interesul lor să procedeze astfel. Indivizii sunt motivați de propriul interes; sunt calculatoare raționale ale recompenselor și costurilor. Acestea sunt principalele ipoteze ale teoriei schimbului.
În ceea ce privește familia, se pornește de la ideea că relația interpersonală dintre parteneri se formează în scopul întâlnirii propriilor nevoi individuale. Relația intimă este redusă la o situație tranzacțională în care costurile sunt contrabalansate de beneficii (Idem, p. 159). În viața cotidiană, după această teorie funcționează legea reciprocității („ți-am dat” – „mă aștept să-mi dai”; „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”; „cât dai, atât primești” etc.). Se apreciază că o cauză majoră a disoluției maritale este percepția unei inegalități profunde în raporturile familiale.
4. Teoria sistemică (holistă)
Paradigma sistemică este o abordare comprehensivă a comportamentului sistemelor vii. Își are originea în organicismul lui H. Spencer, care caută principiile generale și procesele care guvernează toate ființele vii, precum și în teoria modernă a informației.
Din perspectiva teoriei sistemelor, cuplul reprezintă un sistem alcătuit din două personalități care interacționează, având la bază o structură, o funcționalitate, o serie de proprietăți și caracteristici. Paradigma se concentrează asupra caracteristicilor comportamentale ale fiecărui partener.
Din punct de vedere al funcționalității, se au în vedere efectele comunicării, calitatea și stabilitatea relației maritale. Satisfacerea necesităților eului în cadrul familiei este recunoscută ca o funcție de bază a familiei și devine argument important de combatere a teoriei dispariției familiei (R. Bell). Familia presupune, în acest sens, schimbul afectiv între soț și soție, între părinți și copii, empatia având un impact foarte puternic în funcționarea relațiilor interpersonale de tip afectiv.
5. Teoria istoristă (intergenerațională)
Paradigma are ca specific folosirea metodei longitudinale, metodă ce se concentrează asupra microistoriei și genealogiei familiei. Arborele genealogic reprezintă instrumentul cu ajutorul căruia se pot elabora ipoteze privind comportamentul și atitudinile generațiilor mai tinere prin raportarea la ascendenții lor (vezi P. Iluț, 2005).
Componente principale in definirea cuplului
Atractia
Termenul de atracție interpersonală se referă la o stare motivațională: dorința de a interacționa, de a avea relații cu o anumită persoană. Este opusul termenului respingere (dorința de a nu iniția o relație sau de a pune capăt unei relații) și diferit de indiferență. Termenul denumește dorința unui individ de a întreține relații pozitive cu un alt individ. (Alin Gavreliuc, De la relațiile interpersonale la comunicarea socială)
Factori ai atracției interpersonale sunt proximitatea, anticiparea interacțiunii și simpla expunere, similaritatea, complementaritatea, reciprocitatea și atracția fizică.
Proximitatea
Reprezintă apropierea în spațiu a partenerilor și este unul din predictorii cei mai puternici ai atracției interpersonale. Se referă la apropierea în spațiu a persoanelor. Astfel, căsătoriile leagă de multe ori vecini, colegi de clasă, colegi de cămin etc.
Explicațiile efectelor proximității sunt accesibilitatea, anticiparea interacțiunii și simpla expunere.
Accesibilitatea se referă la frecvența interacțiunilor, care duce la descoperirea trăsăturilor și atitudinilor similare a indivizilor.
Proximitatea permite indivizilor să-și descopere preocupări comune și să schimbe recompense, dar simpla anticipare a interacțiunii conduce și ea la atracție penru celălalt.
Simpla expunere are efectul de a amplifica atracția, aceasta referindu-se la faptul că există tendința de a simpatiza ceva familiar.
Similaritatea
Reprezintă unul dintre factorii care hotărăsc dacă relația indivizilor se va transforma sau nu în prietenie, datorită faptului că similaritatea persoanelor cu privire la credințe, valori, principii influențează pozitiv atracția interpersonală.
Complementaritatea
Este opusul similarității, unele studii susținând că oamenii sunt atrași de cei care le pot satisface nevoile – de exemplu, o persoană dominatoare va alege un partener înclinat spre supunere. Complementaritatea nu apare în ceea ce privește măsurile globale ale caracteristicilor de personalitate, ci ea adaptează nevoile specifice ale partenerilor, cele care sunt relevante pentru o relație.
Reciprocitatea
Adesea, atracția interpersonală urmează principiul reciprocității: indivizii simpatizează pe cei ce îi simpatizează și îi antipatizează pe cei ce îi antipatizează. Reciprocitatea în relațiile interpersonale este influențată de o variabilă însemnată: stima de sine. Această dependență rezultă din faptul că aprobarea celorlalți este recompensatoare mai ales când individul a fost privat de aprobare socială.
Atracția fizică
Indivizii prezintă sensibilitate extremă la înfățișarea fizică a celorlalți. Atractivitatea fizică însă nu este o calitate obiectivă, fiecare individ apreciind-o după standardele sale.
Dragostea
Studiile au indicat că, după ce relația a fost inițiată și, mai ales, după ce raportul de dragoste a fost consfințit legal prin intermediul unei căsătorii, cuplurile construiesc un ansamblu de conduite sociale specifice. Atunci când partenerii unei relații conjugale sunt puși să își descrie retrospectiv, la doi ani după căsătorie, diferitele patternuri relaționale, acestea pot fi sistematizate în patru tipuri posibile de cupluri (Johnson et al., 1992), așa cum reiese din tabelul 1.
TABELUL 1 – Tipuri de cupluri
Inimitatea
Intimitatea este definită ca relație personală apropiată, familiară și de regulă afectuoasă sau de dragoste cu o altă persoană, care presupune o cunoaștere detaliată sau o înțelegere profundă a celeilalte persoane, precum și o exprimare activă a gândurilor și sentimentelor ce oferă o bază pentru familiaritate” (Bagarozzi, 2001, p. 5). Este „un proces interactiv care conține o serie de componente bine structurate și interrelaționate”. În centrul acestora stau „cunoașterea, înțelegerea, acceptarea celuilalt și aprecierea modului unic al partenerului de a vedea lumea” (Bagarozzi, 2001, p. 56). Intimitatea este o nevoie umană de bază, ce derivă din nevoia fundamentală de supraviețuire, de atașament. Acest lucru poate fi observat cu relativă ușurință la persoanele care au fost private în perioada imediat după naștere de un atașament bun față de mamă și care, devenite adulte, au dificultăți de dezvoltare a intimității (Ainsworth, Blehar, Waters, Wall, 1978, Bowlby, 1969, 1973, 1988, Horner, 1984, apud Bagarozzi, 2001). Nevoia de intimitate poate fi conceptualizată, din punctul de vedere al dezvoltării, ca o manifestare mai matură, mai diferențiată și mai avansată a nevoii biologice universale de apropiere, de contact cu o altă ființă umană. De aceea, această nevoie de intimitate va varia în intensitate de la o persoană la alta, astfel încât, în fiecare cuplu, partenerii vor avea nevoi de intimitate diferite atât per global, cât și pe fiecare componentă a intimității în parte.
D. Bagarozzi (2001, p. 6-14) vorbește de nouă componente ale intimității:
1. intimitate emoțională
2. intimitate psihologică
3. intimitate intelectuală
4. intimitate sexuală
5. intimitate fizică (non-sexuală)
6. intimitate spirituală
7. intimitate estetică
8. intimitate socială și recreațională
9. intimitate temporală
1. Intimitatea emoțională reprezintă nevoia de a comunica și împărtăși cu partenerul toate sentimentele, atât pe cele pozitive, cât și pe cele negative. Există câteva limite care pot influența manifestarea acestui tip de intimitate: credința că numai sentimentele pozitive trebuie manifestate, sau, dimpotrivă, că doar cele negative, pentru a știi ce trebuie să îmbunătățești; credința că doar anumite tipuri de sentimente pozitive sau negative pot fi exprimate, de exemplu., doar bucuria și iubirea, dar nu și fericirea sau excitarea, sau doar tristețea și frustrarea, dar nu și furia sau ura.
2. Intimitatea psihologică reprezintă nevoia de a comunica, împărtăși și conecta cu o altă ființă umană prin dezvăluirea caracteristicilor propriului sine, caracteristici semnificative și foarte personale, cum ar fi speranțele, visele, fanteziile, aspirațiile, dar și propriile îndoieli, nemulțumiri, temeri, probleme, insecurități, conflicte interioare cu partenerul. Acest tip de intimitate necesită o mare putere interioară a celui care împărtășește, deoarece el devine în astfel de momente foarte vulnerabil, dar și o mare capacitate de susținere a celui care ascultă pentru a nu-l răni pe partenerul său. De aceea, încrederea reciprocă este foarte importantă pentru ca această formă de intimitate să se manifeste.
3. Intimitatea intelectuală este nevoia de a comunica și împărtăși cu celălalt ideile importante, gândurile, credințele. Ea nu presupune intelectualizare sau raționalizare (cele două mecanisme de apărare inconștiente), orgoliu sau demonstrarea superiorității, sau cererea de laudă, recunoaștere sau adulație. Toate acestea vor crea distanță între parteneri și în nici un caz intimitate. Dimpotrivă, ea presupune capacitatea unui partener de a vedea lumea prin ochii celuilalt, indiferent dacă este sau nu de acord cu această perspectivă. Se poate spune că este varianta cognitivă a empatiei.
4. Intimitatea sexuală reprezintă nevoia de a comunica, împărtăși și exprima cu partenerul acele gânduri, sentimente, dorințe și fantezii de natură senzuală și sexuală. Ea duce la trezirea dorinței sexuale, dar nu e obligatoriu să se ajungă la actul sexual. Acest tip de intimitate presupune săruturi, îmbrățișări, atingeri, dans, jocuri erotice, îmbăierea împreună etc. Evident, ea este conectată profund cu dragostea erotică, nu cu cea părintească, fraternă, amicală sau cea narcisică. De asemenea, dragostea erotică trebuie să ajungă la maturitate pentru a facilita intimitatea sexuală.
5. Intimitatea fizică (nonsexuală) reprezintă nevoia de apropiere fizică de partener, fără a avea vreo tentă sexuală. Presupune atingere sau simple îmbrățișări, mersul de mână, dans, masaje nonsexuale etc.
6. Intimitatea spirituală presupune nevoia de a împărtăși partenerului gândurile, sentimentele, credințele și experiențele referitoare la religie, supranatural și aspectele spirituale ale existenței, viață, moarte, valori morale etc. Spiritualitatea este o chestiune foarte personală. De aceea, este nevoie de o mare deschidere din partea ambilor parteneri pentru a ajunge la acest tip de intimitate, deoarece ea nu înseamnă că cei doi împărtășesc aceleași valori, idei, practici.
7. Intimitatea estetică reprezintă nevoia și dorința de a împărtăși cu partenerul sentimentele, gândurile, credințele, valorile, experiențele pe care persoana le consideră frumoase, la care sufletul rezonează sau inspiră. Minunile naturii, simple (un fulg de nea) sau complexe (cosmosul), pot fi baza unei asemenea intimități. Alte exemple sunt muzica, poezia, literatura, pictura, sculptura, arhitectura și alte forme de expresie artistică. Acest tip de intimitate nu se asociază și nu este preludiu pentru nici un alt tip de intimitate. Este o experiență care se trăiește, se împlinește prin ea însăși.
8. Intimitatea socială și recreațională este nevoia de a se angaja în activități și experiențe plăcute și de joc cu partenerul. Include activități precum: schimbul de glume și povestiri haioase, împărtășirea evenimentelor curente de viață, luatul meselor împreună, practicarea de sporturi și jocuri, dansatul de plăcere etc. Aceste activități pot include și prieteni comuni sau rude.
9. Intimitatea temporală implică timpul pe care fiecare partener va dori să îl petreacă zilnic cu celălalt pentru activități intime. Această cantitate de timp va fi diferită pentru cei doi parteneri. Pentru unele persoane, 15-20 de minute pot fi suficiente, în timp ce pentru altele, două ore nu vor fi suficiente.
Comunicarea poate stimula sau diminua intimitatea cuplului. Stimulativă este comunicarea directă a nevoilor și dorințelor fiecărui partener, adică atunci când mesajele sunt clare, directe și sincere (Opre A., 2002, Noi tendințe în psihologia personalității).
Inhibitive sunt:
– mesajele mincinoase – partenerii pot minți fie ca să se apere de eventualele refuzuri sau conflicte, fie pot avea tulburări de caracter. În ambele cazuri însă, minciunile erodează sentimentele de încredere și iubire dintre cei doi.
