Influenta Sociala Si Mecanismele Dezinformarii
INFLUENȚA SOCIALǍ ȘI MECANISMELE DEZINFORMǍRII
INTRODUCERE
CAPITOLUL I
DOMENIUL TEORETIC AL INFLUENȚEI SOCIALE – SFERA DEZINFORMǍRII
1. Ce este informația
2. Omul și nevoia de informație
3. Influența socialǎ
4. Definirea dezinformǎrii
5. Dezinformare și propagandǎ, publicitate, intoxicare, înșelare, provocare
6. Opinia, atitudinile și comportamentele umane-subiecte ale dezinformǎrii
CAPITOLUL II
ACȚIUNEA DEZINFORMĂRII
1. Noțiuni generale
1.1. Scopul și obiectivele dezinformǎrii
1.2. Țintele acțiunii de dezinformare
1.3. Relee informaționale și intermediari
1.4. Mesaje și teme ale dezinformǎrii
2.Actorii dezinformǎrii
2.1. Beneficiarii
2.2. Profesioniștii
3. Tehnicile dezinformǎrii
3.1. Aspecte practice
3.2. Aspecte semantice
CAPITOLUL III
MECANISMELE PSIHOSOCIALE ALE DEZINFORMĂRII
1. Minciuna
2. Informarea greșitǎ accidental
3. Subinformarea
4. Etichetarea
5. Suprainformarea și balonul de încercare
6. Zvonul
CAPITOLUL IV
CONSECINȚE ALE DEZINFORMĂRII ASUPRA SECURITĂȚII INDIVIDUALE SI NAȚIONALE
1. Considerații privind securitatea individualǎ și naționalǎ
2. Efectele dezinformǎrii asupra securitǎții individuale
3. Efecte ale dezinformǎrii asupra securitǎții naționale
4. Contracararea dezinformǎrii interpersonale
5. Combaterea dezinformǎrii
6. Impactul dezinformǎrii asupra actului de comandǎ-control în sistemul militar
CAPITOLUL V
STUDIU DE CAZ
Arma dezinformǎrii și efectele sale mortale
CONCLUZII ASUPRA IMPACTULUI DEZINFORMĂRII ÎN NOUL CONTEXT GEOPOLITIC ȘI GEOSTRATEGIC
BIBLIOGRAFIE
INFLUENȚA SOCIALǍ ȘI MECANISMELE DEZINFORMǍRII
MOTTO:
,,în mare măsură, este secret ceea ce odată divulgat provoacǎ prejudicii, cel mai adesea, insurmontabile. Este o luptă fără sfârșit pentru avantajul dintre măsurile și contramăsurile destinate apărării secretelor, evaluării riscurilor și reducerii vulnerabilităților exploatabile in agresiunile informaționale. Dacă războiul electronic e ca o mișcare de stradă organizată, războiul informațional este o agresiune totală.”
INTRODUCERE
Existǎ convingerea că un al treilea război mondial se află în plină desfășurare, dar el nu se duce și nu se câstigă cu ajutorul armelor, ci prin intermediul ideilor.
Libertatea informației înțeleasă ca drept la informare și libertatea de exprimare precum și ca drept la opinie sunt ambele consacrate ca piloni ai democrației și conțin, în ele însele, propriile contradicții în forma unor esențiale paradoxuri. Aceste două libertăți pot deveni, în aceeași măsură a valorii lor pozitive, periculoase pentru însăși cadrul lor de manifestare: societatea democratică.
Uzul abuziv și agresiv de informații, asociat cu formele propagandistice ale libertății de exprimare cu scopul de a forma opinii și a determina atitudini conform intereselor, scopurilor si obiectivelor celor care sunt proprietarii sau finanțatorii mijloacelor de comunicare (ori susținuți de către aceștia din urmă), se bazeaza pe:
– accesul la informații;
– rețelele de comunicare a informațiilor;
– orientarea informării(manipuarea informațională);
Omul se află în interiorul unui sistem puternic influent al unei civilizații, care a multiplicat sursele de influență si intensitatea lor. Să ne gândim la jurnalul televizat, cărți, reviste, la Internet și, de asemenea, la state, organizațiile multinaționale, legi și la cei care le execută: tot ceea ce le unește, tot ceea ce se transmite, tot ceea ce se legiferează are o influență. Aceasta influență este mediatică, pentru că ea leagă oamenii așa cum a făcut-o, odinioară, religia. Fiecare persoană poate fi atât manipulator cât și manipulat. Depinde de situația în care se află – de individ care vrea pe această cale sa-și impună voința altcuiva sau de persoană folosită de altcineva pentru atingerea scopurilor propuse. În acest caz, se spune că există o manipulare interpersonala, care, de obicei, se realizează prin tehnici clasice, cum ar fi: piciorul-în-ușă; ușa-în-nas; amorsarea etc.
Din punctul de vedere al periculozității, dezinformarea realizată prin intermediul mass-media, al zvonurilor, al opiniei publice și sondajelor de opinie prezintă un risc mult mai puternic decât cea de tip interpersonal, întrucât poate fi pe de-o parte executată de specialiști, la comanda socială a diferitelor gupuri de interese și pe de altă parte se adresează grupurilor și mulțimilor. Acest mod de înfăptuire și natura țintei o face să aibă efecte mult mai consistenete, de durată și cu o arie de răspândire mai mare decât dezinformarea interpersonală.
Efectele dezinformării interpersoale, deși negative, privesc doar acele persoane, care au fost manipulate. În cazul dezinformării de masă, urmările acesteia privesc mai mulți indivizi, grupuri umane sau o mulțime. Prin urmare, consecințele ei au amploare, sunt mai consistente în timp și sunt semnificative social. Este posibil ca, în unele cazuri, dezinformarea să aducă atingere nu doar securității individului, ci însăși securității naționale prin efectele economice, psihosociale, politice etc., pe care le poate genera. De aceea, prevenirea și diminuarea efectelor dezinformării constituie o necesitate. Depinde de fiecare individ în parte, dar și de grupurile umane ,,țintă”, ce măsuri vor adopta pentru a se apăra împotriva manipulării lor de către cei interesați într-o asemenea modalitate de atingere a obiectivelor propuse.
Dezinformarea, într-un fel și într-o anumită măsură, este strâns legată de comunicarea umană, pentru că ea este, de fapt, o modalitate de a influența, în sensul și direcția dorită, pe ceilalți. Fără îndoială, este manipulare numai acel tip de comunicare, care se face cu scopuri ascunse și în defavoarea celuilalt.
CAPITOLUL I
DOMENIUL TEORETIC AL INFLUENȚEI SOCIALE – SFERA DEZINFORMǍRII
MOTTO: ,,Orice cuvînt este o încercare de influențare a celuilalt”
Alex Mucchielli
1.CE ESTE INFORMAȚIA ?
Termenul informație are o largă întrebuințare atât în limbajul științific cât și în limbajul cotidian. Cu toate acestea, nu se poate vorbi de o unanimitate de opinii în ceea ce privește definirea sa. Totuși, tinde să câștige teren aprecierea potrivit căreia informația este un fenomen real, prezent în interacțiunea dintre obiectele și fenomenele materiale. Întotdeauna informația este rezultatul interactiunii dintre două sau mai multe sisteme, fiind implicată în procesul de reflectare. Dar, tocmai de aceea, ea nu are o existență de sine stătătoare în afara sistemelor materiale aflate în interacțiune și interdependență.
De regulă, informația este definită în strânsă dependență de domeniul de activitate umană în care acest concept este utilizat.
În știința comunicării, informația reprezintă ceea ce se comunică într-unul sau altul din limbajele disponibile. Cu alte cuvinte, informația trebuie considerată ca o combinație de semnale si simboluri. Purtătoare de informație, semnalele sunt, în sine, lipsite de semnificație. Ele pot însă purta semnificații care, datorită unor convenții sociale, pot fi decodate. Condiția esențială este ca atât sursa mesajului, cât și receptorul să atribuie aceeași semnificație semnalelor utilizate. Aici intervine educația pe care o face societatea, prin diferite modalități, membrilor săi.
Conceptul de informație comportă trei aspecte. Primul este aspectul sintactic al informației, adică succesiunea impusă semnalelor grafice, auditive sau electrice. Al doilea este aspectul semantic al informației, dat de semnificația ce le este acordată semnalelor pe baza convențiilor sociale. Al treilea este aspectul pragmatic, care se referă la ceea ce se întâmplă cu informația primită sau efectul acesteia asupra receptorului. Desigur, toate aceste aspecte se iau în calcul atunci când se descrie mecanismul psihologic al dezinformării.
În psihologia socială prin informație se înțelege un ansamblu de date, indici etc. care modifică starea internă a sistemului receptor, determinandu-i o anumită reacție de răspuns cu un anumit obiect denumit sursă. Informația se transmite sub forma unor mesaje, materializate în diferite tipuri de semnale. Ea este fundamentală în orice gen de comunicare umană constituind unul din lianții esențiali ai vieții sociale.
Informația se prezintă sub mai multe ipostaze. Astfel o întălnim ca memorie, cunoștiință, mesaj și matrice organizațională.
Norbert Wiener afirma în Cibernetică și societate că: ,,…informația este un nume pentru a desemna conținutul a ceea ce este schimbat cu lumea exterioară pe măsură ce ne adaptăm la aceasta și pe care o aplicăm rezultatelor adaptării noastre”.
Omul este simultan receptor și emițător de informație. Acesta recepționând informația, nu numai că se folosește de ea, ci o și interpretează psihologic și logic pentru ca apoi să o transmită în continuare, potrivit cu punctul său de vedere. Folosirea, prelucrarea, interpretarea, stocarea și transmiterea umană a informației constituie tot atâtea faze în care se pot produce perturbații ale conținutului inițial al mesajului. De regulă, fiecare individ procesează, în stil personal, informația recepționată și o transmite mai departe potrivit gradului său de înțelegere, dar și intereselor, aspirațiilor și idealurilor sale.
2.OMUL ȘI NEVOIA DE INFORMAȚIE
Omul există și a evoluat pentru că tot timpul a recepționat informația din mediul înconjurător, a prelucrat-o și a folosit-o pentru a se adapta continuu la noile condiții de viață, dar și pentru a se apăra împotriva pericolelor existente în ambientul său. Tot ceea ce pune în primejdie viața se cere cunoscut și recunoscut din vreme pentru a da timpul util unei reacții adecvate situației. Informația de adaptare guvernează toate speciile. Spre deosebire de animale, omul simte nevoia unei cunoașteri cauzale.
Informația de adaptare privește necesitatea omului de a cunoaște mediul înconjurător pentru a se adapta și pentru a-și crea condiții optime de viață. Aceasta întrucât viața începe prin cunoașterea, adică prin schimbul de informații între ființa vie și mediul în care trăiește, și sfârșește în clipa în care încetează definitiv un asemenea transfer biunivoc. Se poate concluziona, din acest punct de vedere că lupta pentru viață înseamnă informare.
Individul resimte și înțelege fără dificultăți prea mari, superficialitatea informației de adaptare. De aceea, caută să obțină o informație prin care să ajungă la un nivel mai înalt de înțelegere a vieții, care să-i rezolve un număr mai mare de probleme personale dintr-o perspectivă mai generală. El nu se simte în siguranță dacă se limitează numai la o informație simplă și de aceea tinde spre o informație care să-i asigure viața dincolo de cotidian. Această sete de cunoaștere deplină, care este efectul nevoii fundamentale de existență deplină, este originea progresului cunoașterii umane.
În multitudinea informațiilor empirice, omul începe să caute semnificații și sensuri comune. Așa începe procesul de abstractizare a informațiilor. Mai întâi le cuprinde pe cele empirice, pe care le analizează, le compară, dobândind, încetul cu încetul, semnificații și sensuri generale. Apoi, el pricepe cu timpul că, folosind cu îndemânare sensurile și semnificațiile abstracte, poate să-și creeze condiții mai bune de viață dar, din păcate, nu mai sigure. Din această luptă intelectuală de cunoaștere s-a născut tehnica aplicațiilor practice ale gândiriii abda timpul util unei reacții adecvate situației. Informația de adaptare guvernează toate speciile. Spre deosebire de animale, omul simte nevoia unei cunoașteri cauzale.
Informația de adaptare privește necesitatea omului de a cunoaște mediul înconjurător pentru a se adapta și pentru a-și crea condiții optime de viață. Aceasta întrucât viața începe prin cunoașterea, adică prin schimbul de informații între ființa vie și mediul în care trăiește, și sfârșește în clipa în care încetează definitiv un asemenea transfer biunivoc. Se poate concluziona, din acest punct de vedere că lupta pentru viață înseamnă informare.
Individul resimte și înțelege fără dificultăți prea mari, superficialitatea informației de adaptare. De aceea, caută să obțină o informație prin care să ajungă la un nivel mai înalt de înțelegere a vieții, care să-i rezolve un număr mai mare de probleme personale dintr-o perspectivă mai generală. El nu se simte în siguranță dacă se limitează numai la o informație simplă și de aceea tinde spre o informație care să-i asigure viața dincolo de cotidian. Această sete de cunoaștere deplină, care este efectul nevoii fundamentale de existență deplină, este originea progresului cunoașterii umane.
În multitudinea informațiilor empirice, omul începe să caute semnificații și sensuri comune. Așa începe procesul de abstractizare a informațiilor. Mai întâi le cuprinde pe cele empirice, pe care le analizează, le compară, dobândind, încetul cu încetul, semnificații și sensuri generale. Apoi, el pricepe cu timpul că, folosind cu îndemânare sensurile și semnificațiile abstracte, poate să-și creeze condiții mai bune de viață dar, din păcate, nu mai sigure. Din această luptă intelectuală de cunoaștere s-a născut tehnica aplicațiilor practice ale gândiriii abstracte, da nu și siguranța și certitudinea existenței umane. Tehnica nu-i poate oferi omului deplina siguranță a existenței sale. Ea nu-i dă, mai ales, certitudinea cunoașterii existenței sale fundamentale. Indiferent de natura și nivelul său, tehnica nu-i poate oferi omului decât o viață mai comodă, cu un oarecare grad de siguranță, limitat doar la aspectele particulare ale vieții.
Adâncind informația vitală și cercetând mereu Universul, împins de aceeași nevoie fundamentală de cunoaștere, omul și-a lărgit sfera acestei informații fără ca, prin ea, să ajungă la un nivel de statisfacere a cunoașterii și la saturația deplină a nevoii sale în acest domeniu. De la piatră și bâtă până la avion și bombe atomice a trecut mult timp, care a fost umplut cu fel de fel de invenții și descoperiri ingenioase, reprezentând un evident progres al cunoașterii științifice, dar n-a schimbat problema în esența ei. S-au complicat, s-au mascat uneori cu diverse teorii interesante, dar în realitate ele au rămas aceleași.
Pentru om, actul cunoașterii este un act de viață, care îl angajează în întregime. Omul, ca atare, nu cunoaște numai cu simțurile sau cu gândirea, ci cu întreaga sa ființă, angajând sistemul nervos, endocrin, muscular, etc.
Viața umană este existență atât cât înseamnă informație. Reducerea cantitǎții de informație echivaleazǎ cu micșorarea corespunzǎtoare a cunoașterii umane. Nimeni nu-și poate organiza viața și nici nu-și poate cunoaște conștient existența fǎrǎ efortul de a se informa. Dacǎ acest efort îl depǎșește și nu poate obține informația singur, el se sprijinǎ pe tradițiile familiei și ale umanitǎții. Astǎzi existǎ suficiente posibilitǎți de accesare a informațiilor necesare și utile vieții, ele se cer doar folosite în mod inteligent.
Setea de informație îl face pe om sǎ aspire la cunoașterea existenței fundamentale. Strǎdania umanǎ de a realiza o asemenea cunoaștere cere o tehnicǎ dificilǎ, care se învațǎ greu, de la om la om, de la dascǎl la discipol. Ea se obține urmând calea unei tradiții verificate de viațǎ, care desǎvârșește individul în familie, în școala, etc. Aceastǎ cale înseamnǎ, de fapt, practica unei vieți normale, dar dirijatǎ spre cunoaștere. De aici, nevoia psihicǎ imperioasǎ a omului de a se informa neîntrerupt, prin toate mijloacele avute la dispoziție.
Individul se integreazǎ în societate. Acest proces începe în familie cu ajutorul informației și se continuǎ în școalǎ și în alte instituții cu competențe în domeniul educației, al formǎrii oamenilor pentru viațǎ. Adaptarea și integrarea în societate constituie nu doar o chestiune vitalǎ pentru om, ci este și o reabilitare a sensului real și a circuitului informațional fundamental. Individul nu-și poate spori în mod constructiv și organic informația decât dacǎ epuizeazǎ conținutul informațional al fiecǎrei trepte de cunoaștere. Practic, printr-un spor de informație personalǎ, individul trebuie sǎ devinǎ ins, insul sǎ devinǎ persoanǎ, și în final, sǎ devinǎ personalitate.
În concluzie, se poate afirma cǎ informația reprezintǎ elementul fundamental al evoluției omului și, implicit, al Întregii umanitǎți. Ființa umanǎ a devenit ceea ce este astǎzi prin acumulari progresive și succesive de informație. În toate domeniile de activitate. Astfel, aceasta, la începutul existenței sale, deținea, se poate spune, puține date despre sine, despre lumea înconjurǎtoare etc. Treptat, prin transmitere oralǎ, fie în cadrul grupului, fie al familiei, a datelor acumulate de generația ascendentă cǎtre descendenți, volumul de informație a crescut. Mai tîrziu, ca urmare a sporirii volumului de informații acumulate despre ei și lumea înconjurǎtoare etc., oamenii au simțit nevoia transmiterii într-un mod organizat a acestor informații de la o generație la alta. O data cu descoperirea scrisului, aceastǎ trecere de informații s-a îmbunǎtǎțit simțitor. De asemenea, în timp, volumul și diversitatea informațiilor acumulate au sporit substantial. Concomitent cu aceasta creștere cantitativă și calitativǎ a informațiilor are loc și un pronunțat proces de conștieintizare a rolului și importanței informației în realizarea unor condiții de viațǎ și de muncǎ cît mai apropiate de cele care aspirǎ fiecare om.
Astǎzi s-a ajuns la o mare cantitate de informații în toate domeniile de activitate. De aici, dificultatea de a gestiona corespunzǎtor, dar și afirmația cǎ informația înseamnă putere. Altfel spus, cel care stǎpânește informația într-un domeniu sau altul de activitate este puternic, adică este capabil sǎ-și atingǎ scopurile și obiectivele propuse, în mod eficace. Rolul esențial jucat de informație în evoluția omului și a omenirii nu trebuie demonstrat. Acesta constituie o realitate axiomatică. La fel, nici dependența psihicǎ a omului de informație nu mai trebuie demonstratǎ.
Adevǎrul este cǎ omul, în trecut, în prezent, dar și în viitor, a depins, depinde și va depine de cantitatea și, mai ales, de calitatea informațiilor generale și specifice unui domeniu de activitate, pe care le deține. Practic, astǎzi, omul este tot mai dependent de informație. Aceasta ar putea fi motivul pentru care unii oameni fac totul pentru a fi în posesia unor informații, care îi ajutǎ în realizarea cu succes a activității lor. În plus, se pare că, în ciudă evoluției sale, omul a rǎmas dornic de putere, aceasta fiind înțeleasǎ ca modalitate de supunere a semenilor voinței sale. De aici, o acerbă luptǎ a unora (indivizi, grupuri umane sau state) pentru dobândirea unei puteri cât mai mari, in contextul în care informația constituie ,, arma”.
În încheiere, s-ar putea spune cǎ: 1) omul este profund dependent de informație, adicǎ el simte o acuta nevoie psihicǎ de a se informa și de a fi informat; 2) dorința de putere îi determinǎ pe cei mai mulți oameni sǎ obținǎ cât mai multǎ informație în domenii care le permit atingerea aspirațiilor lor; 3) rolul important jucat de informație în progresul omului și al omenirii, în viitor, va crește substanțial. În acest scop, existǎ atât mijloacele tehnice necesare culegerii, stocǎrii și procesǎrii informației, cât și voința utilizǎrii ei tot mai amplu și intens în întreaga viațǎ și activitate umanǎ.
Pe nevoia psihicǎ de informație a omului se întemeiazǎ mecanismul manipulǎrii opiniilor, atitutidinilor și comportamentele individuale sau interpersonale. Cunoscându-se cǎ omul are o nevoie acutǎ de informație pentru a-și organiza viața, pentru a se proteja de amenințǎrile și pericolele din mediul natural sau social, cei interesați acționeazǎ în aceastǎ direcție utilizând tehnici de manipulare a cǎror eficacitate a fost verificatǎ. De altfel, procesul formǎrii, schimbǎrii, transformǎrii, modificǎrii opiniilor, a sentimentelor, a interselor individuale, dar și a opiniei publice, a atitudinilor individuale sau de grup, a comportamentului uman are la bază, întotdeauna, informația. Astfel se explicǎ de ce unele persoane sau grupuri umane cautǎ sistematic sǎ deținǎ informații cât mai complete și, pe cât este posibil, de datǎ recentǎ, în domeniul sau domeniile de interes. În acest scop, în prezent se folosesc cu succes mijloacele electronice de culegere, stocare, prelucrare și transmitere a informației. Noile tehnologii informaționale și comunicaționale aduc cu ele noi posibilitǎți de transmitere, vitezǎ mare de prelucrare și siguranțǎ sporitǎ în prelucrarea informațiilor.
3.INFLUENȚA SOCIALĂ
În ciuda convingerii nestrǎmutate a fiecǎruia dintre noi cǎ suntem persoane independente, socialul ne marcheazǎ puternic nu numai comportamentele manifeste, ci și gândurile și aspirațiile cele mai intime. La o analiza mai atentǎ, autonomia se dovedește a fi o simplǎ iluzie. Cu toții le cerem sfaturi celorlalți când ne aflam în dificultate, cu toții aderǎm la opiniile grupului de prieteni sau cunoștințe, cu toții ne grǎbim sǎ cumpǎrǎm produsul cǎruia i se face reclamǎ la televizor, ne supunem autoritǎților, suntem lipsiți cu toții de tǎria de a ignora complet moda vestimentarǎ. Influența socialǎ își face simțitǎ prezența în toate domeniile vieții cotidiene.
Studiul influenței sociale își are originea în chiar realitatea socialǎ cotidianǎ, observațiile fǎcute de psihologii sociali ajungând în final teme de cercetare. Fie cǎ este vorba de experimente realizate în laborator, fie de experimente de teren riguros verificate, acestea au intenția de a evalua puterea și generalitatea acestor observații, testându-se totodatǎ ipoteze referitoare la mecanismele psihologice care susțin acest tip de influențǎ.
Aceastǎ stare de fapt este valabilǎ și pentru tehnica “piciorului în ușǎ”, interesul trezit de ingeniozitatea modalitǎților de strângere a fondurilor de cǎtre o asociație nonprofit, determinându-l pe cercetătorul D. Howard sǎ o testeze experimental.
Interacțiunile ce iau naștere în mediul social implicǎ, cu necesitate, apariția fenomenului de influența socialǎ, ca mecanism de adaptare la condițiile externe. Aceasta se prezintǎ sub forma:
– conformismului (de congruențǎ și de mișcare), adicǎ tendința individualǎ de a modifica propriile opinii, atitudini, comportamente, astfel încât sǎ îndeplineascǎ așteptările normative ale grupului, așa cum au fost ele percepute, ce poate fi explicat prin apelul la o influența normativǎ sau informaționalǎ;
– complianței, adicǎ schimbǎri comportamentale ce apar în condițiile unei cereri directe și care prezintǎ mai multe modalitǎți, cum ar fi cele bazate pe norma reciprocitǎții, strategiile de cerere secvențialǎ – tehnica “piciorului în ușa” (inițial se face o cerere modestǎ care este foarte probabil sǎ fie acceptatǎ, iar ulterior una mai mare), tehnica “ușii in fațǎ” (formularea unei cereri foarte mari, iar apoi revenirea cu o cerere moderatǎ, tehnica “lowballing” (care presupune revelarea costurilor ascunse ale unei acțiuni abia dupǎ ce subiectul a afirmat decizia de a efectua acțiunea), tehnica etichetǎrii (ce se referǎ la comunicarea cǎtre o persoanǎ a unei judecǎți, opinii, evaluǎri asupra acesteia), tehnica “asta nu-i tot”(subiectului i se adreseazǎ o primǎ cerere, nu foarte tentantǎ, apoi una mai atrǎgǎtoare, ce are rol de contrast, permițându-i-se o reacție doar la a doua), tehnica scenariului (complianța la o cerere este favorizatǎ dacǎ persoana-țintǎ și-a imaginat mai intâi un scenariu în care ea efectueazǎ comportamentul solicitat), tehnica “piciorului în gurǎ” (dacǎ un individ declarǎ public cǎ se simte bine, va fi mai înclinat sǎ ajute pe cineva care are nevoie), tehnica “fear than relief” (indivizii care trǎiesc un sentiment de fricǎ a cǎrui sursǎ este apoi eliminatǎ brusc, au tendința de a rǎspunde pozitiv cererilor ce le sunt mai apoi adresate), tehnica trezirii interesului, “pique technique” (în situații de relativă inactivitate cognitivă în care indivizii acționeazǎ automat, conform unui scenariu cognitiv, aceștia pot fi determinați sǎ acorde atenție cererii și sǎ rǎspundă favorabil, dacǎ li se adreseaza o solicitare atipicǎ).
– obediența, o altǎ formǎ de manifestare a influenței sociale ce apare ca modificare comportamentalǎ determinata de supunerea la o autoritate si care presupune o structura ierarhicǎ și o stare agentica, fiind explicitǎ.
Se pot stabili, prin urmare, modele explicative pentru comportamentul de prosocial:
a)Factori genetici
Din perspectiva sociobiologiei, comportamentul prosocial poate fi înțeles prin apelul la principiile evoluționiste. În procesul de adaptare la mediu, fiecare individ se confruntǎ cu problema identificǎrii unei nișe în mediul competitiv. Prin mecanismul selecției naturale, doar acele gene ce produc trǎsǎturi utile pentru supraviețuire și succes reproductiv vor supraviețui în cadrul generațiilor. Astfel, preluând aceastǎ abordare în domeniul social, se presupune cǎ “egoismul genelor” poate genera comportamente de întrajutorare a semenilor. Unul dintre mecanisme este “selecția pe criterii de rudenie”, conform cǎruia indivizii care își sprijinǎ rudele sangvine să supraviețuiascǎ, cresc șansele ca genele pe care le împǎrtǎșesc sǎ se perpetueze.
Principiul reciprocitǎții anticipate, adicǎ a te comporta fațǎ de ceilalți așa cum te aștepti sǎ se comporte aceștia fațǎ de tine, poate avea, de asemenea, fundamente genetice. În condițiile în care fiecare individ respectǎ regula reciprocitǎții, în timp, toți indivizii vor avea beneficii din comportamentul de ajutor. Se disting douǎ categorii de subiecți: cei care ajuta având expectanța reciprocitǎții, dar fără sǎ o primeascǎ și cei care primesc sprijin, dar fǎrǎ sǎ se revanșeze. Soluția este adoptarea unui comportament selectiv, astfel incât sǎ fie sprijiniți doar cei care se supun normei reciprocitǎții.
Abordarea sociobiologicǎ considerǎ comportamentul de intrajutorare ca o reacție automatǎ pentru diferite tipuri de situații. Deși, aparent, cel care oferǎ sprijin pare sǎ acționeze altruist, egoismul genelor are de câstigat și, prin urmare, aceste douǎ mecanisme (selecția pe baze de rudenie si reciprocitatea) sunt percepute ca fiind universale.
Mergând mai departe, se pune problema existenței unei tendințe biologice de întrajutorare care sǎ se transmitǎ genetic. J.P.Rushton (1984) are un răspuns pozitiv la aceastǎ interogație, afirmând că moștenirea geneticǎ are o contribuție majorǎ la diferențele interindividuale în ceea ce privește comportamentul de ajutor, bazându-se pe studii fǎcute în situații spontane, în care variabila reciprocitǎții anticipate și a selectivitǎții rudeniei nu intervin. Cercetarile genetice asupra gemenilor monozigoți confirmǎ aceastǎ ipotezǎ, aceștia fiind mai similari în atitudinile altruiste decât gemenii dizigoți. Se afirmǎ astfel cǎ existǎ persoane altruiste, care manifestǎ frecvent comportamente altruiste în diverse situații, care valorizeazǎ sprijinul interpersonal și demonstreazǎ integritate la nivelul personalitǎții. Din perspectiva paradigmei raționaliste, acești indivizi considerǎ costurile ce insoțesc comportamentul de ajutor ca fiind mai reduse în comparație cu restul indivizilor.
b) Factori ce țin de contextul situațional
O serie de studii (Bryan & Test, 1967; Macaulay, 1970; Rushton si Campbell, 1977) demonstreazǎ cǎ probabilitatea de a efectua un comportament de ajutorare crește dacǎ acesta poate fi observat la o altǎ persoanǎ, care dobândeste astfel rolul de model. Funcțiile modelului constau în faptul cǎ: 1. oferǎ un exemplu de comportament ce poate fi preluat direct, oferind astfel o soluție pentru decizia comportamentalǎ intr-o anumitǎ situație; 2. în condițiile în care modelul este recompensat, el devine o dovadǎ cǎ altruismul are valoare ridicatǎ, ceea ce influențeazǎ pozitiv atitudinea socialǎ; 3. informeazǎ asupra normelor sociale vehiculate în societate, care circumscriu standardele acțiunilor acceptate social. Aceste norme sunt însușite de cǎtre indivizi prin experiența directǎ, din acțiunile celorlalți și cu preponderentǎ din mass-media.
În ceea ce privește întrajutorarea se identificǎ douǎ categorii de norme care intervin: cele bazate pe corectitudine, cum ar fi principiul reciprocitǎții sau echitǎții (care presupune menținerea unui echilibru între ce se oferǎ și ce se primește) și norme bazate pe ceea ce e bine, de exemplu norma responsabilitǎții sociale (indivizii ar trebui sǎ-i ajute pe cei care depind de ei), a dreptǎții (cere ca aceia care meritǎ sprijinul sǎ fie ajutați de cei aflați în mǎsurǎ sǎ facǎ acest lucru).
Cu toate acestea, în nenumǎrate cazuri indivizii nu manifestǎ altruism, și o posibilǎ explicație ar fi caracterul general al conținutului normelor, ceea ce face mai puțin predictibilǎ modalitatea în care oamenii le vor pune în aplicare în situații specifice, deoarece aceștia diferǎ considerabil în ceea ce înțeleg ei prin corectitudine sau dreptate. În plus, apar situații în care normele pot intra în conflict, cum ar fi în procesul gǎsirii balanței în problema responsabilitǎții sociale versus libertate individualǎ.
Diferențele apar în cadrul comportamentului altruist în ceea ce privește frecvența acestora între mediile dens populate și cele cu densitate redusǎ, iar unii cercetǎtori propun ipoteza contextului urban, care prin trǎsǎturile sale reduce atitudinile altruiste. S. Milgram (1970) sugerează cǎ orasul induce o suprastimulare pentru locuitorii sǎi, ceea ce-i determinǎ pe aceștia sǎ recurgǎ la mecanisme de adaptare, cum ar fi desensibilizarea ți ignorarea. Pe de altǎ parte, remarcând heterogenitatea indivizilor din centrele urbane (etnie, naționalitate, venit) C. Fischer (1976) presupune că aceastǎ diversitate poate reduce orice percepție de similaritate cu ceilalți, care este însoțitǎ de o scǎzutǎ empatie reflectatǎ în comportamente frecvente de ajutorare.