– mesajele confuze – când mesajele sunt neclare, putând avea mai multe înțelesuri. De exemplu, dacă soțul îi spune soției sale într-o zi „În sfârșit mi-au dat o primă consistentă. Acum ne permitem să ne facem de cap” – în acest caz, soția nu va știi cu exactitate dacă el se referă la mult-visata călătorie de la sfârșitul săptămânii despre care au tot vorbit sau la a-și cumpăra frigiderul de care au nevoie;
– mesajele paradoxale – sunt cele care exprimă două idei opuse în același timp. De exemplu, un soț dominator și agresiv care îi cere soției să își exprime mai clar și mai des opiniile proprii sau o soție care plânge în urma unei certe cu soțul îi spune acestuia să nu țină cont de plânsul ei.
– mesajele agresive – sunt cele care jignesc, ridiculizează, critică;
– mesajele incongruente.
Gerard Leleu vorbește și el clar și pe înțeles despre intimitatea în cuplu, care de altfel se constituie ca fundament pentru intimitatea familială; merită menționat aici ceea ce el consideră condiții pentru o bună intimitate psihică:
– autocunoașterea;
– încrederea în sine și intimitatea cu sine;
– a trăi în prezent, adică „aici și acum”;
– îndepărtarea barierelor fizice (mirosuri neplăcute, atmosferă neprielnică, eliminarea sau diminuarea complexelor corporale etc.);
– îndepărtarea barierelor psihice (în special temerile);
– crearea cadrului pentru dezvoltarea și manifestarea senzualității.
În cartea sa "Cele 7 nivele de intimitate", Matthew Kelly definește intimitatea ca fiind o nevoie primară, legitimă, pe când dragostea este un verb, o acțiune prin care putem ajunge la intimitate. Intimitatea cuplului se construiește de la premisa că adevăratul scop al unei relații este acela de a ajuta partenerul să devină cea mai bună persoană care poate fi, iar partenerul trebuie să ajute celălalt partener în a deveni cea mai bună persoană care poate fii. Dincolo de componența sexuală, intimitatea trebuie să cuprindă toate aspectele vieții individuale și de cuplu: emoțiile, psihicul, fizicul și componența spirituală. Când un cuplu ajunge să fie intim pe toate aceste 4 planuri, cei doi se vor simți cu adevărat împliniți.
Primele 2 niveluri de intimitate: Când un cuplu este la început, intimitatea se află la cel mai scăzut nivel, manifestându-se la nivel conversațional: se discută foarte mult, însă discuțiile sunt încă superficiale, nu se împărtășesc prea multe secrete sau experiențe personale, de teama de a nu fi catalogați sau pentru a nu face o impresie proastă asupra noului partener. Intimitatea de nivelul 2 se manifestă atunci când vine vorba de fapte, de viața de zi cu zi, conversațiile de rutină și evenimentele comune. Interacțiunea dintre parteneri este destul de sigură și subiectele abordate sunt fie impersonale, fie centrate pe experiențele proprii, fără a pune accent pe trăirile partenerului.
Intimitatea de nivel 3: Acest nivel de intimitate se referă la intimitatea opiniilor. Pe măsură ce partenerii încep să se cunoască mai bine și să se apropie mai mult, există posibilitatea ca partenerii să nu fie mereu de acord, să nu aibă mereu aceeași opinie și să se încerce discuțiile pentru a ajunge la un numitor comun. Pentru ambii parteneri, acesta este un nivel test, care arată cum reacționează în viața de zi cu zi atunci când apar contrazicerile. Este momentul în care partenerii pot alege să se poarte normal și să demonstreze cine sunt cu adevărat, sau momentul în care partenerii pot crea o imagine nerealistă și nenaturală.
Chiar dacă partenerii se străduiesc să reacționeze pozitiv, deși nu sunt de acord cu anumite aspecte, în dorința de a părea partenerul ideal, acest fapt nu sporește intimitatea în cuplu, ci dimpotrivă, o distruge pe viitor, atunci când partenerii se vor simți siguri pe relație și vor reacționa natural. Din acest motiv multe cupluri sunt nefericite și partenerii își reproșează că nu au același comportament ideal pe care îl aveau la începutul relației. În ceea ce privește intimitatea, stadiul 3 testează disponibilitatea partenerului de a se purta natural și de a explora, fără a judeca, posibilitatea de a-și accepta necondiționat celălalt partener.
Nivelul 4 de intimitate: Pe măsură ce relația evoluează, intimitatea va crește tot mai mult, astfel că la nivelul 4 partenerii își pot împărtăși planurile de viitor, legate de propria persoană dar și de cuplu sau planurile generale legate de relații și familie. Partenerii se cunosc destul de bine și sunt legați de sentimente destul de puternice, încât nu le este teamă de o posibilă respingere în momentul exprimării planurilor de viitor. În această etapă, partenerii își pot face promisiunea a posibilei vieți pe care o pot avea împreună și tot împreună partenerii se decid dacă viziunile individuale sunt complementare și pot deveni viziuni de cuplu și mai ales, care este ordinea în care planurile de viitor ar trebui puse în practică, astfel încât ambii să fie mulțumiți.
Intimitatea de nivel 5: Acest nivel se referă la împărtășirea sentimentelor, partenerii împărtășind atât de mult din propria persoană încât riscul de a se simți răniți sau expuși este foarte mare, însă direct proporțional cu riscul asumat, crește și gradul de înțelegere, atât al partenerului cât și a propriei persoane. Prin împărtășirea sentimentelor, partenerii devin vulnerabili, își fac vizibile sentimentele, partea umana, sensibilitatea, nevoia de dragoste și ascultare. Cu cât partenerii își exprimă mai liber sentimentele, cu atât se vor simți mai liberi și le va fi mai ușor să comunice pe orice subiect. Singurul impediment pentru a atinge acest nivel de intimitate este faptul că partenerii nu se simt încă pregătiți pentru a lăsa garda jos și a împărtăși cele mai ascunse sentimente.
Nivelul 6 de intimitate: Acest nivel coincide cu cel al învinuirii, temerilor și eșecurilor. La acest nivel partenerii sunt complet expuși din punct de vedere emoțional. Au în sfârșit curajul de a-și împărtăși toate experiențele din trecut, de a retrăi și rememora împreună momentele dureroase din trecut, pentru ca apoi să le poată depăși împreună. De aceea, la acest nivel este foarte important ca partenerii să se accepte reciproc, cu toate experiențele trecute și mai ales să fie foarte clar modul în care acestea for afecta sau nu relația și modul în care va evolua relația. În acest moment este important ca partenerii să nu continue relația dacă nu știu clar dacă vor putea trece peste mărturisirile făcute în acest moment de intimitate, deoarece acestea se vor transforma în frustrări și vor refula mai târziu, pentru a distruge relația și a provoca neînțelegeri.
Nivelul 7 de intimitate: Reprezintă momentul nevoilor legitime. În general, o relație progresează atunci când sunt satisfăcute adevăratele nevoi și nu dorințele de moment. În această categorie intră nevoia emoțională de a primi și a dărui afecțiune, nevoia fizică de a fi ținuți în brațe, nevoia intelectuală de stimulare, nevoia spirituală de a se simți împliniți și liniștiți. Secretul este acceptarea reciprocă, dezvăluirea nevoilor personale, pentru ca partenerii să poată construi împreună o nouă viață de cuplu, în care nevoile personale se transformă în nevoi de cuplu și în scopul comun al relației.
Afectiunea
Pornind de la aceste diferențieri, s-a urmărit modul în care societățile diferite influențează distinct anumite registre ale relației de dragoste, precum inițierea și ruperea relației, rolul și locul intimității, favorizarea unui anumit tip de dragoste (Dion, Dion, 1993; Barbara, Dion, 2000). Principale tendințe semnalate ar putea fi grupate astfel:
dragostea romantică este apreciată în mai mare măsură ca temei al căsătoriei în societățile individualiste decât în cele colectiviste;
intimitatea psihologică în căsătorie, precum și parteneriatul afectiv intens constituie condiții necesare ale asigurării satisfacției în cuplu și ale bunăstării personale în mai mare măsură în societățile individualiste decât în cele colectiviste, în care importante sunt relațiile „sănătoase" întreținute cu rudele sau „familia mare";
deși valorile dragostei romantice hrănite de individualism reprezintă specificul celor mai numeroase căsătorii în societățile individualiste, unele trăsături ale individualismului psihologic fac dificilă menținerea relației dintre parteneri. Altfel spus, intimitatea și independența sunt greu de conciliat, motiv pentru care țările unde modelul cultural dominant este unul individualist dețin și cea mai ridicată rată a divorțurilor. O abilitate relațională foarte importantă, care poate contribui la întreținere, o constituie compromisul interpersonal, ce păstrează o balanță echilibrată între cerințele afirmării de sine cu orice preț și imperativul intimității.
Cum definim satisfactia in cuplu
Satisfactia in cuplu reprezinta implinirea prin viata de familie. In intimitatea familiei totul devine simplu, frumos.
Funcționalitatea cuplului, legată îndeosebi de asigurarea satisfacției maritale, poate fi întreținută în cadrul unor pattern-uri relaționale diferite, care țin cont deopotrivă de personalitatea partenerilor, contextul social și istoria relației. Legat de acest din urmă aspect – dinamica în timp a relației – și de modul în care atracția interpersonală exercită un rol distinct pe măsura trecerii timpului, există studii care dezvăluie prezența unor tipare relaționale ce se construiesc diacronic între parteneri (Yela, Sangrador, 2001). Rugați, prin intermediul tehnicii autoraportului, să descrie atracția personală exercitată asupra lor de partenerul de cuplu la debutul relației și în momentul colectării datelor, s-au observat următoarele tendințe:
subiecții înclină în mod natural să formeze relații de dragoste cu persoane percepute ca similare din punctul de vedere al atractivității;
tind să perceapă soțul/soția ca fiind puțin mai atractiv(ă) decât ei înșiși (prin așa-numitul bias al proiecției pozitive asupra „celuilalt"); odată cu trecerea timpului, efectul care înclină să diminueze atractivitatea fizică a „celuilalt" (îndeosebi din cauza obișnuinței) este contrabalansat de alte efecte ce tind să o sporească (precum familiaritatea sau disonanța cognitivă).
Cercetările din această zonă tematică au pus în evidență și o importantă variație interculturală a tiparelor relaționale în legăturile de dragoste. Principalele diferențieri apar între societățile calificate ca individualiste, precum cele din America de Nord și Europa Occidentală, și cele colectiviste, de genul celor din China, Japonia sau India. Cercetări deja clasice (Hui, Triandis, 1986; Hofstede, 1991/1996), confirmate de altele mai recente (Triandis, 1995; Segall et al., 1999; Kito, 2005), au descris orientări sociale diferite pentru cei mai mulți reprezentanți ai societăților respective. Astfel, membrii societăților individualiste sunt centrați pe ținte și obiective personale (afirmare și împlinire de sine), iar cei din societățile colectiviste pe ținte și obiective grupale (integrare în grup, realizarea sarcinii colective).
Factori care influenteaza satisfactia in cuplu
Factori interni
Acesti factori sunt interiori familiei si pot fi “incriminati” mai usor atunci cand se pune problema disfunctiilor ce pot aparea. Printre cei mai importanti, ar putea fi enumerati:
dimensiunea familiei cu implicatii in realizarea socializarii si solidaritatii;
structura familiei cu impact asupra functiei economice si reproductive;
diviziunea rolurilor si autoritatii, cu repercursiuni in principal asupra functiei de solidaritate.
Exista in literatura de specialitate o multitudine de incercari de stabilire si clasificare a functiilor familiei, incercari intr-o anumita masura, convergente. G. P. Murdok, pornind de la afirmarea caracterului universal al familiei nucleare, aprecia ce aceasta indeplineste, in esenta, patru functii:
1. functia sexuala ( de asigurare a necesitatilor sexuale);
2. functia de reproducere;
3. functia economica;
4. functia educationala sau de socializare.
W. F. Oghurn apreciaza ca in societatile traditionale, familia indeplineste urmatoarele functii:
1. functia de reproducere;
2. functia economica;
3. functia educationala; 4. functia religioasa;
5. functia social—psihologica;
Factori sociali
Astfel, modul de abordare interpersonala, modul de raportare la diferite norme si valori sociale, modul de implicare in viata si activitatea grupurilor si exercitarea autonomiei pot fi mult influentate de modelele educationale;
Factori culturali- istorici
In familie se realizeaza ceea ce se numeste obisnuit , socializarea primara a indivizilor, se pun bazele formarii personalitati, se transmit primele modele de comportament, primele norme si valori culturale, primele reguli de conduita in societae. Functia educativa are un caracter esential, intentional. Ea isi propune sa dezvolta personalitatea copilului in vederea unei optime integrari sociale a acestuia. Ea se exercita asupra trebuintelor de socializare si individualizare a copilului, trebuinte pe care le perfectioneaza prin justa lor incorporare in sistemul de norme morale;ea tinde sa dezvolte in copil atitudini si comportamente adecvate acestor norme; ea tinde in aceeasi masura la dezvoltarea componentelor intelectuale si afective ale personalitatii copilului. Caracterul intentional al functiei educative, implica folosirea unor tehnici si metode stabilite pe baza datelor pe care le ofera antropologia, sociologia, psihologia, etc.
Capitolul 2
Stiluri de atasament
Atașamentul poate fi definit ca o legătură afectivă, de durată, cu un individ specific. Această relație între indivizi, fondată pe calități esențial apetitive, este unul din fundamentele legăturilor familiale și sociale. Forța și natura acestei relații ies la iveală prin pierderea sau destabilizarea ei și prin apariția unor reacții afective puternice sau violente care dovedesc forța legăturii: anxietate și angoasă, tristețe, depresie; reciproc, relația stabilită este sursă de bucurie, echilibru, adaptare. (Dicționar de psihologie – R. Doron, F. Parot, 2006)
Atașamentul are un rol esențial în procesul de integrare socială a individului. Comportamental, acesta se manifestă prin căutarea proximității și a contactului direct cu persoana numită figură de atașament, mai ales în momentele de dificultate.
Deseori, se pune întrebarea dacă atașamentul este înnăscut sau învățat, iar răspunsurile vin de la cercetătorii interesați în dezvoltarea afectivă a personalității umane. Astfel, cercetările asupra atașamentului au fost puternic influențate de teoria psihanalitică a lui Freud, care a accentuat relația copil – mamă. Bowlby (1969) și alți cercetători influențați de tradiția psihanalitică credeau că relația de atașament care se dezvoltă între copil și mamă, conduce la formarea bazelor tuturor relațiilor interpersonale de mai târziu. Totuși, cercetări mai recente au subliniat și importanța atașamentelor care se formează cu ceilalți adulți, în special cu tatăl.
Pentru studierea atașamentului se impune analiza acestuia din prisma relației copil – părinți. (Psihologia dezvoltării, Ann Birch, 2000)
Multe dintre primele teorii au explicat că atașamentul acționează în sensul satisfacerii unei anumite nevoi înnăscute sau a unui instinct. Teoreticienii învățării în mediul ambiental au propus o explicație fundamentată pe teoria instinctului secundar – mama, ca sursă de hrană, satisface nevoile fiziologice de bază ale copilului. Instinctul primar este orientat spre satisfacerea nevoilor bazale, iar instinctul secundar reprezintă atașamentul față de mamă în scopul satisfacerii acestor nevoi. Totuși, această teorie a fost răsturnată de cercetările lui Harry Harlow care a investigat efectele deprivării maternale asupra puilor de maimuță. Acesta arăta că, dată fiind opțiunea cu o mamă „artificială” din sârmă care oferea lapte și una acoperită cu un material din pluș care nu oferea lapte, puii de maimuță au ales „mama îmbrăcată”, atașându-se mai degrabă de ea decât de cea care a oferit lapte.
Așadar, atașamentul este expresia comportamentală de apropiere socio – afectivă; de asemenea, este expresia relațiilor de comunicare socio-afectivă dintre copil și adult. Dimensiunea afectivă a atașamentului este esențială, iar aceasta, așa cum am menționat anterior, nu este specifică doar ființei umane.
Multe dintre cercetările efectuate asupra comportamentului de atașament la copii au fost executate de Mary Ainsworth și colaboratorii săi (1967, 1974). Ea a descris comportamente, cum ar fi: surâsul și vocalizarea preferențial către mamă, plânsetul când mama părăsește camera, urmărirea mamei și ridicarea brațelor către aceasta, folosirea mamei ca bază de securitate de unde să exploreze o situație străină sau ca refugiu unde să se retragă când este înfricoșat. Ainsworth a dezvoltat o metodă de observare și evaluare a comportamentului de atașament pe care copiii îl manifestă față de mamă. În esență, este o metodă de evaluare a perioadei de timp în care copilul se va folosi de mamă ca bază de securitate, a reacției copilului față de absența mamei și a răspunsului atunci când este plasat într-o situație străină mai puțin stresantă. S-a emis ipoteza conform căreia într-o relație efectivă de atașament, copilul se va folosi de mamă ca bază de explorare, dar va fi afectat de absența acesteia și va caută apropierea la revenirea mamei. Procedeul sau metoda (cunoscută sub denumirea „situația străină”) reprezintă un tip de observație controlată și se desfășoară într-o situație de laborator, echipat adecvat. El implică opt episoade scurte, în timpul cărora copilul se joacă succesiv în situațiile: în prezența mamei lui, când este lăsat singur, când mama revine în camera străină, iar apoi pleacă, când intră o persoană străină ș.a.m.d. Procedeul este destinat să provoace un răspuns din partea copilului, care va indica atașamentul său față de mamă, un simț al securității și sentimentul de confort în prezența ei. În acest experiment, atenția se concentrează asupra comportamentului manifestat de copil în toate episoadele, pentru a vedea dacă acesta se simte mai bine în prezența mamei.
Pe baza descoperirilor obținute din studiile care utilizează procedeul „situația străină”, Ainsworth a identificat trei tipuri principale de atașament:
Comportamentul de tip A – atașament caracterizat de insecuritate (anxios / evitant). Copilul nu pare afectat de absența mamei; evită apropierea sau interacțiunea cu aceasta; o ignoră la revenirea ei în cameră sau o întâmpină ocazional.
Comportamentul de tip B – atașament caracterizat de securitate. Copilul explorează în prezența mamei; este afectat de absența ei; caută apropiere, interacțiune sau contact corporal.
Comportamentul de tip C – atașament caracterizat de insecuritate (ambivalent). Copilul este anxios după despărțirea de mamă; este afectat în timpul separării; ambivalent, când caută și evită simultan contactul cu mama.
Ulterior, Main, Solomon și colaboratorii (1986) evidențiază al patrulea tip de atașament:
Atașamentul dezorganizat și dezorientat care se dezvoltă atunci când părinții nu acordă deloc grija și dragostea cuvenită copiilor. Ca adulți, aceștia sunt total dezorientați și dezorganizați, nu au o strategie de adaptare corectă și nu vor interacționa, decât foarte greu, cu membri comunității.
Studiile au arătat că o schemă de atașament odată formată, probabil că va persista. S-a constatat de asemenea că tipul de atașament al adultului influențează comportamentul de atașament al copilului.
Mary Main extinde perspectiva teoriei atașamentului studiind istoria de viață a adultului cu referire la sistemul de atașament (figura principală și figurile secundare de atașament), încercând să determine o corespondență între tipurile de atașament descrise în mica copilărie și comportamentele adultului posibil manifeste în intimitate, în cuplul cu partenerul de sex opus, dar mai ales în cele cu proprii copii. "Interviul de Atașament al Adultului" (The Adult Attachment Interview, AAI), dezvoltat de Nancy Kaplan și Mary Main, cere individului să reflecteze asupra relațiilor de atașament precoce și asupra experiențelor acestuia în acest sens.
Atasamentul in copilarie
1. Adultul atașat autonom
– În copilărie a fost atașat sigur, a dobândit un grad de independență, autonomizare, poate descrie coerent experiențele proprii de atașament, chiar dacă sunt dureroase. Este capabil de a realiza cu ușurință procesele de adaptare.
– Este detașat, fiind încrezător în unicitatea și forța cuplului și a capacităților fiecăruia de a reface echilibrul temporar pierdut. Poate descrie dificultăți cu părinții, inclusiv traume sau abandon, dar își menține o înțeleaptă balanță în integrarea trecutului cu experiențele sale actuale.
– În relația cu copilul prezintă încredere în sine, ce-i permite creativitate, flexibilitate în această relație. Calmează și reconfortează partenerul (copilul etc.) într-o relație de plăcere împărtășită, imprimând copilului un atașament sigur, iar partenerului adult, securizare.
2. Adultul cu atașament dezinteresat (indiferent)
– În copilărie corespunde unui atașament ambivalent (evitant), presupune experiențe amprentate de teamă. Este inflexibil și evitant (decât să rănească din nou, mai bine pretinde că nu e interesat de acea relație, în care este sigur că va eșua din nou și acest lucru i se pare de netolerat).
– Idealizează relația cu părinții, este incoerent și inconsistent în relatarea amintirilor despre copilărie, persistă obsesiv în afirmațiile standard pozitive despre rolurile parentale. Tinde să idealizeze copilăria, descriind-o ca sigură, minunată, dar imaginile evocate nu constituie suportul pentru protecție și îngrijire, care, de fapt, reprezintă portretul actual idealizat al persoanei în cauză.
3. Adultul cu atașament preocupat
– În copilărie corespunde unui atașament anxios rezistent, este invadat de amintiri dureroase în care relatează drama inconstanței, incoerența experiențelor micii copilării;
– Interacționează imprevizibil la stări de frustrare, cu agresivitate, manie, iar histrionismul posibil are un patetism greu de confundat. Nu are structurat un sistem de atașament anume în care să poată avea totală încredere, fiind suspicios, e gelos pe orice alt tip real sau imaginar de relație al persoanei iubite. Se chinuie pe sine și pe alții căutând dovezi, niciodată suficiente.
– Devine astfel abuziv în relațiile de intimitate sau va imita modelul propriilor părinți, transmițând în acest fel un sistem de atașament nesigur anxios copilului.
4. Adultul cu atașament dezorganizat (cu doliu și traume nerezolvate)
– Corespunde în copilărie atașamentului dezorganizat; este impredictibil și dezorganizat în relații; face experiențe nerealiste. Speculează fără suport. Este un dezadaptat, potențial adictiv la alcool și drog, aflându-se aproape în imposibilitatea de a-și asuma rolul de partener de cuplu sau parental;
– În mod predictibil, se poate afirma că își expune copilul la abuz sau neglijare. În cazul neintervenției determină un atașament dezorganizat și la copil;
– Important de precizat este faptul că o intervenție de specialitate poate modifica, redirecționa tipul de atașament, cu condiția ca intervenția să aibă loc înainte de vârsta de 5 ani a copilului (deoarece la vârsta adultă intervenția nu poate schimba tipul primar de atașament, dar poate fi eficientă la persoanele cu potențial cognitiv nealterat, care sunt dispuse la acceptarea unui suport, obținându-se un comportament față de copil asemănător atașamentului sigur autonom).
Până nu demult, aproape toate cercetările asupra atașamentului se concentrau pe investigarea copiilor din primul an de viață. Totuși, acest atașament selectiv nu se aplică numai copiilor din primul an de viață. Dacă atașamentul este definit în termenii tipurilor de relații care reduc anxietatea și asigură suportul afectiv în condiții de stres, atunci atașamentul este evidențiabil în toate stadiile vieții, inclusiv în perioada bătrâneții.
Există un interes considerabil în cercetarea factorilor care pot influența stabilitatea sau schimbarea relațiilor de atașament și, de asemenea, măsura în care relația timpurie de atașament copil – părinte poate influența raporturile ulterioare ale copilului, nu numai cu părinții, dar și cu frații, prietenii, partenerii de căsătorie sau cu proprii copii.
Factorii cheie în dezvoltarea atașamentului sunt:
1. Sensibilitatea adultului (figura de atașament), care îl face capabil să răspundă adecvat la semnalele transmise de copil și să interacționeze cu el pentru modularea stării de excitație a acestuia;
2. Abilitatea adultului de a iniția diverse interacțiuni, stimulând adecvat copilul. (A. Muntean, 2009).
Efectele de durată a atașamentului se răsfrâng în special în anumite sfere psihice. Un bun atașament dă, întâi de toate, sentimentul de securitate, de încredere în semeni, în sine și puterea de a face față problemelor vieții. Parafrazându-l pe Piaget, copilul cu un atașament bun se va putea comporta ca un spirit deschis spre experimentare, cunoaștere și cercetare, își va însuși sistemul de relații cauză – efect. În cadrul atașamentului, copilul învață reciprocitatea unei relații. Cu alte cuvinte, atașamentul determină calitatea integrării sociale, civice, morale a individului. Construirea identității de sine este determinată de asemenea de calitatea atașamentului: dezvoltă sentimentul valorii de sine și învață stabilirea propriilor limite, a autocontrolului în limitele unor valori morale însușite.