Latane și Darley (1970) identificǎ pentru acest fenomen “efectul inhibitor al celor prezenți”, ce se explicǎ prin faptul cǎ probabilitatea de a ajuta se reduce cu cât numǎrul celor de fațǎ este mai mare. Un alt element perturbator poate fi. pur și simplu. nesesizarea nevoii celorlalți de ajutor, datoritǎ unor factori ce au distras atenția, cum ar fi timpul presant, alte probleme care solicitǎ resursele atenționale; la nivelul interpretǎrii unei situații de urgențǎ ambigue înțelegerea comportamentului celorlalți poate fi biasatǎ; astfel, într-un eveniment neașteptat, cei prezenți cautǎ indicii informaționale sau soluții în relațiile celorlalți, care fiind la fel de dezorientați lasǎ impresia detașǎrii ( Miller și McFarland, 1987).
Tot în situația în care mai multe persoane sunt prezente se intalnește și difuzia responsabilitǎții (impresia cǎ ceilalți vor interveni), ceea ce duce la neimplicare și deci, la neacordarea ajutorului. Acest fenomen apare cu precǎdere în condițiile de anonimitate, iar reducerea distanței psihologice sau sociale dintre cel în nevoie și trecǎtor, creșterea coeziunii dintre cei prezenți (Rutkowski, 1983) sau anticiparea situației reprezintǎ factori care vor mǎri probabilitatea de intervenție.
J.Piliavin (1981) surprinde un alt aspect care ar putea avea ca efect reducerea acțiunii altruiste: conform modelului costuri-beneficii, indivizii decid dacǎ sǎ se ajute sau nu pe baza așa numitului “calcul al trecǎtorului”, ce include recompensele potențiale derivate din ajutorul dat și costurile propuse de neacordarea sprijinului, acest comportament fiind efectuat doar când primele sunt excedentare.
Pentru a conchide, factorii care intervin în reducerea comportamentului altruist sunt: la nivelul resurselor atenționale – distragerea sau nesesizarea nevoii de sprijin, al interpretării situației ambigue – pluralitatea ignorǎrii, difuzia responsabilitǎții: la nivelul deciziei de ajutorare – lipsa competenței, iar la cel al intervenției efective – inhibiția fațǎ de audiența.
c) Factorii solicitant-dependenți
În funcție de caracteristicile celui care solicitǎ ajutor, motivele invocate și cererea acestuia în sine, se fac o serie de atribuiri care vor influența într-un sens pozitiv sau negativ comportamentul de rǎspuns. Spre exemplu, dacǎ oamenii atribuie dificultǎțile solicitantului unor factori ce ar putea fi controlați și depind de aceștia, raționând conform principiului echitǎții, sunt mai puțin dispuși sǎ ofere ajutor. Nornstein (1982) arǎta cǎ perceperea unei persoane ca fiind similarǎ (naționalitate, stil, venit) favorizeazǎ comportamentul altruist. Printre posibilele explicații oferite ar fi faptul cǎ, oamenii sunt mai atrași de cei care le sunt similari, iar atracția crește acțiunile de ajutorare.
Plecând de la teoria consistenței (Heider,1946) care afirma cǎ indivizii tind sǎ se comporte conform credințelor, adicǎ urmǎresc existența unei corespondențe între cogniții si comportamente, Howard (1990) realizeazǎ un studiu aplicând “tehnica piciorului în ușǎ”: dacǎ întrebi subiecții cum se simt și aceștia afirmǎ public o dispoziție bunǎ, acest lucru favorizeazǎ un rǎspuns pozitiv la o cerere caritabilă ulterioară. Același principiu al congruenței este susținut și de Osgood si Tannenbaum (1955): indivizii care își declarǎ public credințele se vor comporta într-o manierǎ consistentǎ cu afirmațiile fǎcute. Astfel Howard pornește de la presupunerea cǎ, dacǎ oamenii spun cǎ se simt bine, este de așteptat sǎ se comporte ca atare, adicǎ sǎ menținǎ consistența între starea lor afectivǎ și comportament, ceea ce înseamnǎ cǎ e probabil sǎ accepte o eventualǎ cerere de donație.
O explicație complementarǎ pentru tehnica piciorului în ușǎ ne este oferitǎ de cǎtre Roloff (1987) care considera cǎ relația dintre donator și solicitant este perceputǎ ca având o intensitate crescutǎ, inducând tendința donatorului de a fi consistent cu obligațiile inerente acestei relații percepute.
Din aceeași perspectivǎ, Mills și Clark (1982) presupun cǎ tipul și promptitudinea reacției la o cerere depinde de intensitatea relației pe care donatorul o percepe: relațiile puternice nu presupun un schimb imediat de recompense, în timp ce legǎturile mai slabe vor invoca mai pregnant norma reciprocitǎții. Continuând aceastǎ direcție, Roloff (1987) demonstreazǎ cǎ tǎria relației determinǎ, de asemenea, și complianța la o cerere, iar percepția intimitǎții într-o interacțiune reprezintǎ un aspect ce poate fi manipulat, atât prin intervenția la nivel nonverbal (Buller si Aune, 1988) cât și prin tipul mesajului transmis (comunicare verbalǎ). În studiul lui Howard (1990) subiecții au fost întrebați prin telefon cum se simt (tehnica piciorului în gurǎ); ulterior, complianțǎ la o cerere de donație a fost mai puternicǎ în cazul persoanelor care au declarat cǎ au o stare de dispoziție bunǎ, decât la cei cǎrora li s-a cerut în mod direct donația. În plus, aceastǎ întrebare introductivǎ este posibil sǎ fi favorizat perceperea unei modificǎri pozitive la nivelul tipului și intensitǎții relației dintre respondent și cercetǎtor, care sǎ inducǎ o complianțǎ consistentǎ cu tipul de relație stabilitǎ. Explicația alternativǎ pe care o mentioneazǎ studiile enumerate mai sus a fost testatǎ de catre R.K.Aune și M.D.Basil (1994), care manipuleazǎ relația ce existǎ între donator și solicitant, atrăgând atenția celui dintâi asupra acesteia.
Privind dintr-o perspectivǎ alternativǎ, pentru o serie de situații, indivizii dețin scenarii cognitive care le ghideazǎ comportamentul, astfel incât reacția lor poate lua forma unui altruism ce se activeazǎ în contextul respectiv sau în unul similar. Studii referitoare la influența socialǎ în astfel de situații au fost realizate de Langer, Blank și Chanowitz (1972), care aratǎ cǎ și comportamentele sociale complexe (și nu doar acțiuni motorii simple) pot fi efectuate fǎrǎ ca individul sǎ proceseze conștient informațiile relevante. Astfel, indivizii opereazǎ cu anumite prescripții ce reprezintǎ modele de comportament elaborate anterior de-a lungul experienței lor și la care fac apel în mod stereotip în situații similare, economisind resurse atenționale și cognitive. Autorii studiilor demonstrează cǎ indivizii manifestǎ o complianțǎ crescutǎ dacǎ cel care solicitǎ ceva dǎ și un motiv, deși în situația experimentalǎ, acesta era o simplǎ reformulare redundantǎ a cererii: “Am de facut cinci copii. Pot sǎ folosesc copiatorul pentru că trebuie să fac copii?”. Oferirea unei informații irelevante (numitǎ de Langer “placebica”) devine o justificare ce va activă scenariul de acceptare, subiecții procesând aspectul structural al cererii în detrimentul calitativ al informației primite. Aceasta înseamnǎ cǎ subiecții au respectat inconștient un scenariu conform cǎruia o cerere însoțitǎ de un motiv reprezintǎ o situație în care celalalt are o nevoie realǎ. Analog, existǎ și contexte în care aplicǎm scenarii de refuz la o anumitǎ cerere, cum ar fi în cazurile de cerșetorie sau donații stradale; oamenii fac anumite atribuiri care le justificǎ comportamentul de ignorare și refuz al acestora. O modalitate de a interfera cu acest fenomen de inactivitate cognitivǎ relativǎ (Langer, 1989) este tehnica stârnirii interesului (pique techinque), care are rolul de a întrerupe evoluția comportamentalǎ a subiectului pe baza scenariului, determinându-l pe acesta sǎ proceseze atent mesajul. Stârnirea interesului se poate obține atât prin intervenția la nivelul solicitantului, cât și asupra mesajului transmis, prin utilizarea unei formulǎri atipice sau a unei cereri bizare, ce vor amorsa curiozitatea respondentului și, deci, procesarea conștienta a informației.
Influența socialǎ este, așadar, un domeniu extrem de complex, în care diversitatea este datǎ nu numai de formele de influențǎ, dar și de sarcini și surse. E greu de spus, și acum , dupǎ trecerea în revistǎ a atâtor autori care ar fi cea mai potrivitǎ definiție în sensul de comoditate și eficiențǎ. Un dicționar de psihologie socialǎ furnizeazǎ urmǎtoarea definiție:,,Influența socialǎ se referǎ la efectele directe și indirecte ale unei persoane asupra alteia”; iar opțiunea autorilor unui manual de psihologie socialǎ:,,influența înseamnǎ modificarea comportamentelor subiecților în felul în care dorim noi”. Coroborate, cele douǎ definiții ne aratǎ ca termenul de influențǎ se găsește în proximitatea celui de manipulare.
4. DEFINIREA DEZINFORMĂRII
Dezinformarea este un termen apǎrut recent in limbajul de specialitate, deși se practica încǎ din antichitate. Dezinformarea este indisolubil legatǎ de informație, care poate fi viciatǎ în numele unor scopuri bine definite.
Trebuie fǎcutǎ o distincție clarǎ între un fapt și o informație. "Ploua" nu este o informație, ci un fapt. Acesta devine informație în momentul în care este comunicat de cineva unei alte persoane, fie direct, prin metoda "gurǎ/ureche", fie mediat, prin telefon, ziar, radio, televiziune etc. Pe parcursul procesului de transmitere a informației pot apǎrea – involuntar sau, dimpotrivǎ, intenționat – distorsiuni, omisiuni, adǎugiri de elemente noi etc., care sunt tipice dezinformǎrii.
Orice informație presupune prezența a trei variabile, în care nu se poate avea deloc încredere: informatorul (care poate face o confuzie între ploaie și stropii unui aspersor, de pildǎ), mijlocul de comunicare (telefonul se aude slab, permițând confuzii între cuvinte, sau scrisoarea este caligrafiatǎ cvasiindescifrabil, ceea ce duce la același rezultat etc.), informatul (care poate crede cǎ informatorul exagereazǎ). Toate aceste elemente ne sugereazǎ faptul cǎ aproape orice informație este supusǎ riscului denaturǎrii. De aici rezultǎ cǎ:
– informația nu conține niciodatǎ adevǎrul sutǎ la sutǎ. Pe tot parcursul transmiterii se strecoarǎ erori, chiar dacǎ nu existǎ intenții vicioase;
– în materie de informare, nu existǎ obiectivitate. Oricine declarǎ cǎ este obiectiv este fie megaloman, fie rǎu intenționat, fie excesiv de naiv;
– este firesc ca fiecare martor sǎ aibǎ propria sa impresie asupra unui eveniment la care a asistat. Dacǎ impresiile se potrivesc prea bine unele cu altele, ceva este sigur în neregulǎ.
Termenul de dezinformare a aparut pentru prima datǎ în limba rusǎ, dupǎ al doilea rǎzboi mondial, și avea rolul de a desemna "practicile exclusiv capitaliste care urmaresc aservirea maselor populare". De aici, termenul a trecut în limba englezǎ, cu înțelesul de "scurgere deliberatǎ de informații care induc în eroare". În Franța, noțiunea a apǎrut în 1974 și era definitǎ drept "utilizare a tehnicilor de informare, în special de informare în masǎ, pentru a induce în eroare, a ascunde sau a travesti faptele.". Dezinformarea trebuie deosebitǎ de propagandǎ (acțiunea exercitatǎ asupra opiniei publice pentru a o determina sǎ aibǎ anumite idei politice și sociale, sǎ susținǎ o politicǎ, un guvern, un reprezentant) și de publicitate (faptul de a exercita o actiune psihologicǎ asupra publicului, în scopuri comerciale). Mai trebuie fǎcutǎ o disociere între intoxicare (care vizeazǎ un grup restrâns de persoane) și dezinformare (care vizeazǎ întreaga opinie publicǎ).
Bazele fundamentale ale dezinformǎrii au fost puse în antichitatea chinezǎ (aproximativ secolul V i.Hr.) de generalul Sun Ti, în cartea sa intitulatǎ "Arta rǎzboiului". Postulatele acestuia erau urmatoarele:
-arta suprema a razboiului constǎ în a învinge dușmanul fǎrǎ luptǎ;
-toatǎ arta rǎzboiului se întemeiazǎ pe înșelǎtorie;
-un stat inamic trebuie ocupat intact; ruinarea acestuia este o politicǎ inferioarǎ.
Pentru aceasta:
– trebuie discreditat tot ceea ce merge bine în țara adversǎ;
-reprezentanții claselor conducǎtoare ale țǎrii adverse trebuie determinați sǎ întreprindǎ acțiuni ilegale. Reputația lor trebuie subminatǎ prin orice mijloace și, la momentul oportun, aceștia trebuie supuși oprobiului;
– trebuie rǎspândite discordia și gâlceava între cetǎțenii țǎrii adverse;
– tinerii trebuie întǎrâtați împotriva bǎtrânilor;
– tradițiile adversarilor trebuie ridiculizate.
Ziarul, cartea și dezinformarea
Existǎ trei evenimente majore care au dus la dezvoltarea explozivǎ a tehnicilor de dezinformare: apariția tiparului (1434), a primului periodic (Köln, 1470) și consacrarea opiniei publice în viața politicǎ a Occidentului (începând cu secolul XVIII).
Ziarul și cartea au ajuns rapid sǎ consacre un principiu în spatele cǎruia dezinformarea putea lua orice formǎ sau dimensiune: Este adevǎrat, fiindcǎ am citit cu ochii mei! Ziarul și cartea, intrând în toate cǎminele în care cel puțin o persoanǎ știa sǎ citeascǎ, aveau sǎ priveze rapid puterea regalǎ de monopolul deciziei, iar puterea ecleziasticǎ de monopolul cunoașterii. Pe de altǎ parte, prin intermediul acestor doi vectori, autorii sau cei care stǎteau în spatele lor puteau sǎ manipuleze în voie conștiința publicului cititor, oferindu-i informații unilaterale, "adevǎruri" prefabricate și concepții contaminate de ideologii partizane. Un exemplu tipic este acela al așa-ziselor "Protocoale ale Înțelepților Sionului", text publicat de un oarecare Serghei Nilus la Moscova, în 1905, care acredita ideea cǎ el conține concluziile secrete ale primului Congres Sionist de la Basel. În esențǎ, aceste concluzii erau:
– ațâțarea popoarelor la discordie;
– exterminarea nobililor și a marilor proprietari de pǎmânturi;
– provocarea de tulburǎri printre muncitori;
– organizarea unor acțiuni de dezagregare socialǎ prin intermediul presei;
– rǎspândirea confuziei în rândurile opiniei publice;
– instigarea tineretului la depravare;
– subminarea justiției;
– lupta contra religiei.
Autenticitatea documentului este mai mult decât dubioasǎ, dar el a cunoscut un larg rǎsunet dupǎ ce a fost tradus în numeroase limbi. Impactul a fost imens, iar ideile vehiculate l-au inspirat, printre alții, și pe Hitler în elaborarea politicii sale.
Apariția radioului
Epoca de glorie a acestei invenții, în materie de dezinformare, a fost atinsǎ în cursul celui de-al doilea rǎzboi mondial și în perioada de ascensiune a comunismului, care i-a urmat. Virtuțile radioului în potențarea dezinformǎrii au fost speculate în mod genial de Goebbels și Lenin. Cel dintâi era de pǎrere cǎ "o minciunǎ repetatǎ de o mie de ori rǎmâne o minciunǎ, dar o minciunǎ repetatǎ de un milion de ori devine adevǎr", radioul fiind instrumentul perfect pentru a repeta o minciunǎ de milioane de ori. Cel de-al doilea credea sincer cǎ "a spune adevǎrul este o prejudecatǎ burghezǎ meschinǎ"; în consecințǎ, radioul era utilizat la maximum conform acestei "axiome", iar adevǎrul era ocolit cu mare grijǎ.
Limba de lemn
Utilizatǎ atât în scris, cât și în vorbire, în ziare, cǎrti și la radio, este consideratǎ capodopera dezinformǎrii, deoarece este imposibil de folosit de cineva fǎrǎ ca acesta sǎ nu devinǎ în același timp și dezinformator, și dezinformat. Principalele caracteristici ale limbii de lemn sunt: caracterul impersonal si pasiv al frazelor ("relațiile reciproce s-au strâns", "într-o atmosferǎ de stimǎ și respect reciproc", "s-au exprimat urǎri" etc.), abundența mijloacelor lingvistice care servesc la accentuarea obligativitǎții (a trebui, a fi dator, cu necesitate, negreșit, obligatoriu, neabǎtut etc.), maniheismul (lipsa nuanțelor, împǎrțirea strictǎ în doar douǎ categorii a oricǎrui domeniu sau mulțimi de oameni – buni și rǎi, prieteni și dușmani, devotați și trǎdǎtori, abstract și concret, general și particular, obiectiv și subiectiv etc.), metaforele și personificǎrile excesive (hidra capitalistǎ, pǎrintele popoarelor /cu referire la Stalin/, Pentagonul, în loc de SUA etc), codificarea (anumite cuvinte, ca "revizionist" sau "dușman al poporului", dau semnalul de atac; altele, precum "lipsa de vigilențǎ revolutionarǎ", servesc drept avertisment sau amenințare etc).
Limba de lemn nu este apanajul exclusiv al comuniștilor. Toți specialiștii – medicii, juriștii, militarii, preoții, filosofii etc. – au limba lor de lemn. Diferența constǎ în faptul cǎ respectivele jargoane specializate înseamnǎ ceva, cel puțin pentru cei inițiați, și deci nu sunt dezinformatoare nici pentru cei ce le înțeleg, nici pentru cei ce nu le înțeleg.
Cum se practicǎ dezinformarea
Existǎ numeroase moduri de a trata o informație, în așa fel încât ea sǎ devinǎ aptǎ pentru o acțiune de dezinformare:
– negarea faptelor (Nu este adevǎrat cǎ X i-a furat banii lui Y).
– inversarea faptelor (Nu X i-a furat banii lui Y ci, dimpotrivǎ, Y i-a furat banii lui X).
– amestecul dintre adevăr și minciunǎ (Este adevǎrat cǎ X i-a luat banii lui Y, dar asta din cauza faptului cǎ Y îi datora lui X acei bani, pe care refuza sǎ-i mai dea înapoi).
– modificarea motivului (Motivul pentru care banii lui Y au fost gǎsiți la X nu este furtul, ci faptul cǎ X i-a gasit pe o alee în fața casei lui Y).
– estomparea (Se face prea multǎ gǎlǎgie pentru o sumǎ atât de micǎ; alții furǎ miliarde și nu pǎțesc nimic!).
– generalizarea (Toatǎ lumea furǎ în România; cum de l-ați gǎsit tocmai pe X țap ispǎșitor?).
– utilizarea pǎrților inegale (În cazul mediatizǎrii furtului, se va acorda un spațiu restrâns faptului în sine, iar evidențierea calitǎților morale și ale faptelor bune ale lui Y va ocupa un spațiu mult mai mare).
Utilizarea imaginii în dezinformare
"E adevǎrat fiindcǎ am vǎzut" este o afirmație puternic înrǎdǎcinatǎ în psihicul uman, mai puternicǎ decât cea menționatǎ anterior, respectiv "E adevǎrat pentru cǎ am citit".
Iatǎ câteva din avantajele imaginii în materie de dezinformare:
– este literalmente incontestabilǎ;
– informația vizualǎ nu are nevoie sǎ treacă prin creier pentru a ne afecta inima sau pornirile instinctuale;
– imaginea, prin natura ei, se preteazǎ la toate manipulǎrile posibile: selecție, încadraturǎ, unghi de filmare, animație, trucaje etc;
– imaginea se adreseazǎ maselor într-o mǎsurǎ mai mare decât cuvântul, este ușor de perceput, ușor de reprodus și devine imediat subiect de conversație.
Definitǎ drept "paradisul dezinformatorilor", televiziunea oferǎ o întreagǎ serie de facilitǎți care devin însǎ foarte ușor constrângeri. Materialele trebuie sǎ fie scurte ("Trebuie sǎ schimbǎm subiectul înainte ca telespectatorul să schimbe canalul" – este una din regulile producǎtorilor), iar difuzarea informațiilor depinde de orele la care se produc evenimentele (dacǎ un eveniment se produce dupǎ ora 23,00 este posibil sǎ nu se vorbeascǎ de el nici a doua zi). Scurtimea împiedicǎ orice aprofundare a subiectului, iar momentul producerii unui eveniment poate duce la omiterea lui din jurnalele de știri.
Puterea imaginii este atât de mare, încât prima impresie rǎmâne de nezdruncinat, dezmințirile ulterioare având efecte minime (În timpul unei emisiuni televizate, Elțin avea un debit verbal ciudat de lent: s-a tras concluzia cǎ este beat. Ulterior, un operator de imagine a recunoscut cǎ a încetinit în mod deliberat mersul benzii sonore, dar era prea târziu. Mitul "bețivului" Elțin nu a mai putut fi șters din imaginea publicǎ). La astfel de procedee se poate adǎuga folosirea mesajelor subliminale, prin inserarea unei imagini în "coada" celor 24 de fotograme percepute de ochiul uman în fiecare secundǎ. Aceastǎ imagine – care poate fi, de pildǎ, portretul unui candidat la alegerile prezidențiale – nu mai este perceputǎ de ochi, ci ajunge direct în creier, la nivel subconștient, putând provoca reacții și comportamente dirijate în sensul dorit de dezinformator. Astfel de practici sunt interzise în majoritatea țǎrilor civilizate.
Rǎzboiul informațiilor
Acesta este un concept stabilit pentru prima datǎ de americani și constǎ în utilizarea ofensivǎ și defensivǎ a sistemelor de informare pentru a exploata, corupe și distruge informațiile și sistemele de informare ale adversarului, protejându-se însǎ propriile informații și sisteme.
Din punct de vedere militar, informația este de-acum consideratǎ a cincea dimensiune a oricǎrei bǎtǎlii, alǎturi de dimensiunile pǎmânt, mare, aer, spațiu. Rǎzboiul din Golf, de exemplu, a reprezentat mai mult triumful informației decât cel al armamentului, strategiei sau al moralului trupelor.
5.DEZINFORMARE ȘI PROPAGANDĂ, PUBLICITATE, INTOXICARE, ÎNȘELARE, PROVOCARE
Noțiunea de propagandǎ rǎmâne una ambivalentǎ datoritǎ distincției clare pe care o fac unele personae între propaganda ideologicǎ și politicǎ și prozelitismul religios. Distincția este justificată doar de stările de spirit deosebite ce le presupun. De fapt, cea mai mare parte a sistemelor filozofice nu a dat naștere unei acțiuni de propagandă specifice, excepție făcând marxismul devenit leninism, cu pretenții de ,,Praxis Universalis”.
Între propagandă și dezinformare există multe puncte comune:1) au aceeași țintă – individul, grupul sau mulțimile umane; 2) același mijloc de acțiune – informația sub formă de mesaj; 3) unele mijloace tehnice de transmitere a informației sunt identice; 4) metode similare de acțiune asupra țintei; 5) ambele sunt prezente atât la pace, în situații de criză, cât și în vreme de război. În aceste situații, diferă intensitatea recurgerii la una sau la alta dintre ele, precum și volumul mijloacelor tehnice și al resurselor umane angajate într-o situație sau alta.
Toată lumea este astăzi de acord cu distincția între propaganda deschisă-aceea care se vrea explicită, neascunzîndu-și nici obiectivele și nici originea – și așa-zisa propagandă ,,neagră”care își disimulează sursa, înșeală în privința intențiilor și, la nevoie, face negoț ilicit cu mesajele sale. Aceasta din urmă nu este altceva decât dezinformarea în acțiune. Și mai există o diferență fundamentală între propaganda deschisă și dezinformare: în timp ce prima caută să convingă, să-și ralize conștiințele, chiar dacă modul său de exprimare este la limita licitului, cea de-a doua își propune destructurarea grupărilor de idei, dezorganizarea gândirii și manipularea indivizilor.
O trăsătură majoră a propagandei este aceea că simulează încercarea de a ne convinge inteligența, dar în realitate, când își atinge eficacitatea maximă, se adresează celor mai iraționale facultăți ale noastre. Drapelele, făcliile, defilările, saluturile distinctive și scandările ritmice ale nazismului aveau scopul de a priva individul de spiritul său critic și a-l duce nu de la doctrină la comportament ci de la comportament la doctrină.
Ceea ce se aplică propagandelor pozitive se aplică și propagandei negative, căci propaganda are în comun cu calvinismul faptul că se bazează pe noțiunea predestinării duble, nu a celei simple: conform lui Calvin, anumiți oameni sunt predestinați mântuirii, iar alții, damnării; conform propagandiștilor, dacă o cauză sau un om sunt eminamente pozitive, celelalte trebuie să fie eminamente negative, iar idolatria binelui presupus se multiplică prin respingerea răului postulat. Acest lucru este analizat foarte clar de către Orwell în ,,1984”. Cele două minute de ură impuse zilnic cetățenilor Oceaniei constau în a recupera instinctele agresive ale poporului, care îl va iubi cu atât mai mult pe Big Brother, cu cât îl va detesta mai tare pe Emmanuel Goldstein.
Orwell făcea aluzie la propaganda lui Stalin ândreptată contra lui Troțky, dar procedeul este același și atunci când Convenționalii reclamă exterminarea Vendeenilor, când Lenin cheamă la nimicirea burghezilor sau când naziștii îi ațâță pe arieni contra jidanilor. Or, în toate aceste situații proiectul e patentat, mărturisit, proclamat. Se anunță culoarea. În concluzie: propaganda, chiar înșelătoare, nu este dezinformare.
La fel ca propaganda, publicitatea, transmite către un public pe cât de numeros posibil un mesaj a cărui realitate sau falsitate nu constituie interesul esențial și al cărui scop nu este acela de a informa, ci de a influența.
Publicitatea nu-și ascunde nici originea și nici scopurile. Se poate întâmpla ca, inițial, să se ascundă sub un anumit anonimat, exact timpul necesar suscitării curiozității, însă foarte repede va beneficia de efectul revelației, care este, de altfel, principalul moment al acțiunii sale.
Publicitatea este unul din instrumentele competiției comerciale, iar concurența îi justifică întrebuințarea. Un fabricant nu rămâne niciodată prea mult timp singur pe piață. Rivalii se vor zbate să-i răpească întâietatea și, totodată. să ofere publicului elemente sau, cel puțin, dorința de comparație, ceea ce determină o participare personală la apreciere și la alegere. În plus există un mijloc foarte simplu de a măsura eficacitatea unei campanii publicitare comparând prețul ei cu profiturile înregistrate din vânzarile pe care le provoacă. Dezinformarea, mult mai complexă în meandrele sale, nu se pretează la o măsurare precisă. Spre deosebire de publicitate, care, fără a lua în considerare exagerările, este dirijată în direcția declanșării unei acțiuni de achiziție, a unui schimb între părți, dezinformarea ascunde sub o falsă aparență de obiectivitate dorința sa de a obține un profit unilateral, obligând la o adeziune, care este preludiul aservirii.
Prin volumul său publicitatea poate însă genera o acțiune nefastă asupra publicului. Individul zilnic solicitat se autoprotejează prin refuzul împotriva a ceea ce a devenit o agresiune obsesivă, devenind impermeabil la mesaj. Acesta este însă doar un mecanism de apărare al eului. Din fericire, publicitatea nu face afaceri al căror scop este incert, își dozează presiunea și își reînnoiește continuu formele de prezentare. În acest fel, contribuie într-o oarecare măsură la o educare a gustului public.
În ceea ce privește protecția maselor împotriva dezinformării, nu poate decât să fie dezvăluit caracterul fragil al publicității în comparație cu dezinformarea în privința afirmarea virtuților pedagogice de transformare a oamenilor. Trebuie totuși remarcat că, spre deosebire de propaganda deschisă, dar în conformitate cu dezinformarea, publicitatea este preocupată mai mult de impactul asupra maselor decât de mesajul pe care îl transmite și că își fixează ca obiectiv crearea unui comportament. Din acest punct de vedere se poate vorbi mai mult de o manipulare decât de o argumentare.
Prin analogie, dacă propaganda, cel puțin, simula intenția de a convinge, publicitatea nu caută decât să seducă. Între timp, oricât de dezinformatoare ar fi atunci când ne face să credem un candidat va fi cel mai bun președinte posibil pentru că poartă cravată pe gustul nostru, ea merge și drept la țintă, la fel ca propaganda:” Cumpărați X “ sau “ Votați Y“, cu toate rafinamentele care s-ar dori introduse, nu au altă semnificație decât ,, Votați Y” sau ,, Cumparați X”. În concluzie: publicitatea, chiar și mincinoasă, nu este dezinformare.
Intoxicarea este cunoscută din dicționarul Robert mai ales cu sensul de ,,otrăvire”, dar ține și de domeniul neologismelor: ,, Acțiune insidioasă asupra spiritelor, tinzând să acrediteze anumite opinii, să demoralizeze, să deruteze.”
Numeroși autori, printre care C. Melnik (1984), în scopul de a păstra originalitatea conceptului de dezinformare, recomandă să se facă distincție între dezinformare și intoxicare, considerată a fi difuzarea, prin intermediul serviciilor speciale, a unor informații alterate sau false, care au drept țintă principală serviciile de informații adverse. Într-adevăr, acest mod de informare rămâne, în principiu, secret, autorul propunând păstrarea termenului ,,înșelătorie” pentru propagarea unor informații eronate prin intermediul unui fals trafic radio, machete reprezentând concentrări de trupe sau tehnică de luptă sau prin intermediul agenților dubli, informații a căror analiză să conducă statele majore inamice la erori de interpretare a situației militare reale și a planurilor de acțiune. Aprecierea este făcută pentru a marca o delimitare între situațiile de pace și situațiile de război.
În sensul larg al cuvântului, intoxicarea este sinonimă dezinformării, dar diferența constă în faptul că prima vizează un stat major, un grup restrâns de factori de decizie, eventual un comandant suprem, câtă vreme dezinformarea se adresează opiniei publice. E de la sine înțeles că intoxicarea nu e rezervată domeniului militar: un partid politic, o bancă, un fabricant, poate profita de pe urma intoxicării concurenților, dar scopul va fi întotdeuna acela de a determina una sau mai multe persoane, nu o colectivitate, să comită greșeli. Așadar, intoxicarea, înșelătoare prin definiție, nu este totuși una și aceeași cu dezinformarea.
Din același registru cu înșelarea și intoxicarea este și metoda în cadrul căreia dezinformarea se împletește cu serviciul ,, Acțiune” pentru a depăși simpla difuzare a știrilor false sau publicarea unor documente contrafăcute. De exemplu, punerea la punct a unei mașinațiii constând în executarea unei acțiuni mai mult sau mai putin spectaculoase dar care, înfăptuită la ordinul dezinformatorului, se așteaptă să aibă un răsunet important în cadrul opiniei publice și care ar putea fi imputată adversarului pentru a-l discredita sau să fie utilizată ca pretext pentru o intervenție care nu și-ar gasi justificare în situația concretă a momentului. Aceasta este provocarea. Diferența dintre provocare și dezinformare o face faptul că provocarea devine astfel un motor al dezinformării.
Acceptând rețeta lui Vladimir Volkoff referitor la cele trei elemente constitutive ale dezinformării, respectiv:
– manipulare a opiniei publice, altfel ar fi intoxicare;
– mijloace deturnate, altfel ar fi propagandă;
– scopuri politice, interne sau externe, altfel ar fi publicitate; dezinformarea devine o manipulare a opiniei publice, în scopuri politice folosind informații tratate cu mijloace deturnate.