Tulburările de atașament sunt tulburări ale relațiilor prezente în majoritatea contextelor de dezvoltare și apar începând cu primii ani de viață, fiind produse de îngrijirea patogenică (Miclea M., 1997, Stres și apărare psihică). Ele există sub forma a două pattern-uri (modele) clinice:
– Copilul / adultul este inhibat, retras emoțional, nu are răspunsuri comportamentale adecvate, nu caută confortul și nici nu răspunde la confort
– Copilul / adultul manifestă sociabilitate indiscriminativă – caută confort, îngrijire și sprijin la orice persoană aflată în mediul său social.
Putem clasifica tulburările de atașament în:
– Non – atașament cu sociabilitate indiscriminativă
– Non – atașament cu inhibiție emoțională
– Tulburare de atașament cu punerea propriei persoane în pericol
– Tulburare de atașament cu hipervigilență / obediență excesivă
– Tulburare de atașament cu inversarea rolurilor părinte – copil.
În concluzie, viața afectivă joacă un rol important, deoarece emoțiile sunt cele care vor determina, pe termen lung, starea de bine, satisfacția și împlinirea individului. Afectivitatea este procesul reglator care reflectă relațiile dintre subiect și obiect sub forma unor trăiri subiective, rezultate din satisfacerea sau nesatisfacerea unor trebuințe. Ca ființe sociale avem sentimente, de aceea atașamentul este crucial în dezvoltarea individului. Între calitatea atașamentului stabilit în copilărie și viața adultului există o strânsă legătură dar, totuși, există o considerabilă posibilitate de schimbare a tipului de atașament prin experiențe pozitive, fericite, care favorizează apariția figurilor de atașament compatibile și potrivite.
Atasamenul in relatia de cuplu
Prima întrebare care se pune este de ce trăim în cuplu, având în vedere că în natură puține sunt animalele care rămân împreună după împerechere. Evoluționismul este de părere că soluția găsită de strămoșii noștri să supraviețuiască a fost să creeze legături sociale. În felul acesta grupul era mai puternic, mai viabil, cu șanse mari de a-și transmite genele mai departe. Mai aproape de zilele noastre, studiile relevă faptul că indivizii cu legături sociale puternice sunt mai puțin vulnerabili în fața bolilor, fac mai bine față stresului, în plus celibatarii trăiesc mai puțin.
Ca indice demografic, statutul marital indică poziția conjugală a unei persoane, adică modalitatea în care acesta este sau nu conjugat/în legătură cu o altă persoană: singur, necăsătorit/într-o relație, divorțat, căsătorit sau văduv.
Ce este satisfacția maritală? Este o stare mentală ce reflectă percepția beneficiilor și costurilor căsătoriei la o anumită persoană. Aceasta este o definiție centrată pe echitate. După alți autori reprezintă starea emoțională individuală de a fi mulțumit de interacțiunile, experiențele, așteptările din cadrul vieții de cuplu . Fiind un proces evaluativ global al calității situației maritale, satisfacția maritală este subiectivă, astfel, ceea ce este satisfăcător pentru un individ poate fi nesatisfăcător pentru un altul.
În 1995, Catherine Ross de la Universitatea de Stat din Ohio a investigat relația dintre mariaj ca forma de atașament social și starea mentală. Analiza ei, realizată pe 2031 de adulți a relevat faptul că traiul împreună cu un partener (căsătorie sau uniune consensuală) este asociată cu o stare mentală mai buna, cu acea stare de bine, generate de “sprijinul emoțional și economic reduc semnificativ și explică efectele pozitive ale statutului căsătorit și negative ale statutului de celibatar”. Studiile longitudinale, cum este cel al lui Alois Stutzer și Bruno S. Frey desfășurat pe 17 ani și intitulat sugestiv Does marriage make people happy, or do happy people get married?a relevant faptul că subiecții căsătoriți prezintă o sănătate fizică și mentală mai bună decât cei necăsătoriți, divorțați, văduvi. Femeile și bărbații singuri se confruntă cu niveluri mai mari ale depresiei, anxietății, cu problem de adaptare și distres. Studiul a răspuns și la partea a doua a întrebării, afirmând că oamenii cu un nivel crescut de sănătate mentală și fizică sunt mai predispuși să se căsătorească și să rămână căsătoriți.
Studiile au reflectat o legătură semnificativă între căsătorie și starea de bine, mai mult au indicat chiar prevenirea sau încetarea comportamentelor de risc, cum sunt fumatul, nutriția incorectă sau excesivă, consumul de alcool sau de droguri. Cercetătorii explică acest fapt prin timpul pe care partenerii si-l dedică unii altora și prin faptul că indivizii care adoptă comportamente de risc (consum de substanțe, alcool, sex neprotejat în afara relației) au o stare fizică și mentală scăzută, nu pot menține relațiile din cauza satisfacției scăzute.
Un alt element important în obținerea și menținerea satisfacției maritale este comunicarea dintre parteneri. Studiile demonstrează o relaționare puternică a satisfacției cu comunicarea și abilitatea de rezolvare a conflictelor. Rezultate studiilor relevă faptul că persoanele mai puțin dotate cu capacități de comunicare și reglare a expresivității emoționale devin defensive, pasiv-agresive și acest comportament este un predictor pentru insatisfacția maritală. Relevante pentru tema lucrării de față sunt acele studii care arată că partenerii, de cele mai multe ori, nu au o percepție clară asupra situației de conflict, ci își întemeiază comportamentul pe concluzii provenite și experiențele timpurii ale vieții. Între problemele de comunicare și abilitățile de rezolvare ale problemelor există o legătură inversă, ce afectează satisfacția maritală.
Un alt predictor al satisfacției maritale este satisfacția sexuală. Un studiu realizat în 2005 relevă faptul că insatisfacția sexuală este compensată de comunicare, adică dacă partenerii comunică foarte bine, atunci satisfacția sexuală nu mai are un impact semnificativ asupra nivelului de satisfacție maritală. Pe de altă parte, este valabilă și reciproca, în cazul în care există dificultăți de comunicare, dar partenerii sunt satisfăcuți sexual, ei se vor declara cu o satisfacție maritală ridicată, astfel comunicarea deficitară va fi compensată de satisfacția sexuală.
Psihologii și-au îndreptat atenția în studiile lor și spre investigarea factorilor emoționali în relație cu satisfacția maritală. Tiparul emoțional individual își pune amprenta asupra modului în care se manifestă expresivitatea emoțională, înțelegând prin aceasta expresiile verbale și nonverbale ce însoțesc emoțiile. Exprimarea înțelegerii, a aprobării, a empatiei, adică expesivitatea emoțională pozitivă ridică gradul de satisfacție maritală. Expresivitatea negativă impactează puternic negativ satisfacția maritală, compromițând rezolvarea conflictelor și funcționarea cuplului. Nu exprimarea tuturor emoțiilor negative impactează negativ cuplul, tristețea, de exemplu, putând avea o funcție adaptativă. De exemplu, în ajunul zilei de 8 martie, o soție a avut niște așteptări în petrecea timpului cu soțul ei. Acesta, însă, a hotărât să iasă cu amicii. Soția și-a manifestat dezamăgirea, exprimând tristețe la întoarcerea acestuia acasă. Soția a ales tristețea, în locul furiei, astfel conflictul putând fi mai ușor de rezolvat, iar soțul fiind mai emapatic în legătură cu modul în care s-a simțit soția sa în ajunul zilei de 8 martie. În acest caz exprimarea tristeții a fost funcțională. Studiile demonstrează că exprimarea tristeții are consecințe pozitive în relație, pe când exprimarea furiei are consecințe negative. În comparație cu furia, care poate avea ca răspuns tot furia, tristețea are ca răspuns empatia și înțelegerea. De altfel, în terapia de cuplu se vorbește despre emoțiile „grele” și emoțiile “ușoare”. Primele includ furia și ura, emoții care provoacă inechitate, distanțează partenerii, iar emoțiile ușoare, cu nivel scăzut de activare fiziologică (dezamăgirea, tristețea) solicită empatie din partea partenerului care îl vad pe cel căzut expus, slab. Emoțiile grele pregătesc partenerul să se protejeze și să caute independență, pe când cele ușoare măresc coeziunea și co-dependența. Eliss face distincție între emoțiile sănătoase funcționale, cum sunt tristețea, îngrijorarea, nemulțumirea, părerea de rău și cele nesănătoase, disfuncționale cum sunt deprimarea, anxietatea, furia, vinovăția. Emoțiile sănătoase negative promovează schimbarea și motivează comportamente funcționale de coping, în timp de emoțiile nesănătoase duc la blocaje în comunicare și soluționarea problemelor.
Trăsăturile de personalitate reprezintă alți factori implicați în satisfacția maritală. Un studiu din 2004 efectuat pe un eșantion de 400 de cupluri a investigat dacă trăsăturile de personalitate ale partenerilor influențează interacțiunile dintre parteneri. Rezultatele au dovedit că relația agreabilitate/neuroticism influențează evaluarea globală a căsătoriei. Neuroticismul corelează pozitiv cu interacțiunile negative și negativ cu evaluarea globală a mariajului. Interacțiunile negative au corelație negativă cu agreabilitatea și pozitiv cu evaluarea globală a mariajului.
Mecanismul de percepție reciprocă a partenerilor este un alt factor implicat în satisfacția maritală. Nivelul crescut de afectivitate al partenerului corelează pozitiv cu nivelul crescut de satisfacție a căsătoriei. De asemenea, auto-percepția unui nivel crescut de afectivitate corelează cu satisfacția crescută. Concluzia studiilor este că persoanele care se consideră fericite ți își percep partenerul ca fiind fericit au nivel crescut de satisfacție maritală.
Nivelul și caracterul realist/nerealist în legătură cu mariajul și partenerul impactează, de asemenea satisfacția în cuplu. Așteptările partenerilor sunt în legătură cu sine, cu celălalt, cu relația în general. Credințele iraționale ale partenerilor produc furie, frustrare, emoții negative. Conflictul marital este definit ca un proces interactiv în care unul dintre parteneri simte disconfort în legătură cu anumite aspecte pe care încearcă să le rezolve. Psihologii au ajuns la concluzia că există o tipologie a gândurilor/cognițiilor implicate în conflictul marital. Primul tip este reprezentat de atenția selectivă, adică partenerul observă doar anumite aspecte ale evenimentelor din relație și le ignoră sau le scapă pe altele. A doua categorie se referă la atribuiri și inferențe ce se concretizează în explicațiile pentru evenimentele trăite. Așteptările reprezintă a treia categorie, ele se concretizează în predicții despre un fapt anume ce se va petrece în relație. A patra categorie o constituie asumpțiile, adică credințele pe care partenerii le au în legătură cu caracteristicile relației intime. Existența standardelor maritale corelează pozitiv cu satisfacția maritală. Atunci când nu există deosebiri de standarde maritale, iar relația este centrată pe standarde, soții își acordă suport în evenimentele cu grad mare de stres.
Procesul atribuirilor în cuplu este un alt factor al satisfacției maritale. Conflictul pare cand un partener atribuie comportamentul negativ al partenerului unor trăsături globale (nu duci gunoiul pentru că ești leneș), stabile sau unor intenții negative (faci asta ca sa mă enervezi), motivației egoiste (te gândești numai la tine) și lipsei de afecțiune (dacă m-ai iubi, ai… ). În același timp, comportamentul pozitiv este mai puțin atribuit unor trăsături globale și stabile (duci gunoiul pentru că ești harnic, faci asta pentru că ești generos și vrei să mă bine-dispui etc.) Dar atribuirea nu se referă doar la partener, studiile au identificat faptul că partenerii cu satisfacție maritală crescută fac atribuiri atât pentru sine, cât și pentru partener. Schema proprie este confirmată de comparații și explicații în legătură cu comportamentul lor și al partenerului. Modelul de sine pozitiv se asociază cu un nivel scăzut al atribuirilor negative și duce la o percepere adaptativă a evenimentelor, iar un model negativ al sinelui generează atribuiri dezadaptative.
Pentru că lucrarea de față își propune să investigheze relația dintre satisfacția maritală, tipul de atașament și modelul parental, credem că e util să trecem în revistă și schemele dezadaptative implicate în relația de cuplu, având în vedere că și aceste scheme sunt însușite în procesul dezvoltării individuale și interferează cu toți factorii implicați în satisfacția maritală.
Young precizează că schemele cognitive dezadaptative se dezvoltă primar ca rezultat al experiențelor traumatizante din copilărie și stau la baza explicării tulburărilor de personalitate, problemelor caracterologice și tulburărilor cronice corespunzătoare Axei I a DSM IV, alături de menținerea acestora prin distorsiuni în prelucrarea informației, evitarea activării schemelor prin strategii de compensare a schemelor cognitive. Schemele cognitive disfuncționale timpurii simt pattern-uri emoționale și cognitive de autoapărare, care apar devreme în dezvoltarea noastră și se repetă de-a lungul întregii vieți impactând puternic viața de cuplu. Nu toate schemele au la bază traume din copilărie, un individ poate dezvolta scheme disfuncționale/incompetență fără să fi experimentat nici măcar o dată traumele în copilărie. Mai degrabă individul ar fi fost răsfățat și foarte protejat de-a lungul copilăriei. După cum se vede nu toate schemele disfuncționale au traume la originea lor, dar toate sunt distructibile și majoritatea sunt cauzate de experiențe (nefavorabile) care sunt repetate cu regularitate de-a lungul copilăriei și adolescenței. Efectul tuturor acestor experiențe negative este cumulativ. Schema este ceea ce individul știe, cu toate că îl face să sufere aceasta este confortabilă și familiară.
Young descrie 18 tipuri de scheme disfuncționale grupate în cinci mari categorii de nevoi emoționale: domeniul schemelor de separare și respingere, domeniul schemelor referitoare la lipsa de autonomie și performanță, domeniul schemelor referitoare la absența limitelor, domeniul schemelor referitoare la dependența de ceilalți și domeniul schemelor referitoare la hipervigilență și inhibiție.
Schemele cognitive privind separarea și respingerea sau răceala afectivă se referă la nesatisfacerea următoarelor nevoi fundamentale: de securitate, înțelegere, stabilitate, aprobare și respect. La originea nesatisfacerii acestor nevoi stau în general factorii familiali (familii monoparentale, părinții își resping copiii, nu le oferă afecțiune și îi pedepsesc excesiv sau chiar îi maltratează, în timp ce sunt de multe ori aflați sub influența băuturilor alcoolice). Abandonul/instabilitatea reflectă teama de abandon și lipsa de stabilitate percepută relativ la partener, asociată cu ideea că acesta nu le oferă încredere și susținere emoțională. Partenerii sunt percepuți ca fiind labili emoțional și imprevizibili, neîncrezătoare și instabili, având tendința de a-i părăsi în favoarea altora sau ca fiind aflați în iminența morții. Este posibil ca pe parcursul copilăriei, persoanele care prezintă acest tip de scheme să fi suferit pierderea părinților (prin divorț sau deces). De asemenea, aceste scheme pot să apară la persoane care au fost în mod repetat neglijate pe parcursul copilăriei. Neîncrederea/abuzul reflectă teama că partenera/partenerul îl va răni, abuza, umili, bârfi, manipula, minți sau profita de el/ea. De obicei aceste scheme se referă la prejudicii aduse voluntar, intenționat sau ca rezultat al unei neglijențe extreme și nejustificate. Poate include senzația că sunt în permanență defavorizați în raport cu ceilalți și primesc întotdeauna cea mai mică parte. Aceste scheme pot fi determinate de abuzuri repetate în copilărie (survenite fie din partea familiei, fie din anturaj). Privațiunea emoțională reflectă expectanța că nevoia de suport emoțional nu va fi satisfăcută de partener. Sunt luate în discuție trei tipuri de deprivare emoțională: a) Deprivare de atenție, afecțiune, căldură sufletească și confidență; b) Deprivare de empatie (absența înțelegerii și ideea că partenerii nu le împărtășesc emoțiile); c) Privațiunea de protecție (absența ghidării și suportului oferit de parteneri). Originea acestor scheme cognitive se regăsește de obicei în abuzul emoțional suferit în perioada copilăriei (neglijare, blazare, ceartă etc.). Deficiența/ rușinea reflectă existența unor defecte, reflectă convingerea că cineva este fără valoare, deficient în căsnicie, este rău, nedorit, inferior din mai multe puncte de vedere și nu este respectat, că nu va putea fi iubit și apreciat. Poate implica și hipersensibilitate la criticism, respingere și blamare. Rușinea se poate referi la factori interni (egoism, agresivitate, dorințe sexuale inacceptabile) sau la factori externi (defecte fizice, lipsa unor abilități de relaționare socială). Izolarea socială/ înstrăinarea reflectă sentimentul că cineva este izolat de restul lumii, respins de alte persoane și nu face parte dintr-un grup sau comunitate. Aceste persoane se percep pe sine și familia de origine ca fiind diferiți de alte persoane (familii).
Autonomia și performanța slabă este un alt domeniu cu impact relațional. Autonomia este abilitatea unei persoane de a se separa de familia proprie și a trăi independent, la fel ca majoritatea persoanelor de vârsta lor. Subiecții cu scheme din această categorie au anumite așteptări despre ei înșiși și despre lume care interferează cu abilitatea lor de a se desprinde de familie și a trăi independent. Aceștia sunt incapabili să-și definească propriile identități și să-și croiască drumul în viață. Dependența lor funcțională/incompetență reflectă credința că sunt incapabil de a face față singur responsabilităților cotidiene. Adesea este însoțit de sentimentul de neajutorare. În copilărie aceste persoane nu au fost încurajate să se manifeste independent și să câștige încredere în competențele și forțele proprii. În cuplu vor fi întotdeauna pe o poziție inferioară, de dependență. Teama de evenimente inevitabile (vulnerabilitate la stres sau boală) / lipsa de control se referă la teama nejustificată și exagerată că pot apărea în orice moment catastrofe pe care nu va fi capabil să le prevină. De obicei, aceste scheme se dezvoltă prin modelare în condițiile în care unul dintre părinți prezintă tulburări de anxietate și este superprotectiv și superimplicat. Sinele nedezvoltat/Personalitatea atrofiată reflectă apropierea emoțională excesivă și o dependență exagerată de una sau mai multe persoane semnificative, la o vârstă la care ar trebui să se adapteze singur cu rigorile sociale și solicitările vieții cotidiene. Implică convingerea că individul nu va putea face față singur problemelor cotidiene, fară ajutorul celor apropiați, sau că este puternic legat și influențat de alte persoane și nu are o identitate proprie. Este însoțită adesea de dezorientare, un sentiment de părăsire și lipsă a sensului în viață. Mediul familial de proveniență, este unul abuziv sau hiperprotector în care s-a exercitat un control exagerat asupra copilului. Părinții sunt extrem de critici, împiedicând copiii să-și formeze un Eu autonom distinct de cenzura exercitată de familie. Eșecul reflectă convingerea că cineva a greșit sau că este fundamental diferit de ceilalți semeni și nu poate atinge standardele relaționale la care alții ajung (nu voi fi niciodată o soție bună). În copilărie aceste persoane nu au beneficiat de susținerea emoțională a părinților, nu au fost încurajați să se implice în activități autonome.
Limitele scăzute sau defectuoase referă la perceperea ineficientă a limitelor personale, a responsabilității față de partener, a angajamentelor pe care și le iau și perspectiva scopurilor pe care și le fixează. Familia de origine a acestor indivizi este caracterizată de permisivitate, indulgență, lipsa direcționării și coordonării adecvate a copiilor. Este posibil ca în copilărie indivizii să fi fost forțați să tolereze niveluri ridicate de disconfort emoțional, au fost lipsiți de supraveghere și de ghidare. Grandoarea /Dominanța / revendicarea drepturilor personale se referă la convingerea că cineva are toate drepturile și poate să obțină tot ceea ce dorește, indiferent de urmările pe care acțiunile lui le au pentru ceilalți. De asemenea se referă la tendința de a-și impune punctul de vedere în defavoarea celorlalți, de a controla comportamentul și dorințele celorlalți și de a le subsuma la propriile dorințe și expectanțe. Lipsa de empatie se dezvoltă în familiile extrem de indulgente, care nu fixează limite precise pentru ce este adecvat social și de ce nu, care-și neglijează și abuzează copiii.
Când manifestă autocontrol exagerat/inhibiție emoțională, subiecții tind să-și controleze exagerat reacțiile spontane pentru a evita dezaprobarea partenerilor. Se pot distinge următoarele situații: 1) reprimarea mâniei și agresivității; 2) nevoia compulsivă de ordine, precizie și programare a acțiunilor personale; 3) reprimarea trăirilor emoționale pozitive; 4) raportarea excesivă la rutină, program prestabilit și extrem de ritualizat; 5) dificultatea de a-și recunoaște propriile defecte.
Dependența exagerată față de ceilalți se referă la o concentrare exagerată asupra sentimentelor și dorințelor partenerilor în scopul câștigării aprecierii, dragostei și evitării respingerii și abandonului. Subiecții cu scheme din această categorie pun un accent exagerat pe satisfacerea nevoilor și intereselor altora, lăsând la urmă rezolvarea propriilor probleme. Când interacționează cu ceilalți, se concentrează aproape exclusiv asupra reacțiilor și răspunsurilor persoanelor cu care intră în contact, fapt explicabil prin neconștientizarea preferințelor și nevoilor personale. Familia de proveniență este de obicei bazată pe acceptarea condiționată, copiii trebuie să-și inhibe laturile semnificative ale propriilor personalități în așa fel încât să câștige aprecierea și atașamentul celorlalți. În copilărie, aceștia nu au fost lăsați de către părinți să-și urmeze înclinațiile personale, iar la maturitate întâmpină dificultăți în realizarea dorințelor proprii, canalizându-și eforturile pe satisfacerea nevoilor altora. Subjugarea/ supunerea reflectă supunerea excesivă controlului celorlalți și renunțarea la propriile nevoi și emoții pentru a nu fi respins de ceilalți, implicând aserțiunea că dorințele și emoțiile proprii sunt nesemnificative și fără importanță pentru alții. Subiecții cu astfel de scheme își suprimă întotdeauna mânia și agresivitatea în fața celor considerați superiori. În copilărie aceștia au fost în permanență direcționați și controlați de către părinți. Aceste scheme îmbracă două forme, respectiv: subjugarea nevoilor proprii, preferințe, dorințe care sunt suprimate și subjugarea emoțiilor, adică exprimarea emoțiilor este suprimată. Sacrificiul de sine reflectă renunțarea excesivă la propriile dorințe, sentimente și nevoi în favoarea realizării și îndeplinirii dorințelor partenerului. Motivația care stă la baza acestor acțiuni este aceea de a nu-l face pe celălalt să sufere sau pentru a nu se simți egoiști.
Hipervigilența și inhibiția se referă la tendința de a fi mereu în gardă, conștient permanent de comportamentele și reacțiile pe care le trăiește persoana respectivă. Persoana nu își acordă dreptul de a fi relaxat și fericit și astfel relațiile apropiate au de suferit. Familia de proveniență, a cărui membru este o astfel de persoană, este caracterizată de relații interpersonale reci, centrarea pe sarcini și rezolvarea de probleme, expresivitate emoțională redusă, perfecționism și formalizare excesivă a relațiilor familiale. Inhibiția emoțională /Indezirabilitatea socială / Nevoia de aprobare reprezintă tendința generală de a câștiga aprobarea și atenția din partea celorlalți, inclusiv a partenerului combinată cu sentimentul că nu poate fi apreciat și plăcut. Imaginea de sine este dependentă de reacțiile și părerile celorlalți despre propria persoană și nu de valorile interioare, înclinațiile și preferințele individuale. Standardele nerealiste, rigide /exigența descrie indivizi care consideră că trebuie să atingă un anumit nivel de perfecțiune în acțiunile pe care le întreprind, astfel încât performanța proprie să reprezinte un ideal, pentru a evita critica și dezaprobarea. Aceste exigențe permanente pe care și le impun, le determină o stare permanentă de tensiune, considerând că niciodată efortul depus nu este suficient pentru a se perfecționa. Autocritica este exagerată, antrenând incapacitatea de a se bucura de propriile realizări, un sentiment scăzut al stimei de sine și respectiv al autoeficacității percepute. Se pot distinge situațiile: 1) perfecționismul (importanța excesivă oferită unor detalii asociată cu subestimarea propriei performanțe); 2) raportarea la un sistem rigid și inflexibil de norme; 3) preocuparea permanentă față de performanță și de limitele de timp.