6. OPINIA, ATITUDINILE ȘI COMPORTAMENTELE UMANE – SUBIECTE ALE
DEZINFORMARII
Prin comportament se înțelege ,, totalitatea faptelor, actelor, reacțiilor – motorii, verbale, afective – prin care o persoană răspunde solicitărilor de ordin fizic sau social ale lumii externe”. La nivelul persoanei, comportamentul apare ca un traductor de atitudini. Practic, cele două categorii se află într-un raport de complementaritate: atitudinea este un comportament virtual, iar comportamentul este o atitudine explicită.
De fapt, comportamentul exprimă atitudini multiple, el fiind rezultanta configurației totale a atitudinilor. Atitudinea dominantă, centrală, cea mai puternic valorizată este cea care se exprimă mai frecvent prin conduita individului. Însă atitudinea nu este singura componentă a comportamentului, deși este cea mai importantă. Alături de ea, în structura acestuia, intră motivele cu rolul lor de suport energetic și scopurile ca modele mentale care prefigurează și orienteză anticipat comportamentul.
Comportamentul exprimă lumea internă a persoanei și decurge ca o suită de evenimente, fapte, acțiuni reglate psihic, conștient și voluntar. Deși condiția imediată a comportamentului este una psihică, subiectivă, cauza producerii lui, factorii determinanți sunt obiectivi și ei rezidă în situațiile de viată cu care se confruntă și interacționează persoana.
Totuși, există cazuri în care comportamentul nu are nici o legătură cu atitudinea și motivul intern, tocmai pentru că subiectul sesizează, în situația respectivă, existența unor factori care îl obligă la conduite neașteptate, deviate oarecum de la normal. Altfel spus, comportamentul exprimă o realitate psihologică dependentă simultan de lumea externă și de lumea internă, în funcție de modul în care se conjugă situația cu atitudinea, motivul și scopul.
Comportamentul se întâlnește și la nivel internațional. Prezența și influența socialului se concretizează, la nivelul comportamentului uman, în statusul și rolul persoanei. El poate fi de mai multe tipuri: profesional, economic, cultral, politic, moral, juridic, de lider, cotidian, individual, interpersonal, etc.
Dacă se dorește modificarea, schimbarea sau transformarea comportamentului unei persoane, atunci se poate acționa asupra atitudinii, motivelor și scopului ca elemente constitutive ale tipului de comportament respectiv. De exemplu, dacă se vrea schimbarea comportamentului cultural al unei persoane, atunci se va actiona atât asupra atitudinii sale față de valorile spirituale ale societății, cât și asupra motivelor și scopurilor sale în acest domeniu. Prin urmare, orice modificare de comportament înseamnă o acțiune specifică de schimbare fie separat a atitudinii, a motivului sau a scopului în domeniul vizat, fie a tuturora, întrunit.
La baza schimbării opiniei, a atitudinii și a comportamentului, în ultimă instanță, stă informația. Aceasta reprezintă elementul esențial ce concură la formarea opiniei, a atitudinii și a comporatmentului, atât la nivelul componentei atitudinale, cât și al celei motivaționale (motiv și scop). Individul uman, primind informații noi despre un fapt, un eveniment, etc., fie își întărește opinia, atitudinea sau conduita anterioară, fie își schimbă opinia atitudinea sau comportamentul în funcție de direcția și sensul acesteia. Atunci când informația confirmă ceea ce persoana știa deja, atitudinea sau comportamentul său se consolidează.
În cazul în care informațiile noi contrazic opinia, atitudinea sau comportamentul anterior, atunci este posibil ca aceasta sau acesta să se schimbe fie imediat cum este cazul șocului atitudinal, fie în timp cel mai frecvent și mai rapid se schimbă opiniile și atitudinile, structura lor intimă fiind fundamental întemeiată pe informații.Comportamentul este mult mai stabil și ceva mai dificil de schimbat decât celelalte două. El are în structura sa pe lângă componenta atitidinală și pe cea motivațională, care este mult mai rezistentă la schimbările informaționale. Dar nu este imposibil de modificat, dacă se acționează concertat atât asupra atitudinii, cât și a motivelor și scopurilor persoanei respective.
În concluzie, se poate afirma că dezinformarea este posibilă prin schimbarea opiniilor (individuale și publice), a atitudinilor (individuale și colective) și a comportamentului (individual și interpersonal), ca urmare a furnizării de informații cantitativ și calitativ scopului urmărit și oferite la momentul oportun de către dezinformator.
Totuși se impune a fi făcută următoarea subliniere: nu orice informație recepționată de om devine cunoștință; nu orice opinie, atitudine sau comportament se schimbă pe temeiul unei anumite informații; există opinii, atitudini și comportamente adoptate potrivit interesului de moment și nu pe baza informațiilor sau cunoștințelor asimilate în timp despre un obiect, o persoană, o instituție, un eveniment, etc.
CAPITOLUL II
ACȚIUNEA DEZINFORMĂRII
1. NOȚIUNI GENERALE
O analiză a tehnicilor de dezinformare cunoscute dezvăluie, în general, atenția acordată pregătirii documentelor false, mergându-se uneori până la cele mai neînsemnate detalii de execuție, în contrast cu acceptarea tacită, dezinvoltă a riscurilor de ordin psihologic, ale căror consecințe par adesea neluate suficient în considerare. În acest sens, Cathala, atrage atenția asupra faptului că uneori surprinde slaba calitate a unor falsuri puse în circulație, coroborată cu mizarea excesivă pe credulitatea persoanelor-țintă cărora nu li se atribuie nici măcar cel mai mic grad de perspicacitate.
Subestimarea viitoarelor victimei de către dezinformatori constituie o greșeală enormă. De aceea, în ciuda debutului spectaculos al unei operațiuni, posibilitatea apariției unor „derapaje” în cursa către obiectivele ce se cer a fi atinse este crescută, iar aceasta antrenează redutabile „efecte de bumerang”.
Aducerea în discuție a problematicii legitimității și utilității dezinformării este posibilă, dar este necesară, în cazul în care se acceptă recurgerea la astfel de acțiuni, o atenție sporită pentru ca acestea să nu devină o formă de minciună facilă și neglijentă.
„Excesul de acțiuni de dezinformare se plătește pe termen lung, cu pierderea oricărei credibilități”, spune Cathala. Dacă totuși este întrebuințată, dezinformarea nu trebuie să constituie un mijloc, printre altele, pus în slujba apărării intereselor de stat. Totalitatea acțiunilor sale reprezintă un proces complex, cu o durată mai mică sau mai mare, punând în mișcare vectori, mijloace mediatice de tot felul, încredințând unor numeroși actori roluri precise în conformitate cu un scenariu amănunțit pus la punct. Toate aceste elemente merită o analiză aprofundată și precizări terminologice.
SCOPUL ȘI OBIECTIVELE DEZINFORMĂRII
Scopul acțiunii de dezinformare îl constituie, după H.P. Cathala, finalizarea acțiunii ce vizează realizarea unui proiect hotărât de un for superior care determină, în special, repartizarea diferitelor mijloace avute la dispoziție contacte prin negociatori, demonstrații de forță militară, presiuni economice, campanii de presă sau manipularea conștiințelor.
Procentul în care va fi implicata dezinformarea va fi decis în cadrul general al acțiunii și printr-o preocupare foarte atentă acordată unei coordonări extrem de atente a acțiunilor complementare întreprinse. În tot angrenajul acesta, dezinformarea are o structură proprie, permanentă sau temporară, cu responsabili, mijloace și misiuni proprii, dar întotdeauna în subordinea scopului fixat.
Același for superior este responsabil și de stabilirea obiectivelor dezinformării, adică a acelor opinii, atitudini sau reacții comportamentale pe care acțiunea de dezinformare este însărcinată să le determine la țintele alese cu foarte mare grijă.
În ansamblu, chiar dacă sunt reunite procedee diferite având și obiective intermediare, conceperea și conducerea acțiunilor de dezinformare trebuie să rămână centralizate. Nu este sub nici o formă indicat a se lăsa la îndemâna oricărui executant dreptul de a decide independent în domeniul său, întrucât acest fapt poate antrena efecte cu totul contrare celor urmărite.
Devine astfel, o condiție sine qua non înființarea unui organism specializat, subordonat forului superior, care să aibă ca sarcină fixarea obiectivelor dezinformării cuprinse în planul de ansamblu și detaliile de cooperare între diferitele mijloace avute la dispoziție.
În acest domeniu este evident că nu pot fi tolerate nici un fel de inițiative fără obținerea celor mai înalte autorizații, cărora le revine armonizarea măsurilor de ordin contrainformativ indispensabile secretului acțiunii, cu minimul necesar de informații ce trebuie transmise executanților.
Obiectivele sunt relativ clare atunci când corespund nevoilor unor manevre a căror derulare a fost cu mare precizie, planificată în timp. Cu toate acestea, ele pot deveni nesigure și chiar periculoase în momentul în care, fie că autoritatea superioară continuă să mențină directive imuabile, fie că executanții caută să se adapteze în mod independent la ocaziile pe care le întâlnesc. Devine foarte greu, în acest caz, să se mențină controlul asupra inițiativelor intempestive și să se evite suprapunerea de atribuțiuni.
Cazuistica reflectă, în acest sens, eșecuri ce au avut grave repercursiuni datorate, în majoritatea cazurilor, schimbării obiectivelor unei acțiuni aflată în curs de derulare sau unor inițiative intempestive luate de niște servicii doritoare să-și justifice existența.
Atât pregătirea cât și execuția unei acțiuni de dezinformare necesită timp. Virajul brusc, pe timpul rulajului, înseamnă dezechilibru și poate conduce la răsturnare. Inițierea unui comportament, determinarea unei atitudini sau modificarea unei opinii presupune existența unui teren receptiv care necesită, în prealabil, cosmetizare. Dacă adesea este dificil să se prevadă exact efectele unei acțiuni prudente și desfășurate progresiv, în schimb este sigur că nu există cineva care să poată prezice consecințele favorabile, inoperante sau catastrofale ale unui eveniment informative neașteptat sau improvizat.
Ceea ce justifică existența unei structuri permanente a dezinformării este antrenamentul personalului și îmbunătățirea continuă a metodelor folosite precum și cercetarea țintelor accesibile. Trebuie evitată însă acționarea în orice condiții și cu orice preț, dacă se vrea păstrarea unei anumite credibilități și a unei discreții indispensabile.
În momentul în care se decide o intervenție dezinformată, imaginea rezultatelor așteaptate trebuie să fie foarte clar conturată, iar interdicțiile formale să fie bine precizate. După care se poate acționa după planul întocmit, evitându-se orice adaptare improvizată la circumstanțe. Această rigiditate, această relativă întârziere în transpunerea în practică a planului explică de ce anumite organisme responsabile cu dezinformarea se zbat pentru a menține un nivel permanent de pregătire, pentru a fi în măsură să răspundă fără întârziere la comandă : întreținerea de laboratoare pentru fabricarea documentelor false, menținerea disponibilității canalelor de acțiune, o documentație la zi în ceea ce privește țintele posibile.
Tentația de apune în mișcare acest angrenaj este mare chiar și numai pentru a justufica volumul uriaș de muncă depus anterior, mai ales că unul din principalele neajunsuri îl reprezintă decalajul temporal dintre dezinformare și acțiunile politice sau militare, a căror derulare necesită o anumită rapiditate.
ȚINTELE ACȚIUNII DE DEZINFORMARE
Constituie ținte ale acțiunii de dezinformare persoanele sau grupurile sociale asupra cărora se propune exercitarea influenței ori preluarea controlului lor, indiferent dacă aceasta se realizează în mod direct sau prin intermediari.
O importanță aparte o are alegerea convenabilă a țintei căreia se dorește să i se transmită mesajul dezinformant pentru că ea va deveni elementul motor al acțiunii ; iar realizarea obiectivului propus contează pe maleabilitatea și accesibilitatea țintei. Cu excepția posibilității introducerii unei informații false în banca de date utilizată de rețele vaste de calculatoare, implicate în procese de analiză sau decizie, fie că e consilier al unui factor de decizie, grup de presiune sau o masă mai mare de oameni, ținta este întotdeauna de natură umană .
Cele mai indicate metode pentru atingerea țintei variază în funcție de dimensiunile acesteia ; astfel ținta putând fi punctuală (o personalitate sau un mic grup influent) sau generală (publicul larg sau o alianță între două sau mai multe state).
De la un individ se așteaptă o luare de poiziție sau un anumit comportament într-o situație dată. În situații de luptă țintele individualizate ale dezinformării nu sunt niciodată izolate. Ele sunt în permanență supuse unor influențe variate, uneori antagonice. De aceea, reacțiile lor sunt relativ imprevizibile, mai ales, dacă nu se dispune de o documentare la zi în privința lor și de metode de presiune eficace, care întotdeauna sunt, într-un fel sau altul, diverse forme de compromitere și șantaj.
Șansele reale de a face ca un document fals să fie acceptat de către un lider aflat la nivel înalt sunt foarte mici, acesta având posibilitatea să-l dea spre analiză și expertiză unor servicii specializate. În general, protecția unor astfel de persoane este foarte bine asigurată, cu toate că mai apar și surprize. Apare astfel necesitatea desfășurării acțiunii cu ajutorul unui intermediar, format într-o lungă perioadă de timp și plasat în anturajul factorului de decizie pentru a-i câștiga încrederea, capabil să acționeze asupra resorturilor psihologice ale unui individ pe care a învățat să-l cunoască perfect.
Dezinformarea unui grup de presiune face apel la metode ce relevă o dinamică specifică. De la o astfel de țintă se așteaptă să joace rolul de releu destinat difuzării unui mesaj ales pentru orientarea unei decizii. Punerea în funcțiune a unui asemenea releu se realizează printr-un intermediar aparținând grupului, intermediar care poate acționa fie ca lider fie ca opozant, atât una cât și cealaltă poziție asigurându-i desfășurarea unei acțiuni mobilizatoare sau inhibatoare.
În încercarea de a dezinforma un public mai numeros se va face apel la metode ale publicității sau ale propagandei, cu atât mai mult, cu cât difuzarea știrilor false este mult ușurată. Se va urmări determinarea schimbării atitudinale sau a comportamentului de masă fie din motive emoționale, fie din conformism. Nu trebuie niciodată neglijat faptul că indivizii, reuniți într-un eșantion, au ceva în comun, ceea ce reprezintă un factor considerabil de coeziune. Pentru cel care urmărește să dezinformeze poate fi necesară, uneori slăbirea acestui factor iar, în alte condiții, întărirea coeziunii pentru obținerea unui efect de antrenare.
Indiferent de dimensiunile țintei alese dezinformatorul nu se poate dispensa de cunoașterea profundă a acesteia, iar această cunoaștere nu este o activitate ce se poate improviza. În funcție de conformația psihologică, dar și de orientarea relațională, permeabilitatea la mesajul dezinformat diferă de la o țintă la alta. Cu toate aceste însă, oricare ar fi condițiile, nu putem vorbi de invulnerabilitate în fața dezinformării. Datorită faptului că țintele sunt de natură umană există oricând posibilitatea, dacă se dispune de mijloace și de timp și dacă nu se comit erori, ca țintele să fie atinse, iar aceasta chiar și în cazul celor mai bine protejate imediat ce acestea își slăbesc vigilența.
RELEE INFORMAȚIONALE ȘI INTERMEDIARE
Ca și concepte, releele și intermediarii sunt diferite. Astfel, intermediarul este întotdeauna o persoană mai mult sau mai puțin informată de rolul pe care trebuie să-l joace, în timp ce releul este un element de propagare și amplificare al unui mesaj a cărui influență reală o ignoră.
Ca operațiune, dezinformarea are loc aproape întotdeauna în cadrul unei confruntări. Secretul desfășurării acțiunilor aferente dezinformării trebuie foarte atent păstrat pentru garantarea reușitei operațiunii. Specialiștii sunt obișnuiți să evalueze gradul de veridicitate al unei informații în funcție de sursa reală, în timp ce publicul larg este nevoit să se mulțumească cu o sursă apărută. Una dintre preocupările dezinformării este ascunderea originii sale, acțiune prioritară chiar și răspândirii unor teme tendențioase. Este necesar ca dezinformatorul să se folosească de intermediari care vor crea paravanul necesar, aceștia din urmă devenind autori ai informației.
În funcție de gradul de conștientizare, H.P. Cathala distinge două mari grupe de intermediari : cei care sunt perfect la curent cu rolul real pe care-l joacă și cei parțial înșelați. Primul tip este cel al agenților de influență recrutați uneori cu foarte mult timp înainte și care trebuie, bineînțeles, să-și asigure o aparență onorabilă, să capete prestigiu și să-și creeze astfel o audiență suficientă. Deseori se constată că eficacitatea a necesitat o anumită pregătire care să le permită accederea către posturi importante și cucerirea unei reputații de spirit critic și obiectiv. Astfel de agenți pot să nu se demaște decât după mulți ani de la recrutare, iar anchetele desfășurate asupra antecedentelor lor vor fi pline de mărturii elogioase.
Recrutarea unui intermediar de bună-credință necesită exercitarea unei influențe abile asupra acestuia pentru a nu-l speria și, adesea, alți intermediari pentru a-l distrage de la sursa reală. În realitate, acest intermediar nu este niciodată pe deplin înșelat ; pur și simplu el preferând să nu-și pună prea multe întrebări. Intervine, în cazul acestuia, un mecanism de apărare a eului materializat în autosugestionarea că informația pe care trebuia să o transmită nu reprezintă nici un pericol, căutând astfel să se dezvinovățească apriori. În cazul în care i se pare că mesajul are o anumită origine, el îl recepționează în funcție de atitudinile și opiniile personale și îl folosește în acord cu simpatiile sau pasiunile sale. Intermediarul ideal de acest tip oferă imaginea unui ins care, rămânând neutru sau indiferent în cadrul confruntării aflată în curs de desfășurare, caută, înainte de toate, să-și consolideze propria reputație de persoană bine informată, nesfiindu-se totuși să șocheze atunci când convingerile sale sunt în joc. Gustul pentru paradox sau dorința de a se face prețuit, determină adesea indivizi onești dar, insuficient de exigenți cu ei înșiși să devină complici semiconștienți ai dezinformatorilor. Și aceasta, cu atât mai ușor cu cât nu sunt în măsură să evalueze importanța conținutului declarațiilor pe care le fac. Ei acceptă să devină verigile unui lanț fără să îi intereseze încotro se îndreaptă și în acest fel se implică într-un conflict care nu îi interesează cel puțin în faza inițială. Nefiind nici complet înșelați și nici total complici, vanitatea și dorința de parvenire a acestor indivizi sunt suficiente pentru a-i transforma în „nătărăi utili”. O anumită slăbiciune de caracter îl leagă pe intermediar de dezinformator chiar și după ce primul și-a pierdut toate iluziile. Decât să facă mărturisiri publice, ceea ce i-ar distruge pe cei ce îl utilizează intermediarul înșelat preferă să se refugieze în tăcere și uitare temporară. În cel mai rău caz el va sări peste cal, acceptând să-și pună de acord convingerile cu trădarea.
A avea mai mulți intermediari înseamnă o protecție sporită asupra anonimatului sursei dezinformative, dar înseamnă, în același timp, și declanșarea unui curent de opinie prin încercarea de a face să se creadă că sursele sunt independente și deci, că informația falsă e verificabilă, devenind astfel credibilă. Ca revers, creșterea numărului de indici va avea ca efect atragerea atenției celor care se ocupă de protecția țintei. Cunoscând caracterul fals al informației aceștia nu vor face decât să se îngrijoreze văzând-o apărând din mai multe direcții. Le sunt astfel furnizate dintr-o dată elementele unei anchete pe care servicii răbdătoare și antrenate vor putea să le interpreteze, ajungând până la urmă la sursa reală a falsului. În cazul în care nu va fi posibilă adunarea unor probe de netăgăduit, vor fi, oricum, în măsură să furnizeze prezumții puternic fundamentate, suficiente pentru a autoriza o contraactiune.
1.4. MESAJE SI TEME ALE DEZINFORMARII
Deosebirea dintre conceptul de mesaj și cel de temă o constituie faptul că primul reprezintă informația brută, falsă sau deformată, care trebuie răspândită, iar pentru aceasta este necesară susținerea acestui mesaj prin intermediul unei teme. Tema este deci, suportul mesajului, furnizându-i acestuia un domeniu de acțiune. În majoritatea cazurilor tema este deja existentă în atitudinile și opiniile țintei, activitatea dezinformatorului reducându-se astfel la o banală punere de acord a temei cu ideologia țintei. Ca efect, tocmai această schimbare succesivă a înfățișării exterioare a aceleiași teme constituie un veritabil indice de demascare a manevrei dezinformative, deoarece dezinformatorul este obligat în permanență să folosească aceleași teme pentru a da o aparentă coeziune acțiunilor sale. Introducerea unor teme noi comportă întotdeauna un mare factor de risc.
Atunci când ținta este un individ sau un grup mic, acțiunea dezinformatorului se va desfășura în sensul inducerii în eroare a acesteia. Se va face totul pentru ca informația falsă sau stratagema să pară credibilă, nevinovată și să se înscrie în mod logic în realitate. Aceasta implică o justă apreciere nu doar a informațiilor de care dispune ținta, ci, mai ales, a informațiilor la care ea se așteaptă.
Prezentarea și formularea mesajului falsificat vor fi făcute cu mare atenție și, de asemenea, se vor alege cu foarte mare grijă momentul, condițiile și modalitățile de difuzare.
Când se are în vedere atacarea unei ținte de o anumită dimensiune, cum ar fi, de exemplu, un popor, obiectivul va fi foarte rar acceptarea unei opinii noi, ci, mai curând, exploatând condițiile existente, provocarea comportamentului dorit sau modificarea în mod progresiv a unei anumite atitudini. Condițiile sunt determinate și în acest caz, iar mesajul în loc să fie adresat conștiinței țintei, va trebui să suscite o reacție pasională. Mesajul care surprinde, este puțin ambiguu, denunțând un abuz asupra unei victime nu mai are nevoie de nici o justificare pentru a avea efect. De asemenea, o publicare rapidă, oricât de incredibilă ar fi, dar făcută la momentul oportun și reluată de către intermediari pe un ton indignat și care să desemneze un vinovat prezumtiv, va avea toate șansele să fie acceptată fără niciun control. Ea nu invită la dezbateri, la discuții argumentate, ci onorează un conflict, o ceartă.
Ca efect se va observa o mobilizare a maselor, care vor lua parte, din rațiuni afective, fără a fi preocupate de realitatea faptelor pe care, de altfel, nu are nici o posibilitate să le verifice. Acest moment devine prielnic pentru a asigura complicitatea unui lider de opinie, care va reuși să mobilizeze mai mult prin gestică și comportament decât prin cuvinte.
În orice caz, pentru a întări credibilitatea mesajului și a-i ascunde caracterul mincinos, publicarea informației va fi însoțită de o punere în scenă ce va ține cont de starea de spirit a mediilor succesibile a o recepta și a o amplifica. Crearea aparenței unei denunțări „din greșeală” (însă cu detalii precise, bineînțeles inventate) a unor măsuri de reprimare (mesajul) îi va mobiliza imediat pe toți aceia care, de bună-credință, vor crede că luptă împotriva tiraniei (tema). Protejarea ființelor slabe, solidaritatea cu cei aflați în mizerie și cu cei înfometați, lupta pentru apărarea păcii sau a libertății, antifascismul și, în general, toate atitudinile care pot să se prevaleze de o morală intransigentă, însă cu limite incerte, reprezintă excelente teme pentru implantarea unui mesaj dezinformator. Se începe prin aprobarea zgomotoasă a gestului caritabil făcut de un lider oarecare, nemaifiind decât o simplă formalitate ca în fața mulțimii strânsă cu această ocazie să fie făcut denunțul unui individ sau al unui partid ca vinovat de răul ce a determinat gestul respectiv.
Nu numai că aceste acțiuni nu-i pot lăsa indiferenți pe oamenii onești, însă, mai ales ele oferă motive celor pe jumătate înșelați pentru a susține o campanie pe care o bănuiesc a nu fi total dezinteresată. În astfel de circumstanțe, chiar dacă nu își vor da concursul, cel puțin, vor aproba acțiunea, fapt ce convine dezinformatorului. Acest mecanism permanent eficace al scuzării morale și al restricțiilor mentale constituie un angrenaj fundamental al manipulării conștiințelor.
Tema de însoțire ce va fi oferită naivilor va trebui aleasă cu atenție, încercându-se să fie lăsată să se subînțeleagă, oferind țintei satisfacția de a crede că ea a descoperit-o și a-i potoli astfel „dorința de a se face bine”. Sunt sugerate în acest scop analogii, sunt răscolite vechi amintiri, fără a fi însă prea explicite, pentru că descoperirea unei generalizări care pare să vină de la sine, reprezintă pentru țintă primul gest de angajare, cel care, de cele mai multe ori îl angajează în procesul de dezinformare.
Cel mai mult va câștiga tema în penetrabilitate atunci când se va sprijini pe acele personalități a căror onorabilitate, probitate morală și succes la public sunt garantate.
Cel mai des se solicită acestor personalități compromise să semneze, cu sau fără voie, o cerere cu caracter general, însă, de fapt, cu o direcționare foarte precisă. La rândul ei, compoziția grupului petiționar va necesita o mare atenție. Este nevoie de personalități cu renume, garante pentru moralitatea cauzei, de reprezentanți ai diverselor medii socio-profesionale, capabili să faciliteze adeziunea celor apropiați lor, de necunoscuți insignifianți, care să-i antreneze pe ezitanți și, bineînțeles, de adevărații agenți de influență care vor gestiona întreaga operațiune. Cu foarte mare grijă vor trebui evitați aceia care, semnând orice, și-au pierdut întreaga credibilitate.
ACTORII DEZINFORMĂRII
Dezinformarea este o tragi-comedie. Obiectivele, mesajele, temele și canalele de comunicare sunt elemente asemănătoare celor întâlnite în teatru, precum și în șcenete, se regăsesc întotdeauna aceleași personaje distribuite în roluri bine stabilite. Atunci când acestea încearcă să iasă din cadru, cel mai adesea mecanismul se gripează. S-ar putea chiar spune că, în cazul în care analiza relevă existența mai multor protagoniști într-o acțiune, atunci cu siguranță este vorba de o operațiune de dezinformare.
BENEFICIARII
Aceștia fac parte din două categorii: factorii de decizie – guverne, state-majore militare, uniuni de sindicate care conduc operațiunile de dezinformare în cadrul unei strategii precise, și grupurile de presiune, care caută să orienteze conform propriilor puncte de vedere fie o tendință politică generală, fie o decizie în ceea ce privește o anumită problemă. În practică, diferențierea între cele două categorii este destul de mică și se referă la faptul că prima categorie dispune, în general, de servicii specializate, în timp ce a doua trebuie să-și constituie echipe ad-hoc sau să angajeze profesioniști. Nu este întâmplător faptul că factorii de decizie manifestă frecvent o anumită neîncredere în consilierii lor în materie de dezinformare, fapt datorat fie neînțelegerii constrângerilor metodologice, fie temerii că s-ar putea dezvolta cu o forță paralelă al cărei control ar putea să le scape. Politicienii admit foarte greu colaboratori ale căror competențe nu le stăpânesc. Grupurile de presiune manifestă mult mai puțină reticență deoarece în majoritatea cazurilor se constituie tocmai pentru a exercita o acțiune psihologică și înțeleg foarte repede avantajele profesionalismului în acest domeniu.
Adevăratele surse ale dezinformării sunt beneficiarii lor. Aceștia se pot angaja uneori în elaborarea unor astfel de acțiuni, fără a le cântări posibilele consecințe. Sunt foarte interesați în a se înconjura de specialiști în domeniu însă, sub nici o formă nu trebuie să-i lase să ia ei inițiativa. Acest fapt generează necesitatea unei structurări a acțiunii psihologice stabilindu-i un loc precis în cadrul repartiției mijloacelor și a responsabilităților. Atunci, când se dorește adoptarea unor măsuri eficiente de apărare împotriva dezinformării este foarte important a se reuși reconstituirea sistemului de subordonare ierarhică din tabăra inamicului. Este posibilă obținerea unui succes pe plan local, dar securitatea informației nu poate fi obținută decât la cel mai înalt nivel .
Ambiguitatea acțiunilor de dezinformare i-a determinat pe specialiști să propună o acțiune de diferențiere amănunțită a motivelor care îi determină pe beneficiari să recurgă la astfel de metode. Se face astfel o diferențiere între operațiunile ofensive și cele defensive. Operațiunile defensive nu trebuie confundate cu preocuparea uneia din părțile aflate în conflict de a contracara o acțiune de dezinformare folosind aceleași procedee. Scopul operației dezinformative defensive este de a-l înșela pe adversar ascunzându-i succesele înregistrate și mascând propriile eșecuri.
C. Meluik afirmă că nu există dezinformare propriu-zisă în statele democratice, deoarece „nimeni nu nutrește ambiția bolnavă de a distruge cunoștințele obiective ale întregii societăți”. El propune să fie calificată drept „noninformare” minciuna, într-un fel oportunistă, care apare într-o serie de dezbateri politice. Diferența este interesantă căci se subliniază faptul că, în anumite cazuri, dezinformarea nu constituie numai un mijloc, ci și o componentă obligatorie a unei ideologii care trebuie, în mod necesar, să se opună viziunii adverse asupra lumii, pentru a-și putea impune concepția sa la nivel global, teoretic infailibilă, atunci când realitatea va fi distrusă.
2.2. PROFESIONISTII
Orice operațiune de dezinformare necesită, înaintea declanșării, o pregătire atentă și amănunțită. În acest sens, sunt indispensabile:
– formularea precisă a obiectivelor urmărite;
– cunoașterea aprofundată a țintelor;
– alegerea căilor de apropiere și a canalelor de difuzare;
– redactarea, cu atenție, a mesajelor;
– simularea sau, la nevoie, experimentarea prealabilă a acțiunii.
Măsurile enumerate mai sus constituie domeniul planificării. Planificatorii sunt aceia care trebuie să se asigure că operațiunea de dezinformare se încadrează corect în planul politic de ansamblu. Acțiunea de planificare necesită contactarea altor servicii, iar acest lucru va îngreuna uneori sarcina de păstrare a secretului, indispensabilă acțiunii de dezinformare, în paralel cu o cooperare pe bază de încredere cu respectivele servicii.
Cu siguranță, acțiunea va fi cu atât mai repede gata de declanșare și, totodată, cu atât mai eficientă cu cât se va dispune dinainte de materialul necesar (documente false, contrafăcute sau documente originale subtilizate), de un personal sigur și familiarizat cu metodele psihosociologice moderne, de modele de comunicare, de canale de transmitere menținute în stare de funcționare și de informații detaliate în ceea ce privește ținta.
Pentru a satisface aceste exigențe, anumite servicii au creat direcții specializate, având ierarhie, administrație și buget proprii. Ministerul Propagandei al dr. Goebbels sau Departamentul „A” din cadrul Primei Direcții Generale a KGB, au depus eforturi susținute pentru a da dezinformării actuala sa imagine și anume aceea a unui vast mecanism omniprezent, ocult și nemilos. Acest mod de organizare se pare că nu este lipsit de anumite incoveniente. Un serviciu oficial este cu ușurință reperabil, iar personalul său constituie o țintă predilectă pentru operatorii de informații, inamici. În plus, profesionalizarea este însoțită de o anumită birocratizare a responsabililor în detrimentul specializării competenței. De asemenea, există riscul de a se naște un spirit de castă necritic, a cărui menținere devine un scop în sine. Alte state preferă să constitiue echipe operative temporare, fără însă a se lipsi de ajutorul unor specialiști de la instituții subvenționate, cu sarcini în domeniul cercetării și informațiilor.
Această modalitate are avantajul de a permite întrebuințarea unei experiențe mai obiective în ceea ce privește datele psihosociologice, putând astfel să explice unele diferențe neașteptate ce apar între scopurile propuse și rezultatele obținute.
Este, așadar, de la sine înțeles că misiunea de a controla buna desfășurare a operațiunilor de dezinformare și de a preveni derapajele sau greșelile, aparține planificatorilor. Tot ei sunt și cei care vor aprecia efectele obținute și le vor compara cu obiectivele stabilite inițial, de asemenea vor încerca să înțeleagă greșelile săvârșite.
Pe teren, transpunerea în practică a acțiunii dezinformative este încredințată executanților care sunt controlorii și agenții de influență.
Controlorul este echivalentul ”ofițerului coordonator” sau al „ofițerului operativ” din cadrul serviciilor speciale. El are un rol determinant pentru că este cel care constituie rețele de transmisiuni și prin el trec mesajele.
Controlorul reprezintă legătura indispensabilă între organismul de conducere a operațiunii și agenții de influență.
Ca și în cazul serviciilor secrete, există două feluri de controlori: cei care, aflați la post în străinătate, nu-și asumă naționalitatea și care, cel mai adesea, acționează sub acoperire oficială sau beneficiază de imunitate diplomatică și cei care își ascund identitatea de origine, așa-numiții „ilegali”, uneori plantați cu foarte mult timp înainte, pe terenul viitoarelor lor acțiuni, în scopul de a-și crea o perfectă legendă de acoperire.
În marea majoritate a cazurilor, controlorii aparțin serviciilor secrete. Ei își ascund natura exactă a funcției pe care o îndeplinesc și, mai ales, sursa informațiilor pe care le răspândesc. Sarcina lor de bază este aceea de a recruta, menține și întreține o rețea de corespondenți. Aici se și află, de altfel, veriga ce mai slabă a lanțului dezinformării, deoarece este cea mai expusă investigațiilor serviciului de securitate. Activitatea controlorului o reprezintă identificarea, apropierea și compromiterea celor care vor deveni agenții săi de influență. Adesea, recrutarea are loc la început, cu ajutorul unor personaje insignifiante, puțin remarcate, apte să joace rolul de cercetași și hăitași.
Controlorul unei rețele de dezinformare comite un delict care, pentru a fi condamnabil, trebuie să fie însoțit de diverse precizări a căror apreciere este lăsată, în fapt, magistraților : răspândirea unor știri false, susceptibile de a tulbura liniștea publică.
Înțelegerea cu agenții unei puteri străine în vederea lezării intereselor superioare ale statului, nu este, în principiu, opozabilă decât agenților autohtoni care au fost recrutați.
Destul de frecvent, controlorul, conformându-se unor ordine superioare, va cere unui același agent sa difuzeze anumite informații și să culeagă date secrete. Aceasta amestecare a rolurilor este cu certitudine o greșeală, deoarece ea solicită comportamante contradictorii agentului, comportamente ce îi pot compromite securitatea, cu atât mai mult cu cât riscurile sunt diferite.
Agenții de influență sunt persoane recrutate da către serviciile de dezinformare adesea din rândul cetățenilor țării vizate. Ei sunt colaboratori câteodată conștienți de toate implicațiile rolului lor și întotdeauna la curent că sunt în legătură cu un controlor.
Relația dintre agent și controlorul său este foarte strictă, însă de cele mai multe ori ușor ambiguă, mergând de la prietenia bazată pe încredere și ajungând până la subordonarea bazată pe șantaj și pe teroare. În orice caz, ei au, în mod necesar, contracte concretizate fie în întâlniri personale (în special la începutul relațiilor), fie prin metodele aparținând sistemului de legături directe folosite în cadrul serviciilor secrete (după ce relațiile au devenit stabile). La nivelul acestor legături se situează zona de contact dintre cele două tabere, punct de trecere obligată care, în principiu, poate fi supravegheată.
Numărul mare al agenților face ca supravegherea să capete un caracter aleator. În plus, întâlnirile pot fi organizate în străinătate, la adăpost de investigațiile serviciilor de securitate ale țării țintă. Apărarea împotriva dezinformării în cadrul unei alianțe va trebui să fie, așa cum ar trebui să fie împotriva terorismului, multinațională, bazată pe o cooperare fundamentată, pe încredere reciprocă.
În mod paradoxal, preocuparea excesivă pentru păstrarea secretului și aplicarea riguroasă a complicatelor reguli pentru păstrarea conspirativității, fac din aceste manevre un joc puțin cam copilăresc, dar trebuie să i se recunoască puterea de seducție asupra agenților recrutați. Pe de altă parte însă, toate aceste acțiuni îi expun pe agenții respectivi la gafe posibile să atragă atenția observatorilor avizați.
Agentul de influență trebuie să se bucure de o anumită audiență în nivelul vizat. Credibilitatea sa depinde de prestigiul și onorabilitatea ce i se recunoaște în cadrul grupului în care acționează. Foarte rare sunt cazurile în care agentul de influență este o epavă umană gata să facă orice compromis. În majoritatea cazurilor acesta este o inteligență sclipitoare, subtil, deschis, amical, care nu trece neobservat.
O metodă care a dat roade în trecut, cu toate că în prezent se pare că s-a banalizat, este metoda transfugului căit. După ce și-a cucerit un anumit prestigiu în țara sa de origine, personajul cere, într-o bună zi, azil politic într-o altă țară. El își întărește aici reputația de spirit liber și obiectiv mai ales reușește să-și asigure o notorietate reală. După câțiva ani, beneficiind de respectabilitate și audiență, se reîntoarce de unde a venit și denunță vehement țările pe care pretinde că le-a observat în țara ce-l primise. Și astfel se câștigă pe toate fronturile : „gogoșile” devin credibile ; indivizii cei mai avizați nu mai știu ce să creadă, iar refugiații autentici își pierd întregul credit.
3. TEHNICILE DEZINFORMĂRII
Pentru a avea succes, dezinformarea trebuie ca, îm mod obligatoriu, să publice un document fals, să răspandească insinuări calomnioase sau să facă publice declarații calomnioase.
În vedrea examinării posibililelor trucaje ale informației trebuie avută în vedere opinia lui Volkof referitor la modalitățile sub forma în care poate fi prezentat un fapt.
Aceste modalități sunt :
– afirmarea ;
– negarea ;
– trecerea sub tăcere ;
– amplificarea ;
– diminuarea ;
– aprobarea ;
– dezaprobarea.
Există, într-adevăr un ansamblu de forme, metode, tehnici și procedee generale prin care dezinformarea își atinge scopurile, trecând aproape neobservată. Astfel o primă metodă o constituie omisiunea sau suprimarea informațiilor.
Adesea, dezinformarea se reduce la simpla trecere a anumitor lucruri sub tăcere. Cea mai des întâlnită formă o constituie omisiunea involuntară. În acest sens, despre un eveniment social, politic, diplomatic sau militar, fie nu se vor prezenta nici un fel de informații, fie se vor face dispărute o serie de detalii interesante sau relevante din mesajele date publicității.
Se pot da, de exemplu, detalii despre fapta unui infractor care a pus în pericol viața unui număr redus de oameni, cum ar fi cazul militarilor în termen care dezertează și au asupra lor armamentul din dotare și muniția aferentă, dar nu se scrie și nici nu se vorbește nimic despre pericolele reale care îi pândesc pe cei care lucrează în diferite uzine chimice care produc diverse substanțe toxice.
Se prezintă, de asemenea, detaliat aspecte privind persecuția politică a guvernelor de stânga. Exemplul cel mai uzitat îl reprezintă fie regimul din Cuba, fie cel din Coreea de Nord. Aceiași jurnaliști, însă, nu scriu sau nu spun nimic despre regimurile de dreapta, tot de factură dictatorială, susținute de unele dintre marile puteri. Pot fi amintite, în acest sens, regimurile din Indonezia, Arabia Saudită, Maroc, Guatemala etc.
În mod repetat, conform sursei citate, mass-media aflată de cele mai multe ori la dispoziția unui comanditor – beneficiar trec sub tăcere sau minimalizează evenimente de o mare importanță. Acesta a fost cazul din 1965 pentru Indonezia, unde consiliile militare, echipate, antrenate și finanțate de armata americană și CIA, l-au răsturnat de la putere pe Ahmed Sukarno și au exterminat partidul comunist indonezian și aliații săi, omorând o jumătate de milion de persoane, în ceea ce a fost cel mai mare asasinat de masă de la Holocaustul nazist.
Generalii au distrus atunci sute de școli, clinici, biblioteci și centre comunitare care fuseseră construite de comuniști. Evenimente de o asemenea amploare ar fi trebuit să-și găsească locul în relatările mass-media, dar au fost necesare trei luni până a apărut o mențiune în Time Magazine iar Newzork Times în 5 aprilie 1966, la un an după evenimente a publicat un editorial elogios pentru militarii indonezieni care și-au jucat corect rolul lor, făcând dovada unei extreme prudențe.
Un alt mijloc de dezinformare este utilizarea minciunilor repetate. Când simpla omisiune se dovedește insuficientă, mijloacele de informare mass-media sunt folosite drept canale pentru cazul în care se face apel la minciună pur și simplu.
Astfel, potrivit unor materiale conținute de site-ul Internet www.ac.grenable.fr, în anumite momente, în ultimii 40 de ani CIA s-a compromis cu traficanții de droguri din Italia, din Indochina, din Avganistan sau din America Centrală. O mare parte din aceste activități au făcut obiectul unor anchete parlamentare. Pe moment, potrivit sursei citate, mass-media nu pare să fi auzit despre toate acestea. Totuși, unele informații din aceste anchete au apărut pe web făcând înconjurul lumii. Atunci s-a trecut efectiv la atac. Articole au apărut in Washington Post și Newzork Times ca și în emisiunile difuzate pe marele rețele private de televiziune și chiar pe rețeaua publică PBS, anunțând că nu există documente care să ateste implicarea CIA în astfel de activități.
În plus, s-a făcut mențiunea că articolele publicate în Mercury New erau dovada unui „jurnalism rău” și că adevărata problemă o reprezenta interesul bolnăvicios manifestat pentru această afacere de un public candid sucombând de istorie și de mania persecuției. De fapt, materialele apărute pe Internet dădeau sursele care au stat la baza articolelor publicate în Mercury New.
Etichetarea este un procedeu prin care dezinformatorul sugerează prin inducție un anumit mod de percepere a realității. În acest sens, profesioniștii dezinformării „lipesc” o etichetă pe un subiect aflat în vizorul opiniei publice. Această etichetă poate sugera fie un sens negativ, fie un sens pozitiv. O etichetă favorabilă conține expresii cum sunt :„stabilitate”, „politică fermă și hotărâtă”», „eficacitatea apărării”, „sănătatea economiei”. Asemenea expresii sunt bine primite de public, căci nimeni nu dorește instabilitate, slăbiciunea executivulu , o armată vulnerabilă sau o economie bolnavă .
Eticheta aplicată caracterizează subiectul tratat fără să se preocupe de detalii concrete ce ar putea să conducă la concluzii diferite de cele urmărite de cei care au pus în circulație astfel de informații. În plus, asemenea etichete sunt în deplin consens cu opiniile și atitudinile majorității persoanelor interesate de ceea ce apare în mediile publice de informare.
Prin etichetele negative, ce se pot atașa unui subiect, ce pot aminti cele care fac trimitere la structuri paramilitare, teroriste sau totalitare. Subiectele cu asemenea etichete nu sunt tratate în profunzime, ținând cont de toate implicațiile. În plus, în anumite situații, anumite organe de informații califică astfel de subiecte drept extremiste și se implică prin publicarea unor editoriale în presa scrisă (de largă circulație și cu mare priză la cititori), prin comentarii și discuții publice la radio și televiziune, care populează universul comunicării.
O altă tehnică de dezinformare constă în a difuza o știre despre care se cunoaște că provine de la un ziar, post de radio sau de televiziune cu un înalt indice al credibilității și care din acest motiv nu mai este verificată potrivit cutumelor și normelor profesionale. Acesta este colportajul necontrolat. Cele mai la îndemână exemple de acțiuni de dezinformare în care s-a uzat colportajul necontrolat sunt acelea legate de știrile apărute înaintea declanșării celor două războaie din Golf :
a) în 1991 : fotografii din satelit care prezentau concentrări de trupe irakiene la frontiera cu Arabia Saudită ; faimoasele incubatoare debranșate ; armele secrete ale lui Saddam Hussein, acele tunuri care aveau bătaie de , iar proiectilele erau încărcate cu substanțe biologice și chimice ; mareele de petrol care provocau catastrofa ecologică a secolului, Israelul sub gazul rachetelor SCUD ; uzinele de arme chimice bombardate și despre care compania Nestle, după lovirea lor, spunea că fabrică lapte praf etc.
b) în 2002 : armata lui Saddam Hussein, doamna Lampas care recunoștea că l-a întâlnit și l-a finanțat pe șeful Al-Qaeda ; tuburile de aluminiu ce puteau servi doar la samblarea instalațiilor de producției a armei atomice ; probele instalării armelor de distrugere în masă procurate grație sateliților; zecile de bombardamente și sutele de tone de exploziv lansate asupra zonei de interdicție a zborurilor, care nu loveau decât ținte militare importante,dar nu și pe civili; urmele masive ale prezenței armelor de distrugere în masă despre care vorbea un raport englez și serviciile de informații americane, dar pe care inspectorii ONU nu le-au găsit; calomniile la adresa inspectorilor ONU (unul dintre ei aparținea unui club sado-masochist, ceea ce îl determină să fie indulgent cu Saddam Hussein etc).
Toate aceste informații furnizate prin intermediul mass-media din SUA îndeosebi de CNN au jucat un rol important în acest context, iar de aici au pătruns în media internațională și astfel au ajuns la publicul din întreaga lume. Provenit din surse credibile, nimeni, cel puțin inițial, nu a ridicat problema veridicității lor.
Tehnica dezinformării prin intermediul dezechilibrului se bazează pe aceea că orice fapt poate fi asimilat unei medalii, adică prezintă două fețe. Rareori se întâmplă să se acorde de cineva același interes și aceeași importanță ambelor laturi ale unui subiect.
De regulă, se insistă pe acele aspecte care sunt în conformitate cu politica editorială a canalului care transmite știrea.
Astfel, în perioada premergătoare referendumului privind modificarea Constituției țării (mai mult) ziarele, radioul și televiziunea, indiferent de proprietarul lor ,au acordat mai multă atenție și timp de emisie acelor personalități și organizații care susțineau ideea necesității participării tuturor cetățenilor la vot și mai puțin celor care criticau referendumul.
Este de remarcat în acest sens sensibila diferență dintre tehnica omisiunii și cea a nerespectării proporțiilor de informare sau a dezechilibrului.
Evidențierea tendențioasă constituie o modalitate de dezinformare eficace prin materialele difuzate de mass-media. Acest procedeu constă în prezentarea tendențioasă a anumitor aspecte a subiectului abordat și nu în negarea lor. Amestecând falsurile cu adevărurile, folosind emfaza și alte forme de înfrumusețare, se creează impresia de ansamblu, fără a fi necesar să se susțină explicit o idee sau depărtarea excesivă de o anumită obiectivitate.
Ca procedee concrete de evidențiere tendențioasă, se poate aminti maniera de a „ambala” o informație, adică de a o prezenta fie în paginile unui ziar, fie în presă sau televiziune.
Desigur, evidențierea tendențioasă a unor aspecte ale unor subiecte abordate de mass-media ține și de calitățile și experiența fiecărui jurnalist, de imaginea sa publică în rândul cititorilor, de gradul de interiorizare de către acesta a normelor eticii profesionale precum și de operatorul de informații care îl are în coordonare. Așa se explică de ce unii jurnaliști oferă publicului lor informații utile și necesare, în timp ce alții își fac cunoscute opiniile și atitudinea lor despre un eveniment, fapt social etc.
3.2. ASPECTE SEMANTICE
Abordarea acestei probleme înseamnă recunoașterea importanței cuvântului în operațiunile de dezinformare.
Astfel, omul obișnuit, fidel ascultător al discursurilor ideologiilor (prin acest termen înțelegându-se toți aceia care se referă la un sistem de idei prestabilit – politicieni, filozofi, sau, în general, specialiști într-un anumit domeniu) încearcă adeseori sentimentul că există un decalaj, dacă nu o contradicție între termenii auziți și cunoștințele personale pe care le are în legătură cu problema aflată în discuție.
Prima impresie este că s-a schimbat sensul cuvintelor și că se ascultă un discurs într-o limbă străină, dar care folosește același vocabular. Dezinformarea uzează în mod nelimitat de deformarea limbajului. Există o anumită putere culturală bazată pe dreptul pe care și-l arogă un cerc restrâns de intelectuali de a administra cuvintele, simbolurile și ideile.
Pot fi întrebuințate neologisme, apte să fascineze persoanele, „pe jumătate cultivate și pe jumătate moderne”, dar, și mai bine, se va apela la utilizarea conceptelor de uz larg, definite incert, cărora li se va atribui un sens nou și particular, revelator pentru un cerc de inițiați. Pentru a sesiza mai bine cum o astfel de situație favorizează dezinformarea este bine să se facă o analiză a ceea ce constituie semantica pentru mesajul dezinformant.
Limbajele sunt „vii”, ceea ce înseamnă că pe timpul întrebuințării au loc schimbări atât în lexicul cât și în sintaxa lor. Uneori, ele se pot deosebi destul de mult unor comunități umane cu destine separate. Foarte frevent, în sânul unei aceleiași comunități se formează subgrupuri care deformează limbajul comun din motive profesionale.
În principiu, sensul cuvintelor este consacrat de dicționar, însă este importantă remarca psihologilor că un cuvânt din dicționar nu trimite la un obiect ci la o imagine interiorizată pe care fiecare dintre noi ne-am făcut-o despre obiectul respectiv.
De exemplu, cuvintele „câine” sau „masă” constituie trimiteri la idei generice fără a exista siguranța că aceste sunt identice pentru toată lumea. În plus, atunci când nu mai este vorba de a denumi simple obiecte ci noțiuni, stări de spirit sau diferențieri, definițiile lexicale sunt mult mai dificil de stabilit. Iar când se ajunge la concepte abstracte, acestea devin adesea incerte și fac apel la comparații, analogii și aproximări mai mult sau mai puțin fericite. Ex abrupto, nu este de loc ușor să spui ce sunt, de exemplu, libertatea, dreptatea sau ura. Însuși dicționarul oferă adesea mai multe sensuri pentru același cuvânt. Acesta își găsește adevărata valoare prin referirea la un context dependent simultan de tema aflată în discuție, de nivelul cultural al interlocutorilor și de circumstanțele în care toate acestea sunt reunite.
Aceasta este cauza pentru care jargonul specializat își manifestă din plin prezența în limbaj. Deviațiile prea evidente de la sens sunt remediate prin convenții rezultate din întrebuințarea limbajului.
În acest fel, grupurile foarte structurate vor fi forțate să adopte un vocabular destul de diferit de cel al maselor. Și aceasta este cu atât mai adevărat, cu cât cuvintele fac trimiteri la valori ideologice.
O altă problemă este aceea a argumentării. A convinge nu înseamnă în mod obligatoriu să spui adevărul. Dintotdeauna a existat o anumită ambiguitate în ceea ce privește gradul de adevăr al unei propoziții care se bazează pe o relație de tipul „dacă o afirmație este adevărată, atunci este adevărată și cealaltă”. Un procedeu de persuasiune va face trimiteri, nu la premisele unei concluzii, ci la personalitatea interlocutorului. Acesta va enunța un adevăr cert, făcând astfel proba credibilității sale, după care va putea să-și permită ca, folosind puțină amabilitate să emită un contra-adevăr. O deviere de sens bine aleasă poate masca o manevră, mai ales dacă se vor adăuga aici sentimentele frumoase și morale.
Dezinformatorul utilizează ambiguitatea vocabularului pentru a-și disimula scopurile, care constau în a acționa asupra auditoriului, fără ca acesta să bage de seamă. Intenția de a înșela există cu certitudine, însă aceasta nu prea este suficientă pentru a caracteriza dezinformarea, căci, în multe cazuri, propaganda deschisă nu se dă nici ea înapoi de la procedee asemănătoare. Dezinformatorul înșeală nu numai pentru a convinge ci și pentru a face rău. Dincolo de convingerea la care își conduce auditoriul există ascuns un comportament prestabilit, adesea contrar intereselor și voinței victimei. Și pentru aceasta, dezinformatorul trebuie nu numai să jongleze cu diferitele sensuri ale cuvintelor pe care le întrebuințează, aflate fie în limbajul comun, fie în jargonul ideologic, însă trebuie, de asemenea, să facă dificilă situarea discursului într-un context care s-ar putea dovedi revelator. Dezinformatorul trebuie să salveze aparențele și să-și păstreze în permanență posibilitatea de a întrebuința din plin retorica. Din această cauză, el este adesea obligat să apeleze la proceduri succesive, aparent fără nici o legătură între ele, a căror convergență nu este cunoscută decat de el. Este adevărat că asemenea manevre sunt, în general, posibile datorită naivității auditoriului, în parte vinovat la randul său.
Se va avea în vedere, pentru a fixa ideea de mai sus, concepția lui Henri-Pierre Cathala referitoare la evoluția semantică. Astfel, a fi pașnic înseamnă a avea un comportament și o stare psihică ce sunt caracterizate prin calm și liniște. Este pacifist acela care este neagresiv față de semenul său. Și unul și celălalt termen au sensuri apropiate și descriu aspecte psihologice. Deformarea sensurilor nu este deloc nevinovată. Astfel de adjective fac trimiteri la noțiuni ce implică, totodată, contrariul lor: pentru unii, agitație, dezordine, pentru ceilalți ostilitate și combativitate.
Antonimele sunt în acest caz, din punct de vedere semantic, mai depărtate ca sens de termenul cunoscut, iar revenirea la un sens comun atât pentru unii cât și pentru ceilalți nu este garantată. Cel care refuză să cedeze agresivității devine pacifist, ceea ce nu mai este o caracteristică psihologică, ci însemnul unei convingeri ideologice. Și astfel jocul continuă acțiunile pentru pace, împotriva războiului, gata la nevoie de a o apăra pe prima împotriva celui de-al doilea și astfel pacifistul devine luptător pentru pace, și este departe de a fi pașnic. Pentru a păstra acestei devieri cel puțin aparența unei coerențe intelectuale, el acționează împotriva războiului, împotriva mijloacelor acestuia și împotriva agenților săi. Angajarea pacifistului ia o turnătură pasională prin intrarea sa în acțiune justificată în proprii săi ochi de un imperativ etic. Dacă contradicția între acțiunile sale comportamentale de luptător și conținutul mesajelor pentru pace devin de nesuportat, pacifistul se va retrage într-un neutralism total, spre marele câștig al dezinformatorului.
Interesul pentru tehnicile semantice de dezinformare este într-o continuă creștere datorită ambiguității, aptă să dea cuvintelor sensuri diferite față de întrebuințările obișnuite; de exemplu a vorbi despre coexistența pașnică, care pentru unul din interlocutori nu exclude lupta ideologică, denumită revoluționară. În aparență, se caută un acord în ceea ce privește sensurile cuvintelor, atunci când se urmărește să se profite în folosul propriu de interpretarea faptelor pe care părțile aflate în dezbatere le înțeleg în mod diferit. Cel care va protesta ulterior împotriva acestui abuz în folosirea cuvintelor va fi tratat drept elementul perturbator.
Profitul se va obține și dintr-o prezentare artificială a problemelor opunând adevăruri absolute (bine/ rău; frumos/ urât, etc.). Acesta constituie un procedeu simplificator, capabil să atribuie aprecieri peiorative severe tuturor calificativelor acordate adversarului și care deschide cale generalizărilor abuzive.
Manipularea semantică este o armă eficace, însă cu două tăișuri. Este adevărat că opinia publică nu reușește întotdeauna să sesizeze prezentarea trucată a realității, fiind adesea dispusă să dea crezare imposturii, însă această impostură implică practici ce pot fi identificate de un personal avizat și atent ceea ce permite denunțarea ei.
CAPITOLUL III
MECANISMELE PSIHO – SOCIALE ALE DEZINFORMĂRII
1.MINCIUNA
Pentru Guy Durandin, termenul folosit de sovietici la începutul anilor `20 desemna atunci acțiunile de intoxicare ale țărilor capitaliste îndreptate împotriva URSS. În anul 1949, în Dicționarul limbii ruse, dezinformarea era definită drept ”acțiunea de a induce în eroare prin informații mincinoase”. În Marea Enciclopedie Sovietică, vol. III, dezinformarea este definită ca fiind „difuzarea prin presă, radio, televiziune etc a informațiilor mincinoase pentru a rătăci opinia publică”
Presa și radioul folosesc pe scară largă dezinformarea pentru a înșela popoarele și pentru a le copleși cu minciuni, prezentând noul război pregătit de blocul imperialist anglo-american drept un război defensiv și făcându-le să creadă că politica pacifistă a URSS, a țărilor democrate și a altor țări pacifiste este o politică agresivă.
În dicționarul Academiei Franceze din anul 1984, dezinformarea este definită ca fiind „inducerea în eroare a unui public, pentru a slăbi un adversar”. Prin extensie, a aduce o opinie falsă cu premeditare. Pot fi dezinformați telespectatorii, ascultătorii, cititorii, fără ca ei să-și dea seama.
A simula sau a disimula, iată cele două procedee folosite în dezinformare.
După Guy Durandin, definiția dezinformării ar fi : „ Un lanț întreg de minciuni organizate într-o epocă în care mijloacele de difuzare a informației sunt dezvoltate”.
În aceeași ordine de idei, Henri-Pierre Cathala consideră că dezinformarea presupune disimularea surselor și scopurilor reale, precum și intenția de a face rău printr-o reprezentare deformată sau o interpretare tendențioasă a realității. Este o temă de agresiune care caută să treacă neobservată și se înscrie în rândul acțiunilor subversive.
În fine, pentru Vladimir Volkoff, dezinformarea este „o tehnică permițând furnizarea de informații generale eronate unor terți, dezinformându-i să comită acte colective sau să difuzeze judecăți dorite de dezinformatori”.
Astfel, într-un fel sau altul, acțiunea cheie a dezinformării este minciuna.
„Faptul de a da intenționat unui locuitor sau mai multor locuitori o reprezentare a realității diferită de aceea considerată de cel care o dă ca fiind adevărată” este, după Guy Durandin, minciuna.
Caracterul deliberant, diferențiază minciuna de eroare, prin definiție, involuntară. Eroarea se opune realitătii, iar minciuna se opune adevărului, care în majoritatea cazurilor nu este, din păcate, decât o noțiune relativă. La fel este și minciuna. Ca urmare, ea poate avea o vastă gamă de nuanțe.
Nu trebuie uitat că practic, dezinformatorul este destul de indiferent față de veridicitatea surselor sale. El nu recurge la minciună decât dacă îi permite să deformeze mai mult realitatea, ceea ce constituie țelul său principal.
Prins în flagrant delict de minciună, dezinformatorul se va scuza prin încadrarea acesteia în domeniul erorilor, noțiune complet diferită, cu trimitere la exactitatea faptelor, dar care permite o oarecare larghețe, deoarece calomniatorul a avut grijă să aleagă o temă ce se raportează la fapte dificil de negat în totalitate.
Vladimir Vilkoff distinge, după părerea sa, zece rețele pentru compunerea informațiilor tendențioase. În acțiunile dezinformative există însă o varietate imensă de asemenea informații, iar lista care urmează poate primi, din acest punct de vedere, completări la nesfârșit.
– Dozajul savant de jumătăți de adevăr cu jumătăți de minciună, primele determinând acceptarea celorlalte și aceasta cu atât mai ușor cu cât opinia publică este neutră sau deja partizană.
– Minciuna absolută, adesea eficace datorită enormității sale ce poate seduce spiritele paradoxale.
– Contraadevărul neverificabil datorită lipsei de martori.
– Minciuna prin omisiune, în special aceea care neglijează de a prezenta informația în întreg contextul ei.
– Valorificarea accesoriilor, a faptului întâmplător în detrimentul esențialului, estompat în mod savant.
– Amestecarea faptelor, opiniilor sau persoanelor echivalente, care, într-o anumită variantă, vor putea fi condamnate cu ușurință folosind o ilustrare adecvată, chiar dacă este abuzivă.
– Reminiscențe false sau comparații nejustificate.
– Minciuna înecată într-un noian de informații, existând posibilitatea, de a fi regăsită ulterior pentru a servi drept punct de referință.
– Citate aproximative sau truchiante.
– Afirmații făcute pe un ton angelic, dezinvolt sau indignant.
– Exagerarea apocaliptică a unui fapt accesoriu sau fără importanță în numele unor principii morale.
– Slăbirea adevărului printr-o prezentare sarcastică sau persiflatoare.
– Etichetarea interlocutorului atribuindu-i o pretinsă apartenență la un anumit sistem de idei ce poate fi respins mai ușor decât discutarea în detaliu a argumentelor veritabile prezentate.
– Forma superioară a minciunii, constând în spunerea adevărului, lăsând să se înțeleagă că este minciună sau negarea unei afirmații în așa fel încât interlocutorul să creadă că, de fapt, este aprobat.
Enumerarea de mai sus nu este nicidecum exhaustivă. Ceea ce trebuie să rețină orice om de bună-credință este faptul că există o mulțime de mijloace dialectice de a-l înșela, dacă nu-și exercită în orice moment spiritul critic și nu-și menține toată vigilența, precum și faptul că niciodată în cadrul vieții publice o calomnie sau o insinuare rău-voitoare nu trebuie să rămână fără răspuns. Oricât de nedreaptă ar fi postura de victimă, este necesară pregătirea pentru o adevărată luptă și ducerea ei până la descalificarea adversarului.
Adesea este dificil să i se răspundă unei minciuni. Dezmințirea, chiar dacă este întotdeauna necesară, nu e suficientă. După ce și-a lansat contraadevărul, mai ales dacă se poate prezenta ca fiind un simplu transmițător a unei informații venite de aiurea, mincinosul nu are altceva de făcut decât să tacă și să accepte. Minciuna nu reprezintă practic, un proces cu 3 personaje. În afara mincinosului mai există cele 2 victime ale procedeului: cea asupra căreia acționează și care încearcă fără prea mari șanse de izbândă să facă dovada bunei sale credințe și cea care recepționează minciuna fără a avea posibilitatea de verificare și care se găsește fără să vrea în postura unui fel de arbitru judecător al diferendului ce o pune mincinosul victimei sale. Afirmația mincinoasă fiind în majoritatea cazurilor neverificabilă nu servește decât ca detonator într-o confruntare ad-hominem, având ca arbitru cel de-al treilea personaj înșelat și el și determinat să intre în joc. Gândirii îi scapă orice posibilitate de argumentare logică, judecătorul neputând să se pronunțe decât în funcție de un singur criteriu și anume cel de seducție-repulsie.
Caracterul deliberant diferențiază minciuna de eroare, prin definiție, involuntară.
2. Prin fabulare se amestecă realitatea cu fantasma, în interesul emițătorului. Prin textul fabulator i se oferă destinatarului numai ceea ce el așteaptă. În esență, prin fabulare se ascund idei, motivații, toate acestea servind intereselor emițătorului. Simularea este o altă formă a minciunii reparabilă în principal prin aceea că faptele relatate sunt neverificabile (se invocă mărturii orale, fapte îndepărtate în timp, promisiuni). Iar disimularea este pur și simplu, minciuna prin omisiune. Adevărul, dar nu tot adevărul. Fapte verificabile, dar numai în detalii, nu și în punctele cele mai importante.