Dezvoltarea relatiilor de atasament
Adaptarea maritală reprezintă un concept global ce interpretează și descrie modurile în care se manifestă funcționalitatea unui cuplu marital. Unii autori folosesc conceptul de calitate a relației maritale, înglobând atât adaptarea, cât și satisfacția. Calitatea relației maritale este o evaluare subiectivă pe care partenerii o fac asupra relației de cuplu și traduce, în fapt, gradul de acomodare a soților în raportul lor reciproc. Revenind la adaptarea maritală ca premisă și condiție a gradului de satisfacție maritală, amintim câteva dintre conceptele vehiculate în literatura de specialitate pentru definirea și operaționalizarea acestui concept: și consens, grad de coeziune, nivel de exprimare afectivă între parteneri. Într-o abordare dinamică a procesului marital, putem spune că evaluarea se poate face de la cupluri adaptate foarte bine, la cupluri adaptate foarte slab.
Norval D. Glenn, face distincția între adaptarea maritală și sentimentele pe care partenerii le experimentează în relația de cuplu. Acesta spune că indicatorii adaptării, cum sunt conflictele, comunicarea, realizarea comună a activităților pot avea relații diferite cu sentimentele maritale. Astfel, e nevoie să facem distincție între adaptarea maritală, care se referă la funcționalitatea cuplului și fericirea maritală, satisfacția maritală, precum și calitatea relației maritale. Putem întâlni cupluri înalt funcționale, adaptate marital, în care partenerii sunt nesatisfăcuți în cuplu, chiar nefericiți, așa cum există cupluri care ajung până la disoluție în condițiile în care partenerii se declară satisfăcuți, fericiți chiar în cuplu. Din acest motiv, instrumentele care măsoară aspectele diverse ale relației de cuplu, amestecă itemii adaptării, cu cei ai satisfacției și calității maritale.
Interacțiunea maritală are specificitatea ei și dimensiunile sale proprii. Le amintim pe cele mai importante: comunicarea, finanțele, timpul liber, repartiția sarcinilor domestice, relația sexuală, creșterea și educarea copiilor, convingerile de tot felul. Relația maritală mai este dependentă și de variabile cum ar fi trăsăturile de personalitate, predispozițiile atitudinale, abilitățile personale și interpersonale ale partenerilor, rolurile de gen, congruența rolurilor, experiențele pe care partenerii le-au trăit în familiile de origine, sănătatea mentală etc.
Atunci când ne propunem să măsurăm satisfacția maritală, conform Wallace și Locke, trebuie să avem în vedere gradul de consens/acord al partenerilor asupra domeniilor cum ar fi bugetul, afecțiunea, responsabilitățile domestice, timpul liber, concepțiile despre viață, relația cu familia partenerului. Comunicare dintre parteneri se referă atât la comunicare în general, cât și la posibilitatea de a face confidențe partenerului de viață, nivelul de încredere că poate fi înțeles și acceptat așa cum este. Satisfacția maritală măsoară și gradul de fericire resimțit în viața alături de partener, precum și disponibilitatea de a gestiona conflictele și modul în care sunt rezolvate dezacordurile. Importante în evaluare sunt și caracterul convergent sau divergent al activităților desfășurate în afara căminului, gradul de acord cu viața de cuplu în general și cu viața alături de partenerul respectiv în particular.
Atașamentul
Legătura afectivă între nou-născut și îngrijitor reprezintă o temă despre care s-a scris foarte mult în literatură de specialitate din domeniile psihologie, medicină, pedagogie. Această legătură afectivă are două consecințe majore, ce pot fi sintetizate astfel: atașamentul puternic față de părinte îi permite copilului să dezvolte sentimente și comportamente de încredere față de sine și față de alții; relațiile precoce influențează dezvoltarea fizică și intelectuală a copilului, constituind fundamentul dezvoltării sale psihologice. Punctul de vedere evoluționist susține teoriile atașamentului, precizând că dispoziția înnăscută a omului către atașament este menită să îl țină pe copil aproape de mama sa, pentru ca acesta să fie protejat în perioada în care este foarte vulnerabil.
Atașamentul este un proces ce nu se limitează la perioada copilăriei, ci însoțește individul toată viața, chiar dacă figura de atașament poate varia de-a lungul existenței. Astfel, atașamentul devine o legătură social-umană profundă și constituie nucleul relațiilor ulterioare pe care subiectul le va dezvolta în existența sa.
Bowlby susținea că reprezentările mentale ale sinelui și ale celorlalți, relații ce se formează în contextul relațiilor de îngrijire mamă-copil, influențează gândurile, sentimentele și comportamentele în relațiile cu adulții. Aceste reprezentări devin modele de funcționare internă ale persoanei, și, deși se formează în copilărie, servesc ca un tipar relativ pentru relațiile persoanei în calitate de adult.
În continuare vom prezenta pe scurt diferitele tipologii ale atașamentului la adulți pornind de la conceptul de funcționare internă. Aceste modele de funcționare internă se referă la așteptările legate de propria persoană, legate de ceilalți, de percepțiile relațiilor romantice, de alegerea partenerilor, concepțiile și organizarea cunoștințelor despre relații și stilurile de răspuns Stan, 2004). Altfel, modelele interne de funcționare derivă din experiențele cu figura de atașament, constau în structuri mentale sau reguli abstracte de relaționare și afecțiune. De asemenea, ele influențează modul în care individul percepe și își reamintește experiențele. Aceste scheme devin în timp stabile, dar pot fi schimbate prin reflectarea asupra relației cu sine.
Deși derivă din teoriile lui Bowlby, există teorii ce nuanțează concepția originală și reprezintă un plus adus stadiilor cunoașterii atașamentului. Astfel, pornind de la ideea centrală a lui Bowlby că interacțiunea cu îngrijitorii din copilărie generează modele de funcționare internă despre sine și ceilalți, Barholomew, Horowitz și Griffin au ajuns la o schemă care identifică stilurile de atașament din combinarea unui model pozitiv sau negativ al sinelui cu un model pozitiv sau negativ al celuilalt. Autorii propun patru stiluri de atașament: securizant, ezitant, preocupat și temător. Din figura 1, observăm că stilurile securizant și ezitant au un model al sinelui pozitiv, iar stilurile preocupat și temător un model al sinelui negativ. Mai observăm ca stilurile securizant și preocupat pornesc de la un model pozitiv al celuilalt, iar stilurile ezitant și temător de la un model negative al celuilalt.
Figura 1 – Model integrat al formelor de atașament
Pe baza acestor stiluri de atașament se pot emite predicții cu privire la dispoziția individului de a experimenta și a se raporta la dificultăți, precum și înclinațiile individului de a căuta sau respinge ajutorul în caz de tristețe. De exemplu, o persoană cu atașament preocupat pornește de la un model negativ al sinelui și un model pozitiv al celuilalt. Acest model de funcționare internă favorizează perceperea frecventă a problemelor și dificultăților, pe care încearcă să le abordeze prin implicarea partenerului ce este perceput ca un salvator.
Anxietatea este pusă în legătură cu imaginea de sine negativă, în timp ce evitarea (ezitarea) este generată de imaginea negativă despre ceilalți. De exemplu, un individ cu atașament preocupat manifestă un nivel scăzut de ezitare/evitare și un nivel ridicat de anxietate (un sine negativ).
Un alt model cu largi implicații practice este acela în care dragostea romantică poate fi văzută ca un proces de atașament. Emoțiile, în dinamica lor, atât în relațiile afective timpurii, cât și în relațiile romantice sunt guvernate de aceleași manifestări comportamentale, cum sunt plânsul, îmbrățișările, suspinele. Diferențele în relaționarea adulților sunt o consecință a așteptărilor pe care indivizii le-au creat privitor la ei sau la ceilalți, bazându-se pe relațiile afective din trecut. Astfel, dragostea romantică, la fel ca și atașamentul, presupune apropiere reciprocă. Aceste considerente aparțin teoriei lui Hazan și Shaver din 1987. Inițial Shaver a identificat trei stiluri de atașament: securizant, ambivalent-anxios și evitant. Ulterior, valorificând contribuțiile psihologilor Ainsworth, Blehar, Waters și Wall a observant că diferențele interindividuale de manifestare în relațiile romantice pot fi reduse la două dimensiuni fundamentale și anume anxietatea și evitarea. Din combinația celor două dimensiuni rezulă patru stiluri de atașament: securizant (secure), dependent (preoccupied), anxios-evitant (fearful-avoidant) și evitant (dismissing-avoidant).
Stilul securizant este asociat cu o percepție despre ceilalți ca fiind responsabili și binevoitori. Persoanele securizante au o anxietate și evitare de nivel scăzut, sunt autonomi, iar intimitatea le oferă confortul psihic necesar. Ei se simt confortabil în relații, caută apropierea celorlalți și nu sunt preocupați de gândul că ar putea fi părăsiți. De asemenea, nu se tem că vor fi abandonați sau că cineva se apropie prea mult de ei. Apreciază în mod realist relațiile, fără a idealiza excesiv și fără a se autoiluziona. Când întâmpină probleme, persoanele cu atașament securizant exprimă deschis ceea ce simt și nu ezită să ceară sfaturi prietenilor, familiei.
Stilul dependent se manifestă printr-un nivel scăzut de evitare, dublat de un nivel ridicat de anxietate. Persoanele dependente se văd ca fiind nedemni de iubire, fiind preocupați să analizeze dacă persoanele importante din viața lor îi acceptă și îi iubesc. Deși își doresc apropierea de ceilalți, se tem că vor fi respinși. Au un stil de comunicare expresiv, demonstrativ, dau dovadă de multă deschidere de sine. Valorizează excesiv relațiile interpersonale și petrec mult timp pentru consolidarea lor. Adesea manifestă tendințe de dominare în relație, sunt intruzivi, din dorința lor de a fi doriți și iubiți de către partener. Relațiile lor romantice debutează tumultuos, se aprind repede, investesc mult de la început, dar finalizarea relațiilor este întotdeauna problematică, fiindu-le dificil să își părăsească partenerul. De altfel, stilul de atașament dependent este un predictor important al abuzului emoțional și fizic, persoanele dependente tind să fie atât victime cât și agresori.
Stilul anxios-evitant este specific persoanelor cu un nivel crescut de anxietate și evitare. Aceștia se percep ca fiind nedemni de a fi iubiți, evită intimitatea, protejandu-se astfel de respingerea pe care o anticipează. În proximitatea celorlalți se simt inconfortabil, se tem că apropierea nu poate dura, iar suferința ce urmează este intolerabilă. Ei nutresc convingerea că partenerii nu îi iubesc și nu doresc să își petreacă timpul cu ei. Confruntați cu probleme relaționale, reacțiile lor sunt exagerate, dar nu se eprimă, nu arată ce simt. Nu au încredere în ceilalți, sunt sensibili la semne, gesturi, pe care le interpreează adesea ca fiind de respingere.
Stilul evitant presupune, așa cum îi spune și numele, un grad ridicat de evitare și un grad scăzut de anxietate. Persoanele cu acest stil sunt percepute ca fiind distante, chair reci și sigure pe ele. În relații nu se tem de respingere, dar nici nu doresc să se apropie de ceilalți, manifestând neîncredere. În general își subestimează problemele și evită să le împărtășească celorlalți. Relațiile romantice ale evitanților sunt incongruente, se implică mai puțin decât partenerul, dorește să îți păstreze independența. Prieteniile lor sunt bazate mai degrabă pe interes și mai puțin pe satisfacerea unor nevoi emoționale. Concluzionând, indivizii cu stil de atașament evitant se protejează împotriva dezamăgirilor, evită relațiile apropiate, se străduiesc să îți prezerve independența și invulnerabilitatea.
Atașamentul și evitarea, ca dimensiuni fundamentale ce stau la baza stilurilor de atașament, pot constitui în sine modele specifice: atașament raportat la anxietate și atașament raportat la evitare. Astfel, cei care au scoruri ridicate la atașamentul raportat la anxietate tind să fie nesiguri de sine și temători că partenerii nu le vor acorda suficientă atenție. La celălalt pol se situează persoanele care au încredere în sine că vor putea face față exigențelor partenerilor. Cei care au scoruri ridicate la atașamentul raportat la evitare preferă să nu se bazeze pe ceilalți și să nu se deschidă în fața lor. În schimb, cei cu rezultate scăzute se simt confortabil să relaționeze intim cu partenerii lor.
Influenta stilului de atasament in functionarea cuplului
Morrison (1997) a realizat un studiu la care au participat studenți din Statele Unite (151 de bărbați și 217 femei ) care și-au descris relația de cuplu prin intermediul instrumentului numit ”Structural Analysis of Social Behavior” (Benjamin & Friedrich, 1991).Atașamentul a fost organizat pe categorii (securizat,evitant și ambivalent) pe nivelul securității dar și pe nivelul atașamentului.Ipoteza studiului susține idea că reprezentările mentale și relațiile dintre ele influențează diferitele tipuri de atașament. Au fost selectați 368 de studenți al unui campus universitar din Statele Unite, dintre care 151 bărbați și 217 femei. Rezultate au arătat că au existat anumite diferențe notabile în modul în care persoanele cu atașament securizat, evitant și ambivalent și-au descris relațiile de cuplu.Comparativ cu participanții securizați, cei evitanți s-au descris atât pe sine cât și pe partenerii lor mai implicați în paternuri de atac și protest.De asemenea s-au descris atât pe sine cât și pe partenerii lor ca fiind mai puțin submisivi.Respondenții cu atașament ambivalent au descris interacțiunile ca fiind caracterizate de mai multe paternuri de atac și protest decât participanții cu atașament securizat.În toate cazurile, un nivel de securitate mai ridicat s-a asociat cu percepția unei ostilități mai mici.
Hiperactivarea atașamentului se concentrează mai mult pe mediul interpersonal decât pe contactul cu sinele, ceea ce poate duce la pierderea capacității de autoîngrijire.Activarea atașamentului pare să afecteze percepțiile partenerului mai mult decât percepțiile despre sine în relație.Participanții cu o activare a atașamentului mai pronunțată erau percepuți de parteneri mai agresivi și mai puțin submisivi.O activare mai mare a atașamentului implică mai multe griji cu privire la relație, ceea ce poate duce la mai multă vigilență în privința partenerului.
Datele colectate de la participanți susțin ipoteza conform căreia reprezentările mentale cu privire la relație sunt diferite în funcție de tipul de atașament.
În ceea ce privește atașamentul și depresia în relația de cuplu, Wayment și Vierthaler (2002) au descoperit că atașamentul anxios prezice un nivel general de supărare și un nivel de depresie.Fraley și Bonanno (2004) au raportat că anxietatea în dimensiunea ei generală și stilul de atașament anxios tind să prezică simptome de depresie de-a lungul timpului.Cei cu atașament nesecurizat tind să își exprime furia fața de o figură de atașament datorită unei stări prelungite de mâhnire interioară.Tendința unei persoane spre tristețe, furie și frică poate fi exacerbată în cazul în care o persoană este rănită într-o relație, în special în cazul celor care au scoruri ridicate ale anxietății.Aceste emoții pot perturba dezvoltarea unor emoții pozitive cum ar fi tandrețea, afecțiunea, căldură pentru ofensator.Lipsa unor sentimente pozitive față de persoana care a ofensat poate îngreuna iertarea, mai ales în cazul celor cu atașament evitant.Heene (2007) a realizat un studiu prin care a selectat un eșantion de 69 de subiecți din mediul clinic și un grup de 69 de subiecți ca grup de control.Primul grup conține 69 de pacienți ( 39 de femei 52 % și 33 bărbați 48 %) și referințele soților pe o perioadă de 4 ani.Pacienții au fost identificați prin referințe ale serviciilor de sănătate mentală și psihiatrică care făceau psihoterapie datorită unor simptome depresive.Recrutarea celui de-al doilea grup s-a făcut prin intermediul anunțurilor către serviciile publice, serviciile media.Cuplurile trebuiau să fie căsătorite sau să locuiască împreună de cel puțin un an.
Rezultatele au indicat ca persoanele care au ieșit ca fiind depresive în raport, au avut atașament evitant și ambivalent, interacțiuni soț impunător/soție retrasă, soție impunătoare/soț retras;evitare mutuală, atribuții cauzale și un nivel scăzut de ajustare maritală și comunicare constructivă.Atașamentul nesecurizant a fost asociat cu depresia, iar persoanele diagnosticate cu depresie au arătat atașament evitant și ambivalent la nivel de cuplu.În ceea ce privește atașamentul evitant, au existat diferențe între cele doua sexe care aveau scoruri mari la depresia diagnosticată clinic.Bărbații și femeile depresive au tendința de a-l vedea pe celălalt ca și cauză a evenimentor negative din cuplu.Femeile cu atașament ambivalent au tendința de a avea mai multe îndoieli în privința propriei persoane, asociate cu o stimă de sine scăzută, lucru care le face sensibile la situațiile tensionate din cuplu.
Kachadourian, Fincham și Davila (2004) au susținut corelația dintre atașament și iertare în cazul celor ofensați de parterul de cuplu.Modul de măsurare a fost folosit pentru a evidenția două dimensiuni generale : modelul sinelui și modelul altora.Analizele au demostrat că modelul de sine a fost relativ negativ, modelul pozitiv al altora nu corela cu iertarea, ceea ce sugerează că anxietatea atașamentului ar putea fi un fundament bun în prezicerea iertării.Pentru cei care au un model pozitiv despre sine, modelul pozitiv al celorlalți a fost corelat cu iertarea, sugerând că atunci anxietatea atașamentului este mică, există o posibilitate mai mare pentru iertare. Evitarea atașamentului poate contribui la o lipsă a iertării.
În general, evitarea atașamentului a demonstrat corelații mici spre moderate în direcția iertării.Anxietatea atașamentului nu a fost corelată cu iertarea.Autorii au urmărit legătura între atașament și raportarea la sine a soților timp de 21 de zile.Atât evitarea atașamentului cât și anxietatea au demonstrat corelații negative mici cu privire la iertarea raportată la sine.Un nivel înalt în evitare sau anxietate au dus la nivele scăzute de iertare, chiar dacă indivizii au arătat o atitudine pozitivă față de partenerul de viață.
Capitolul 3
Metodologia cercetării
3.1 Obiectivele lucrării
A studia natura relațiilor de cuplu implică o incursiune în marele neant al incertitudinii si al întrebărilor fundamentale referitoare la natura umană precum și la interacțiunile dintre oameni.
Oamenii pot avea dispute asupra modului de definire a principiilor cât și a modului de interpretare și aplicare ale acestora în situații reale de viață dar în general vor fi de acord asupra meritului lor intrinsec, fiind absurd să se adopte principii contrare.
Obiectivul general al lucrării este să prezinte teoretic cele două mari necunoscute legate de orice cuplu: satisfacția maritală, tipul de atașament.
3.2 Obiectivele cercetării
Obiectivul general al lucrării este să investigheze modul în care satisfacția maritală este influențată de tipul de atașament.
Obiective generale:
Pornind de la importanța atasamentului într-o relație de cuplu, cercetarea de față își propune să influența acestuia în cuplu.
Obiectivele specifice:
Identificarea corelatiei dintre stilul de atasament si satisfactia maritala.
3.3Ipoteze
1. Presupunem că între tipul de atașament și satisfacția maritală există o legătură statistică semnificativă corelațional (în sensul în care indivizii cu un atașament sigur sunt mai satisfăcuți în cuplu decât cei cu un atașament evitant)
Ipoteze specifice
Ipoteza 1: Stilul de atasament anxios prezice o satisfactie scazuta a relatiei de cuplu
Ipoteza 2: Stilul de atasament evitant prezice o satisfactie scazuta a relatiei de cuplu
Ipoteza 3: Stilul de atasament securizant prezice o satisfactie ridicata a relatiei de cuplu.
3.4 Eșantion
Eșantionul cuprinde un număr de 32 de persoane, adică 16 cupluri, din care 8 sunt căsătorite și 8 necăsătorite. Vârsta subiecților este cuprinsă între 18 și 55 de ani. Singurul criteriu de selecție a lotului a fost condiția de a se afla într-o relație de cuplu în momentul completării chestionarelor. Examinarea a avut loc în orașul Târgu-Mureș.
3.5 Modelul cercetării
Variabilele cercetării
Variabila independenta – tipul de atașament
Variabila dependentă– satisfacția maritală
3.6 Probele psihologice utilizate
Scala adaptării maritale DAS
Chestionarul AAS (Adult Attachement Scale)
3.7 Sinteza rezultatelor cercetării
Aplicarea scării DAS
Pentru cercetare am aplicat Scala Adaptarii Maritale DAS, construită de Spanier în 1976. Prin cei 32 de itemi această scală măsoară patru elemente, consensul diadic (înțelegerea cu privire la diverse aspecte), coeziunea cuplului (angajarea partenerilor în activități similare), împlinirea în cuplu și exprimarea afectivității.
Punctajul maxim pentru fiecare subscală este de:
0,94 pentru consensul diadic
0,81 pentru coeziunea în cuplu
0,90 pentru împlinirea în cuplu
0,73 pentru exprimarea afectivității
Am aplicat acest test la 8 cupluri căsătorite și 8 necăsătorite. Din fiecare categorie, jumătate erau împreună de peste cinci ani, jumătate de mai puțin de cinci ani.
Rezultatele cu procentele obținute de ficare cuplu sunt prezentate în tabelul de mai jos:
După cum se poate observa din tabele prezentate mai sus, cuplurile căsătorite care s-au format de peste cinci ani au punctajul mai mare la toate cele 4 subscale ale adaptării maritale.
Consens diadic
Din datele obținute de la cele 16 cupluri reiese că 33% dintre ele au un punctaj mare in ceea ce priveste înțelegerea cu privire la diverse aspecte ale vietii de cuplu, activități de făcut împreună, etc.
Coeziunea în cuplu
Un procent destul de mare, 59% din cuplurile chestionate desfășoară activitati similare împreună, iar partea și mai îmbucurătoare este că doar 8 % se situaeză cu punctajul sub 0,65, adică au mai puține activități împreună.
Împlinirea în cuplu
44% din cuplurile care au luat parte la chestionar sunt împlinite în cuplu, în timp ce alte 44% sunt destul de mulțumite de acest acest și doar 17% au un nivel de împlinire mai scăzut.
Exprimarea afectivității
70% din cupluri nu ezită când vine vorba de exprimarea afectivității față de partener. Doar 12% dintre ei au oarecare retineri cand vine vorba de acest aspect.
Aplicarea chestionarului AAS
Chestionarul a fost elaborat de elaborat în 1990de Collins și Read.
Descriere. Are 18 itemi (câte 6 pentru fiecare tip de atașament) și măsoară dimensionalitatea atașamentului la adulți. Fiecare item este evaluat pe o scală cu 5 trepte, de la 1 la 5. Fidelitate. Collins & Read au raportat un coeficient’s alpha Cronbach de .69 for Apropiere, .75 for Dependență și .72 for Anxietate. Corelațiile Test-retest pentru o perioadă de 2 luni au fost.68 for Apropiere, .71 for
Dependență și .52 pentru Anxietate. Autorii scalei au definit stilurile de atașament în felul următor.
• Securizant (Sigur) = scoruri înalte la Apropiere și Implicare (Dependență), scor mic la Anxietate
• Anxios = scor înalt la Anxietate, scoruri moderate la Apropiere and Implicare (Dependență)
• Evitant = scoruri mici la Apropiere, Implicare (Dependență), Anxietate
• atașament securizant: itemii 3, 4, 7, 13, 14, 17;
• atașamentul evitant: itemii 1, 2, 5, 15, 16, 18;
• atașamentul anxios-ambivalent: itemii 6, 8, 9, 10, 11, 12.
Fiecare item este însoțit de o scală în 5 trepte (1-dezacord puternic, 2-dezacord parțial, 3-nu știu, 4-acord parțial, 5-acord puternic). Subiecții sunt rugați să evalueze pe aceste scale în ce măsură afirmațiile conținute de itemi caracterizează, în general, pe ei si modul lor de a simți. Se calculează media aritmetica a scorurilor obținute de subiecți la fiecare stil de atașament și se obțin astfel trei scoruri, cate unul la fiecare tip de atașament. Se consideră că subiectul are stilul de atașament la care scorul obținut este cel mai mare. Se utilizează această metodă de stabilire a stilului de atașament deoarece nu există tipuri pure, fiecare persoană având tipul ei specific de atașament.
Presupunem că între tipul de atașament și satisfacția maritală există o legătură statistică semnificativă corelațional (în sensul în care indivizii cu un atașament sigur sunt mai satisfăcuți în cuplu decât cei cu un atașament evitant).