3. Umberto Eco constată că în ciuda folosirii lor curente, termeni precum fals-contrafacere sunt dificil de definit, pentru că definiția crucială a Adevărului-Falsității de-a lungul întregii istorii a filosofiei ridică ea însăși probleme care sunt mereu supuse discuției. „O semiotică a minciunii este neîndoios de supremă importanță, dar când ne ocupăm de falsuri și contrafaceri nu avem de-a face cu minciuna. Avem de-a face înainte de toate cu posibilitatea de a lua un obiect drept altul, cu care el are unele trăsături în comun”.
Or, pseudoevenimentul (sau evenimentul creat/construit) favorizează tocmai această posibilitate de a lua un obiect drept altul, adică de a considera că ceea ce ni se spune că s-a întâmplat, s-a întâmplat datorită întrunirii unor condiții obiective când, de fapt, el este premeditat, calculat, anticipat.
În categoria dubletelor, Umberto Eco indică pseudodubletele: prioritate legală, asociere evidentă, asociere presupusă, pseudo-asociere; dintre acestea, ultima reprezintă cu adevărat o deformare „a originalului”. Autorul, de altfel, indică drept exemplu, industria pirat.
Mai subtile sunt contrafacerile care, de altfel, sunt variante ale minciunii.
„Noțiunea curentă de contrafacere, amintește Umberto Eco, implică în general, o intenție frauduloasă”. Subtilitatea procesului rezultă însă din aceea că „un lucru nu este fals din cauza proprietăților sale interne, ci în virtutea unei pretenții de identitate”.
Pe scurt, concluzia autorului este mai degrabă pesimistă. „Reflecția privitoare la aceste obiecte ce se contrafac cel mai adesea ar trebui totuși, să ne spună cât sunt de hazardate criteriile noastre generale pentru identitate, și în ce măsură concepte ca Adevăr și Falsitate, Autentic și Fals, Identitate și Diferență se definesc circular, unele prin altele.
4. Guy Durandin subliniază o rețea densă de modalități de construire a minciunii (în propagandă și în publicitate).
Semnele minciunii sunt numeroase conform analizei autorului: cuvinte, imagini false, personaje, obiecte, fenomene, false acțiuni, documente false. Operațiunile sunt și ele ramificate: emisiunea, negarea, adăugirea (unor lucruri, fapte in(existente), proprietăți, pericole, mărturii, avantaje etc.): înfrumusețarea sau urâțirea (acestea fiind exagerări, sunt variante ale adăugirii).
Apar apoi minciuni în legătură cu identitatea (sursa ) mesajului, cu identitatea actanților etc. Iar printre alte procedee de realizare a minciunii, autorul enumerând distragerea (deturnarea) atenției (= diversiune), aluzia, lansarea știrilor contradictorii (= procedeu tipic dezinformării), până la „ coruperea” limbajului și a raționamentului; (inclusiv atribuirea falselor intenții, în principal, în varianta înlocuirii prezumției de nevinovăție cu prezumția de vinovăție), de fapt, se apropie pe de o parte de crearea evenimentului ( = pseudoeveniment), iar pe de alta, de retorică – stilistică.
Notă: Într-o abordare recentă a problematicii minciunii (Vasile Tran) din perspectiva filozofiei (epistemologiei), a eticii psihologiei, logicii, autorii încearcă realizarea unei tipologii a minciunii în cele mai importante sfere ale activității socio-profesionale, inclusiv din punctul de vedere al psihopatologiei. Dacă am înțeles corect, concluzia implicită ce pare a se desprinde din această abordare este următoarea: minciuna – în cele mai felurite forme – este atotprezentă (de neevitat) în viața cotidiană, practic, în toate sferele activității omenești. Așa stând lucrurile, ar exista o zonă etică în care minciuna „este acuzată/scuzabilă”, și doar în momentul în care acest teritoriu vag desenat este depășit, minciuna devine reprobabilă.
Neutralitatea este teritoriul în care se întâlnesc toate celelalte valori: acuratețe (fair-play, căruia i se subsumează respectarea dreptului la imagine), abținerea de la intruziunea în viața privată, evitarea injuriei și a calomniei, respectarea întocmai a prezumției de nevinovăție, până la fairness doctrine (valabilă în SUA, până în anii `70 ai secolului al XX-lea, tot în practici legiferate și etc, până în anii `70 ai secolului al XX-lea, tot în SUA : equal time rute), dezmințirea, acordarea dreptului la replică.
Pe scurt, neutralitatea înseamnă a investiga tot și a spune tot, imediat, fără nici o părtinire, adică proporțional cu importanța fiecărei persoane, acțiuni și fără nici o valorizare din partea jurnalistului. Premisa sine qua non a atingerii neutralității este emanciparea de orice conflict de interese, și chiar de aparența lui. În absența neutralității, adevărul rămâne inaccesibil jurnalismului…
O dovadă grăitoare a interdependenței valorilor/standardelor profesionale cu acelea deontologice, o constituie codurile deontologice franceze, britanice, americane, canadiene, germane etc., din care cităm aproape la întâmplare, într-atât coincid în formarea principiilor și în aderarea la un set comun de valori.
Iată aici, un extras din Codul Etic adoptat la 15 aprilie 1975, de Associated Press Managing Editors Association.
„Un bun ziar este onest (fair), corect (accurate), cinstit, responsabil, independent și decent. Adevărul îi este principiul fundamental.(…) Ziarul trebuie să înlăture faptele, declarațiile despre care se știe că nu sunt corecte sau că induc în eroare. Trebuie să promoveze dreptul la liberă exprimare și libertatea presei și trebuie să respecte dreptul individului la viață privată. Dreptul publicului de a fi informat în chestiuni importante este suprem, iar ziarul trebuie să lupte cu vigoare pentru accesul publicului la informațiile despre guvern, despre întâlniri, precum și accesul la documente”.
Conștientizarea tuturor acestor standarde, norme și legi (inclusiv morale), precum și achiziționarea unei experiențe/conștiințe profesionale care, se poate spune, s-a cristalizat într-o adevărată tradiție a profesiei, nu scutesc procesul informării nici de pericole, și nici de alterări semnificative care, ori de câte ori își fac apariția, repun în discuție profesiunea însăți.
2.INFORMAREA GREȘITĂ ACCIDENTAL
Posibilitățile erorii sunt numeroase. „O cifră greșită, o literă greșită, un gând greșit. Legenda sub altă fotografie” datorate, în genere, „presiunii timpului, spațiului limitat, incomprehensiunii șefilor, obstacolelor logistice ale jurnalismului aflat în teren, incompetenței relative a jurnaliștilor în domeniul investigat”.
Se pot adăuga aici, cu referire la audiovizual: neconcordanța dintre lansare și textul care urmează, subtitrarea greșită sau inadecvată, montaj defectuos prin care semnificația este alterată, sărăcită sau deformată.
Urmărind traseul textului de la jurnalistul aflat pe teren până la public, Roger Clausse distinge opt puncte „nevralgice” ale corectitudinii informației.
– un fapt de actualitate care este sau va deveni un eveniment, se petrece undeva în lume, independent de voința jurnalistului. Poate fi „un fapt material” – un război, o grevă, o catastrofă naturală, un act terorist, o catastrofă aeriană etc. Poate fi „un fapt spiritual” o ideologie nouă, o expoziție, o descoperire științifică etc. Poate fi „un fapt de opinie”- discursul unei personalități sau un fapt politic – o întâlnire la nivel înalt, de exemplu.
– vulnerabilitatea acestei verigi nu se referă, deocamdată, la gradul mai mic sau mai mare de subiectivitate care se poate insinua, ci la dificultatea evaluării evoluției acestui fapt. Spre eveniment sau spre fapt divers.Un fapt debutând la limitele obișnuitului – manevre militare relativ nesemnificative ca amploare, în apropierea graniței dintre doua state – se poate transforma în eveniment; presedintele unei mari puteri este suspectat de o boala incurabilă – poate evolua către un fapt divers, cu un mare impact afectiv, e drept, datorită proeminenței personalitații implicate: medicii anunță că s-au înșelat asupra diagnosticului și că, în realitate, este vorba despre o banală și trecătoare indispoziție.
– faptul este investigat de către un anchetator, cunoscut sub numele de jurnalist colector sau corespondent sau, în accepția americană, sub numele de reporter, care culege informații de la sursele sale de informare. Acest proces de colectare a elementelor factuale care vor forma știrea, trebuie să fie așezat sub imperativul căutării obiectivității/neutralității și a acurateței/adevărului, printr-o serie întreagă de procedee.
– datele rezultate în urma investigării formează conținutul știrii/relatării. Așadar, un text, a cărui redactare trebuie să stea sub semnele adecvării, neutralității și acurateței.
– odată transmis la redacția centrală a agenției (desk), textul poate fi supus unei prime tratări a formei și a fondului (rewriting = rescriere), tot în limitele adevărului/ acurateței/ corectitudinii care ar trebui controlat(e) obiectivității/neutralității.
– devenită centru de difuzare, agenția transmite abonaților săi (presă tipărită, posturi de radio și de televiziune), acest prim produs finit, știrea de agenție.
– în redacția ziarului, știrea poate fi supusă unei a doua tratări a formei și fondului, urmărindu-se același obiectiv al acurateței/corectitudinii informației care urmează să fie transmisă publicului.
– în sfârșit, urmează difuzarea știrii în lumea largă și impactul conținutului ei asupra receptorilor.
Observăm că dintre cele opt momente analizate de teoreticianul belgian, doar în patru dintre ele interferențele subiectivităților jurnalistului și ale surselor pot distorsiona informarea, inducându-i elemente străine care aparțin fie propagandei, fie publicității, fie, pur și simplu erorii involuntare. Aceste patru momente sunt anchetarea (colectarea informației, id est, documentarea), redactarea textului și cele două procese succesive ale tratării formei și fondului.
O cauză/modalitate demnă de semnalat a informării greșite, o constituie ceea ce vom numi aicea, text de informare incomplet.
Cauzele apariției lui pot fi multiple: ele pot fi atât de ordin profesional, cât și etic. Pentru ca un text de informare (știrea, ca text de bază, apoi relatare, reportajul, interviul, ancheta) să fie complet, este obligatoriu ca el să conțină următoarele elemente.
a) răspunsul complet la întrebările mesajului esențial: Cine? Ce? Când? Unde? Cum? De ce;
b) Atribuirea (indicarea sursei/surselor) ori de câte ori este nevoie. Se răspunde astfel întrebării cititorului – de unde știi? – condiție sine qua non a credibilității informației;
c) Echilibrul informării, ori de câte ori este cazul;
d) Toate datele de context necesare înțelegerii evenimentului;
e) Neînlocuirea factualului cu factoidul, la limită, cu opinia autorului textului;
f) Ca să nu mai vorbim despre ierarhizarea corectă a informației și a datelor de context, până la redactarea corectă (unghi de abordare corect, plan al textului corect, exprimare adecvată).
Pentru a concretiza cele spuse aici, voi exemplifica:
„ Pregătindu-se pentru o iarnă grea, guvernul a propus sindicatelor la ultima întâlnire cu marile confederații (= pleonasm), încheierea unui pact social << care să angajeze clar partenerii sociali într-un acord în vederea dezvoltării economice, sociale și salariale>>. Primul ministru Victor Ciorbea a anunțat că doi reprezentanți ai sindicatelor vor face parte din Consiliul de Administrație al Fondului Proprietății de Stat, pentru a asigura o transparență totală procesului de privatizare. În așteptarea concretizării celor anunțate de Executiv, astăzi, începând cu ora 10, Blocul Național Sindical, organizează << o serbare>> indeită de Crăciun. Sub <<Bradul iluziilor pierdute>>, sindicaliștii vor găsi <<darurile cu care Guvernul va lovi în populație de la Crăciun încolo>>”.
Observații :
Sunt aici două texte într-unul singur :
Textul referitor la probleme care nu sunt suficient dezvoltate și anume, chestiunile referitoare la pactul social;
Modalitățile concrete/criteriile prin care (numai) doi reprezentanți ai sindicatelor vor fi cooptați în organismul care realizează privatizarea. ( Ce atribuții au acești 2 reprezentați ai sindicatelor? În ce măsură pot ei influența deciziile acestui organism? Etc.)
Altfel spus, sunt tot atâtea informații care lipsesc, de unde, un rezultat clar : informarea este vagă.
Al doilea text, relatâd ceva ce încă nu s-a întâmplat, manifestările sindicale ( deci un factoid), este, la rândul lui, incomplet.
Rezultă că erorile sunt următoarele:
Decuparea incorectă a evenimentului;
Unghi de abordare incorect;
Ierarhizare incorectă a informației
3. SUBINFORMAREA
Primul element al subinformării (informare insuficientă, incompletă), îl constituie textul care este incomplet, din orice motiv s-ar întâmpla acest lucru și în orice punct al textului ar interveni vreo lacună.
În planul instituției (sumarul ziarului care apare azi, sumarul telejurnalului, al radiojurnalului), se ajunge la subinformare, în urma unei decupări (selectări) incorecte a evenimentelor ce vor fi transmise/difuzate. Este vorba de relația dintre agenda setting și gate keeping.
În planul media în întregul lor (modelul presei autoritariste sau/și modelul presei dirijate), este vorba despre controlul politic/ideologic exercitat de către putere, (de regulă de către un partid unic, id est , dictatură, ( = cenzură + propagandă).
Fie că discutăm despre un text incomplet izolat sau despre un întreg sistem media, rezultatele sunt clare și inevitabile : ocultarea informației ce poate fi importantă pentru public conduce invariabil la o scară de valori eronată/incompletă, la sinteze mentale eronate/lacunare, până la decizii și acțiuni individuale/ale grupului (grupurilor) eronate, contrare interesului lui/lor (= manipulare).
Lacunele cognitive induse prin subinformare sunt de regulă „compensate” prin proliferarea zvonurilor.
In plus, am putea spune că există și forme (mai ) subtile de funcționare a cenzurii, prin care informația completă poate fi ocultată, și anume „prin limba de lemn și prin jargoane, prin inhibiția indusă de politețea excesivă”.
Politețea excesivă face ca textul jurnalistic să poleiască realitatea prin eufemism, festivism, pe scurt, realitatea este deformată. Jargoanele (limbajele de specialitate) netraduse fac ca mesajul să rămână obscur, neînțeles, deci inaccesibil .
In fine, limba de lemn în viziunea lui Andreas Freund și nu numai : „Limba de lemn (de fapt gândirea de lemn) are certitudinea că pornește de la premise evidente. De aici, situația în care ceea ce ar trebui justificat este prezentat ca decurgând de la sine. Nu apar răspunsurile la întrebări. În locul argumentelor este un gol umplut de forța peremptorie a declarativului. În locul argumentării, dogmatismul.
4. ETICHETAREA
Etichetarea Labeling (unei persoane, a unui fapt, a unei instituții, a unei culturi) are mai întâi o accepțiune pozitivă. Ea reprezintă o explicație succintă, „o marcă”, un fel de gen troxin, a cărei menire este una singură: publicul să poată stabili ușor și repede conexiunile corecte, reperele, asemănările.
Inadecvarea etichetării (și, de fapt, cu această accepțiune negativă este folosit termenul în teoria presei și în sociologia receptării ), adică, sacrificarea nuanțelor, apropierile forțate/incorecte/superficiale,compararea a doi termeni de necomparat etc. fac ca etichetarea să niveleze realitatea, diversitatea să fie redusă la unicitate, în mod neadevărat să o deformeze.
Nenumărate par a fi căile prin care se ajunge la acest rezultat nedorit.
– citatul trunchiat, din care dispare, exact, nuanțarea.
– nenuanțarea înseamnă, de fapt, maniheism (atribut esențial al gândirii/limbii de lemn, la rândul ei, unul din semnele intoleranței).
– acestea pot conduce la decuparea incorectă a evenimentului, de fapt, la alterarea realității, încă din start, „cu ajutorul” etichetării care, în acest punct, poate deveni sinonimă cu prejudecata, cu ideile primite.
– o profesionalizare superficială (+ repere etice flotante + eroarea involuntară) pot conduce la desesizarea mutațiilor/evoluțiilor/schimbărilor de profunzime/trendurilor care apar în dinamica realității, e drept, nu totdeauna foarte vizibile.
– în fine, sintetizând, poate, teoria presei americane își adjudecă prin metaforizare expresia tuneel vision (în traducere liberă = ochelari de cal) a cărei primă semnificație este „boală prin care vederea periferică a unui om este afectată”.
Transpusă în jurnalism, tunnel vision este opacitatea, opusă minții deschise/receptive la nou (open minded). Opacitatea care înseamnă o stare de spirit: absența curiozității epistemice care se manifestă prin aceea că persoana, nepunându-și întrebări, nu gândește (cf. Descartes : Dubite ergo cogito). Or, jurnalistul care își pune întrebări este:
– neprofesionalizat;
– ușor manevrabil;
– lipsit de responsabilitate față de publicul său.
Un jurnalist suferind de „cataracta” „ochelarilor de cal” este o contradicție în termeni prin raport cu noțiuni precum presa, a patra putere, presa – modalitate/instrument de informare a tuturor, presa-serviciu public.
5.SUPRAINFORMAREA ȘI BALONUL DE ÎNCERCARE
Spre deosebire de subinformare, această disfuncție se manifestă nu la nivelul individual (al jurnalistului), ci la nivelul instituției de presă (= gate keeping) și de aici prin contaminare (suivism; în teoria americană a presei: pak journalism) – de media în întregul lor.
Suprainformarea, consideră Andreas Freund, „este un prea-plin de informare în anumite subiecte în dauna altora, minimizându-le pe acestea din urmă, deși sunt mai importante. Este o deversiune – continuă autorul – care creează confuzie, banalizează evenimente dramatice și amețește prin abundența detaliilor nesemnificative, (…) specifice suprainformării”.
Este limpede că suprainformarea conduce, de fapt, (tot) la subinformare.
Ne permitem să nuanțăm. Un post de televiziune comercial face suprainformare și prin autopromoțiune consecventă și zgomotoasă. Din altă perspectivă, personalizarea zgomotoasă (agresivă), polemica articulată preponderent pe atacul la persoană, pentru că nu abordează problemele, sunt, de fapt, elemente/modalități ale suprainformării.
Parainformarea și Pseudoinformarea.
„Prin parainformare, informației valabile i se substituie imagini cu semnificații relative și reduse, prin senzațional sau senzaționalizarea problemelor care nu sunt probleme referitoare la persoane”.
În vreme ce, pseudoinformarea se realizează prin obscurantism, acolo unde el nu există. Iar senzaționalismul este indus prin titlurile mari de pe prima pagină a ziarelor sau prin locul/timpul acordat(e) în radiojurnal/telejurnal, precum și formulările șocante. Altfel spus, printr-o ierarhizare incorectă a informației.
Prin senzaționalizarea consecventă și masivă se creează evenimente (o modalitate folosită în marketingul politic, în Relații Publice și în publicitate), urmărindu-se crearea/consolidarea capitalului imagine, a prestigiului, a imaginii mărcii. Abordarea emoțională deliberată și sistematică creează curente de opinie, stereotipuri de gândire.
În fond, prin parainformare și pseudoinformare, jurnalismul devine altceva: fie propagandă, fie publicitate.
În fine, informația prezentată ca divertisment, fie pentru că faptul are elemente de divertisment, fie pentru că faptul este redus la divertisment (=infotainment) – către care televiziunea tinde într-un mod atât de periculos, încât pune sub semnul întrebării profesiunea – se înscrie în teritoriul parainformării.
În fond, și aceste două disfuncții conduc (tot) la subinformare.
Balonul de încercare (amer.: trial baloon) se distinge prin următoarele trăsături.
– sursa este de obicei cunoscută spre deosebire de zvon sau dezinformare, situații în care sursa este fie incertă, fie necunoscută. Declarația sursei este deci on the record.
– conținutul exprimă de obicei un proiect, o intenție, la limită, o ipoteză. Timpul verbelor este viitor. Ceea ce se urmărește este evaluarea reacției. În funcție de aceasta, se va alege continuarea. Fie se urmărește evaluarea reacției colective, fie riposta celui vizat: confirmarea sau infirmarea aserțiunilor. De regulă, provocarea constă în aceea că i se atribuie celui vizat, o intenție.
6.ZVONUL
Potrivit Dicționarului de sociologie, zvonul este o afirmație prezentată drept adevărată fără a exista posibilitatea să i se verifice corectitudinea. Prin urmare, zvonul este un mesaj al cărui autor sau sursă nu se cunoaște cu exactitate. De regulă, cineva spune că are un bun prieten sau un fost coleg de școală care lucrează undeva – într-un loc important – și este în relații excelente cu X care are acces la informații confidențiale și care, într-o discuție, i-a destăinuit că… Este posibil și un alt scenariu și anume ca mass-media, voluntar sau nu, să împrăștie diverse zvonuri.
De asemenea, zvonul este o informație care are aparența autenticului, chiar a adevărului ascuns sau mascat. El satisface prin aceasta nevoia noastră de cunoaștere pentru a stăpâni situațiile caracterizate printr-o mare incertitudine și pentru a trage din acestea un profit personal, fie prin voința de a accede în grupul dominant, fie din necesitatea de a evita izolarea. Și într-un caz și în altul, zvonul este un instrument imparabil de manipulare.
În același timp, zvonul poate să se nască și prin generare cvasispontană, din interpretarea eronată a unui fapt observat sau dintr-o informație auzită de la cineva sau citită undeva, dar insuficient înțeleasă sau ruptă din context. Deci, zvonul poate fi atât fructul unei acțiuni spontane, mai puțin calculată, cât și produsul unei intenții, mai mult sau mai puțin mărturisită. În toate cazurile însă este absolut necesar ca întregul context să se preteze la aceasta. Altfel spus, trebuie ca oamenii, opinia publică, să fie în așteptarea unor informații, pentru care, neprimindu-le din surse autorizate, apelează la zvonuri.
Efectiv, zvonurile reflectă o stare socială tubure. În general, este vorba de o situație de criză, de insecuritate, atât la nivel individual și grupal, cât și național. Într-o asemenea situație, informația socială fie lipsește, fie este săracă sau pusă la îndoială de oameni. Comunicarea interpersonală ia atunci locul, pas cu pas, comunicării oficiale. Indiferent care este modalitatea de apariție a unui zvon, aceasta se propagă ca aceeași viteză, dovedind o rapiditate de invidiat.
Se poate pune întrebarea firească de ce oamenii apelează la zvonuri sau de ce le ascultă și le colportează. Răspunsul este simplu. Individul ascultă și propagă zvonul din cel puțin următoarele motive: a) nevoia de informare și de informație într-un moment deosebit de important pentru cel în cauză ; b) absența sau insuficiența informațiilor necesare și utile pe canalele de comunicare oficiale; c) satisfacerea unor așteptări, a unor aspirații a unor interese; d) diminuarea stresului în situații critice sau de criză din societate; e) nevoia de comunicare cu semenii săi ; f) creșterea încrederii în sine, ca persoană care are acces la informații confidențiale când alții nu au; g) deficitul de încredere în autoritățile locale și centrale, precum și în persoanele ce le compun.
Zvonuri, deosebit de multe, au circulat în țara noastră în perioada Revoluției din decembrie 1989. Astfel, la numai o zi după fuga cuplului prezidențial s-a lansat zvonul că apa din București și din încă 10-15 orașe a fost otăvită de către teroriști.
Acest zvon, în concepția celor care îl lansaseră, probabil că avea menirea să trezească în rândul populației sentimente puternice de ură împotriva teroriștilor și dorința de a lupta pentru apărarea revoluției. Practic însă zvonul a avut ca efecte: 1) creșterea sentimentului de neliniște, de frică, de teamă îndeosebi în rândul celor care locuiau în mediul urban ; 2) apariția și manifestarea panicii în rândul populației; 3) sporirea consumului de apă minerală; 4) amplificarea încrederii unor segmente importante ale populației în zvonurile care au circulat în zilele revoluției.
Acest din urmă efect s-a datorat modului în care au reacționat la zvonuri autoritățile, care au încercat prin diverse comunicate să le demonteze. De exemplu, zvonul otrăvirii apei a fost contracarat prin comunicatele Consiliului Național al Apelor, care a susținut că s-a dispus efectuarea de analize repetate din oră în oră ale apei din bazinele de alimentare. Rezultatele analizelor atestau că apa nu a fost otrăvită. Dar aceste comunicate nu au diminuat efectul zvonului. Într-un fel, l-au amplificat prin maniera în care cei responsabili au redactat și au difuzat comunicatul, dar și prin marea neîncredere a populației în autorități.
Foarte multe zvonuri au circulat în perioada evenimentelor din decembrie 1989 din țara noastră cu privire la atacul de către grupuri de elicoptere și formațiuni de tancuri al locațiilor unor unități militare, al sediului televiziunii, al altor obiective de importanță strategică.
MECANISMUL DEZINFORMĂRII PRIN ZVONURI
Exemplele de zvonuri care au circulat la noi în timpul evenimentelor din decembrie 1989 oferă materie primă pentru o analiză pertinentă a modului în care aceste mesaje, parțial sau deloc adevărate, au condus la schimbarea atitudinilor și comportamentului unor militari și civili participanți direcți la revoluție. Se știe că oamenii apelează la zvonuri atunci când nu au altă sursă de informații, care să le satisfacă nevoia psihică de informare.
Pe timp de criză și în situații critice (revoluție, război, calamități naturale cu pierderi numeroase de vieți omenești și distrugeri însemnate de bunuri materiale etc.), se pare că nevoia de informații a populației despre evenimentele care atentează la securitatea individuală și a comunității crește mult. Este vorba mai ales de acele informații care vin în sprijinul așteptărilor și speranțelor de mai bine ale oamenilor. De aceea, în absența unor informații oficiale pertinente și suficiente din partea unor surse absolut credibile, oamenii apelează, printre altele, și la zvonuri.
Acestea au avantajele următoare: 1) circulă cu rapiditate, satifăcând în timp optim nevoia de informare a indivizilor și a grupurilor umane; 2) provin din surse aparent demne de încredere – un prieten apropiat, un fost coleg de școală, o rudă etc., care presupune că au acces la surse de informații autentice și dezinteresate; 3) permit completarea informațiilor cu așteptările celor care colportează zvonul; 4) fiind zvon, fiecare speră ca informația oficială fie să-l confirme atunci când convine, fie să-l respingă în situația în care nu satisface interesele legitime ale unora din cei care au apelat la asemenea sursă de informație; 5) sunt, de fapt, produsul fiecărui individ care participă la colportarea lor, de aceea sunt atât de ușor acceptate în absența unor informații oficiale credibile și utile; 6) uneori, joacă rolul de instrument de testare a reacțiilor indivizilor și grupurilor umane la anumite măsuri economice, politice, sociale etc. ce se preconizează a fi adoptate de autoritățile locale sau centrale; 7) apare, uneori, ca mijloc de descărcare psihică a indivizilor și grupurilor umane față de disfuncționalitățile din societate.
Oamenii își modifică atitudinile și comportamentul în urma acceptării informațiilor conținute de diferite zvonuri pentru că:
a) nu au alte informații care să le permită adoptarea unor decizii oportune și corecte într-o situație dată; este vorba mai ales de situațiile în care starea de incertitudine este ridicată;
b) nu au încredere în sursele de informare oficiale; să ne amintim că în timpul revoluției din decembrie 1989 presa scrisă, televiziunea și radioul, mai ales, au pus în circulație cele mai multe și fanteziste zvonuri, pe de o parte; pe de altă parte, populația era încă sub impresia practicilor regimului comunist de a o informa, mai ales prin mass-media;
c) informațiile oferite de zvon par demne de încredere, provenind din surse apropiate individului, și permit acestuia să ia o hotărâre aparent logică, fundamentală;
d) informațiile provenite din zvon acoperă, pe moment, necesarul perceput de cel în cauză, pentru adoptarea unei conduite eficace pentru el și grupul de apartenență;
e) informația conținută de zvon vine tocmai atunci când individul are nevoie acută de așa ceva, pentru a acționa într-un mod avantajos pentru el și cei apropiați lui.
De asemenea, zvonul acționează în direcția modificării opiniilor, atitudinilor și comportamentelor indivizilor și grupurilor umane și prin faptul că oferă informația necesară și la momentul oportun, chiar dacă ea se dovedește ulterior falsă.
În plus, zvonul are întotdeauna o puternică încărcătură emoțională. Este posibil ca acest aspect să-l facă foarte eficace, mai ales în situații critice sau de criză pentru individ ori grupul de apartenență. Probabil așa se poate explica modul defectuos în care au acționat, în timpul evenimentelor din decembrie 1989, atât unii militari, cât și unele subunități militare. Totuși, cauza principală o poate reprezenta lipsa de informație difuzată pe canale oficiale sigure și demne de încredere, datorată unei comunicări defectuoase între diferitele structuri militare implicate în revoluție.
În același timp, nu trebuie exclusă nici posibilitatea influenței negative exercitată de situația din țară de după dizolvarea instituțiilor puterii comuniste asupra conduitei unor militari și a unor segmente importante ale populației, care, socotindu-se liberi, acționau cum credeau ei că este mai bine și mai corect și nu așa cum cereau legile în vigoare, sub incidența cărora încă se aflau.
Cert este faptul că, în zilele Revoluției din decembrie 1989, mulți oameni aflați pe stradă, fie ca militari în misiune, fie ca simpli cetățeni civili participanți voluntari la evenimente, și-au asumat și au îndeplinit roluri pe care în mod firesc nu le aveau, arogându-și, totodată drepturi ce nu le erau conferite de statutul lor social (profesional) și nici de o instituție abilitată legal.
Printre aceste „drepturi” se numără și următoarele : 1) dreptul de a face percheziții în locuințele în care erau informați, pe căi neoficiale, că se află teroriști; 2) lipsirea unor persoane de libertate, pe simplul motiv că erau bănuite a fi teroriști; 3) folosirea „pe lângă lege” a armamentului din dotare de către unii militari (ofițeri, maiștri militari, subofițeri sau militari în termen) sau a celui obținut ilicit de către unii civili care s-au implicat activ și consistent în evenimente.
Prin urmare, zvonul ca mesaj, ca sursă de informație influențează oamenii, modificându-le starea afectivă, opiniile, atitudinile și comportamentul, în direcția și sensul dorite de către cel care l-a pus în circulație. Acționând așa cum o dorește sursa zvonului, oamenii care dau crezare informațiilor difuzate pe o astfel de cale sunt, de fapt, manipulați. Împotriva manipulării prin zvonuri se poate acționa, fără îndoială. Literatura de specialitate prezintă o serie de tehnici și procedee eficace de combatere a zvonurilor.
Zvonurile, prin uriașul impact pe care îl au asupra marii majorități a oamenilor în condiții de normalitate și asupra tuturor în situații critice sau de criză din societate, pot exercita o influență negativă asupra stării securității individuale, a comunității, a statului chiar.
Se poate deci sintetiza că relațiile zvon – dezinformare au următoarea natură :
– zvonurile apar și, eventual, proliferează pe fondul crizei clasei politice și a credibilității media. Criză care se manifestă prin scăderea drastică a încrederii membrilor colectivității în lideri – în legătură directă – în media, pe fondul unei comunicări deficitare resimțită ca fiind incompletă și deci nesinceră;
– pe acest fond, nevoia colectivă este aceea de a înțelege, de a așeza fenomenele/evenimentele într-o coerență. Zvonul satisface într-o măsură această nevoie. Pe de altă parte, comunitatea defectuoasă (incompletă) naște bănuiala unor intenții răuvoitoare ascunse. Iată de ce, de cele mai multe ori, zvonul este o narațiune pesimistă, catastrofală. Este o veste proastă sau dacă nu, o speranță.
– de aici, o serie de actanți recurenți, identificați de-a lungul istoriei, Jean Delumeau, printre care străinul (uneori cu coloraturi rasiale: evreul, țiganul, alteori, peiorativ sociale: vagabondul) și dușmanul. De unde, un tipar narativ: complotul, în cele mai diferite forme, de la răpirea copiilor, la trădare. Așa stând lucrurile, devine evident că zvonul este rezultatul unei angoase colective care, ajunsă în punctul culminant, are nevoie de o supapă pentru ca presiunea să slăbească. Această supapă ne este altceva, decât zvonul. Iar una din acțiunile recurente este „identificarea ” și pedepsirea „vinovatului” : țapul ispășitor.
– zvonul rimează printre altele, cu cenzura (societate închisă – regim politic totalitar; război).
– întrucât este o informație care circulă informat, din om în om, în absența informației oficiale (sau în prezența unei informații oficiale nesatisfăcătoare, neconvingătoare, inconsistente), pentru a se dezvolta, circulă între oameni care au încredere unul în celălalt. În punctele acestui „ telefon fără fir”, la întrebarea „ de unde știi?”, de regulă, este invocată o sursă credibilă (= apel la autoritate).
– zvonul – constată Jean Noel Kapferer- urmează o curbă ascendentă în ceea ce privește difuzarea, după care, treptat, dispare.
– ce soartă va avea din această perspectivă zvonul care apare în media? Odată publicat, el devine o știre (jurnalistică), fie ea neverificată, incompletă, la limită, complet falsă. Are o expansiune imediată maximă după care, pentru că în fiecare zi apar știri noi, dispare relativ rapid în uitare. Un sistem de zvonuri difuzate constant devin însă derapaj mediatic și deci dezinformare.
Cum poate bănui jurnalistul aflat în documentare că interlocutorul său îi transmite un zvon?
Un prim reper: afirmarea unui fapt cu care interlocutorul nu are nici o legătură socio-profesională;
Sursa „istoriei” este un cunoscut în care are încredere sau un cunoscut pe care îl respectă.;
Expresii precum „ toată lumea știe”, „toată lumea a văzut”, „ spun unii” etc;
Încrucișarea surselor și interviul corect condus îl vor ajuta pe jurnalist să se edifice.
Nu în ultimul rând, atenția acordată acurateței redactării – faptul neconfirmat exorimat ca atare, ipoteza, probabilitatea menționate astfel, și nu date drept certitudini, atragerea atenției în text de către jurnalist asupra propriilor sale îndoieli cu privire la veridicitatea informației.
Cum distinge publicul zvonul care îi este dat drept știre?
– lacune în atribuire;
– înlocuirea factualului cu opinia;
– nu rezultă din text că jurnalistul a respectat regula încrucișării surselor;
– prezentarea factoidului drept fapt împlinit;
– lipsa contextului (background) în care se înserează faptul/evenimentul;
– cifre/ tatistici a căror proveniență nu este indicată;
– nerespectarea regulii echilibrării informării.
CAPITOLUL IV
CONSECINȚE ALE DEZINFORMĂRII ASUPRA SECURITĂȚII INDIVIDUALE ȘI NAȚIONALE
1.CONSIDERAȚII PRIVIND SECURITATEA INDIVIDUALĂ ȘI NAȚIONALĂ
Securitatea individuală și a comunității sunt vectori a căror rezultantă este securitatea națională. Dacă aceasta din urmă este definită ca fiind starea de siguranță, de certitudine a dezvoltării libere a fiecăruia, cu respectarea normelor și legilor interne și internaționale, atunci este evident că există o strânsă legătură între securitatea națională și deinformarea oamenilor. Această corelație pune în evidență realitatea că opiniile, atitudinile și comportamentele oamenilor se regăsesc în determinările securității individuale, a comunității și a națiunii.
Fiecare tip de dezinformare exercită o influență specifică asupra securității individuale, a comunităților umane și a națiunii. Mărimea, frecvența și intensitatea influenței dezinformării oamenilor, evaluată prin consecințele sale (sociale, psihosociale, politice, economice, culturale etc.), posibile și probabile, depinde și de statutul și rolul social al celui care este dezinformat. Astfel, dezinformarea interpersonală care este exercitată prin tehnicile clasice (piciorul în usă, ușa în nas, amorsarea etc.) sau prin tehnici de dezinformare mentală are urmări diferite asupra securității individuale, a comunității și a națiunii, în raport de calitatea celui dezinformat. Dacă cel dezinformat este un simplu cetățean, efectele dezinformării le va simți el și, probabil, familia sa. Dar în cazul în care ținta dezinformării o constituie o persoană publică (parlamentar, șeful unui partid parlamentar sau aflat la guvernare, ministru etc.), atunci urmările dezinformării se vor face simțite la niveluri mai înalte – comunitate locală și, de ce nu, statul respectiv.
Dezinformarea interpersonală a persoanelor publice este posibilă și probabilă prin tehnicile clasice, menționate anterior, atât pentru că acestea sunt interesate puternic de imaginea lor publică, cât și pentru că apelează în actvitatea lor la consilieri, care îi informează asupra sectorului de activitate care îi interesează, la un moment dat. Prin urmare ei acced la informație, de cele mai multe ori prin intermediul altcuiva. Deci este foarte probabil să primească doar anumite informații și nu mereu pe cele absolut necesare.
Totodată, toți cei care ocupă funcții publice sau aspiră la așa ceva sunt, din punct psihologic, marcați de necesitatea realizării unei imagini publice favorabile. De aici posibilitatea reală de a fi mai ușor manipulați decât ceilalți oameni. Însă efectele schimbării atitudinii și/sau comportamentului lor, ca urmare a manipulării asupra securității comunității sau a celei statale, vor fi mai mari. Ei au puterea de a decide, în anumite situații, asupra adoptării unor măsuri, legi etc. care pot conduce la efecte nebănuite în timp.
De asemenea, există posibilitatea ca unele persoane publice să fie dezinformate și prin tehnici de manipulare a creierului, dacă sunt create condițiile menționate când s-au analizat aceste metode. Se pare că cea mai mare șansă de a manipula persoanele publice și grupul sau grupurile umane aflate la putere în stat o au materialele transmise prin media și opinia publică. Aceasta pentru că media are un rol covârșitor, prin natura și conținutul materialelor difuzate în formarea, menținerea sau alterarea imaginii favorabile a tuturor persoanelor publice, indiferent de domeniul în care ele se manifestă.
La rândul său, opinia publică acționează mai evident și cu mai multă pregnanță asupra persoanelor publice decât a celorlalți oameni, pentru că ea le întreține sau nu imaginea „exterioară” pe care acestea și-o doresc, fie ca om politic sau de stat, ca lider sindical, vedetă de televiziune sau din alt domeniu etc. În același timp, eficacitatea acțiunilor media și ale opiniei publice în dezinformarea persoanelor publice este sporită și de faptul că o imagine favorabilă a individului atrage după sine o imagine similară a structurii organizaționale din care acesta face parte (partid politic, organizație a societății civile, organizație economică etc). Și relația inversă este adevărată. Adică o imagine pozitivă a unei organizații (politice, economice etc.) se restrânge benefic și asupra membrilor respectivelor structuri organizaționale. Situația este similară, desigur, și în cazul imaginii negative.
2.EFECTELE DEZINFORMĂRII ASUPRA SECURITĂȚII INDIVIDUALE
Securitatea individuală, ca stare în care persoana are toate condițiile prielnice desfășurării vieții și activității sale, poate fi influențată de manipularea opiniei, atitudinilor și conduitei sale, prin diferite procedee specifice. Relația dintre securitatea individuală și manipularea persoanei se poate pune în evidența prin efectele pe care cea din urmă le generează asupra celei dintâi.
De regulă, o persoană frecvent manipulată își pierde încrederea în sine, în capacitatea sa de a judeca corect, de a decide rațional, devenind dependentă de ceilalți. Toate acestea la adoptarea unei conduite nehotărâte, temătoare, chiar în situații normale de viață.
Un alt efect al dezinformării îl poate constitui scăderea moralului celui care este manipulat, datorită conștientizării faptului că s-a lăsat influențat de altcineva în deciziile adoptate, în tot ceea ce a întreprins, pe de o parte, dar și datorită insuccesului său în activitatea proprie, pe de altă parte. În plus, percepția celorlalți asupra unei persoane dezinformate este una alterată, ceea ce diminuează încrederea în sine și în ceilalați a celui vizat, făcându-l mult mai obedient decât ar trebui să fie în concordanța cu normele sociale admise. De aici, o anumită pasivitate a celui manipulat, care parcă așteaptă ca cineva să îi spună ce să facă sau dacă ceea ce a făcut este corect.
Ca un efect al dezinformării persoanei poate fi socotită și părăsirea de către aceasta a grupului de apartenență și imigrarea către alte grupuri. De aici, o perioadă de căutări necesară acomodării, și ulterior, integrarea în noul grup, ceea ce presupune o diminuare accentuată a securității individuale. De regulă, grupul uman acordă protecție și sprijin membrilor săi, care respectă și promovează normele, valorile, îi adoptă modelul comportamental și îi sancționează negativ pe cei care le încalcă.
Aceste efecte dar și altele ce pot apărea în urma dezinformării individuale, devin mult mai „agresive” în cazul persoanelor publice, care prin status-ul și rolul lor social sunt implicate in adoptarea unor decizii importante pentru ele și semenii lor.
3.EFECTE ALE DEZINFORMĂRII ASUPRA SECURITĂȚII NAȚIONALE
Dezinformarea acționează asupra securității naționale, ca entitate, generând o serie de efecte. Evidențierea lor se poate face printr-o analită a influenței exercitate asupra principalelor componente ale securității statale.
În plan social, un prim efect al dezinformării îl constituie diminuarea consensului național. El privește punerea în discuție a valorilor, normelor, obiceiurilor, sentimentelor și modelelor comportamentale acceptate social, fie negându-le până la desființare, fie propunând modificări consistente. Practic, efectul se manifestă la nivel de grup, mai întâi, și apoi în întreaga comunitate, unde, treptat, dezordinea, arbitrariul, dreptul celui mai tare devin dominante. Aceste manifestări aduc atingere securității naționale prin scăderea drastică a conformității și complezenței comportamentale. Altfel spus, oamenii nu mai au încredere în valorile și normele sociale tradiționale, în autorități, încep să exprime opinii complet diferite de cele socotite normale social, dacă nu chiar opuse, manifestă atitudini contrare celor unanim acceptate, iar în final adoptă un comportament ostil față de tot ceea ce constituie conduită socială standard.
În plus, apare tendința asimilării și conformării la unele norme specifice grupului de referință și cea a negării celor proprii grupului de apartenență, ceea ce semnifică obediență ridicată față de tot ceea ce propagă, în mod intenționat, dezinformatorul. De asemenea, este posibil să apară și să se manifeste un deficit de încredere a populației în autorități, în instituțiile statului și în persoanele publice. De regulă, acesta se manifestă prin nesupunere civică, contestarea autorității și a legitimității instituțiilor statului responsabile cu siguranța și ordinea publică. Manifestările din Piața Universității din lunile mai și iunie 1990, mineriadele din anii 1991 și 1999 constituie dovezi în acest sens.
Totodată, este posibil să apară disfuncționalități majore în comunicarea dintre cetățeni și autorități, ceea ce oferă un teren prielnic zvonurilor, ca sursă de informare a oamenilor. Toate aceste efecte duc, în timp, la instalarea unei imagini nefavorabile a țării în exterior, creând impresia unui stat neguvernabil și incapabil să-și rezolve optim problemele interne sociale, economice și politice cu care se confruntă.
La rândul său, componenta militară a securității naționale poate suferi influențe negative semnificative, ca urmare a dezinformării. Mai întâi va fi afectat profund nefavorabil moralul individual și de grup, prin diminuarea accentuată a încrederii militarilor în propria persoană, în ceilalți camarazi, în comandanți și șefi, în justețea cauzei pentru care se pregătesc și luptă, în tehnica și armamentul din dotare. Apoi va fi influențată semnificativ disciplina militarilor.
Ca urmare a dezinformării, este posibil să apară unele tendințe de insubordonare, unele cazuri de dezertare, unele acte de indisciplină în raporturile dintre șefi și subordonați, unele stări tensionale și conflictuale, atât între militarii aflați pe același palier ierarhic, cât și între cei situați la niveluri ierarhice diferite.
De asemenea, se pot ivi perturbații grave în operativitatea și opotunitatea realizării comunicării între diferite eșaloane militare, în parte datorită apariției și colportării zvonurilor lansate de către dezinformator prin canalele destinate trasmiterii ordinelor și rapoartelor. Documentele privind Revoluția română din decembrie 1989 fac referiri la astfel de zvonuri.
Totodată, este posibil să apară tendințe semnificative de diminuare a coeziunii grupurilor militare, de afectare a climatului psihosocial din unități și comandamente, de alterare a complianței comportamentale și a relațiilor interpersonale.
În fine, nu este exclusă nici posibilitatea exprimării unor opinii, adoptării de atitudini și manifestării unor comportamente, parțial sau total opuse celor acceptate social (contestarea legitimității serviciului militar, neprezentarea unor tineri la încorporare, refuzul executării unor ordine legale de către unii militari etc.), adică conforme cu principiile, normele și regulile conținute în legile țării și regulamentele militare.
Componenta politică a securității naționale suferă și ea influența dezinformării. Astfel, fie prin metode de dezinformare interpersonală, fie prin opinia publică, mass-media, sondaje de opinie și zvonuri, oamenii politici (șefi de partide, parlamentari, demnitari de stat etc.) pot fi determinați să-și modifice opiniile personale, atitudinile și comportamentele, ceea ce se poate răsfrânge negativ asupra activității lor.
Din cauza dezinformării este posibil ca unii oameni politici să manifeste reținere sau chiar să se opună adoptării unor măsuri adecvate ăn domeniul securității naționale. De pildă, ei se pot opune adoptării unor legi sau altor documente referitoare la integrarea țării în structurile economice și/sau de securitate, la participarea unor unități militare și a unor militari români la diverse misiuni în afara țării, la promovarea activă a intereselor vitale ale țării oriunde în lume, la trecerea de la armata de masă, bazată pe conscripție, la armata de profesie, întemeiată pe voluntariat.
De asemenea, oamenii politici care sunt sub influența unui anume tip de dezinformare pot acționa direct sau mediat pentru a obstrucționa elaborarea și adoptarea, în timp optim, a unor documente esențiale pentru securitatea națională (de exemplu, strategia de securitate națională). În același timp, schimbarea opiniilor, a atitudinilor și a conduitei politice prin dezinformarea țintei (individ, grup sau mulțime umană) de către sursă seamănă îndoială și neîncrederea oamenilor în puterea politică, în unii politicieni, în unele partide politice, în măsurile și programele acestora.
Dezinformarea afectează nefavorabil și componenta economică a securității naționale. Este posibil acest lucru prin modificarea opiniilor, atitudinilor, sentimentelor, convingerilor, conduitelor promovate de și în societatea românească privind rolul și locul muncii în progresul social. În acest context pot să apară și să se manifeste disfuncționalități majore în sectorul de activitate economică – neritmicități în aprovizionarea cu materii prime și materiale, nerealizarea planului de producție integral și la parametrii calitativi ceruți de piață, greve spontane, diminuarea ritmului muncii etc. Inducerea în rândul unor grupuri de muncă, prin diferite tehnici și metode de dezinformare, a sentimentului că activitatea lor nu este plătită corect și că sunt exploatați poate genera nesupunere, de la absențe sau întârzieri la lucru până la refuzul de a mai munci.
La fel, încălcarea tehnologiilor de fabricație și indisciplina în muncă conduc la scăderea calității produselor și, implicit, la diminarea gradului lor de competitivitate pe piață. Micșorarea cantitativă și calitativă a producției de bunuri materiale în economia națională creează treptat o dependență a consumului intern de importurile de produse necesare traiului oamenilor. Prin urmare, dificultățile și disfuncționalitățile din economie, datorate influenței dezinformării asupra comportamentului profesional al diferitelor categorii de lucrători, se răsfrâng negativ asupra securității economice a populației țării. O scădere a producției de bunuri materiale și servicii, atât sub aspect cantitativ, cât și calitativ, contribuie masiv la reducerea posibilităților de a genera resursele materiale și financiare care să garanteze securitatea individuală, de grup și națională.
În plan cultural, prin dezinformare sunt vizate îndeosebi tradițiile, obiceiurile, mentalitățile, sentimentele și valorile naționale, opiniile individuale și de grup, conduita socotită normală social. În locul lor sunt propuse valori, norme, opinii, atitudini, sentimente și conduite pe care sursa dezinformării dorește ca ținta (individ, grupuri sau mulțimi) să le asimileze, să le interiorizeze și, în final să le considere ale sale. Ca urmare, în timp se va produce o modificare de fond a opiniilor, atitudinilor și comportamentelor celor aflați sub influența dezinformării. Producând mutații semnificative în opiniile, sentimentele, conduitele celor vizați, dezinformarea are o acțiune negativă asupra securității naționale. Cei „infectați” prin dezinformare interpersonală sau de masă renunță la valorile și normele tradiționale și pot să nu mai răspundă adecvat la exigențele sociale, inclusiv la cele privind securitatea și apărarea națională.
Prin urmare, există o legătură strânsă între dezinformare și securitatea individuală și națională. De aceea se impune adoptarea atât de către fiecare om în parte, cât și de instituțiile statului, în a căror competență intră astfel de sarcini, a unor măsuri adecvate și flexibile de atenuare a efectelor generate de dezinformarea opiniilor, atitudinilor, sentimentelor, comportamentelor și intereselor umane.
În acest context, pe primul plan se situează educarea oamenilor în utilizarea informațiilor culese din mijloacele legale de informare. De asemenea, este absolut necesară asigurarea, prin canalele oficiale, a tuturor informațiilor de care oamenii au nevoie pentru rezolvarea principalelor probleme de viață, de muncă etc., cu care se confruntă.
4.CONTRACARAREA DEZINFORMĂRII INTERPERSONALE
4.1. CONSIDERAȚII PRIVIND CONTRACARAREA DEZINFORMĂRII
Dezinformarea, ca activitate umană, este omiprezentă și are o serie de efecte negative atât aspra individului și grupului, cât și asupra mulțimilor. În plus, nimeni nu este ferit de dezinfomatori și de activitatea acestora de influențare a opiniilor, atitudinilor, comportamentelor și sentimentelor celorlalți. De regulă, sunt dezinformate contextele situației, pozițiile, emoțiile, relațiile, normele, identitățile. Influența, în cazul oricărui tip de manipulare, se realizează prin intermediul informației pe care sursa (dezinformatorul) o furnizează țintei (individ, grup, mulțime umană) prin diverse mijloace.
Periculozitatea dezinformării interpersonale, de grup sau de masă rezidă în efectele pe care această activitate umană le generează atât la nivel individual, cât și de grup. Pierderea încrederii în sine și în semenii săi, în capacitatea de a raționa corect în orice situație, apariția și manifestarea sentimentului de teamă în raport cu atitudinea sau conduita adoptată într-un caz sau altul, în dezacord cu normele și modelul comportamental acceptate social, relații interpersonale viciate etc. sunt o serie de efecte ale manipulării persoanei.
La rândul său, grupul uman este afectat negativ de dezinformare. Astfel, prin dezinformare se atentează la toate proprietățile grupului uman care îl definesc și îi dau capacitatea de a-și atinge, în mod eficient, obiectivele și scopurile propuse. Este vorba, în principal, de coeziunea grupală, de consensul și conformitatea membrilor grupului față de normele proprii și ale societății, de climatul psihosocial, de eficiența activității, de păstrarea și dezvoltarea tradițiilor și a identității grupale și naționale.
De asemenea, ca urmare a dezinformării este posibil să apară încălcări ale normelor sociale, acte antisociale, diminuarea solidarității și consensului național, renunțarea la modelul tradițional de comportament și adoptarea unui limbaj și a unor conduite propuse de către manipulator.
În fornd, dezinformarea, prin efectele negative generate, determină la cei vizați o conduită pasivă, de așteptare și o obediență semnificativă față de tot ceea ce vine din partea dezinformatorului. De aici necesitatea adoptării unor măsuri adecvate prevenirii, diminuării și combaterii acesteia. În acest sens, se pot utiliza o serie de tehnici și metode de contracarare a dezinformării.
Contacarearea dezinformării, indiferent de forma sa de realizare, este necesară și posibilă. Necesitatea protejării față de actele și comportamentele dezinformatorilor este determinată, așa cum s-a menționat anterior, de efectele negative pe care acestea le au atât asupra individului și grupului cât și asupra mulțimilor, implicit asupra securității naționale. Posibilitatea contracarării dezinformării, de orice tip ar fi aceasta, este dată de existența unor criterii de depistare și identificare a dezinformării, a unor reguli și tehnici de combatere a actelor și comportamentelor specifice dezinformatorilor.
Pentru dezinformarea interpersonală, literatura de specialitate recomandă o serie de metode și procedee socotite ca fiind suficient de eficace. Astfel, în lucrarea „Tehnici de manipulare” , Bogdan Ficeac prezintă succint „douăzeci și două sfaturi practice” pentru a rezista manipulărilor. Majoritatea se referă la manipularea interpersonală.
La rândul său, Isabelle Nazare-Aga prezintă câteva tehnici prin care o persoană se poate proteja împotriva manipulării interpersonale. Printre acestea se numără tehnica „ceții”. Principalul vector al acestei contramanipulări este limbajul. La „agresiunea” exercitată de manipulator, cel vizat nu se justifică și nu răspunde niciodată direct la apropourile sale.
În plus, se recomandă ca cel manipulat să-și stăpânească cât mai bine emoțiile și să-și ascundă tulburarea conștientizării faptului că este luat drept „țintă” prin:
1) refugierea în spatele unor fraze, cheie, cum ar fi : „este părerea ta”, „este punctul tău de vedere”, „tu ai dreptul să crezi asta”, „fiecare cu gusturile lui”, „ am conștiința curată”, „se pot vedea lucrurile și astfel”, „ am o opinie diferită”, „asta nu se poate întâmpla” etc. asemenea răspunsuri asigură alunecarea ca un pește din mâinile manipulatorului; desigur, se pot folosi astfel de cuvinte-cheie numai atunci când persoana respectivă conștientizează faptul că este manipulată;
2) restricționarea informațiilor despre propria persoană; practic, nu se dau informații personale detaliate manipulatorului, căci acestea le va folosi pentru atingerea scopurilor sale;
3) refuzarea solicitărilor neclare ale manipulatorului; aici, recomandarea este de a refuza orice cerere a manipulatorului, care necesită un efort cât de mic;
4) niciodată nu se joacă rolul intermediar pe lângă o altă persoană.
Alți autori prezintă o serie de sfaturi ce se cer respectate de către manipulați față de cei care-i manipulează. Iată câteva dintre aceste „ sfaturi” :
identificați manipularea datorită a ceea ce resimțiți; de multe ori instinctul poate fi aliat de nădejde;
descoperiți șantajul afectiv din clipa în care se face apel la natura relației pe care o aveți cu manipulatorul;
detectați manipularea din momentul în care interlocutorul pozează în victimă și face apel la sentimentele dumneavoastră, cu scopul de a vă face să cedați rugăminții lui;
identificați manevra afectivă a unei amenințări (fie formulată clar, fie subînțeleasă) ce apare în discursul celuilalt;
nu uitați că minciuna nu pune nici o problemă manipulatorului;
la o convocare sau reuniune, asigurați-vă că sunteți înconjurat de martori curajoși și stabili;
scrieți în agendă de față cu manipulatorul ceea ce veți face;
încetați să credeți în vinovăția dumneavoastră;
analizați la rece faptele și numai faptele; eliminați emoțiile ce vă influențează negativ modul de judecată;
deveniți conștient că vina dumneavoastră este imaginară; a greși este omenește;
arătați indiferență față de tentativa de culpabilizare făcută de manipulator; imaginați-vă că nimeni nu poate face nimic împotriva dumneavoastră.
În literatura de specialitate se fac recomandări pertinente și în ceea ce privește criteriile de identificare a manipulatorului.
Toate aceste reguli de conduită, tehnici de apărare și sfaturi presupun că persoana ce urmează să fie manipulată a depistat în mod oportun intențiile manipulatorului și își ia măsuri de protecție adecvate situației.
Având în vedere însă că fundamentul influențării opiniilor, atitudinilor, comportamentelor, sentimentelor, intereselor, normelor etc. îl reprezintă informația furnizată de către manipulator, atunci principala direcție de contacarare trebuie să o constituie maniera în care se receptează, selectează, păstrează, prelucrează și utilizează aceasta de către fiecare individ uman.
Îndeplinirea acestui obiectiv presupune eforturi concertate atât din partea persoanei și a grupului uman, cât și a instituțiilor cu competențe în formarea și educarea tinerei generații, în direcția pregătirii fiecăruia să facă față dezinformǎrii. În acest context, apare necesar ca fiecare să parcurgă un anumit traseu instructiv-educativ atunci când învață să se apere de orice tip de dezinformare.
Important este faptul că informația este esențială în acest demers educațional. Din punctul de vedere al semnificației unei informații pentru viața și activitatea oricărei persoane, se poate afirma că există: informații vitale (cele fără de care individul nu poate lua o decizie optimă privind viața și activitatea proprie sau a membrilor familiei sale); informații absolut necesare (cele care joacă un rol important în organizarea și desfășurarea vieții și activității personale și de grup);informații necesare (cele care pot influența viața și activitatea personală și de grup); informații diverse (cele al căror rol în viața și activitatea personală și de grup este nesemnificativ).
Deci un prim pas, în acest proces, îl reprezintă clasificarea informațiilor recepționate sau pe care le caută un individ sau altul. Desigur, fiecare persoană trebuie să învețe să aprecieze valoarea unei informații sau a alteia prin partea propriilor nevoi și interese. Nivelul importanței unei informații diferă de la o persoană la alta.
Al doilea pas îl constituie verificarea veridicității informației (obligatoriu a celor vitale și absolut necesare), prin consultarea a cel puțin trei surse independente. Desigur, o parte dintre informațiile socotite necesare nu trebuie verificate din mai multe surse, iar cele din categoria diverse nu se supun acestei reguli, influența lor asupra vieții și activitîții individului sau grupului uman fiind nesemnificativă.
Al treilea pas se referă la selectarea, stocarea și păstrarea informațiilor (vitale, absolut necesare și parțial necesare) de către fiecare persoană, potrivit nevoilor și posibilităților sale.
Un ultim pas privește, mai întâi, modul de folosire a informațiilor de care se dispune la un moment dat. Apoi se impune însușirea regulilor de identificare atât a dezinformatorului, cât și a dezinformǎrii, fie că este vorba de dezinformare de masă. În fine, se cere învățarea de către cei interesați a principalelor tehnici de apărare împotriva dezinformǎrii.
Prin urmare, protejarea față de dezinformare presupune respectarea unui algoritm de tipul celui prezentat în continuare.
1) Clasificarea informațiilor recepționate (potrivit criteriului importanței informației respective pentru cel în cauză). Aceasta întrucât o informație sau alta nu are aceeași importanță pentru toți oamenii. Astfel, ceea ce pentru unii reprezintă o informație vitală, pentru alții poate să fie una din clasa diverse. De exemplu, informația privind modul de efectuare a serviciului militar, în țara noastră, pentru tinerii doritori să urmeze o carieră militară se poate socoti vitală, în timp ce pentru cei care nu vor o asemenea rută profesională este neimportantă.
2) Verificarea veridicității lor. Bineînțeles că nu se vor verifica din trei surse independente decât cele apreciate ca fiind informații vitale și absolut necesare pe de altă parte, și cele care au fost „recepționate” prin canale în care cel în cauză nu are încredere totală, pe de altă parte. De regulă, informațiile vitale și cele absolut necesare se pot verifica direct la sursa oficială, adică la cea care le-a emis. Astfel, informațiile transmise la radio și televizor privind, de pildă, codul fiscal actual se pot verifica fie prin procurarea respectivului document și lecturarea sa, fie prin solicitarea de informații de la administrația financiară.
3) Însușirea criteriilor de identificare a dezinformǎrii și a dezinformatorilor. În acest sens, se pot consulta unele lucrări de specialitate sau se pot însuși unele criterii de recunoaștere a prezenței dezinformǎrii interpersonale sau altor tipuri de influențe (prin mass-media; Internet; zvonuri, cărți diverse, filme etc.).
4) Învățarea tehnicilor de apărare împotriva dezinformǎrii. Aceasta se poate realiza prin intermediul procesului de educație, care începe de la cea mai fragedă vârstă în familie, se continuă în școală și, apoi, în cadrul grupului de muncă. Desigur, studiul individual, lectura unor cărți și reviste de specialitate vor completa cunoștințele fiecăruia în domeniul protejării de dezinformare.
Acestea sunt etape necesare în orice demers logic de apărare împotriva dezinformării. Evident că acestea se cer adaptate, într-o manieră flexibilă, atât la mijlocul prin care se face dezinformarea – contact interpersonal, prin materialele transmise de mass-media (presa scrisă, presa elecronică, televiziune, radio, Internet), prin publicarea rezultatelor unor sondaje de opinie, prin zvonuri, prin acțiunea opiniei publice,cât și la importanța personală a informației receptată pe această cale. Aceasta cu atât mai mult, cu cât informația, astăzi, a dobândit un rol imens în evoluția omului ca personalitate, dar și a societății umane.
Existența tehnologiilor și a aparaturii destinate culegerii, procesării, transmiterii și recepționării informațiilor de la locul de desfășurare a evenimentelor, a făcut posibil ca fiecare să primească la el acasă, oriunde în lume, aceleași mesaje și în același timp. Dar pentru că informația are o influență majoră asupra oamenilor, a grupurilor umane și a mulțimii umane, modificându-le opiniile, atitudinile, comportamentele, sentimentele, interesele etc. într-un sens sau altul, difuzarea și controlul informațiilor a devenit o armă majoră. De aceea, acest sector de activitate umană, aflat în proces de dezvoltare, tinde să se concentreze în mâinile unui număr restrâns de magnați, care continuă să cucerească în liniște tot mai multe stații de televiziune, de radio, ziare, agenții de presă internaționale. În acest mod, ei au posibilitatea să răspândească propria viziune asupra lumii. Prin urmare, nu importanța evenimentelor, a faptelor etc. determină informarea publicului, ci dacă acestea corelează cu prejudecățile oamenilor și cu interesele proprietarilor de mijloace de informații.
Având în vedere această stare de lucruri, este evident că se impune ca în familie și în școală copiii și tinerii să-și formeze competențe mediatice, adică să fie deprinși cu lectura imaginii de televiziune, a unui mesaj radio și a presei scrise. În acest context se cere subliniată necesitatea acordării unei atenții sporite credibilității mesajului de televiziune. Un experiment organizat de către televiziunea italiană a demonstrat că nu trebuie să credem tot ceea ce se vede pe micul ecran.
Experimentul a constat în următoarele: pe 5 februarie 1990, televiziunea italiană a transmis, prin prezentatorul Gianni Minoli de la RAT-2, în cadrul emisiunii periodice Mixer, un „document major” ce reprezenta mărturiile judecătorului Sansovino, care declara că trucase, cu acordul celorlalți membri ai tribunalului electoral, rezultatele referendumului din 1946, care îi permisese Italiei să abolească monarhia și să devină republică. La sfârșitul proiecției, în timp ce țara se afla sub șocul acestei vești, Minoli a dezvăluit înșelătoria: judecătorul era un actor, „documentele vechi” , în alb și negru, fuseseră filmate în studio cu figuranți; pe scurt, totul era un fals, în afara emoției profunde trăită de milioane de telespectatori. „Am vrut să arătăm – zicea în concluzie Gianni Minoli – cum poate fi manipulată informația televizată. Trebuie să învățăm să ne ferim de televiziune și imaginile pe care ni le prezintă”.