În cercetarea de față ne-a pus întrebarea dacă, din punct de vedere statistic, există diferențe semnificative în ceea ce privește satisfacția în cadrul relațiilor de cuplu pentru subiecților investigați, și dacă aceste diferențele înregistrate prin aplicarea instrumentelor sunt datorate hazardului sau faptului că subiecții manifestă stiluri de atașament diferite.
Analiza statistică. Am folosit analiza de varianță (ANOVA). Per total, influența tipului de atașament asupra nivelului de satisfacție maritală a fost semnificativ. Testul Levene este semnificativ statistic, (F=9.231, p=0,000, df 59). Testul Levene (F(3, 66) = 43,47, p<.01), ceea ce indică faptul că ipoteza nulă este infirmată, deci putem afirma că diferențele nu sunt datorate hazardului. Astfel putem spune că este posibil ca stilul atașamentului să influențeze satisfacția privind calitatea relațiilor de cuplu în care sunt implicați subiecții cercetării noastre. În concluzie, această ipoteza, prima din studiu, este confirmată.
Interpretarea psihologică a datelor. Urmărind datele din Tabelul 3, observăm că nu se înregistrează diferențe statistice semnificative în privința satisfacției maritale între subiecții cu atașament sigur și cei cu atașament anxios. Diferența semnificativă statistic se înregistrează la subiecții cu atașament evitant. Scorurile obținute de subiecții cu atașament evitant sunt cu mult mai mari decât cele înregistrate la ceilalți subiecți, fi că au atașament securizat sau anxios. Probabil că subiecții cu atașament anxios caută în cuplu siguranță, devin dependenți și califică drept satisfăcătoare și relații problematice, preferând totuși să fie chiar și într-un cuplu disfuncțional decât să trăiască singuri.
Testul ANOVA este folosit pentru compararea mediilor lotului studiat.
Parametrul p, rezultat al testului, generat de program, este interpretat astfel:
· Daca p>0,05 se consideră că diferentele dintre loturi sunt nesemnificative, iar pragul de semnificatie este de 95%
· Daca p<0,05 se respinge ipoteza, avand pragul de semnificatie de 95%.
· Daca p<0,01, avem un prag de semnificatie de 99%.
Tabel
Din analiza datelor din Tabelul 3 rezultă că stilul de atașament influențează nivelul de satisfacție a relației. Conform unor autori, stilurile de atașament îi fac pe adulți să își reprezinte diferit atât dragostea romantică, cât și relațiile maritale. Persoanele cu atașament securizant nu simt disconfort când se apropie de semeni, evaluează viitorul relației ca fiind fericit, iar parteneriatul este perceput ca fiind suportiv și de încredere. Persoanele cu atașament evitant simt disconfort în proximitatea fizică și emoțională a semenilor, în relațiile romantice se tem de intimitate. Anxioșii ambivalenți dezvoltă pasiuni, relații obsesive, încărcate de gelozie și libido ridicat. De asemenea, dezvoltă relații de dependență, caută să se apropie de ceilalți, dar trăiesc o teamă permanentă de eventualitatea respingerii și abandonului. Aceste rezultate sunt confirmate și de alte studii.
Studiul corelațional (Tabel 4) confirmă faptul că indivizii care manifestă un atașament securizant au o satisfacție meritală ridicată, iar cei cu atașament ambivalent o satisfacție maritală serios diminuată, fapt confirmat de alți cercetători. Între tipul de atașament și satisfacția maritală există o corelație semnificativă moderată (.373)
Tabel 4
Concluzii
Considerăm că prin intermediul demersului nostru teoretic și experimental am atins obiectivele pe care ni le-am propus confirmând astfel și prezumțiile din cadrul ipotezelor formulate.
În prima ipoteză am presupus că există diferențe din punct de vedere statistic în ceea ce privește satisfacția de cuplu, iar aceste diferențe nu sunt datorate hazardului ci tipurilor diferite de atașament pe care le manifestă subiecții din studiu. Felul în care persoanele se comportă în funcție de atașament devine marca a comportamentului în cuplu pentru că figura de atașament devine partenerul sau partenera. Tot acest comportament dezvoltă identitatea cuplului și sentimentul de apartenență la cuplu, care poate fi un sentiment pozitiv sau negativ. Acesta este motivul pentru care am introdus în cercetarea noastră și modalitățile de reglare emoțională în relația de cuplu și satisfacția generată de ea. Astfel, în concluzia primei ipoteze putem spune că atașamentul manifestat de parteneri reprezintă baza de funcționare a cuplului, bază care se poate manifesta funcțional sau disfuncțional.
Considerăm că o precizare este importantă în acest context. Un atașament disfuncțional nu este o anatemă, nu condamnă neapărat individul la eșec sentimental și familial, individul învață din propriile experiențe să se adapteze, să își regleze trăirile și să-și adecveze comportamentul, în așa fel încât să aibă o relație maritală satisfăcătoare. Atașamentul este și un model în funcție de care persoana experimentează relațiile de cuplu, nu doar modul în care este condiționat din familia primară. Acel model poate fi modificat, dezvoltat. Astfel, o persoană care dezvoltă în cuplu un atașament sigur se simte în siguranță pentru că este valorizată, iubită, ocrotită de partenerul de cuplu.
Deși la bază stilul de atașament a fost unul disfuncțional, alături de un partener pe care ăl percepe ca fiind iubitor, cald, receptiv la dorințele sale, persoana dezvoltă așteptări pozitive cu privire la relația maritală. Așa se explică de ce persoanele cu atașament anxios se simt satisfăcute în relația de cuplu, anxietatea lor bazala diminuându-se într-un mediu pe care îl percep ca fiind sigur. Nu așa stau lucrurile cu persoanele care manifestă un stil de atașament evitant. Persoanele cu atașament evitant sunt repliate pe sine, resimt un grad mărit de disconfort în intimitante. Percepția privind partenerul este că acesta este neprotector, valorizează excesiv libertatea în mod rațional, evită să depindă de cineva, nu acceptă sprijinul. Aceste persoane fac eforturi permanente de a se menține la distanță și nu își exprimă sentimentele. Spre deosebire de persoanele cu atașament securizant, care manifestă un nivel de încredere ridicat, nivel scăzut de conflict, satisfacție și capacitate de angajament, la evitanți lucrurile stau exact invers: sunt conflictuale, lipsite de încredere, nivelul capacității de a se angaja în relație e redus, iar satisfacția este și ea extrem de diminuată. Putem afirma că subiecții care experimentează un stil de atașament sigur în copilărie sunt mai satisfăcuți în relația de cuplu decât subiecții care experimentează atașament evitant. Între aceste două stiluri se situează stilul de atașament temător și cel preocupat, satisfacția lor fiind medie.
Prelucrarea statistică a datelor s-a realizat prin intermediul programului statistic SPSS 17.0, varianta demo pusă la dispoziție gratuit de către IBM.
BIBLIOGRAFIE
Adler, H.J., Mellenbergh, G.J. (eds.) (1999), Research Methodology in the Social Behavioural & Life Science, Sage Publ., London
Albu, M. (2000), Metode și instrumente de evaluare în psihologie, Editura Argonaut, Cluj- Napoca
Baumeister, M (Encyc)-45348.qxd 7/24/2007 6:29 PM, Page 541
Birch, Ann (2000) Psihologia dezvoltării, Ed. Tehnică, București
Bowlby, J. (1980), Attachment and looss: Vol. III Loss, 2nd., New York: Basic Books
Bowlby, J. (1988), A Secure Base: Parent-Child Attachment and Healthy Human Development, Basic Books, New York.
Braithwaite, S. R., Delevi, R., & Fincham, F. D. (2010). Romantic relationships and the physical and mental health of college students. Personal Relationships, 17(1), 1-12.
Chelcea, S., (2008),(coordonator), Rușinea și vinovăția în spațiul public. Pentru o sociologie a emoțiilor, Ed. Humanitas, București
Clocotici, V., Stan, A. (2000), Statistică aplicată în psihologie, Editura Polirom, Iași
Cosnier, J. (2002), Introducere în psihologia emoțiilor și a sentimentelor, Editura Polirom, Iași
Cui, M., & Fincham, F. D. (2010). The differential effects of parental divorce and marital conflict on young adult romantic relationships. Personal Relationships, 17(3), 331-343
Ellis, A. (1994). Reason and emotion in psychotherapy: A comprehensive method of treating human disturbances: Revised and updated.
Eysenck, H. J., Eysenck, M., (1998), Descifrarea comportamentului uman, Teora, București
Glenn, N. D., Maritală quality in International Encyclopedia of Marriage and Family, New York, Thomson Gale, 3, 2003, p. 1070–1078 (Second edition).
Gross JJ, Thompson RA (2007): Emotion Regulation: Conceptual Foundations, in JJ Gross (Ed.) Handbook of Emotional Regulation, New York: The Guilford Press.
Hăvârneanu, C. (2000), Metodologia cercetării în științele sociale, Editura Erota, Iași
Hayes, N., Orrell, S. (2007), Introducere în psihologie, Editura All, București
Mikulincer, M., Birnbaum, G., Woddis, D., & Nachmias, O. (2000), Stress and accesibility of proximity-related thoughts: Exploring the normative and intraindividual components of attachment theory, Journal of Personality and Social
Mitrofan, I. (2003), Cursa cu obstacole a dezvoltării umane – psihologie, psihopatologie, psihodiagnoză, psihoterapie centrată pe copil și familie, Editura Polirom, Iași
Mitrofan, I. (2003), Cursa cu obstacole a dezvoltării umane – psihologie, psihopatologie, psihodiagnoză, psihoterapie centrată pe copil și familie, Editura Polirom, Iași
Mitrofan, I., Ciupercă, C. (2002), Psihologia și terapia cuplului, Editura Sper, București
Mitrofan, I., Ciupercă, C. (2002), Psihologia și terapia cuplului, Editura Sper, București
Mitrofan, I., Ciupercă, C. (2002), Psihologia vieții de cuplu-între iluzie și realitate, Editura SPER, București
Mitrofan, I., Ciupercă, C. (2002), Psihologia vieții de cuplu-între iluzie și realitate, Editura SPER, București
Nuță, A. (2001), Inocență și închipuire. Psihologia relației de cuplu, Editura Sper, București
Nuță, A. (2002), Psihologia comunicării în cuplu, Editura Sper, București
Popa, M. (2008), Statistică pentru psihologi. Teorie și aplicații SPSS, Editura Polirom, Iași
Popa, M. (2008), Statistică pentru psihologi. Teorie și aplicații SPSS, Editura Polirom, Iași
Rauer, A., & Volling, B. (2005). The role of husbands’ and wives’ emotional expressivity in the marital relationship. Sex Roles, 52, 580-587.
Secaucus, NJ: Citadel.Epstein, R. (2006, February/March). Do gays have a choice? Scientific American Mind. 50-57
SPANIER, G. B., Measuring dyadic adjustment: New scales for assessing the quality of Marriage and similar dyads, Journal of Marriage and the Family, 38, 1, 1976, p. 15–28.
Stein, S., Book, H., (2003), Forța inteligenței emoționale, Ed. ALLFA, București
Vrasti, Radu (2014), Monografie de reglare emoțională
Ward, P. J., Lundberg, N. R., Zabriski, R. B., Berrett, K. (2009). Measuring Marital Satisfaction. A Comparison of the Revised Dyadic Adjustement Scale and the Satisfaction with Married Life Scale. Marriage and Family Review, 45, 412-429.
Wilks, Baltimore F., (2003), Transformarea sentimentelor, Ed. Curtea Veche, București
Young, J. E., ( 2003): Schema Therapy, A Practitioner Guide, Guilford Press, New York.
Anexe
Anexa 1
Chestionar de identificare a tipului de atașament
Vă rugăm să bifați căsuța corespunzătoare din dreptul fiecărei afirmații.
Vă mulțumim!
Anexa 2
Chestionar de satisfacție maritală
Acest chestionar este conceput pentru a măsura gradul de satisfacție pe care îl aveți în legătură cu căsnicia dvs. actuală. Acesta nu este un test, astfel încât nu există răspunsuri corecte sau greșite. Răspundeți fiecărui item cu atenție. Vă mulțumim!
Itemii care se inversează sunt: 1, 3, 5, 8, 9, 11, 13, 16, 17, 19 ,20, 21, 23.
După inversare, se face totalul, apoi din sumă se scade 25.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Influenta Stilului de Atasament Asupra Satisfactie In Cuplu (ID: 116624)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.