Acest experiment arată că: 1) televiziunea se bucură de o imensă încredere din partea telespectatorilor în ceea ce privește veridicitatea informațiilor difuzate, 2) mesajul televizat are un impact mai cu seamă afectiv.
Această îndoială ar trebui să se extindă și asupra Internetului, dată fiind evoluția lui destul de alertă în ultimii ani, ca urmare a cantității imense de informații și de o mare diversitate, precum și a serviciilor pe care le oferă – corespondență elecronică, comunicare directă, licitații etc
În concluzie, se poate afirma că apărarea împotriva dezinformării depinde de tipul acesteia (interpersonală, personală sau de masă), pe de o parte și de mijlocul prin care se face concret tentativa de modificare a opiniei, atitudinii, comportamentului, sentimentelor etc., pe de altă parte. Altfel spus, protejarea față de acțiunea dezinformatorilor trebuie făcută pe două direcții de către cel care depistează o astfel de operație. Mai întâi se cer urmate regulile generale de apărare împotriva dezinformării (identificarea agentului, verificarea autenticității informației vitale și absolut necesare pentru cel în cauză etc) și apoi luate unele măsuri specifice în raport cu natura sursei.
Practic, contracararea dezinformării se reduce la atitudinea pe care o adoptă fiecare persoană față de informația ce-l interesează. Orice om poate accepta informația recepționată ca veridică sau nu, în raport cu credibilitatea pe care o acordă sursei. De această atitudine depinde utilizarea informației respective în orientarea propriei activități și chiar a vieții
5.COMBATEREA DEZINFORMĂRII
Ce trebuie făcut după detectarea și recunoașterea cu o precizie suficientă a unei operații de dezinformare?
a) În primul rând, considerăm că trebuie respectat în ansamblu și deplin principiul de a-ți interzice ție însuți recurgerea la dezinformare, atât în relațiile cu agresorul, cât și în ceea ce privește populația care trebuie protejată. O apărare eficace se bazează pe încrederea deplină pe care a reușit puterea politică s-o inspire celor pe care îi administrează. Această încredere însă nu se impune la semnul unei baghete magice, în ziua declanșării luptei; pentru a se întrona are nevoie de timp îndelungat, perioadă în care este interzisă, oricât ar costa aceasta, folosirea înșelătoriei sau falsului, constând în mascarea eșecurilor sau erorilor, în administrarea cotdiană.
Trebuie, în mod serios, să ne punem întrebarea de ce, în cadrul democrațiilor, poporul adesea nu are încredere în conducătorii săi, situație regretabilă, însă, din păcate, existentă. Bineînțeles, sunt indivizi interesați în a semăna îndoiala și suspiciunea, însă aceste acțiuni nu sunt suficiente pentru a da naștere unei neîncrederi sistematice. Trebuie admis faptul că procesul democratic, prin controlarea puterii prin alegeri, creează factorilor politici responsabili preocuparea de a-și păstra imaginea marcantă ce și-au făurit-o și oferă tentația de a-și „înfrumuseța” bilanțul acțiunilor, concomitent cu „umbrirea” celui al concurenților. Promisiunile care se știe că nu vor putea să fie onorate, însă a căror nerealizarea va putea fi imputată opozanților, constituie o practică curentă. Politicianul democrat are mereu un adversar intern prezent, chiar înainte de a înfrunta inamici exteriori întotdeauna pregătiți de a învenina și exploata această „contradicție internă”. Ar trebui să fie un sfânt și, probabil, destinat unei cariere politice foarte scurte, pentru a nu profita de toate ocaziile tactice oferite, fără a se preocupa prea mult de moralitatea lor. Cunoaștem dintotdeauna că cel mai grav pericol pentru democrație l-a reprezentat alunecarea progresivă către demagogie. Acesta este domeniul în care presa, cu condiția de a fi cu adevărat liberă, are un cuvânt greu de spus. Ea nu este destinată participării la competiția pentru cucerirea puterii, ci trebuie să reprezinte o contrapunere fără ambiții de conducere.
Bineînțeles că este vorba de un echilibru subtil, permanent aflat în pericol de a se rupe și necesitând constant măsuri de stabilizare. Or, exact această dinamică este aceea care face societatea mai deschisă și mai liberală, un loc în care „ se trăiește mai bine”. În fața pericolului (și dezinformarea constituie un pericol ce nu trebuie subestimat), populația are nevoie de „organisme de încredere”, fie publice, fie private, care să o poată ghida în aprecierile pe care le face. Guvernanții vorbesc cu plăcere de onestitate, franchețe și transparență, probabil că ar câștiga mai mult dacă ar și acționa în acest sens, decât să cedeze tentațiilor, minciunii facile, dar mediocre și micilor meschinării reprezentate de binefaceri trecătoare, acțiuni care ruinează capitalul de încredere de care atât ei cât și națiunea au atâta nevoie.
b) Al doilea principiu îl reprezintă obligativitatea permanentă de a denunța o operațiune de dezinformare de către toți cei avizați în acest sens. Această denunțare trebuie să intervină cât mai rapid posibil și să vizeze atât „tema” cât și conținutul mesajului dezinformant, în scopul de a nu oferi adversarului posibilitatea de a se prevala de absența unei dezmințiri.
De îndată ce se dispune de probe sau chiar și numai de prezumții întemeiate referitoare la sursele și intermediarii dezinformării trebuie imediat lansată o campanie virulentă de descalificare a agresorului prin publicarea pe scară largă a identităților intermediarilor, fără a li se lua în considerare rangul social sau statutul diplomatic, în scopul de a impune o adevărată ostracizare a acestora, împiedicându-i să-și reia tertipurile în alte părți.
Reacția, care va comporta o anumită violență, trebuie totuși să aibă o conduită avizată și controlată: o operație de dezinformare descoperită nu devine, numai prin aceasta, total inoperantă. A denunța tema purtătoare, a-i discredita pe transmițători și pe agenții de influență constituie acțiuni necesare, însă trebuie evitată antrenarea în argumentări și polemică ce pune agresorul pe picior de egalitate cu victima, supunându-i pe amândoi unui arbitraj exterior, care chiar dacă este favorabil victimei, prelungește dezbaterea și nu înlătură, decât în mod incomplet calomnia. Trebuie ca dezinformatorul și complicii săi să fie determinați să înțeleagă că acțiunile lor sunt periculoase pentru ei înșiși și că o condamnare morală sau penală îi va marca în mod durabil.
c) Starea de apărare reprezintă un concert pe care îl considerăm important de definit. Cuprinde descrierea atitudinii celui care se apăra, precum și conduitele ce le are la dispoziție, în funcție de tipul agresiunii, potențiale sau de fapt.
În acest context, poate fi luată în considerare o politică de prezență care, în materie de dezinformare, constă în a veghe permanent asupra liberului transfer de informații și asupra libertății comunicațiilor în toate domeniile; într-un fel, o manieră de a atenționa că paza există.
Nu vom insista pe disensiune care vizează descurajarea agresiunii, oricare i-ar fi forma și convingerea inamicului că „nu face daraua cât ocaua” și că ar fi mai bine să caute să ajungă la o înțelegere. Disuasiunea constituie o conduită care necesită mijloace și forța capabile să răspundă unei agresiuni majore.
Riposta corespunde alegerii deliberate a modalităților de a se opune agresorului pe teritoriul acestuia, (în principiu localizat) de a-l stopa în acțiune și de a-l respinge. Aceasta necesită, acolo unde se dă atacul, mijloace capabile să fie puse în stare operativă imediat. În materie de dezinformare riposta înseamnă acceptarea luptei, deci discuția, ceea ce, foarte adesea îl reduce pe agresor la tăcere.
Replica constă în a răspunde agresiunii contraatacând inamicul în locul și cu mijloacele considerate cele mai favorabile de către cel atacat, a căror alegere și le rezervă. În același timp, se procedează în așa fel încât agresorul să fie informat asupra semnificației exacte a acțiunii respective care se derulează uneori pe un teren foarte îndepărtat de cel al agresiunii inițiale. Să ne reamintim că apărarea unei mari națiuni este întotdeauna globală și că pentru aceasta sunt puse în joc toate forțele și mijloacele avute la dispoziție, chiar dacă ele nu intervin decât în proporții variabil . Astfel, unei operațiuni de dezinformare i se răspunde printr-o acțiune în doemniul schimburilor economice, culturale sau diplomatice .
A te pune în postură de replică este, adesea, cea mai bună politică de combatere a dezinformării. Însă cel ce se apără trebuie să îndeplinească o dublă cerință:
– pe de o parte, trebuie să-i protejeze pe ai săi, cel mai bine fiind ca puterea politică să aducă probe incontestabile cu privire la acțiunea dezinformativă în cauză. Cu toate acestea știm că luările de poziție ale opiniei publice sunt arareori, și în orice caz de manieră parțială, raționale; opinia publică îl urmează pe cel în care are încredere (pe drept sau nu). Numai printr-o îndelungată practică, constantă și sistematică un guvern își câștigă și-și merită încrederea celor pe care îi guvernează; aceștia îl cred pe cuvânt, dacă este nevoie îi acordă un termen pentru a aduce dovezi în sprijinul bunei sale credințe;
– pe de altă parte apărătorul trebuie să riposteze la fiecare acțiune agresivă. Nu este necesară dezvăluirea publică a probelor privind acțiunea dezinformativă cunoscută, ca atare, de ambele părți, uneori fiind preferabil să nu se facă public diferendul. Guvernul atacat va solicita serviciilor sale de analiză și informații să-i furnizeze prezumții suficiente pentru a-și fundamenta convingerile asupra originii dezinformării. Apoi îl va face pe agresor să înțeleagă (niciodată în mod direct, ci discret prin intermediul terților) că nu se lasă înșelat de operațiunea dezinformativă ce se desfășoară împotriva lui și că îi cunoaște sursa. Va putea acum să acționeze prin replică, alegându-și terenul și lăsând ( din nou) să-i „scape” către inamic semnificația contraacțiunii sale, sugerându-i totodată posibilitatea deschiderii unor negocieri limitate. Arta omului de stat constă în a nu se lăsa surprins de evenimente și de a se îngriji din timp de asigurarea unor posibilități de replică bine pregătite, cărora le va fixa cu precizie modalitățile practice și limitele lor.
Tot guvernului îi aparține și sarcina de a alege dispozitivul de apărare cel mai potrivit și de a fixa misiunile pentru executanți; astfel, el are posibilitatea personală de a acționa asupra conflictului și de a dezechilibra proiectele agresorului.
d) Important este de a pune totul în acțiune pentru a face munca de dezinformare nerentabilă și, dacă este posibil, chiar la un preț prohibitiv. Acest lucru este posibil dacă se reușește exploatarea efectului „bumerang” , deturnând către agresor propria mașinație. Pot apărea două situații favorabile: fie că acțiunea, prin consecințele ei, a ajuns la limită, fie că agresorului i se pare deschisă calea realizarii unei duble lovituri și căreia nu-i poate rezista, pierzând astfel controlul operațiunii planificate anterior. Efectuarea în profitul celui ce se apără a acestor deturnări necesită o foarte mare prudență, o abilitate de tactician și o bună alegere a momentului și modului de acțiune. Cel mai bine ar fi dacă asemenea acțiuni ar fi lăsate în seama unor experți bine antrenați. Afacerile Tukacevski sau Palmer, pe care le-am citat anterior, constituie exemplele unor astfel de răsturnări ale situației.
Se poate astfel, am mai spus-o, periclita activitatea agenților de influență. Lupta împotriva dezinformării nu este numai defensivă și nu se limitează doar la denunțarea minciunii. Este necesară aplicarea de lovituri și atacarea, în primul rând, a manipulatorilor. Am văzut deja cum controlorii pot fi condamnați la ostracizare, ceea ce le compromite cariera și-i discreditează în ochii celor ce-i folosesc. De asemenea, nu trebuie să ezităm să-i anihilăm pe acei concetățeni care au acceptat să se vândă inamicului, fapt pentru care este necesar să facem totul pentru a-i arăta în public cu degetul, indiferent de sancțiunile penale pe care le riscă.
e) Credem că mai rămâne de respectat un ultim principiu în ducerea acestei lupte și anume de a separa net ceea ce reiese din lupta pe planul informațiilor (detectarea și analiza temelor, publicarea dezmințirilor, contramăsurile etc.) de misiunile normale ale serviciilor de securitate (identificarea agenților și a controlorilor, supravegherea mediilor sociale expuse). Bineînțeles că este necesară o coordonare la nivel înalt de responsabilitate și trebuie impusă o cooperare bazată pe încredere între toate serviciile și organismele implicate în bătălie, însă trebuie evitată cu foarte mare atenție o anumită compromitere reciprocă între cei care denunță falsitatea informațiilor difuzate și cei care au datoria de a-i pune pe dezinformatori în imposibilitatea de a acționa. Primii își vor pierde în acest caz credibilitatea, în timp ce ceilalți riscă să compromită secretul investigațiilor lor.
7.IMPACTUL DEZINFORMĂRII ASUPRA ACTULUI DE COMANDĂ-CONTROL ÎN SISTEMUL MIITAR
Activitatea militarǎ este prin excelențǎ o muncǎ în colectiv atât în timp de pace, dar mai ales de rǎzboi. Și dacǎ este vorba de colectiv sau, mai precis, de sistemul uman al organizației, așa cum îl gǎsim denumit în lucrǎrile de sociologia organizațiilor, ajungem, firesc, la procesul de conducere și, inevitabil, la calitǎțile comandanților.
În contextul evoluțiilor actuale ale factorului militar, conducerea și calitatea comandanților, alǎturi de infrastructura de pregǎtire constituie un factor important de influențare a deznodǎmântului luptei armate, a rǎzboiului în general.
Dezvoltarea tehnologicǎ a permis ca forțele armate sǎ fie dotate cu materiale sofisticate, iar tehnicile de gestionare a aparatului militar sunt asemǎnǎtoare cu cele din activitǎțile civile.Activitǎțile cu caracter administrativ și de gestionare s-au înmulțit și o mare parte din efective au trecut în câmpul operativ din zonele de organizare.
Toate aceste schimbǎri au dus la centralizarea deciziei, la limitarea inițiativei dar și la apariția dorinței subordonaților de a participa la luarea deciziei.Astǎzi, mai strict specializat tehnic, mai precis și mai rapid informat, subordonatul simte nevoia nu numai sǎ execute ordine, ci și sǎ înțeleagǎ ce se executǎ. Asistǎm la schimbarea modului de exercitare a autoritǎții și la instalarea unui nou stil de conducere caracterizat prin persuasiune, explicare și expertizǎ.
Este știut cǎ, o armatǎ este puternicǎ, nu numai prin performanțele armamentului deținut, cât mai ales prin calitatea resursei sale umane în asigurarea cǎreia valoarea corpului de comandanți, la toate eșaloanele, deține rolul cheie.
Tocmai de aceea, în acțiunile de dezinformare se utilizeazǎ toate mijloacele pentru a înfrânge rezistența factorului conștient, a-i amorți viglența sau chiar a o perverti. Cu cât omul este mai slab pregǎtit intelectual, cu atât el este mai ușor de dirijat, de pǎcǎlit și de condus.
Fenomenul imitației este un lucru fiesc în viața cotidianǎ, el reprezentând un fenomen la care sunt supuși toți oamenii încǎ din fragedǎ copilǎrie. Subalternul îl imitǎ pe șef nu numai pentru a-i intra în grații, ci și din motive mai puțin conștientizate. Prin curajul, înțelepcinea și exemplul lor, marile personalitǎți ale istoriei au reușit sǎ mobilizeze popoare sau armate și sǎ câștige bǎtǎlii în care șansele de reușitǎ erau minime.
Se poate desprinde concluzia cǎ cel slab învațǎ sǎ fie puternic, imitând și urmând-ul pe cel puternic. Astfel, prin sugestie și imitație, omul învațǎ sǎ se integreze în mediul socio-profesional, se perfecționeazǎ și progreseazǎ prin educație și învǎțǎmânt. Trebuie menționat cǎ procesul de educație și învǎțǎmânt nu înseamnǎ doar imitație, ci și dezvoltarea personalitǎții umane în mod distinct, în funcție de calitǎțile individuale, de elementele ereditare, dar și de modul în care acționeazǎ forțele volitile ale fiecǎrui om.
Arsenalul de mijloace utilizate pentru manipularea/ dezinformarea indivizilor sau maselor îmbracǎ forme diverse uneori incredibile. Din acest punct de vedere, zvonurile ocupǎ un loc aparte, bine stabilit. Alǎturi de minciunǎ, zvonul este foarte des utilizat în controlul asupra minții umane și cu cât el este mai absurd, cu atât mai eficient se va dovedi la utilizare. Totul este ca un zvon sǎ fie credibil, accesibil și sǎ aibǎ ceva din ceea ce se poate întâmpla normal sau este de dorit a se prodce în plan social, politic, economic.
Zvonul, atunci când el este creat special pentru a fi utilizat în sugestie, devine un element esențial al manipulǎrii/ dezinformǎrii, un instrument de atac eficace asupra unor mase pregǎtite special pentru a-l asimila ca pe un drog, sau mai mult, ca pe un element care vine sǎ înflǎcǎreze, sǎ seducǎ, sǎ fascineze, iar în final sǎ subjuge.
Lansarea unor zvonuri, care circulǎ cu o vitezǎ extraordinar de mare, în special în timpul unor evenimente sociale tensionate, are șansa de a fi mult mai ușor preluatǎ și asimilatǎ de țintǎ atunci când aceste zvonuri vin din partea unor surse creditate ca fiind foarte bine informatǎ sau care se bucurǎ de calitatea de a fi lider militar.
Pentru a transforma abstractul în concret, este esențialǎ realizarea unui dispozitiv mai robust și mai complet de culegere a datelor și de propagare a informațiilor în folosul actului de comandǎ-control. Puterea este datǎ de cunoaștere.
Cunoaștera e ceea ce apreciazǎ inamicul și folosirea sistemelor de reprezentare ale acestuia ne permite sǎ corelǎm valorile, sǎ comunicǎm cu mintea inamicului în limbajul sǎu verbal și non verbal. Obiectivul este de a modela impresiile, ca și inițiativele și reacțiile inamicului, conducându-l prin ciclul de observare, orientare, decizie și acțiune. Atingem culmea perfecțiunii când ne realizǎm obiectivele, iar inamicul alege voluntar alternativa de a nu lupta, fǎrǎ a fi conștient de faptul cǎ deciziile și comportamentul nostru au dus la aceasta.
De asemenea, implicațiile dezinformǎrii asupra actului de comandǎ-control reclamǎ o forțǎ întrunitǎ de control a securitǎții naționale mai bine integratǎ, compusǎ atât din elemnte armate cât și civile. Ea trebuie sǎ fie capabilǎ de o prezențǎ susținutǎ, cooperantǎ și neletalǎ. Elemente ale acesteia trebuie sǎ fie capabile și de intervenții promte, fǎrǎ cooperare și violențe ale armatelor întrunite în zone ostile vitale pentru interesele noastre. Elementele letale ale acestei forțe, deși mici fațǎ de standardele actuale, trebuie sǎ fie superioare din punct de vedere moral, mental și tehnologic elitelor care îi înconjoarǎ pe liderii grupurilor militare existente în lume.
Elucidarea unei probleme atât de complexǎ cum a fost acțiunea de bruiaj si dezinformare electronicǎ (și nu numai), din perioada 22 decembrie 1989-20 ianuarie 1990, a pus specialiștii militari într-o situație ineditǎ, mai ales datoritǎ faptului cǎ, armata s-a confruntat cu un dușman perfid, care utiliza un arsenal variat de metode și mijloace de luptǎ sofisticate, care, în plus, cunoștea totul despre organizarea, înzestrarea, pregǎtirea și acțiunile armatei.
Din analiza unui numǎr mare de informații primite în aceastǎ perioadǎ s-a putut concluziona cǎ acțiunile de dezinformare au fost elaborate din timp, iar planul pus în aplicare urmǎrea suprasaturarea comandanților și statelor majore cu informații false, contradictorii, astfel, încât folosind efective mici și armament cu caracteristici tehnico-tactice mai puțin cunoscute sau chiar necunoscute în armatǎ, elementele teroriste sǎ poatǎ neutraliza sau dispersa forțele armatei care erau destinate pentru apǎrarea diferitelor obiective au acționat din aer și de pe uscat pentru blocarea armatei și a forțelor participante la revoluție.
Structurile militare strǎine au preocupat în mod deosebit serviciile de informații sovietice. Accesul direct al agenților recrutați la aceastǎ informații, relațiile militarilor cu funcții importante cu celelalte supastructuri și, în primul rând, cu factorii de putere, precum influența cercurilor militare asupra altor instituții, justificǎ pe deplin acest efort.În continuare, pentru aprofundarea fenomenului voi prezenta câtva exemple de penetrare a structurilor militare strǎine de cǎtre K.G.B.
În iunie 1963 a fost arestat la Stokholm colonelul suedez Strig Wennerstorm fost atașat militar de aviație la Moscova, iar ulterior la Washington. În 1964 el este condamnat la muncǎ silnicǎ pe viațǎ pentru cǎ timp de 15 ani a furnizat serviciilor secrete sovietice informații referitoare la relațiile Suediei cu N.A.T.O., modul în care era realizat dispozitivul de apǎrare al suedezilor, noile tehnici americane aeriene;
În 1963, un alt caz de spionaj militar avea sǎ zguduie întreg guvernul britanic prin scandalul provocat. John Profumo, secretar de stat al ministerului de rǎzboi era suspectat de a fi furnizat informații atașatului militar sovietic la Londra, Evgheni Ivanov, care a plecat în vacanera suspectat de a fi furnizat informații atașatului militar sovietic la Londra, Evgheni Ivanov, care a plecat în vacanțǎ la Moscova, și nu a mai revenit la post.În octombrie 1963 Profumo se retragedin guvern, urmat și de primul ministru Harold MacMillan. Conform celor stabilite de M.I.5, sovieticii urmǎriserǎ sǎ afle de la Profumo când anume intenționa SUA sǎ furnizeze arme nucleare R.F.G.;
Charles Hernu, ministru al apǎrǎrii al Franței. În perioada 1953-1963 Hernu a lucrat pentru serviciile secrete bulgare dupǎ care a fost preluat de K.G.B. Un aspect bizar al cazului:deși informat de D.S.T. în legǎturǎ cu activitǎțile suspecte ale lui Hernu, Francois Mitterand, președintele Franței, dispune mușamalizarea afacerii. În 1996 L’Express dezvǎlui cazul Hernu, lagǎturile sale cu seviciile din Est, discuțiile avute cu K.G.B.-ul, recompensele primite, etc;
În 1964 sovieticii reușesc sǎ obținǎ date ultrasecrete de la Centrul de Tranzit al Curierului Forțelor Armate ale N.A.T.O. de lângǎ Paris. Agentul folosit de K.G.B. a fost sergentul american Robert Lee Johnson. În acest loc se concentrau cele mai importante secrete militare și diplomatice pe care S.U.A. le poseda la vremea respectivǎ: sisteme e cifruri și echipament criptografic trimis de la Washington pentru N.A.T.O. Au fost obținute date secrete despre numarul și locațiile unor focoase ucleare americane staționate în Europa, despre planul strategic american pentru apǎrarea Europei de Vest, etc.;
Hugh George Hambelton – economist al N.A.T.O., a fost arestat în 1982 pentru spionaj în favoarea U.R.S.S., dupǎ ce aproape douǎ decenii a servit K.G.B.-ul. Informațiile furnizate de el au acoperit o foarte mare arie de probleme, volumul zecilor de mii de documente incluzând multe piese clasificate “Cosmic”, cel mai înalt grad de secrete ale N.A.T.O. Hambleton a fǎcut aceleași servicii și pentru spionajul francez;
John Walker-director adjunct la Naval Training Center din San Diego, ofițer de comunicații în flota de submarine din Atlanctic. A furnizat sovieticilor informații între 1967-1985. Atunci când n-a mai avut acces la informațiile de primǎ mânǎ, a recrutat pentru K.G.B. pe fratele sǎu, pe cel mai bun prieten cât și pe propriul sǎu fiu. Referindu-se la prejudiciile cauzate Statelor Unite ale Americii, Secretarul Apǎrǎrii, Caspar W.Weinberg spunea: „Sovieticii au avut date referitoare la arme și sisteme de sesizare în domenil naval tactic, amenințǎri teroriste și proceduri tactice de pregǎtire. Toate acestea ar fi permis U.R.S.S. sǎ câștige în eventualitatea unui rǎzboi”.
Revista italianǎ “Europeo”, analizând intervențiile nonviolente ale C.I.A. în viața politicǎ a altor țǎri, menționeazǎ „ …serviciul secret american se infiltreazǎ cu încetul în viața politicǎ a unor țǎri. Se cultivǎ de la început anumiți oameni politic, apoi se urmǎrește și se sprijinǎ evoluția politicǎ, utilizându-se inclusv dezinformarea. Dacǎ acești oameni reușesc sǎ ajungǎ la putere, înseamnǎ cǎ C.I.A. a obținut victorie:
Filipine-1950.Ramon Maosasay este sprijinit în campania electoralǎ, devenind președintele republicii;
Egipt-1952.Gamal Abdel Nasser, un ofițer în vârstǎ de 34 de ani este sprijinit sǎ-l înlǎture pe regele Fark și sǎ devinǎ președintele Republicii Arabe Unite Egipt;
Guatemala-1953. Președintele Iacob Arbenz Guzman, suspectat de simpatie comunistǎ este înlǎturat printr-un puci organizat de colonelul Carlos Castillo Amos, sprijinit de C.I.A.;
Salvador-1960-1987. Timp de douǎ decenii la conducerea micului stat cetramerican se succed mai multe echipe miliare, alternanța acestora la putere fiind condiționata de sprijinul C.I.A. Salvadorul împreuna cu Costa Rica, Guatemala și Hondurasul au fost vreme de mai mulți ani teatrul unor mǎști active de partizani al a cǎror înfrângere C.I.A. a avut un rol activ;
Brazilia 1961 și 1964. C.I.A. a sprijinit înlǎturarea de la putere prin lovituri de stat militare a președinților Jamio Quadros și Joao Goulart, deoarece erau orientați spre înfǎptuirea unor reforme radicale. Din 1964 pânǎ în 1984 armata va desemna pe toți cei cinci președinți, iar criza social-economicǎ se va acutiza;
Grecia-1967. O loviturǎ de stat militarǎ, sprijinitǎ de C.I.A. duce la instaurarea “dictaturii coloneilor”, respectiv a unui regim politic extremist care scoate din scena politica toate partidele politice, iar regele Constantin parǎsește țara.
Bolivia-1980-1982. În 1980, la alegerile preziențiale, pe prmele douǎ locuri s-au situat candidatul Unitǎții Democratice Naționale, generalul Hugo Benzer Suarez, liderul extremei drepe.Congresul Național nu mai este lasat sǎ decidǎ câștigǎtorul deoarece are loc o loviturǎ de stat militarǎ (cea de-a 189-a de la proclamarea independenței țǎrii) puterea fiind preluatǎ de armatǎ.
Grenada-1983.C.I.A. a furnizat în 1983 președintelui Ronald Reagan informații din care reieșea un imnent pericol pentru rezidenții americani aflați în Grenada.Amenințarea era, însǎ, pe fond c totul alta. Un Consiliu Militar Revoluționar preluase puterea în urma destituirii și morții la 14 octombrie 1983 a prim-ministrului Maurice Bishop, mult prea apropiat de Cuba și de țǎrile socialiste. Continuator al orientǎrii lui Bishop consiliul trebuia înlǎturat. În aceste condiții, președintele Ronald Reagan ordonǎ o intervenție a pușcașilor marini, asistați de forțele a șase state caraibiene.O.N.U. va protesta împotriva violǎrii dreptului internațional, iar Marea Britanie de care Grenada aparținea nu a avut nici o reacție.Retrospectiv, unii specialiști ai serviciilor secrete americane au comentat intervenția ca finnd drept un rezultat negativ al faptului cǎ lipsa agenturii umane(pe insulǎ nu a existat nici un agent) a fǎcut sǎ nu fie cunoscutǎ situația, iar motivele intervenției sǎ nu poatǎ fi verificate.
Înțelegerea corectǎ a acestor probleme de cǎtre cadre, în general, și de factorii de decizie, în special, poate contribui la orientarea efortului material și uman pentru aducerea la îndeplinire a mǎsurilor de combatere a dezinformǎrii, contribuind la întǎrirea capacitǎții de luptǎ a armatei.
În contextul confruntǎrii informaționale și al folosirii dezinformǎrii ca armǎ de luptǎ, se poate aprecia cǎ, la nivel strategic, decizia inițialǎ are o componentǎ politicǎ, una militarǎ și anumite ipostaze.În funcție de ponderea instrumentelor angajate de cǎtre puterea de stat, o primǎ ipostazǎ a deciziei inițiale ar impune, de exemplu, un studiu prealabil al deciziei militare, respectiv elaborarea unor scenarii strategice ca argument pentru sugestionarea deciziei politice care, sub impactul confruntǎrii informaționale și a dezinformǎrii, trebuie sǎ fie oportunǎ și fermǎ. La rândul ei, decizia politicǎ poate și trebuie sǎ determine o decizie de strategie militarǎ în contextul în care a fost luatǎ în prima ipostazǎ.
Excepția, care în condițiile actuale menționate mai sus poate întǎri regula, este datǎ de concomitența deciziei politice și militare, solicitând compararea și armonizarea lor, caz în care avem de-a face cu decizia inițialǎ politico-militarǎ.
În acest sens, poate fi concludent exemplul rǎzboiului din Iugoslavia, la geneza cǎruia, pe lângǎ demersurile de elaborare a unei decizii politice prin acordul de la Rambouillet, concomitent, NATO a desfǎșurat o importantǎ grupare de forțe și a amenințat cu intervenția militarǎ. De asemenea, sub alte considerente de raporturi de putere dintre politic și militar, un contingent de forțe ruse s-a dislocat prin surprindere în regiunea Kosovo, fǎrǎ ca factorul politic de la Moscova sǎ fi teminat negocierile oficiale cu participanții la constituirea KFOR.
Procesul globalizǎrii la care asistǎm în zilele noastre permite accesul aproape instantaneu la informații de cǎtre tot mai mulți consumatori. Practic, introducerea informației în sistemul militar nu mai constituie de mult o problemǎ. Barierele țin mai mult de capacitatea intelectualǎ proprie, decât de reglementǎri normative interne sau internaționale stricte. De aceea, poate, cea mai eficientǎ armǎ împotriva dezinformǎrii este crearea prpriului sistem imunitar, sistem care face ca efectele dezinformǎrii sǎ fie minime.
În concluzie, putem afirma fǎrǎ eroare: calitatea deciziei factorului de conducere este direct proporționalǎ cu calitatea informației pe care se bazeazǎ actul sǎu decizional.
CAPITOLUL V
STUDIU DE CAZ
ARMA DEZINFORMĂRII ȘI EFECTELE EI MORTALE
În scopul conștientizǎrii caracterului distructiv și traumatizant al dezinformǎrii în diferite domenii în timp de pace, de crizǎ sau în rǎzboi este imperios necesarǎ analiza minuțioasǎ a acestui fenomen psihosocial complex și dinamic. Pentru o percepere mai clarǎ a haosului și furiei pe care le poate provoca dezinformarea populației, sǎ ne reamintim de informațiile false care au fost formulate subtil și emise la momentul extrem de potrivit al preludiului Revoluției din Decembrie 1898. Agențiile de presǎ strǎine au fost primele care i-au infomat pe timișoreni despre evenimentele care se întâmplau la Timișoara.
Agenția germanǎ AND anunțǎ pe 20 decembrie 1989 cǎ sunt deja “3-4000 de morți la timișoara” în zilele de 16 și 17 decembrie. Radio “Europa Liberǎ” a mǎrit numǎrul morților la 4632 și a mai adǎugat: “1282 rǎniți, 13 214 arestǎri, 7614 condamnǎri la moarte”.Pentru a nu rǎmâne prea mult în urmǎ, a doua zi AND revine cu “ 4600 de morți, 1860 rǎniți, 7000 condamnǎri la moarte, 13 000 arestǎri”.
Agenția „France Presse” „mai bine informatǎ de la martori unguri” ne anunțǎ cǎ la Timișoara „au vǎzut” un osuar cu 4630 de morți (cifra a fost stabilitǎ de Andras Aczel la M.T.V. dupǎ un zvon lansat de “un refugiat român” care aflase de la “un medic din Timișoara al cǎrui nume nu și-l mai amintea”). Din toate aceste zvonuri și dezinformǎri care veneau din strǎinǎtate se vede cum se țesea tema genocidului și se fǎcea analogia Timișoara-Auschwitz din care derivǎ cealaltǎ: Ceaușescu-Hitler.
Premierul belgian (Wilfred Marteens), la televiziunea BRT a mǎrit cifra morților la 12000.
În tot acest timp mass-media româneascǎ nu a dat nici o informație despre revoluția de la Timișoara. Prin urmare existǎ probabilitatea ca acțiunile de dezinformare sǎ fi fost conduse din strǎinǎtate. Cetǎțenii români nu se puteau informa decât din zvonuri sau din „informațiile” furnizate de mass-media internaționalǎ care avansa cifre apocaliptice. Se pare cǎ obiectivul acestei operațiuni de dezinformare era dublu: “provocarea revoltei generale a poporului român și pregǎtirea opiniei publice mondiale pentru o intervenție armatǎ împotriva lui Ceaușescu”. Așadar, aceasta operațiune a fost beneficǎ pentru poporul român deoarece ea a ajutat victoria rapidǎ a Revolutiei din Decembrie 1989 dar, totodatǎ, continuarea ei și după împușcarea celor doi soți Ceaușescu a favorizat creșterea numarului de morți și rǎniți pe o perioadǎ de câteva zile deși revoluția era victorioasǎ de mult timp.
În acest context se poate face o analizǎ a cauzelor care au condus la deschiderea focului de cǎtre unele subunitǎți ale armatei. În primul rând vom reaminti cititorilor cǎ mass-media româneasca a pǎstrat tǎcerea și nu a dat nici o informație despre revolutia care izbucnise la Timișoara. Ba, mai mult, orașul a fos izolat de restul țǎrii pentru cǎ s-au tăiat legǎturile telefonice și toate cursele rutiere, feroviare, etc. Prin urmare militarii nu aveau informații despre represiunea care se fǎcea în Timișoara și cunoșteau numai ceea ce li se spunea. Astfel, când situația de la Timișoara s-a agravat și a început sǎ se tragǎ în manifestanți, conducǎtorii României comuniste au informat opinia publicǎ și pe militari despre “ofensiva imperialistǎ din est și vest al cǎrui scop era dezmembrarea statului național.” Cu alte cuvinte, militarii au reținut cǎ trebuie sǎ-și apere țara împotriva unei agresiuni armate (cum a fost, de exemplu, cea din Cehoslovacia în anul 1968 când armatele țǎrilor lagǎrului socialist în frunte cu URSS au invadat Cehoslovacia, cu excepția armatei române).
În plus, ofițeri din Departamentul Securitǎții Statului au lansat zvonuri despre „existența unor reale pericole referitoare la integritatea teriorialǎ” a României. Pentru ca militarii sǎ creadǎ acest zvon, pe 17 decembrie toate unitǎtile militare (întreaga armatǎ) au primit indicativul “Radu cel Frumos” care, în clar, însemna alarmǎ de luptǎ și declanșarea mobilizǎrii parțiale a armatei. Dar militarii nu au fost informați despre evenimentele de la Timișoara și de aceea au fost receptivi la tot felul de zvonuri (mulți ofițeri din Timișoara au fost uciși în timpul deplasǎrii spre unitǎți; familiile cadrelor miliare au fost agresate, etc.).
În orice operațiune de dezinformare se pot strecura și unele greșeli așa cum s-a întâmplat și în decembrie 1989. Cu câteva zile înainte de 16 decembrie, când încǎ nu se declanșaserǎ incidentele sângeroase de la Timișoara în capitala unui fost stat aliat au avut loc manifestații contra ”asasinilor de la Timișoara”, geamurile ambasadei române fiind sparte, iar clǎdirea avariatǎ.
Dupǎ alungarea dictatorului, zvonurile care circulau pânǎ la 22 decembrie au fost preluate de mass-media româneascǎ generând confuzie și panicǎ și au provocat evenimente sângeroase.
Deși demonstranții au ocupat clǎdirile radio si tv, ofițerii de securitate și miliție colaborau cu noile structuri ale puterii și se subordonau necondiționat armatei, iar armata se retrǎsese în cazǎrmi, atacurile și provocǎrile s-au amplificat. Zvonurile menite sǎ creeze panicǎ au fost preluate de televiziune și amplificate, ceea ce a favorizat continuarea “rǎzboiului strǎzilor” în loc sǎ-l opreascǎ. Astfel televiziunea anunțǎ apariția unor “coloane de blindate teroriste” dar și “comandouri strǎine” care se apropiau de București. În reportajele televizate se preciza cǎ apa a fost otrǎvita, cǎ s-au dinamitat barajele, etc.
Este momentul sǎ precizǎm cǎ a lupta nu înseamnǎ neapǎrat sǎ se facǎ uz de armǎ ci și orice modalitate de acțiune îndreptatǎ împotriva forțelor armate ale statului, indiferent dacǎ persoana care luptǎ este combatantǎ sau necombatantǎ.
“Astfel, o persoanǎ poate lupta în scopul distrugerii fizice a militarilor și mijloacelor de lupta pe care le folosesc aceștia sau poate lupta prin modalitǎți non-militare”. Așa, de exemplu, sunt și acțiunile specifice rǎzboiului psihologic, care este caracterizat prin strategii indirecte aplicate împreunǎ cu diverse forme de presiuni politice, diplomatice, agresiuni economice, informaționale, subversiuni interne și terorism, care culmineazǎ cu un rǎzboi civil. Prin aceste acțiuni psihologice se pot influența emoțiile, opiniile, atitudinile și comportamentul cetǎțenilor și colectivitǎților umane. Evident cǎ scopul urmǎrit este realizarea dezarmǎrii morale a Forțelor Armate. La acest rǎzboi psihologic a fost supusǎ și armata noastrǎ, iar consecințele nefaste și distrugǎtoare care s-au produs sunt cunoscute. Iatǎ de ce, fapta oricǎrui cetǎțean de a lupta împotriva țǎrii sale prin acțiuni “necombatante” (ca psiholog, electronist specializat în “intoxicarea psihologicǎ în masǎ” etc.) este extrem de periculoasǎ. Din punct de vedere social și militar este mai periculoasǎ decât a unor cetǎțeni care își înfruntǎ propria armatǎ cu arma în mânǎ, individual sau înrolați într-o unitate angajatǎ direct în lupta armatǎ.
“În timpul Revoluției din Decembrie 1989 a fost stare de rǎzboi deoarece forțele armate românești au fost supuse, încǎ de la încep, unei diabolice campanii de dezinformare, de intoxicare pdihologicǎ purtatǎ indeosebi prin canalele Radio-Televiziunii Române”.
Militarii români s-au confruntat cu diverse “jocuri electronice” menite sǎ-i angajeze într-o luptǎ cu agresori “invizibili” pentru cǎ ecranele radiolocatoarelor erau “invadate” de numeroase “ținte aeriene” care nu existau în realitate. De aceea, bateriile de artilerie și rachete antiaeriene au tras degeaba și au consumat în zadar muniția. Totodatǎ, subunitǎti ale trupelor de uscat au deschis focul asupra unor clǎdiri care aveau dispozitive de imitare acusticǎ și vizualǎ a rafalelor de armǎ automatǎ. Acest scenariu a provocat lupte reale între câteva formațiuni ale M.Ap.N. și M.I. și chiar între unele unitǎți și subunitǎți din subordinea M.Ap.N., în care au cǎzut victime, civili și militari deopotrivǎ.
Televiziunile din România și din lumea întreagǎ anunțau telespectatorii cǎ în România sunt deja 60-70.000 de morți. Armata era hǎrțuitǎ de tragǎtori provocatori care au ucis sute de militari. În Franța, Gerard Carreyrou lansa la televiziune un apel pentru formarea de brigǎzi internaționale care “sǎ moarǎ la București”.
Campania de dezinformare condusa de “Televiziunea liberǎ” de la București a reușit sǎ determine personalitǎți politice importante sǎ cadǎ în plasa zvonurilor. Și astfel opinia publicǎ mondialǎ era convinsǎ de necesitatea unei intervenții militare strǎine în România. URSS era disponibilǎ “sǎ ajute militar” noua Românie.
Sǎptǎmânalul flamand “Blik” a fost cel mai “curajos” ridicând numǎrul morților la 100.000 de români, iar ziariștii acesti sǎptǎmânal scriau: „Înainte de a fi mitraliați, li se legau mâinile și picioarele cu sârma ghimpatǎ, corpurile erau torturate, organele genitale smulse sau contorsionate. Mulți trebuiau sǎ fi fost aruncați de vii în groapǎ. Apoi omorâți cu apǎ fierbinte”. Bineînțeles cǎ acești ziariști susțineau cǎ aceste crime au fost opera securitǎții. Dar toate aceste “informații” au fost preluate de mass-mdia româneascǎ deoarece “occidentul nu minte”.
Dezinformǎrile despre barbaria represiunii și continuarea luptei de cǎtre “securiștii” lui Ceaușescu urmǎreau sǎ împingǎ armata sǎ masacreze cadrele de securitate și de miliție.
Radio Kossuth din Ungaria a anunțat cǎ „mercenari sirieni și libieni, pregǎtiți într-un centru de lângǎ București, luptǎ alǎturi de poliția secretǎ”. Mass-media internaționalǎ susținea convingǎtor cǎ mai multe comandouri arabe acționeazǎ în câteva orașe mari din România. Aceste zvonuri au provocat moartea unor persoane, mǎrind numǎrul morților înregistrate în timpul represiunii. Armata a fost ținta unor provocatori înarmați cu arme de precizie, dar și a unor specialiști în agresiune psihologicǎ.
Dupǎ revoluție ne-am dat seama cǎ nu am fost pregǎtiți pentru contracararea acțiunilor psihologice și a operațiilor de dezinformare. Unitǎțile militare au fost atacate cu focuri de arme și, indirect, cu difrite simulatoare de focuri automat sau prin acțiuni de agresiune psihologicǎ care au determinat luarea unor decizii militare eronate.
Din cele prezentate anterior se pot extrage urmǎtoarele concluzii:
– comandanții care au luat decizii pe baza informațiilor false-formulate cu subtilitate de agenți care le-au “servit” la timpul potrivit – nu sunt vinovați de efectele distructive provocate de operațiunea de dezinformare și de agresiunea psihologicǎ.
– dezinformarea nu mai poate fi tratatǎ ca o simplǎ acțiune de mascare a intențiilor proprii, ea desfǎșurându-se conform unor principii, pe bazǎ de tehnici și procedee specifice, pe mai multe nivele de manifestare;
-considerǎm cǎ succesul acțiunilor de dezinformare reprezintǎ un factor de multiplicare al forței care poate reduce consumul de timp, efort și resurse și poate contribui la micșorarea pierderilor colaterale în desfǎșurarea acțiunilor militare.
CONCLUZII ASUPRA IMPACTULUI DEZINFORMĂRII ÎN NOUL CONTEXT GEOPOLITIC ȘI GEOSTRATEGIC
Dezinformarea existǎ, nu este nicidecum o fantezie a imaginației. Este de ajuns pentru aceasta sǎ-i asculți pe protagoniștii dezbaterilor politice, interne sau externe, care nu înceteazǎ sǎ se acuze reciproc de minciunǎ și disimulare, de modificare a realitǎții și de manipulare a opiniei publice. Sau, ce poate fi mai relevant, decât existența unor organisme de stat a cǎror misiune oficialǎ este aceea de a promova dezinformarea. Amploarea formidabilǎ a forțelor umane și fondurile financiare de care dispun aceste organisme demonstreazǎ, dacǎ mai era nevoie, importanța pe care anumite guverne o acordǎ acțiunilor de dezinformare.
Dezinformarea nu este un simplu fenomen trecǎtor, la modǎ. Circumstanțele oferite de societǎți aflate în plinǎ transformare, cirscumstanțe rezultate din probleme normale ale unei dezvoltǎri complexe, creeazǎ inspititoare ocazii pentru un dezinformator cinic. În același timp, înregistrǎm creșterea numǎrului și a posibilitǎților mijloacelor de informare în masǎ paralel cu dezvoltarea psihologiei ca științǎ, ceea ce a pus la dispoziția dezinformǎrii mijloace și metode mai bune de cunoaștere și manipulare a resorturilor psihice umane.
Dezinformariea pune o dublǎ problemǎ: în primul rând, precizarea vocabularului folosit pentru descrierea sa ca fenomen, iar în al doilea rând, relevarea conținutului mesajelor dezinformante a cǎror formǎ nu este decât în aparențǎ nevinovatǎ și al cǎror sens a suportat modificǎri incorecte. Dezinformarea nu se rezumǎ numai la falsificarea conștiințelor, ea se dovedește o puternicǎ pârghie de acționare psihologicǎ, de conducere a indivizilor, de dirijare a opiniilor și ideilor, a stǎrilor sufletești și a componentelor umane.
Devenitǎ fenomen al vieții sociale moderne, dezinformarea oferǎ spre analizǎ tablouri polimorfe, cu atât mai mult cu cât ea poate fi analizatǎ din mai multe puncte de vedere. Originalitatea dezinformǎrii moderne constǎ din trei elemente:
– apariția unei metodologii împrumutate de la publicitate, însǎ fondatǎ pe descoperirile psihosociologiei;
– influența considerabilǎ și marea diversitate a mijloacelor de informare în masǎ;
– întrebuințarea dezinformǎrii ca pe un adevǎrat sistem de arme, ivindu-se necesitatea creǎrii de organisme specializate care au cunoscut, cel puțin în unele state, o extindere fantasticǎ.
Se recurge la dezinformare deoarece se crede în puterea cuvântului de a “disloca” inamicul. Se încearcǎ, cu mai mult sau mai puțin succes, manipularea prin intermediul imaginilor. Și nu este imposibil sǎ asistǎm cât de curând la o nouǎ evoluție, dezinformatorul cǎutând sǎ perturbeze judecǎțile adversarului chiar la sursǎ, urmǎrind sǎ introducǎ pe ascuns, informații false în bǎncile de date informative. În aceste condiții anonimatul este aproape asigurat, dezinformatorul putând sǎ falsifice încǎ din start analizele victimei sale, cu o mare probabilitate ca acțiunea sǎ rǎmânǎ nedescoperitǎ.
Dezinformarea poate fi înțeleasǎ într-un sens mai restrâns sau mai larg. În sens restrâns, se situeazǎ la jumǎtatea drumului între intoxicare și influențǎ. Dacǎ intoxicarea propriu-zisǎ este punctualǎ, tolereazǎ un anume amatorism, folosește orice intermediar aflat la dispoziție, dezinformarea este sistematicǎ, profesionistǎ, a recurs întotdeauna la mass-media, se adreseazǎ opiniei mondiale și nu statului major al națiunii țintǎ.
Deviza dezinformǎrii nu este: “Mințiți, mințiți, întotdeauna va rǎmâne ceva”,ci:“Perorați, perorați: veți sfârși prin a acționa în consecințǎ”.
Nici o startegie a cunoașterii, însǎ, nu e completǎ fǎrǎ ultima, a patra componentǎ-apǎrarea propriului patrimoniu de cunoștințe împotriva atacului dușman. Cǎci spada cunoașterii are douǎ tǎișuri. Poate distruge un oponent încǎ înainte ca acesta sǎ facǎ primul salt. Dar mai poate reteza și mâna care o ține.
În rǎzboi și-n crearea avuției deopotrivǎ, intensitatea cunoașterii poate sǎ ofere putere dar și sǎ o ia repede înapoi.
Nu se poate trece peste modul în care televiziunea a transmis “Revoluția românǎ în direct”, în fapt, un complex de știri și informații deformate, care au influențat nu numai oamenii de pe stradǎ, dar și militari cu experiențǎ. S-a crezut atunci cǎ “apa este otrǎvitǎ”, bande de securiști “trag din orice poziție”, comandouri strǎine atacǎ porturi și aeroporturi, în confuzia generalǎ, pe lângǎ schimbarea de regim necesarǎ, cǎzând și peste o mie de “victime colaterale”.
În prezent apreciez cǎ existǎ o suprasaturare cu informații prin toate canalele mass-media, mesajele transmise de informatori fiind percepute de grupuri mai restrânse de oameni. Fiind permanent bombardați la unison cu aceleași informații, oamenii nu le mai dau atenție sau nu le mai cred. Aceasta este, se pare și explicația pentru scǎderea numǎrului de cititori ai ziarelor ca și al celor ce ascultǎ (vizioneazǎ) programele de știri.
În consecințǎ, consider, ca prioritare urmǎtoarele direcții de acțiune pentru lupta împotriva dezinformǎrii, valabile, în mare parte și pentru contracararea dezinformǎrii în cadrul luptei armate:
– Sǎ fie consideratǎ ca parte integrantǎ a sistemului național de apǎrare, deoarece intereseazǎ totalitatea cetǎțenilor și presupune mobilizarea unei diversitǎți de servicii publice și private, cu accent pe militarii cuprinși în diferite sisteme;
– Sǎ fie permanent informați cetǎțenii și în mod special militarii în ceea ce privește pericolul informațiilor false. Aceastǎ activitate ar trebui desfǎșuratǎ de pe bǎncile școlii, pentru evitarea reacțiilor excesive de neâncredere în orice informație sau de a vedea peste tot, chiar la nivel de grup, agresori cu intenții necurate;
– Sǎ se vegheze permanent la moralul națiunii, la pregǎtirea psihicǎ a populației, la creșterea permanentǎ a gradului de culturǎ, cu predilecție în armatǎ;
Sǎ se implice, prin structuri organizate, foarte bine conduse și pregǎtite, guvernul în acest gen de luptǎ și în mod deosebit ministerul apǎrǎrii naționale;
– Sǎ existe o permanentǎ cooperare între serviciile specializate, nu numai pe plan intern, ci și extern;- Sǎ nu ne lǎsǎm sufocați de suprainformația ambiantǎ;
– Sǎ nu ne formǎm opinii decât asupra subiectelor la care putem avea acces din mai multe surse de informare;
– Sǎ învǎțǎm sǎ depistǎm simptomele unei campanii de dezinformare, obligatoriu existând ceva necurat la mijloc când douǎ ziare din tabere opuse cad de acord aproape pânǎ la nivelul detaliilor;
– Sǎ practicǎm spiritul de contradicție;
– Sǎ fim atenți la rarele scrieri care denunțǎ dezinformarea;
– Sǎ fim atenți la studiile pe care specialiștii le fac asupra metodelor de dezinformare;
-Sǎ încercǎm sǎ ne formǎm opinii, în loc de a le lua gata fabricate;
– Sǎ refuzǎm, sistematic, practicarea autocenzurii.
Aș dori sǎ mai surprind un aspect al periculozitǎții dezinformǎrii prin intoxicare defetistǎ. Defetismul înseamnǎ, de fapt, dezarmarea spirtualǎ a unui popor, echivalentǎ cu incapacitatea acestuia de a mai reacționa la provocǎrile care vin din afarǎ sau din interior.
Defetismul opereazǎ mai greu într-o lume așezatǎ, cu structuri sociale, politice și culturale bine închegate și mai ales, opereazǎ mai greu într-o lume în care provocǎrile, care veneau din afarǎ, s-au atenuat pânǎ aproape de dispariție.
În cazul nostru nu putem afirma cǎ vecinii noștri nu se gândesc la revendicǎri teritoriale. Opinia cǎ pe noi nu ne amenințǎ nimeni (vehiculatǎ cu obstinație dupǎ 1989), cǎ Europa va sta cu ochii pe noi și nu ni se va întâmpla nimic, este, dupa pǎrerea mea, rezultatul unei intoxicǎri defetiste, care a deviat gândirea corectǎ a elitelor noastre, precum și rezultatul ignoranței unor oameni care n-au avut nici o pregǎtire politicǎ, dar s-au vǎzut împinși în fruntea unor partide dupǎ 1989.
O dezinformare inteligentǎ “prin viitor” sau o utopie? O antenǎ uriașǎ și supersofisticatǎ a recepționat de curând (2001) o serie de programe radio despre care se crede cǎ provin din viitor.
Știrea a fost publicatǎ de “Weekly World News”, iar descoperirea este datoratǎ secției de ascultare a National Security Agency a Statelor Unite și comentatǎ de un fizician, dr.Sandra Boulman, dintr-o unitate de cercetare a Districtului Columbia. Elementul, care a produs senzație, este doar timpul din care provin emisiunile(trecut sau viitor).Poate fi vorba de semnale radio care au circulat ani de zile prin spațiul cosmic, s-au ciocnit de un corp ceresc, au fost reflectate și au revenit pe Pǎmânt; pentru cele din viitor, ar putea fi vorba despre faptul cǎ, pentru a se putea ajunge “live” cu emisiunile radio și în coloniile cele mai îndepǎrtate, se va emite la viteze mai mari decât viteza luminii, iar semnalele s-ar întoarce în timp ajungând pe Pǎmânt într-un timp precedent.
Este ușor de imaginat uluirea specialiștilor de la NSA când, procedând la amplificarea cu ajutorul calculatorului a unei benzi de douǎ ore înregistratǎ la stația lor de ascultare, au gǎsit un program de divertisment, pe parcursul cǎruia era menționatǎ data înregistrǎrii: 2 iulie 3041.
Informațiile sunt diverse. De la cele care vorbesc despre distrugerea Europei într-un eveniment catastrofic (fǎrǎ a se prezenta natura lui), pânǎ la cele care vorbesc despre faptul cǎ limba care se va vorbi în Statele Unite va fi un fel de hispano-englezǎ, cǎ figura cea mai popularǎ a lumii va fi un actor, cu numele de Jonah Haz și cǎ trans-sexualitatea va fi în vogǎ deoarece în cele șase programe de radio primite nu este deloc clar genul persoanelor.
Oricum este un sentiment tonic sǎ știi cǎ Pǎmântul și oamenii vor exista și peste o mie de ani.
BIBLIOGRAFIE
***, Însemanǎri din zilele revoluției din decembrie 1989, Editura Militarǎ, București 1990
***,Armata românǎ în revoluția din decembrie 1989, Editura Militarǎ, 1994
ARĂDĂVOAICE Gheorghe; NIȚĂ D. Zvonul, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 1995
BARON R.A.; BYRNE, D., Social Psyhology, Allyn&Bacon, Boston, 1984
BONCU Ștefan, Psihologia influenței sociale, Editura Polirom, 2002, Iași
BREHM&KASSIM, (1989) Social Psicology, în http://www.psihologie.ro
BUZAN Barry, Popoarele, statele și teama, Chișinǎu, Editura Cartier, 2000
CATHALA Henri-Pierre, Epoca dezinformării, Editura Militară, București 1991
CĂTUNEANU Ion, În fața primejdiei-Iudeo-masoneria desființeazǎRomânia, Editura Antet, București 1990
Cf. Glossaire, în http://www.strategic-road.com/intellig/infostrategie/glossaire.htm,
CHELCEA Septimiu, Societate și personalitate în tranziție, București, Ediura științǎ & Tehnicǎ, 1992
Colecția revistei “Magazin”, 1999
Colecția revistei “Magazin”, 2001.
Comprendre la rumeur…, în http://amadeus.int-tlse3.fr/marchand/larumeuretlesmedias.htm
Criteriile de identificare a unui manipulator cu Marlyse TSCUHRY, în http://www.sergeriri.free.fr/mobing01c.htm-18k.
CUILENBURG J.J. van , Știința comunicării, Editura Humanitas, București, 1991
DEAC Aron Liviu; IRIMIA Ion, Securitatea României la rǎscruce de milenii, București, AISM, 2000
Dicționar de psihologie socială, Editura Științifică și enciclopedică , București 1981
FICEAC Bogdan, Tehnici de manipulare, Editura Nemira, București 1997
GUE Dominique Charnasse, 81 facons de ne plus se laissermanipuer, în http://www.rtmt.net/contra-mal.htm-9k.
HENTEA Călin, Propagandă fără frontiere, Editura Nemira, București, 2000
HUYGHE Francois-Bernard, Information, valeurs, menaces, în http://www.stratisc.road.com
HUYGHE, Francais-Bernard, Vieille propagande ed nouveau conflit, în http://www.vigirak.com
Les representants du media, în http:// membres / ycos.4/wotroceafg/desinformation.htm.
MILGRAM S., Some conditions of obedience and disobediance to authority, în Human Relations, 18(1), 1965
MUCCHIELLI Roger, Subversiunea, Editura BORDAS, 1971.
NAZARE-AGA Isabelle, Comment s’en proteger?, în http://www.perso.wanadoo.fr/unsa.telecoms/tse/comment%20sen%proteger%20tse3.htm
POPESCU Cristian Florin, Dicționar explicativ de jurnalism, relații publice și publicitate, Ed.Tritonic, București, 2002.
POPESCU-NEVEANU Paul (coord.), Psihologie, Editura Didactică și Pedagogică, București 1998.
RADU Ioan , (coord.),Introducere în psihologie, Editura Sincron, Cluj-Napoca 1991
Raportul Comisiei Senatului pentru cercetarea evenimentelor din Decembrie 1989.
Revista “Magazin”/ 1997, colecție-sintezǎ.
Revoluția romanǎ vǎzutǎ de ziariști americani și englezi, București, Editura Evenimentul-Diaspora, 1991
ROGOJAN Aurel și MarianURECHE, Servicii secrete strǎine , editura Paco, 2000.
SAVA Constantin: Constantin MONAC, Revoluția din decembrie 1989 perceputǎ prin documentele vremii, București, Editura Axioma Edit, 2000
Sintezǎ din Revista Magazin și lucrarea”Servicii Secrete strǎine”, vol.II, M.URECHE și ROGOJAN A., Editura Paco, 2000..
SITEANU Eugen și POPESCU Niculae, Subminarea economicǎ, politicǎ și militarǎ a statelor, Revista Trupelor de Uscat nr.5-6/1997
STANG D.J.; WRIGHTSMAN L.S.,Dicționary of social behavior and social research methods, Brooks/Cole, Monterey, 1981
VOLKOFF Vladimir, Tratat de dezinformare, Editura Antet
ZAMFIR Cǎtǎlin; VLĂSCEANU Lazǎr, (coord.) Dicționar de sociologie, București, Babel,1998
SITE-URI INTERNET :
www.actrus.ro
www.amadeus.int
www.mapn.ro
www.perso.wanadoo.fr
www.rtmt.net
www.sergeriri.free.fr
www.studiidesecuritate.ro
www.vigirak.com
BIBLIOGRAFIE
***, Însemanǎri din zilele revoluției din decembrie 1989, Editura Militarǎ, București 1990
***,Armata românǎ în revoluția din decembrie 1989, Editura Militarǎ, 1994
ARĂDĂVOAICE Gheorghe; NIȚĂ D. Zvonul, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 1995
BARON R.A.; BYRNE, D., Social Psyhology, Allyn&Bacon, Boston, 1984
BONCU Ștefan, Psihologia influenței sociale, Editura Polirom, 2002, Iași
BREHM&KASSIM, (1989) Social Psicology, în http://www.psihologie.ro
BUZAN Barry, Popoarele, statele și teama, Chișinǎu, Editura Cartier, 2000
CATHALA Henri-Pierre, Epoca dezinformării, Editura Militară, București 1991
CĂTUNEANU Ion, În fața primejdiei-Iudeo-masoneria desființeazǎRomânia, Editura Antet, București 1990
Cf. Glossaire, în http://www.strategic-road.com/intellig/infostrategie/glossaire.htm,
CHELCEA Septimiu, Societate și personalitate în tranziție, București, Ediura științǎ & Tehnicǎ, 1992
Colecția revistei “Magazin”, 1999
Colecția revistei “Magazin”, 2001.
Comprendre la rumeur…, în http://amadeus.int-tlse3.fr/marchand/larumeuretlesmedias.htm
Criteriile de identificare a unui manipulator cu Marlyse TSCUHRY, în http://www.sergeriri.free.fr/mobing01c.htm-18k.
CUILENBURG J.J. van , Știința comunicării, Editura Humanitas, București, 1991
DEAC Aron Liviu; IRIMIA Ion, Securitatea României la rǎscruce de milenii, București, AISM, 2000
Dicționar de psihologie socială, Editura Științifică și enciclopedică , București 1981
FICEAC Bogdan, Tehnici de manipulare, Editura Nemira, București 1997
GUE Dominique Charnasse, 81 facons de ne plus se laissermanipuer, în http://www.rtmt.net/contra-mal.htm-9k.
HENTEA Călin, Propagandă fără frontiere, Editura Nemira, București, 2000
HUYGHE Francois-Bernard, Information, valeurs, menaces, în http://www.stratisc.road.com
HUYGHE, Francais-Bernard, Vieille propagande ed nouveau conflit, în http://www.vigirak.com
Les representants du media, în http:// membres / ycos.4/wotroceafg/desinformation.htm.
MILGRAM S., Some conditions of obedience and disobediance to authority, în Human Relations, 18(1), 1965
MUCCHIELLI Roger, Subversiunea, Editura BORDAS, 1971.
NAZARE-AGA Isabelle, Comment s’en proteger?, în http://www.perso.wanadoo.fr/unsa.telecoms/tse/comment%20sen%proteger%20tse3.htm
POPESCU Cristian Florin, Dicționar explicativ de jurnalism, relații publice și publicitate, Ed.Tritonic, București, 2002.
POPESCU-NEVEANU Paul (coord.), Psihologie, Editura Didactică și Pedagogică, București 1998.
RADU Ioan , (coord.),Introducere în psihologie, Editura Sincron, Cluj-Napoca 1991
Raportul Comisiei Senatului pentru cercetarea evenimentelor din Decembrie 1989.
Revista “Magazin”/ 1997, colecție-sintezǎ.
Revoluția romanǎ vǎzutǎ de ziariști americani și englezi, București, Editura Evenimentul-Diaspora, 1991
ROGOJAN Aurel și MarianURECHE, Servicii secrete strǎine , editura Paco, 2000.
SAVA Constantin: Constantin MONAC, Revoluția din decembrie 1989 perceputǎ prin documentele vremii, București, Editura Axioma Edit, 2000
Sintezǎ din Revista Magazin și lucrarea”Servicii Secrete strǎine”, vol.II, M.URECHE și ROGOJAN A., Editura Paco, 2000..
SITEANU Eugen și POPESCU Niculae, Subminarea economicǎ, politicǎ și militarǎ a statelor, Revista Trupelor de Uscat nr.5-6/1997
STANG D.J.; WRIGHTSMAN L.S.,Dicționary of social behavior and social research methods, Brooks/Cole, Monterey, 1981
VOLKOFF Vladimir, Tratat de dezinformare, Editura Antet
ZAMFIR Cǎtǎlin; VLĂSCEANU Lazǎr, (coord.) Dicționar de sociologie, București, Babel,1998
SITE-URI INTERNET :
www.actrus.ro
www.amadeus.int
www.mapn.ro
www.perso.wanadoo.fr
www.rtmt.net
www.sergeriri.free.fr
www.studiidesecuritate.ro
www.vigirak.com
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Influenta Sociala Si Mecanismele Dezinformarii (ID: 107109)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.